METODE AVANSATE DE TRATARE ȘI

EPURARE A APEI

CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................................................................3
1. METODE AVANSATE DE TRATARE A APEI.........................................................................4
1.1 Nanofiltrarea (NF)................................................................................................................4
 1.2 Ultrafiltrarea (UF)................................................................................................................4
1.3 Osmoză inversă.....................................................................................................................5
2. METODE AVANSATE DE EPURARE A APEI.........................................................................7
2.1 Epurarea apelor uzate prin adsorbție................................................................................8
2.2 Epurarea apelor uzate utilizând sistemul SBR................................................................10
2.3 Epurarea apei prin sistemul ICEAS.................................................................................12
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................15

INTRODUCERE

Purificarea apei, proces prin care compușii chimici nedoriți, elemente organice sau
anorganice și contaminanți biologici sunt eliminați din apă. Un scop major al purificării apei este
obținerea de apă potabilă. Procedurile de tratare a apei reduc concentrația contaminanților cum ar fi
particule în suspensie, paraziți, bacterii, alge, viruși și fungi. Tratarea apei se poate realiza la scara
largă (pentru orașe întregi), sau la scară mică (pentru gospodării individuale).

2
 Cele mai multe comunități se bazează pe bazinele naturale ca sursă generală de apă. În
general, aceste resurse pot fi clasificate ca ape subterane sau ape de suprafață cum sunt: acvifere
subterane, râuri, pâraie, lacuri, izvoare. Cu avansarea tehnologiei recente, oceanele și mările cu apă
sărată au fost utilizate ca surse alternative de apă pentru consum și uz domestic.
Din punct de vedere istoric, primele staţii de epurare au apărut în Anglia secolului XIX ca
urmare a epidemiilor generate de infestarea biologică a Tamisei; aceste staţii epurau apele menajere
rezultate din sistemul de canalizare al Londrei. La finalul scolului XIX, în 1898, s-a introdus şi
primul indicator de calitate al apei, CBO5.
Resursele de apă utilizabile în consumul casnic şi în procesele industriale nu sunt nelimitate;
pe Terra există cantităţi impresionante de apă, dar covârşitoarea lor majoritate sunt ape saline (mări
şi oceane) în timp ce rezervele de apă dulce reprezintă sub 3% şi sunt distribuite majoritar în calotele
glaciale (1,8%) şi în apele subterane (0,9%), ca urmare numai 0,3 % din apa de pe pământ este
direct utilizabilă în activităţile antropice. Această realitate face ca epurarea apelor uzate să
dobândească o nouă dimensiune; cerinţele de epurare formulate pentru perspectiva imediată (2014 –
2020) impun epurarea apei pentru refolosire directă în consumul menajer sau în industrie, evitând
deversarea în emisar, pentru a evita re-tratarea, care – la rândul ei - implică costuri semnificative.
Ne aflăm astfel în situaţia în care sunt necesare noi metode de epurare a apelor, capabile să
îndeplinească cerinţele de dezvoltare durabilă şi de eficienţă economică.

1. METODE AVANSATE DE TRATARE A APEI

În general, apa din țările industrializate este tratată în stații speciale de tratare a apei. Deși
metodele pe care aceste stații le folosesc depind de dimensiunea lor și de severitatea contaminării,
aceste metode au fost standardizate pentru a asigura conformarea cu regulațiile naționale și
internaționale. Apa este purificată după ce a fost pompată din sursa ei naturală sau direcționată prin
conducte în tancuri de depozitare. După ce apa a fost transportată într-o locație centrală, începe
procesul de purificare.

3
Metoda schimbului ionic reprezintă una dinte cele mai avansate metode de tratare/epurare a apelor.
În plus, în procesul de tratare al apei, pe langa procesele de separare clasica (distilare, extracție,
schimb de ioni, filtrare, centrifugare, sedimentare) au fost dezvoltate o serie de procese numite
procese de membrană.

