INTRODUCERE

Mănăstirile au oferit până azi, şi pot să ofere în continuare, din experienţa lor
unică şi deosebită, exemple fundamentale înspre folosul întregii obşti credincioase.
Astfel, retragerile duhovniceşti ţinute prin grija mănăstirilor atât pentru laici cât şi
pentru credincioşi, oferă posibilitatea unei profunde reînnoiri şi reangajări faţă de
Mântuitorul Hristos. Mai mult decât atât, într-un duh de laudă monahală şi de calm,
consfătuirile mixte (clerici şi laici) căpăta un sens mai profund şi sunt de mare folos
pentru Biserică1.
În continuare, în cultul particular şi public, obştile mănăstireşti pot menţiona
nevoile specifice ale Bisericii şi în acest fel să ţină legătura cu trebuinţele zilnice ale
celeilalte părţi a comunităţii creştine. În special obştile monastice sunt cele care au
datoria de a se ruga pentru unitatea Bisericii şi pentru extinderea împărăţiei lui
Dumnezeu. Apoi, folosindu-se de mijloacele moderne de comunicare, obştile monastice
pot şi trebuie să facă schimb de scrisori de trăire duhovnicească, schimb de îndrumare
spirituală şi schimb de vizite.
Fără a modifica formele tradiţionale de viaţă monahală, dar în speranţa folosirii
talentelor, anumite mănăstiri pot hotărî să devină centre dedicate slujirii nevoilor
specifice Ortodoxiei. Îndeletniciri ca muzica, iconografia, cercetarea şi studiul Sfintei
Scripturi şi al Părinţilor, ar atrage talente cu preocupări asemănătoare şi ar întări şi
lărgi procesul în aceste domenii. Deoarece mănăstirile au fost adeseori paznicii ortodoxiei
credinţei, ele pot să devină şi depozitare de manuscrise, artă şi comori proprii fiecărei
tradiţii. Prezenţa unor astfel de articole ar fi o invitaţie deschisă pentru credincioşi şi
pentru orice persoană serioasă, dornică să facă uz de cultura creştină expusă în propria-i
casă2.
În alte timpuri, unele mănăstiri erau centre de unde radia lucrarea misionară.
Astăzi alte mănăstiri pot fi într-o situaţie similară, ca să ne ajute în misiunea Bisericii.

1
Ibidem, p. 44-45.
2
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 17.

1
Biserica să încurajeze pe cele care sunt într-o astfel de situaţie, ca să lucreze cu dragoste
pentru extinderea împărăţiei lui Dumnezeu.
Înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la
problemele acesteia. Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se
prezintă ca o cale directă spre îndumnezeirea după har a omului 3. Astfel, soluţiile pentru
mântuire se oferă de către cei competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei.
Urmând liniile directoare ale acestei scurte expuneri preliminare, vom încerca în
cuprinsul acestui studiu să observăm, în mod detaliat şi competent, sensul şi implicaţiile
vieţii monahale în existenţa Bisericii, rolul activ misionar al monahismului în inima lumii
şi în retragerea pustiei, precum şi direcţiile monahismului şi ale reprezentanţilor săi, în
contexte istorice specifice şi în raport cu personalităţi reprezentative ale unor anumite
momente de reviriment monastic4.
Intenţia noastră este aceea de a evidenţia rolul activ al monahismului în viaţa
Bisericii şi a lumii, de a observa sensul desăvârşirii creştine şi modul în care aceasta se
realizează prin dedicarea totală de sine şi împlinirea poruncilor Domnului Hristos. Deşi
aparent retras din realitatea existenţei cotidiene, monahismul rămâne cea mai activă forţă
a Bisericii, o realitate eminamente duhovnicească, al cărei scop şi finalitate este aceea de
a susţine prin rugăciune întreaga lume şi de a conduce spre indicarea sensului vieţii
creştine şi al împlinirii umane.

