Tema 3: Metodele de conditionare a calitatii apei

Sursele de apa. Particularitatile lor organice.

Surse subterane:

-54 % din populaţia Republicii Moldova foloseşte apă din surse subterane:
5130 sonde foraj adânc;
3100 fîntâni izvoare şi sonde,
-32 % din volumul total de apă folosită în Republica Moldova este subterană.

Surse de suprafaţă

Sistemul Nord - Soroca-Bălţi apeduct;

Sud – Est Cahul – Taraclia.

Tipurile de aprovizionare cu apa a populatiei

Sunt două tipuri de aprovizionare cu apă a populaţiei, centralizat şi decentralizat.

Aprovizionare centralizată – Sistemul ce constă dintr-o reţea care permite aprovizionarea cu apă sub
presiune direct la consumator.

Avantaje:

-Pot fi utilizate atât sursele subterane de apă, cât şi cele de suprafaţă;

-Asigură cantitatea necesară de apă, la distanţe mari de sursă;
-Oferă posibilitatea tratării apei în caz de necesitate;
-Permite protecţia sursei, instalaţiilor şi controlul stării lor;
-Permite controlul permanent al calităţii apei.

Dezavantaje:
-Apar dificultăţi la supravegherea stării tehnice a reţelelor de apeduct;
-În cazul nimeririi în reţea a agenţilor patogeni sau a toxinelor are loc afectarea unui mare număr de -
populaţie.

Metodele de contidtionare a calitatii apei

Decanatrea si filtrarea apei; etapele conditionarii ei
Sectorul tratării mai este denumit şi sectorul purificării apei datorita faptului ca in majoritatea cazurilor este
vorba de îndepărtarea din apă a unor impurităţi. El cuprinde totalitatea instalaţiilor cu ajutorul cărora apa
bruta captată este adusa la condiţiile de potabilitate.

Tehnologia tratării apei depinde de:

• Natura;

• Structura;

• Compoziţia elementelor.

Procedeele de tratare se bazează pe diverse principii ca:

• Mecanice (sedimentarea);

• Fizice (filtrarea rapidă);

• Chimice (fluorizarea);

• Fizico-chimice (coagularea);

• Biologice (filtrarea lentă).

Îndepărtarea suspensiilor este cunoscută sub denumirea de decantare sau sedimentare. Ea se bazează pe
relaţia dintre viteza de curgere a apei şi greutatea, forma şi dimensiunea suspensiilor din apă.

Factorii care influenţează sedimentarea sunt: caracteristicile suspensiilor (în mod special raportul dintre
volum şi greutate), viscozitatea apei, dependentă de temperatură, viteză de curgere şi timpul de reţinere în
bazin.
 Forma bazinului are, de asemenea, importanţă în eficienţa sedimentării. Sunt cunoscute două forme de
bazine, orizontale şi verticale.

Filtrarea reprezintă operaţia de reţinere a suspensiilor, care nu au fost îndepărtate în instalaţiile anterioare.
În acelaşi timp, prin filtrare se obţine şi o reducere a încărcării organice a apei şi a microorganismelor.

Astăzi se cunosc mai multe tipuri de filtre.

Filtrul lent a fost construit pentru prima dată în 1829 este format din mai multe straturi succesive, de jos în
sus, de: pietriş mare, pietriş fin, nisip mare şi nisip fin, pe o înălţime de 1,80-2,00 m. Filtrarea apei se face de
sus în jos, impurităţile fiind reţinute la suprafaţa filtrului, unde se formează o membrană filtrantă din alge,
protozoare, infuzori, bacterii şi suspensii amorfe.
Mecanismul filtrării este, în principal, biologic, de aici şi denumirea de filtru biologic şi constă din oxidarea
chimică şi biologică a substanţelor organice, activitatea enzimatică a microflorei şi acţiunea bacterivoră a
protozoarelor.
Filtrul rapid a fost folosit la început pentru nevoi industriale, fiind introdus în 1884 la uzinele de apă
potabilă.
Viteza de filtrare este de 100-120 m3 pe m2 în 24 de ore, eficienţa fiind cu atât mai mare, cu cât viteza este
mai mică.
Masa filtrantă este formată din nisip mare şi uniform pe toată înălţimea filtrului de 0,75–0,90 m.
Filtrele rapide nu pot fi folosite decât după ce apa a suferit un proces prealabil de coagulare.
Flocoanele care au trecut de la sedimentare se reţin pe suprafaţa filtrului, constituind membrana filtrantă.
Aceasta este de natură chimică, iar mecanismul filtrării este, în principal, fizic, de reţinere prin absorbţie; în
secundar, apare şi un mecanism biologic insuficient studiat.

Limpizirea apei prin coagularea; factorii ce determina eficacitatea ei, alegerea dozei de
coagulant
Coagularea a fost introdusă pentru prima dată în 1898.

De altfel, Babeş, încă din 1892, a recomandat utilizarea substanţelor chimice cu proprietate coagulantă
pentru purificarea apei, plecând însă de la considerentul că ar avea efect sterilizant.

-Substanţele cele mai utilizate în coagularea apei sunt: sulfatul de aluminiu, sulfatul de fier şi clorura de fier.

