GENERALITATI

Natura, in sens larg, este echivalenta cu lumea materiala, universal fizic, universul
material sau, simplu, universul sau in termeni populari ,,Mama natura.
,,Natura se refera la totalitatea lucrurilor si fiintelor din univers, lumea fizica
inconjuratoare, cuprinzand vegetatia, formele de relief, clima, fenomenele fizice si viata, in
general.Termenul nu include obiectele artificiale, create de om sau realizate printr-o actiune
de orice fel a omului. Cuvantul ,,natura isi are originea in latinescul ,,natura.
Avand utilizari variate, astazi cuvantul ,,natura se poate referi generic la regnul
vegetal sau animal, precum si la felul in care anumite lucruri lipsite de viata interactioneaza
cauzand fenomene fizice sau geologice sau legate de materie si energie. De asemenea, se
refera la ceea ce numim salbaticie (animale salbatice, stanci, paduri, ape si in general acele
lucruri ce nu au fost alterate cu sau fara stiinta de om sau care persista indiferent de actiunea
acestuia). Totalitatea actiunilor omului care influenteaza natura sunt cuprinse intr-un factor
antropic.
Natura poate fi energic inteleasa ca fiind constituita din: Pamant, viata, ecosistem,
salbaticie, frumusetea naturii, materie si energie, sau chiar natura aflata dincolo de planeta
Pamant .
Natura este intalnita si in operele lui Mihai Eminescu, de cand era inca copil si pana
cand si-a scris testamentul liric Mai am un singur dor.
Ceea ce se numeste de obicei ,,natura, adica aspecte geologice, fauna si flora, se
gasesc la Mihai Eminescu, sub chip foarte elementar.Nu culoarea, nu varietatea sunt notele
esentiale, ci dimensiunea sau cantitatea.Aceasta este hotarata prin puterea de a intimida
constiinta, de a o anula.Versuri ca: ,,Neamurile-mbatraneau,/Craiile se treceau,/Numai codrii
tai cresteau,/Si in umbra cea de veci/Curgeau raurile reci cuprind numai notiunea simpla
de ,,codru, dar intr-o dimensiune colosala. Padurea noastra empirica are o durata limitata,
fiind supusa dezagregarii, codrul eminescian insa ,,creste peste marginile de timp ale
domniilor, peste acelea ale raselor, el este din veci. Imaginea aceasta egipteana de trainicie dea lungul mileniilor, de vigoare gigantica determina dimensiunea microscopica a omului si
desteapta acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lasa in voia dinamicii firii.
Poetul romantic este ,,vizionar , putand percepe partile intr-un intreg, exteriorul lumii
reale in interiorul misterios al sufletului, pentru ca exista intre lucruri si intre fiinte raporturi
analogice, corespondente, structura ascunsa a lumii, care face ca omul si universul sa se
reflecte reciproc si sa-si corespunda. O astfel de viziune este ce s-a numit ,,orphism in
poezia romantica, potrivit dorintei poetului de a contempla natura cu sentimentul infinitului,
cum era definit sentimentul naturii in poetica romantica, in lectiile lui Jouffrey despre natura
poeziei: ,,Totul vorbeste, totul traieste in natura; chiar piatra, mineralul cel mai inform traieste

o viata surda si nu vorbeste un limbaj misterios: si acest limbaj; pastorul, in singuratate, il