3
Ibidem.
4
Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996, p. 21.

2
1. Monahismul. Repere şi fundamente istorice:

1. 1 Delimitări conceptuale:
Monahismul (din termenul grec: μοναχος, denumind, în esenţă, o persoană care
trăieşte în singurătate, însingurată) reprezintă o practică fundamentală a vieţii creştine,
care presupune părăsirea lumii şi închinarea întregii vieţi în vederea trăirii unei vieți
conforme cu Evanghelia, urmărind unirea cu Domnul Hristos5

1.2 Scopul (finalitatea) monahismului:

Scopul monahismului îl reprezintă îndumnezeirea omului, lucrare la care sunt
chemați toți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice alt lucru sau
aspect al vieţii pământeşti, reprezintă un concept care apare pretutindeni în scrierile
ortodoxe, cum este exemplul Filocaliei, lucrare ce cuprinde scrieri ale monahilor
îmbunătăţiţi. Cu alte cuvinte, un monah sau o monahie este o persoană care a jurat să
urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice („voturile” sau
jurămintele monahale ale sărăciei, fecioriei, și ascultării)6.
În acest fel, monahii se angajează într-o necontenită luptă duhovnicească pe calea
despătimirii (καθαρσις), contemplației (θεωρια) și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu
(θεωσις), prin rugăciune și ascultare.

1. 3. Precursori ai idealului monastic creştin:

Trebuie observat faptul că modelele din vechime ale idealului monastic creștin
sunt nazireii și profeții lui Israel. Astfel, nazireul era o persoană care urma un fel de viață
distinct, dedicat lui Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special.
În acest sens, Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-
le: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduinţă de nazireu, ca să se afierosească

5
Tomas Spidlik, Spiritualitea Răsăritului creştin, III - Monahismul¸traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu,
Editura Deisis, 2000, p. 12.
6
Ibidem, p. 24-25.

3
nazireu Domnului, să se ferească de vin şi de sicheră; oţet de vin şi oţet de sicheră să nu
bea şi nimic din cele făcute din struguri să nu bea; nici struguri proaspeţi sau uscaţi să
nu mănânce. În toate zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură
făcută din struguri, de la sâmbure până la pielită. În toate zilele făgăduinţei sale de
nazireu să nu treacă brici pe capul său; până la împlinirea zilelor, câte a afierosit
Domnului, este sfânt şi trebuie să crească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru care
s-a afierosit pe sine să fie nazireul Domnului, să nu se apropie de trup mort: Când va
muri tatăl său, sau mama sa, sau fratele său, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea
de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeu este pe capul lui. În toate zilele cât va fi
nazireu, este sfântul Domnului” (Numeri 6,2-8).
Mai mult decât atât, profeții (proorocii) lui Israel erau închinați Domnului ca
semn de pocăință. Astfel, unii dintre ei trăiau în condiții foarte grele, despărțindu-se ei
înșiși sau fiind siliți să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care îl
purtau. Alți prooroci trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva
ori în Scriptură, despre care s-au făcut multe speculații, dar despre care se știe în realitate
foarte puțin7.
Dintre profeții evrei în special Ilie și ucenicul acestuia, Elisei sunt importanți
pentru tradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca „model” al vieții monastice
și în special pustnicești, închinat în totalitate lui Dumnezeu şi misiunii pe care o avea de
îndeplinit, este Sfântul Ioan Botezătorul, nazireu și prooroc în același timp. Şi Sfântul
Ioan Botezătorul a avut ucenici care stăteau împreună cu el și pe care se presupune că îi
învăța să adopte un mod de viață asemănător cu al său: „În zilele acelea, a venit Ioan
Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat
împărăţia cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce
strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui". Iar Ioan avea
îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar
hrana era lăcuste şi miere sălbatică. Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi
toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-
şi păcatele” (Matei 3,1-6).
7
Emilian Birdaş, Originea istorică a voturilor monahale, în rev. „Glasul Bisericii”, XXIX, nr. 1-2,
ianuarie-martie, 1954, p. 87.

4
 În continuare, modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele
patru fecioare, fiicele Sfântului Diacon Filip: „Iar noi, sfârşind călătoria noastră pe apă,
de la Tir am venit la Ptolemaida şi, îmbrăţişând pe fraţi, am rămas la ei o zi. Iar a doua
zi, ieşind, am venit la Cezareea. Şi intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre
cei şapte (diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau”
(Fapte 21,7-9).
Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfântului Apostol Pavel, care trăia în
celibat și care, pentru a se întreține, făcea corturi: „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum
sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel.
Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine”
(I Corinteni 7, 7-8)8.
Însă adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc, este
Mântuitorul Iisus Hristos: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care,
Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a
deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare
aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă
moarte pe cruce” (Filipeni 2,5-8).
Mai mult decât atât, însuşi modelul de viaţă comunitară din Biserica primară a
reprezentat un model pentru viața monahală, întrucât creștini trăiau în comun, împărțind
tot ceea ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor9.