1.1 Nanofiltrarea (NF)

Nanofiltrarea funcționează la presiuni mai joase 3,5-15 bar și cu valori mai mari de
recuperare a permeatului (80-90%). Membranele de nanofiltrare confecționate de obicei din
polimeri sintetici, îndepartează toate particulele insolubile prezente în apa de alimentare odată cu o
serie de săruri anorganice dizolvate și molecule organice. Aplicarea membranelor (NF) în tratarea
apei portabile este destinată mai ales apelor subterane cu conținut total de săruri dizolvate relativ
mic, dar care prezintă o duritate mare și un conținut ridicat de substanțe colorate și de precursori
THM.
Debitul specific de trecere prin membrană depinde de temperatura, pH, concentrație. Partea
de apă care nu trece prin membrană și care conține soluții respinși, numită concentrat, iese din
instalație reducându-și presiunea. Presiunile hidraulice relativ ridicate pot modifica structura
polimerului membranei ceea ce poate afecta și debitul specific de trecere.
Eficiența unei instalații de NF impune optimizarea recuperarii permeatului și a rejecției
solutului. Exploatarea unei instalații de NF impune optimizarea pretratarii chimice și a frecvenței
curățirilor în scopul minimizării îmbâcsirii, fără a afecta nevoile de producție. Performanțele de
lungă durată ale sistemelor NF depind de o pretratare corespunzătoare, de întreținere, cel mai
important factor fiind pretratarea.

1.2 Ultrafiltrarea (UF)

Ultrafiltrarea diferă de nanofiltrare prin aceea că în cazul UF, dimensiunea porilor
membranei este cam cu un ordin de mărire mai mare decât în cazul NF. UF a fost folosită în trecut
pentru tratarea apei în industriile manufacturiere și în epurarea apelor uzate. Utilizarea sa pentru
obținerea apei potabile este un concept recent.
Pentru menținerea performanțelor de lungă durată a instalațiilor la nivelul de proiect, este
necesară curățireă periodică a membranelor îmbâcsite sau încrustate și o pretratare corespunzatoare
care este și unul din factorii importanți. Acest lucru poate restabili performanțele acesteia la nivel de
proiect.

4
 Fig. 1 Tipuri de filtrare în procesul de tratare al apei (www.biovita.ro)

1.3 Osmoză inversă

Procesul de osmoză inversă este adesea utilizat și în domeniul industrial pentru a produce
apa demineralizată pentru diverse aplicații specifice.
Osmoza este fenomenul natural ce apare atunci când două soluții apoase de concentrații
diferite sunt separate printr-o membrană semi-permeabilă.
În mod natural datorită forțelor de difuzie are loc un transfer de molecule de apă dinspre
soluția cu concentrație mai mică spre solutia cu concentrație mai mare, având tendință de egalizare a
concentrațiilor din ambele solutii, și deci de stabilire a echilibrului.
Pe principiul fenomenului invers celui prezentat anterior, adică prin osmoză inversă, apa
pură va trece prin membrana semi-permeabilă din soluția concentrată în cea diluată, astfel
obținându-se o soluție din ce în ce mai slab concentrată. Acest lucru se va realiza prin aplicarea unei
forțe asupra coloanei cu soluție concentrată care va invinge presiunea osmotică și va determina
trecerea apei în solutie diluată. Ca urmare, prin osmoză inversă se blochează trecerea tuturor
impuritaților cu dimensiuni mai mari decit microorificiile membranei osmotice(0.0001 microni),
deci obținem performanțe superioare oricarui alt tip de filtrare clasic.
Apa obținută prin osmoză inversă este o apă pură, demineralizată. În procesul de osmoză se
înlatură cea mai largă gamă de contaminanți, bacterii, virusuri, chisturi, precum și metale grele,
radionuclizi, compuși organici și anorganici.
Osmoza inversă este o metodă eficientă de tratare a apei din punct de vedere economic
pentru că are loc la temperatura ambientului, nefiind necesară încălzirea sau răcirea sistemului. De
asemenea echipamentele necesare au costuri relativ reduse, chiar daca se utilizează în prezent la
5
scară mai mică, tehnologia poate fi aplicată cu succes în stațiile de tratare a apei pentru consumul
populației.