intelege, il stie tot asa sau mai mult decat savantul si filozoful, ca si poetul
Prin metafora simbolica un poet poate face din viziunea naturii viata propriului sau
sentiment, reflectarea aspectelor naturii exprimand astfel istoria intima a sufletului sau. Trei
sunt astfel lumile ce se ofera contemplatorului, in orphismul romantic: lumea vizibila, ca
peisaj, reflectarea ei in lumea interioara a omului, ca sentiment al naturii, si, dincolo de
aceasta reflectare, o suprarealitate invizibila, un univers infinit in miscarea lui dupa formula
definitorie a romantismului, de circulatie in epoca: ,,externus mundus est figura hominis et
homo est mundus absconditus, quia visibilia in eo sunt invisibilia
Din prima modalitate a orphismului romantic, in descrierea lumii vizibile ca peisaj,
poezia lui Eminescu aduce tabloul naturii despre care George Calinescu spune: ,,E foarte de
crezut ca natura eminesciana cu fauna si cu flora ei sa aiba un punct de plecare istoric in
privelistea din Moldova de sus, si anume din Valea Siretului, unde muntele si campul sunt cu
planuri apropiate si nu lipseste mediul acvatic.Eminescu a si dat de astfel descriptii ale
geologiei salbatice moldovene.
Geroge Calinescu spune ca: ,,Eminescu are printre copaci cateva esente la care tine in
chip deosebit si care infatiseaza, poate, pentru el insusirile generale ale copacului.
Teiul figureaza mireasma: ,, Dar prin codrii ea patrunde/ Langa teilu vechi si sfant,/ Ce
cu flori pana-n pamant/ Un izvor vrajit ascunde.
Bradul e copacul artic care simbolizeaza trainicia: ,,Colinde, colinde/ E vremea
colindelor,/ Caci gheata se-ntinde/ Asemeni oglindelor./ Si tremura brazii/ Miscand
ramurelele,/ Caci noaptea de azi-i/ Cand scanteie stelele.
Plopul, prin tremurul frunzelor lui, da amintirilor o miscare lenta: ,,Pe langa plopii fara
sot/ Adesea am trecut;/ Ma cunosteau vecinii toti-/ Tu nu m-ai cunoscut
Arinul, fiind o esenta paduratica, salbaticeste privelistea: ,,Peste varfuri trece luna,/
Codru-si bate frunza lin,/ Dinte ramuri de arin/ melancolic cornul suna.
Stejarul mareste prin marea lui coroana campul ceresc de alunecare, al lunii: ,, Pututau oare-atata dor/ In noapte sa se stinga/ Cand luna trece prin stejari/ Urmand mereu in calesi,/ Cand ochii tai, tot inca mari,/ Se uita dulci si galesi?.
Fagul vara constiinta in inima codrului de o singura esenta: ,,-O, priviti-i cum viseaza/
Visul codrului de fagi!/ Amandoi ca-ntr-o poveste/ Ei isi sunt asa de dragi!
Salcia este copacul lacustru: ,,De spanzura prin ramuri de salcii argintoase/ O-ntreagamparatie in cuib leganator;/ A firii dulce limba de el era-nteleasa/ Si il umplea de cantec, cum
il umplea de dor.
Mesteacanul indica atitudinea, aducand cu scoarta lui alba un element hibernal: ,,Un
parete din fund isi ridica zapada sa inflorita cu roze de pustie si se vazu o scena, a carei culise

reprezentau arbori si tufise de-o tanara si mustoasa verdeata, iar fondul reprezenta un deal
imbracat in padure de mesteacan
Paltinul prevesteste regiunea alpina: ,,Colo unde stau Carpatii cu de stanci inalte
coaste,/ Unde paltinii pe dealuri se insir ca mandra oaste.
Salcamul este copacul de vale in peisajul satesc: ,,Ah!in curand satul in valeamuteste;/ Ah! In curand pasu-mi spre tine grabeste./ Langa salcam sta-vom noi noaptea
intreaga,/ Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga.
Liliacul simbolizeaza venirea primaverii si idila juvenila: ,,A noastre inimi isi jurau/
Credinta pe toti vecii,/ Cand pe carari se scuturau/ De floare liliecii.
Nucul, ciresul, marul sunt pomi de livezi, simboluri ale lacomiei copilaresti: ,,Vedea in
zarea vaii nuci mari cu frunza lata/ S-o lume de flori albe pe siruri de ciresi.
Asemeni visinul: ,,Visinii-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase.
Flora eminesciana nu este feerica, nu este bogata, dar ea infrange spiritul prin
intensitate. Cum privelistea are mai totdeauna un lac in mijloc sau o apa si in apropiere
padurea, iarba este vegetalul obisnuit, insa o iarba de luna, in care n-a calcat picior de om:
,,De jur imprejur stau stancele uriesesti de granit ca niste pazitori negri, pe cand valea insulei
adanci si desigur sub oglinda marii e acoperita de snopuri de flori, de vite salbatice, de ierburi
inalte si mirositoare, in cari coase n-a intrat niciodata.Cum spune si George Calinescu:,,
Eminescu pune iarba mai cu seama in padure, acolo unde vegetatia se inabuse, nestrabatuta,
fiindca e clar ca, pentru el, insusirea de capetenie a vegetalului e sa creasca intr-una.
Fauna este si ea foarte saraca si aleasa dupa aceleasi criterii dupa care a fost aleasa si
flora.In randul intai vine calul, care simbolizeaza zborul oniric, al incalecarii spatiului.Eroii
lui Mihai Eminescu calaresc: ,,Calu-i alb, un bun tovaras,/ Inseuat asteapt-afara.. sau ,
, Vede-un tanar chiar alaturi,/ Pe-un cal negru e calare. Calul este de altmiteri animalul din
poveste, singura fiinta care poate urma pe om in ratacirile lui.
De asemenea in opera eminesciana mai apar si animalele care sunt legate de padurea
salbatica, boutul, cerbul si ciuta: ,,Caii marii, albi ca spuma,/ Bouri nalti cu steme-n frunte,/
Cerbi cu coarne ramuroase,/ Ciute sprintene de munte.
Eminescu aminteste si pasarile: filomela, randunica, vulturul, corbul intunecat, lebada
nordica, pitpalacul apoi ,, Cucul canta, mierle, presuri-/ Cine stie sa le-asculte/ Ale paserilor
neamuri/ Ciripesc pitite-n ramuri/ Si vorbesc cu-atat de multe/ Intelesuri.
Tot peisajul naturii este pentru Eminescu o panorama simbolica.
Natura in poezia lui Eminescu, dupa o remarca a lui Tudor Vianu, in primele poezii
apare ca o pictura colorata cu straluciri fantastice si intruchipari de basm, ca in Mortua
est, pentru a se schimba cu timpul intr-un specatacol al Frumusetilor firii, intr-un univers
auditiv si in egala masura vizual, cu rezonante discrete intr-un sentiment al contopirii omului
cu firea.

