Sunteți pe pagina 1din 27

Fertilizarea solului

în agricultura ecologică

Studentă

Marica Sorina Cristina


Cuprins:

-Introducere

-Tipuri de sol

-Fertilizarea solului

-Îngrășăminte ecologice

-Concluzii
-Bibliografie
O dezvoltare economică avantajoasă se bazează pe principii durabile în ceea ce
priveşte toate componentele naturale: aerul, apa, solul, biodiversitatea, pădurile şi
resursele subsolului. Fiecare din elementele enumerate mai sus joacă un rol foarte
important în viaţa contemporană.
Apa, care este considerată elixirul vieţii, este foarte utilă atît pentru natură cît şi
pentru om. Ea influienţează dezvoltarea vegetaţiei, solurilor, menţinerea vieţii
animalelor, etc.
Tot ea contribuie la procesele exogene şi modificarea reliefului. Aerul, care se
întâlneşte adânc în scoarţa terestră, şi foarte departe sus în atmosferă este şi el extrem
de folositor. Datorită lui putem trăi şi respira. Aerul, ca şi apa, sunt necesare vieţii şi
activităţii omului, dar totuşi cel mai important rol în natură, îl joacă solul.
Solul are foarte multe definiţii, fiecare semnificând ceva anume. Una din ele
este următoarea: SOLUL este materialul fragil şi afânat care acoperă într-un strat
subţire toată suprafaţa scoarţei terestre. Fără el, continentele ar fi lipsite de
majoritatea faunei şi florei. De aici deducem faptul că solul depinde mult de forma de
relief deasupra cărei se află.
Construcţia de bază a formelor de relief este creată de către forţe ce acţionează în
interiorul Pământului. Aceste procese extraordinare produc zilnic schimbări în
această structură de bază, o deformează în mod continuu.
Natura terestră, componenţa lumii vegetale şi animale au evoluţionat de la cele
mai primitive forme pînă la asociaţiile biologice contemporane. De la începutul
revoluţiei industriale, adică de la mijlocul secolului al XVIII-lea activitatea umană a
avut şi ea un rol important în modelarea suprafeţei Pămîntului, câteodată chiar cu
efecte surprinzătoare. Continentele au ajuns la forma lor şi în poziţiile actuale în urma
mişcării plăcilor ce formează scoarţa solidificată a Pământului, adică datorită plăcilor
tectonice. În istoria de 4,6 miliarde de ani a Pământului s-au mai petrecut multe alte
schimbări, până ce planeta noastră a căpătat înfăţişarea de azi. Concomitent a avut loc
şi formarea solului – pedogeneza.
Dar cum se formează solul însuşi? Solul se formează la suprafaţa uscatului din
stratul superior al rocilor pe anumite elemente de relief. Acest proces este foarte
îndelungat şi constă în interacţiunea mai multor factori de pedogeneză cum ar fi:
roca-mamă, organisme vii (animale şi microorganisme), climă, vegetaţie, relief, ape
freatice şi de suprafaţă, timpul geologic.
Cel mai important factor în formarea solului este alterarea rocilor, care este
condiţionată de existenţa atmosferei. Rocile de la suprafaţa scoarţei terestre, fiind
supuse proceselor de dezagregare (care pot fi de trei forme: fizică, adică mărunţirea;
chimică: producându-se reacţii chimice sub influienţa apei de suprafaţa sau din rocă,
a bioxidului de carbon, a sulfului sau a oxigenului şi dezagregarea biologică: adică
efectul distructiv al diferitelor vietăţi; efecte majore pot fi produse şi de influienţele
chimice ale unor organisme vegetale, cum ar fi unele alge şi lichieni care produc acizi
ce fac suprafeţele rocilor mai poroase), se sfărâmiţează în particule mai mici – nisip,
praf, mâl – şi astfel participă la formarea structurii şi compoziţiei chimice şi
mineralogice a solului.
Un alt factor extrem de necesar în formarea solului este clima. Ea
condiţionează formarea diferitor tipuri de soluri. Datorită climei, formei şi înclinaţiei
planetei noastre Terra faţă de suprafaţa ecliptică, pe glob se produc anotimpurile şi se
formează fâşiile termice. Fâşiile termice, numite şi brâuri termice, la rândul lor
contribuie la formarea zonelor climaterice, biogeografice. În aşa mod se creează
zonalitatea naturală. Datorită acestor zonalităţi în fiecare regiune se formează
anumite ecosisteme naturale, anumite biocenoze şi anumite varietăţi de sol. De
exemplu, solurile care se formează în condiţii medii, reprezentative sau dominante în
zona respectivă, se numesc zonale, automorfe, adică formarea lor nu este
condiţionată de anumiţi factori specifici. În cazurile când direcţia solificării este
condiţionată de unele proprietăţi specifice ale rocilor materne (argile fine, calcare,
etc.) se formează soluri litomorfe (condiţionate de rocă). În zonele cu un surplus mare
de precipitaţii atmosferice şi unde apele freatice sunt prezente la adâncimi foarte mici,
