1.

4 Eliminarea avansată a suspensiilor solide din apele uzate urbane

După cum a fost arătat în subcapitolul introductiv unul dintre principlele deziderate ale epurării avansate îl
reprezintă eliminarea suspensiilor solide şi a coloizilor într-un grad mult superior celui realizat în staţiile clasice de
epurare a apelor uzate.
Metoda de separare cea mai adecvată, în acest scop, este filtrarea. Filtrarea este procesul de separare a unui
sistem eterogen lichid – solid în fazele constituente cu ajutorul unui mediu de filtrare poros. Forţa motrice care impune
procesul de filtrare este de obicei diferenţa dintre presiunile care se exercită pe suprafeţele libere ale sistemului eterogen
şi mediului de filtrare. Sub acţiunea forţei motrice lichidul din sistemul eterogen trece prin porii mediului de filtrare
separându-se sub formă de filtrat (adică lichid liber de faza solidă) în timp ce particulele solide, aflate în suspensie în
mediul eterogen, sunt reţinute de mediul filtrant, pe suprafaţa sa în special, dar şi în porii săi într-o oarecare măsură.
Astfel, pe măsură ce procesul de filtrare are loc, pe suprafaţa mediului filtrant se formează un strat de precipitat umed
care la rândul său va acţiona ca un mediu de filtrare suplimentar, ponderea sa în procesul de filtrare fiind din ce în ce
mai mare pe măsură ce grosimea stratului de precipitat creşte. De obicei, separarea prin filtrare este foarte avansată în
ceea ce priveşte calitatea filtratului, dar mai puţin avansată în ceea ce priveşte calitatea precipitatului, care totdeauna
rămâne îmbibat cu lichidul din care a fost separat.
Procedeele cel mai frecvent utilizate în scopul eliminării avansate a suspensiilor solide în treapta terţiară a
staţiilor de epurare sunt micrositarea, filtrarea prin strat granular, microfiltrarea prin membrane şi ultrafiltrarea prin
osmoză inversă.

1.4.1 Eliminarea suspensiilor solide prin micrositare

Micrositarea este un procedeu mixt de eliminare avansată a suspensilor solide utilizat mai ales în tratamentele
din treapta terţiară, dar care mai este utilizat şi în tratamentele preliminare (în treapta mecanică), sau în tratarea apelor
meteorice. Echipamentele care realizează micrositarea se numesc instalaţii de micrositare şi acestea se pot împărţi în
două mari categorii, după forma suprafeţelor active de separare, şi anume: instalaţii de micrositare cu tambur şi instalaţii
micrositare cu discuri.

Instalaţii de micrositare cu tambur

Instalaţiile de micrositare cu tambur sunt constituite dintr-un tambur rotativ cu axă orizontală care are
prevăzută pe suprafaţa sa cilindrică laterală (care se constituie în suprafaţa activă de separare) o ţesătură cu ochiuri
foarte fine. Principiul său de lucru, relativ simplu, este următorul (vezi figura 1.31): influentul de apă uzată brută este
introdus în interiorul tamburului de micrositare, care se roteşte cu turaţie mică, şi trece (gravitaţional) prin sa suprafaţa
activă, pe care sunt reţinute suspensiile solide. Efluentul clarificat, rezultat din trecerea apei supuse tratamentului prin
suprafaţa filtrantă, este evacuat într-un rezervor inferior (în care tamburul este imersat parţial). Pe măsură ce procesul de
micrositare are loc, suprafaţa activă se încarcă cu reţineri şi astfel se formează un strat de precipitat care realizează
filtrarea fluxului de apă uzată supusă tratamentului. Ca rezultat al formării stratului de filtrare, are loc creşterea
rezistenţei la trecerea apei prin suprafaţa activă a tamburului şi nivelul apei din interiorul acestuia creşte. Pentru
obţinerea unui flux constant de apă care parcurge instalaţia, suprafaţa activă a tamburului trebuie periodic curăţată şi în
acest scop, de regulă sunt prevăzute jeturi de apă curată sub presiune, orientate dinspre exteriorul către interiorul
tamburului, care crează un curent de apă de spălare care mobilizează şi înglobează reţinerile din ochiurile ţesăturii
filtrante. Curentul de apă de spălare este captat în interiorul unor jgheaburi special prevăzute, de unde este evacuat la
canalizare. De menţionat că faza de curăţare a suprafeţei active are loc fără întreruperea procesului de micrositare,
comanda de pornire-oprire a jeturilor de spălare fiind iniţiată automat de valoarea nivelului apei din interorul
tamburului, şi că apa necesară spălarii este preluată din efluentul clarificat, reprezentând un mic procent din acesta.

Fig. 1.31 Principiul de funcţionare a micrositelor cu tambur []

În figura 1.32 sunt prezentate două tipuri reprezentative (variante) de microsite cu tambur [], care se fabrică la
ora actuală în Europa şi Statele Unite ale Americii a căror structură şi funcţionare corespunde celor arătate mai sus.
 Fig. 1.32 Variante constructive de instalaţii de de micrositare cu tambur []

Instalaţii de micrositare cu discuri

Instalaţiile de micrositare cu discuri au avantajul că la acelaşi gabarit prezintă o suprafaţă activă de reţinere
mult mai mare decât a instalaţiilor de micrositare cu tambur. Principial (vezi exemplele din figura 1.33) acestea sunt
constituite dintr-o multitudine de discuri rotative (cu axa de rotaţie orizontală) a căror suprafeţe frontale sunt constituite
din ţesătură cu ochiuri fine. Infuentul de apă uzată brută pătrunde gravitaţional în interiorul tuturor discurilor printr-un
jgeab central de distribuţie, apoi trece prin suprafeţele filtrante ale discurilor, separându-se de suspensiile solide care
sunt reţinute pe părţile interioare ale suprafeţelor filtrante ale discurilor. Că şi la variantele de microsite cu tambur,
curăţarea suprafeţelor filtrante de reţinere a suspensiilor solide este realizată tot cu jeturi de apă curată sub presiune,
orientate dinspre exteriorul către interiorul discurilor, în număr şi cu distribuţie corespunzătoare. Comanda iniţierii sau
opririi jeturilor se face tot pe baza valorii nivelului de apă din interiorul discurilor, spălarea făcându-se, de asemenea,
fără întreruperea procesului de lucru. De menţionat că curenţii de apă de spălare şi suspensii mobilizate sunt preluaţi în
interiorul unor jgheaburi speciale, plasate tot în zona centrală a discurilor (ca şi sistemul de distribuţie a influentului), de
unde sunt evacuaţi la canalizare.

Fig. 1.33 Scheme de principiu ale instalaţiilor de micrositare cu discuri []

În figura 1.34 sunt prezentate aspecte ale unor tipuri reprezentative (variante) de microsite cu discuri [], care se
fabrică la ora actuală în Europa a căror structură şi funcţionare corespunde celor arătate mai sus.

Fig. 1.34 Variante constructive de instalaţii de de micrositare cu discuri

 În continuare se vor face câteva menţiuni importante cu privire la procesul de lucru, domeniul de aplicare,
tratamentele conexe necesare şi aspectele constructive ale instalaţiilor de micrositare şi anume:
- procesul de lucru al micrositelor este un proces mixt, separarea suspensiilor solide făcându-se atât prin sitare,
adică prin reţinerea în reţeaua de ochiuri a suprafeţei active a micrositelor, a suspensiilor cu dimensiuni mai mari decât
cele ale ochiurilor, cât şi prin filtrare prin stratul de reţineri format pe suprafaţa activă a micrositelor în timpul
procesului de lucru (vezi figura 1.35 în care este prezentată curba de variaţie a eficienţei de separare în funcţie de
dimensiunile suspensiilor solide, din care se remarcă că valorile eficienţei de reţinere este de 100% pentru suspensiile
cu dimensiuni mai mari decât dimensiunile ochiurilor şi că eficienţa de separare a suspensiilor cu dimensiuni mai mici
decât dimensiunile ochiurilor este cu atât mai ridicată cu cât dimensiunile acestor suspensii sunt mai apropiate de
dimensiunile ochiurilor, separarea acestei categorii de suspensii fiind strâns legată de formarea stratului filtrant de
reţineri); din acest punct de vedere s-s constatat că eficienţele maxime de separare a suspensiilor solide se obţin pe
parcursul procesului de separare chiar în momentele anterioare iniţierii fazelor de spălare;