1. 4. Originile monahismului creştin:

În mod oarecum paradoxal, întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert,
în Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuie
apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul
Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii Sfântului împărat Constantin cel Mare
la creștinism si al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului10.
Aceasta a pus capăt persecuției creştinilor și poziției lor de grup religios mic,
persecutat, ducând totodată la creșterea numărului „creștinilor cu numele” în Biserică.
8
Ibidem, p. 84.
9
Tomas Spidlik, op. cit., p. 49.
10
Pr. prof. dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, Bucureşti, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 61.

5
Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții
duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața
în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. În acest mod,
încheierea persecuțiilor a însemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel
încât asceza a început să devină un mod de viață distinct.
În acest mod, Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii
timpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca
monah a fost Sfântul Pavel Tebeul. Sfântul Vasile cel Mare, cel care a pus baza regulilor
monahale, urmând exemplul Părinților Deșertului, stă la baza organizării vieţii monahale
de obşte, în timp ce Sfântul Benedict of Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a
Sfântului Vasile cel Mare, este întemeietorul monahismului apusean11.
Încă din zorii creştinismului au existat persoane care și-au trăit viața în izolare,
cum este cazul eremiților, care vieţuiau conform exemplului celor patruzeci de zile
petrecute de Domnul Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale
acestora, iar mărturiile scrise cuprind doar referiri adiacente, însă este evident faptul că
Sfântul Antonie cel Mare a trăit ca eremit, urmat fiind de alții, care trăiau în apropiere,
însă nu în același loc cu el.
Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de Avva Antonie, în
singurătate absolută, iar Avva Antonie îl considera pe acesta a fi un monah desăvârșit.
Astfel, după ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, a exclamat
înaintea ucenicilor: „Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr
doar cu numele! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am
văzut pe Pavel, în Rai!”.
În continuare, Sfântul Pahomie cel Mare, ucenicul avvei Antonie, a ales să îi
adune pe monahi într-o comunitate în care monahii trăiau în sau chilii (din grecescul
κελλια) individuale, dar care munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe
comune. Acest fel de organizare monastică poartă numele de rânduială cenobitică,
fundamentată pe o comunitate sau viață de obște12.

11
Ibidem, p. 65-66.
12
Tomas Spidlik, op. cit., p. 88.

6
 În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați
în viața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. Din
acest motiv, a încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era
văzut ca un gest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau
amăgire spirituală.

1. 5. Evoluţia istorică a monahismului:

Întemeiat în Egipt, cu Sfinți precum Avva Antonie cel Mare și Pavel Tebeul și
răspândit în Orientul Mijlociu, apoi în Europa, monahismul a rămas una din dimensiunile
centrale ale vieții creștine în timpul Evului Mediu occidental și până în perioada târzie a
Imperiului Bizantin. Unul dintre primele locuri în care a fost adoptat monahismul a fost
Irlanda, aici monahismul luând o formă specifică, strâns legată de structura socială
tradițională a clanurilor, într-o formă care s-a răspândit mai apoi și în alte părți ale
Europei, mai ales în Franța13.
Epoca de aur a monahismului creștin a început în secolul al VIII-lea şi a durat
până în secolul al XII-lea d. Hr. În această perioadă, mănăstirile au devenit o parte
esențială a societății, luând adesea parte la eforturile de unificare liturgică și la clarificare
disputelor doctrinare. Mănăstirile îi atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor
vremuri și tot atunci mânăstirile erau principalele păstrătoare și producătoare ale
cunoașterii.
În Apus, acest sistem s-a prăbușit în secolele al XI-lea și al XII-lea, ca urmare a
transformărilor religioase care au avut loc în acea perioadă. Astfel, creștinismul a încetat
progresiv să mai fie apanajul unei elite religioase. Acest lucru s-a datorat în special
apariției ordinelor călugărilor cerșetori, cum erau franciscanii, care își propuneau să
răspândească învățătura creștină publicului larg, nu doar între zidurile mănăstirilor.
Comportamentul religios al oamenilor de rând a început să se schimbe, aceștia
începând să ia parte mai des la slujbele și Tainele Bisericii. Presiunea crescândă a statelor
naționale și monarhiile timpului au subminat puterea și bogăția ordinelor monahale14.

13
Pr. prof. Karl Henssi Stau, pr. prof., Originea monahismului, în rev. „Ortodoxia”, an LVII, nr. 2, aprilie-
iunie, 1995, p. 13.
14
Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 74.

