IGIENA SOLULUI

2.1 IMPORTANŢA SOLULUI

Solul influentează viaţa, sănătatea si producţia animalelor
printr-o multitudine de funcţii pe care le îndeplineşte:
- este suport mecanic pentru construcţii şi animale- pe sol se
amplasează locuinţele oamenilor, adăposturile pentru animale,
depozitele pentru nutreţuri ;
- constituie substrat pentru vegetaţie – influenţând astfel răspândirea
speciilor pe Glob, viaţa fiind dificilă în zonele în care vegetaţia
lipseşte datorită dificultăţii procurării hranei;
- este depozitar şi furnizor de elemente nutritive şi oligoelemente,
care, aflate în carenţă sau exces pot provoca dismineraloze la oameni
şi animale;
- asigură salubritatea mediului înconjurător, deoarece în sol are loc
mineralizarea substanţelor organice;
- primeşte şi reţine apa indispensabilă vieţii, influenţând totodată
calitatea apei subterane, consumată de oameni şi ani male;
- influenţează formarea şi stabilitatea climatelor;
- are rol imoportant în epizootologie şi epizootie, găzduind unii agenţi
etiologici ai bolilor infecţioase şi parazitare;
Oamenii pot utiliza cunoştinţele referitoare la funcţile solului în
activitatea de creştere a animalelor, atât pentru asigurarea producţiilor
dorite, cât şi pntru menţinerea unei stări bune de sănătate a nimalelor.

1
 2.2 COMPOZIŢIA SOLULUI
Solul este un mediu poros, alcătuit din elemente minerale şi
organice, apă, aer şi microorganisme.
Elementele minerale prezente cu precădere în sol sunt: sărurile,
oxizii şi hidroxizii (care conţin siliciu, aluminiu, calciu, sodiu, potasiu,
fier, fosfor, clor, azot, carbon, oxigen, sulf, cupru, zinc, cobalt,
seleniu, mangan, iod ş.a.), aflate sub formă de argilă, calcar, pulberi,
nisip şi pietriş. Argila este un compus format din silicat de aluminiu
hidratat, fier şi mangan, care are propritatea de a reţine apa şi sărurile
minerale. Calcarul, aflat sub formă de carbonaţi, fosfaţi, silicaţi şi
sulfaţi de calciu, are rol în formarea structurii solului, favorizând
trecerea coloizilor din sol în stare de gel. Pulberile nu au compoziţie
chimică specifică, fiind particule cu diametrul de 1-50 microni
rezultate din dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor. Nisipul
este format din particule de oxid de siliciu cristalizat, cu diametrul de
0,02-2 mm. Solul nisipos nu este fertil, deşi permite circulaţia aerului
şi apei, este afânat şi se încălzeşte uşor. ietrişul este format din
fragmente de roci care au diametrul de 2-20 mm. Deşi permit
circulaţia apei şi aerului şi sunt afânate, solurile care conţin pietriş nu
sunt fertile.
Solurile care conţin argilă în cantitate ridicată sunt
impermeabile, devin insalubre, iar vegetaţia care creţte pe ele este de
labă calitate (Man, C., 1986). Solurile alcătuite din pietriş şi nisip sunt
permeabile pentru apă şi aer ceea ce favorizază descompunerea rapidă
a substanţelor organice prin oxidare. Din acest motiv, aceste soluri
sunt indicate a fi utilizate pentru amenajarea cimitirelor de animale şi
pentru epurarea biologică a a apelor reziduale din exploataţiile
zootehnice prin „câmpuri de infiltraţie”. Din punct de vedere igienic,
cele mai bune câmpuri sunt cele alcătuite din nisip, argilă, calcar şi
humus bine proporţionate.

