O, rămâi...

de Mihai Eminescu

"O, rămâi, rămâi la mine -

Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinț,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți;

Și prin vuietul de valuri,

Prin mișcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Și privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,

Bolți asupră-mi clătinând -
Șuieram l-a ei chemare
Ș-am ieșit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot...
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

„O, rămâi...” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată pentru prima
oară în Convorbiri literare, în numărul din 1 februarie 1879. Este una din poeziile
eminesciene ce ne anunță ideea unui raport dintre natură și om (poet). Este alcătuită din
7 strofe. Primele 5 fac parte din primul tablou, iar celelalte 2 din al doilea tablou.
În primul tablou vorbește pădurea, iar în strofele 6 și 7 vorbește eul liric.
În această poezie, personificarea naturii atinge cote maxime. Pădurea capătă chip
uman, prin intermediul copilăriei autorului. Se sugerează chiar îmbătrânirea naturii, în
paralel cu îmbătrânirea umană. Odată cu trecerea timpului, pădurea nu mai poate
fi înțeleasă. Personificarea poate fi argumentată prin faptul că: Pădurea îi vorbește,
spunându-i ”O, ramâi, rămâi la mine - / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate /
Numai eu știu să le-ascult;” îl vede, observându-l cu atenție, concluzionând:"În al
umbrei întuneric / Te asamăn unui prinț, / Ce se uit-adânc în ape / Cu ochi negri și
cuminți // Și prin vuietul de valuri, / Prin mișcarea naltei ierbi, / Eu te fac s-auzi în taină
/ Mersul cârdului de cerbi". Mai mult decât atât, Pădurea este o ființă analitică, plină de
rațiune, ea pare că stăpânește taina timpului : Și privind în luna plină / la văpaia de pe
lacuri / Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri.” Dar, tocmai în acest
context, numai amintirea, care devine cheia acestui proces, aparent ireversibil, deci
numai ea îi salvează pe amândoi (om-natură) de trecerea timpului.
 Ultimele două strofe conțin răspunsul tânărului băiat, respectiv al poetului, după
scurgerea anilor, adresat naturii, din care lipsește, în prima parte, orice amintire
dureroasă a trecerii timpului și-a efemerității condiției umane, și rămâne doar bucuria
de a trăi, conștiința unei prietenii inocente, nevinovate, neumbrite de nimic și purtând în
sine doar bucuria comuniunii profunde om-natură, dragostea reciprocă pe care și-o
nutresc cei doi, nepăsarea și bucuria tinereții: ”Astfel zise lin pădurea, / Bolți asupră-mi
clătinând - / Șuieram l-a ei chemare / Ș-am ieșit în câmp râzând.”
Trecerea anilor, maturizarea și îmbătrânirea poetului aduce însă cu sine o
perspectivă diferită: neputința poetului de-a mai înțelege tainele copilăriei, de a mai
avea o profundă comuniune cu pădurea, cu natura, semn al dizolvării tuturor relațiilor
fericite sub aripa necruțătoare și implacabilă a Timpului: ”Astăzi chiar de m-aș
întoarce / A-nțelege n-o mai pot... / Unde ești copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”
Timpul astfel, care este supratema creației poetice eminesciene și dovedește și
aici, în această simplă și frumoasă poezie, puterea de a abstrage din durata clipei
momentele frumoase, de a le prelungi, în neuitata și fericita copilărie, eternizarea
clipelor de fericire și, mai târziu, teroarea timpului, a istoriei care-l cuprinde pe poet,
îndepărtându-se de cercul magic al copilăriei, efemeritatea duratei vieții umane pe
pământ și deșertăciunea idealurilor.
Un foarte frumos exercițiu poetic pe care ni-l propune poezia este acela al duratei
temporale, cuprinse mai cu seamă în versurile care conțin adresarea pădurii: ”Anii tăi
se par ca clipe / Clipe dulci se par ca veacuri.” Câi dintre noi n-am trăit în copilăria
noastră fericitul sentiment al duratei infinite a timpului, care vine să prelungească
momentele noastre de fericire, de beatitudine, de împăcare, de regăsire?... Timpul pare
uneori că se dilată, atingând proporții cosmice, ne pare că trece atât de greu, o clipă ne
pare o veșnicie?.. Și chiar mai târziu, maturi fiind, trăim uneori acest sentiment: că anii
s-au scurs ca niște clipe înapoia noastră, că clipele dulci, de fericire, pare că durează
etern. Această comprimare și dilatare a timpului o exprimă atât de sugestiv, de profund
filosofic pădurea, care pare un geniu natural venit să ocrotească copilăria fără griji a
poetului.
Comprimarea și dilatarea timpului fac trimitere la percepții diferite, alterate de
