Imaginea naturii în poezia românească

Vasile Alecsandri

Pasteluri

Ce poate fi mai frumos decât un pastel de Alecsandri la gura sobei într-o zi de iarnă?
Poate doar un pastel despre pădure, primăvară sau un murmur cristalin de izvor? Vasile
Alecsandri ne-a încântat cu toate, lăsând în urmă o frumoasă colecţie de pasteluri care mai de
care mai frumoase. E greu să faci un top, căci fiecare îşi are rostul la timpul potrivit. Şi ar fi
păcat să nu-ţi placă toate în egală măsură. Aşadar asezaţi-vă cât mai comod, pornim
într-o călătorie de vis. Destinaţia – lumea versurilor despre natură!
De-a lungul evoluţiei sale istorice omul s-a raportat în permanenţă la natură, cu care a
avut legături complexe, reflectate indiscutabil în toate ipostazele vieţii sale spirituale.
Legătura indisolubilă cu natura, în diferitele ei forme de manifestare şi înfăţişări, în întreaga ei
diversitate geografică şi istorică s-a concretizat în operele artiştilor mistuiţi de patima creaţiei
din toate timpurile. Natura este templul în care omul vieţuieşte, în care îşi deschide sufletul, în
care se roagă, iubeşte, meditează şi îşi reîncarcă speranţele. Prin operele lor artiştii se
străduiesc să redea naturii lumina, căldura, parfumul, dragostea.
Începând cu Vasile Alecsandri natura, sursă de inspiraţie la poeţii paşoptişti, devine o
temă fundamentală în întreaga poezie românească, primul mare poet român până la Eminescu,
„acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice” impunând în literatura noastră ca specie lirică
pastelul.
„Pastelurile”, scrise în perioada de maturitate, sunt rod al iubirii poetului faţă de
neamul românesc, faţă de natura pitorească a patriei: „Dacă împrejurările m-au făcut poet,
aceasta am s-o mulţumesc poporului român din care m-am născut şi care cuprinde în sânul
său comoara nesecată de cea mai sublimă poezie”, mărturisea poetul.
Termenul, preluat din pictură, defineşte o poezie descriptivă, dominată de tehnica
picturală, în care este exprimată o atitudine detaşată faţă de un aspect din natură.
Scrise în mare parte la Mircești și publicate, cele mai multe, în Convorbiri literare în
anii 1868-1871, Pastelurile constituie partea cea mai durabilă a liricii lui Vasile Alecsandri,
impresionând prin sinceritatea trăirii sentimentului naturii și prin virtuțile expresiei poetice.
,, Pastelurile, afirma Titu Maiorescu în studiul critic Direcția nouă în poezia și proza română
(1872), sunt un șir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate

1
însuflețite de o simțire așa de curată și de puternică a naturei, scrise într-o limbă așa de
frumoasă încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui
Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobsâște.” (Titu Maiorescu, din Critice,
București, 1978).
George Călinescu considera că ,, Originalitatea lui Alecsandri nu s-a arătat în toată
puterea decât prin pe drept prețuitele Pasteluri. De obicei se observă aici percepția
naturii, totuși nu aceasta e formula critică cea mai adecvată. Alecsandri, om indolent și
terorizat de intemperii, ascuns iarna în casa lui de la Mircești pe care zăpezile o apasă cu
albele lor blănuri, se deda kiefului său hibernal la gura sobei (succedaneu de soare) și
creează astfel la noi poezia intimității.” ( Călinescu, George, Istoria literaturii române,
Editura Minerva, București, 1983).
Detașându-se în aparență, de lume, prin gestul simbolic al retragerii la Mircești,
Alecsandri meditează, probabil pentru prima dată în profunzime, la necesitatea creării unui
univers poetic prin distilarea artistică a realității și trăirea ei oarecum impersonală. Solitudinea
nu se transformă în obsesie și melancolie, precum la romanticii veacului său, ci într-un dor de
tihnă favorabilă rememorărilor în fantezie, contemplării liniștite a naturii și umanității în
permanențele lor ce se integrează domol într-un cosmos maiestuos și primitor. Puterea
reprezentării spectacolului naturii dovedește nu numai posibilitatea de a recepta tot ceea ce se
petrece în afara poetului, dar și o mare capacitate de a inventa, prin cuvânt, tablouri bogate din
viața anotimpurilor, a oamenilor și a vietăților înfrățite în existența lor calmă. Poetul nu
urmărește să realizeze o comuniune misterioasă cu universul, să transmită acestuia vibrația
sensibilității sale, ci și-l asumă ca exemplu de echilibru și vitalitate, pentru limpezirea
propriului suflet, preocupat să trăiască pașnic și întelept bucuriile simple ale vieții de la țară.
Din cele aproximativ treizeci de poezii care intră în definiția acceptată a pastelului,
scrise de Alecsandri se pot desprinde toate fazele anotimpurilor în lunca Mirceștilor.
Alecsandri descria în pastelurile sale iarna în aspectul ei feeric, privind ninsoarea de la
gura sobei. Tabloul unei nopți de iarnă îi inspiră poetului sentimente de admirație în fața
măreției și nemișcării naturii. Iarna este anotimpul amorțirii și al încremenirii. Măiestria
picturală se găsește la apogeu în pastelurile de iarnă, în care gerul, sub diverse forme, este
personificat.
În poezia „Iarna”, Alecsandri desenează înfiorat, obiectiv și precis, cu o paletă săracă
în culori, stând la gura sobei și admirând jocul fulgilor.
Pentru introducerea în tabloul iernii poetul folosește personificări, (,,cumplita iarna
cerne norii de zăpada”), comparații (,, Fulgii… plutesc în aer ca un rai de fluturi albi,