Fig. 1.35 Curba de variaţie a eficienţei de separare a micrositelor în funcţie de dimensiunile suspensiilor solide reţinute

- domeniile de utilizare a instalaţiilor cu microsite sunt: în treapta avansată (terţiară), care este domeniu tipic
de utilizare, unde se folosesc ca instalaţii pentru eliminarea avansată a suspensiilor solide (clarificare avansată), plasate
de obicei în urma instalaţiilor pentru eliminarea nutrienţilor. Micrositele sunt dotate cu ţesături de reţinere cu
dimensiunile ochiurilor de 35 μm sau 23 μm în mod clasic (având eficienţe de reţinere a suspensiilor solide între 45 -
85% şi furnizând efluenţi cu încărcarea de suspensii solide sub 10 mg/l), iar în ultima perioadă, se utilizează tot mai des
ţesături de reţinere cu dimensiunile ochiurilor de 20 μm (având eficienţe de reţinere a suspensiilor solide între 75-85% şi
furnizând efluenţi cu încărcarea de suspensii solide sub 5 mg/l) şi chiar de 18 μm şi 10 μm (furnizând efluenţi cu
încărcarea de suspensii solide între 2 - 8 mg/l, respectiv între 2 - 5 mg/l); în treapta mecanică (primară), unde au fost
folosite ca utilaje unice, cu eficienţe de reţinere oarecum similare cu cele obţinute în decantoarele primare, având în
special rolul de a reţine suspensiile solide (anorganice şi organice) din influentul de apă brută; iniţial au fost dotate cu
ţesături de reţinere cu dimensiunea ochiurilor de 200 μm, având o comportare corespunzătoare şi rezultând eficienţe de
reţinere a suspensiilor solide între 20 - 35%; ulterior, tot pentru tratarea influentului de apă brută, au fost făcute încercări
de dotate a micrositelor cu ţesături de reţinere cu dimensiunile ochiurilor de 120 μm şi 40 μm, dar acestea au prezentat
un mare inconvenient şi anume că suprafeţele active de reţinere s-au înfundat cu grăsimi şi uleiuri, fiind necesare
intervenţii foarte dese pentru curăţare (la două-trei săptămâni de exploatare, cu scoaterea utilajelor din funcţiune); în
ultima perioadă au fost făcute încercări de utilizare a instalaţiilor cu microsite, plasate tot în în treapta mecanică, însă
după instalaţiile de desnisipare şi separare de grăsimi şi fiind dotate cu ţesături de reţinere cu dimensiuni ale ochiurilor
de 60 μm, 30 μm şi 20 μm şi în acest caz s-au obţinut eficienţe de reţinere a suspensiilor solide de peste 50%, (până
câtre 75%) şi a CBO5 -ului de cca. 30% în cazul unor influenţi cu încărcarea de suspensii solide de cca. 200 mg/l);
pentru tratarea apelor meteorice au fost utilizate instalaţii de micrositare, ca unice echipamente pentru separarea
suspensiilor solide; în acest sens au fost făcute încercări cu microsite dotate cu ţesături de reţinere cu dimensiunile
ochiurilor de 297 μm şi s-au obţinut eficienţe de reţinere a suspensiilor solide între 20 - 30% şi a CBO 5 -ului de cca.
20%, şi cu microsite dotate cu ţesături de reţinere cu dimensiunile ochiurilor de 35 μm şi 23 μm, rezultând eficienţe de
separare a suspensiilor solide dar, rezultând, surprizător, un efluent cu o încărcare cu CBO 5 crescută, uneori
semnificativ, explicată prin faptul că pe suprafeţele de reţinere se dezvoltă importante populaţii bacteriene datorită
condiţiilor de viaţă foarte propice (mai ales hrană abundentă).
- principalii parametri de proiectare ai micrositelor sunt: dimensiunea şi turaţia tamburelor sau discurilor de
micrositare, natura ţesăturilor de micrositare şi dimensiunile ochiurilor acestora, încărcarea hidraulică a instalaţiilor cu
microsite, căderea de presiune pe microsite şi modul de curăţare a suprafeţei active a micrositelor; dimensiunile
tamburelor sau discurilor de micrositare sunt foarte variate, valoarea maximă a diametrului acestora fiind de 3m;
turaţia tamburelor sau discurilor de micrositare se încadrează între 0,7 – 4,3 rot/min; natura ţesăturilor de micrositare:
împletituri din fire de oţel INOX, nylon şi poliester dintre care mai frecvent utilizate sunt împletiturile din oţel INOX
(cu dezavantajul că acest tip de ţesături pot fi atacate de anumite substanţe chimice din apele uzate) şi cele din poliester
(cu dezavantajul că acest tip de ţesături pot fi atacate de alcalinitatea ridicată şi de anumiţi solvenţi organici, cum ar fi
clorul, de exemplu, prezenţi în apele uzate); dimensiunile ochiurilor ţesăturilor de micrositare variază între 10 – 300
μm, la ora actuală cele mai uzuale dimensiuni pentru micrositele din treapta avansată sunt 10 μm, 20 μm şi 40 μm (în
figura 1.36 sunt prezentate tesături de micrositare din poliester cu dimensiuni de 10 μm şi 40 μm); încărcarea
hidraulică a instalaţiilor cu microsite se încadrează în general între 10 – 120 m/h, valorile recomandate pentru
instalaţiile de micrositare utilizate în treapta avansată sunt 12 – 35 m/h; căderea de presiune pe microsite trebuie să fie
sub 0,3 m coloană de apă, valorile uzuale recomandate fiind sub 0,15 m coloană de apă; modul de curăţare a suprafeţei
active a micrositelor uzual este cu jeturi orientate de apă clarificată cu presiune între 4 – 8 bar, dar uneori se utilizează
suplimentar la spălare: solvenţi chimici pentr eficientizarea curăţării, acizi pentru pentru îndepărtarea oxizilor de fier şi
mangan şi a impurităţilor organice, iar unele instalaţii de micrositare sunt prevăzute cu lămpi UV pentru evitarea
dezvoltării bacteriilor şi algelor microscopice (de menţionat că la instalaţiile de micrositare utilizate în treapta primară,
unde înfundarea se produce mai ales din cauza uleiurilor şi grăsimilor se poate utiliza pentru spălare apă fierbinte sau
abur).

Fig. 1.36 Exemple de ţesături de micrositare din poliester cu dimensiuni ale ochiurilor de 10 μm şi 40 μm

- uneori pentru eficientizarea micrositării în treapta avansată, se practică un pre-tratament chimic cu coagulaţi,
care pot conduce la obţinerea unor eficienţe ale micrositării de peste 85% şi la încărcării ale efluenţilor cu suspensii
solide sub 4 mg/l, dar s-au semnalat şi multe situaţii în care pre-tratamentul cu coagulaţi este ineficient deoarece
flocoanele formate nu sunt suficient de rezistente şi la întâlnirea cu suprafaţa activă de reţinere se fracturează şi se
mărunţesc, nefiind reţinute pe aceasta, ci trecând prin ea, antrenate de către curent şi ajungând în efluent.

