Semestrul II

Ponderea evaluarii
• Partial in saptamana a VII-a din (6 cursuri) cu degrevare -30%
• Laborator-30%
• Verificarea finala in saptamana a XIV-a-40%
 PROCESE DE BAZĂ PENTRU ELIMINAREA
POLUANŢILOR GAZOŞI DIN GAZELE REZIDUALE

• ASPECTE GENERALE
Prin concentraţia, cantităţile emise şi efectele poluante, un rol foarte
important îl joacă următorii compuşi:
• compuşi ai sulfului: SO2, SO3, H2SO4, H2S, CS2, COS şi compuşii
organici cu sulf (mercaptani, sulfuri şi disulfuri, tiofen etc.);
• compuşi ai azotului: NOx (NO, NO2), HNO3, NH3, HCN şi diverşi
compuşi organici (amine, nitraţi, peroxinitraţi, peroxiacetilnitraţi
etc.);
• compuşi ai carbonului: CO, CO2, hidrocarburi şi alţi compuşi
organici de tip alcooli, eteri, aldehide, cetone, esteri, peroxizi etc;
• compuşi ai halogenilor: F2, HF, SiF4, Cl2, HCl, CFC şi alţi derivaţi
halogenaţi;
• alţi compuşi ai altor elemente chimice: As, Pb, Hg, Cd etc.
Eliminarea poluanţilor primari din gazele reziduale se poate realiza prin mai
multe tipuri de procese care se bazează pe proprietăţile particulare ale
acestora, cum ar fi:
 natura chimică;
 proprietăţi fizice, chimice, electrice, termice etc;
 concentraţia în gazele reziduale;
 potentialul efect poluant, etc.
Cele mai importante procese care stau la baza procedeelor de purificare a
gazelor reziduale sunt:
1. procese de absorbţie (fizică sau chemoabsorbţie);
2. procese de adsorbţie (fizică sau chemosorbţie);
3. procese de condensare;
4. procese chimice (oxidare, reducere, descompunere etc. care pot fi
termice sau catalitice).

Într-un anumit procedeu de purificare se poate aplica unul sau altul

din procesele amintite sau, se pot aplica procese combinate !!!!!!
 Exemplu, pentru desulfurarea gazelor reziduale prin contactare cu:
 soluţii bazice sau
 suspensii apoase de:
 oxizi metalici,
 hidroxizi sau
 carbonaţi
pot avea loc
a) procese de condensare,
b) procese de absorbţie fizică şi
c) procese absorbţie însoţită de reacţii chimice.

În cadrul unui proces poate fi eliminat din gaze un singur poluant chimic sau
mai mulţi dacă proprietăţile acestora sunt asemănătoare.

Exemplu, procesul de condensare a vaporilor degajaţi la utilizarea diverşilor

solvenţi organici, lacuri, vopseluri etc. sau
procesul de absorbţie a H2S din gazele de cocserie în soluţii de
amine, cînd se reţine şi HCN sau chiar CO2.
Eliminarea compuşilor chimici poluanţi în stare gazoasă sau de vapori din
gazele reziduale se poate face simultan cu eliminarea poluanţilor in
suspensie (ca de exemplu cenuşi de ardere) sau, de regulă, după o prealabilă
separare a acestora.

Elaborarea unor procedee noi de depoluare a gazelor sau aplicarea corectă a

unor procedee cunoscute presupune o bună cunoaştere:

•a naturii sursei de emisie şi a caracteristicilor acesteia, implicit

cunoaşterea procesului tehnologic respectiv;
•a naturii şi caracteristicile gazelor reziduale (debit, compoziţie,
temperatură, presiune etc.);
•a efectului poluant şi a impactului asupra mediului;
•a normelor şi a legislaţiei de mediu în vigoare;
•a proceselor de bază prin care se pot elimina poluanţii respectivi din
gaze precum şi a aparatelor sau instalaţiilor în care se realizează procesul.
PROCESE DE
ADSORBŢIE
 Consideraţii generale
ADSORBŢIA este operaţia unitară de transfer de masă prin
care un component (sau mai mulţi) dintr-o fază fluidă
(gazoasă sau lichidă) este transferat şi reţinut la suprafaţa
unei faze solide.

Componentul din faza fluidă se numeşte adsorbit (sau adsorbat) iar

faza solidă care realizează reţinerea acestuia pe suprafaţa sa se numeşte adsorbant (sau
adsorbent sau sorbent).
Faza fluidă purtătoare a componentului ce urmează a fi adsorbit se numeşte fază inertă
sau purtătoare şi nu dă interacţii cu adsorbantul sau interacţiile sunt neglijabile în
raport cu adsorbitul.
După natura interacţiilor care se stabilesc între adsorbit şi adsorbant, adsorbţia poate fi:
• Adsorbţie fizică
• Adsorbţie chimică
Adsorbţie fizică - caracterizată prin interacţii slabe, de tip legături Van der
Vaals sau interacţii de tip polar-polar, nepolar-nepolar sau polar-nepolar.