2
/Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi”), epitete (,, Lungi troiene călătoare”)
pentru a reda imaginea naturii de iarnă; totul e alb, zăpada stăpânește întreaga natură.
Continuă prezentarea naturii „albe”. Folosind repetiția verbelor și comparații poetul
compară elementul concret (soarele) cu unul abstract (vis de tinerețe):
,, Soarele rotund și palid se prevede printre nori / Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.”
Poetul repetă verbul ninge pentru sublinierea cantității de zăpadă.
Apar imagini vizuale: ,, Cu o zale argintie se îmbreacă mândra țară. ”
În strofa a treia apar satele sub clăbucii albi de fum. Poetul folosește și aici enumerarea și
comparația (,, Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare / Ca fantasme albe plopii
înșirați se perd în zare”), antiteza (împrejur – în depărtare).
În ultima strofă, poetul aduce în scenă o sanie, dând viață tabloului și apare doritul soare.
Ultima strofă este în antiteză cu primele trei, pentru că față de ,,cumplita iarnă”, ,,Tot e alb”, ,,
,, Soarele rotund și palid” , în ultima strofă ,,doritul soare / Strălucește și dismiardă oceanul de
ninsoare” (metaforă și personificare). Poetul folosește personificarea (,,norii fug”), imagini
vizuale (,, oceanul de ninsoare”) și auditive (,, În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi”).
În „Mezul iernei”, datorită gerului, natura s-a transformat complet, înghețul a cuprins
însesi astrele, orice urmă a vegetalului a dispărut, lasând totul pradă regnului mineral,
solidificându-se sub aspectul oțelului, cristalinului, diamantului. Joasa temperatură usucă
pădurea, prefăcând totul în diamante. Gerul este „amar”, „cumplit”. Poetul are impresia că se
află într-un templu în care stelele sunt „făclii”, munții sunt „altare”, iar codrii sună ca o orgă
atunci când „crivățul” bate.
Compoziţional, poezia e structurată pe o alternanţă a planului real şi a planului fantastic.
De la datele realităţii empirice, poetul trece, adesea, în spaţiul imaginarului, al fantasticului
sugerat cu graţie şi retorism abia disimulat. Chiar din titlu e surprins nucleul semantic al
poeziei. E vorba de configurarea lirică a anotimpului hibernal în plenitudinea sa, cu toate
atributele sale definitorii: gerul, zăpada, atotputernicia albului etc. Primele două versuri,
redate în propoziţii scurte, eliptice, de o vigoare expresivă promptă, au darul de a capta în
modul cel mai direct însemnele naturii hibernale, ale naturii cuprinse de ger, de zăpadă, de
alb. Nemişcarea e nota dominantă a tabloului. Lipsa de dinamism, reducţia la static a
imaginilor, transparenţa viziunii – sunt dominantele cadrului. Teluric şi cosmic sunt realităţile
generice care stau într-un paralelism relativ, oglindindu-se reciproc. Elementul termic
dominant este gerul „amar, cumplit”, aşadar surprins într-o fază superlativă a sa, fază redată
prin verbe de tip onomatopeic („trăsnesc”, „scârţâie”), dar şi prin epitete ce redau
amplitudinea fenomenului natural („amar, cumplit”). Următoarele două versuri ne pun în faţa