7
 În sfârșit, după Conciliul Vatican II, a avut loc un exod masiv al membrilor
ordinelor monastice, iar mulți călugări au renunțat să mai poarte haina monahală. În
ansamblu, deşi se află într-o gravă decădere în Biserica Romano-Catolică, monahismul a
lăsat o puternică amprentă asupra culturii occidentale, amprentă vizibilă și astăzi.
Universitățile moderne au încercat să imite monahismul creștin în diferite moduri. Chiar
și în America de Nord, unde monahismul nu a fost niciodată o parte obișnuită a vieții
sociale, universitățile sunt construite în stilul gotic al mănăstirilor din secolul al XII-lea.
Mesele comune, dormitoarele, ritualurile elaborate și uniformele se inspiră extensiv din
tradiția monastică15.
Totuşi, în Răsărit, monahismul a continuat să se dezvolte și după Marea Schismă
din secolul al XI-lea, devenind piatra de hotar și centrul în jurul căruia se puteau strânge
creștinii din Imperiul Roman aflat în declin și chiar după Căderea Constantinopolului.

cultura
Mănăstirile româneşti au avut un rol însemnat în istoria culturii româneşti. În
Moldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru cel Bun
(1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci de manuscrise
liturgice au opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si un Tetraevanghel slavo-
grec, in 1429, pastrat azi in Biblioteca Bodleiană din Oxford.
În timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate “coli de
copisti” la manastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist Teodor Marisescu,
diaconul, care a copiat o serie de Tetraevangheliare pentru ctitoriile domnitorului. O alta
scoala a functionat la Putna, unde au desfasurat o rodnica activitate alti numerosi calugari
caligrafi si miniaturisti.
Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La
inceputul secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea Dragomirna,
indrumata de ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au realizat cele mai
izbutite miniaturi din vechea cultura romaneasca, si alta la manastirea Moldovita,
indrumata de episcopul Efrem al Radautilor.

15
Tomas Spidlik, op. cit., p. 109.

8
 Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba
ortodoxa din slvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea slujbelor
bisericesti, la care se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din lucrarile patristice si
post patristice si din literatura populara bizantina. Aceasta actiune a fost initiata si
implinita in cea mai mare parte de catre monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al
XVIII-lea existau adevarate “scoli” de copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna,
Secu, Neamt, Agapia, Cozia, Hurezi, iar la inceputul secolului al XIX-lea, pe langa
acestea au aparut si altele, la Cernica si Caldarusani, ca urmare a impulsului dat de
staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si copiat mai ales
carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.
Trebuie sa spunem că, în manastiri, s-au scris şi numeroase lucrari originale, fie
teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf. Nicodim de la
Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori adresate patriarhului de
Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu asa numitele Pripeale, scurte texte
imnografice pe autorii anonimi ai unor lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita,
Letopisetul de la Putna s.a. In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si
Eftimie al Radautilor, calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop
de Radauti, a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova16.
Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate de
calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul mitropolit, si cea de la
Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul Lavrentie. Tiparnitele din secolul al
XVII-lea au fost instalate tot in incinta manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din
Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov, Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la
Neamt (1807), care a functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la
Caldarusani.
Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari: Meletie
Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Husi si de
Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul tiparului numerosi
ucenici.

16
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 212.

9
 De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune
mitropolitane sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa viata potrivit
pravilei calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost Mihail Moxa (care a
tradus Pravila de la Govora din 1640), Meletie Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti
la Govora, Silvestru, traducatorul Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie
Cozianul, autorul unui Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu,
Mazareanu, Lavrentie si Rafail de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la
care se adauga si numerosi alti copisti de manuscrise17.
Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu
caracter bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare pentru cei care
urmau sa devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in cancelaria domneasca.
Astfel de scoli au functionat la manastirile Vodita, Tisvita etc. La Putna, de pilda,
functiona, in secolul XVI, o scoala elementara, dar si una medie, in care se predau
gramatica, retorica, logica muzica, limbile greaca, slavona si romana. La aceasta scoala
au functionat ca dascali: calugarul Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica
bisericeasca, autorul unor lucrari muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi
“ritorul si scolastiul” Lucaci, care a intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un
renumit dascal, Dositei, a activat vreo patru decenii la schitul lui Zosima pe Valea
Secului, situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.
Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea Putna
(intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la manastirea
Obedeanu din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la manastirea
Glavacioc. Primul seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta in incinta manastirii
Socola de langa Iasi (1803). In secolele XVIII-XIX se cunosc o serie de scoli in diferite
manastiri, pentru pregatirea calugarilor, a calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.
Marile mănăstiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri: Neamt,
Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.
În foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au fost
zugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura biserica din
Balinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind considerat unul din cei

