Cursul nr 3

IGIENA SOLULUI

Solul interacţionează permanent cu toate elementele mediului ambiant:

apă, aer, alimente, care îşi exercită acţiunea lor complexă asupra sănătăţii
populaţiei. Cunoaşterea caracteristicilor solului serveşte la aprecierea acestor
riscuri.

Igiena solului se referă la poluarea solului precum şi rolul sau în

răspândirea bolilor.

Caracterizarea igienico-sanitară a solului se face in funcţie de zonele, în

care este posibil contact între om şi sol. Mai frecvent se cercetează urmatoărele
zone:

1. Locurile de joacă pentru copii;

2. Teritoriul plajelor şi în jurul bazinelor;
3. Spaţiile de joacă ale şcolilor şi grădiniţelor de copii;
4. Terenurile de sport;
5. Terenurile din jurul surselor de apă potabilă;
6. Terenurile în care omul vine în contact cu solul în procesul muncii (sere,
ciupercării, etc.)

Proprietăţile solului

Gradul de poluare al solului este în funcţie de proprietăţile solului, care se

împart în:

  proprietăţi fizice;
  proprietăţi chimice;
  proprietăţi biologice.

Proprietăţile fizice
 Solul este format din particule solide numite granule, care pot fi de
diferite dimensiuni, forme şi compoziţie chimică. Spaţiile rămase libere între
granule constituie porozitatea solului. Mărimea porozităţii depinde de
dimensiunile, forma şi aşezarea granulelor. Cu cât particulele sunt mai mari, cu
atît volumul total al porilor este mai mic. Aceste caracteristici, granulozitatea şi
porozitatea, influenţează marea majoritate a proprietăţilor fizice ale solului.
Cele mai importante proprietăţi fizice sunt:

 permiabilitatea
 capilaritatea
 capacitatea de filtrare
 temperatura.

Permeabilitatea – este proprietatea solului de a fi străbătut de aer şi apă.

Permeabilitatea pentru aer – depinde de granulozitate. Solurile formate din

granule mari (nisip, prundiş) sunt foarte permeabile pentru aer. Cu cât cantitatea
de aer din sol este mai mare, cu atât este mai mare şi salubritatea acestuia,
deoarece este asigurată o mai mare cantitate de oxigen proceselor biologice ce
se petrec în sol.

Compoziţia aerului teluric (din sol) este diferită de cel atmosferic şi conţine

concentraţii mai mici de oxigen şi mai mare de dioxid de carbon, amoniac,

hidrogen sulfurat, metan etc., care rezultă în urma proceselor de degradare a
substanţelor din natura moartă.

Cu cât compoziţia aerului teluric este mai apropiată de cel atmosferic cu

atât solul este mai salubru. Permeabilitatea pentru apă – se constată la solurile
cu o porozitate mai mare. Permeabilitatea prea mare poate determina înlocuirea
aerului cu apă, cu consecinţe negative asupra procesului de descompunere
organică din sol, scăzînd gradul de salubritate al solului. Solurile impermeabile
pentru apă favorizează colecţii de apă stagnantă la suprafaţa lor, devenind
insalubre.

b) Capilaritatea – este proprietatea solului de a permite apei subterane de a se

ridica prin pori către straturile de sus. Solurile cu granulozitate mare (nisip,
pietriş) permit ridicarea apei până la o înălţime limitată (0,3 – 0,5 m), iar cele
cu granulozitate mică (argila) – până la înălţimi mari (câţiva metri).

c) Gradul de filtrare (selectivitatea) – este capacitatea solului de a reţine în porii

săi diferite impurităţi: substanţe toxice solide sau sub formă de soluţii şi
microorganisme. Cu cât solurile sunt mai puţin permeabile, cu atât reţin mai
bine substanţele nocive şi astfel protejează apele subterane de poluare.

d) Temperatura. Solul primeşte căldură din mai multe surse: prin

radiaţiacalorică, de la masa incandescentă din centrul pământului şi de la
procesele biochimice care se petrec în interiorul său. Se ştie, că solul este rău
conducător de căldură.

Proprietăţile chimice

Sub aspect chimic putem spune fără a greşi prea mult că solul conţine
toate elementele chimice cunoscute. Cantităţile acestor elemente desigur ca
variază de la o zonă la alta. Aceste variaţii desigur se pot răsfrânge în sănătatea
populaţiei.

