Numai poetul

–
comentariu literar
Poezia ”Numai poetul” a fost publicată postum, percepută ca făcând parte dintre compunerile
juvenile, o operă despre care Perpessicius ( Dumitru S. Panaitescu ) susține că este ”un text de o
surprinzătoare modernitate grație strofei a doua”.Tema este condiția poetului ca și cretor de
frumos, slujitor al esteticii literare. Raportul dintre creație și creator pune problema menirii aritistului
în societate, a năzuinței sale de a atinge condiția absolută prin capodopera sa. Astfel, putem afirma
că ” Numai poetul...” este o” ars poetica” întrucât reflectă principia și percepții legate de
semnificația artei în definitiv.
Titlul face referire la demiurgul valorilor. Adverbul restrictiv ”numai” și articolul hotărât ”l”
singularizează ființa desemnată ( ”poetul”), o izolează plasând-o undeva în emisfera metafizicii,
conferindu-i identitatea unei forțe supranaturale.Eul liric adoptă ipostaza contemplatorului aducând
un elogiu poetului.Deși nu sunt prezente mărci lexico-gramaticale ale eului poetic, subiectivitatea
este transpusă în admirația pentru harul artistului ( ” Numai poetul trece peste nemărginirea
timpurilor”).
Motivele specific eminesciene : ”fugit irreparabile tempus” ( ” Lumea toată-i trecătoare/Oamenii se
trec și mor”),
”vanitas vanitatum” ( ”Treierând
neconteni
t/ Sânu mării infinit”) confirmă autenticitatea și caracterul reflexiv al
operei, bazate pe un subiect filozofic : eludarea fruntariilor temporalității prin
impactul generat de creația supremă.
Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice.
Primul vers
conține ideea efemerității omului, conotată artistic în termeni
generici : ” Lumea toată
-
i trecătoare”. ”Convertirea” la ”colectivitate” ( ”lumea
toată”) are rolul de a estompa efectele impactului negativ generat de conceptul
de moarte ca fina al existențe
i umane. Verbele la indicativ prezent ( ”se trec”,
”mor” ) relevă inferioritatea omului în fața morții ( fenomen invevitabil),
intrând în complementaritate cu versul anterior.
Elementele cadrului natural aparținând universului eminescian ( ” unde”,
”mării
”) sunt asociate eternității și vitalității. Marea, întindere aparent
nesfârșită de apă, este o proiecție materială a termenului ”infinit”. Antiteza
efemer
-
infinit sugerează faptul că omu, având p singură viață, nu poate reuși să
descopere toate misterele
fascinante ale acestei lumi, întrucât tainele sunt
infinite ( dezlegarea unei enigme duce la o alta ), iar timpul existențial este
perisabil.
În cea de
-
a doua secvență, titlul este recurent, insistând asupra capacității
artistului de a rămâne demn în fața
timpului prin creațiile sale, de a
-
l străbate
urmând drumul zămislit din gânduri, din memoria celor ce
-
și vor aminti și
-
l vor
cinsti. Oximoronul ”pasăre
-
valuri” relevă aptitudinile paradoxale ale poetului
care, cu ajutorul harului său, poate cuprinde atât
spațiul cosmic ( ”pasăre”), cât
și pe cel teluric ( ”valurilor”), comprimându
-
le într
-
o singură strofă.
Ultima secvență conține metafora insolită ”ramurile gândului”, ce
semnifică dimensiunea contemplativă a creației. Reflectând asupra trecerii
ireversib
ile a timpului, eul liric este asaltat de un amalgam de gânduri, asemeni
unui filozof : o întrebare aduce cu sine încă doua și, astfel, dintr
-
o sămânță a
curiozității răsare misterul și se ramifică până când devine un arbore al
enigmelor.
Epitetul în
inversiune ”sfintele” conotează direcția sacră a creației și darul
poetului asemănător păsării care, prin sacrificiul suprem al dedicării, realizează
”cântări” menite să învingă timpul. Poetul se află în legătură directă cu
divinitatatea, de la care preia
caracterul imortal.
Prezența câmpurilor lexicale precum câmpul morții ( ” trecătoare”, ” se
trec”, ” mor”) și cel al mării ( ”miile de unde”, ” sânul mării infinit”) exprimă
tonul grav al poeziei mascat de o falsă apatie în fața morții.
Rima este împerec
heată, însă imperfectă, poetul inserând versuri libere,
acest lucru nealterând muzicalitatea operei. Măsura invariabilă de 7
-
8, 5
-
6
silabe conferă textului aspectul unui discurs liric referitor la menirea artistului.
Astfel ” Numai poetul...” confirmă mă
estria poetului prin expresivitatea sa
inefabilă