2
 Elementele organice ale solului provin din descompunerea
resturilor vegetale şi animale, a dejecţiilor sub acţiunea factorilor fizici
şi microbiologici. Substanţele organice (glucide, proteine şi lipide)
sunt degradate în compuşi minerali simpli (bioxid de carbon, apă,
amoniac) sau compuşi organici proprii solului -cum este humusul.
Humusul are rol de liant al elementelor minerale din sol, influenţând
formarea structurii granulare a solului şi determină creşterea
capacităţii calorice a solului, datorită culoriia sale închise; totodată
este un indicator al fertilităţii solului. Supraâncărcarea solurilor cu
substanţe organice nu este dorită, deoarece acestea devin insalubre,
nepretându-se pentru amplasarea clădirilor, adăposturilor pentru
animale sau a surselor de apă.
Microorganismele din sol sunt reprezentate de bacterii şi
bacteriofagi, actinomicete şi actinofagi, ciuperci, alge, protozoare.
Bacteriile produc degradarea aerobă şi anaerobă a materiei organice,
reprezentând 0,2% din biomasa solului- mai puţin faţă de masa
ciupercilor, dar mai mult faţă de masa algelor, protozoarelor şi
nematodelor împreună. Numărul de bacterii din sol variază de la
câteva milioane până la 3 miliarde/gram- în funcţie de diferiţi factori
de mediu. Actinomicetele sunt de 10 ori mai puţin numeroase în sol
faţă de bacterii; produc o serie de substanţe care imprimă un miros
puternic soluui. Ciupercile se găsesc în diferite stadii de dezvoltare în
toate tipurile de sol.unele ciuperci trăiesc în simbioză cu rădăcinile vii,
formţnd micorize.
Algele au rol foarte important în îmbogăţirea solului cu
substanţe organice.
Protozoarele se hrănesc cu bacteriile din sol.într-un gram de sol
uscat se găsesc între 10000 până la 100000 de protozoare.
Fauna din sol este reprezentată de microfaună (protozoare şi
nematode mici), mezofaună (acarieni, miriapode, ş.a), macrofauna

3
(râme, viermi insecte sub formă de larve şi adulţi, păianşeni, moluşte),
megafauna (reptile, rozătoare). Fauna solului are rol în transportul şi
amestecul componentelor solului, facilitând combinarea particulelor
de humus cu cele de argilă şi formarea complexului argilo-humic.
Râmele contribuie la răspândirea unor germeni (Bacillus antracis,
Clostridium chauvoei) şi deasemeni sunt gazde intermediare pentru
unele nematode parazite (Syngamus tracheae, Metastrongyllus
elongatus).
Apa din sol este mediul desfăşurării tuturor proceselor
biochimice din sol şi factorul are asigură circulaţia componentelor din
sol.
În sol apa se găseşte sub diverse forme, în funcţie de modul în
care este reţinută sau se mişcă:
- Apa de higroscopicitate este puternic reţinută de granulele din sol.
Având densitatea mai mare de 1, nu solubilizează sărurile şi nu poate
fi utilizată de plante.
- Apa peliculară are în sol o mişcare lentă şi formează o peliculă în
jurul granulelor de sol; este utilizată parţial de plante şi
microorganisme.
- Apa liberă circulă prin porii capilari în solurile nesaturate cu apă
(apa capilară) sau prin spaţiile necapilare de la suprafaţa solului (apa
gravitaţională).
- Apa freatică se găseşte în sol la adâncimea de 2-7 m, deasupra unui
strat impermeabil şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a
localităţilor şi exploataţiilor zootehnice.
Aerul din sol are aceleaşi componente ca şi aerul atmosferic, dar
în alte proporţii.pentru supravieţuirea plantelor şi miscroorganismelor
aerobe este necesară împrospătarea aerului din sol, care se realizează
pe cale naturală prin difuziune şi prin acţiunea unor factori fizici şi
biotici) sau artificială (prin afânare). Pe măsură ce solul se încălzeşte,

4
aerul din spaţiile lacunare se dilată şi iese la suprafaţă, iar la
temperaturi scăzute aerul din sol se contractă, făcând loc unor cantităţi
de aer preoaspăt. Împrospătarea aerului este asigurată şi de variaţia
presiunii atmosferice, de mişcările aerului (vânturile), de precipitaţii
sau apa de irigaţie.
În sol, cantitatea de aer este invers proporţională cu cantitatea
de apă: terenurile umede şi mlăştinoase - care sunt insalubre, conţin
cantităţi reduse de aer.