Adsorbţie chimică sau chemosorbţie - caracterizată prin interacţii

puternice, de tipul interacţiilor chimice, care conduc la formarea unor noi
legături chimice.
 Caracteristicile Adsorbtiei
Adsorbita Fizica Adsorbtia Chimica
favorizată de scăderea temperaturii favorizată de cresterea temperaturii
căldurilor de adsorbţie sunt mici (sub 10 căldurilor de adsorbţie mai mari, de ordinul
kcal/mol) zecilor sau chiar sutelor de kcal/mol,
comparabile cu valorile căldurilor de reacţie
pe suprafaţa adsorbantului se poate realiza o are loc formarea numai a unui strat
aglomerare moleculară multistrat monomolecular;
se conservă în cea mai mare parte au loc modificări importante în ceea ce
proprietăţile, atât ale adsorbitului cât şi cele priveşte proprietăţile adsorbitului, se
ale adsorbantului formează specii chimice noi şi chiar şi
adsorbantul îşi modifică parţial unele
proprietăţi, cum ar fi: conductibilitatea
electrică, proprietăţile magnetice, tensiunea
Hall etc.
în aceleaşi condiţii de presiune şi în aceleaşi condiţii de presiune şi
temperatură, adsorbţia fizică este reversibilă temperatură, chemosorbţia este ireversibilă
este nespecifică (în principiu orice tip de are un caracter specific, în sensul că aceasta
compus molecular se poate reţine mai mult are sau nu loc funcţie de natura şi
sau mai puţin din punct de vedere cantitativ proprietăţile adsorbitului şi adsorbantului.
pe suprafaţa oricărui adsorbant, în diverse
domenii de temperatură şi presiune
Adsorbţia specifică exprimată cantitativ în mod uzual ca
am = N/m
(adsorbţia a N moli de adsorbit pe m grame de adsorbant [moli/g]) sau
aS = N/S
(adsorbţia a N moli de adsorbit pe S m2 de suprafaţă de adsorbant [moli/m2]).
Suprafaţa specifică
 se defineşte ca suprafaţa liberă a unităţii de masă de adsorbant
 valoarea acesteia este funcţie
» de natura adsorbantului
» de modul de obţinere a acestuia
Nu întreaga suprafaţă specifică este totdeauna accesibilă moleculelor de
adsorbit:
a. dacă dimensiunile moleculare ale acestuia sunt relativ mari accesul în
porii cu dimensiuni mici este blocat din motive sterice,
b. suprafaţa de adsorbţie este parţial blocată de către alte specii moleculare
atunci înainte ca procesul de adsorbţie considerat să aibă loc adsorbantul
trebuie activat
 Reprezentarea grafică a ecuaţiilor de stare
Ecuaţia de stare a sistemului adsorbit-adsorbant
f(a, P,T) = 0
în care a = adsorbţia specifică,
P = presiunea
T =temperatura.
Dacă se menţine unul din parametri de stare constant, sistemul poate fi
caracterizat prin următoarele ecuaţii:
a = f(P)T - izoterme de adsorbţie (figura a);
a = f(T)P - izobare de adsorbţie (figura b);
P = f(T)a - izostere de adsorbţie (figura c).
 Izoterme de adsorbţie

Sunt
Izoterme experimentale
Izotermele de Adsorbtie -Brunauer, Demming şi Teller
Izoterme teoretice:
Izoterma Langmuir
Izoterma BET -Brunauer, Emmet şi Teller
Izoterma Freundlich
Izotermele de Adsorbtie -Brunauer, Demming, Teller

• Sunt izoterme experimentale

• Exista 5 tipuri
Izotermele de tip I sunt specifice:
chemosorbţiei şi adsorbţiei fizice în strat monomolecular
în cazul adsorbanţilor microporoşi (ca de exemplu zeoliţi).

Izotermele de tip II şi IV sunt:

specifice adsorbanţilor cu suprafaţă specifică mare
cele de tip II în cazul porilor cu diametre mari,
cele de tip IV în cazul porilor cu diametre mici).

Izotermele de tip III şi V sunt:

specifice adsorbanţilor cu suprafaţă specifică mică
cele de tip III în cazul porilor cu diametre mari,
cele de tip V în cazul porilor cu diametre mici).
 Izoterma Langmuir
Izoterma teoretica de adsorbţie
Dedusă pe baza
 teoriei cinetico-moleculare a gazelor şi
 modelului echilibrului dinamic de adsorbţie.
Ipotezele simplificatoare care au fost luate în considerare la elaborarea
izotermei Langmuir sunt:
 Adsorbţia are loc cu formarea unui strat monomolecular, localizat;
 Suprafaţa de adsorbţie este omogenă din punct de vedere energetic;
 Absenţa interacţiilor între moleculele adsorbite şi suprafaţă.
La echilibrul de adsorbţie,
va =vd (1)
viteza de adsorbţie va = ka. p. (1-θ)
viteza de desorbţie vd = kd. θ,
în care:
ka, kd - constantele de viteză (de adsorbţie/ de desorbţie);
p - presiunea parţială a gazului care se adsoarbe (a adsorbitului);
θ - gradul de acoperire a suprafeţei de adsorbţie.
 ka. p. (1-θ) = kd. θ
ka/kd. p. (1-θ) = θ
ka/kd = b - constanta de echilibru de adsorbţie Langmuir
bp (1-θ) = θ şi deci

izoterma de adsorbţie Langmuir

Pentru θ = a/am în care:

a - este adsorbţia specifică curentă;
am - este adsorbţia în strat monomolecular (adsorbţia
maximă)
ecuaţia Langmuir devine:
respectiv