A doua modalitate a orphismului romantic, descrierea lumii ca reprezentare in lumea

interioara a omului, apare in poezia lui Eminescu inca din prima perioada poetica Prin nopti
tacute: ,,Prin nopti tacute/ Prin lunce mute,/ Prin vantul iute,/ Aud un glas;/ Din nor ce trece,/
Din luna rece,/ Din visuri sece,/ Vad un obraz./ Lumea senina,/ Luna cea plina/ Si marea lina,/
Icoana-i sunt;/ Ochiu-mi o cata/ In lumea lata,/ Cu mintea beata/ Eu plang si cant. Sau O stea
prin ceruri: ,,Stiti de ce stelei i-am dat un nume/ Numele unui suflet ratacit,/ Ce-acuma palid,
uitat de lumme,/ A-mbatranit?/ Pentru ca ochiul ce lacrimeaza,/ Dupa-cea steaua care s-a
stins/ Este al meu suflet ce mediteaza,/ E-ochiul meu plans..
In poeziile mai putin filozofice, Eminescu a fost un poet ,,naiv in sensul dat
termenullui de Schiller, adica a vazut natura din mijlocul ei, asa cum este ea. Dar poetul a
incifrat in simbolurile creatiei folclorice sensuri proprii, idei filozofice dobandite de el fie prin
propria experienta de viata, fie sub influenta literaturii romantice a timpului. Pe masura ce
sporeste meditatia filozofica in anumite poezii de factura romantica, poetul se dovedeste un
poet ,,sentimental in sensul dat termenului tot de Schiller, adica a vazut natura in prelungirea
ei dincolo de limitele realitatii imediate, ca expresie a nostalgiei infinitului, in imaginea unui
univers infinit in miscarea lui,acesta fiind si ultimul aspect al orphismului romantic.
Imaginatia puternica a romanticilor, insufleteste specatacole la care cei mai multi
raman indiferenti: Cerul mai intai cu norii, aurora, azurul, bolta nocturna scaldata in razele
lunii sau in scanteierea stelelor, la Novalis, Lamartine, Victor Hugo, care isi proiecteaza
sufletul intr-o lumea a astrilor, facand sensibila atmosfera, dar mai ales la Shelley, unul dintre
cei mai mari poeti ai naturii, in cele mai multe poeme avand ca subiect lumina vibranta a
diminetii, noapta, norii, vantul. Cu toate aceste elemente ale naturii omul intra in comunicare,
ele traiesc, sufera, viseaza ca el si cu el, ii vorbesc si il sfatuiesc. Novalis afirma ca ,,spre a
intelege natura trebuie s-o facem sa se nasca, cu toata adancimea ei, inlauntrul nostru , ori
pentru aceasta veche functiune magica a limbajului, care facea din fiecare cuvant un simbol,
devine un mijloc al poetului de a crea lumea din nou, dupa un plan al sau, intr-o magie
poetica. Ceea ce de fapt inseamna trecerea de la natura obiectiva, ca peisaj, la o anumita
interiorizare a ei, cum tot Novalis spunea: ,,Spre interior duce drumul misterios In noi este
universul; in noi sau nicaieri este eternitatea cu luminile ei, trecutul si viitorul.
Unii istoriografi mai exigenti au considerat o ciudatenie in faptul ca Eminescu a cantat
marea fara s-o vada niciodata, iar unii critici literari, tot atat de exigenti, ca greu s-ar gasi la
un loc ceea ce dorea poetul: marea, cerul senin si codrul. Dar gandindu-ne la valoarea
simbolurilor

