SISTEME INTELIGENTE DE MONITORIZARE A

CALITATII SOLULUI
Solul este partea superioară, afânată, a litosferei, care se află într-o continuă evoluție sub
influența factorilor pedogenetici, reprezentând stratul superficial al Pământului în care se
dezvoltă viața vegetală. Stratul fertil al solului conține nutrienți și este alcătuit din humus și din
loess. El poate proveni și din mulci. Un sol lipsit de o cantitate suficientă de nutrienți se
numește oligotrofic.

Știința care studiază geneza, evoluția, structura și distribuția solurilor se numește pedologie.

Solul înghețat permanent sau temporar se numește gelisol. Partea de dedesubt, ce rămâne
înghețată permanent, se numește pergelisol sau permafrost. Partea de la suprafață, care se
dezgheață vara, se numește molisol. Zonele de pe glob care sunt afectate profund de îngheț
formează criolitozona.

În zonele cu pergelisol gros, procesul repetat îngheț-dezgheț dă naștere la un microrelief

dispus anarhic (similar carstului) numit criocarst sau termocarst. De studiul gelisolului se ocupă
geocriologia.

MONITORINGUL CALITĂŢII SOLULUI

Monitorizarea factorului de mediu sol cuprinde totalitatea activităţilor care au în vedere

determinarea

proprietăţilor ale acestuia, precum şi evaluarea funcţionării ca suport şi mediu de viaţă. Indicele
sintetic al

efectului rezultant al poluării solului este reprezentat în general prin reducerea/pierderea

fertilităţii lui.

Poluarea solului nu înseamnă doar pătrunderea unor elemente din afara lui (cum este situaţia
la aer şi apă) ci

cuprinde şi fenomenele de deranjare a structurii lui sau chiar acoperirea lui cu depozite de
deşeuri, etc., toate

aceste situaţii ducând la scăderea sau chiar pierderea capacităţii lui productive.

11.1. Tipuri de activităţi în monitoringul solului

Comparativ cu factorii de mediu analizaţi anterior solul este componenta cea mai stabilă
datorată

stării fizice solide în care se găseşte. În consecinţă în monitoringului solului frecvenţa de

urmărire este mai

redusă comparativ cu cea a altor factori de mediu, de un an pentru unii parametri şi de o

singură dată la 2-5

ani pentru unii mai stabili. Parametri care se urmăresc în monitoringul al solurilor sunt:
aluminiu, arsen,

beriliu, bor, cadmiu, cianură, cobalt crom cupru, fier, fluor, litiu, mangan, molibden, plumb,
zinc.

Recoltarea probelor pentru analiză

Recoltarea probelor de sol pentru analiză este o etapă deosebit de importantă în cadrul
activităţii de

monitoring, de care depinde exactitatea şi reprezentativitatea rezultatelor. Prodele de sol pot fi

recoltate în

structură naturală sau artificială. Prima metodă interesează mai ales domeniul agrotehnic, iar
cea de a doua se

utilizează în cercetarea igienico-sanitară, respectiv poluarea solului. Arealele cele mai studiate
sunt sunt:

vecinătatea platformelor industriale, a complezelor agro-zootehnice, terenuri cu agricultură

intensivă, zone

de depozitare a deşeurilor, areale miniere. Probele de sol se recoltează în mod obişnuit până la
adâncimea de

1 m, pe 3 straturi: 0-20 cm; 20-60 cm; 60-100 cm, funcţie de natura solului şi caracteristicile
poluantului.

Suprafeţele de sol cartate la detaliu sunt de 25-250 m2

, iar dispunerea punctelor pe o parcelă poate fi făcută

conform modelului alăturat.

Fig. 74. Amplasarea punctelor de recoltare a probelor de sol

În mod obişnuit probele se recoltează individual (respectând punctul şi orizontul de recoltare),
dar

câteodată se recoltează şi probe medii (conţin sol din mai multe puncte şi/sau orizonturi).

Instrumentele utilizate depind de adâncimea de la care se face recoltarea, de cantitatea de sol

necesară pentru analize, etc. Pentru recoltarea probelor de la suprafaţă se utilizează spatule
metalice cu care

se îndepărtează litiera şi se raclează partea superioară a solului. Pentru recoltarea de la

adâncime se folosesc

sonde pedologice de diferite lungimi, în funcţie de adâncimea de la care se doreşte recoltarea.

De asemenea

se poate utiliza metoda săpării unui şanţ (un profil de sol), din care se vor putea recolta probe
de la diferite

adâncimi.

Solul astfel recoltat se va pune în recipienţi de sticlă sau plastic cu deschidere largă şi care pot fi

ermetic închişi. O serie de proprietăţi se vor constata şi determina pe loc în teren, iar restul vor
fi determinate

pe baza analizei probelor în laborator. Frecvenţa de recoltare este impusă de scopul cercetării şi
condiţiile

meteorologice.