1.4.2 Eliminarea suspensiilor solide prin filtrare prin strat granular

Filtrarea prin strat granular este un procedeu frecvent folosit pentru clarificarea atât a apelor uzate cât şi a
apelor de alimentare. Filtrele cu strat granular sunt instalaţii care asigură o eficienţă de îndepărtare a suspensiilor solide
de până la 60%, pentru filtrele cu un singur strat granular şi de până la 75%, pentru filtrele cu straturi granulare
multiple.
Principial, un filtru cu strat granular este compus din: camera de admisie 1 a influentului de apă brută,
conducta de alimentare 2, stratul granular 3, radierul drenant 4, camera de apă filtrată 5, conducta de evacuare a apei
filtrate 6, conducta de golire 7 şi preaplinul 8. Funcţionarea filtrului cu strat granular este următoarea: influentul de apă
brută pătrunde în filtru pe deasupra stratului granular, traversează stratul granular de sus în jos, pe cale gravitaţională, şi
ajunge în camera inferioară de apă filtrată, situată sub radierul drenant al filtrului. Nivelul apei din camera de apă filtrată
este mai coborât decât nivelul apei din camera de admisie a filtrului, cu diferenţa h [m coloană de apă], care reprezintă
valoarea pierderii de presiune (sarcină) la trecerea apei prin stratul granular. De menţionat că pierderea de sarcină h, are
valoarea minimă la începutul procesului de filtrare, atunci când stratul granular este curat, şi ajunge la valoarea maximă
atunci când porii stratului granular au ajuns la un grad înalt de colmatare. De fapt, pierderea de sarcină h se constituie în
principalul parametru de stabilire a gradului de colmatare a stratului granular, şi în funcţie de valorile acestui parametru
se stabilesc fazele de funcţionare ale filtrului.
 Fig. 1.36 Schema de principiu a unui filtru cu strat granular
Parametrul caracteristic al filtrelor cu strat granular este viteza de filtrare w f [m/h] care se stabileşte cu relaţia:
Q
wf  (1.3)
A
în care: Q [m3/h] – debitul de apă ce străbate filtrul;
A [m2] – aria suprafeţei orizontale ocupată de stratul granular.
Clasificarea filtrelor cu strat granular se face după mai multe criterii şi anume:

- după viteza de filtrare:

- filtre lente, cu valori ale vitezei de filtrare între 0,104 – 0,167 m/h (2,5 - 4 m/zi);
- filtre rapide, cu valori ale vitezei de filtrare între 5 – 7 m/h (se utilizează la tratamentul în vederea
potabilizării apei) şi 7 – 15 m/h (se utilizează la tratamentul apelor industriale);
- filtre ultrarapide, cu valori ale vitezei de filtrare peste 15 m/h.
- după compoziţia stratului granular:
- filtre uni-strat, la care stratul granular de lucru este constituit în totalitate din particule cu aceleaşi
caracteristici;
- filtre multi-strat, la care stratul granular de lucru este constituit din mai multe straturi aşezate
succesiv (unul peste altul), formate din particule cu caracteristici diferite.
- după presiunea de lucru:
- filtre deschise (cu nivel liber), care lucrează la presiune atmosferică;
- filtre închise, care lucrează sub presiune.
În continuare vor fi prezentate cele mai reprezentative tipuri de filtre cu strat granular întâlnite mai frecvent în
practică.

Filtre lente cu strat granular

Aceste filtre lucrează cu viteze lente de filtrare, cu valori apropiate de cele ale vitezei de deplasare a apei
subterane printre straturile subterane naturale (2,5 - 4 m/zi). Reţinerea suspensiilor solide aflate în suspensie în apa
supusă tratamentului se face printr-un proces complex, fizic, chimic şi biologic. Astfel în partea superioară a stratului
granular se formează o membrană biologică, de 2 - 3 cm grosime, alcătuită din bacterii aerobe, care reţine marea
majoritate a microorganismelor din apa brută, ceea ce se constituie într-un important avantaj deoarece, de regulă, nu
mai este necesară o dezinfecţie ulterioară a efluentului rezultat. În timpul procesului de lucru, suspensiile din apa brută
sunt reţinute în mare majoritate în partea superioară a stratului granular, restul stratului granular rămânând curat.
Dezavantajele filtrelor lente sunt viteza mică de lucru, (din cauza căreia, pentru un debit de influent dat, rezultă volume
mari de construcţie, deci costuri de investiţie mari, mult mai ridicate în comparaţie cu cele ale filtrelor rapide), precum
şi modul de curăţare, care este greoi, și se face mai ales cu forţă umană, fiind greu de adaptat o tehnologie mecanizată.
Din această cauză, în prezent, filtrele lente cu strat granular se mai construiesc doar rareori şi doar pentru debite mici de
lucru (sub 2500 m3/zi).

Fig. 1.37 Filtru lent cu strat granular []

Filtrul lent are o structură asemănătoare cu cea prezentată în figura 1.36 cu următoarele menţiuni: în camera de
admisie a filtrului apa brută ajunge prin intermediul conductei de alimentare 1; din camera de apă filtrată, apa este
evacuată prin conducta de evacuare 2; de asemenea camera de apă filtrată mai este prevăzută cu conducta de golire 3 şi
suplimentar, cu conducta de umplere 6; la suprafaţa stratului granular este prevăzută o conductă 4 de evacuare a apei de
deasupra stratului granular, în camera de admisie a apei este prevăzut preaplinul 5.
Filtrele lente au un ciclu de funcţionare format din următoarele faze succesive:
- faza de punere în funcţiune a filtrului care se face astfel: filtrul, golit de apă şi cu robinetul conductei de
golire 3, închis, se umple cu apă clarificată, filtrată anterior, prin intermediul conductei de umplere 6, de jos în sus (în
sens invers procesului de filtrare) pentru a elimina aerul din stratul granular şi pentru a asigura o afânare
corespunzătoare a stratului granular; după ce filtrul s-a umplut şi apa s–a ridicat cu 10 – 15 cm deasupra stratului
granular; în acest moment se deschide robinetul conductei de alimentare 1 şi filtrul se umple cu apă brută; când nivelul
apei a ajuns la valoarea normală, se deschide robinetul conductei de golire 3 şi se permite trecerea apei brute prin stratul
filtrant, pentru o durată de 1-3 zile, perioadă în care se formează pelicula biologică pe o grosime de 1-2 cm a părţii
superioare a stratului granular, după această perioadă se verifică dacă apa filtrată corespunde din punct de vedere al
limpezimii şi bacteriologic;
- faza de filtrare a apei care se face astfel: se închide robinetul conductei de golire 3 şi se deschide robinetul
conductei de evacuare 2, având loc procesul propriu-zis de filtrare, în timpul căruia, stratul granular se colmatează
treptat cu suspensiile solide reţinute din apa supusă tratamentului; după o peroadă de timp, valoarea pierderii de sarcină
atinge valori mari iar debitul de apă filtrată se micşorează; procesul de filtrare propriu-zise a apei are loc până în
momentul pelicula biologică se îngroaşă şi se rupe (fenomen de năpârlire) bucăţile desprinse fiind antrenate de curentul
de apă în camera de apă filtrată, rezultând un efluent cu calitate necorespunzătoare; durata unei faze de filtrare propriu-
zisă poate fi între 20-50 zile şi valori ale pierderii de sarcină între 0,5 - 1 m;
- faza de curăţare a filtrului se face astfel: se închid robinetele conductei de alimentare1, conductei de
evacuare 2 şi conductei de umplere 6 şi se deschide robinetul conductei de golire 3 şi se evacuează apa din instalaţie;
după golirea completă a filtrului, se îndepărtează, de regulă manual, zona superioară (de grosime 2-3 cm) a stratului
granular, se lasă să se aerisească 2-3 zile, se dezinfectează cu hipoclorit sau clorură de var, după care filtrul se umple cu
apă pentru un nou ciclu de funcţionare; se menţionează că dacă, după curăţări repetate grosimea stratului granular se
reduce de la 1-1,25 m la 0,6-0,7 m, atunci se întrerupe funcţionarea filtrului, se îndepărtează tot stratul granular din
filtru şi se spală, după care se aşează din nou în filtru şi se completează (de obicei această operaţie se face o dată la 1-2
ani).
Filtre rapide cu strat granular