17
Ibidem, p. 242.

10
mai talentati pictori din tot cursul evului mediu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea
existau scoli de zugravi bisericesti in manastirile Cernica si Caldarusani.
Şirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional
bizantin, a continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in lemn sau
gravori, mestesuguri care de asemenea se continua si azi. In manastirile de maici au
cunoscut o inflorire deosebita atelierele de broderie, lucru dovedit de multimea pieselor
de acest gen (epitafuri, acoperaminte de mormant, odajdii), care gasesc azi in marile
muzee si in manastiri.
In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de
manuscrise cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli pentru
pregatirea calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate18.
Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-
umanitar. Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi putin
cercetata, merita sa ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o copie dupa un tratat
de medicina scris in limba latina, cu o insemnare din 1536, care vorbea de arderea
bolnitei, ceea ce duce la presupunerea ca aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul
lui Stefan cel Mare.
Mănăstirea Argeş avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita si
un “xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a strainilor – de
regula trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in apropierea manastirii. In
acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-
1543) si in alte parti, in care primeau ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si
bolnavi, ci si unii credinciosi. La inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui
Anastasie Crimca de la Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la
manastirile Sadova (1692-1693), Hurezi (1696-1699)19.
Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din
Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea intru Hristos
a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi pentru barbati si 12 pentru
femei, intretinuti gratuit. Era primul „spital” din Bucuresti, situat pe locul celui modern

18
Gheorghe Bariţ, Istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, f. ed., 1889, p. 172.
19
Ibidem, p. 249.

11
de azi, intretinut din veniturile manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces
si credinciosi din jur20.
În „aşezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din
Bucuresti (Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se fixau anual
anumite sume din veniturile ei pentru opere umanitare, precum: inmormantarea celor
saraci, inzestrarea unei fete pentru casatorie, imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in
fiecare an, intretinerea gratuita pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la
scoala a trei copii saraci, anual, ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati în
inchisori.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), în lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia
faptul ca în manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie armean, turc
sau evreu, avand intretinere gratuita chiar si timp mai indelungat, daca era nevoie.
In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele mănăstireşti”: la Sfântul
Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de
ciuma si febra tifoida; la manastirea Sfântul Spiridon din Iasi (1757-1759), „pentru
cautarea si buna odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din
pamanteni si straini”; „spitalul” de pe langa manastirea Sfântul Prooroc Samuil din
Focsani; “spitalul” de pe langa manastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de
egumenul Gherasim Putneanul, actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu
Putneanul, care a creat si o “spiteirie” (farmacie)21.
Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din orasele
respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala gratuita, dupa
posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical era platat din veniturile
acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban si-au continuat existenta si vechile
bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda, staretul Paisie a reorganizat pe cele de la
Dragomirna si Secu, iar la Neamt a facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.
În anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital din
Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina empirica, cum a fost
Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854),
si Dionisie arhimandritul, care a tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in
20
Ibidem, p. 253.
21
Ibidem, p. 255.

12
1848). Activitatea spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii
averilor manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste
modeste asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune
filantropica22.
Mănăstirile romaneşti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului
roman pentru liberate nationala si dreptate socială. De pildă, s-a dovedit ca Stefan cel
Mare a ajutat manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi oricand, in visteria lor,
ajutorul banesc de care avea nevoie atunci cand tara era amentintata de turci sau de alti
dusmani. Probabil acelasi scop l-au urmarit si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din
ele indeplineau si rolul unor cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile
moldovene din ordinul turcilor. De pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o
manastire pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Sucevita si Dragomirna erau inconjurate
cu ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri era ascuns nu numai propriul lor
tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din aceste pricini, ele au si avut
mult de suferit in repetate randuri.
Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin lucarile
lor la formarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au participat direct la
luptele poporului roman pentru dreptate sociala independenta si unitatea nationala. Astfel,
episcopul Ilarion al Argesului, viitor epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au
sprijinit miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la
inlaturarea regimului fanariot. In revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un
numar impresionant de calugari.
Unii erau trimişi de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa explice poporului
noile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii prezidau sedinte ale “clubului”
revolutionarilor, tipareau brosuri pentru luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie
(popa Tun) a impiedicat pe ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iar
arhimandritul Iosafat Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea
tiganilor. Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a
fost spre exemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului.