Transportul şi păstrarea probelor

La recoltare se întocmeşte o fişă, pe care se vor nota următoarele date: localitatea şi de

numirea

locului de unde s-a făcut recoltarea (se va poziţiona pe hartă punctul de recoltare); adâncimea
de la care s-a

făcut recoltarea; precipitaţiile atmosferice (în ziua recoltării); scopul analizei; numele şi calitatea
celui care a

făcut recoltarea; felul poluării la care a fost supus solul; alte observaţii constatate la locul
recoltării. În timpul
transportului probele trebuiesc ferite de acţiunea razelor solare şi păstrate cel mult 24 ore la
frigider. După

acest timp o serie de indicatori – azotul, amoniacul, nitraţii, umiditatea – se modifică. Pentru
poluanţii

anorganici sau de altă natură – azotaţi, cloruri, sulfaţi, pH, Na, K, Ca, Mg, P, metale grele –
analizele se

efectuează pe probele de sol uscat la temperatura camerei.

Determinarea proprietăţilor fizice şi chimice a solului ale solului

Proprietăţile fizice (în special cele mecanice) se determină pe solul proaspăt sau uscat în
prealabil.

Cei mai uzitaţi indicatori sunt: structura şi textura solului; umiditatea; temperatura;
permeabilitatea;

capilaritatea.

În afară de compoziţia chimică normală a solului, de mare interes este determinarea

substanţelor

chimice introduse de om (voluntar sau accidental) în sol. Substanţele poluante din sol sunt de
natură organică

şi anorganică. Cei mai folosiţi indicatori ai compoziţiei chimice a solului sunt: pH-ul; cationii –
Na, Ca, Fe,

Mn, amoniac; anioni – clorurile, sulfaţii şi nitraţii, aluminiul, fluorul, arsen.

11.2. Evaluarea calităţii solului şi indicatori folosiţi

Indicatorii folosiţi în aprecierea calităţii solului pot fi direcţi sau indirecţi.

Indicatorii direcţi se referă la determinarea concentraţiei substanţelor chimice ajunse în sol şi

care au

o acţiune nocivă asupra capacităţii lui productive, putând afecta sănătatea omului. Această
afectare nu are loc
direct prin contactul omului cu solul ci mai ales indirect prin intermediul lanţului trofic, al
aerului sau al apei.

În general calea aerului o iau substanţele volatile, a apei cele solubile, însă plantele
concentrează cea mai

mare parte a substanţelor chimice din sol. Unele plante au chiar afinităţi în concentrarea unor
substanţe

poluante, de aceea ele sunt folosite ca şi plante test sau plante indicator în biomonitoring.

Fiecărei substanţe chimice ajunse în sol şi care trebuie “normată” i se asociază o plantă test sau

indicatoare, în raport cu care se stabileşte concentraţia maximă admisibilă.. În cazul în care

substanţa are o

solubilitate mare şi migrează în stratele inferioare ale substratului se folosesc plante cu sistem
radicular

profund, respectiv arborii fructiferi, în special cei tineri. Gradul de migrare şi respectiv de
transfer al

substanţei către apă, aer sau plante depinde de cantitatea substanţei, de structura mecanică şi
compoziţia

chimică a solului cât şi de condiţiile meteo-climatice din momentul utilizării substanţei

respective. Rezultă

deci dificultatea destul de mare a stabilirii concentraţiilor maxime admise (CMA) pentru
substanţele poluante

din sol. Un criteriu important în stabilirea normelor de poluare a solului este aceea că substanţa
chimică

poluantă nu trebuie să depăşească CMA-urile din aer, apă sau plante, în urma transferului din
sol către aceste

medii.

Un alt aspect în stabilirea normelor îl reprezintă caracterul stabil sau biodegradabil al

substanţei

poluante. Prin degradarea biochimică a acestor substanţe rezultă de multe ori compuşi mai
nocivi decât
substanţa iniţială. Este cazul mai ales al pesticidelor, îngrăşămintelor chimice şi a altor
amendamente, a căror

utilizare neraţională poate avea efecte contrare scopului propus. Este deci necesară
cunoaşterea amănunţită a

etapelor de degradare a substanţelor chimice utilizate, precum şi toxicitatea şi nocivitatea

compuşilor

rezultaţi, în vederea stabilirii unor CMA-uri cât mai reprezentative.

În afară de efectele pe care le au asupra plantelor sau a apei din sol este important de ştiut
impactul

pe care îl au sbstanţele ajunse în sol asupra florei şi faunei (micro şi macro) edafice. Distrugerea
elementelor

vii ale solului compromite atât capacitetea lui de autoepurare cât şi fertilitatea lui. Aceste
cercetări se

realizează experimental prin punerea în contact a speciilor microbiene purificatoare cu

substanţa poluantă în

concentraţii variabile. Reacţia comunităţii biotice a solului la aceşti “stimuli” va fi luată în calcul
pentru

stabilirea normelor maxime admise.

Indicatorii indirecţi ai poluării solului sunt reprezentaţi de prezenţa elementelor chimice care nu
sunt

nocive prin ele însele, dar care indică alte elemente nocive nu numai de natură chimică ci şi
biologică sau

bacteriologică (germeni patogeni, paraziţi intestinali, fungi, etc.).