se întâlnesc solurile hidromorfe (condiţionate de umiditate). Prezenţa sărurilor
solubile în rocile materne sau în apele freatice conduce la formarea solurilor
sanilizate, halomorfe (înfluienţate de săruri). În depresiuni, în văi şi în luncile rîurilor
unde procesul de sedimentare este permanent în dinamică se formează solurile
dinamomorfe (care se formează pe sedimente contemporane). Alt factor important
sunt organismele vii (îndeosebi vegetaţia şi microorganismele) care şi ele
condiţionează formarea diferitor feluri de sol.
Primele organisme la suprafaţa uscatului au fost algele monocelulare, care şi
astăzi formează la suprafaţa solului pelicule sau pete verzi. Fiind autotrofe, adică
având capacitatea de a asimila energia solară şi a însuşi elemente minerale din mediul
înconjurător, ele produc prin fotosinteză substanţe organice. Această materie primă
se acumulează la suprafaţa rocilor, fiind parţial descompusă de către microorganisme
în elemente minerale iniţiale (apa, CO2, elemente nutritive, etc).
După pieirea organismelor vii din sol, resturile vegetale şi animale sunt
transformate în humus. Acesta este o parte esenţială a materiei organice a solului, şi
cel mai important component al lui.
Humusul prezintă un amestec de substanţe organice foarte complicate. Unii
chimişti consideră că humusul este cea mai complicată substanţă pe planetă. Rolul de
bază al humusului în procesul de solificare şi în natură în genere constă în faptul că el
reprezintă o substanţă conservată, un accumulator de energie solară, fixate în materia
organică de generaţiile precedente ale plantelor şi animalelor. Apariţia humusului a
stopat procesul de mineralizare, de descompunere totală a rămăşiţelor organice.
Humusul a făcut posibilă acumularea pe viitor a energiei solare, a contribuit la
formarea solurilor primitive iniţiale, deci la apariţia pedogenezei. În continuare
evoluţia organismelor terestre, a asociaţiilor vegetale şi animale s-a produs
concomitent cu evoluţia solurilor, contribuind astfel la evoluţia ecosistemelor
naturale. Humusul conţine diferite elemente şi substanţe nutritive, ce asigură
fertilitatea solului.
Prin fertilitate se înţelege proprietatea solului de a asigura plantele cu
substanţe nutritive (compuşi ai elementelor chimice cu care se hrănesc plantele), apă
şi aer necesare dezvoltării normale în perioada de vegetaţie. Deci, solul este format
atît din substanţe organice, cît şi din substanţe minerale.
S-a constatat ştiinţific că în stratul de sol cu grosimea de un metru pe o suprafaţă
de un hectar se conţin în medie 290 tone humus, 15 tone azot, 19 tone fosfor, 204 tone
potasiu, precum şi o cantitate importantă de microelemente: cupru, zinc, mangan,
molibden, etc. Fertilitatea este şi ea de două tipuri: fertilitate naturală şi fertilitate
economică.
Fertilitatea naturală (potenţială), a solului este un rezultat al fenomenelor naturale
(fizice, chimice, biologice), neinfluienţate de om. Ea se dezvoltă continuu şi este
determinată de compoziţia fizică şi biochimică a solului, de condiţiile de climă şi
relief şi se manifestă prin capacitatea de reproducere spontană a vegetaţiei.
Fertilitatea economică (antropogenă) a solurilor apare ca urmare a unor activităţi
modificatoare a omului. Ea depinde de aplicarea corectă a tehnicilor agricole
corespunzătoare (lucrări agrotehnice, îngrăşăminte, irigaţii, desecări, etc).
Solul conţine şi o anumită cantitate de apă. Apa dizolvă unele substanţe nutritive
pe care plantele le absorb împreună cu ea.Solul conţine şi aer, care este necesar
pentru respiraţia rădăcinilor plantelor, animalelor şi microorganismelor. Rezultă că
solul nu este solid. Aproximativ 2/5 din el este alcătuit din apă şi aer.
Un alt factor este timpul geologic. Solul se formează într-o perioadă îndelungată
de timp. S-a constatat că solurile contemporane s-au format în ultimile 8-10 mii de
ani. De exemplu, un strat de sol cu grosimea de un cm, pe o suprafaţă netedă, se
formează într-o perioadă de la cîteva zeci de ani pînă la 100 de ani.
Învelişul discontinuu al solului se numeşte pedosferă, grosimea sa variind de la
cîţiva cm pîna la câţiva m. Stratul superior al solului este cel mai productiv şi are
aproximativ 25 cm ; cultivarea intensă însă poate diminua puternic calitatea sa.
Cu toate că există posibilitatea de a cultiva plante în rezervoare cu apă, lucru care
se numeşte hidroponică cea mai bună soluţie este de a cultiva plante în sol. Acesta
este rolul solului în natură, asta îl face deosebit şi util, de neînlocuit.