Filtrele rapide au în principiu construcţii similare filtrelor lente, de care se deosebesc prin valoarea vitezei de
filtrare, modul şi gradul de colmatare a stratului granular, modul de curăţare şi calitatea apei filtrate. Astfel, la filtrele
rapide reţinerea suspensiilor solide se face în tot volumul stratului filtrant şi nu se formează peliculă biologică, fapt care
face necesară o operaţie de dezinfectare ulterioară. Procesul de filtrare rapidă poate fi mult îmbunătăţit dacă se
realizează o tratare prealabilă cu coagulanţi.
Filtrele rapide se construiesc în două variante: filtre rapide deschise, gravitaţionale şi filtre rapide închise, sub
presiune.
Filtrele rapide deschise au următoarea componenţă (vezi figura 1.38): o cameră frontală care este conectată la
conducta de admisie 1, conducta de golire a camerei frontale 4 şi conducta de preaplin 6; un număr de jgheaburi
conectate cu camera frontală, stratul granular, radierul drenant şi camera de apă filtrată care este conectată la conducta
de evacuare a apei filtrate 2, la conducta de admisie a apei de spălare 3 şi la conducta de golire a camerei de apă filtrată
5.
 Fig. 1.38 Filtru rapid deschis cu strat granular []
Filtrele rapide deschise au ciclul de funcţionare format din următoarele faze succesive:
- faza de filtrare a apei care se face astfel: se introduce apa brută în camera frontală prin deschiderea
robinetului conductei de admisie 1, (în această fază fiind închide robinetele conductei de spălare 3, conductei de golire a
camerei frontale 4 şi conductei de golire a camerei de apă filtrată 5) de unde este distribuită în mod cât mai uniform pe
toată suprafaţa stratului granular pe care îl parcurge de sus în jos, trece prin radierul drenant şi ajunge în camera de apă
filtrată de unde este evacuată prin conducta 2, al cărei robinet este deschis; faza de filtrare se desfăşoară corespunzător o
perioadă de timp în care porii stratului granular acumulează suspensii solide şi periodă în care pierderea de sarcină a
filtrului creşte de la o valoare iniţială minimă, corespunzătoare începutului fazei de filtrare, până la o valoare limită
maximă, corespuzătoare sfârşitului fazei de filtrare, atunci când la trecerea apei prin porii colmataţi ai stratului granular
conduce la antrenarea suspensiilor reţinute şi apa iese tulbure din filtru, având calitate necorespunzătoare;
- faza de curăţare a filtrului se face în momentul aparţiei apei filtrate cu calitate necorespunzătoare, astfel: se
închid robinetele conductei de alimentare 1, conductei de evacuare a apei filtrate 2 şi conductei de golire 5 şi se
deschide robinetul conductei de admisie a apei de spălare 3 şi se creează un curent de apă de spălare (apă curată,
limpezită), care parcurge cât mai uniform stratul granular de jos în sus (adică în sens invers circulaţiei apei în faza de
filtrare) cu viteză de 7 – 10 ori mai mare decât cea din faza de filtrare; sub acţiunea curentului de apă de spălare stratul
granular se expandează, particulele sale constituente se agită şi se lovesc între ele eliberând suspensiile solide reţinute
care sunt antrenate de curentul ascendent; apa de spălare împreună cu suspensiile antrenate sunt colectate în jgeaburile
de uniformizare de unde sunt evacuate în camera frontală şi de aici la canalizare prin conducta 4, al carei robinet este
deschis; viteza curentului de apă de spălare se reglează astfel încât sub acţiunea sa stratul granular să se expandeze şi
agite suficient de energic dar să se producă antrenarea în curentul de apă numai a suspensiilor reţinute, dar nu şi a
granulelor stratului; spălarea filtrului durează 15-20 minute şi se face de ori câte ori este nevoie (de regulă, de 1-2 ori în
24 ore de funcţionare)
Filtrele rapide închise pot fi de tip vertical sau orizontal (după direcţia de circulaţie a apei prin filtru). În figura
1.39 este prezentat un filtru rapid închis vertical care au următoarea componenţă: un rezervor închis (construit de obicei
din tablă de oţel), prevăzut cu un radier drenant pe care se dispune stratul granular. În camera de apă brută, formată
deasupra stratului granular (care mai este denumită şi cameră superioară), sunt prevăzute conducta de admisie 1 a
influentului de apă brută, pâlnia de captare 8 şi conducta de evacuare 4 a apei de spălare şi conducta de aerisire 6. În
camera de apă filtrată (denumită şi cameră inferioară), formată sub radierul drenant sunt prevăzute conductele de
evacuare a apei filtrate 2, de admisie a apei de spălare 3, de golire 5 şi de aerisire 7 De menţionat, că în zona de
deasupra stratului granular, filtrul este prevăzut cu o gură de vizitare. Dimensional, filtrele închise se realizează până la
diametre de maximum 3 m.

Fig. 1.39 Filtru rapid închis cu strat granular []

Filtrele rapide închise au ciclul de funcţionare similar cu cel al filtrelor rapide deschise, cu următoarele
particularităţi:
- faza de filtrare a apei care se face astfel: se introduce apa brută, sub presiune, în camera superioară prin
deschiderea robinetului conductei de admisie 1, (în această fază fiind închide robinetele conductei de admisie a apei
spălare 3, conductei de evacuare a apei spălare 4 şi conductei de golire 5) şi străbate stratul granular de sus în jos, în
care are loc reţinerea suspensiilor solide; după parcurgerea stratului granular, apa clarificată trece prin radierul drenant
şi ajunge în camera inferioară de unde este evacuată prin conducta de evacuare a apei filtrate, al cărei robinet 2 este
deschis; ca şi la filtrele rapide deschise, faza de filtrare se desfăşoară corespunzător pe perioada de timp în care
pierderea de sarcină a filtrului are valori sub valoarea limită maximă, iar calitatea apei filtrate este corespunzătoare (nu
este tulbure); de menţionat că la iniţierea fazei de filtrare, pentru a avea o funcţionare corespunzătoare, trebuie neapărat
să fie evacuat aerul din instalaţie, operaţie care se realizează prin intermediul robinetelor de aerisire 6 şi 7, după care
acestea se închid;
- faza de curăţare a filtrului se iniţiază în momentul apariţiei apei filtrate cu calitate necorespunzătoare, astfel:
se închid robinetele conductei de alimentare 1, conductei de evacuare a apei filtrate 2 şi conductei de golire 5, precum şi
robinetele de aerisire 6 şi 7 şi se deschide robinetul conductei de admisie a apei de spălare 3 şi robinetul conductei de
evacuare a apei de spălare 4 şi similar cu curăţarea filtrelor rapide deschise, se creează un curent de apă de spălare (apă
curată, limpezită), care parcurge stratul granular de jos în sus şi care expandează şi agită particulele sale constituente,
eliberând astfel suspensiile solide reţinute; curentul de apă de spălare şi reţineri mobilizate este captat în pâlnia 8 de
unde sunt evacuate la canalizare prin conducta de evacuare a apei de spălare; de menţionat că şi în acest caz viteza
curentului de apă de spălare trebuie să fie astfel reglată încât sub acţiunea să aibă loc expandarea şi agitarea
corespunzătoare a stratului granular, dar fără antrenarea granulelor stratului cu curentul de apă de spălare; se
menţionează de asemenea că toate intervenţiile asupra componentelor interioare ale filtrului rapid închis, precum şi
formarea şi scoaterea stratului granular se realizează prin gura de vizitare, cu filtrul golit de apă.
În continuare se vor face câteva menţiuni importante cu privire la procesul de funcţionare şi la unele detalii
constructive ale filtrelor cu strat granular, şi anume:
- procesul de reţinere al suspensiilor solide fine se compune din două faze principale: faza de transport şi faza
de reţinere (vezi figura 1.40); în faza de transport, particulele antrenate de curentul de apă trec prin porii stratului
granular, în mişcare laminară, traiectoriile acestora apropiindu-se mai mult sau mai puţin de granulele stratului filtrant
sau de depozitele de reţineri ancorate de acestea; în faza de reţinere, particulele pot adera la suprafeţele granulelor
stratului prin mai multe fenomene şi anume: prin intercepţie (cazul a din figură), care apare în cazul trecerii unor
particule cu dimensiunea x, la distanţe mai mici de x/2 de granulele stratului filtrant, caz în care apare contactul dintre
particulă şi granule şi poate conduce la adeziunea particulei la granule (efectul de interceptare este independent de masa
şi densitatea particulei, dar depinde de forma particulei şi de dimensiunile particulei şi granulelor); prin difuzie (cazul b
din figură) atunci când particulele foarte fine (cu dimensiuni mai mici de 1 μm) se apropie şi pot adera la granulele
stratului filtrant datorită mişcării browniene produse de energia termică a sistemului; prin inerţie (cazul c din figură)
care apare datorită modificării traiectoriilor particulelor faţă de configuraţia liniilor curentului de apă care strabate
stratul filtrant şi poate conduce la contactul şi aderarea particulelor la granulele stratului filtrant (pentru filtrarea apei s-a
demonstrat că totuşi efectul aderării prin inerţie este neglijabil); prin sedimentare (cazul d din figură) la care are loc
aderarea particulelor la granulele stratului filtrant prin depunere gravitaţională; prin efectul hidrodinamic de rotire a
particulelor (cazul e din figură) care se deplasează într-un câmp cu gradient de viteză constant şi care poate conduce la
contactul şi aderarea particulelor la granulele stratului;