Fig. 2. Osmoză directă/inversă (http://www.statiidefiltrare.ro/)

2. METODE AVANSATE DE EPURARE A APEI

Metodele tradiţionale de epurare se pot clasifica în: - Metode care se bazează pe concentrarea
poluanţilor: filtrarea, flocularea, coagularea, adsorbţia pe cărbune activ, adsorbţia de schimb ionic; -
Metode care urmăresc distrugerea (uzual oxidarea) poluanţilor: tratamentul biologic, oxidarea
catalitică, striparea cu aer, tratamentul chimic utilizând clor, permanganat de potasiu, ozon, apă
oxigenată şi iradiere cu radiaţie ultravioletă.
6
 Câteva dintre procesele de îndepărtare a poluanților din apele uzate sunt prezentate în tabelul
următor cu avantajele şi dezavantajele lor majore.
Tabel 1. Procese principale de îndepărtare a poluanților din apele uzate

2.1 Epurarea apelor uzate prin adsorbție

Adsorbţia este un fenomen de suprafaţă. Atunci când un fluid pur este în contact cu o
suprafaţă solidă (adsorbant), forţele intermoleculare de atracţie dintre fluid şi solid fac ca moleculele
de fluid (adsorbat) să fie concentrate la suprafaţă.
Adsorbţia sau concentrarea substanţelor pe suprafaţa solidelor prezintă interes în procesele de
epurare a apelor în varianta de adsorbţie lichid-solid L/S. În urma adsorbţiei, concentraţia
poluantului în soluţie scade dar adsorbţia este un proces de echilibru deci cantităţi de poluant vor
7
rămâne întotdeauna rezidente în soluţie. Funcţie de calitatea adsorbantului şi eficienţa procesului,
cantitatea de poluant neepurată poate fi foarte scăzută, permiţând deversarea în emisar.
Din punct de vedere cantitativ adsorbţia la interfaţa L/S se exprimă prin următoarele mărimi:

 coeficientul molar de adsorbţie, Γs (exprimat în mol/L), reprezintă numărul de moli de

component adsorbit pe unitatea de masă de adsorbant: Γs = n1/m2

Unde: n1 = numărul de moli de component, moli;

m2 = masa de adsorbant, g.

 coeficientul masic de adsorbţie,  (exprimat în mg/g), reprezintă masa de component adsorbită

pe unitatea de masă de adsorbant:

Unde:
m1 = masa de component, mg;
m2 = masa de adsorbant, g;
ci = concentraţia iniţială a soluţiei de Mz+ (înainte de adsorbţie);
cf = concentraţia finală a soluţiei de Mz+ (după adsorbţie);
Vp = volumul probei luate în lucru, mL;
EMz = echivalentul-gram al ionului metalic

 randamentul de adsorbţie (sau eficienţa de epurare), η (%), indică procentul de component

adsorbit:

Unde:
c0=concentrația inițială a Cd2+, mg/L;
cf=concentrația reziduală a Cd2+ după adsorbție, mg/L.
Variaţia coeficienţilor de adsorbţie cu concentraţia de echilibru a componentului adsorbit
reprezintă izoterma de adsorbţie. Forma izotermei de adsorbţie, respectiv tipul izotermei este

8
influenţată atât de natura fazei lichide (adsorbat) cât şi de natura fazei solide (adsorbant).
Adsorbanţii sunt sisteme capilare sau pulberi în suspensie a căror suprafaţă este, de obicei
neomogenă. În cazul adsorbanţilor solizi suprafaţa reală este întotdeauna cu mult mai mare decât cea
geometrică. Mărimea care măsoară suprafaţa reală a solidelor se numeşte suprafaţă specifică (Ssp) şi
este exprimată în m2/g.

Unde:
S = suprafaţa adsorbantului, m2;
m=cantitatea de adsorbant, g
Materialele adsorbante uzuale sunt cărbunii activi vegetali, animali (de oase, sânge) sau
artificiali (rezultaţi din degradarea anaerobă a polimerilor organici), argilele, pământurile
decolorante, zeoliţi, aluminosilicaţi naturali sau de sinteză, răşini sintetice, polimeri şi schimbători
de ioni. Cărbunele activ este un adsorbant cu largă utilizare în reținerea poluanților prezenți
în apele uzate. Caracteristica principală a cărbunelui activ este suprafața specifică deosebit de mare,
datorată prezenței porilor, putând atinge câteva sute de m2/gram. O altă caracteristică importantă şi
controlabilă a cărbunilor activi este afinitatea pentru variate tipuri de poluanţi; prin procesul de
obţinere, suprafaţa cărbunilor activi conţine grupări slab polare (carbonil, carboxil) care permit
adsorbţia eficientă a speciilor nepolare sau polare, cu precădere organice. Cărbunii activi au
eficienţă medie în îndepărtarea poluanţilor ionici, cum sunt metalele grele. Această eficienţă poate fi
crescută prin optimizarea condiţiilor de adsorbţie, cu precădere durata în care apa uzată este în
contact cu adsorbantul.