22
Dario Roccanello, Rugăciunea lui Iisus în scrierile stareţului Vasile de la Poiana Mărului, traducere de
Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1996, p. 29.

13
 În anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de
calugari, au facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi, care au
pregatat drumul pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.
În cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciile
sanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe campurile de
lupta sau in spitale.
În cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai
ales din Moldova, au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau constituiti
in asa numita „Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de arhimandritul Teoctist
Stupcanu. Cativa ieromonahi au insotit armata romana in calitate de „preoti militari”, atat
in 1877 cat si in 1916-1918. In felul acesta, si-au adus si calugarii din manastirile
romanesti contributia lor la realizarea unitatii statelor romanesti.
Mănăstirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile
cazute sub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu numai la
intarirea rezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului grecesc. Inca din a
doua jumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare romanesti s-au indreptat spre
manastirile din Muntele Athos, continuand apoi pana pe la mijlocul secolului al XIX-
lea23.
Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta, s-
au retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri. Altii au plecat
spre Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la manastirea Sf. Sava, in
pustiurile Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte regiuni din Rasaritul ortodox. Prin
convietuirea lor cu monahii de alte neamuri, ei au contribuit la intarirea solidaritatii
panortodxe, la apararea tezaurului de credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta,
monahismul ortodox roman a indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii
romanesti, ci a contribuit si la consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.
Manastirile monumente-istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul
istoric-turistic. Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii muzeale
bisericesti (carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de numerosi credinciosi si
turisti din tara si de peste hotare.

23
Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., p. 56.

14
 In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat
odajdii (Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de broderie
(Tiganesti si Agapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar in cele de
calugari, ateliere de sculptura in lemn si de turnat clopote (Plumbuita), de pictura pe sticla
(Simbata de Sus si Prislop – ultima de calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale
de strungarie (metale), ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii.
Manastirea Neamt are o tipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca
potrivita cu pregatirea si varsta lor, in afara de slujbele la biserica, si la ateliere, cultivand
si teren agricol, gradini si livezi, pentru nevoile lor24.
Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele
manastiri s-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la Arges, Cozia,
Cheia, schitul Paltinis, schitul Techirghiol s.a.
Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare
duminica si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe savarsite in
manastiri, iar in zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti pentru reculegere,
rugaciune, spovedanie si impartasanie. Numarul inchinatorilor este mai mare in
manastirile in care se gasesc moaste de sfinti: Catedrala patriarhala (Sfântul Dimitrie din
Basarabi), Cernica (Sfântul Calinic), Arges (Sfânta Filofteia), Bistriţa din Oltenia (Sfântul
Grigorie Decapolitul), catedrala mitropolitana din Iasi (Sfânta Parascheva), mănăstirea
Sfântul Ioan din Suceava (Sfântul Ioan cel Nou), catedrala mitropolitană din Timişoara
(Sfântul Iosif de la Partoş)25.
În felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile
continua frumoasele traditii ale spiritualitatii monahale ortodoxe romanesti, de rugaciune
impletita cu munca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului cultural national.

Organizarea monahismului răsăritean:

24
Ibidem, p. 61.
25
Ibidem, p. 62-63.

15
 În Orient, viaţa monahală va lua o amploare deosebită pe timpul persecuţiei lui
Decius, când mulţi creştini s-au refugiat în pustiul Thebei Egiptului, ducând o viaţă de
post, rugăciune şi lucrări sfinte.. Astfel, numeroşii asceţi vor începe să formeze grupuri
restrânse, sub conducerea unui monah mai bătrân sau mai distins. Este cât se poate de
cunoscut faptul că organizatorul acestui tip de monahism primar a fost Sfântul Antonie
cel Mare (251 - 356), pentru ca mai apoi, Sfântul Pahomie (276 - 349), să organizeze
grupurile mari de călugări, ce formau chinovii sau mănăstiri extinse.