Fig. 1.40 Schemele simplificate ale mecanismelor fazelor de transport şi aderare ale suspensiilor solide
la granulele stratului filtrant []

- materialele utilizate pentru formarea stratului granular sunt nisipul cuarţos sau nisipul de antracit; nisipul
cuaţos are o densitate de 1500-2000 kg/m 3, duritatea 7 şi o compoziţie granulometrică între 0,5 – 3 mm (la care
dimensiunea eficace a granulelor este între 0,6 – 0,8 mm, iar coeficientul de uniformitate, adică raportul între
dimensiunea medie şi dimensiunea eficace a granulelor, este de 1,5 – 2,5), nisipul de antracit are o densitate de 1100-
1200 kg/m3, duritatea 3 şi o compoziţie granulometrică ceva mai mare decât la nisipul cuarţos, cu dimensiunea eficace a
granulelor este între 0,7 – 0,85 mm şi coeficientul de uniformitate de cca 1,6 (de menţionat că nisipul de antracit
prezintă avantajele faţă de nisipul de cuarţ, că datorită densităţii mai reduse, necesită o intensitate de spălare mai redusă,
iar datorită granulaţiei mai mari, are o capacitate de reţinere a suspensiilor solide mai ridicată, dar şi dezavantajul că din
cauza durităţii mult mai reduse, acesta se sfărâmă, mai ales în timpul fazei de spălare, când au loc ciocniri între
granule); de obicei filtrele cu strat granular pot fi unistrat, cu stratul granular format de obicei numai din nisip cuarţos
cu compoziţia granulometrică, dimensiunea eficace şi coeficientul uniformitate indicate anterior, având grosimi uzuale
între 0,7 – 1,2 m (pentru filtre rapide deschise utilizate pentru filtrarea apei în vederea potabilizării) şi între 2 – 2,5 m
(pentru filtre rapide deschise utilizate la filtrarea apelor industriale), în acest caz utilizându-se un strat granular cu
granulaţie mai mare, având dimensiunea eficace a granulelor între 1 – 1,5 mm şi coeficientul de uniformitate de cca 1,5
sau multistrat în acest caz stratul granular fiind format dintr-un strat de nisip cuarţos, cu grosimea de 0,5 – 0,6 m, dispus
dedesubt, şi un strat de nisip de antracit cu grosimea de 0,2 – 0,3 m, deasupra (acest sistem multistrat are avantajele unei
durate semnificativ mai mari a fazei de filtrare, care este faza utilă, şi a unei capacităţi superioare de reţinere, datorate
stratului de nisip de antracit, dar şi dezavantajul unei durate de serviciu mai reduse din cauza faptului că mai ales în
timpul spălărilor, granulele de antracit se sfărâmă şi stratul granular din nisip de antracit îţi depreciază caracteristicile);
- faza de spălare a filtrelor rapide reprezintă operaţia cea mai pretenţioasă şi importantă din procesul de
funcţionare al acestora, deoarece de aceasta depinde calitatea apei obţinute în faza de filtrare ulterioară; spălarea constă
în expandarea stratului granular cu cca. 30-50% din grosimea sa sub acţiunea unui curent de apă de spălare sau a unui
curent dintr-un amestec de apă de spălare şi aer comprimat, introdus prin radierul drenant de la baza stratului granular,
în sens invers circulaţiei apei din faza de filtrare; curentul de spălare trebuie să fie cât se poate de uniform repartizat pe
toată suprafaţa orizontală a stratului filtrant iar valoarea debitul specific al curentului de spălare se recomandă să se
încadreze în următoarele domenii de valori recomandate: pentru curenţi de spălare din apă limpezită, între 12,5 - 15
l/s·m2, pentru straturi granulare din nisip cuarţos cu granulaţia de 0,5 – 1 mm şi între 7 - 8 l/s·m 2 pentru straturi
granulare din nisip de antracit cu granulaţie similară, iar pentru curenţi de spălare din amestec de apă limpezită şi aer
comprimat între 4,5 – 5,5 l apă/s·m2 şi între 15 - 18 l aer comprimat/s·m2, pentru straturi granulare din nisip cuarţos cu
granulaţia de 0,6 – 1 mm şi între 7,5 – 8,5 l apă /s·m 2 şi între 18 - 20 l aer comprimat/s·m 2, pentru straturi granulare din
nisip de cuarţos cu granulaţie de 1 – 1,5 mm.

Fig. 1.41 Radiere drenate cu plăci poroase

- radierele drenante sunt componente foarte importante ale filtrelor cu strat granular care asigură atât valoarea
vitezei de filtrare a filtrului în timpul fazei de filtrare, cât şi uniformitatea şi intensitatea curentului de apă de spălare sau
din amestec de apă de spălare si aer comprimat, in timpul fazei de curăţare; acestea se clasifică în radiere drenante cu
rezistenţă mare şi radiere drenante cu rezistenţă mică; radiere drenante cu rezistenţă mare asigură uniformităţi foarte
bune ale vitezei de filtrare şi intensităţii curentului de spălare (cu abateri de sub 5%), şi variantele cele mai utilizate de
astfel de radiere drenante sunt radierele drenante cu plăci poroase, radiere drenante cu ţevi perforate şi radiere
drenante cu crepine; radierele drenante cu plăci poroase (vezi figura 1.41) se utilizează mai ales la filtrele lente, dar
destul de frecvent şi la filtrele rapide şi sunt compuse din placile poroase 1 cu dimensiuni de 0,5×0,5×0,08 m (având
structura din figura 1.41 dreapta, având corpul din beton, iar elementele drenante constituite din nisip cuarţos sortat,
legat cu beton) dispuse pe ramele radierului 2; radierele drenante cu ţevi perforate (vezi figura 1.42) sunt utilizate la
filtrele rapide, şi sunt compuse din reţele de tevi metalice perforate fixate pe radierul compact (construit din beton) al
stratului filtrant; apa filtrată sau apa de spălare este colectată (în faza de filtrare), respectiv distribuită (în faza de
curăţare) prin orificiile reţelei de ţevi perforate; de menţionat că dacă se doreşte spălarea filtrului cu un amestec de apă
clarificată şi aer comprimat, atunci sunt prevăzute reţele separate de ţevi perforate atât pentru apa de spălare cât şi
pentru aerul comprimat; radierele drenante cu crepine (vezi figura 1.43) sunt utilizate frecvent la filtrele rapide şi sunt
realizate prin montarea unei reţele de crepine în orificiile filetate, special prevăzute, ale radierului compact al stratului
granular, realizat de regulă din beton armat; densitatea de dispunere a crepinelor este de 60 - 65 crepine/m 2; crepinele
 Fig. 1.42 Radiere drenate cu ţevi perforate