2.2 Epurarea apelor uzate utilizând sistemul SBR

Procesele biochimice din bazinele cu funcţionare secvenţială (SBR) simuleaza fenomenele
din bazinele cu nămol activat; avantajele sunt date de reducerea volumelor construite prin comasarea
fazelor anaerobe, anoxice, aerobe şi sedimentare. Dacă în bazinele cu nămol activat procesele de
aerare şi decantare au loc în acelaşi timp, în bazinele cu funcţionare secvenţială acestea au loc
secvenţial. Procesul care se desfăşoară într-un bazin cu funcţionare secvenţială este alcătuit din 5
etape (fig. 1):
I. Umplere

9
  obiectiv: adăugare de substrat (apă uzată sau apă uzată decantată primar); se realizează
ridicarea nivelului apei în bazin de la 25% din capacitate (la sfârşitul etapei de stand-by) la
100%;
 durata etapei este circa 25% din durata unui ciclu;
II. Reacţie (aerarea apei)
 obiectiv: completarea reacţiilor biochimice care au fost iniţiate în timpul etapei de umplere;
 durata etapei este ≈ 35% din durata unui ciclu;
III. Decantare:
 obiectiv: separarea solidelor din apă, pentru limpezirea acesteia;
 durata etapei este ≈ 20% din durata unui ciclu;
IV. Evacuare apă limpezită
 obiectiv: evacuarea apei limpezite din bazin;
 durata etapei de evacuare poate fi cuprinsă între 5...30% din durata unui ciclu (0,25h ÷ 2,0h),
cu o valoare uzuală de 0,75h;
V. Evacuare nămol (stand-by)
 obiectiv: permite celei de-a doua unităţi să realizeze etapa de umplere;
 evacuarea nămolului în exces se realizează la sfârşitul fiecărui ciclu;
 durata etapei de evacuare este ≈ 5% din durata unui ciclu; Procesul de epurare biologică din
bazinele cu funcţiune secvenţială nu necesită recircularea nămolului.
Procesul de epurare biologică din bazinele cu funcţiune secvenţială nu necesită recircularea
nămolului.

10
 Fig. 3. Schemă clasică a sistemului SBR (Dumitrescu et al., 2012)

2.3 Epurarea apei prin sistemul ICEAS

Procesul ICEAS (Intermittent Cycle Extended Aeration System) este o tehnologie
imbunatatita a sistemului SBR(Sequencing Batch Reactor) ce permite ca întregul proces să aibă loc
11
într-un singur bazin, asigurand alimentarea continuă inclusiv în timpul fazelor de sedimentare şi
evacuare ale ciclului. Acest proces este un sistem complet automatizat, care raspunde la variatiile de
debit si încărcări, este uşor de extins şi produce un efluent de calitate superioară. Procesul ICEAS
necesită o suprafață mai mică de teren şi mai puțin echipament, deci se reduc costurile de investiții
și exploatare producând în acelaşi timp un efluent de calitate mai bună în comparație cu sistemele
convenționale utilizate la epurarea apelor uzate din mediul urban şi industrial.

În cadrul acestui sistem compact, egalizarea fluxului, oxidarea biologică, decantarea

secundară şi eliminarea nutrienților biologici au loc în acelaşi bazin, reducând sensibil costurile
investiției. Regimul normal de lucru asigură nitrificarea/denitrificarea fără a fi nevoie de reactivi şi
echipament suplimentar. ICEAS este o tehnologie îmbunatațită a reactoarelor cu funcționare
secvențială. Fiecare ciclu cuprinde trei etape de bază (fig. nr.2), periodice:
1. Etapa de aerare;
2. Etapa de sedimentare;
3. Etapa de evacuare efluent.