TIPURI DE SOL
Caracteristicile solului variază de la o zonă la alta în funcţie de numeroşi
factori, cum ar fi clima şi altitudinea. În fiecare zonă climatică predomină un tip de
sol. În zonele calde se întâlnesc solurile roşii (culoare roşie) şi laterite (de culoare
balbenă), sărace în humus şi săruri minerale. În stepe şi deşerturi solurile sunt cenuşii
sau brune. În zonele temperate, predomină cernoziomurile de culoare neagră şi cu
fertilitate ridicată, solurile brune şi podzolurile legate de porţiunile forestiere. Există
circa 720 de variaţii de sol, fiecare din ele având ceva caracteristic.
Solurile cenuşii albice (denumirea precedentă – cenuşii deschise de pădure) se
întâlnesc fragmentar pe rocile luto-nisipoase, suportate de argile la adâncimea de
150-200 cm. S-au format sub pădure în majoritate carpinete-quarcete. Orizontul
superficial ocric trece evident într-un suborizont albic slab structurat. Spre adânc
acest suborizont trece în brun-roşcat cu structură columnară sau prismatică şi dură.
Solurile cenuşii molice (denumirea precedentă –cenuşii închise de pădure) s-au
format în condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş ierbos dezvoltat. Le este
caracteristic un orizont A molic humnificat, cu structură grăunţoasă mare, cu caracter
eluvial slab pronunţat.
Solurile cenuşii vertice se formează sub pădurile de quarcete- carpinete, pe roci
argiloase grele. Formarea profilului este influienţată de componenţa rocii materne.
Are totodată particularităţi vertice (nuanţe verzui, feţe de alunecare, abundenţă de
argilă fină).
Cernoziomurile argiloiluviale s-au format sub pădurile de stejar cu înveliş de
ierburi bine dezvoltat, care contactează cu stepele mezofite. Orizontul de la suprafaţă
este de tip molic, fără caractere de eluviere şi doar slab pudrat cu SiO2. Orizontul B în
partea inferioară are caracter iluvial cu conţinut mai ridicat de argilă fină, structură
poliedrică, tasat.
Cernoziomurile levigate se formează în condiţiile stepelor mezofite ale zonei de
silvostepă, dar se întâlnesc şi sub păduri de stejar cu înveliş ierbos. Profilul are un
caracter general molic, levigat, adică lipsit totalmente de carbonaţi. Ca regulă,
prezenţa carbonaţilor (efervescenţa) începe ceva mai jos de limita inferioară a
orizontului B.
Cernoziomurile tipice reprezintă subtipul modal al tipului. Se formează în condiţii
de stepă, uneori cu pîlcuri de stejar pufos. Orizontul A este bine humificat, structurat
şi afînat. Orizontul B este de tranziţie, fiind mai slab humificat, cu structură
grăunţoasă mare şi bogat în diferite forme de carbonaţi. Subtipul se divizează în două:
moderat humifere şi slab humifere. Primele se formează sub stepele mezofite şi
xerofite cu pîlcuri de stejar pufos, iar ultimele se formează sub steeple xerofite cu
comunităţi de negară şi păiuş.
Cernoziomurile carbonatice se formează în condiţiile stepelor xerofite şi doar
parţial cu pîlcuri de stejar pufos. Sunt slab humificate ca cele precedente, cu strustură
mai puţin stabilă. Conţin carbonaţi chiar de la suprafaţă.
Cernoziomurile vertice se formează în condiţii de stepă, pe roci argiloase cu
conţinut ridicat de argilă fină. Orizontul A este molic, structurat, însă tasat, dur.
Orizontul B, fiind şi el în genere molic are caractere vertice - nuanţe verzui, structură
bulgăroasă mare, feţe strălucitoare. După nivelul şi conţinutul carbonaţilor
cernoziomurile vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigale (caracter la nivel de gen).
Redzinele se formează pe calcare şi marne, atât sub influienţa asociaţiilor
ierboase de stepă, cât şi de pădure. Procesele pedogenetice se produc doar în stratul
alterat de la suprataţa rocilor calcaroase. Profilul solurilor redzinice este tipul fără
orizontul de tranziţie B. Orizontul superficial are caracter molic-humificat, structurat,
uneori scheletic, suportat de rocă. Redzinele se divizează în două subtipuri: levigate
şi tipice.
Vertisolurile se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, sub vegetaţie ierboasă,
pe roci argiloase grele (conţinut mare de argilă fină). Procesele pedogenetice sunt
condiţionate de proprietăţile specifice ale acestor roci, care în stare umedă gonflează,
iar în stare uscată crapă. Solificarea se produce doar în stratul de la suprafaţă. Astfel,
solul prezintă un strat amestecat, de culoare cenuşie închisă, uneori cu nuanţe verzui,
avînd o structură bulgăroasă mare, cu feţe de alunecare. Vertisolurile se divizează în
subtipuri: molic si ocric.
Solurile cernoziomoide se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, pe
terenurile unde periodic sau permanent persistă un surplus de umezeală. Pentru
profilul acestor soluri este caracteristic orizontul A molic, bine humificat şi structurat.
Orizontul B are caracter hidric condiţionat de pînza capilară sau nivelul ridicat al
apelor freatice. Se divizează în două subtipuri- levigate şi tipice.