Fig. 1.42 Radiere drenate cu crepine

sunt dispozitive drenante cu fante care au rolul de a permite trecerea apei şi aerului, însă nu şi a granulelor stratului
filtrant, şi sunt formate (vezi figura 1.42, dreapta) din capul perforat 2 (confecţionat de obicei din materiale plastice dar
uneori şi din metale), prevăzut la partea inferioară cu un filet pentru montare, ţeava de scurgere 5 care este prevăzută la
partea inferioară cu o crestătură 5; crepinele se montează prin înfiletare în orificiile radierului 1 (realizat de regulă din
beton armat), prevăzute cu bucşele filetate 3; de menţionat că la montare trebuie să se aibă grijă că toate capetele ţevilor
crepinelor, respectiv toate crestăturile de pe aceste ţevi să se găsească la acelaşi nivel faţă de partea inferioară a
radierului, lucru deosebit de important pentru faza de spălare a filtrului care se face cu un amestec de apă clarificată şi
aer comprimat astfel: la iniţierea fazei de spălare, se insuflă aer comprimat care formează pătura de aer 6 (vezi din
figura 1.42, stânga), cu grosime constantă între partea inferioară a radierului şi suprafaţa apei filtrate; pe măsură ce
cantitatea de aer insuflată creşte, creşte şi grosimea păturei de aer şi în momentul când nivelul inferior al păturei a
coborât până la nivelul crestăturilor de pe capetele ţevilor crepinelor atunci prin crestăturile şi ţevile crepinelor
pătrunde un curent ascendent de amestec de apă de spălare şi aer sub presiune cu care se realizează expandarea stratului
granular; radierele drenante cu rezistenţă mică, prezintă avantajul că în timpul spălării filtrului este necesară o
intensitate mică a curentului de spălare, dar şi dezavantajul important că nu asigură o uniformitate corespunzătoare a
curentului de apă de spălare, fapt care face să fie rar folosite; constructiv aceste drenaje sunt constituite din grinzi de
beton sau lemn, montate cu interspaţii între ele, peste care se aşază mai multe straturi de pietriş şi apoi stratul filtrant
granular.
1.4.3 Eliminarea suspensiilor solide şi substanţelor dizolvate prin utilizarea
membranelor
Procesul de clarificare a lichidelor prin utilizarea membranelor a fost împărţit în mai multe categorii, după
dimensiunile porilor membranelor, astfel:
- microfiltrarea este un proces dinamic de filtrare mecanică prin membrane (vezi figura 1.43) care permite
reţinerea selectivă a suspensiilor solide şi substanţelor dizolvate, anorganice şi organice, cu masă moleculară mare pe
suprafeţele active ale membranelor; membranele pentru microfiltrare au porii cu dimensiuni între 0,1 – 10 μm; pentru
trecerea fluxului de apă brută prin membrane sunt necesare presiuni reduse de lucru cu valori între 0,2 – 0,5 bar; prin
acest procedeu pot fi reţinute diferite substanţe cum ar fi cum ar fi de exemplu siliciu coloidal, substanţe grase
emulsionate şi precum şi anumite categorii de microorganisme (de exemplu collidocillus staphylococcus); în domeniul
tratării apelor uzate acest procedeu se utilizează cel mai frecvent pentru îndepărtarea emulsiilor grase, tratarea apelor
provenite de la prelucrarea metalelor, tratarea apelor care conţin concentraţii mari de substanţe tensioactive, tratarea
apelor provenite de la vopsitorii şi altele.
 Fig. 1.43 Schema mecanismului microfiltrării

- ultrafiltrarea este un proces dinamic de filtrare prin membrane (vezi figura 1.44) în care predomină
fenomenele mecanice, dar în care sunt implicate şi anumite fenomene chimice, prin care se separă selectiv molecule
având anumite dimensiuni şi mase moleculară (membranele de ultrafiltrare uzuale sunt utilizate pentru separarea
substanţelor cu masă moloculară între 1000 şi 10000); membranele de ultrafiltrare au porii cu dimensiuni între 1 Å –
0,01 μm; pentru trecerea fluxului de apă brută prin membrane sunt necesare presiuni de lucru cu valori, între 1,5 – 7
bar; prin acest procedeu se pot reţine majoritatea substanţelor dizolvate şi precum şi majoritatea microorganismelor
(chiar şi diferite varietăţi de virusuri); în domeniul tratării apelor uzate acest procedeu se utilizează cel mai frecvent
pentru limpezirea acentuată şi sterilizarea (dezinfecţia) apelor atât de alimentare cât şi uzate; domeniile de aplicaţie ale
ultrafiltrării în tratarea apelor uzate sunt: tratarea apelor provenite de la prelucrarea fină a metalelor, tratarea apelor care
provin de la baile de degresare precum şi multe alte aplicaţii mai ales din domeniul industrial.

Fig. 1.44 Schema mecanismului ultrafiltrării

- nanofiltrarea este un de asemenea un proces dinamic de filtrare mixt, preponderent mecanic, dar şi parţial
chimic (vezi figura 1.45), care permite reţinerea selectivă a moleculelor cu anumite dimensiuni şi mase moleculare;
membranele de nanofiltrare au porii cu dimensiuni între 10 Å – 0,001 μm; pentru trecerea fluxului de apă brută prin
membrane sunt necesare presiuni similare cu cele de la ultrafiltrare; prin acest procedeu se pot separa diferite substanţe
organice cum ar fi zaharoza, albumina şi altele; în domeniul tratării apelor acest procedeu se utilizează cel mai frecvent
pentru purificarea avansată a apelor, desalinizarea parţială şi se menţionează că acest procedeu se utilizează şi în
domeniul medical, la filtrarea şi osmoza sângelui;

Fig. 1.45 Schema mecanismului nanofiltrării

- osmoza inversă este un de asemenea un proces dinamic de ultrafiltrare (vezi figura 1.46), care permite de
asemenea reţinerea selectivă a unor molecule cu anumite dimensiuni şi mase moleculare; membranele utilizate în
osmoza inversă au porii cu dimensiuni între 10 Å– 0,001 μm; în domeniul tratării apelor acest procedeu se utilizează cel
mai frecvent pentru obţinerea de apă cu mare puritate, pentru desalinizarea completă a apelor, dar şi pentru tratarea unei
mari varietăţi de ape uzate industriale (ca de exemplu apele care conţin concentraţii importante de săruri metalice, apele
provenite de la vopsitoriile electroforetice, apele care conţin emulsii grase sau de latex-uri şi altele şi se menţionează că
acest procedeu se utilizează de asemenea în domeniul medical, la filtrarea şi osmoza sângelui.

Fig. 1.46 Schema mecanismului osmozei inverse

 1.4.3.1 Eliminarea suspensiilor solide prin microfiltrare sau ultrafiltrare prin
membrane
Tratarea apelor uzate utilizând membrane de microfiltrare sau ultrafiltrare a apărut şi s-a dezvoltat ca un
procedeu distinct care se constituiue ca o alternativă la tratamentul clasic, mecano-biologic al apelor uzate. Acest
procedeu prezintă următoarele avantaje în comparaţie cu modul clasic de tratare a apelor uzate: se modifică şi se
simplifică radical structura staţiilor de epurare a apelor uzate făcând posibilă renunţarea la anumite obiecte tehnologice
din staţiile clasice (cum ar fi decantoarele, de exemplu), şi prin aceasta se reduc semnificativ suprafeţele necesare pentru
dispunerea staţiilor de epurare; se pot prelucra ape uzate cu încărcări mari de poluanţi, cu valori până la 20000 mg/l;
microfiltrarea şi ultrafiltrarea prin membrane conduce la reţinerea majorităţii materiilor volatile solubile cu masă
moleculară mare, situaţie care favorizează eliminarea acestora prin mijloace biologice (biodegradare); prezintă o bună
capacitate de dezinfectare, asigurând reduceri apreciabile ale încărcării apei cu bacterii şi virusuri; asigură obţinerea
unor efluenţi cu o calitate superioară. Principial, procedeul de tratarea apelor prin utilizarea membranelor este constituit
din combinarea unui tratament biologic cu nămol activ şi trecerea efluentului rezultat printr-un ansamblu (baterie) de
membrane de microfiltrare sau ultrafiltrare. Astfel se combină beneficiile epurării biologice şi micro sau ultra-filtrarii, şi
se asigură o separare avansată a încărcărilor cu suspensii solide şi substanţe dizolvate, organice sau anorganice, din
apele uzate, precum şi o biodegradare accentuată a reţinerilor, mai ales datorită duratei mari de retenţie a apei uzate în
bioreactor (între 30 – 60 zile).
Principial, au fost dezvoltate două variante de sisteme de tratare a apelor uzate prin utilizarea membranelor şi
anume: sistemul în care micro sau ultra-filtrarea prin membrane se face separat, în afara bioreactorului (cu membrane
externe), caz în care ansamblul de membrane se constituie într-o instalaţie separată, plasată consecutiv bioreactorului, şi
sistemul în care micro sau ultra-filtrarea prin membrane se face chiar în bioreactor (cu membrane interne) , caz în care
ansamblul de membrane este plasat chiar în interiorul bazinului bioreactorului, într-o construcţie integrată.

Fig. 1.47 Schema de principiu a sistemului cu membrane externe

Sistemul cu membrane externe (vezi figura 1.47) are următoarea structură: un bioreactor, o staţie de pompare şi
instalaţia de microfiltrare cu membrane. Funcţionarea sistemului este următoarea: influentul de apă este introdus în
bazinul bioreactorului, în care are loc tratarea biologică a acestuia (în diferite condiţii: aerobe, anaerobe sau anoxice)
după care efluentul bioreactorului este absorbit cu pompă şi transmis cu presiune înaltă (280 – 400 kPa) instalaţiei de
microfiltrare cu membrane în care sunt separate majoritatea suspensilor şi substanţelor dizolvate, minerale şi organice;
împurităţile reţinute, sub formă de nămol, sunt recirculate în bazinul bioreactorului unde sunt supuse din nou
tratamentului biologic; efluentul de apă microfiltrată (filtratul) este evacuat către receptor.