Prin liniarizarea ecuaţiei Langmuir a = ambp/(1+bp) se obţine forma:

p 1 1
  p
a amb am
 Forma liniarizată a
Izotermă de tip Langmuir
izotermei de tip
Langmuir
Din forma liniarizata a izotermei de tip Langmuir se pot
determina parametrii termodinamici de adsorbţie, respectiv
am din panta dreptei şi
b din ordonata la origine.
Funcţie de valoarea constantei de adsorbţie “b” pot exista două cazuri limită:
 b are o valoare mare
viteza de adsorbţie este mare şi ca urmare
se atinge gradul maxim de adsorbţie (saturaţie);
 b are o valoare foarte mică
viteza de adsorbţie este mică şi ca urmare ,
adsorbţia decurge liniar cu creşterea presiunii
parţiale (situaţie oarecum similară cu procesul de
absorbţie în domeniul Henry).
În cazul adsorbţiei competitive a doi compuşi A şi B izotermele de adsorbţie
Langmuir devin:
bB p B
A 
bA p A B 
1  bA p A  bB p B 1  bA p A  bB p B
Dacă: bA >> bB
bB p B bB p B
A 
bA p A

bA p A şi respectiv  B  
1  bA p A  bB p B 1  bA p A
1  bA p A  bB p B 1  bA p A

Dacă: bA <<bB
bA p A bA p A bB p B bB p B
A   şi respectiv  B  
1  bA p A  bB p B 1  bB p B
1  bA p A  bB p B 1  bB p B

bi pi
Pentru cazul adsorbţiei competitive a n compuşi, i  n
1   bi pi
ecuaţia Langmuir devine:

i 1
 Izoterma BET (Brunauer, Emmet şi Teller)
 Izoterma teoretică
 Procesul de adsorbţie se desfaşoară cu ipoteza formării multistratului molecular
dacă dimensiunea porilor permite acest lucru
 Adsorbanţi cu structură mezo şi macroporoasă. p 1 C 1 p
 
 Forma liniarizată este: V ( p 0  p ) Vm C Vm C p 0
în care:
p - presiunea parţială a componentului adsorbit;
po - presiunea parţială de saturaţie a componentului adsorbit;
V - volumul de gaz adsorbit;
Vm - volumul de gaz adsorbit corespunzător
formării monostratului; permite calculul
suprafeţei specifice:
C - constantă de adsorbţie; dă informaţii
privind valoarea căldurii de adsorbţie

Vm si C se determina din grafic

Utilizată ca metodă de caracterizare a adsorbanţilor şi a catalizatorilor prin
posibilitatea determinării suprafeţei specifice prin adsorbţia azotului la
temperaturi joase.

Vm N 
S
22400 m
în care:
S- suprafeţa specifica
N-numărul lui Avogadro;
σ - aria ocupată la adsorbţia unei molecule
m - masa de adsorbant
 Izoterma Freundlich
Izoterma teoretica
Una din cele mai simple izoterme de adsorbţie
Este izoterma empirică
Formula de calcul Freundlich: a = k p1/n
în care:
a - adsorbţia specifică;
p - presiunea parţială a componentului adsorbit;
k şi n - constante de adsorbţie.
Izoterma de tip Freundlich dă o corelaţie satisfăcătoare cu datele experimentale
de echilibru de adsorbţie numai
 pentru adsorbanţii cu suprafaţă specifică mică şi cu structură
macroporoasă
 pentru valori scăzute ale presiunii parţiale a adsorbitului.
Prin logaritmarea ecuaţiei se obţine forma liniarizată a izotermei Freundlich:
log a = log k + 1/n log p,
care permite determinarea constantelor de adsorbţie k şi n
 Alte izoterme de adsorbţie teoretice au fost deduse luând în consideraţie,
 fie neuniformitatea energetică a suprafeţei de adsorbţie,
 fie interacţiile dintre moleculele adsorbite sau
 nelocalizarea stratului adsorbit.
Valabilitatea diverselor ecuaţii ale izotermelor de adsorbţie este dată de o
cât mai bună corelare:
 cu datele experimentale de echilibru de adsorbţie,
 pe un domeniu cât mai larg de variaţie a presiunii parţiale a adsorbitului şi
 pentru diverse sisteme adsorbit-adsorbant.
 Cinetica adsorbţiei
Adsorbţia este un proces de transfer de masă gaz-solid care se desfăşoară în timp
cu parcurgerea următoarelor etape
1. Difuzia externă - prin care moleculele de
adsorbit difuzează prin faza gazoasă
către stratul limită G-S;
2. Difuzia în stratul limită G-S - moleculele de
adsorbit difuzează prin stratul limită format
la suprafaţa adsorbantului;
3. Difuzia internă - prin care moleculele de adsorbit
pătrund şi difuzează în porii adsorbantului.
Difuzia în pori este dependentă
 de forma şi mai ales
 de dimensiunea porilor .
Tipuri de difuzie in pori:
 difuzie moleculară (pori largi),
 difuzie Knudsen (pori cu dimensiuni mici, inferioare drumului liber
mijlociu al moleculelor),
 difuzie superficială (mai puţin cunoscută şi caracterizată) sau
 curgere forţată (datorată diferenţelor de presiune din pori).
Tipuri de pori in functie de tipul izotermei
4. Adsorbţia propriu-zisă - prin care
 moleculele interacţionează cu centrii de adsorbţie localizaţi pe
suprafaţa adsorbantului
 se fixează mai mult sau mai puţin labil prin forţe de natură şi tărie
diferite, dependente
 atât de natura adsorbitului
 cât şi de natura adsorbantului
Viteza globală a procesului de adsorbţie poate fi exprimată în mod simplificat
prin ecuaţiile: da
în care: a - adsorbţia specifică;  K (C  C * )
d
τ - timpul de adsorbţie;
da
C - concentraţia adsorbitului în faza gazoasă;  K ( p  p *
)
C - concentraţia la echilibru a adsorbitului;
*
d
p - presiunea parţială a adsorbitului în faza gazoasă;
p*- presiunea parţială la echilibru a adsorbitului.
K - constantă de adsorbţie în care sunt incluse toate rezistenţele care se opun
procesului de adsorbţie;
Etapa cea mai lentă este
determinantă de viteză şi
controlează viteza globală a adsorbţiei.
În corelaţia adsorbit-adsorbant se pot distinge următoarele situaţii:
 Adsorbţie în sistem monocomponent (un singur compus din faza gazoasă
participă efectiv la adsorbţie);
 Adsorbţie în sistem multicomponent (cel puţin doi compuşi din faza gazoasă
participă efectiv la adsorbţie);
Funcţie de gradul de acoperire a suprafeţei adsorbantului, se disting două cazuri:
 Dacă suprafaţa de adsorbţie este complet liberă (θ = 0),
 procesul are loc cu o cinetică de adsorbţie liberă;
 Dacă suprafaţa de adsorbţie este parţial acoperită cu alte specii
moleculare (0 < θ < 1),
 procesul are loc cu o cinetică de adsorbţie frânată;
 Exemplu:
cazul adsorbţiei în sistem monocomponent şi suprafaţă de adsorbţie
liberă, dacă difuzia internă este determinantă de viteză,
cinetica adsorbţiei poate fi exprimată prin ecuaţii
difuzionale, ca de exemplu ecuaţia Boyd - Adamson:
in care:
a0, aτ, a∞ - adsorbţia specifică la timpii respectivi;
a  a0 6  1 Dn 2 2
 1  2  2 exp(  2 ) n - numărul de particule de adsorbant;
a  a0  n1 n r r - raza medie a particulelor de adsorbant;
D - coeficient aparent de difuziune
Daca adsorbţia are loc a  a0
pe particule de formă regulată (de exemplu sferică) şi  0,30
valori scăzute ale gradului de acoperire a suprafeţei a  a0
ecuaţia devine:
1
a  a0 2 A  D  2
6 D
   
