Biosfera – factorii de răspîndire a lumii organice

Biosfera - Biosfera reprezintă învelişul terestru format din totalitatea vieţuitoarelor împreună cu mediul lor de
viaţă. Între organisme şi mediul lor de viaţă se stabilesc relaţii şi interacţiuni multiple, care dau naştere unui
ecosistem.
Extinderea spaţială a biosferei este condiţionată de extinderea limitelor fizice ale vieţii, care sînt largi. Limita
superioară posibilă de răspîndire a organismelor coincide cu stratul de concentrare maximă a ozonului (25–30
km). Limita inferioară a biosferei corespunde celor mai mari adîncimi oceanice, iar în scoarţa terestră limita
inferioară este de cca 3 km, unde au fost găsite doar bacterii anaerobe. Cea mai mare parte a vieţuitoarelor
trăiesc în limite mult mai restrînse: în spaţiul care se extinde de la 200 m adîncime în oceane (pînă unde
pătrunde lumina solară) şi pînă la 5 000 m înălţime în troposferă.
Funcțiile biosferei sau funcționalitatea biosferei:
1. procesul de antrenare a substanţei neorganice în componenţa materiei vii, care constă în formarea de
substanţe organice în procesul de fotosinteză a plantelor; Ex.: circuitul oxigenului şi al carbonului
2. procesul de mineralizare sau transformarea compuşilor organici în cei anorganici prin intermediul
microorganismelor. Ex.: După pieirea organismelor, substanţele organice sînt descompuse de către
bacterii şi microorganism.
Factorii de răspîndire a lumii organice:
1. Factorii climatici
a. Aerul – aerul conține O2 - respirația, CO2 – stă la baza sintetizării substanțelor, N – unele bacterii îl
fixează sub formă de compuși, de asemenea vîntul are o importanță foarte mare asupra vieții
organismelor. De asemenea, vîmtul joacă un rol deosebit transportînd polenul, semințele și fructele.
b. Lumina – este indispensabilă în porcesul de fotosinteză. Este foarte importantă în viața animalelor.
Astfel, putem identifica animale diurne (active ziua) și animale nocturne (active noaptea, liliecii,
bufnițele).
c. Căldura – temperatura, influențează mult dezvoltarea organismelor, de aceia ele s-au adaptat și pot trăi
numai în anumite limite termice. Pentru a putea supravețui unor variații termice unele animale
hiberneaza. Iar păsările migrează în regiunile calde. Astfel organismele se împart în animale euriterme,
stenoterme, megaterme și microterme.
d. Umiditatea – toate procesele vitale sunt condiționate de circulația apei în organism. Apa este un solvent
bun, reglează temperatura organismului. Astfel, sunt plante xerofite, , hidrofite, mezofite.
2. Factorii geomorfologici (relieful)
Relieful scoarței terestrereprezintă substratul pe care vețuiește majoritatea organismelor terestre.
3. Factorii edafici
Solul are o influență prin faptul ca plantele din sol extrag apa cu ajutorul organismelor și substanțele
nutritive necesare.
4. Factorul antropic
Ține de acțiunea directă a activității omului asupra mediului. – defrișarea, - colectarea ilicită a
plantelor medicinale, - braconajul, - degradarea și eroziunea solului.
5. Factorii hidrici
a. Salinitatea – salinitatea variază în dependență de latitudine și adîncimea apeelor.organismele sunt
adaptate la nivel difer de salinitate. Organismele care suportă usor oscilațiile de salinitate sunt numite
eurihasline, iar cele adaptate la salinitate stabilă – stenohaline.
b. Temperatura – influențează viața organismelor vii prin variațiile de temperatură. Viețuitoarele care
suportă aceste variații – euriterme, care nu stenoterme.
c. Luminozitatea – joacă rol în repartiția organismelor marine pe verticală.animalele bentonice s-au
adaptat fără lumină, iar unele organisme și-au creat organe luminoase fosforescente proprii.
d. Dinamica apei – apa în ocean se află în continuă mișcare. De exemplu în apele cu o dinamică foarte
activă , au organe de inot dezvoltate, sau organice puternice de fixare. Unele animale se afundă în
nisipul de la fundul marilor sau oceanelor.
 e. Presiunea – presiunea în oceane crește cu fiecare 10 m adîncime. În funcție de adîncime deosebim 3
grupe principale de organisme: 1. Planctonul, 2. Nectonul, 3. Bentonul.