Eficienţa coagulării depinde de:

-temperatura apei, apele reci împiedicând formarea flocoanelor;

- de turbiditate, desfăşurându-se mai dificil în apele limpezi şi din cauza prezenţei coloizilor de protecţie, ca
acizii humici sau a detergenţilor.
Metodele de dezinfectare a apei si caracteristica igienica a lor
Dezinfecţia apei reprezintă distrugerea parţială sau subtotală a germenilor patogeni şi reducerea numărului
celor saprofiţi până la condiţiile de potabilitate.

Introducerea dezinfecţiei în purificarea apei a avut un efect spectacular şi s-a impus ca etapă obligatorie
pentru apele de suprafaţă.

Reducerea germenilor din apă se realizează şi prin unele din instalaţiile arătate anterior: sedimentarea
reduce 40-60% din numărul iniţial al germenilor din apa brută; coagularea 60-80%, filtrarea rapidă 90-95%,
iar filtrarea lentă 99,99%.

Metode fizice:
Radiaţiile ultraviolete;
Ultrasunetul;
Radiaţiile ionizante;
Prelucrarea termică, etc.

Metode chimice - substanţe active utilizate:

Clorul;
Ozonul;
Argintul; permanganatul de potasiu;
Iodul;
Bromul, etc.

Notă: Indiferent de metodele utilizate pentru condiţionarea apei, calitatea ei trebuie să corespundă
documentelor normative privind apa potabilă.

Dezinfectarea apei cu doze normale de clor; notiuni de absorbtie a clorului; clorul rezidual si
dozarea lui.
Clorinarea apei este efectuată prin diferite procedee, care ne permite a aplica această metodă atât la
instalaţiile de aprovizionare centralizată cu apă, cât şi la aprovizionarea locală.

Pentru clorinarea apei se folosesc diferiţi compuşi ai clorului ce conţin clor şi diferite metode de contact a
lor cu apa. La dezinfecţia apei în apeducte este folosit clorul lichid care este transparent şi păstrat în cisterne
ori baloane de oţel sub presiune. La clorinarea unei cantităţi mici de apă la instalaţiile locale, rezervoare etc.
este folosită clorura de var, care trebuie păstrată în butoaie închise în încăperi uscate, bine aerisite.

Eficienţa clorinării depinde de compoziţia apei, de cantitatea şi dimensiunile particulelor de substanţe

suspendate în apă, de doza clorului şi durata contactului.

Doza optimă de clor activ se formează din cantitatea lui necesară pentru satisfacerea clorabsorbţiei apei şi a
unei oarecare cantităţi de clor rezidual, care rămâne în apa dezinfectată dovedind finalul procesului de
dezinfectare şi se numeşte clor rezidual. Clorul rezidual serveşte ca indice indirect de securitate a apei din
punct de vedere epidemiologic.

Pentru a determina cantitatea necesară de clorură de var pentru dezinfecţie e necesar a efectua clorinarea
experimentală a trei vase (pahare, borcane etc.) cu volumul determinat.

Cantitatea clorului rezidual este normată de STAS-ul Apa potabilă în funcţie de starea lui: pentru clorul fixat
- 0,8-1,2 mg/l, pentru cel liber - 0,3-0,5 mg/l.

Cerintele igienice fata de amenajarea fintinilor. Metodele de dezinfectie in alemnetarea

decentralizata cu apa.
Fântâna reprezintă o instalație locală de aprovizionare cu apă, individuală sau publică, instalație din care apa
este consumată prin extracție direct din sursă.

Fântâna trebuie amplasată și construită astfel încât să fie protejată de orice sursă de poluare și să asigure
accesibilitatea consumatorilor. Amplasarea fântânii trebuie să se facă la cel puțin 10 m de orice sursă
posibilă de poluare: latrină, grajd, cotețe, depozit de deșeuri menajere sau industriale, platforme individuale
de colectare a gunoiului de grajd etc. Adâncimea stratului de apă folosit nu trebuie să fie mai mică de 6 m.
Pereții fântânii trebuie astfel amenajați încât să prevină orice contaminare exterioară. Ei vor fi construiți din
material rezistent și impermeabil: ciment, cărămidă sau piatră, tuburi din beton. Pereții fântânii trebuie
prevăzuți cu ghizduri. Ghizdurile vor avea o înălțime de 70-100 cm deasupra solului și 60 cm sub nivelul
acestuia. Ghizdurile se construiesc din materiale rezistente și impermeabile, iar articularea cu pereții
fântânii trebuie făcută în mod etanș. Fântâna trebuie să aibă capac, iar deasupra ei, un acoperiș care să o
protejeze împotriva precipitațiilor atmosferice. Scoaterea apei din fântână trebuie să se facă printr-un
sistem care să împiedice poluarea ei: găleată proprie sau pompă. În jurul fântânii trebuie să existe o zonă de
protecție de 1,5 m, amenajată în pantă, cimentată sau pavată, impermeabilizată contra infiltrațiilor și
împrejmuită pentru prevenirea accesului animalelor.

Dezinfecția fântânii se face cu substanțe dezinfectante care au aviz/autorizație emisă de Comisia Națională
pentru Produse Biocide. Calitatea apei după dezinfecție trebuie să corespundă condițiilor de calitate
prevăzute de legislația în vigoare.

Substanța clorigenă folosită pentru dezinfecție trebuie să aibă specificat conținutul în clor activ. Cantitatea
de substanță clorigenă folosită pentru dezinfecția apei variază în funcție de cantitatea de clor activ care
trebuie realizat și care depinde de gradul de poluare a fântânii.