3
unui spaţiu mai amplu, în care predominante sunt imaginile vizuale, ce conferă peisajului o
amprentă cromatică ireală, de tulburătoare solaritate: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger
amar, cumplit! / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, / Iar zăpada cristalină pe câmpii
strălucitoare / Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare”.
Alternanţa static-dinamic, îngustare a viziunii-amplitudine, decupajul foarte strict al
imaginilor şi relieful lumii sub spectrul luminii şi al luminiscenţei sunt elementele peisajului
surprinse cu cea mai mare acuitate de autor. Ambianţa hibernală e redată într-o suită de
imagini, detalii, metafore ce conferă anotimpului amplitudine, relief, dimensiune cosmică,
sugestie a monumentalului: „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios / Ca înaltele coloane
unui templu maiestos, / Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, / Unde luna îşi aprinde farul
tainic de lumină. / O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii / În nemărginitul templu
ard ca vecinice făclii. / Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare / Unde crivăţul
pătrunde, scoţând note-ngrozitoare”.
Configurarea naturii ca „templu”, structurarea peisajului în forme apolinice nu sunt
altceva decât modalităţi de „îmblânzire” a naturii, de domolire a stihialului, sau, în fond, de
artificializare, prin convenţie poetică a universului surprins într-o ipostază a sa particulară.
Semnele de punctuaţie, propoziţiile exclamative, punctele de suspensie, ca şi tonalitatea
retorică au rolul de a traduce în vers extazul eului liric în faţa spectacolului grandios al naturii
hibernale. La o astfel de atitudine extatică în faţa realului contribuie şi abundenţa referinţelor
şi a elementelor ce redau strălucirea naturii surprinsă de îngheţ („cerul pare oţelit”, „zăpada
cristalină”, „mii de stele argintii”). Se vădeşte şi în acest mod predilecţia pentru pietre şi
metale preţioase, pentru luminiscenţa cadrului. Impresia dominantă a tabloului liric e statică.
Nemişcarea, lipsa de dinamism, neclintirea elementelor conferă pastelului, în primele trei
strofe, un contur apolinic, accentuându-se totodată impresia de vrajă, de mister atotputernic,
de înfiorare afectivă abia reţinută a poetului înaintea unei lumi de nepământească frumuseţe.
Ultima strofă aduce o notă de dinamism în ansamblul poeziei, sugestia mişcării creând o
imagine decupată cu minuţie a detaliului („Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; / Nici un
zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas; / Dar ce văd?... în raza lunei o fantasmă se arată... /
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată). Din unghiul versificaţiei, poezia Miezul
iernei este scrisă în versuri de 15-16 silabe, în ritm trohaic şi rime împerecheate, o astfel de
structură prozodică concurând la accentuarea tonalităţii esenţiale a pastelului, în care, cum
precizează Călinescu, „tehnica picturală predomină”. Pastelul Miezul iernei ilustrează
concepţia lui Alecsandri despre redarea naturii în cadrele eufemizante ale versului. Canonul

