CURS 5

IGIENA SOLULUI

Definiţie, structură, proprietăţi

Solul este un amestec de minerale, materie organică, gaze, lichide şi foarte multe
organisme care toate la un loc contribuie la existenţa vieţii pe Pământ.

Solul reprezintă partea naturală a Pământului numită pedosferă, care are funcţii
importante:

-mediu pentru creşterea plantelor

-mijloc de stocare, aprovizionare şi purificare a apei

-modifică atmosfera Pământului

-habitat pentru organisme

În sol au loc procese biologice iar aceste procese la rândul lor modifică solul.

Solul este alcătuit din particule solide de diferite dimensiuni şi formă numite granule şi
spaţii libere între ele - pori umpluţi cu aer.

De mărimea particulelor şi caracterul dispunerii lor depinde mărimea porilor, iar de

mărimea porilor depind cele mai importante proprietăţi igienice ale solului: permeabilitatea
pentru aer, permeabilitatea pentru apă sau capacitatea de a absorbi umiditatea, proprietatea de
autopurificare.

Porozitatea solului este volumul total al porilor solului pe unitate de volum, exprimată în
procente.

Cu cât particulele sunt mai mari cu atât volumul total al porilor este mai mic.

De asemenea, aşezarea neregulată sau lipsa de uniformitate a granulelor micşorează

porozitatea.

Granulozitatea şi porozitatea influenţează majoritatea proprietăţilor fizice ale solului.

Solul are proprietăţi fizice, chimice şi biologice

Proprietăţile fizice sunt:

-permeabilitatea,
 -capilaritatea,

-capacitatea de filtrare,

-temperatura.

Permeabilitatea pentru aer este proprietatea solului de a fi străbătut de aer şi depinde de

mărimea porilor.

De aici solurile formate din particule mari ca pietrişul şi nisipul sunt foarte permeabile
pentru aer, deşi porozitatea lor este mică.

Pătrunderea aerului în sol are o mare importanţă igienică, întrucât toate procesele de
oxidare cu participarea bacteriilor aerobe sunt posibile numai în prezenţa unei cantităţi suficiente
de oxigen.

Cu cât cantitatea de aer este mai mare, cu atât procesele biologice care au loc în sol sunt
mai active şi cu atât salubritatea lui este mai mare.

Procesele biologice şi biochimice care au loc în sol şi, în primul rând, descompunerea
substanţelor organice duc la modificarea calităţii aerului din sol faţă de cea a aerului atmosferic
(cantitatea de oxigen scade, iar cea a bioxidului de carbon creşte, apar diferite gaze ca amoniacul,
hidrogenul sulfurat, metanul şi altele).

Cu cât compoziţia chimică a aerului din sol este mai apropiată de cea a aerului
atmosferic, cu atât solul este mai curat, mai corespunzător din punct de vedere igienic.

Între aerul solului şi cel atmosferic există un schimb permanent, condiţionat de oscilaţiile
temperaturii şi presiunii barometrice.

Permeabilitatea pentru apă reprezintă capacitatea solului de a absorbi şi de a permite trecerea

apei, care vine de la suprafaţă.

Compoziţia şi structura solului determină comportarea apei în sol.

Infiltrându-se în sol, apa din atmosferă este reţinută de sol într-o anumită cantitate.

Capacitatea solului de a reţine apa se numeşte hidrocapacitate.

Solul macrogranular (pietrişul, nisipul) reţine slab apa, cea mai mare parte a ei se
scurge în stratul acvifer.

Solul microgranular (argila) reţine o cantitate mare de umezeală.

Straturile de sol în care are loc formarea apelor de sol au fost numite zonele Hoffman.
 Apa la început se filtrează în sol prin cel mai superficial strat al lui - zona de evaporare.
Acest strat este supus permanent fluctuaţiilor determinate de variaţiile de temperatură ale
atmosferei. Este foarte bogat în substanţe organice. Tot în acest strat se află rădăcinile plantelor,
care absorbind apa, micşorează cu mult evaporarea ei din sol. Grosimea acestui strat nu
depăşeşte 1 m.

Apa, trecând zona de evaporare, se filtrează prin sol - zona de filtrare şi diversele
impurităţi sunt reţinute.

Această zonă are un rol deosebit de important în protecţia apelor subterane. Este un strat
gros de sol.

O parte din apă se reţine în funcţie de mărimea capacităţii de absorbţie a stratului. În

fiecare metru al acestui strat de sol se pot reţine 150-350 l de apă.

În acest strat cu grosimea de 1-2 m pot fi reţinute toate depunerile atmosferice, căzute aici
în timpul unui an. Un timp îndelungat ele nu pot să pătrundă în straturile de sol situate mai
adânc şi să completeze rezervele apelor subterane.