Mocirlele se formează în arealele cu exces de umiditate. Nivelul apei freatice se
află în profil, ajungând până la suprafaţă. Solurile sunt mlăştinoase, procesele
pedogeneze au caracter anaerob. Mocirlele pot fi tipice, gleice şi turbice.
Solurile turboase se formează în condiţii permanent anaerobe, când rămăşiţele
plantelor hidrofile se descompun prea puţin şi se conservează în sol sub formă de
turbă. Solurile turboase pot fi de două feluri: tipice şi gleice.
Soloneţurile se formează în condiţii de stepă, pe rocile argiloase care conţin
săruri solubile (NaCl, Na2SO4 etc.). Principalele caractere sunt condiţionate de
prezenţa cationilor de Na care parţial înlocuiesc în complexul absorbtiv Ca. Prezenţa
Na conduce la formarea humatului de Na, care, spre deosebire de humatul de Ca, este
mai solubil şi mai cafeniu. Structura devine bulgăroasă sau columnară. Profilul
soloneţului constă din orizontul A cu caracter solodizat-cenuşiu deschis, lamellar,
columnar. Grosimea profilului este relativ mică (50-60 cm).
Solonceacurile se formează sub influienţa apelor fretice mineralizate.
Evaporarea apei conduce la acumularea în profil şi la suprafaţa solului a sărurilor
solubile. După nivelul apelor freatice se divizează în două – molice şi hidrice.
Solurile deluviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul parcelelor
neselectate, transportate de torenţii de scurgere. Profilul acestor soluri constă din
straturi de material solificat ( humificat, structurat) mai mult sau mai puţin
transformat de procesele pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sunt foarte
profunde, humificate şi bine structurate. În funcţie de caracterul materialului iniţial
solurile deluviale pot fi molice sau ocrice.
Solurile aluviale sunt cele mai tinere şi se formează în luncile râurilor pe
depunerile aluviale recente. Ele se divizează în subtipuri-tipice, hidrice, vertice, şi
turbice.solurile aluviale pot fi salinizate, soloneţizate, şi gleizate.
Solurile de pădure se formează în condiţii de silvostepă şi sub păduri de foioase
însoţite de un covor ierbos. Se caracterizează prin faptul că stratul de sol are o
grosime mică şi conţine o cantitate mică de humus. Solurile de pădure se divizează în
două tipuri : cenuşii de pădure şi brune de pădure.
Solurile cenuşii de pădure se formează sub păduri de stejar, stejar cu arţar, sau
amestec de tei şi frasin. Se evidenţiază două subtipuri principale: cenuşii tipice şi
cenuşii-închise de pădure. Profilul lor este bine evidenţiat în orizonturi genetice.
Grosimea solului variază de la 40 pînă la 90 cm, carbonaţii apar, ca regulă, la
adâncimi de 120-150 cm, au o structură glomerulară-nuciformă. Conţin substanţe în
cantităţi insuficiente, dar reacţionează pozitiv la introducerea îngrăşămintelor
naturale şi la cele chimice de azot.
Solurile brune de pădure se formează sub pădurile de fag sau de stejar. Au un
profil slab diferenţiat în orizonturi genetice. Culoarea lor este brun-deschisă uneori
roşcată, structura glomelurală, cu o compoziţie mecanică uşoară. Regimul hidric este
suficient. Solurile nu conţin carbonaţi şi sunt favorabile pentru plantaţiile de
pomicole şi soiurile de tutun aromat.
Motivul pentru care tehnicile complicate inventate de om par a fi necesare este
că echilibrul natural a fost în prealabil aşa de tare destabilizat de aceleaşi tehnici, încât
pământul a devenit dependent de ele. Aproape toată lumea crede că natura este o
chestie bună, dar puţini pot sesiza diferenţa dintre natural si nenatural. Atunci când pe
un câmp se aplică substanţe chimice, tot acest echilibru este distrus într-o secundă.
S-a aruncat o mână de cenușă. Două sau trei zile mai tarziu, câmpurile erau complet
goale de păianjeni. Cenuşa a dus la dezintegrarea firelor de păianjen. Oare câte mii de
păianjeni au căzut victime unei singure mâini de cenuşă, care în aparenţă nu putea
face nimic rău? Aplicarea unui insecticid nu este o simplă modalitate de a elimina
lăcustele şi duşmanii lor naturali. Multe alte drame ale naturii se întâmplă în acelaşi
timp.
Producția ecologică urmărește atingerea următoarelor obiective generale:
-stabilirea unui sistem durabil de gestionare a agriculturii, care:
-respectă sistemele și ciclurile naturii și menține și ameliorează sănătatea
solului, a apei, a plantelor și a animalelor și echilibrul dintre acestea;
-contribuie la un înalt nivel de biodiversitate;
-utilizează în mod responsabil energia și resursele naturale precum apa, solul, materia
organică și aerul;
-respectă standarde înalte de bunăstare a animalelor și, în special, satisface nevoile
comportamentale specifice speciilor;
-vizează realizarea de produse de calitate superioară;
-vizează producerea unei mari varietăți de produse alimentare și alte produse agricole
ce răspund cererii consumatorilor pentru bunuri realizate prin folosirea unor procese
ce nu dăunează mediului, sănătății umane, sănătății și bunăstării plantelor sau
animalelor.