intelegem

marea, cerul si codrul in

ca
peisajul

poetul

vedea marea privind bolta

inchipuit

de

el

simbolizeaza

cerului,

caci,

aceeasi

idee:

intalnirea vietii cu moartea. Ritmul miscarii cosmice, care ingana somnul vesnic al poetului,

este sugerat de zgomotul apelor si de glasul frunzisului scuturat de vantul rece al toamnei:
,,Luceasca cer senin/ Eternelor ape,/ Care din vai adanci/ Se-nalta la maluri/ Cu brate de
valuri/ S-ar atarna de stanci./ Si murmura-ntr-una/ Cand spumegand recad;/ Iar pe paduri de
brad/ Alunece luna,/ Reverse dulci scantei/ Atotstiutoarea,/ Deasupra-mi crengi de tei/ Sa-si
scuture floarea.
Elementele naturii au toate o valoare simbolica. In vreme ce poetul va fi pamant in
singuratate-i, troienit cu drag de aduceri aminte, glasul izvoarelor ii va ingana somnul
vesnic; marea va geme de patimi imbratisand pamantul cu bratele ei de valuri, mereu aceleasi
valuri ce in zadar vor sa se atarne de stancile malului; luceferii ii vor zambi din
inaltimile cerului, iar luna il va acoperi in razele ei, alunecand prin padurea de brazi. Ca
simbol al nemarginirii, apele marii sunt eterne, iar cerul este senin, izvoarele sunt blande, iar
luna ca simbol al destinului omenesc in succesiunea repetata a vietii si a mortii, este
atotstiutoare.
George Calinescu observa la Eminescu ca ,, codrul, marea, raul, luna sunt nu
fenomene, ci idei, divinitati: fenomen este doar omul.

APLICATII LA

TEXT

Lacul
Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni l ncarc,
Tresrind n cercuri albe
El cutremur o barc.
Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult i parc-atept
Ea din trestii s rsar
Si s-mi cad lin pe piept;
S srim n luntrea mic,
Ingnai de glas de ape,
Si s scap din mn crma

Si lopeile s-mi scape;

S plutim cuprini de farmec
Sub lumina blndei lune
Vntu-n trestii lin foneasc,
Undoioasa ap sune!
Dar nu vine... Singuratic
In zadar suspin i sufr
Lng lacul cel albastru
Incrcat cu flori de nufr.

Poezia Lacul apare la 1 Septembrie 1876 in revista Convorbiri Literare apoi,inclusa in

volumul Poezii aparut in 1883.
Geneza poeziei se afla in versul Langa lacul cel albastru incarcat cu flori de nufar
din basmul popular Calin Nebunul. Aceasta imagine se regaseste intr-o varianta a poemului
Calin (file din poveste) : Langa lacul cel albastru incarcat cu nuferi mari devenit Langa
lacul care-n tremur, somnoros si lin se bate
Lacul este o creatie lirica de dragoste si de natura, o idila cu elemente de pastel in
care se imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu adoratia fata de frumusetile
naturii.
Semnificatia textului:
Titlul exprimat printr-un substantiv comun articulat, numeste locul de visare si de intalnire
pentru cei doi indragostiti.
Tema:
Poezia exprima dorinta intensa a poetului de implinire a visului de iubire.
Compozitia:
Aceasta creatie apartinand Liricii Erotice Eminesciene este structurata in 5 strofe 3 secvente
in care planul exterior al naturii se cereleaza cu planul interior al trairilor sufletesti ale
poetului:
Prima secventa (strofa I ) este un tablou, cadrul;
A II-a secventa (strofele II, III, IV ) infatiseaza visul de dragoste;
A III-a secventa (strofa a V-a ) prezinta trezirea la realitate.
In prima strofa se schiteaza un spatiu infinit, sentimental, de dragoste proiectan-du-se
in intregul univers. Tabloul terestru il formeaza lacul incarcat cu Nuferi galbeni si codrul,
symbol al permanentei, iar planul cosmic il constitue cerul al carui senin se reflecta in oglinda
apei. Prin verbele: tresarind si cutrmura se realizeaza personificarea naturii cuprinsa si ea
de fiorul emotiei asteptarii. Barca este simbolul locului ocrotitor, unde, indragostitii isi pot trai
iubirea tainica si pura.
Imaginea vizuala luminoasa realizata de poet prin epitetele cromatice: albastru;
galben si prin constructia metaforica: Cercuri albe, sugereaza armonie, limpezime,
claritate, seninatate.
Incepand cu strofa a II-a prezenta eului liric se subliniaza prin pronumele personal eu
si prin verbe la persoana I singular: trec, ascult, astept. Asteptarea este prezentata de
poet ca posibilitate, dovada fiind repetitia adverbului parca: (parca ascult, parca astept). Tot ca
posibilitate este sugerat ssi gestul tandru al imbratisarii prin folosirea verbelor la conjunctiv:
Ea din trestii sa rasara / si sa-mi cada lin pe piept .

