IUBIREA SFINTEI TREIMI CA ORIGINE ŞI FINALITATE A

CREAŢIEI

Dumnezeu în Sine este o taină, căci despre existenţa Lui nu se poate

cunoaşte nimic, dar se spune: că Dumnezeu este iubire (I In. 1, 8), pentru că din
iubire, El Se descoperă ca Treime în opera de mântuire a creației, Se coboară la
nivelul credincioşilor- golirea de sine, descoperindu-Se ca Dumnezeu-Mântuitor
şi ca Dumnezeu trăit și cunoscut de noi, în acest sens spunem că se revelează ca
Treime iconomică.
Dinamica infinită a unirii cu Dumnezeu se bazează pe profunzimea
infinită a comuniunii interpersonale, care presupune compatibilitatea omului cu
slava nesfârşită a lui Dumnezeu, în ciuda limitării sale de creatură. 1 Sfânta
Treime este suprema taină a existenţei care relatează în mod explicit totul şi fără
de care nu poate fi explicat nimic2.
Treimea este centrul vieţii noastre şi spre ea tind să ajungă sufletele
noastre însetate de adevăr şi odihnă, ea face pe creştini să „vieţuiască în
comuniunea dragostei"3. Locuinţa" eshatologică a omului este Dumnezeu însuşi.
Prin înaintarea în viaţa veşnică oamenii ajung „prin Duhul la Fiul iar în Fiul se
întâlnesc cu Tatăl”4
Părintele Stăniloae vorbește despre Taina Sfintei Treimi prin implicarea ei
în iubirea dumnezeiască, „iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se
iubesc reciproc sau un eu care iubeşte şi altul care primeşte dragostea, sau de
care cel ce iubeşte ştie că e conştient de dragostea acestuia”5.
Dinamica perihoretică a iubirii dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt va lumina
întregul cosmos aşa fel încât nu va mai fi decât o singură „flamă a iubirii în

1 Prof. Dr. Habil. Munteanu Daniel, Pe urmele iubirii, ed. Bibliotheca, Targoviste, 2013, p.44.
2Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2005, p.7.
3 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. I. Petreuţă şi Pr. Prof. Isidor Todoran, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Ed.
Renasterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 290.
4 Prof.habil.dr. Munteanu Daniel, op.cit.,p.45.
5Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2003, p293.
interiorul lucrurilor“ şi anume focul iubirii milostive şi sfinţitoare a Sfintei
Treimi: a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.6
În acelaşi timp iubirea uneşte cele două eu-uri direct proporțional cu
iubirea dintre ele, fără a le confunda, astfel iubirea s-ar sfârşi. Cu alte cuvinte
iubirea este o relaţie ce trebuie să fie veşnică și desăvârşită ca prin intermediul
acesteia, să se poată fi explicată scopul lumii.
Din gândirea teologiei ortodoxe, specificul iubirii desăvârşite este acela
că nu produce Ipostasurile, cum afirmă teologia catolică, ci le presupune pe
acestea pentru că Ipostasurile dumnezeieşti rămân desăvârşite din eternitate;
dragostea acestora este dragostea desăvârşită ce nu poate spori comunicarea
dintre aceste persoane. Dacă ar fi admis în interiorul Trinităţii dragostea
nedesăvârşită specifică omenirii, atunci ar trebui să fie acceptată că s-a început
de la o „extremă despărţire, de la lipsa de dragoste”7.
Dragostea reciprocă între oameni atrage cu sine mai multe persoane
capabile de iubire. Însă dragostea nedesăvârşită între oameni presupune
dragostea desăvârşită între Ipostasurile divine cu o fire comună.
Revelaţia ne relatează că Dumnezeu este iubire şi ne arată că ipostasurile
dumnezeieşti trăiesc în armonie şi comuniune de iubire. Astfel că ne îndeamnă
şi pe noi oamenii să convieţuim împreună în comuniune de armonie unii cu alţii
iubindu-ne reciproc. Dumnezeu este din totdeauna un act comun de dragoste pe
măsura caracterului Său absolut şi a subiectivităţii Sale pure8.
La Dumnezeu iubirea este perfectă şi veşnică, de aceea iubirea este
preexistentă tuturor acţiunilor îndreptate spre exterior, fiind legată de existenţa
lui veşnică; iubirea este „fiinţa lui Dumnezeu, este actul lui substanţial”9.