a  a0 V    r 
A - aria specifică a particulelor [cm2/g]=4r2 ;
V - volumul specific al particulelor [cm3/g]=4r3/3.
D- Coeficientul aparent de difuzie
Coeficientul aparent de difuzie depinde de temperatură după o relaţie de tip
Arhenius: D = D0 exp (-E/RT).
Datele experimentale indică o cinetică de adsorbţie de tipul:

a  a0  B   C
în care B şi C sunt constante specifice sistemului adsorbit-adsorbant, în condiţii
precizate.
Funcţie de modul de contactare a fazei gazoase cu faza solidă, adsorbţia se poate
realiza
 în condiţii statice sau
 în condiţii dinamice.
Din punct de vedere al aplicaţiilor practice,
adsorbţia în condiţii dinamice este mult mai avantajoasă datorită posibilităţii prelucrării
unor debite mari de gaze.
În condiţii dinamice, faza gazoasă contactează:
 un strat de adsorbant fix,
 un strat de adsorbant mobil sau
 un strat de adsorbant în stare fluidizată.
Regimul de lucru fiind:
 fie nestaţionar (în cazul stratului fix de adsorbant)
 fie staţionar (în cazul stratului mobil sau fluidizat
 Adsorbţia în condiţii dinamice, regim nestaţionar
 Fluxul gazos, care conţine componentul care trebuie îndepărtat, traversează
un strat fix de adsorbant,
 concentraţia poluantului gazos variaza continuu atât în faza gazoasă cât şi
în faza solidă.
 Stratul de adsorbant poate fi amplasat într-un
– adsorber vertical (caz în care, de regulă, acesta este traversat de fluxul
gazos în plan vertical, de sus în jos)
– adsorber orizontal (caz în care acesta este traversat de fluxul gazos în
plan orizontal):

Adsorber cu strat fix de adsorbant: a) vertical; b) orizontal

 Modelarea procesului de adsorbţie în strat fix vertical
adsorbţia are loc iniţial numai într-o secţiune restrînsă a stratului de
adsorbant, aflată în zona de admisie a fluxului gazos, după care secţiunea
de adsorbţie se extinde de-a lungul stratului, către zona de evacuare a
gazelor.