2.3 STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE

SOLULUI
În structura solului intră granule cu dimensiuni cuprinse între
0,005 mm (praf, nisip) până la 20 cm (pietriş), legate între ele prin
coagularea compuşilor coloidali (argilă, humus), miceliul ciupercilor,
filamentele actinomicetelor şi alte organisme.
În funcţie de forma şi mărimea agregatelor structura solului
poate fi granulară, poliedrică, glomerulară, bulgăroasă, prismatică,
lamelară, columnară şi lenticulară. Pentru agricultură prezintă
importanţă solul cu structură granulară, în care aerul şi apa sunt bine
distribuite.
Principalele proprietăţi fizice ale solului sunt: porozitatea,
permeabilitatea pentru apă, permeabilitatea pentru aer, capilaritatea,
capacitatea de absorbţie, higroscopicitatea, capacitatea de evaporare,
greutatea specifică, greutatea volumetrică, consistenţa, plasticitatea,
aderenţa.
Porozitatea solului reprezintă raportul procentual dintre
volumul spaţiilor umplute cu aer sau apă şi volumul total al solului.
Porozitatea totală a solului este formată din porozitatea capilară (dată
de spaţiile sau porii cu diametrul mic, din interiorul agregatelor) şi
porozitatea necapilară (reprezentată de porii cu diametrul mare, dintre
agregate). Solurile cu porozitate bună (45-65%) sunt fertile, au
5
capacitatea de a se autopurifica uşor şi sunt permeabile pentru apă şi
aer (tab.1).
Tabelul 1
Porozitatea diferitelor tipuri de sol
Tipul de sol Porozitatea solului (%)
Turba 80
Solul argilos 50
Solul nisipos 35

Capilaritatea este determinată de capacitatea solului de permite

apei să–l traverseze de jos în sus. Cu cât diametrul spaţiilor dintre
granulele din sol este mai mic, cu atât capilaritatea este mai mare.
Deoarece solurile cu capilaritate mare sunt umede în
permanenţă (capilaritatea pentru turbă este de 5-6 m, iar pentru nisip
de 1-1,5 m) se recomandă ca pentru amplasarea constucţiilor să se
aleagă soluri cu capilaritate redusă, iar sub remelie să se aşeze pietriş
sau alte materiale care întrerup capilaritatea.
Permeabilitatea pentru apă este dată de capacitatea solului de a
se lăsa traversat de apă de sus în jos şi este cu atât mai mare, cu cât
porii au diametrul mai mare. Solurile permeabile se autopurifică uşor
şi se pretează pentru amplasarea exploataţiilor zootehnice, în timp ce
solurile impermeabile sunt umede, reci şi insalubre.
Permeabilitatea pentreu aer este proprietatea solului de a se
lăsa traversat de aer şi depinde de dimensiunea porilor, valoarea
presiunii şi temperaturii atmosferice ca şi de nivelul apei din sol.
Atunci când presiunea atmosferică este ridicată, aerul pătrunde uşor în
sol şi la adâncimi mari, iar când presiunea atmosferică scade, din sol
se degajă gaze, unele chiar cu miros neplăcut (amoniac, hidrogen
sulfurat, metan, indol, scatol). Având capacitatea de a se autopurifica
rapid şi cu uşurinţă, solurile permeabile pentru aer sunt salubre.
Capacitatea de absorbţie reprezintă proprietatea solului de a
reţine apa, aerul, microorganismele şi o serie de gaze la suprafaţa

6
granulelor. Cu cât granulele sunt mai mici cu atât capacitatea de
absorbţie a solului este mai ridicată.
Capacitatea de evaporare reprezintă posibilitatea de pierdere a
apei de la suprafaţa solului. Solurile cu granule mici, cu conţinut
scăzut în săruri solubile sau puţin însorite au capacitate mică de
evaporare.
Higroscopicitatea este fenomenul de atragere şi reţinere la
suprafaţa particulelor elementare şi humusului a moleculelor de apă
răspândite în faza gazoasă a solului. Higroscopicitatea solului este cu
atât mai mare cu cât granulele sunt mai fine şi conţinutul de humus
este mai mare (tab.2).
Tabelul 2
Proporţia de apă reţinută în diferite tipuri de sol
Tipul de sol Proporţia de apă reţinută (%)
Nisip 0,3-0,4
Argilă 4
Humus 12