6 Prof.habil.dr. Munteanu Daniel, op.cit.,p.45.

7 Calinic Botoşăneanul, Episcop Vicar, Logica Trinităţii, Ed. Gedo, Cluj-Napoca, 2005, p.210.
8 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în rev. "Studii Teologice", anul XXII
(1970), nr. 5-6, p. 336.
9 Pavel Florensky, Der Pfeiler und die Grundfeste der Wahrheit, 4 Brief, în "Ostliches Christentum" II,
Philosophie, Munchen, 1925, p. 47, apud Pr. Prof. D. Stăniloae, art. cit., pp. 336-337.
 Când discutăm despre iubirea intratreimică sau despre Dumnezeu Unul în
Fiinţă şi întreit în Ipostasuri este categoric necesar să nu contemplăm Firea
Dumnezeiască deosebită de Ipostasuri şi de dragostea între ele, ci ca dragoste
existentă în Ipostasuri şi între Ipostasuri.
Rodul iubirii existente între Ipostasurile Sfintei Treimi este unitatea
divină, despre care Boris Bobrinskoy relatează:
„Unitatea divină nu reprezintă unul din atributele lui Dumnezeu, ea este
viaţa Lui profundă... nu este nicio confuzie depersonalizantă, nicio structură a
monadelor... deoarece, în Dumnezeu unitatea asigură o uniune completă care
salvează calităţile distinctinctive şi absolute ale Persoanelor”10.
La Dumnezeu iubirea între eu-ri11 este perfectă, astfel că şi unitatea
acestora este superlativă, astfel relaţia eu-rilor divine este concepută ca o
comuniune perfectă, încât fiecare subiect trebuie să se trăiască pe sine însuşi ca
subiect întreit, ca subiect triform, dar fără a-şi schimba propria poziţie. În
concluzie poate ne vom pune întrebarea: ce înseamnă mai exact dragostea
dumnezeiască? Părintele Stăniloae, făcând câteva reflexii faţă de iubirea
intratrinitară, face această remarcă: „iubirea dumnezeiască şi fericirea lui
Dumnezeu înseamnă faptul că în Dumnezeu un „eu” care e totul, cuprinde şi
alte eu-ri care la rândul lor sunt totul şi din acestea fiecare cuprinde pe celălalt,
ele nu se întâmpină din interior, ci îşi sunt veşnic desăvârşit interioare... fiecare
fiind cosmosul divin infinit în unire interioară cu celelalte eu-ri divine”12.
Treimea este punctul culminant al iubirii desăvârşite. În iubirea
desăvârşită persoanele nu se dăruiesc şi nu nici se acceptă numai reciproc, ci
deşi se afirmă personal şi reciproc, devin existente prin dăruire şi primire.
Iubirea dumnezeiască este atoteficientă. Afirmându-se reciproc în existenţă prin

10 Boris Bobrinskoy, The continuity of the Church and Orthodoxy, în rev. "Sobornost", seria 5, nr. 1, anul 1965,
p. 18 (format electronic).
11 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, art. cit., p. 335.
12 Ibidem, p. 342.
distincţia lor, prin iubirea perfectă actele prin care se săvârşesc acestea, sunt acte
veșnice în care persoanele treimice sunt împreună active13.
O persoană trebuie să aibă ca „eu” un „tu” ca să comunice întreolaltă şi
un „el” care să-i unească din nou, în interesul pentru al treilea. O persoană
trebuie să vorbească cu o alta şi în modul cel mai interesant şi unificator de un
al treilea pentru a se simţi fiecare fericită, „dar cea mai iubitoare relaţie între un
eu şi un tu are loc atunci când una e Tatăl celeilalte şi numai Tată, al uneia
singure”14.
Din aceste câteva reflecţii referitoare la Sfânta Treime putem vedea că
aceasta este structura supremei iubire, după cum Părintele Stăniloae a numit-o,
de aceea putem spune că orice abordare a Sfintei Treimi fără implicarea ei în
iubirea divină este incompletă şi neadecvată.
Iubirea este cea care fundamentează relaţiile treimice, şi tot ea este cea
care „determină” mişcarea în afara Treimii iconomice, mai simplu spus, iubirea
intratreimică fundamentează mântuirea şi îndumnezeirea omului.

13 Pr. Dr. loan Mihălţan, Necesitatea şi roadele iubirii , în rev. "Studii Teologice", anul 1985, nr.5-6, p. 408.
14 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea... , p. 35.