Saturarea în timp a adsorbantului în strat fix

C0 - concentraţia la intrare a adsorbitului; C1-4 - concentraţia la ieşire a adsorbitului;

1 - Zona liberă de adsorbţie;

2 - Zona de transfer de masă ZTM; L -lungimea stratului;
3 - Zona de saturaţie; LZTM - lungimea ZTM.
În timp, de-a lungul stratului de adsorbant se formează zone distincte şi anume:
1. La un timp de operare scăzut - se formează două zone:

a. o zonă situată în partea superioară a stratului, în care concentraţia

adsorbitului în adsorbant se modifică continuu
(zona de transfer de masă ZTM - 2) şi care are o lungime LZTM;
b. o zonă formată din restul stratului de adsorbant
(zona liberă de adsorbţie - 1), în care nu are loc procesul de
adsorbţie datorită absenţei adsorbitului în fluxul gazos.
În acest caz, concentraţia adsorbitului în gazele care părăsesc stratul
de adsorbţie este practic nulă, C1 = 0.

2. La timpi de operare intermediari - se formează trei zone:

a. o zonă situată în partea superioară a stratului adsorbant
(zona de saturaţie - 3), în care concentraţia adsorbitului
în adsorbant are o valoare maximă şi constantă
(concentraţia de echilibru). Zona de saturaţie se extinde
în timp către partea inferioară a adsorberului;
b. zonă de transfer de masă - 2, care îşi conservă
caracteristicile şi dimensiunea,
dar se deplasează continuu către partea inferioară a adsorberului;
c. zona liberă de adsorbţie -1, care-şi diminuează progresiv în timp dimensiunea;
În acest caz concentraţia adsorbitului în gazele care părăsesc stratul de adsorbţie este practic
nulă, C2 = 0.
c. La timpi de operare prelungiţi - în strat coexistă un timp relativ scăzut
două zone

după care, pe toată lungimea stratului de adsorbţie, se formează o singură zonă:

a. zona de saturaţie - 3, localizată în partea superioară dar foarte mult extinsă;
b. zona de transfer de masă - 2, localizată în partea inferioară şi cu tendinţă de
micşorare până la dispariţie.
În acest caz, concentraţia adsorbitului în efluentul
gazos începe să crească şi final atinge valoarea
concentraţiei în afluent 0 < C3 < C0 → C4 = C0.
 Reprezentarea grafică a variaţiei concentraţiei în timp a adsorbitului se poate face
cu referire la adsorbant (curba de saturaţie) sau
cu referire la efluentul gazos (curba de străpungere).

Curba de străpungere la adsorbţia cu strat fix de adsorbant

în condiţii dinamice, regim nestaţionar
τ0 - timpul iniţial de adsorbţie (τ0 = 0)
τs - timpul de străpungere sau de rupere
τS - timpul de saturaţie

Variaţia în timp a concentraţiei adsorbitului în efluentul gazos marchează existenţa a trei

domenii distincte:
• domeniul I de variaţie –
 corespunzător unui interval de timp de trecere a fluxului gazos
peste adsorbant Δ1τ = τs - τ0, (τ0 = 0)
 adsorbţia componentului considerat are loc total iar
 în efluent concentraţia acestuia este nulă;
• domeniul II de variaţie –
 corespunzător unui interval de timp de trecere a fluxului gazos
peste adsorbant Δ2τ = τS - τs,
 adsorbţia componentului considerat are loc numai parţial iar
 în efluent concentraţia acestuia creşte de la C = 0 la C = C0;
• domeniul III de variaţie –
 corespunzător unui interval de timp de trecere a fluxului gazos
peste adsorbant Δ3τ = τ - τS, (τ > τS)
 în care adsorbţia componentului considerat nu mai are loc iar
 în efluent concentraţia acestuia are valoarea concentraţiei în afluent
şi rămâne constantă C = C0.
 Timpii de trecere peste adsorbant a fluxului gazos
• τ0 - timpul iniţial de adsorbţie (τ0 = 0) care marchează începutul adsorbţiei;

• τs - timpul de străpungere sau de rupere este timpul

• până la care adsorbţia componentului gazos are loc integral şi
• de la care începe creşterea valorii concentraţiei adsorbitului în
efluentul gazos;

• τS - timpul de saturaţie este timpul

• la care se atinge saturaţia adsorbantului şi
• de la care adsorbţia nu mai are loc iar
• în efluent concentraţia adsorbitului egalează concentraţia în
afluentul gazos şi rămâne constantă.
 Domeniul II de variatie
Curba de străpungere sau curba de rupere care
este în directă corelaţie cu zona de transfer de masă şi
caracterizează din punct de vedere cinetic adsorbţia pentru sistemul
adsorbit-adsorbant considerat
Dacă transferul de masă are loc cu o viteză infinit de mare,
 Δ2τ = τS - τs şi
 LZTM =0 (τS = τs),
 alura curbei de străpungere are forma treaptă.

Dacă transferul de masă are loc cu o viteză foarte scăzută,

 Δ2τ = τS - τs şi
 LZTM au valori mult mai mari
 iar curba de străpungere are o alură mult aplatizată.
Calcularea lungimii zonei de transfer de masă LZTM în condiţii dinamice,
regim nestaţionar
Se definesc:
• τf = τe - f τe - timpul de formare a zonei de transfer de masă;
• τe = τS - τs - timpul de evoluţie a zonei de transfer de masă;
• f = m/(m + n) - factor definit ca raport al
 cantităţii de adsorbit reţinută în timpul de formare a ZTM şi
 cantitatea de adsorbit reţinută în timpul de evoluţie a ZTM
m şi n - suprafeţele echivalente
f =0,30 - 0,65.
L= lungimea stratului fix de adsorbant ,
Exista o relatie intre L, LZTM si timpii de adsorbtie :