2.4 APA DIN SOL

În sol apa se găseşte în toate cele trei stări de agragare: lichidă,
solidă şi gazoasă.
Sursele pentru apa din sol sunt: apa subterană (care se ridică
prin capilaritate), apa de condensare, apa higroscopică şi apa
meteorică (provenită din precipitaţii). Apa care ajunge la suprafaţa
solului coboară în adâncime (datorită forţelor de gravitaţie) până la
rocile impermeabile, unde formează pânza de apă freatică. De la
suprafaşă până la pânza de apă freatică, apa trece prin următoarele
straturi ale solului (zonele Hoffman):
- Zona de evaporare este zona cea mai superficială, aflată sub
influenţa aerului atmosferic; având o grosime de până la 1m,
prezintă importanţă pentru evaporarea apei din sol.

7
 - Zona de filtrare este zona al cărei grad de porozitate determină
purificarea apelor de suprafaţă. Grosimea acestei zone este mai
mare faţă de cea a zonei de evaporare.
- Zona de capilaritate prezintă porii ocupaţi aproape în totalitate
cu apă.
- Zona apelor subterane este poziţionată între zona de capilaritate
şi stratul impermeabil.
Capacitatea de filtrare a solurilor este determinată de grosimea
straturilor de sol şi structura lor mecanică.
În solurile permeabile (pietriş, nisip) apa nu este curăţată de
impurităţile organice. Pentru ca solurile să aibă o bună capacitate de
filtrare, apa subterană trebuie să se găsească la cel puţin 4 m adâncime.
În cazul în care straturile impermeabile se găsesc la mai puţin de 4 m
solurile devin umede, mlăştinoase, cu bălţi şi mocirle; aceste soluri –
umede, reci şi infestate cu insecte ce irită animalele, nu se pretează
pentru păşuni de calitate sau pentru amplasarea de construcţii decât
dacă sunt supuse unor lucrări specifice de asanare şi ameliorare.

2.5 AERUL DIN SOL

Aerul pătrunde în sol prin spaţiile lacunare şi asigură respiraţia
plantelor, viaţa microorganismelor, desfăşurarea proceselor oxidative
din sol. Aerul din sol conţine 79 % azot, 20,6 % oxigen, 0,25 % bioxid
de carbon, cantităţi variabile de acis sulfhidric, amoniac, bioxid de
sulf, metan, indol, scatol, mercaptan. În profunzime nivelul oxigenului
scade până la 10-14 %, iar cel al bioxidului de carbon până la 6-8 %.
Circulaţia aerului în sol este determinată de structura acestuia
(porozitate, permeabilitate, mărimea granulelor). Solurile aerate au
capacitate ridicată de autopurificare, în aceste soluri predominând
procesele aerobe de descompunere a substanţelor organice. Solurile
care conţin aer puţin (cele mlăştinoase, umede, îngheţate) sunt insalubre

8
şi neproductive pentru agricultură; în aceste soluri predomină procesele
anaerobe de descompunere a substanţelor organice.