Căluţul de mare. În ciuda formei sale deosebite care ia determinat şi numele, căluţul de mare este un peşte. Fie
că înoată, fie că se odihneşte, îşi păstrează în permanenţă poziţia verticală.
Crocodilii pot sta pe fundul bazinelor acvatice ore întregi, fără să respire, pentur că circulaţia sîngelui
alimentează doar creierul şi muşchiul cardiac. Recunoscut pentru cruzimea cu careşi sfîşie victimele, poate birui
chiar un hipopotam sau chiar elefant, dacă îl apucă de trompă. Convieţuieşte în simbioză cu păsarea pluvian,
care se hrăneşte cu lipitorile de pe spatele crocodilului sau îi cuăţă gingiile şi dinţii de resturile de carne şi de
unele animale parazite.
Dromaderul, supranumit „corabia deşertului“ este un mamifer mare, zvelt, cu picioare lungi, excelent animal
de povară şi călărit. Caracteristică unică: poate rezista 25 zile iarna şi 5 zile vara să bea apă. Înainte de a porni
la drum, bea o cantitate apreciabilă de lichid, care se depozitează în grăsimea din cocoaşte şi la care apelează în
lipsa apei.
Solul – factorii de pedogeneză.
Solul este un corp natural, care sa format la suprafaţa uscatului ca urmare a alterării rocilor sub acţiunea
agenţilor climatici, hidrici şi biotici şi care a evoluat în timp. o proprietate specifică a solului este fertilitatea lui,
capacitatea de a asigura planta cu apă, cu substanţe nutritive (organice şi minerale), cu aer şi căldură.
Factorii de pedogeneză:
1. Rocile (roca de bază) ca urmare a dezagregării şi alterării rocilor a rezultat scoarţa de alterare, care
constituie substratul propice formării solului. Rocile servesc ca sursă de formare a părţii minerale
(anorganice) a solului.
2. Clima este unul din factorii cei mai importantţi în procesul de pedogeneză. Clima determină intensitatea
dezagregării şi alterării rocilor, creînd o anumită compoziţie minerală a solului. Clima influenţează şi
asupra activităţii biologice a organismelor şi microorganismelor din sol, adică asupra creării masei organice
în sol.
3. Relieful reprezintă suportul pe care se dezvoltă solurile, iar prin altitudinea sa impune etajarea climei şi a
vegetaţiei, determinînd şi etajarea corespunzătoare a solurilor. Înclinarea versanţilor influenţează scurgerea
de suprafaţă şi infiltrarea apei în substrat. Pe versanţii cu înclinare mare scurgerea de suprafaţă provoacă
eroziunea rapidă a solului, în timp ce relieful cu pantă mică favorizează infiltrarea apei, formarea şi
creşterea în profunzime a orizonturilor genetice ale solului.
4. Organismele au un rol esenţial în formarea solului. Formaţiunile vegetale, prin sistemul radicular,
contribuie la dezagregarea şi alterarea rocilor; resturile vegetale servesc drept sursă de acumulare a materiei
organice în sol, descompun resturile organice, transformîndu-le în humus. Animalele tericole contribuie la
formarea galeriilor, facilitînd astfel pătrunderea apei şi a aerului în sol. Rîmele trec prin tubul lor digestiv
solul,
mărind prin aceasta fertilitatea lui.
5. Omul, prin activitatea sa practică, influenţează asupra procesului de pedogeneză. În urma irigării sau
desecării solurilor, a tratării lor cu îngrăşăminte, erbicide, pesticide, se schimbă regimul hidric şi
compoziţia chimică a solului. Prin despăduriri, prin aratul incorect, prin utilizarea necorespunzătoare a
terenurilor, omul contribuie la accelerarea proceselor de eroziune şi a altor procese de degradare a solurilor.
Componentele solului:
1. Substanţa anorganică (minerală) provine din roca-mamă şi reprezintă fracţiuni de roci de mărime
diferită: pietriş, nisip, argilă. Particulele minerale foarte fine formează coloizii minerali ai solului.
2. Substanţa organică din sol se formează din resturi vegetale şi animale (predomină cele vegetale). Partea
organică a solului, rezultată din descompunerea resturilor organice de către microorganisme, se numeşte
humus.