După cum se ştie din sol elementele chimice pot trece în apă şi prin
intermediul acesteia în organismele vegetale. Animalele care consuma apă şi
vegetale desigur că vor avea mai mult sau mai puţin elemente chimice şi bine
înţeles şi produsele lor (carnea, laptele, ouăle). Astfel încât omul beneficiarul
tuturor acestora, ca şi consumator de apă, alimente vegetale şi animale va primi
o cantitate mai mare sau mai mică de elemente chimice.
 O altă afecţiune care pare a fi legată mai ales de sol este şi nefrita
endemică întâlnită în România, dar şi în Bulgaria şi Iugoslavia, de fapt în jurul
oraşului Turnu Severin la zona de întretăiere a celor 3 ţări amintite. Deşi,
mecanismul de producere este considerat diferit în cele 3 ţări arătate, totuşi toţi
cercetătorii îşi întreaptă atenţia spre sol, spre compoziţia chimică a acestuia.

În cantităţi mai mari în sol se găsesc următoarele elemente: Si, Ca, Al, Fe, Mg,
K etc. Si în cantităţi mai mici: I, F, Br, Co, Mn, Cr etc. În cantităţi şi mai mici în
sol se găsesc şi elemente radioactive: Ra, U, To, Cs etc.

Proprietăţi biologice

Fertilitatea solului depinde nu numai de prezenţa substanţelor minerale şi

organice, ci şi de numărul şi speciile de microorganisme, care condiţionează

calitatea solului.

Deoarece solul conţine substanţe nutritive şi apă în cantităţi considerabile,

numărul de microorganisme este foarte mare

Numărul maxim de microorgansme se află în adîncimea de 5-10 cm, iar

la adâncimea de 4 m este aproape steril.

Flora solului este formată din bacterii saprofite, actinomicete, ciuperci,

alge, protozoare şi altele, care îndeplinesc funcţii diferite: de oxidare a sulfului,
a compuşilor azotaţi, de fixare a azotului din aer etc.

Poluarea solului

Poluarea solului se datorează, de regulă, activităţii umane prin

îndepărtarea şi depozitarea neigienică a rezidurilor solide şi lichide,
excrementelor animale şi cadavrelor acestora, deşeurilor industriale, prin
utilizarea în agricultură a substanţelor chimice fertilizante şi antidăunatoare,
utilizarea la irigaţii a apelor poluante, depozitarea de substanţe radioactive,
cancerigene şi toxice în mod necontrolat.

Prin poluare pătrund în sol substanţe chimice care pot perturba

metabolismul normal al solului.

În ultimul timp, de importanţă majoră a devenit poluarea solului cu

substanţe utilizate în agricultură în cantităţi mari (pesticide, substanţe
fertilizante). De asemenea, poluarea cu substanţe minerale poate fi realizată şi
prin activitatea industrială. S-a constatat că ~ 50 % din materile prime utilizate
în industrie ajung sub formă de deşeuri în sol.

Poluarea chimică a solului este produsă prin reziduuri menajere şi

zootehnice, reziduuri industriale şi radioactive şi ca urmare a utulizării unor
substanţe chimice în agricultură.

Principalii poluanţi ai solului sunt:

a) Reziduuri solide

 Steril de mină sau carieră

 Minereuri neprelucrabile
 Deşeuri şi reziduuri menajere
 Îngrăşăminte chimice

b) Reziduuri lichide:

 Apele de mină de carieră

 Ape din zăcăminte petroliere
 Ape reziduale din instalaţii de preparare a minereurilor şi cărbunilor;
 Ape reziduale de la rafinării şi produse petroliere răspândite pe sol

c) Reziduuri gazoase
  Gaze rezultate din activitatea industriei miniere, aerosoli, etc;
 Gaze naturale scurse din conducte îngropate;
 Fenoli, cianuri, produse petroliere gazoase;

Prin poluarea solului cu reziduuri organice, acesta este contaminat cu

microorganisme patogene sau condiţionat patogene de provenienţă animală şi
umană. Aceşti agenţi sunt diferiţi de flora „autohtonă” şi constituie flora
„supraadaugată”. Agenţii biologici patogeni de provenienţă intestinală umană
sunt: bacilul tific, bacilii dizenterici, vibrionul holerei, virusurile poliomelitice,
virusul hepatic şi condiţionat patogeni sunt: stafilococii, streptococii, E. Coli,
proteus etc.

Ei au o rezistenţă redusăîn sol cu variabilitate medie de 10-30 de zile

pentru enterobacterii şi 4-6 săptămâni pentru virusuri. Aceste microorganisme
pot migra din sol în apă şi alimente. O altă grupă de microorganisme provin din
intestinele animalelor: bacilul tetanic, bacilul antraxului, bacilul botulinic,
clostridiile şi altele.

Viabilitatea acestora în sol este mare (luni, ani) şi transmit boala la om în

timpul muncilor agricole, jocurilor copiilor, război, etc.

Prin sol se transmit şi paraziţii (geohelminţii), din care Ascaris

lumbricoides are mare răspândire; ouăle acestor paraziţi îşi păstrează
viabilitatea la temperatura de 16-18 °C, umiditatea 60-80%, în lipsa radiaţiilor
solare directe până la 1 an.