Fig. 1.48 Schema de principiu a sistemului cu membrane interne

Sistemul cu membrane interne (vezi figura 1.48) are următoarea structură: un bioreactor, în al cărui bazin sunt
scufundate bateriile de membrane, şi o staţie de pompare. Funcţionarea sistemului este următoarea: influentul de apă
este introdus în bazinul bioreactorului în care are loc tratarea biologică a acestuia (în diferite condiţii: aerobe, anaerobe
sau anoxice); evacuarea efluentului din bioreactor se face sub acţiunea unei pompe, care trece apa tratată biologic prin
porii membranelor, pe suprafeţele active ale acestora fiind reţinute, ca şi în cazul anterior, suspensiile solide şi
substanţele dizolvate. De menţionat că în acest aranjament presiunea necesară procesului de microfiltrare este mult mai
redusă (28 – 56 kPa) iar reţinerile organice de pe membrane sunt atacate direct de biomasa de bacterii din bazinul de
reacţie, care formează şi pelicule biologice, pe suprafeţele active ale membranelor (în acest caz, nu mai este nevoie de
recircularea reţinerilor, ca la sistemele cu membrane externe, ceea ce se constituie într-un important avantaj).
 Pentru a putea face o eventuală alegere între cele două variante de sisteme în continuare sunt prezentate
comparativ avantajele şi dezavantajelele acestora, şi anume:
- pentru sistemele cu membrane externe - costuri cu aerarea în bazinele bioreactoarelor reduse (cca. 20% din
costurile de la bazinele bioreactoarelor cu membrane interne); costuri mari pentru pomparea apei; suprafaţa necesară
redusă pentru plasarea sistemului, curăţare mai frecventă a membranelor; costuri de exploatare mai ridicate, costuri de
investiţii mai reduse,
- pentru sistemele cu membrane interne - costuri cu aerarea în bazinele bioreactoarelor ridicate; costuri reduse
pentru pomparea apei (cca. 28% din costurile de la sistemele cu membrane externe); suprafaţa necesară pentru plasarea
sistemului mai mare decât la sistemele cu membrane externe, curăţare mai rară a membranelor; costuri de exploatare
mai reduse, costuri de investiţii mai ridicate.
În continuare se vor face câteva menţiuni importante cu privire la unele detalii constructive ale echipamentelor
de microfiltrare sau ultrafiltrare cu membrane precum şi la modalităţile de curăţare a membranelor, şi anume:
- membranele pot fi fabricate dintr-o mare varietate de materiale, şi, după natura acestora, pot fi împărţite în
membrane din materiale anorganice sau organice; dintre acestea, membranele organice (fabricate din polimeri sau
macromolecule) sunt cele mai utilizate; în microfiltrarea sau ultrafiltrarea prin membrane, materialele din care sunt
confecţionate membranele contează mai ales prin proprietăţile lor de absorbţie, proprietăţile lor de curăţare, după
colmatare, şi pentru stabilitatea lor chimică, însă la alegerea membranelor, criteriile precumpănitoare sunt dimensiunea
porilor şi modul de distribuţie a dimensiunilor porilor relativ la dimensiunile particulelor sau moleculelor care trebuie
separate; dintre materialele cele mai frecvent utilizate în fabricarea membranelor se pot indica: policarbonaţi,
polivinilidenflorid, politetrafloroetilenă, polipropilenă, esteri de celuloză, polisulfonă şi polieterimidă; forma
membranelor poate fi plană (sub formă de pânze) sau tubulară (de menţionat că atât membranele plane cât şi
membranele tubulare se grupează pe cadre suport, în baterii, având dispuneri paralele sau spiralate); procesul de filtrare
prin membrane se poate realiza în două moduri distincte şi anume: primul mod se caracterizează prin faptul că la
trecerea fluxului de apă brută prin membrană, particulele reţinute pe suprafaţa activă formează un strat care are de
asemenea proprietăţi filtrante care, pe măsură ce procesul se desfăşoară, creste ca grosime, fenomen care are ca efect
creşterea rezistenţei la parcurgerea membranei şi ca, consecinţă, scăderea debitului de filtrat obţinut; al dolea mod se
caracterizează prin faptul că la trecerea fluxului de apă brută prin membrană, particulele reţinute pe suprafaţa activă
obturează porii membranei, oprind procesul de trecere a apei, fenomen care poartă numele de înfundare şi care are de
asemenea ca efect diminuarea progresivă a debitului de filtrat obţinut, pâna la anularea sa totală; în figurile 1.49 şi 1.50
sunt prezentate imaginile obţinute la microscop ale structurilor a două variante de membrane, una confecţionată din
material organic şi cealaltă, din material anorganic.

Fig. 1.49 Structura poroasă a unei membrane organice fabricată din polietemidă

Fig. 1.50 Structura poroasă a unei membrane anorganice fabricată din ceramică

- sistemele de aerare ale bioreactoarelor au în principal rolul de a furniza oxigenul necesar realizării
tratamentului biologic dar şi de a asigura agitarea apei din bioreactor; de menţionat că sistemele de aerare utilizate la
instalaţiile cu membrane interne sunt mai deosebite faţă de cele utilizate la instalaţiile cu microfiltrare externă (care sunt
sisteme de aerare uzuale, utilizate în bazinele bioreactoarelor clasice cu nămol activ), care pe lângă funcţiunile arătate
anterior trebuie să favorizeze şi procesul de filtrare prin membrane; astfel aceste sisteme de aerare sunt constituite din
difuzoare poroase care asigură curenţi de bule de aer cu curgere turbulentă (care se formează la viteze de deplasare ale
bulelor de aer de cca. 1 m/s) şi care trebuie să fie astfel orientate încât să se deplaseze pe suprafeţele active ale
membranelor (pe care să le “racleze”), fenomen foarte favorabil inlăturării straturilor de reţineri, deci a menţinerii
curate a suprafeţelor active ale membranelor, rezultând în consecinţă menţinerea constantă a debitului de efluent filtrat,
pentru perioade cât mai mari ;
- defecţiunea cea mai des întâlnită şi cea mai supărătoare la exploatarea sistemelor cu membrane este
înfundarea membranelor, fenomen pentru evitarea căruia, periodic se intervine hidraulic, mecanic sau chimic în scopul
curăţării membranelor; operaţie de curăţare se face cu scoaterea instalaţiei de tratare a apei cu membrane din funcţiune
şi din această cauză favorabil ar fi ca, curăţarea să se facă cât mai rar iar durata intervenţiei să fie cât mai redusă; pentru
ca înfundarea membranelor să se producă la intervale de timp cât mai mari, se pot lua o serie de măsuri cum ar fi:
utilizarea unor metode de pre-tratare a influentului de apă în vederea microfiltrării sau ultrafiltrării şi anume tratarea
termică, ajustarea pH-ului, tratarea cu reactivi chimici, clorinarea, absorbţia pe carbon activ; schimbarea caracteristicilor
membranelor (de exemplu utilizarea unor membrane cu pori îngustaţi poate reduce în anumite conditţii pericolul de
înfundare); evitarea concentraţiei critice cu materii care sunt reţinute pe membrane a influentului care se poate realiza
prin creşterea vitezei curentului de apă care traversează membranele, precum şi utilizarea unor membrane cu porozitate
mai scăzută; realizarea unui regim de turbulenţă pe suprafeţele active ale membranelor prin dirijarea curenţilor de aerare
a bioreactorului.
1.4.3.2 Eliminarea substanţelor poluante prin osmoză inversă
Osmoza este un fenomen care are loc atunci când două soluţii cu concentraţii diferite sunt separate printr-o
membrană semipermeabilă (adică permeabilă numai pentru solvent şi nu pentru substanţa dizolvată), în care solventul
trece prin membrana semipermeabilă dinspre soluţia mai diluată către soluţia mai concentrată pănă în momentul în care
presiunea hidrostatică care se exercită asupra soluţiei mai concentrate atinge o valoare de echilibru denumită presiune
osmotică (vezi schema de principiu din figura 1.51). Presiunea osmotică este o proprietate a soluţiilor şi pentru o
anumită soluţie valoarea acesteia depinde de concentraţia substanţei dizolvate şi de temperatură.
Osmoza inversă este un proces care se realizează în sens invers osmozei normale prin care se exercită asupra
soluţiei mai concentrate o presiune mai mare decât presiunea osmotică, ceea ce determină o circulaţie inversă a
solventului faţă de osmoza normală, adică dinspre soluţia mai concentrată către soluţia mai diluată.