2.6 PROPRIETĂŢILE CALORICE ALE SOLULUI

Temperatura solului este determinată de energia primită de la
soare şi de energia rezultată în urma proceselor chimice şi biologice.
Cantitatea de căldură primită de la soare variază în funcţie de
gradul de insolaţie, incidenţa razelor solare, natura şi culoarea solului,
gradul de acoperire a solului cu vegetaţie şi zăpadă, nivelul umidităţii,
structura solului, mişcarea aerului, precum şi de căldura specifică şi
conductivitatea termică a solului.
Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară
ridicării cu 1 °C a temperaturii unui gram de sol (căldura specifică
gravimetrică) sau a unui cm3 de sol (căldură specifică volumetrică). În
funcţie de tipul de sol , nivelul căldurii specifice este de 0,4-0,6
cal/cm3grad, fiind mai redus pentru solurile cu mult aer şi mai ridicat
la solurile cu multă apă. Căldura specifică a aerului este de 0,0003
cal/cm3grad, iar cea a apei de 1 cal/cm3grad.
Conductivitatea termică reprezintă capacitatea solului de a
transmite căldură de la granulă la granulă, de la straturile calde la cele
mai reci. Solul are coeficient de conductivitate mic (0,002-0,006
cal/cm/s/grad). Pe parcursul unui an temperatura solului variază,
înregistrând în straturile superficiale un maxim în iulie-august şi un
minim în ianuarie-februarie. Temperatura solului este constantă la
adâncimea de 15-20 m; sub această adâncime, la fiecare 33 m
temperatura creşte cu 1°C. La noi în ţară, în timpul iarnii solul poate
îngheţa până la o adâncime cuprinsă între 3 şi 150 m. În cursul zile,
temperatura solului înregistrează un maxim la orele 13-14 şi un minim
înainte de răsăritul soarelui. Importanţa temperaturii solului rezultă din
aceea că determină viaţa organismelor din sol şi tipul de vegetaţie,

9
influenţează procesele fizico-chimice din sol, microclima unor zone şi
temperatura apei freatice, determină adâncimea amplasării fundaţiilor
pentru adăposturi, a conductelor de apă şi canalizare (pentru a fi ferite
de îngheţ).

2.7 POLUAREA SOLULUI ŞI INFLUENŢA ACESTEIA

ASUPRA ANIMALELOR
Unii dintre factorii care acţionează asupra solului îi pot afecta
capacitatea bioproductivă sau pot determina apariţia unor îmbolnăviri
la om şi animale. Sursele de impurificare a solului pot fi de natură
organică sau anorganică, după cum urmează:
- reziduuri menajere din mediul urban – se estimează că anual se
produc cca 200 kg de reziduuri pe cap de locuitor, care ajung să fie
prelucrate la nivelul solului;
- dejecţii animale provenite din exploataţiile zootehnice;
- microorganisme patogene, inclusiv paraziţi intestinali
- reziduuri din industria extractivă, metalurgică, chimică;
- substanţe organice şi minerale din plantele moarte şi cadavrele
oamenilor şi animalelor;
- pulberi şi gaze toxice din aer, ajunse pe sol în urma precipitaţiilor;
- substanţe chimice (inclusiv cele pentru combaterea dăunătorilor) şi
radioactive.
Efectele dăunătoare ale factorilor poluanţi apar, în general, după
un ciclu de producţie. Gradul de salubritate a solului poate fi apreciat
cu ajutorul unor indicatori subiectivi şi obiectivi precum:
- Indicele Hlebnicov – este raportul dintre azotul organic teluric şi
azotul organic total; exprimă gradul impurificare a solului cu substanţe
organice şi stadiul de autopurificare (transformarea azotului total în
azot teluric) (tab. 3).
Tabelul 3
Indicele Hlebnicov
10
 Gradul de impurificare a solului Indicele Hlebnicov
Sol foarte impurificat sub 0,70
Sol mediu impurificat 0,85-0,70
Sol slab impurificat 0,98-0,85
Sol neimpurificat 0,98-1,00