LZTM LZTM e e

L  
L  S   f  S   e (1  f )
e  S  f
e e
LZTM L L
 S  f  S   e 1  f 
Cu cât LZTM are valori mai mici,
cu atât viteză de adsorbtie mai mare, deci
cu o eficienţă mai ridicată.
Valoarea LZTM este dependentă de o serie de factori , cei mai importanţi, sunt:
• Caracteristicile fluxului de gaze:
 viteza gazului în stratul de adsorbant (vg);
 natura şi proprietăţile adsorbitului;
 concentraţia iniţială (C0) a adsorbitului în fluxul gazos;
 compoziţia, densitatea şi vâscozitatea fluxului gazos.
• Caracteristicile adsorbantului:
 natura şi proprietăţile (compoziţie, structură, textură);
 forma şi dimensiunile granulelor de adsorbant;
 geometria stratului de adsorbant (în special raportul L/D).
• Temperatura de adsorbţie.
• Presiunea totală la care are loc procesul de adsorbţie.
Lungimea zonei de transfer de masă este în general mai mică decât lungimea
stratului de adsorbant (LZTM < L).
Daca LZTM ≥L conduce la o utilizare necorespunzătoare a adsorbantului.

LZTM experimentala oferă informaţii importante pentru proiectarea

adsorberului cu strat fix de adsorbant, referitoare la:
 volumul şi geometria stratului de adsorbant;
 debitul fluxului de gaze;
 durata adsorbţiei între două regenerări ale stratului de adsorbant;
 gradul de utilizare a adsorbantului etc.

Gradul de saturaţie a adsorbantului (θS) se defineşte ca raportul dintre:

cantitatea de adsorbit reţinută efectiv şi
capacitatea de adsorbtie a adsorbantului.
se poate calcula cu relaţia:
at ( L  LZTM )  at fLZTM LZTM
S   1 (1  f )
în care: at L L
at - este coeficientul teoretic de adsorbţie.
θS =60 - 80 %,
timpul de adsorbţie utilă fiind inferior timpului de străpungere de adsorbant.
Materiale adsorbante si
aparatura
 Materiale adsorbante

Materialele solide care au proprietatea de a adsorbi selectiv pe suprafaţă

cantităţi apreciabile de anumiţi componenţi dintr-un flux gazos (sau lichid)
se numesc adsorbanţi.
Materialele adsorbante trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. să prezinte o adsorbţie selectivă şi
2. o capacitate de adsorbţie cât mai mare pentru componenţii
consideraţi.
Materialul adsorbant trebuie să aibă o corelaţie intre
natura,
compoziţia,
structura şi
textura
Structură poroasă dezvoltată, determina o suprafaţă mare de adsorbţie
Porii, prin forme şi dimensiuni, permit accesul moleculelor cu relativă uşurinţă
către centri de adsorbţie .
Centrii de adsorbţie determină în final :
capacitatea de adsorbţie
selectivitatea la adsorbţie prin natura, numărul, tăria şi distribuţia acestora pe suprafaţa
internă a adsorbantului.
Tipul adsorbţiei (adsorbţie fizică sau chemosorbţie) este
în strânsă corelaţie cu caracteristicile centrilor activi şi
determină condiţiile de regenerare a adsorbantului.
3. Stabilitatea termică a materialelor adsorbante să fie suficient de mare pentru
conservarea proprietăţilor adsorbante în cazul unui număr mare de cicluri oscilante
de temperatură (adsorbţie-desorbţie), de regulă
adsorbţia având loc la temperaturi joase iar
desorbţia având loc la temperaturi ridicate.
4. Stabilitatea mecanică a granulelor de adsorbant este impusă în principal de
condiţiile de operare.
Ex: în strat fix, granulele trebuie să prezinte o rezistenţă mare la compresiune
în strat mobil sau fluidizat este necesară şi o rezistenţă mare la eroziune prin şocuri
mecanice de tip particulă-particulă sau
particulă-perete.
5. Forma şi dimensiunea particulelor de adsorbant pot fi factori determinanţi ai
pierderii de presiune în strat ceea ce are implicaţii directe asupra cheltuielilor de
exploatare a adsorberelor.
6. Materialele adsorbante trebuie să fie uşor accesibile pe piaţă iar
7. Preţul de cost al acestora să fie cât mai redus.
Cei mai utilizaţi adsorbanţi în procese de depoluare a gazelor prin adsorbţie sunt:
 cărbunii activi,
 diverse forme de silice şi aluminosilicaţi,
 diverşi oxizi metalici,
 zeoliţi sau chiar
 polimeri organici cu structură poroasă.