Producția ecologică se bazează pe următoarele principii:


- Primul principiu este FĂRĂ CULTIVARE, adică fără ararea sau întoarcerea
solului. De secole, fermierii au presupus că aratul este esenţial pentru creşterea
recoltei. Totuşi NECULTIVAREA este fundamentală pentru agricultura naturală.
Pământul se ară singur prin acţiunea de penetrare a rădăcinilor plantelor şi prin
activitatea microorganismelor , a micilor animale şi a râmelor.
-Al doilea principiu este FĂRĂ FERTILIZATORI CHIMICI SAU COMPOST
PREPARAT (Pentru fertilizare, D-l Fukuoka creşte doar un aşternut leguminos de
trifoi alb, aruncă spicele recoltei anterioare înapoi pe câmp şi mai adauga puţin
îngrăşământ natural de orătănii). Oamenii intervin asupra echilibrului natural şi oricât
ar încerca nu mai pot vindeca rănile care rezulta. Practicile lor agricole nesăbuite
seacă solul de nutrienţi esenţiali, iar rezultatul este o epuizare, o secare pe care
pământul o sufera astfel an de an. Dacă e lasat de capul sau, pământul îşi menţine
fertilitatea naturală, în acord cu ciclul obişnuit de viaţă al plantelor şi al animalelor
-. Al treilea principiu este FĂRĂ ELIMINAREA BURUIENILOR PRIN ARAT
SAU FOLOSIREA DE IERBICIDE. Buruienile joacă şi ele rolul lor bine stabilit în
asigurarea fertilităţii solului şi în echilibrarea comunităţii biologice. Ca un principiu
fundamental, buruienile trebuie controlate, nu eliminate. În câmpurile mele, mulciul
de paie, un aşternut de trifoi alb printre cereale şi inundarea temporara asigura un
control eficient al buruienilor.
- Al patrulea principiu este FĂRĂ DEPENDENȚA DE CHIMICALE (D-l Fukuoka
îşi creşte recolta fără chimicale de orice fel. În unele livezi de pomi, el foloseşte
ocazional emulsie de ulei de maşina pentru controlul insectelor). Din momentul în
care plantele slabe au început să se dezvolte datorita practicilor artificiale cum sunt
aratul şi fertilizarea, bolile şi dezechilibrele cauzate de insecte au devenit o mare
problemă în agricultură. Natura, lăsată în pace este în echilibru perfect. Insecte şi boli
dăunătoare au existat tot timpul, dar ele nu apar în natură în aşa măsură încât să
necesite folosirea substanţelor chimice otrǎvitoare. O abordare inteligentă a
problemei bolilor şi a insectelor dăunatoare presupune creşterea unor recolte robuste
într-un mediu sănătos.
Funcţia ecologică:
- contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei şi a hidrosferei prin participarea
solului la circuitul elementelor chimice şi respectiv al apei în natură;
- contribuie la stabilitatea reliefului, protejând stratele adânci ale scoarţei terestre; -
prezintă rol de atenuare a variaţiilor bruşte ale unor caracteristici ale solului, reglând
condiţiile de dezvoltare ale plantelor
- acţionează ca un filtru de protecţie, prevenind contaminarea apelor freatice cu
diferite substanţe poluante;
- prezintă rol de sistem epurator de substanţe organice străine sau de microorganisme
patogene ajunse în sol;
- asigură condiţiile de protecţie, funcţionare şi evoluţie normală a biosferei;
- determină protecţia genetică a unor specii şi implicit a biodiversităţii;
- reprezintă habitatul de dezvoltare al organismelor din sol
Împrăştierea paielor menţine structura solului şi îmbogăţeşte pământul astfel
încât folosirea altor fertilizatori preparaţi devine inutilă. Acest fapt are desigur
legatură cu nonaratul. Câmpurile mele s-ar putea sa fie singurele din Japonia care nu
au fost arate de peste 20 de ani, iar calitatea solului se îmbogâţeşte cu fiecare sezon.
Estimez că stratul de suprafaţă, bogat în humus, a ajuns să aibă o grosime de cel puţin
10 cm în aceşti ani. Aceasta este în principal rezultatul reîmprăştierii pe câmp a tot ce
a crescut aici, mai puţin boabele cerealelor.
Agricultura trebuie să se schimbe, de la asociaţiile mecanizate uriaşe la mici
gospodării oglindite de însăşi viaţa. Viaţa materială şi dieta ar trebui să primească un
loc simplu. Dacă se realizează acest lucru, munca devine placută şi spaţiul spiritual
devine abundent. Cu cât ţăranul creşte scara activităţii sale, cu atât mai mult corpul şi
spiritul sau se risipesc şi cu atât mai mult el se depărtează de o viaţă spirituală
satisfăcătoare. O viaţă la o gospodărie micuţă poate părea primitivă însă va fi o viață
de calitate. Resturile organice ierboase depuse la suprafaţa solului sunt repede
descompuse în întregime, pe când la cele provenite din părţile subterane ale plantelor
descompunerea este mai lentă şi sunt transformate parţial în humus. Resturile
organice constituite din ţesuturi vegetale şi animale, microorganisme sunt atacate de
numeroşi agenţi fizici, chimici şi biologici suferind diferite procese de descompunere.
Viteza de descompunere a resturilor vegetale şi animale este foarte mult influenţată
de condiţiile climatice. Astfel în zona de stepă caracterizată prin temperaturi ridicate
şi precipitaţii scăzute descompunerea resturilor vegetale se desfăşoară mult mai rapid
în comparaţie cu zona de pădure şi montană unde datorită precipitaţiilor ridicate şi
temperaturilor scăzute descompunerea este mai lentă, anual rămânând o cantitate
însemnată de resturi vegetale nedescompuse sau parţial descompuse.
Descompunerea resturilor vegetale se desfăşoară sub acţiunea organismelor şi
microorganismelor care utilizează materia organică pentru hrană şi sursă de energie.
