TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A APEI POTABILE

Student LEONTE ANTONIO MIHAI

 TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A
APEI POTABILE

Apa potabilă este cea utilizată în

alimentaţia umană şi care satisface o serie
de condiţii fizico-chimice şi organoleptice ce
permit consumul său fără a periclita
sănătatea.
 Consumul zilnic de apă potabilă, raportat la
numărul de locuitori, este mare, deoarece
aceasta nu se utilizează numai pentru băut, ci
şi în cadrul activităţilor casnice, al serviciilor
publice şi în industria alimentară.
 Cu toate acestea, din consumul total de
apă, apa potabilă are ponderea cea mai
mică, dar de importanţă primordială. Livrările
şi consumul de apă potabilă au crescut odată
cu dezvoltarea urbanizării şi creşterea
gradului de industrializare a economiei.
 Cantitatea de apă necesară unui om pe zi
variază în funcţie de mediul în care
trăieşte, de nivelul de trai, de gradul de
civilizaţie etc.

 Un om matur consumă zilnic, pentru

băut, circa 35 g apă/kg de greutate
corporală.
 I.SURSE DE APĂ POTABILĂ

Apa potabilă provine de regulă din ape

subterane sau din ape de suprafaţă, mai
rar din alte surse. Această situaţie se va
menţine, deoarece sunt factori obiectivi. De
exemplu 85% din apa dulce de pe Terra e
prinsă în calotele glaciare, dar nu ne putem
atinge aproape deloc de ele, deoarece
diminuarea lor ar însemna creşteri
catastrofale de nivel a mărilor şi oceanelor.
 Apele de suprafaţă
• Este sursa cea mai uşor accesibilă, permite
preluarea de cantităţi mari de apă, chiar dacă
debitul prezintă variaţii sezoniere.
 Apele subterane
• Apele subterane sunt o sursă importantă
deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă,
cele subterane sunt de regulă mai puţin sau
deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri
minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără
vreo prelucrare.
 Alte surse de apă potabilă
• Desalinizarea
• Reciclarea apei uzate
• Apă din gheţari
• Apele meteorice
• Apa din topirea zăpezii
• Apă din ceaţă
• Alte surse. În situaţii de survival, apă în
cantităţi mici se poate obţine şi din seva sau
transpiraţia plantelor, din umorile unor animale şi
peşti şi din alte asemenea surse.
• În România, sursele de apă naturală
sunt relativ sărace şi distribuite neuniform
în timp şi spaţiu. Ele sunt constituite din
ape de suprafaţă(râuri interioare, lacuri
naturale sau artificiale şi fluviul Dunărea)
şi din ape subterane. Deşi Marea Neagră
constituie o sursă de apă deosebit de
importantă, ea nu poate fi deocamdată
luată în considerare datorită dificultăţilot
tehnice şi economice de desalinizare a
apei de mare.
II. TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A APEI
POTABILE