4
liric, tiparul încadrează colţul de natură, redându-i o dimensiune ascunsă, artisticitatea,
revelaţia estetică.
Primăvara este anotimpul florilor și al păsărilor călătoare. Ea este întâmpinată cu
entuziasm în poezii cum sunt: „Cucoarele”, „Dimineața”, „Tunetul”. Bucuria primăverii este
pictată cu seninătate.
În poezia „Dimineața”, ne sunt prezentați țăranii într-o dimineață de primăvară făcând
pregătiri pentru muncile câmpului: „Ziori de ziuă se revarsă peste vesela natură, / Prevestind
un soare dulce cu lumină și căldură.” ,, Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă./
Păsărelele-și dreg glasul prin huceagul de sub luncă. / În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin
poiene și prin vii /Ard movili buruienoase, scoțând fumuri cenușii”.
Primăvara sunt ploi cu tunete. Sufletul poetului a vibrat la unison cu tunetul dintr-o
zi de primavară, în poezia „Tunetul”: „Văzduhul bubuiește!…pământul desmorțit /Cu mii și
mii de glasuri semnalului răspunde, / Și de asprimea iernei simțindu-se ferit, /
De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde. ”
Primăvara lumina e mai caldă, pâraiele umflate curg iute șopotind, mugurii se văd
îmbobocind, iar coloritul este redus la un fir de iarbă verde sau la un galben gândăcel.
Toamna este cântată de Alecsandri în poezia „Sfârșit de toamnă”. Aici este zugrăvit
tabloul dezolant al naturii „despuiate” de podoabele ei, o natură ce duce dorul păsărilor
călătoare: „Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită, / Lunca, bătută de brumă, acum pare
ruginită; /Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc, /Ca frumoasele iluzii dintr-un
suflet omenesc.”
În pastelul „ Plugurile” sunt salutați țăranii care ies să are. Pentru întâia oară avem
imaginea unui plugar destoinic, care apasă cu bărbăție pe coarnele plugului. În timp ce
țăranii ară, poetul moșier cutreieră câmpurile. De remarcat faptul că atitudinea poetului față
de natură nu este contemplativă. Natura în cuprinsul unui an, iar în chip simbolic în
cuprinsul unei vieți, prezintă două aspecte antitetice: unul stimulativ, al tinereții – în
poeziile închinate primăverii, altul paralizant: iarna, bătrânețea.
În luna florilor, poetul caută „ magica plăcere de parfum și de cântare” a luncii din
satul natal în poezia „Lunca din Mircești”: „Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai, /
Tot șoptește de iubire în frumoasa lună mai!”.
Alecsandri este un iubitor al liniștii rurale. Poezia „Malul Siretului” ni-l prezintă pe
poet într-o poză romantică, așezat pe malul râului, lăsându-și privirea furată de valuri.
Poetul privește „în faptul zilei” cum Siretul se înconvoaie pe sub sălcii ca un balaur. Dornic
de liniște, având sentimentul trecerii iremediabile a timpului, Alecsandri privește apa care

5
se tot duce încet la vale, odată cu propria sa viață. Peisajul prezentat este odihnitor, lipsit de
freamăt, de zbucium lăuntric. Singurele elemente în mișcare sunt salcia pletoasă, mreana,
rațele sălbatice. Ultima strofă a poeziei aduce sentimentul trecerii ireversibile a timpului,
schimbarea permanentă din natură: „Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale /Cu cel
râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.”
În pastelul ,, Malul Siretului” poetul descrie o dimineață de vară pe malul Siretului.
Prima strofă ne introduce rapid în peisaj, poetul folosind două comparații sugestive:
,,Aburii ușori a nopții ca fantasme se ridică și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se
despică. / Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur/ Ce în raza dimineții mișcă solzii
lui de aur.”
În continuare asistăm la o adevarată integrare a poetului în peisaj, paralel cu
detalierea tabloului natural. Poetul contemplă curgerea apei, rațele sălbatice, care tulbură
suprafața apei, ca un ,,nour trecător”. Verbele sunt la prezent, suspendând orice idee de
timp. Poetul folosește și personificări: apa doarme ,, săpând malul năsipos”. Alecsandri
folosește epitete banale, lipsite de relief, dar care dobândesc semnificație deosebită prin
asocierea cu alte cuvinte: malul verde, prundiș lunecos, apa întunecată, mal năsipos.
În catrenul următor poetul pune în paralel imaginea apei, care în veci curge, cu curgerea
gândurilor sale:,, Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale, / Cu cel râu care-n veci
curge, făr-a se opri din cale.”
Ca și în alte pasteluri, în ultimele două versuri poetul introduce o vietate, care dă viață
peisajului și o notă de umor. ,, Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald/ Cată
țintă, lung la mine, părăsind năsipul cald.”
În pastelurile dedicate toamnei poetul vorbește despre toamnă mai puțin ca anotimp
al belșugului. El descrie plecarea păsărilor călătoare, transformările produse în natură o dată
cu apropierea iernii: ,, Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,/ Lunca, bătută de brumă,
acum pare ruginită;”. Imaginea sumbră a toamnei e sugerată de repetarea grupurilor
consonante: ,, Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori/ Trece-un cârd de corbi
iernatici prin văzduh croncănitori.”
Imagini mai deosebite din poezie: solzii de aur, șopârla de smarald, râul care-n veci curge.
Stilul pastelurilor prezintă mai multe trăsături specifice, printre acestea ar trebui
menționată plasticitatea imaginilor artistice care alcătuiesc, împreună, o viziune senină,
calmă și grațioasă asupra naturii.
Contemplator al eternei naturi, situându-se între primii poeți ai Bărăganului,
Alecsandri a intuit imensitatea, frumusețea acestui spațiu infinit.