Mineralizarea reprezintă procesul prin care resturile organice depuse la suprafaţa
solurilor aerate sunt supuse următoarelor faze de descompunere: hidroliza,
oxido-reducerea şi mineralizarea totală.
Viteza de mineralizare şi humificare a materiei organice în soluri se desfăşoară
diferit în funcţie de condiţiile de mediu, fiind mai rapidă în zonele cu temperaturi
ridicate, umiditate scăzută, aeraţie bună şi reacţie neutră. În zonele umede şi
răcoroase cu o slabă activitate biologică în condiţii de aciditate pronunţată, conţinut
redus de azot în materia organică iar humificarea se desfăşoară foarte lent.
Humusul reprezintă constituentul solului cu importante influenţe asupra
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor cu implicaţii asupra stării
potenţialului de producţie. Humusul imprimă solului culori închise contribuind la
mărirea absorbţiei radiaţiilor calorice cu implicaţii pozitive asupra regimului termic
al solurilor. De asemenea are însuşirea de a contribui la formarea agregatelor
structurale contribuind prin capacitatea sa de cimentare la formarea structurii
glomerulare şi grăunţoase. Prin aceasta, îmbunătăţeşte indirect însuşirile aerohidrice
ale solului prin mărirea porozităţii, permeabilităţii pentru apă şi aer. Datorită
conţinutului ridicat în azot şi cationi bazici legaţi sub formă de humaţi, humusul
reprezintă un rezervor de elemente nutritive pentru plante. Împreună cu mineralele
argiloase humusul formează complexul adsorbtiv al solului având rolul de reţinere şi
schimb de cationi. În urma procesului de mineralizare a materiei organice şi prin
capacitatea mare de adsorbţie şi schimb cationic humusul asigură aprovizionarea
continuă cu elemente nutritive uşor accesibile pentru plante fiind elementul esenţial
al fertilităţii solului. În soluri humusul este nu numai o sursă continuă de elemente
nutritive, ci şi un agent activ de reţinere a acestor elemente date prin fertilizarea
organică şi minerală care în urma interacţiunii cu humus sunt levigate foarte uşor.
Humusul reprezintă un substrat prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor.
Astfel este asigurată şi intensificată dinamica biochimică a solului, totalitatea
proceselor de transformare a substanţelor şi energiei în sol. Substanţele humice şi alţi
compuşi organici cu caracter acid provenite din humus acid eliberează ioni de H+ în
sol şi măresc concentraţia acestora în soluţie crescând aciditatea solului. Această
influenţă este cu atât mai însemnată cu cât humusul este mai nesaturat şi solul este
mai sărac în baze. Turbele oligotrofe, humusul brut, moderul sunt bogate în acizi
fulvici şi reprezintă o sursă importantă de ioni de H+ în sol.
Cunoaşterea reacţiei solului prezintă o importanţă practică deosebită deoarece în
funcţie de aceasta sunt alese sortimentul de culturi cu favorabilitatea cea mai ridicată
şi măsurile ameliorative privind neutralizarea reacţiei acide sau alcalice a solurilor.
În general plantele cultivate preferă un mediu de reacţie slab acid - neutru
(pH=6,3-7,2) pentru creşterea şi dezvoltarea lor optimă. Cu toate că există şi plante
tolerante la condiţii extreme de aciditate ridicată sau alcalinitate, plantele cultivate
suportă mai bine condiţiile de reacţie slab acide decât alcaline. Plantele care suportă
condiţiile de reacţie acidă sunt: ovăzul, secara, cartoful, lupinul, zmeur, agriş, iar
plantele tolerante la alcalinitate sunt: orzul, rapiţa, sfecla, lucerna, salata, conopida,
varza, vişinul etc. În România solurile cu reacţie puternic acidă şi moderat acidă
ocupă o suprafaţă de aproximativ 1.700.000 ha, iar cele cu reacţie alcalină în jur de
500.000 ha, care trebuiesc ameliorate prin aplicarea de amendamente şi aduse în
domeniul optim al creşterii şi dezvoltării plantelor de cultură. Factorii limitativi ai
creşterii plantelor pe solurile acide sunt: H+, Al3+, şi Al (OH)2+. Solurile care au un
pH<5, au o cantitate foarte ridicată de ioni de aluminiu schimbabil care se
concentrează în rădăcină, provocând desorbţia diferiţilor cationi şi precipitarea
fosforului sub formă de fosfaţi de aluminiu la suprafaţa rădăcinii. Pe lângă hidrogen
şi aluminiu, în solurile cu reacţie acidă apar cantităţi ridicate de ioni metalici, ca
urmare a solubilizării în mediul acid a compuşilor în care sunt cuprinse metalele grele
(Lăcătuşu, 2000). Totodată, solurile acide au un nivel scăzut de apovizionare cu
elemente nutritive, o activitate foarte slabă a microorganismelor, sunt slab structurate
şi uşor tasabile. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi potasiu accentuează aciditatea
acestor soluri, iar administrarea de îngrăşăminte pe bază de fosfor produce
imobilizarea fosforului în compuşi insolubili, de tipul fosfaţilor de aluminiu şi de fier.
Corectarea reacţiei acide a solurilor, se poate face cu diverse materiale (calcare,
dolomit, marne, var, carbonat de calciu rezidual, zgura de oţelărie). La administrarea
lor se va avea în vedere puterea de neutralizare a amendamentelor, pH-ul solului,
gradul de saturaţie în baze şi conţinutul de Al schimbabil (mobil) din sol. În funcţie
de valoarea reacţiei solului, gradul de saturaţie în baze şi de textura solului au fost
stabilite următoarele priorităţi de ameliorare: - etapa I: soluri acide cu pH-ul
suspensiei apoase sub 5,0 şi V%<50; - etapa a II a: soluri acide cu pH-ul cuprins între