- Indici subiectivi: miros de amoniac, hidrogen sulfurat, metan,

culoarea mai închisă sau mai deschisă a solului.
- Examene chimice precise: conţinutul solului în cloruri, oxigen,
bioxid de carbon, amoniac, hidrogen sulfurat, metan, ş.a.
- Indici biologici: titrul de enterococi, examenul ouălor şi larvelor de
geohelminţi (Ascaris, trichocefalus), prezenţa germenilor sporogeni,
prezenţa şi densitatea colibaciclului.
Aceşti indicatori sunt specifici tipului de poluare a solului, care
poate fi: poluare biologică, radioactivă sau chimică.
Poluarea biologică a solului este produsă în urma diseminării
pe sol a germenilor patogeni. Aceştia pot proveni din diferite reziduuri
de la exploataţii zootehnice, abatoare, spitale, unităţi de ecarisaj, de la
secreţii şi excreţii patologice, de la cadavre îngropate necorespunzător,
precum şi de la ape reziduale neepurate, utilizate pentru irigaţii.
În funcţie de provenienţă şi modul de transmitere a germenilor
patogeni, contaminarea poate fi de două tipuri:
Contaminarea animal-sol-om, este determinată de germenii
patogeni excretaţi de animale (oameni) şi transmişi prin intermediul
solului. În această categorie intră bacilul tetanic, bacilul antracis,
germenii gangrenei gazoase, leptospirele, brucelele, pasteurelele,
riskettsia burnetti. O parte dintre aceşti germeni (leptospirele,
pasteurelele, brucelele), deşi nu prezintă forme de rezistenţă, pot
supravieţui în sol între 4 şi 10 săptămâni şi se pot transmite atât prin
contactul direct cu solul cât şi indirect prin intermediul apei şi
alimentelor. Germenii care pot trece în forme de rezistenţă (spori) în

11
condiţii nefavorabile se transmit prin contactul direct cu solul (bacilul
antracis, clostridium tetanic, cl.welhi, cl.septicul, cl.histoliticum).
Contaminarea om-sol-om, este determinată de germeni patogeni
ai oamenilor şi transmişi prin intermediul solului. Acest tip de
contaminare este caracteristic germenilor de provenienţă intestinală
precum bacilul tific, bacilii paratifici, dizenterici, virusurile
poliomielitice, virusul hepatitei, strepto-stafilococi, micrococi. Acesţi
germeni au rezistenţă scăzută pe sol: (viabilitatea enterobacteriilor este
de 10-30 de zile, iar cea a enterovirusurilor de 4-6 săptămâni) şi se
transmit prin intermediul apei sau alimentelor contaminate pe sol.
Solul este un vector de transmitere şi a unor germeni care se
găsesc în mod natural în sol, la suprafaţa solului sau pe vegetaţie
(ciupercile, actinomicetele) şi a căror prezenţă nu este determinată de
poluare. În acest caz este vorba despre contaminarea sol-animal, sau
sol-om, transmiterea făcându-se prin inhalarea de spori sau
pătrunderea prin leziunile pielii.
Poluarea radioactivă a solului apare cu predilecţie în
apropierea exploatărilor miniere şi a locurilor de depozitare a
deşeurilor radioactive, în urma depunerilor pe sol a reziduurilor cu
conţinut bogat în izotopi. Cei mai periculoşi radionuclizi sunt cei cu
viaţă lungă, cum sunt stronţiu - 90 (28 de ani) şi cesiu-137 (30 de ani),
dar şi cei emişi de reactoarele nucleare, care contribuie la radiaţia
gama globală (iod-131,ceriu-144, ruteniu – 160, bariu – 140).
Stronţiul radioactiv se concentrează în sol în urma precipitaţiilor
abundente, fiind menţinut prin forţe electrostatice în straturile
superficiale, de unde este antrenat în cazuri de eroziune.
Cesiul radioactiv reţinut în sol, poate trece la unele plante,
precum lichenii-principala sursă de hrană a renilor. În urma
cercetărilor efectuate în anii 1962-1963 asupra locuitorilor de la Polul