Adsorbţia selectivă a unui component în structura poroasă a unui

adsorbant
 Cărbuni activi
Materiale adsorbante de origine organică obţinuţi prin diverse procedee din:
 lemn şi materiale vegetale (sâmburi, coji de nucă, nucă de cocos etc.),
 materiale de origine animală (oase),
 cărbuni sau din produse petroliere grele.
Procesul de transformare a acestor materiale în cărbune activ se numeşte activare\
cuprinde două etape succesive:
 Activarea termică (distilare uscată sau pirogenare) - încălzirea în absenţa aerului
 la temperaturi ridicate (peste 500-6000C),
 timp îndelungat,
 se elimină o mare parte din materiile volatile şi
 se formează o structură poroasă primară;
 Activarea chimică - contactarea termică cu diverşi compuşi chimici de tip
 acizi (HCl, H3PO4),
 săruri (CaCl2, MgCl2, ZnCl2),
 gaze (CO2, CO, Cl2, aer) şi abur când, în urma unor procese fizico-chimice
complexe, are loc
 creşterea suprafeţei specifice şi
 formarea structurii poroase secundare.
 Caracteristile Carbunilor activi

 Structura poroasă a cărbunilor activi este extrem de dezvoltată,

 forma şi dimensiunea porilor fiind foarte diversificată,
 suprafaţa specifică este foarte mare, de ordinul 600-1600 m2/g (cea mai mare
suprafaţă specifică )
Adsorbţia selectivă a speciilor moleculare nepolare sau slab polare ca de exemplu
hidrocarburi şi alţi compuşi organici.
Numărul mare de centri activi de suprafaţă,
Natura şi tăria diferită, face posibilă adsorbţia şi a unor compuşi polari cum ar fi
unele specii moleculare cu sulf (SO2, H2S, CS2 etc.).
 Silicagel şi aluminosilicaţi
Materialele adsorbante pe bază de SiO2
• pot fi atât naturale (diversi aluminosilicaţi: argile, bentonite etc.)
• cât şi sintetice de tip silicagel.
Materialele naturale sunt supuse unor procese
proces de activare termică şi chimică
proces de granulare
Silicagelul poate fi de tip hidrogel când se obţine în medii apoase sau
de tip aerogel dacă se obţine în medii alcoolice.
Silicagelul prezintă o suprafaţă specifică şi
un volum de pori suficient de mari (dar ceva mai scăzute
comparativ cu cărbunele activ) precum şi
o mare stabilitate termică.
Foarte bun adsorbant pentru moleculele de apă dar şi
pentru alte molecule polare ca CO2, H2S, SO2, NH3
sau chiar compuşi organici ca benzen, eter metilic etc.
 Oxizi metalici
Anumiţi oxizi metalici cum ar fi cei de Zn, Fe, Cu, Ca, Mg, Mo, Ni etc. pot fi
considerate materiale adsorbante în măsura în care reţin din fluxuri gazoase anumiţi
componenţi, în special prin chemosorbţie.
Nu prezintă o suprafaţă specifică foarte mare,
Au o selectivitate deosebită pentru poluanţii gazoşi, în special cu sulf (H2S şi SO2),
motiv pentru care sunt utilizaţi frecvent în procese de depoluare a gazelor reziduale.
Pot fi mono sau multicomponente,
Oxizi depuşi sau nu pe diverse suporturi poroase.
Ex: Alumina activă -se obţine prin
1) precipitarea sărurilor de Al (pH =8-9), se formează ca produs intermediar un gel de
Al(OH)3 care,
2) tratament termic la 450-9000C se transformă în γ-Al2O3, produs cristalin poros cu
reţea cubică.
Alumina activă
 prezintă o suprafaţă specifică şi porozitate mult mai mare comparativ cu alte
materiale oxidice precum şi o stabilitate termică remarcabilă.
 Utilizata ca adsorbant sau ca suport pentru alţi compuşi (ca de exemplu metale sau
oxizi metalici), când se obţin materiale cu largi aplicaţii în procese de adsorbţie şi
mai ales catalitice.
 Zeoliţi ( site moleculare)
Sunt aluminosilicaţi (naturali sau sintetici)
Au structură cristalină poroasă realizată prin legarea spaţială a tetraedrelor TO4 (în
care elementul polivalent central T este de regulă Si şi Al) este extrem de
dezvoltată şi este de tip intracristalin.
Dimensiunea porilor este redusă (3-10 Å), zeoliţii fiind reprezentanţi tipici ai
materialelor microporoase.
Zeoliţii manifestă un puternic efect de selectivitate geometrică cunoscut sub numele
de "sitare moleculară" motiv pentru care aceştia se mai numesc şi site
moleculare
Modificarea raportului Si/Al poate conserva tipul reţelei zeolitice (modificare
realizată în faza de sinteză sau prin tratamente post-sinteză)
Pot fi modificate unele proprietăţi care determină performanţele adsorbante:
 caracterul hidrofil-hidrofob al suprafeţei,
 numărul şi tăria centrilor activi,
 stabilitatea termică şi chimică etc.
Prin substituirea izomorfă parţială sau totală a Si cu alte elemente polivalente care
pot realiza o coordinare tetraedrică, se pot obţine zeoliţi cu compoziţii şi structuri
foarte diversificate şi deci şi cu proprietăţi adsorbante complet diferite.
 Echipamente de adsorbţie
Eliminarea din gazele reziduale a poluanţilor gazoşi prin adsorbţie, este un proces
ciclic care parcurge mai multe etape succesive:
1. Adsorbţia - la temperaturi scăzute şi/sau presiuni ridicate;
2. Desorbţia - la temperaturi ridicate şi/sau presiuni scăzute;
3. Uscarea adsorbantului - care are loc în cazul desorbţiei cu abur;
4. Răcirea adsorbantului - care are loc în cazul desorbţiei termice.
Aceste etape pot fi realizate în
 aparate diferite sau
 în acelaşi aparat,
Funcţie de modul de operare:
 continuă sau discontinuă,
 în strat fix, mobil sau fluidizat,
 într-o singură treaptă sau în mai multe trepte.
 Adsorberele cu strat fix de adsorbant
Au o constucţie relativ simplă,
Pot realiza un grad mare de încărcare a adsorbantului, apropiat de capacitatea de
adsorbţie iar
Stratul de adsorbant este mai puţin solicitat din punct de vedere mecanic.
Dezavantajele
 modul discontinuu de operare:
 au o productivitate mai scăzută iar
 la regenerare rezultă un efluent gazos cu concentraţie variabilă de agent poluant.
 eficienţa este mai scăzută în cazul prelucrării unor debite mari de gaze reziduale
 Nu pot fi utilizate în cazul gazelor cu încărcătură suspensională relativ mare.