5,0-5,6, V%=50-70, pentru soluri lutonisipoase şi V%=75 pentru soluri argiloase şi
luto-argiloase; - etapa a III a: soluri cu pH-ul cuprins între 5,6-5,8, V%=75-85,
textura luto-argiloasă şi pH-ul 5,6-6,0 şi V%=70-80 pentru soluri cu textură
luto-nisipoasă. Amendamentele calcaroase îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice
şi biologice ale solurilor, prin favorizarea unei mai bune structurări a solului,
mineralizarea materiei organice, mobilizarea elementelor nutritive, blocarea
mobilităţii elementelor toxice şi dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot. În cazul
solurilor cu un conţinut ridicat de săruri solubile sau ioni de sodiu se impune
corectarea reacţiei acestora, prin aplicarea amendamentelor care să conducă la
scaderea pH-ului. Corectarea reacţiei alcaline a solurilor, se face prin utilizarea de
amendamente cu rol acidifiant: gips, fosfogips, clorura de calciu, sulf nativ sau praf
de lignit. Eficienţa amendamentelor creşte odată cu aplicarea unui complex de măsuri
agropedoameliorative pentru îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice
ale solului. Cercetările efectuate de Niţu şi colab. (1988), au arătat că efectul
amendării asupra producţiei agricole, se manifestă din primul an, atingând un maxim
în anul V de la amendare, după care scade treptat ceea ce impune o nouă amendare.
Solurile se pot comporta ca un sistem amfoter: acţionează ca un acid în prezenţa
bazelor şi ca o bază în prezenţa unui acid. Cu cât complexul adsorbtiv este mai saturat
în baze cu atât capacitatea de tamponare a solului este mai ridicată pentru acizi.
Capacitatea de tamponare a solurilor influenţează măsurile de aplicarea a
amendamentelor şi a îngrăşămintelor: - pentru a corecta reacţia acidă a solurilor, se
folosesc amendamente pe bază de carbonat de calciu sau oxizi de calciu, iar pentru a
corecta reacţia alcalină a solurilor se utilizează gips sau fosfogips. În caz contrar în
solurile acide se formează acidul sulfuric (H2SO4) iar pe solurile alcaline carbonatul
de sodiu (Na2CO3). - nu se utilizează îngrăşăminte cu reacţie acidă pe soluri cu
capacitate redusă de tamponare pentru acizi, şi nu se aplică îngrăşăminte bazice pe
soluri care nu au capacitate de tamponare pentru baze. - în cazul solurilor cu
capacitate de tamponare ridicată sunt recomandate doze ridicate de îngrăşăminte la
intervale mari de timp. Procese pedogenetice .
Descompunerea resturilor vegetale provenite de la vegetaţia lemnoasă şi ierboasă
este realizată atât de bacterii cât şi de ciuperci, în aceste condiţii humificarea este
moderată iar humusul format este alcătuit în proporţii egale atât din acizi humici cât
şi fulvici (AH/AF este egal cu 1 sau mai mic de 1. Datorită materialului parental cu
un conţinut ridicat în baze, humusul rezultat în urma mineralizării resturilor organice
este saturat în cationi bazici de tip mull forestier şi determină formarea unui orizont
de bioacumulare Ao. Datorită condiţiilor climatice caracterizate prin precipitaţii mai
ridicate procesele de alterare sunt foarte accentuate şi duc la formarea de argilă, şi
compuşi ferici (oxizi şi hidroxizi de fier) care migrează pe profilul de sol şi formează
un orizont B argic (Bt) de culoare gălbuie-ruginie.
În urma descompunerii preponderent de către ciuperci a resturilor vegetale provenite
de la vegetaţia lemnoasă şi ierboasă acidofilă, la suprafaţa solului se formează un
orizont de bioacumulare Ao cu humus puţin, în care predomină acizii fulvici.
Datorită condiţiilor fizico-geografice şi a materialului parental sărac în elemente bazice,
sărurile sunt îndepărtate rapid pe profilul de sol iar în urma proceselor de alterare se
formează argilă şi sescvoxizi care migrează din orizonturile superioare, astfel că
orizontul subiacent orizontului de bioacumulare, capătă un colorit deschis la culoare,
deoarece este foarte sărac în argilă şi sescvioxizi şi bogat în silice coloidală
(Eluviere-E). Argila şi sescvioxizii migraţi din orizonturile superioare, se depun într-un
orizont B argic (Bt), foarte compact şi greu permeabil.
Agricultura naturală este un sistem agroecologic de interes local care, după
Fukuoka (1978), se bazează pe patru măsuri distincte: NU lucrări adânci ale solului!
Agricultorii cred că aratul este o lucrare esenţială pentru afânarea solului. În
agricultura naturală, afânarea pământului se face prin penetrarea lui de către
rădăcinile plantelor şi prin activitatea microorganismelor, animalelor mici şi a
râmelor; NU îngrăşăminte chimice sau compost preparat! În orice fermă vegetală, o
parte din elementele nutritive esenţiale se pierd din sol şi, mai devreme sau mai târziu,
terenul respectiv sărăceşte. În agricultura naturală sunt admise doar metodele şi
mijloacele de conservare a fertilităţii solului pe seama activităţii plantelor şi
animalelor; NU combatere buruieni prin lucrări mecanice sau erbicide! Buruienile
sunt componente esenţiale ale lanţurilor trofice şi au un rol important în refacerea
fertilităţii solurilor. Ca atare, buruienile trebuie menţinute la un nivel corespunzător
pragului de dăunare şi nu combătute integral; NU chimicale! Una din problemele
mari ale agriculturii contemporane este intensificarea atacului de boli şi dăunători.
Inspirându-se din natură, unde toate componentele sale, inclusiv prada şi prădătorii.