Pronumele personal ea nu individualizeaza fiinta iubita ci intareste valoarea de symbol

a frumusetii feminine intruchipata de cea care este asteptata sa rasara misterioasa din trestii ca
o minune a apelor.
Strofa a III-areda prin verbele sa sarim, sa scapdorinta eului liric de a trai vraja
iubirii in lumi preamica. Prin personificarea Inganati de glas de ape, apa devine faptasa
bucuriei indragostitilor.
Strofa a IV-a este dominata de farmecul iubirii care se imbina in inchipuirea poetului
cu splendoarea naturii data de lumina luniii, de fosnetul vantului si de glasul apei. Trairea
eului liric se cominica prin imagini vizuale, auditive si de miscare. Senzatia de vis de ireal
este reliefata tot prin verbe la conjunctiv. Folosirea verbelor sa plutim la persoana I plural
sugereaza refacerea cuplului initial prin posibila aparitie a iubitei.
Imaginile auditive sunt constituite de armonia miscarii vantului si a apei sugerate de
verbele: fosneasca , sune , de adverbul lin si de adjectivul unduioasa folosite ca
epitete.
Semnul exclamarii de la sfarsitul strofei marcheaza momentul de maxima intensitate a
emotiilor traite de eul liric visand la implinirea dragostei.
In strofa a V-a, finala, visul ia sfarsit si eul liric revine la o realitate trista, dure-roasa
deoarece realizeaza ca totul a fost doar fictiune. Noua stare de spirit a acestuia se evidentiaza
prin verbele: nu vine ; suspin ; sufar, prin adverbul in zadar si prin adjectivul, epitetul
singuratic.
Punctele de suspensie din versul Dar nu vine invita la meditatie asupra frumusetii
clipelor pe care le-ar fi petrecut indragostitii. Visul este intrerupt brusc, la fel si discursul liric,
iar vraja asteptarii se risipeste.
Poezia este construita simetric, atat in prima strofa cat si in ultima contureaza
imaginea lacului albastru impodobit cu flori de nufar, dar lipsa determinantului codrilor si
epitetului galben ingusteaza perspectiva, reducand totul la concretul banal si apasator.
Poezia are o armonie deosebita, muzicalitatea fiind realizata prin aliteratie si
asonanta.
Aliteratiile contin repetarea silabei sa(sa sarim) si a consoanei s (sa nu-mi scape).
Asonantele sunt realizate prin accentuarea vocalei A (unduioasa, apa).
Pentru a spori armonia versurilor acestor doua figuri de stil li se alatura rima de tip
aBcB in care rimeaza verusl al II-lea cu al IV-lea, ritmul trohaic, si masura de opt silabe.
Poezia Lacul este o opera lirica in trucat Eminescu sugereaza o anumita atmosfera
poetica subiectiva, printr-o usoara seninatate si calma resemnare, desi el surprinde un
moment de iubire neimplinita. Prezenta eului liric, exprimarea unor sentimente profunde si
sincere in mod direct, sunt alte argumente pentru sustinerea afirmatiei ca acest text literar
apartine genului LIRIC.