12
Nord, s-a remarcat o încărcătură de 10 ori mai mare cu cesiu
radioactiv faţă de alte grupe de populaţie nordică.
În ultimii ani s-au extins cercetările asupra efectului nociv al
carbonului C14, care se formează în aer plecând de la azot, sub
influenţa radiaţiilor cosmice. Acesta se poate depozita în sol, de unde
intră în ciclul metabolic al plantelor şi ajunge apoi la animale şi oameni.
În prezent se caută soluţii pentru depozitarea deşeurilor
radioactive, care emit radiaţii un timp îndelungat. Una dintre metode
este stocarea acestora în minele de sare părăsite; riscul acestei metode
constă în posibilitatea contaminării apelor subterane.
Deoarece în ultimul timp radioactivitatea naturală a crescut cu
10 – 30 % în emisfera nordică, s-a propus ca radioactivitatea solului
să fie utilizată ca indice de poluare radioactivă pentru întreg mediul
ambiant.
Poluarea chimică se realizează prin intermediul reziduurilor
din industrie şi agricultură (dejecţii, substanţe fertilizante, erbicide,
pesticide) precum şi cel al reziduurilor menajere. Unele dintre aceste
reziduuri (zootehnice, menajere, provenite din industria alimentară)
produc o poluare organică. Poluarea organică se menţine la nivelul
solului un timp limitat, datorită capacităţii solului de degradare a
solului pe baza microorganismelor telurice. Prin descompunerea
materiei organice în substanţe minerale se realizează un circuit natural
al elementelor chimice (cu precădere azotul şi carbonul), care trec din
sol în plante şi animale şi revin apoi din nou în sol şi reiau ciclul.
Procesele de descompunere pot fi aerobe sau anaerobe, după cum
solul în care au loc este bine aerat sau nu, conţine cantităţi reduse sau
ridicate de poluanţi.
Reziduurile chimice determină degradarea severă a solului şi
reintegrarea dificilă a acestuia în circuitul agricol. Majoritatea
reziduurilor chimice industriale sunt toxice şi odată răspândite pe sol-

13
şi ulterior în apele subterane, pot fi concentrate de diferite organisme
din lanţul alimentar al omului. Sunt deosebit de periculoase atât
reziduurile chimice rezultate din activitatea industrială- precum
metalele grele (plumb, cadmiu, mercur, cupru, zinc, nichel, seleniu),
cât şi cele rezultate din agricultură – îngrăşăminte, antidăunători,
biostimulatori, ape reziduale din zootehnie. Interes deosebit pentru
poluarea mediului prezintă substanţele organoclorurate, care, fiind
ieftine au fost utilizate excesiv pentru combaterea dăunătorilor;
deoarece aceste substanţe pot fi greu biodegradate, folosirea lor s-a
redus treptat, existând tendinţa de a se renunţa la ele.
Asanarea solurilor insalubre
Solurile umede, mlăştinoase, puternic încărcate cu substanţe
organice, precum şi cele infectate sau infestate cu agenţi patogeni sunt
considerate insalubre şi trebuie igienizate (asanate).
Solurile umede (cu bălţi şi mlaştini) se asanează prin diferite
metode:
- supravegherea, regularizarea şi corectarea cursurilor de apă în
vederea prevenirii revărsării, inundării şi infiltrării apei pe şi în
solurile vecine;
- realizarea de baraje şi captări de apă în locurile unde este
necesar;
- construirea de canale, bazine colectoare sau diguri de
protecţie;
- drenarea apei cu şanţuri deschise sau acoperite;
- desecarea terenurilor mlăştinoase prin înfiinţarea diverselor
culturi, sau prin ridicarea lor deasupra nivelului apelor (colmatarea).
Solurile acide pot fi asanate prin aplicarea de tratamente cu
substanţe alcaline (carbonat de calciu).

14
 Solurile contaminate cu germeni patogeni pot fi dezinfectate
prin mijloace chimice (clorură de var) - eficiente în viroze şi formele
vegetative ale bacteriilor, dar ineficiente asupra sporurilor.
Solurile infestate cu gazde intermediare pentru Facsiola
hepatica şi Dicrocelium lanceolatum se tratează cu soluţie de sulfat de
cupru, luând măsuri de protecţie pentru animalele care păşunează.
Solurile insalubrizate prin exces de substanţe organice pot fi
asanate prin dispersarea materialului impurificat în strat
subţirea,erarea solului prin arătură adâncă şi cultivarea lui (Man, C.,
1986).
În general, metodele de prevenire a poluării solului sunt mult
mai economice şi eficiente faţă de cele de salubrizare.

15
16