Zona de capilaritate este zona în care apa subterană se ridică în porii solului, menţinând
o stare continuă de imbibiţie.

Zona propriu-zisă a apei - după ce depunerile atmosferice au umplut toţi porii zonei de
filtrare, o cantitate de apă ce depăşeşte capacitatea ei de absorbţie, surplusul apei se va filtra în
straturile adânci până atunci, până când vor întâlni un strat impermeabil pentru ea.

Astfel de straturi impermeabile pentru apă pot fi roca eruptivă, calcarurile, cât şi argila
grasă.

Apa filtrată se reţine pe acest strat, se acumulează şi formează apele freatice.

Din ele o parte de apă se va ridica în sus din cauza capilarităţii solului până la nivelul
determinat de mărimea porilor stratului de sol.

Apa din sol are un rol important, mai ales pentru vegetaţie, dar şi în diferite procese
biologice şi biochimice care se petrec în sol.

Eliminarea aerului şi înlocuirea sa cu apă din porii solului are un efect nefavorabil asupra
gradului de salubritate a solului.

În absenţa aerului procesele biologice sunt încetinite, iar solul se consideră insalubru.

Capilaritatea solului este capacitatea solului de a ridica apa din straturile inferioare, prin
capilare, în cele superioare.
 Capilaritatea este o proprietate fizică a solului, care depinde de structura mecanică a lui şi
se găseşte în raport invers cu permeabilitatea.

Cu cât solul este mai permeabil pentru apă, cu atât are o capilaritate mai mică.

Capilaritatea depinde, în primul rând, de volumul total al porilor, adică de porozitate.

Dacă solul are o porozitate mică, timpul de ridicare al apei este scurt şi nivelul de ridicare
este mic, iar dacă porozitatea solului este mare (argila), atunci timpul de ridicare este îndelungat
şi înălţimea de ridicare este mare.

Din punct de vedere igienic, cele mai bune soluri sunt cele macrogranulare (nisipoase),
uşor permeabile pentru aer şi care nu reţin apa. Solul microgranular (argilos) este neprielnic, el
poate reţine apa.

Cunoaşterea proprietăţilor solului este necesară la alegerea terenului pentru construcţii, la

amenajarea câmpurilor de irigare etc.

Capacitatea de filtrare este capacitatea solului de a reţine în porii săi diferite impurităţi:
substanţe toxice solide sau sub formă de soluţii şi microorganisme.

Cu cât solurile sunt mai puţin permeabile, cu atît reţin mai bine substanţele nocive şi astfel
protejează apele subterane de poluare.

Temperatura

Solul primeşte căldură din mai multe surse: prin radiaţia calorică, de la masa
incandescentă din centrul Pământului şi de la procesele biochimice care au loc în interiorul său.

Se ştie că solul este rău conducător de căldura. Astfel, solurile cu granule fine şi umede se
încălzesc mai greu, dar şi pierd mai greu căldura.

Solurile de culoare mai deschisă (nisipoase) reflectă o cantitate mai mare de radiaţii
solare, pe când cele închise la culoare (cernoziomuri) reţin mai mult radiaţiile calorice.

Temperatura solului are importanţă sanitară, întrucât influenţează în mare măsură clima
regiunii respective, viaţa plantelor, procesele biochimice şi biologice care au loc în sol, permite
reţinerea relativ constantă a apelor subterane, protejează conductele de apă şi canalizare.

Proprietăţile chimice

Solul cuprinde în structura sa aproape toate substanţele chimice cunoscute (organice şi

minerale) în cantităţi variabile.

În cantităţi mai mari în sol se găsesc următoarele elemente: Si, Ca, Al, Fe, Mg, K etc.
 Și în cantităţi mai mici: I, F, Br, Co, Mn, Cr etc.

În cantităţi şi mai mici în sol se găsesc şi elemente radioactive: Ra, U, Th,Cs etc.

Proprietăţi biologice

Fertilitatea solului depinde nu numai de prezenţa substanţelor minerale şi organice, ci şi

de numărul şi speciile de microorganisme (MO), care condiţionează calitatea acestuia. Deoarece
solul conţine substanţe nutritive şi apă în cantităţi considerabile, numărul de microorganisme este
foarte mare:

-1g de sol argilos conţine cca. 200 mln de MO

-1g de sol cernoziom cca. 5 mln de MO

-1g de sol arabil cca. 1-10 mln de MO

Numărul maxim de MO se află la adâncimea de 5-10 cm, iar la adîncimea de 4 m solul este
aproape steril.

Flora solului este formată din bacterii saprofite, ciuperci, alge, protozoare şi altele, care
îndeplinesc funcţii diferite: de oxidare a sulfului, a compuşilor azotaţi, de fixare a azotului din
aer etc.