Asa cum a spus Sfântul Pahomie este fondatorul şi organizatorul vieţii monahale
(cenobite). Din părinţi păgâni, s-a convertit, botezat şi, retrăgându-se în pustiu, a trăit
câtva timp singuratic, apoi s-a dus în Tabienna Nilului, unde a întemeiat cea dintâi
mănăstire, la anul 320 d. Cr. Învăţăceii lui erau obligaţi să trăiască în comun, să urmeze
aceleaşi reguli şi să asculte de un şef comun. Aceste principii au stat la baza regulilor
monahale de mai târziu. Fiecare călugăr îşi avea chilia sa, iar în comun aveau biserica,
sufrageria, bucătăria şi infirmeria. Se aflau în acel timp câteva mănăstiri în pustiu supuse
toate unui conducător numit "abba" (în limba siriacă = părinte) şi fiecare mănăstire avea
un stareţ (superior). Viaţa în mănăstire era foarte aspră, programul ei fiind alcătuit din
rugăciuni de mai multe ori pe zi, chiar şi la 12 noaptea, din munca manuală (împletituri
de coşuri, rogojini ş.a.) şi cea din agricultură, renunţări şi meditaţii. Ascultarea, sărăcia,
curăţia, sunt voturile monahale. Cu toată asprimea vieţii şi severitatea regimului, numărul
cenobiţilor Sfântului Pahomie s-a înmulţit, încât la moartea sa erau între 3000 şi 7000
cenobiţi, iar în prima jumătate a veacului al V-lea erau peste 50.000.

Din Egipt, monahismul a trecut în Asia Mică, unde l-a organizat Sfântul Vasile cel
Mare, care n-a găsit ca idealul vieţii călugăreşti să fie în acele nemărginite colonii de
călugări din Egiptul Superior, nici în colibele izolate ale anahoreţilor, pe care le întâlnim
în pustii, căci în primele era prea multă mişcare şi zgomot, iar în celelalte nu se practica
mila şi smerenia. De aceea, el cerea mănăstire comună mijlocie, condusă de un călugăr
egumen, care să fie în legătură neîntreruptă cu fiecare frate, aceştia alegându-şi un
meşteşug, din acelea care nu tulbură liniştea vieţii mănăstireşti, lucrul manual fiind
întrerupt de rugăciuni, atâtea câte vor ajunge să nu cauzeze pierderea spiritului interior al
călugărilor. Silenţiumul nu va fi impus într-un mod absolut, dar nu se va grăi fără

16
trebuinţă; se vor gândi înainte de a începe vorba şi îşi vor stăpâni până şi modulaţia vocii,
care nu va fi nici prea înceată, nici prea ascuţită. Îmbrăţişând viaţa călugărească, nu se
vor lepăda de lucrurile lor, dar de acum încolo le vor socoti închinate lui Dumnezeu şi nu
le vor întrebuinţa decât în fapte bune, îndeplinite prin mâinile proprii sau prin mandatari
aleşi cu grijă. Sunt reguli conforme cu firea şi puterile omului, mai blânde, cu dragoste
pentru frate, care-l duc spre Dumnezeu. De aceea a crescut repede numărul mănăstirilor
baziliene.

Observăm faptul că monahismul creştin primar, care presupunea trăirea în

feciorie, în sărăcie în ascultare şi în practicarea ascezei, tocmai pentru a fi ferit de o serie
de exagerări sau pericole, ajunge să fie organizat într-un mod cât mai conform cu scopul
său, astfel că apar primele reguli monahale, adevărate acte constituţionale pentru
organizarea vieţii monahale26, ceea ce marchează de acum înainte o dezvoltare deosebită
a monahismului creştin.

2. 3. Începuturile monahismului apusean:

Încă de la început, trebuie spus faptul că originea monahismului apusean a stat în strânsă
legătură cu amploarea pe care a luat-o viaţa ascetică în Răsărit27, ceea ce ne conduce la
concluzia că linia înspre care s-a îndreptat dezvoltarea monahismului apusean, în faza sa
primară, a fost aceea a urmării tradiţiei monastice răsăritene, care se va impune în
Occident mai ales datorită exemplului de virtute morală pe care îl evidenţiau călugării
răsăriteni.

În acest sens, referitor la impactul moral şi social pe care l-a avut imaginea
monahismului apusean asupra occidentalilor, Peter Brown scria: „În Siria şi Egipt,
monahismul constituia o mişcare complexă şi în multe privinţe lipsită de spectaculos. Ori,
din perspectiva Occidentului latin, el se adresa în mod melodramatic neliniştilor noii
26
Dictionnare encyclopedique du christianisme ancien, sous la direction de Angelo di Berardino,
adaptation francais sous la direction de Francois Vial, vol. II, Paris, Edition du Cerf, 1999, p.
2161.
27
Ibidem, p. 1660.