6
 Pastelurile lui Alecsandri se caracterizează prin: folosirea corespondenţelor dintre
sentiment şi natură, obiectivitatea descrierii, stilul impersonal, oralitatea, claritatea,
naturaleţea stilului, predominanţa imaginilor vizuale, precum şi a epitetului şi comparaţiei,
iar din punct de vedere prozodic se remarcă dispunerea versurilor în catrene, ritmul trohaic,
rima împerecheată. Principala caracteristică a pastelurilor lui Alecsandri o constituie ideea
de luminozitate a naturii, imaginile strălucitoare, predominant albe în poeziile care surprind
iarna, policrome în celelalte poezii, alcătuind un univers de lumini şi umbre în combinaţie
cu imagini vizuale, auditive şi olfactive, statice sau dinamice care surprind tabloul gigantic
al fiecărui colţ de natură.
Cu "Pastelurile" Alecsandri atinge treapta deplinei maturizări a talentului. Versul își
păstrează simplitatea, cursivitatea, limpezimea. Formula compozițioanală, de obicei de patru
strofe, recurge la o mică înscenare, terminată adesea în poantă, pentru destinderea atmosferei.
Imaginea, bazată pe perceptie, traduce momentan senzația, fără digresiuni sau paranteze.
Tabloul e dinamic și concis. Timpul "Pastelurilor" este invariabil prezentul, întrucât poezia ne
implică în postura de spectatori. Desenul esențializează, surprinzând conturul obiectelor, mai
ales mișcările și detaliile. Dese comparatii grațioase ("Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de
fluturi albi"), sau pline de o calmă maiestate ("Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios/ Ca
înaltele coloane unui templu maiestos" ) , întăresc sentimentul de seninătate clasică.
Legate de artele plastice ( pastel= desen în creion moale, ușor colorat), aceste poezii
manifestă preocuparea pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit,
echilibru. Corespondența sentiment / natură (romantică) este subliniată de faptul că tabloul
este însuflețit de o prezență umană, care sprijină degajarea unui sens; dar e descrisă obiectiv,
cu ochii unui privitor din afară.
“Pastelurile” lui Alecsandri rămân în literatura noastră ca adevărate bijuterii, cuceritoare
prin simplitatea limbajului și perfecțiunea rimei și a ritmului. Originalitatea pastelurilor lui
Vasile Alecsandri constă în lirismul lor. ,, Nu starea de spirit proiectată în mediul ambiant,
ca la romantici, ori ca la neoromanticii simboliști, formează obiectul poeziei, ci,
dimpotrivă: Clasic- în Pasteluri mai mult ca oriunde- măcar prin structura-i intimă,
dacă nu prin formație, Alecsandri ia mediul înconjurător chiar ca obiect al poeziei
exprimând, simplu, un sentiment foarte comun, dar tocmai de aceea impresionant prin
cadența elementelor care îl fixează în toată prospețimea lui.”(Rotaru, Ion, Analize literare
și stilistice, Editura Ion Creangă, București, 1979).

7
 BIBLIOGRAFIE

1. Alecsandri, Vasile, Pasteluri și legende, Editura Minerva, 1987;

2. Călinescu, George, Istoria literaturii române, Editura Minerva, București, 1983;
3. Cioculescu Șerban, Streinu Vladimir, Vianu Tudor, Istoria literaturii române moderne,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
4. Maiorescu, Titu, Din critice, Domnica Filimon (ed.), Editura EminescuBucurești, 1978;
5. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, București, 1990;
6. Rotaru, Ion, Analize literare și stilistice, Editura Ion Creangă, București, 1979.