Pe langa plopii fara sot

de Mihai Eminescu
Pe langa plopii fara sot
Dandu-mi din ochiul tau senin
Adesea am trecut;
O raza dinadins,
Ma cunosteau vecinii toti In calea timpilor ce vin
Tu nu m-ai cunoscut.
O stea s-ar fi aprins;
La geamul tau ce stralucea
Ai fi trait in veci de veci
Privii atat de des;
Si randuri de vieti,
O lume toata-ntelegea Cu ale tale brate reci
Tu nu m-ai inteles.
Inmarmureai maret,
De cate ori am asteptat
Un chip de-a pururi adorat
O soapta de raspuns!
Cum nu mai au perechi
O zi din viata sa-mi fi dat,
Acele zane ce strabat
O zi mi-era de-ajuns;
Din timpurile vechi.
O ora sa fi fost amici,
Caci te iubeam cu ochi pagani
Sa ne iubim cu dor,
Si plini de suferinti,
S-ascult de glasul gurii mici
Ce mi-i lasara din batrani
O ora, si sa mor.
Parintii din parinti.
Azi nici macar imi pare rau
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce in zadar,
Caci azi le semeni tuturor
La umblet si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfant,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamant.
Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romine. Prin tot ce a ceeat, el a produs
un efect de modelare profunda si de durata. A facut ca toata poezia acestui secol sa evoluezi
sub auspiciile lui. In poezia Pe linga plopii fara sot infatiseaza ideele unei elegii
erotice. Unde predomina tema iubirii si al suferintei. Anume titlul semnifica un gest al
singuratatii plopi fara sot . in tema poeziei se situeaza si natura care este mai saracacioasa si
urbana, reprezentanta prin strazi pustii, ferestre inchise, plopi singuratici. Poezia capata o
tonalitate trista chiar de la inceput. Eul liric fiind neinteles si cuprins de o flacara a iubirii.
Imbratiseaza un spatiu mai sumbru iar timpul se plaseaza pe doua planuri temporale, (trecut si
present) in acest anturaj si cu trairi melencolice eul liric este coplesit de o gama de sentimente
intunecate care vaziaza in timp. Atunci cindva el suferea si iubea cu o neliniste sufleteasca,
dar acum el incearca niste sentimente de nepasare durere, tristete si singuratate sufleteasca.
Sugestiile universului identic se bazeaza in primul rind pe motivul iubirii si al tristetei care-l
putem numi si un leitmotiv care semnifica o suferinta din cauza dragostei catre o fiinta.
Superba imagine-metafora candela iubirii sugereaza intensitatea sentimentului trait care a

dat nastere unei energii acaparatoare. Iubirea e simtita de poet ca revarsare a flacarii, ca o
intensificare a vitalitatii, e contaminarea de sacru si daruire totala. Deasemenea intreaga gama
de figure de stil imbraca poezia intr-un univers si mai tandru, si mai arzator. Aducindu-ne pe
noi , cititorii la o retraire a sentimentelor identice. Epitetul ochi paghini si plini de suferinti
si reci ochi semnifica durerea eului liric vazuta in ochii lui reci. Iar personificarea plopi
fata sot inconcomitet cu titlul poeziei abordeaza imaginea plopului asociata cu jalea si
singuratatea, si acesti copaci fara sot formeaza fundamental suferintei poetului.
In functie de aceste elemente, de prezenta sau absenta lor, de totalitatea sentimentelor si de
imaginea iubitei, poezia de dragoste Pe linga plopii fara sot capata o tonalitate trista si se
apropie de elegiea erotica, romanta, cintec. Sentimental dragostei apartine de trecut si de aici
si apare regretful, nostaligia, singuratatea. Idea elegiei determina faptul ca dragostea ar fi
murit sau fie i-s fost refuzata indragostitului fara nici o speranta si a renuntat la ea. Se pretinde
deasemenea ca poezia este inspirata de sntimentele de admiratie pentru Cleopatra Poenaru,
care locuia in apropierea unor plopi , sau Veronicai Micle mare dragoste a poetului unde
in fata casei din Iasi cresteau niste plopi.
In acesta poezie Eminescu nu a caracterizat-o sin u a blanat femeia , dar cel putin a regretat
faptul ca nu a fost capabil sa aprinda candela iubirii Si noaptea candela s-aprinzi / Iubirii pe
pamint.
La mijloc de codru des
de Mihai Eminescu
La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis
La voiosul luminis,
Luminis de langa balta,
Care-n trestia inalta
Leganandu-se din unde,
In adancu-i se patrunde
Si de luna si de soare
Si de pasari calatoare,
Si de luna si de stele
Si de zbor de randunele
Si de chipul dragei mele
Poezia La mijloc de codru a fost publicata in volumul Poesii, editat de Titu Maiorescu
in decembrie 1883.
Poezia este de inspiratie folclorica - datorita temei (natura si iubirea) si elementelor
prozodice (rima imperecheata des/ ies, alunis/ luminis; masura de 7 8 silabe; ritm iambic).
Tot in acest sens sunt folosite regionalismul huceag si forma populara randurele.
Primele cinci versuri ne introduc in mijlocul codrului, unde, in poiana din apropierea
lacului, isi fac aparitia toate pasarile, care vin din desisul dumbravii de alun.