conștiință, de nivelul senzorial al receptării evenimentelor exterioare în sufletul nostru.
Este un timp prin excelență subiectiv, este un flux al conștiinței, pe care îl trăiesc doar
misticii și primitivii, o participare mistică, cosmică în care trecutul, prezentul și viitorul
se confundă, devin un singur continuum pe care conștiința celui care trăiește realitatea
se mișcă în voie: ”Eu te văd răpit de farmec / Cum îngâni cu glas domol, / În a apei
strălucire / Întinzând piciorul gol // Și privind în luna plină / La văpaia de pe lacuri, /
Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri.” Câtă gingășie, sensibilitate e în
aceste cuvinte ale pădurii, câtă blândă și inocentă senzorialitate în imaginea acestui
tânăr băiat care se scaldă în lac, sub văpaia lunii pline, îmbrățișat de undele line ale
lacului!...
Fără îndoială, Eminescu a fost unul dintre cei chemați, un adânc filosof al
spațiului și timpului. Pădurea în această poezie este prietenă, sfătuitoare ș ocrotitoare,
un alter-ego matur al poetului. Pe coordonatele acestei relații neobișnuite se țese o
adâncă poveste de dragoste și de comunicare umană, pe care Eminescu o așează între
granițele versului său atât de poetic și de sugestiv, purtând un adevăr general-uman:
acela că dragostea anulează barierele Timpului și Spațiului și te poate face să trăiești
Nemurirea, participant la misterul fără sfârșit al Creației.
Nu ne rămâne decât să sperăm că fiecare dintre noi vom găsi puterea în noi de a
abstrage din timp partea bună, frumoasă, inocentă, fericită a vieții, eternizând-o, și vom
reduce impactul necruțător al trecerii anilor într-o frumoasă poveste de dragoste cu
durată eternă, o ”nuntă în cer”.
Poezia are o structură dialogată și este alcătuită din două tablouri, așa cum am
amintit anterior. În primul tablou, alcătuit din primele cinci catrene vorbește pădurea,
iar în ultimele două strofe eul liric.
Obs. Opera lirică este o creație literară în care sunt exprimate în mod direct idei,
sentimente și impresii, cu ajutor procedeelor și imaginilor artsitice.
Autorul recurge la persona I, inclusă în desinența verbelor și în pronume
personale (sau adjective pronominale) și reflexive de persoana I: șuieram, am ieșit, m-aș
întoarce, n(-o mai) pot, (asupră)-mi, pentru a-și transmite gândurile intime. Eul liric
aparție vocii distincte a fiecărui poet, este o instanță lirică abstractă care ne comunică
sentimentele și trăirile poetului.
Din punct de vedere al imaginilor artistice, întâlnim imagini vizuale: ”În al
umbrei întuneric”, ”Ce se uit-adânc în ape / Cu ochi negri și cuminți”, ”Prin mișcarea
naltei ierbi”, ”Eu te văd răpit de farmec (...) / În a apei strălucire / Întinzând piciorul
gol”, ”Și privind în luna plină / La văpaia de pe lacuri”, ”Bolți asupră-mă clătinând”,
imagini auditive: ”Și prin vuietul de valuri”, ”Eu te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului
de cerbi”, ”Cum îngâni cu glas domol”, ”Astfel zise lin pădurea”, ”Șuieram l-a ei
chemare”, imagini motorii (de mișcare) ”Și prin vuietul de valuri”, ”Mersul cârdului de
cerbi”, ”Ș-am ieșit în câmp râzând”.
Printre procedeele artistice (figuri de stil) întâlnim exclamația retorică: ”O,
rămâi, rămâi la mine / Te iubesc atât de mult!”, interogația poetică: ”Unde ești,
copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”, repetiția: ”O, rămâi, rămâi la mine”, invocația
poetică: ”O, rămâi...” (chiar din titlu și primul vers), inversiunea: ”Ale tale doruri
toate”, ”În al umbrei întuneric”, ”naltei ierbi”, ”În a apei strălucire”, ”Bolți asupră-mi
clătinând”, ”A-nțelege n-o mai pot...”, epitetul: ”ochi negri și cuminți” (dublu epitet
postpus), ”piciorul gol”, ”clipe dulci”, ”zise lin”, metafora: ”Eu te văd răpit de
farmec”, ”În a apei strălucire”, ”văpaia de pe lacuri”, comparația: ”În al umbrei
întuneric / Te asamăn unui prinț”, ”Anii tăi se par ca clipe”, ”Clipe dulci se par ca
veacuri”.
Din punctul de vedere al prozodiei remarcăm distribuția versurilor în 7 catrene,
dispuse în două tablouri poetice, conținând adresarea pădurii, sub formă de dialog și
răspunsul eului liric, rima încrucișată (rimează numai versul 2 cu versul 4), măsura de
7-8 silabe și ritmul preponderent trohaic, specific poeziei populare. Astfel, din punct de
vedere prozodic, prima strofă ar arăta astfel: ”O, ră-mâi, ră-mâi la mi-ne / Te iu-besc a-
tât de mult / A-le ta-le do-ruri toa-te / Nu-mai eu știu să le-as-cult” (UU-/U-/U-/U //
UU-/U-/U-/ // UU-/U-/U-/U // -/U-/UUU-/) (anapest, iamb, amfibrah; anapest, iamb,
iamb; peon 3, troheu, troheu; troheu, troheu, anapest).

Bibliografie: Wikipedia