Adsorber orizontal,
monostrat cu
Adsorber vertical, monostrat Adsorber vertical multistrat
secţiune circulară
cu secţiune circulară cu secţiune circulară
Instalaţie de adsorbţie reprezentată în principiu de un singur adsorber cu
funcţionare discontinuă, etapele procesului succedându-se în cicluri repetate.
Productivitatea unei asemenea instalaţii este
 însă foarte scăzută şi
 nu este posibilă epurarea unor gaze reziduale cu emisie continuă şi
debite mari.

Instalaţie de adsorbţie cu un singur adsorber

 Instalaţii de adsorbţie cu mai multe aparate de adsorbţie
numărul acestora este determinat de numărul etapelor necesare unui ciclu
complet -minim doua

Instalaţie de adsorbţie cu
patru adsorbere
G - gaz rezidual,
R - agent de regenerare,
U - agent de uscare,
Rc - agent de răcire,
1, 2 - intrare respectiv ieşire

Cele patru adsorbere (A1 - A4) trec fiecare succesiv prin cele patru etape de lucru (adsorbţie,
regenerare, uscare, răcire) dar decalat
de ex. A1 - adsorbţie, A2 – regenerare, A3 - uscare şi A4 –răcire
după care A1 - regenerare, A2 – uscare A3 - răcire şi A4 - adsorbţie
 fiecare aparat in proces se desfăşoară discontinuu,
se asigură continuitatea procesului pe ansamblul instalaţiei.
Trecerea de la o etapă de lucru la alta pentru fiecare aparat se poate face manual sau de
regulă, automat, în corelaţie cu timpii necesari desfăşurării complete a fiecărei etape.
În astfel de instalaţii pot fi prelucrate gaze reziduale cu emisie continuă şi debite mari,
asigurându-se o productivitate ridicată.
 Adsorbere cu strat mobil de adsorbant
 procesul decurge în condiţii dinamice,
 contactarea celor două faze având loc continuu
 regulă în contracurent sau transversal iar
 regimul de lucru este staţionar
Desorbţia şi eventual uscarea şi răcirea au loc în condiţii similare dar în alt aparat.
Avantajele
 continuitatea procesului, respectiv
 o productivitate mare şi
 obţinerea în etapa de regenerare a adsorbantului a unei concentraţii constante în
adsorbit.
Dezavantajele sunt:
1. gradul de încărcare a adsorbantului este mai scăzut comparativ cu procedeul de
adsorbţie în strat fix (adsorbţia decurge în condiţii mai depărtate de starea de
echilibru de adsorbţie);
2. degradrea fizică a granulelor de adsorbant este mult mai accentuată datorită unor
şocuri mecanice repetate şi deci pierderile de adsorbant sunt mai mari;
3. construcţia instalaţiei de adsorbţie este mai complexă (sunt necesare echipamente
şi aparatură suplimentară pentru circulaţia adsorbantului) iar întreţinerea şi
exploatarea sunt mai dificile din punct de vedere tehnic.
 Adsorbere cu strat fluidizat de adsorbant
• procesul decurge continuu,
• în condiţii dinamice şi
• regim staţionar.
• Gazele reziduale joacă şi rol de agent de fluidizare iar
• regenerarea adsorbantului se realizează tot în strat fluidizat, în acelaşi aparat sau
într-un aparat separat

Instalaţie de adsorbţie în strat fluidizat

• Gazul rezidual (G1) este distribuit la baza stratului fluidizat de adsorbţie I şi
părăseşte adsorberul pe la partea superioară (G2).
• Agentul de regenerare (R1) este distribuit la baza stratului fluidizat de
desorbţie II şi părăseşte instalaţia în zona dintre cele două straturi fluidizate
(R2).

• Circulaţia adsorbantului între stratul fluidizat de adsorbţie I şi stratul

fluidizat de desorbţie II este realizată gravitaţional prin conducta tip
preaplin (2) iar evacuarea din stratul II prin conducta tip preaplin (4).
Recircularea adsorbantului regenerat la stratul fluidizat de adsorbţie I este
realizată prin exterior prin transport pneumatic sau mecanic cu
transportoare de tip elevator.
• Avantajele sunt:
– operare continuă şi
– productivitate mare;
– transfer termic şi de masă puternic intensificat;
– instalaţia este compactă şi
– permite un control foarte bun al procesului.
• Dezavantaje:
– construcţia instalaţiei este complexă;
– solicitarea mecanică a granulelor de adsorbant este foarte mare;
– eficienţa este bună numai în cazul în care regenerarea adsorbantului se face la
temperaturi moderate.