Fig. 4. Etapele procesului ICEAS (Dumitrescu et al., 2012)

Desfaşurarea procesului este sincronizată automat cu ajutorul unui automat programabil.

Reactorul este alimentat continuu cu ape uzate brute, indiferent de procesul periodic care se
desfaşoară în momentul respectiv–aerare, sedimentare sau decantare. Influentul este admis continuu
în compartimentul de pre-reacție, unde 70% - 80% din CBO5 solubil este absorbit de biomasă.
Acest compartiment actionează ca un selector organic, mărind eficienta sistemului şi prevenind
dezvoltarea microorganismelor filamentoase.
Utilizarea unui perete deflector pe sub care se desfăşoară curgerea permite admisia continuă
şi simultană a influentului în toate unitătile ICEAS, indiferent de etapa de epurare, ceea ce elimină
necesitatea utilizării unor conducte de distributie a influentului, supape de control automat precum şi
cabluri de comanda, inclusiv riscul de tulburare a procesului în caz de defectiune. Influentul poate
curge gravitational, printr-un canal prevăzut cu praguri simple de deversare, în bazine.

12
 Admisia continuă a influentului, mărește capacitatea procesului de epurare de a face față
încărcărilor şoc, deoarece debitele de vârf sunt distribuite simultan în toate bazinele, nefiind
concentrate doar într-unul singur, ca la sistemul de umplere în serie.
Peretele de pre-reacție permite scoaterea din lucru a unui bazin, din motive de întretinere,
debite scăzute ale apelor sau încarcări scăzute. Vanele aflate în distribuitorul de la admisia
influentului permit oprirea unui bazin fără a întrerupe procesul continuu de admisie a influentului în
bazinul (bazinele) care continuă să lucreze.
Compartimentul de pre-reacție formează o zonă de selectie biologică. Materiile organice
brute intră în contact cu nămolul activat înainte de a patrunde în compartimentul principal de reactie.
Acest contact accelereaza procesul biologic de epurare.
Admisia continuă a influentului pe parcursul fazelor de sedimentare şi decantare furnizează
nutrienti organici şi o sursa de carbon pentru biomasa din zona anoxică favorizând procesul de
denitrificare. Sistemul ICEAS poate satisface cu uşurintă şi chiar depaşi cerintele pentru efluent de
10/10 mg/l pentru CBO5/SS şi 2 mg N-NH4/l .
Apa uzată influentă parțial epurată va trece apoi pe sub deflectorul de pre-reacție în
compartimentul principal de reacție. Peretele deflectorului (fig. nr.3)împiedică producerea unor scurt
- circuitări pe perioada fazei de decantare.

Fig. 5. Reactorul ICEAS (Dumitrescu et al., 2012)

Întreg procesul de epurare biologică este condus de un tablou de control şi automatizare

echipat cu automat programabil. Procesul ICEAS este astfel conceput încat să permită o extindere
13
simplificată, deoarece fiecare bazin formează o unitate modulară de epurare. Ciclul de lucru este
destinat funcționării fără suprapunerea perioadelor de aerare, folosind două suflante care să
alimenteze cele două bazine.
Sistemele de epurare ICEAS sunt competitive cu procesele SBR clasice dar au avantajul
reducerii volumelor construite și avantajul flexibilității în operare. În tabelul 2 sunt prezentate
avantajele și dezavantajele sistemelor SBR/ ICEAS.

Tabel 2. Avantaje și dezavantaje sisteme SBR/ ICEAS

14
BIBLIOGRAFIE

1. Andronic L., Duță A., Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate,
Brașov, 2013.
2. Dumitrescu D., Orlescu S., Minescu A., Intermittent Cycle Extended Aeration System Vs.
Sequential Batch Reactor, Conferința Tehnico-Stiințifică “Tehnologii noi de epurare a apelor
uzate”, București, 2012.
3. Predescu A., Matei E., Metode avansate de tratate a apelor contaminate cu compuși organici,
București, 2009.

WEB:
www.britannica.com/topic/water-purification
www.sciencedirect.com/topics/neuroscience/reverse-osmosis
www.statiidefiltrare.ro/echipamente/osmoza-inversa

15