Intunecimea codrului, sugerata de epitetul des, este opusa luminozitatii si bucuriei din
poiana (luminis), sugerata prin epitetul personificator voios. Peisajul este luminos, plin de
viata, in stransa legatura cu starea sufleteasca a poetului, de liniste, satisfactie si veselie.
Suprafata unduitoare a lacului (Leganandu-se din unde) devine o oglinda in care se
rasfrang trestia inalta si elemente ale intregului univers: cosmice - luna, soarele,
stelele si terestre - pasari calatoare, zbor de randurele.
Trecerea timpului este sugerata prin fenomenul de migratie a pasarilor (toamna) si prin
alternanta zi noapte: luna soare luna si stele.
Toate acestea infatiseaza ritmul naturii eterne, caracterizata prin diversitate
si vitalitate, careia ii corespund euforia si vesnicia iubirii, sugerate prin chipul iubitei. Apa,
element etern, pastreaza mereu viu chipul dragei mele.
Se remarca efectul deosebit pe care il creeaza paralelismul si de in ultimele cinci
versuri; repetitia conjunctiei si pune in valoare fiecare membru al enumeratiei, prin aceasta
evidentiindu-se ideea de multime si de intensitate:
Si de luna si de soare
Si de pasari calatoare,
Si de luna si de stele
Si de zbor de randurele
Si de chipul dragei mele.
Calin (file din poveste)
de Mihai Eminescu

De treci codri de arama, de departe vezi albind

S-auzi mandra glasuite a padurii de argint.
Acolo, langa isvoara, iarba pare de omat,
Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet ;
Pare-ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja,
Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja.
Iar prin mandrul intuneric al padurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic,
Cand coboara-n ropot dulce din tapsanul pravalatic,
Ele sar in bulgari fluizi peste prundul din rastoace,
In cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine
Curg in rauri sclipitoare peste flori de miere pline,
Implu aerul varatic de mireasma si racoare
A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare.
Langa lacul care-n tremur somnoros si lin de bate,
Vezi o masa mare-ntinsa cu faclii prea luminate,
Caci din patru parti a lumii imparati si-mparatese
Au venit ca sa serbeze nunta ginfasei mirese ;
Feti-frumosi cu par de aur, zmei cu solzii de otele,
Cititorii cei de zodii si sagalnicul Pepele.
Iata craiul, socru mare, rezemat in jilt cu spata,
El pe capu-i poarta mitra si-i cu barba pieptanata ;

Tapan, drept, cu schiptru-n mana, sede-n perine de puf

Si cu crengi il apar pagii de muscute si zaduf
Acum iata din codru si Calin mirele iese,
Care tine-n a lui mana, mana gingasei mirese.
Ii fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Fata-i rosie ca marul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pamant mai ca-i ajunge al ei par de aur moale,
Care-i cade peste brate, peste umerele goale.
Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos il poarta,
Flori albastre are-n paru-i si o stea in frunte poarta.
Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna
Nunul mare, mandrul soare si pe nuna, mandra luna.
Si s-aseaza toti la masa, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rasuna, iara cobza tine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bazait ca de albine ?
Toti se uita cu mirare si nu stiu de unde vine,
Pana vad painjenisul intre tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o multime de norod.
Trec furnici ducand in gura de faina marii saci,
Ca sa coaca pentru nunta si placinte si colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb marunt de aur,
Ca cercei din el sa faca cariul, care-i mester faur.
Iata vine nunta-ntreaga -- vornicel i-un greierel,
Ii sar purici inainte cu potcoave de otel ;
In vesmant de catifele, un bondar rotund in pantec
Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cantec ;
O cojita de aluna trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteata rasucita sede-n ea un mire flutur ;
Fluturi multi, de multe neamuri, vin in urma lui un lant,
Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti.
Vin tantarii lautarii, gandaceii, carabusii,
Iar mireasa viorica i-astepta-ndaratul usii.
Si pe masa-mparateasca sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat in doua labe, s-a-nchinat batand din pinten ;
El tuseste, isi incheie haina plina de sireturi :
- 'Sa iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alaturi'.
La baza acestei poezii sta un vechi mit si anume al Zburatorului prin care acesta este descris
ca o fiinta misterioasa care intra pe geam in camera tinerelor fete si le face sa simta primii
fiori ai dragostei. Ion Heliade Radulescu descrie acest mit al Zburatorului in poezia intitulata
'Zburatorul' dar tema o intalnim la aproape toti scriitorii pasoptisti (1968). La baza acestei
poezii sta basmul 'Calin Nebunul' si cuprinde opt parti (fragmente) iar partea din manual este
cea de-a opta (ultima).
Fragmentul cuprinde trei parti:
1. In prima parte este realizat un pastel de o frumusete nemaiintalnita in literatura romana
care cuprinde:
-imagini vizuale:'iarba pare adormita', 'codrii de arama', 'padure de argint',