Fig. 1.51 Schema de principiu a osmozei

În tratamentul apelor, osmoza inversă se aplică pentru purificarea avansată, obţinându-se efluenţi cu grad
foarte ridicat de epurare (de peste 99%), dar şi pentru eliminarea diferitelor substanţe dizolvate (de exemplu săruri ale
unor metale).
În scopul realizării tratamentului prin osmoză inversă influentul de apă brută este trecut sub presiune (vezi
figura 1.52) printr-o celulă de în care sunt dispuse spiralat mai multe membrane osmotice, care sunt ansambluri cu
următoarea componenţă: membrana semipermeabilă care pe o parte are situată o folie perforată care se constituie într-
un strat (cavitate) de alimentare cu apă brută, iar pe cealaltă parte o folie din material poros care absoarbe filtratul care
parcurge membrana osmotică. Acest ansamblu este izolat pe ambele părţi cu folii impermeabile. Influentul de apă brută
sub presiune este introdus printr-una din extremităţile laterale ale celulei de osmoză şi ajunge pe suprafeţele active ale
membranelor osmotice prin intermediul cavităţilor de alimentare. După ce parcurge membranele osmotice, filtratul este
absorbit de straturile din material poros care îl conduce şi îl descarcă într-un tub central perforat de unde este evacuat
sub formă de efluent de apă tratată printr-o conductă centrală. Substanţele reţinute pe suprafeţele active ale
membranelor osmotice sunt antrenate de curenţii de apă brută, care nu traversează membrana osmotică, parcurg pe
direcţie longitudinală cavităţile de alimentare şi părasesc celula de osmoză pe la cealaltă extremitate laterală, sub formă
de soluţie concentrată.
 Fig. 1.52 Schema structurii unei celule de osmoză inversă

În figura 1.53 este prezentat aspentul unei celule de osmoză inversă.

Fig. 1.53 Aspectul unei celule de osmoză inversă

Ca exemplu de instalaţie de purificare avansată a apei este prezentat un sistem de tratare avansată a apelor
uzate urbane prin osmoză inversă la joasă presiune [Kobe Steel Ltd., Japonia]. Prin osmoză inversă la joasă presiune, pe
membranele de separare se elimină substanţele dizolvate care dau culoare şi miros apei, încărcarea organică, substanţele
tensioactive (care formează spumă la suprafaţa apei), nutrienţii, bacteriile, viruşi obţinându-se apă foarte limpede şi
absolut sigură din punct de vedere sanitar, cu calităţii foarte apropiate de ale apei de alimentare, care poate fi utilizată la
alimentarea piscinelor, bazinelor pentru peşti, apă pentru stropirea străzilor, apă pentru lupta împotriva incendiilor, apă
pentru spălarea canalizărilor, etc. Costul acestui tratament este relativ redus deoarece procesul se desfăşoară la joasă
presiune (sub 0,98 MPa). Calitatea efluentului obţinut este stabilă, fluctuaţiile de calitate depinzând doar de calitatea
influentului provenit de la treapta biologică. Exploatarea instalaţiei este simplă datorită faptului că sistemul iţi menţine
automat buna funcţionare.
Procesul tehnologic al sistemului este prezentat în schema din figura 1.54.
Fig. 1.54 Schema procesului de lucru al sistemului tratare avansată a apelor uzate prin osmoză inversă la joasă presiune

Din schemă se observă că sistemul prelucrează apă brută provenită de la treaptă biologică a staţiei de epurare,
pe care preliminar o tratează cu coagulanţi şi o dezinfectează cu hipoclorit de sodiu, apoi o trece prin două filtre
succesive care elimină impurităţile solide care ar putea înfunda membranele de osmoză. Modulul de osmoză inversă
este de tip spirală, care prezintă avantajele unei construcţii compacte, permite schimbarea rapidă a menbranelor şi
prezintă o mare rezistenţă la înfundarea membranelor cu particule solide. În timpul funcţionării membranele sunt
permanent spălate, pentru a se preveni reducerea debitului de apă prin înfundări, cu apă curată obţinută în urma
tratamentului în cadrul instalaţiei.
În figura 1.55 este prezentat aspectul sistemul de tratare a apelor uzate prin osmoză inversă la joasă presiune.
INCLUDEPICTURE "http://www.gec.jp/JSIM_DATA/WATER/WATER_2/img/Fig_238-2.jpg" \*

MERGEFORMAT

Fig. 1.55 Aspectul sistemul de tratare a apelor uzate prin osmoză inversă la joasă presiune

Ca exemplu de sistem de eliminare a substanţe dizolvate este prezentat cazul tipic al unei instalaţii de
desalinizare a apei, care de obicei se realizează prin osmoză inversă. În figura 1.56 este prezentată o instalaţie de
desalinizare a apei de mare iar în figura 1.57 este prezentată schematic structura unei celule de osmoză inversă din
cadru acesteia.
 Fig. 1.56 Schema procesului de lucru şi al structurii unei instalaţii de desalinizarea apei de mare

Fig. 1.57 Schema structurii unei celule de osmoză inversă pentru desalinizare
1.4.3.3 Eliminarea substanţelor poluante prin electrodializă
Electrodializa este un procedeu de separare prin membrane a unei soluţii ionizate, prin care ionii din soluţie
sunt transportaţi prin membrane semipermeabile, sub acţiunea unei potenţial electric. Membranele utilizate sunt anion
sau cation selective, adică aceste membrane permit în timpul procesului de electrodializă trecerea doar a ionilor pozitivi,
respectiv a ionilor negativi. Membranele cation-selective sunt realizate din polielectroliţi încărcaţi negativ care resping
ionii negativi şi permit trecerea numai a ionilor pozitivi, în timp ce membranele anion-selective resping ionii pozitivi şi
permit trecerea numai a ionilor negativi (vezi figura 1.58, în care este prezentata procesul de electrodializă pentru o
aplicaţie tipică care este tratamentul de desalinizare a apelor sărăturate).

Fig. 1.58 Schema procesului de desalinizare prin electrodializă

 Instalaţiile de desalinizare sunt constituite dintr-o multitudine de membrane cation şi anion selective plasate
alternativ într-un bazin în care se creează o diferență de potenţial electric. În coloanele care se formează între
membranele succesive se introduce influentul de apă sărăturată, şi apare o circulaţie de ioni astfel încât în anumite
coloane ionii de sare sunt îndepărtaţi din apă care se desalinizează, în timp ce în alte coloane concentraţia de sare în apă
creşte. Soluţia cu concentraţie crescută de sare este supusă procesului până la o valoare a concentraţiei de sare care face
posibilă precipitarea acesteia, moment în care această soluţie este evacuată din instalaţie. De menţionat că în timpul
procesului de electrodializă se acţionează doar asupra substanţelor ionizate, în timp cele care nu au sarcină electrică nu
sunt afectate. De menţionat că membranele utilizate în instalaţiile de desalinizare prin electrodializă sunt fabricate din
polistiren sulfonat pentru membranele cation-selective şi din polistiren cu amoniu cuaternar pentru membranele anion-
selective. De asemenea se menţionează că pentru buna desfăşurare a procesul de desalinizare prin electrodializă
influentul de apă sărăturată este supus unor tratamente preliminare (absorbţie pe carbon activ, floculare sau filtrare)
pentru îndepărtarea suspensiilor solide cu dimensiuni mai mari de 10 μm, care pot înfunda pori membranelor iono-
selective sau pentru îndepărtarea anionilor organici, coloizilor şi oxizilor de fier şi mangan, substanţe care neutralizează
efectul iono-selectiv al membranelor.
Procedeul de electrodializă se mai aplică în tratamentul apelor uzate şi la eliminarea ionilor de amoniu sau a
ionilor de metale.
În figura 1.59 sunt prezentate schemele a două variante de instalaţii de tratare a apei prin electrodializă, iar în
figura 1.60 este prezentata aspectul unei instalaţii de electrodializă.

Fig. 1.59 Schemele unor variante de instalaţii de electrodializă

Fig. 1.60 Aspectul unei instalaţii de electrodializă