17
clase superioare creştine. Saeculum - „lumea”, percepută îndeosebi prin prisma căutării
specifice şi a imenselor ei averi, era condamnată de viaţa plină de miracole a acestor
veritabili creştini din depărtare”28.

Primele contacte ale apusenilor cu viaţa monahală din Răsărit, care vor conduce
mai apoi la înfiinţarea de mănăstiri în Apus, vor avea loc după ce Sfântul Atanasie cel
Mare, biograful Sfântului Antonie, părintele monahismului oriental, se va refugia în
Italia, aducând cu sine exemplul unui monahism viu, o adevărată alternativă la o viaţă
morală creştină ce aluneca din ce în ce mai mult înspre alterarea duhului primar29.

În mod reciproc, o importanţă deosebită în ceea ce priveşte întemeierea monahismului

apusean l-a avut şi exilul din anul 355 al episcopului Eusebiu de Vercelli în Tebaida din
Egiptul de Sus, unde va cunoaşte monahismul oriental, pentru ca mai apoi să îl
răspândească în Apus, odată cu reîntoarcerea sa în scaunul episcopal, în anul 36230.

Trebuie să observăm faptul că deşi Apusul a cunoscut o serie de forme de

monahism, un exemplu edificator fiind acela al existenţei fecioarelor consacrate, mediul
cultural complet diferit de cel al Orientului nu va permite o dezvoltare autonomă a unei
linii monahale originale, aşa cum s-a întâmplat în Răsărit, fapt pentru care Apusul va
ajunge să adopte ca atare modelul monahal răsăritean, pentru ca de-acum înainte să îl
aşeze în liniile specificului vieţii şi culturii sale ecleziastice.

Chiar dacă apusenii au rămas cât se poate de impresionaţi de modelul de virtute

pe care îl propuneau monahii orientali, totuşi, au fost extrem de puţini cei care, într-o
primă fază, le vor fi urmat exemplul31. Reticenţa iniţială de care au dat dovadă
occidentalii reprezintă, într-un anume sens, o urmare directă a faptului că monahismul
apusean nu cunoştea încă acele linii directoare în cadrul cărora să se afirme. Astfel,
mănăstirile nu fuseseră încă întemeiate, regulile după care trebuiau să se ghideze viaţa
monahală nu existau, iar, mai mult decât atât, nu erau evidente încă acele figuri

28
PETER BROWN, Întemeierea creştinismului occidental - Triumf şi diversitate, 200 - 1000 d. Hr.,
traducere de Hans Neumann, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 51.
29
PROF. DR. IOAN RĂMUREANU, PREOT PROF. DR. MILAN ŞESAN, PREOT PROF. DR. TEODOR BODOGAE, op. cit., p.
446.
30
Ibidem, p. 446.
31
Ibidem, p. 448 449.

18
proeminente de organizatori ai vieţii monahale, care îi vor influenţa inevitabil dezvoltarea
monahismului occidental în următoarele secole.

Totuşi, în curând, de-a lungul secolului al IV-lea, vor apărea primele mănăstiri
mari, înfiinţate în mod direct de către diferiţi episcopi, dintre aceste mănăstiri putându-le
aminti pe cele de la Marmoutiers, Ligugé, Rouen, Arles, Lérins, Vercelli, Milano sau
Acvileea, de unde rezultă, pe de-o parte, interesul crescând al autorităţii ecleziastice
pentru crearea unor anumite cadre instituţionalizate în liniile cărora monahismul să să
poate desfăşura ca atare, dar şi dorinţa din ce în ce mai crescândă a apusenilor de a urma
exemplul monahal al orientalilor32.

În cadrul acestor linii esenţiale s-au înscris începuturile vieţii monahale în Apus,
pentru ca de-acum înainte să fie organizate o serie de mănăstiri, fundamentate pe diferite
reguli de vieţuire monastică, dintre care importanţa cea mai mare a avut-o regula
Sfântului Benedict de Nursia. Mai târziu, se vor pune bazele şi se vor dezvolta numeroase
ordine monahale apusene, pornind atât de la dorinţa de a experia o viaţă monahală cât
mai conformă cu preceptele Evangheliei, cât şi de la intenţia fiecărui ordin monahal de a
trăi fie un monahism contemplativ, fie unul cu implicaţii directe sociale în viaţa social-
caritativă.

32
JEAN BAPTISTE DUROSELLE, JEAN MARIE MAYEUR, Istoria catolicismului, traducere de Teodora Pavel,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999, p. 234.

19