3. Apa. În sol se găseşte permanent o anumită cantitate de apă, în care sînt dizolvate diferite substanţe
solubile organice, anorganice şi gaze. Apei din sol îi revine rolul principal în circuitul substanţelor
nutritive.
4. Gazele. În porii solului se află aer. Aerul din sol diferă după compoziţie de cel din atmosferă. Aerul este
absolut necesar pentru respiraţia rădăcinilor plantelor, pentru încolţirea seminţelor şi alte procese din sol.

Profilul solului:
orizontul A este situat la suprafaţa solului unde au loc principalele procese pedogenetice. El se caracterizează
prin acumularea humusului, are culoare neagră sau brun-închisă. Este orizontul arabil.
orizontul B este intermediar, adică de trecere spre roca-mamă. El este compus din materie predominant
anorganică şi elemente provenite din orizontul A (prin spălare). Mai este numit şi orizontul iluvial.
orizontul C reprezintă roca de bază, care serveşte ca material iniţial în formarea solului.
Proprietăţile de bază ale solului:
1. Culoarea solului este variată şi depinde de cantitatea de humus şi de alţi componenţi. Culorile neagră şi
brună ale orizontului A sînt determinate de cantitatea de humus. Culorile roşie, galbenă, portocalie se
datorează compuşilor fierului. Culoarea albicioasă indică prezenţa carbonaţilor şi a compuşilor silicioşi.
Culoarea solului este uneori folosită în denumirea unor tipuri de sol (soluri brune de pădure, soluri cenuşii
de pustiu).
2. Textura sau compoziţia mecanică a solului reprezintă raportul în care se găsesc particulele de diferite
dimensiuni (nisipul, argila, lutul) în alcătuirea solului. Textura depinde de natura rocii-mamă. După textură
se pot deosebi soluri argiloase, soluri nisipoase, soluri lutoase.
3. Structura solului. În procesul de formare a solului particulele mici se unesc, dînd naştere unor agregate cu
aspect şi mărimi diferite, care constituie structura solului. După forma şi mărimea agregatelor există mai
multe tipuri de structuri: cubică, prismatică, lamelară, nuciformă etc.
Tipuri de sol pe Terra
Prin tip de sol se subînţeleg solurile care s-au format în condiţii climatice, hidrologice şi biochimice similare,
pe roci-mamă asemănătoare şi sub aceleaşi formaţiuni vegetale. Deoarece clima, vegetaţia poartă caracter
zonal, tendinţa de zonalitate apare şi în repartiţia tipurilor de sol.
Tipuri zonale de sol:
1. Solurile de tundră se formează în condiţii de climă rece cu îngheţ peren, sub vegetaţia de tundră. Sînt
soluri cu grosime mică, insuficient dezvoltate, cu orizonturi genetice slab exprimate
2. Solurile podzolice se formează sub pădurile de conifere, în condiţii de climă rece şi umedă. De obicei,
ele sînt sărace în humus şi componenţi minerali, avînd şi o fertilitate scăzută.
3. Solurile cenuşii de pădure şi solurile brune de pădure se formează sub pădurile de foioase din zona
temperată. Ele se caracterizează printr-un orizont de humus bine evidenţiat.
4. Solurile de cernoziom sînt caracteristice zonei de stepă, fiind cele mai fertile soluri, cu un evident
orizont de humus.
5. Solurile castanii se întîlnesc în regiunile de stepă aridă.
6. Solurile brune-cenuşii de semipustiu şi solurile brunecenuşii de pustiu se formează în regiunile de
semideşert şi desert din zona temperată, sub un scund covor de vegetaţie. Ele sînt sărace în humus,
dar conţin o cantitate mare de săruri, fapt ce le conferă o culoare deschisă, albicioasă.
7. Solurile roşii (crasnoziomurile) şi solurile galbene (jeltoziomurile) sînt răspîndite în regiunile
subtropicale umede. Aceste soluri conţin o cantitate mare de oxizi de fier şi aluminiu.
8. Solurile roşii-galbene lateritice se formează sub pădurile ecuatoriale veşnic verzi. Aici roca-mamă este
bogată în compuşi ai fierului, care determină nuanţa lor roşiatică.
Tipuri itrazonale de sol:
1. Solonceacuri
2. Soluri aluviale