În acest sens sunt utilizaţi ca indicatori o serie de produşi intermediari –amoniac, nitriţi, nitraţi,

hidrogen sulfurat, sau chiar produşi finali – nitraţi, fosfaţi, sulfaţi ai substanţelor organice
poluante.

Cel mai utilizatr indicator pentru poluarea organică a solului ete azotul, sub diferitele lui forme,
în
special azotul organic teluric. Această formă de azot reprezintă faza cea mai avansată de
degradare, fapt

pentru care valoarea sa raportată la azotul organic totaldin sol constituie un indicator preţios,
cunoscut sub

numele de cifra sanitară sau indicele lui Hlebnicov (IH). Acest indice este întotdeauna subunitar,
deoarece

numai o parte din azotul din sol trece în azot teluric, dar cu cât această parte este mai mare cu
atât solul poate

fi considerat mai curat. Pe o scară cantitativă se consideră următoarele clase:

-IH < 0,70 -sol puternic poluat;

-IH = 0,70 – 0,85 -sol mediu poluat;

-IH = 0,85 – 0,95 -sol slab poluat;

-IH > 0,95 -sol curat (nepoluat).

Pentru identificarea, caracterizarea, clasificare şi reprezentarea cartografică a solurilor poluate

(degradate, afectate) se poate utiliza metoda notelor de bonitare sau a indicilor calitativi. Aceşti
indici

sintetici sintetizează criterii cum sunt: natura şi sursa poluării, gradul de poluare (exprimat
cantitativ sau

calitativ), impactul produs, etc. În principal solurile poluate se clasifică la nivelul a 4 tipuri
principale,

corespunzător clasei, tipului, gradului şi variantei de poluare. De exemplu tipurile de poluare

pot fi

considerate: PF- poluare fizică; PC- poluare chimică; PB- poluare biologică; PR- poluare
radioactivă.

Gradul de poluare coroborat cu impactul produs prin reducerea cantitativă şi calitativă poate fi

sintetizat în 5 clase:

Nr.
crt. Clasa Calitate Efecte

1 clasa 0 sol (practic) nepoluat reducerea cu sub 5% a capacităţii de producţie

2 clasa 1 sol slab poluat reducerea cu 6-10% a capacităţii de producţie

3 clasa 2 sol moderat poluat reducerea cu 11-25% a capacităţii de producţie

4 clasa 3 sol puternic poluat reducerea cu 26-50% a capacităţii de producţie

5 clasa 4 sol foarte puternic poluat reducerea cu 51-75% a capacităţii de producţie

6 clasa 5 sol excesiv poluat reducerea cu 75-100% a capacităţii de producţie

11.3. Monitoringul calităţii solului în România

Subsistemul de monitoring al calităţii solului este parte componentă a sistemului general de

monitoring al mediului. În România, reţeaua de supraveghere este integrată în sistemul GEMS-

UNEP şi

poartă indicativul GEMS-Ro pentru sol. În cadrul acestui subsistem sunt monitorizate solurile în
general şi

cele forestiere în special. Reţeaua de monitorizare este construită pe principiul

reprezentativităţii spaţiale şi

se bazează pe de situri de referinţă care sunt amplasate într-o grilă rectangulară cu celule de
16x16 km. În

cadrul acestei reţele există trei nivele de detaliere a analizelor efectuate:

- nivelul I se efectuează aproximativ 960 de profiluri de sol cu coordonate bine precizate pe

terenuri

agricole şi forestiere;

- nivelul II se realizează analize detaliate în zonele cu concentraţii mari de poluanţi;

- nivelul III se măreşte numărul de puncte de analiză pentru a elabora recomandări şi decizii de
combatere a

efectelor poluării;

Din punct de vedere al tipurilor de analize efectuate se pot distinge:

- analize fizice: granulometrie, conţinut de apă, densitate, porozitate,

conductivitate hidraulică etc.;

- analize chimice: pH, azot total, conţinut de humus, fosfor mobil, potasiu mobil, săruri solubile,
metale

grele, reziduuri de pesticide şi alţi poluanţi;

- analize biologice: număr şi tipuri de bacterii, indice de colonizare etc.

Sistemul de monitorizare a calităţii solului este alcătuit la rândul său din mai multe subsisteme
sau

domenii de investigaţie:

• subsistemul de supraveghere a stării solurilor privind valorile de pH,

conţinutul de potasiu şi fosfor şi indicele de azot pentru întreaga suprafaţă a ţării

• supravegherea evoluţiei proceselor de formare a mlaştinilor şi de sărăturare

în sistemele de irigaţii şi de desecare

• supravegherea poluării cu nitraţi a solurilor şi apelor freatice în zonele cu soluri nisipoase

• supravegherea poluării cu metale grele, fluor, reziduuri de petrol

• supravegherea poluării cu reziduuri de la pesticidele organoclorurate, ape uzate etc.

• supravegherea evoluţiei degradării solurilor prin eroziune şi alunecări de teren

BIBLIOGRAFIE

file:///D:/Descarcari/379386320-Monitorizarea-calitatii-solului.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sol_(strat_al_P%C4%83m%C3%A2ntului)