Mihai Eminescu a încadrat în opera sa numeroase teme valoroase și o bună

parte din poezii le-a dedicate nu doar iubirii și legă turii acesteia cu natura,
ci și creației în raport cu creatorul. Una dintre cele mai frumoase poezii
consacrate ars-poeticii este ”Numai Poetul”, care accentuează menirea
artistului pentru populație. Tema principală relevă condiția poetului ca
creator al esteticii, tendința acestuia spre atingerea unui apogeu al
cunoașterii și gă sirea unui ideal în viață prin intermediului capodoperei
sale.

Poezia este caracterizată de un univers lexical împă rțit în două

dimensiuni și anume în universul terestru (tipic omului) și universul
celest (tipic persoanei de geniu).

Universul terestru Universul Celest

”Lumea toată -i trecă toare” ”Poetul...Ca pă să ri ce zboară
”Oamenii se trec și mor” ”Ramurile gâ ndului”
”Mulțimea identică ” ”Sfintele lunci”
”Totalitatea” ”Individualitatea neordinară ”
Poezia denotă inegalitatea poetului în lume, deosebindu-se de oamenii
muritori, care nu îl vor înțele vreodată , deoarece gâ ndurile sale se
ramifică și își proiectează o lume a sa în care poate fi singur ca un
stă pâ n al timpului nemă rginit. Titlul izolează personalitatea poetului,
iar cuvâ ntul ”numai” conferă unicitate creatorului și doar el este capabil
să sensibilizeze lumea trecă toare ce trece și moare.
Eul liric este plasat în ipostază de contemplator asupra condiției de
poet, aducâ nd elogiu acestuia. Simte un sentiment de admirație și
glorifică scriitorul, considerâ ndu-l un suflet, o pasă re ce zboară
deasupra valurilor și timpului.
Metafora ”ramurile gâ ndului”, alcă tuită din substantivul cu sens
propriu ”ramuri” și cuvâ ntul la sens figurat ”gâ nduri” , crează o
atmosferă contemplativă asupra faptului că arta creației nu are limite,
iar mintea unui maestru inedit nu are granițe. Astfel, această metaforă
presupune că poetul este copleșit de numeroase gâ nduri, care nu-și au
sfâ rșit și continuie să crească în interiorul imaginației, să crească sus
spre absolut și ideal.
Menirea acestei poezii este de a contura necesitatea societă ții de
scriitori, deoarece doar ei sunt capabili să perceapă lumea diferit, nu la
fel ca oamenii muritori. Ei o sesizează mai profund, tranformâ nd unele
cuvinte simple în gâ nduri valoroase și le dă un sens unic, în același timp
devine o parte a frumosului și artei.
Mihai Eminescu zugră vește un tablou care întruchipează valoarea
capacită ții unui om de a fă uri cu mă iestrie, de a descrie lumea
înconjură toare prin limbaj artistic din perspectiva frumosului și a
sentimentelor profunde. Întreaga literatură se basează pe arta poetică ,
ceea ce a demonstrat cu iscusină și un mare succes geniul nostru
național. El, la râ ndul să u, consideră că menirea fiecă rui poet, care vrea
să se afirme în acest domeniu este de a se consacra muncii și creației, iar
un poet valoros va ră mâ ne mereu pecetluit în timp și plantat în istorie
ca o ră dă cină trainică ce ne alimentează cu seva cunoașterii și
încelepciunii.
Citind această poezie mică ca structură , însă mare ce semnificație, am
concluzionat faptul că nimic nu e mai frumos ca tazaurul lă sat ca
testament de poeții neamului nostru, dar și poeții universali. Eminescu,
dar și cei asemenea lui, oferă cititorului posibilitatea de a admira
frumosul din perspectiva personalită ților înzestrate cu o minte lucidă ,
ce luminează întreaga noastră literatură .
M.E. în capodopera sa dedicată cuvâ ntului și creațiilor literare invocă
adesea numele marilor poeți universali, angajâ ndu-i ca factori principali
în devenirea sa ca personalitate remarcabilă . El menționează faptul că
cel ce crează trebuie să cunoască literatura universală , formâ nd din ea
un cult al muncii proprii. Unii dintre factorii primordiali care servesc
drept constituient al dezvoltă rii sale ca poet unic și inedit este
considerat izvorul mitologic și romantic al marilor scriitori ca William
Shakespeare, Ghote, Byron, Arthur Schopenhauer, Friedrich Schiller.