'flori albastre';
-imagini olfactive si cromatice:'paduri de argint', 'vazduhul tamaiet', 'flori albastre', 'bulgari
fluizi', 'flori de miere pline', 'fluturi albastri'.
In realizarea acestui pastel inedit Eminescu foloseste numeroase figuri de stil:
-epitete:'codri de arama', 'paduri de argint';
-personificari:'pietre licurind', 'flori metalic', 'talasanul pravalatic';
-comparatii:'fata rosie ca marul', 'bazait ca de albine'.
2. A doua parte a poeziei cuprinde nunta imparateasca, desfasurarea ei, obiceiurile si
descrierea codrului in care are loc.
Cu toate ca este o nunta imparateasca recunoastem in ea prezentarea traditiilor unei nunti
taranesti.
Nunta imparateasca se desfasoara langa un lac, langa codru. Lacul este unul dintre tipicele
creatii eminesciene asa cum este si codrul. Participarea invitatilor la aceasta nunta aminteste
de atmosfera basmului din care s-a inspirat si anume 'Calin Nebunul'. Participantii la nunta
sunt 'imparati si imparatese', 'feti frumosi cu par de aur', 'sagalnicul pepelea' iar socrul mare,
craiul reprezinta peronajul caruia i se da importanta, fiind inconjurat 'de pagi'.
In centrul atentiei sunt mireasa care este prezentata printr-o paleta de epitete, sugeranu-i cele
mai alese calitati: gingasia, delicatetea, frumusetea morala si fizica ('gingasia miresei', 'fata-i
rosie ca marul copt', 'fericirea ochii umezi', 'par de aur', 'flori albastre'). Prin aceste epitete,
comparatii si personificari Eminescu subliniaza cele mai nobile trasaturi sufletesti si anume
prin culorea alba (inocenta 'par de aur', frumusetea fizica in gradul cel mai inalt, norocul si
apartenenta sociala 'o stea in frunte' si fericirea).
Mirele este prezentat mai putin sub aspect fizic, el este tot un fiu de imparat cu un suflet
curat si nobil.
La fel si in folclorul roman 'nunul mare' = 'mandrul soare', 'nuna' = 'mandra luna'. El este
intalnit si in balada populara 'Miorita' din care Eminescu a imprumutat numeroase elemente.
La aceasta nunta cu fete de imparati canta viorile exact ca la o nunta unde jocul polpular si
muzica populara reprezinta vitalitatea omului simplu din popor. Intalnim comuniunea omului
cu natura, legatura indestructibila in conceptia populara intalnita in toate speciile apartinand
gen (ex.:doina, balada, bocet).
3. Cea de-a treia parte (sau ultima) constituie nunta gazelor pornita alaturi de nunta
imparateasca in acelasi cadru feric.
Daca la nunta imparateasca personajele sunt 'imparati si feti frumosi', la nunta gazelor
participa numerose insecte: albine care nu sunt foarte harnice, 'cariul care-i mester faur',
'purici cu potcoave de otel', 'un bondar rotund in pantec', lacuste, fluturi, tantari, gandacei,
carbusi si greieri.

Atentie este concentrata si aici asupra mirelui si miresei care sunt alesi fiind cei mai
frumosi:'mireasa Viorica', 'mirele un fluture' care au semnificatie reprezentand insecta care
zboara din floare-n floare si a ales-o pe cea mai frumoasa.
La fel ca si prima nunta si aceasta respecta traditiile populare pentru ca toate insectele
participante au rolul bine stabilit.
Aceasta poezie cinstituie una dintre cele mai frumoase poeme eminesciene in care
descrierea ocupa un loc primordial fiind realizata prin aproape toate figurile de stil existente ,
masura fiind egala cu 15-16 silabe, ritmul este trohaic iar rima este imperecheata si
incrucisata.
BIBLIOGRAFIE
1. Todoran Eugen, Eminescu, Minerva, Bucuresti, 1972
2. Calinescu G., Opere 13. Opera lui Mihai Eminescu, Minerva, Bucuresti, 1970
3. Vianu Tudor, Poezia lui Eminescu, Cartea Romaneasca, Bucuresti 1930
4. Caracostea D, Studii eminesciene, Minerva, Bucuresti, 1973
5. Papu Edgard, Poezia lui Eminescu, Junimea, Iasi, 1979
6. Nicolescu G.C., Studii si articole despre Eminescu, Editura pentru literature, Bucuresti,
1968
7. Petrescu Ioana, Eminescu. Modele cosmologice si viziunea poetica, Minerva, Bucuresti,
1978
8. Tohaneanu G., Eminesciene, Facla, Timisoara, 1989
9. Ghoerghe Fanica N., Mihai Eminescu. Analize si sinteze
10. Dragan Mihai, Mihai Eminescu Interpretari, Junimea, Iasi, 1986