În general, solul este foarte bogat în flora microbiană proprie, determinată

şi flora telurică (edafică) care participă activ la procesele biologice şi
biochimice care se petrec în sol. În mare parte această floră are calitate
antibiotică faţă de flora microbiană de impurificare, contribuind în acest fel la
distrugerea germenilor patogeni.
 După provenienţă şi modul de transmitere germenii patogeni din sol pot
fii împărţiţi în două grupe:

 Contaminarea om-sol-om este caracteristică mai ales pentru grupa

germenilor de provenienţă intenţională, ca baciliu tific, bazilii dezinterci,
vibrionul holeric, virusurile poliomelitice, virusul hepatitei epidemice,
ş.a..
 Contaminarea animal-sol recunoaşte un număr mult mai mare de
germeni, ca bacilul antracis, bacilul botulinic, bacilul tetanic, germenii
gangrenei gazoase, richettsia burnetti, leptospire, brucele, pasteurele şi
altele

- În afara acestor 2 cicluri de transmisie a germenilor din sol s-a descris şi un al

3-leâ ciclu: sol—om în care germenii respectivi se găsesc în mod natural în sol
şi pot produce îmbolnăviri organismului uman. Unul din aceşti germeni este
bacilul botulinic, pe care însă unii cercetători îl consideră tot de origină animală
dar cu o modalitate de transmitere diferită. El poate contamina alimentele prin
contact cu solul, alimente care nu sunt bine tratate termic şi sunt conservate. în
condiţiile de conservare (anaerobioza) germenele se dezvoltă şi produce o
exotoxină neurotropă care pătrund în organism prin consumul alimentelor
respective dând naştere unei toxiinfecţii foarte grave botulismul. Şi în acest caz
trebuie administrat ser antibotulinic.

Tot în această categorie (sol-om) fac parte şi o serie de ciuperci şi

actinomicete care se pot găsi pe sol, frecvent pe vegetaţie, de unde pot ajunge la
om prin inhalare de spori sau per cutan prin înţepare. Cele mai frecvente micoze
produse sunt coccidiodiomicoza, histoplasmoza, geotricoza, tricomicoza,
criptococoza, sporotricoza, aspergiloza şi altele insuficient încă studiate.

Criterii sanitare de apreciere a poluării solului

 Aprecierea stării sanitare a solului se face cu ajutorul indicatorilor
igienicosanitari. Ei oferă informaţii asupra caracteristicilor microbiologice şi
chimice alesolului.

a) Indicatorii microbiologici – mai frecvent utilizaţi sunt: numărul total de

germeni, numărul bacteriilor coliforme, numărul bacteriilor sulfito-reducătoare,

numărul bacteriilor termofile. Deşi nu există norme legiferate în nici o ţară din
lume, se recomandă următoarea interpretare a valorii numărului total de
germeni:

o sol curat <10000 germeni / g sol;

o sol slab poluat >10000 germeni / g sol;
o sol poluat – 100000 germeni/g sol;
o sol foarte poluat – 1000000 /g sol.

Poluarea biologică a solului se apreciază şi prin indicatorii parazitologici.

Se consideră că solurile curate nu trebuie să conţină ouă de geohelminţi. Astfel,
solurile slab poluate conţin pina la 10 ouă/g sol, poluate – 10-100 ouă/g sol, iar
cele foarte poluate peste 100 ouă/g sol.

b) Indicatorii chimici

Pentru aprecierea poluării chimice se practică determinarea prezenţei în

sol a substanţelor minerale (As, Pb, Cd, Fe, etc), precum şi a pesticidelor.

Măsuri de protecţie sanitară şi asanare a solului

Prin protecţia sanitară se înţelege complexul de măsuri ce au drept scop

limitarea pătrunderii în sol a diferitor impurităţi, pînă la intensităţi ce nu

dereglează procesele de autoepurare, nu contribuie la acumularea de substanţe
nocive în plantele cultivate, nu poluează aerul atmosferic şi apele şi nu-i
limitează folosinţa în scop agricol. Respectarea acestor condiţii înseamnă
păstrarea calităţii solului, în aşa fel ca să nu afecteze starea de sănătate a
oamenilor.

Măsurile de protecţie sanitară sunt complexe şi în realizarea lor sunt

implicaţi mai mulţi specialişti medici, agronomi, tehnologi, hidrologi, ingineri,
etc.

Acestea sunt grupate astfel:

 Măsuri sanitare tehnice de colectare si neutralizare corectă a

deşeurilor: menajere, industriale, agrozootehnici;
 Reducerea substanţelor chimice din atmosferă, prin reducerea
eliminărilor de către sursele producătoare;
 Utilizarea raţională a substanţelor chimice în agricultură;
 Dezinfecţia solurilor contaminate intens cu agenti patogeni.