Apele de băut trebuie să prezinte un

grad anumit de puritate, să fie limpezi,
incolore şi fără miros.
 II.1.Sedimentarea
• Sedimentarea este operaţia de separare din apă
a particulelor solide în suspensie sub acţiunea forţei
gravitaţionale. Atunci când apa brută are o viteză
mică de curgere, particulele solide se depun la
partea inferioară a utilajelor de sedimentare sub
formă de sediment. Apa rezultată este numită şi
decantată, îndepărtarea acesteia după sedimentare
fiind denumită decantare. Sedimentarea apei are
drept scop reducerea conţinutului de materii solide
în suspensie în vederea deversării apei sau pentru
recircularea acesteia în procese tehnologice.
• Utilajele în care se realizează sedimentarea se
numesc decantoare.
 II.3.Filtrarea
 Cele mai fine suspensii din apă sunt
îndepărtate prin filtrare. Se utilizează, ca
masă filtrantă, nisipul cuarţos, aşezat în
straturi de 800-1000 mm în filtre lente sau
în filtre rapide.
 Cantitatea de apă filtrată printr-un strat
de nisip depinde de mărimea grăunţilor de
nisip, de grosimea stratului filtrant, de
presiunea apei şi de temperatură.
 II.4.Sterilizarea apei
• Sterilizarea apelor potabile, urmăreşte
distrugerea radicală a microbilor patogeni. În
operaţiile de limpezire a apei, numai o parte din
microorganisme sunt îndepărtate.
• Sterilizarea este o operaţie specială, efectuată,
de obicei, după operaţiile de sedimentare, coagulare
şi filtrare.
• Pentru debite reduse de apă, un procedeu
eficace este sterilizarea prin fierbere. Procedeul
este însă prea costisitor. Apa fiartă, are un gust
neplăcut, nefiind cu totul lipsită de oxigen, de CO 2 şi
de bicarbonaţi, care prin fierbere trec în carbonaţii
respectivi, insolubili.
• Pentru debitele mari de apă, se utilizează
procedeele cu raze ultraviolete, cu ozon sau cu clor.
 Sterilizarea cu clor
Bacilul tific şi colibacilii sunt distruşi foarte repede,
chiar mai repede decât germenii nepatogeni. În soluţiile
apoase de clor, se formează acid hipocloros, care se
descompune uşor în HCl antiseptic şi O2 oxidant.
Puterea de sterilizare a clorului scade în mediu bazic:
apele cu pH > 7 tratate cu 0,2 Cl2/m3, după 3 minute, mai
conţin încă 40% din numărul iniţial al colibacililor.
Temperatura favorizează puterea de sterilizare a
clorului, în timp ce turbiditatea o diminuează.
Cantităţi prea mici de clor, creează pericolul
reviviscenţei (mai ales pentru apele cu pH > 7); microbii
atacaţi numai parţial, se debarasează de porţiunea
atinsă şi îşi refac celula după un timp oarecare.
 Sterilizarea cu hipocloriţi
• Pentru sterilizarea unor debite mai mici de apă
potabilă, se utilizează soluţiile de hipoclorit de sodiu şi
mai ales de hipoclorit de calciu, cu un titru cunoscut, în
grade colorimetrice. Un grad colorimetric corespunde la
1 litru de clor gazos (la 0°C şi 760 mm col.Hg) sau la 317
g clor, degajat de 1 kg de hipoclorit.
• Dozarea clorului se face titrând soluţia apoasă de
hipoclorit cu o soluţie titrată de As2O3 indicator indigo.
• Soluţiile de hipocloriţi se descompun uşor sub
acţiunea CO2 din aer, a căldurii şi a luminii. Înainte de
întrebuinţare, trebuie să se facă neapărat verificarea
soluţiilor de hipocloriţi.
• Tratamentul cu hipocloriţi se aplică după filtrarea apei
şi eventual după tratamentul cu coagulanţi.
 Transportul, stocarea şi distribuţia apei
potabile

• Conductele folosite la alimentarea cu apă

sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă,
sticlă sau ceramică. Materialul trebuie testat şi
autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează
cu apa sau nu cedează substanţă către aceasta
• Principiul de construcţie a reţelei de apă
potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui
copac) sau cel inelar, care are avantajul că o
întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat
privarea de apă a tuturor celor situaţi la distanţă
de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine
protejată, să nu îngheţe, să nu fie avariată la
alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea
de canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi
contaminări.
 Corectarea apelor de băut
• Gustul şi mirosul. Unele ape au miros şi gust neplăcut,
datorită fie substanţelor minerale solvite (gust de rugină,
de pucioasă etc.) fie produselor descompunerilor
organice, fie prezenţei algelor, protozoarelor etc.
• În cazul sterilizării apelor cu clor, combinaţiile fierului
şi ale manganului, trec în clorurile respective (Fe Cl3,
MnCl3); prin hidroliză acestea lasă în apă suspensii
foarte fine de hidroxizi care conferă apelor gustul specific
de rugină. Apele care conţin urme de fenoli, vor căpăta
gustul conferit de clorofenolii formaţi în urma sterilizării
cu clor. Mirosul datorat clorofenolilor, poate fi înlăturat cu
cărbune activ, sau prin perclorare cu clor şi declorare cu
bioxid de sulf.
• Gazele mirositoare pot fi eliminate prin insuflare de
aer comprimat. Ozonizarea înlătură în mare parte
mirosul substanţelor oxidabile.
 Corectarea calităţilor chimice ale apelor
potabile
• Apele filtrate, pot avea unele caractere care le
fac improprii utilizării ca apă de băut: gust, miros,
culoare, alcalinitate sau aciditate, o mineralizare
prea mare etc. În aceste cazuri, apele sunt
supuse unor operaţii suplimentare de corectare a
calităţilor lor chimice:
• a) aerarea, b) degazarea, c)dezacidifierea, d)
deferizarea, e) demanganizarea, f)
demineralizarea.