Ferilizarea solului se face înainte de arăturile de toamnă sau primavară


înainte de a pregăti terenul pentru îngrășământ , astfel vom avea un teren bogat în
substanțe hrănitoare și legumele vor fi mai gustoase și recolta mai bogată. Cel mai
bun îngrășământ pentru sol ce se aplică toamna este gunoiul de grajd putrezit. Prin
dejecțiile animale se elimină aproximativ jumatate din substanțele organice aflate în
compoziția furajelor consumate, în principal azot, și fosfor. Peste an de cate ori avem
ocazia sa strângem frunze uscate, buruieni de la curățarea terenului, paie, resturi
vegetale toate puse într-un colț al grădini neacoperite pentru a lăsa să pătrunda apa de
cate ori plouă, se va forma în compost. Pentru obținerea unui îngrășământ cât mai bun
de 3-4 ori pe an va trebui să-l reașezăm, partea de sus o punem jos și astfel ce este jos
va fi sus, în acest fel se va macera mai ușor. Dacă în toamnă nu am avut posibilitatea
aplicării pe sol a gunoiului de grajd sau compostului putem aplica în perioadada de
vegetație a plantelor un îngrășământ format din găinaț pasăre 10 kg diluat în 150 l
apă se lasă doua-trei zile la macerat apoi se poate pune în jurul plantelor câte 250
ml nu se atinge tulpina se păstrează o mică distanță.
Îngrășămintele organice reprezintă alternativa la îngrășăminte chimice, foarte
dăunătoare pentru organismul uman și pentru natură, de-a lungul anilor pentru
economisirea de timp, bani și efort s-a recurs din ce in ce mi mult la îngrășămintele
chimice.
Perioada de administrare a îngrășăminteleor este influențată de caracteristicile
fizice ale solului.Trebuie urmărit ca substanțele nutritive să fie cât mai mult în zona
rădăcinilor active . În culturile de legume la aplicarea îngrășămintelor se va ține
cont de perioada de vegetație a acestora. Se poate face în doua – trei faze: prima la
10-15 zile de la plantare când plantele s-au prins, următoarea în perioada de
creștere intensivă a culturi și ultima la formarea fructelor.Introducând în sol cât mai
multe îngrășăminte chimice, plantele se vor dezvolta, vor face roade cât mai multe
dar gustul lor nu va fi același cu cele tratate cu îngrășăminte organice. Gustul
legumelor de altădată s-a pierdut în timp în favoarea aspectului comercial. Atât livada
de pomi fructiferi, cât și grădina de legume sau cea de flori necesită îngrijiri speciale
toamna, mai ales în ceea ce privește fertilizarea solului și pregătirea acestuia pentru
sezonul rece. Înghețul contribuie la îmbunătățirea calității stratului superficial de
pământ prin eliminarea germenilor și combaterea bolilor și a dăunătorilor.

Fertilizarea solului este de mai multe tipuri, însă un lucru de care trebuie să
ții cont, indiferent de felul în care faci acest lucru, este să nu întreprinzi nicio lucrare
de acest gen înainte de semănat.
- Fertilizarea de bază a solului se execută toamna, înainte de începerea culturii.
În această perioadă se aplică tratamente cu îngrășăminte organice și minerale, pe care
solul le absoarbe în mod natural, treptat, pe o perioadă destul de extinsă.
Fertilizarea de bază poate fi făcută și primăvara, simultan cu lucrări precum
grapatul sau cultivatul, însă soluțiile folosite în acest anotimp pentru asigurarea
substanțelor nutritive în sol sunt mai ușor solubile decât cele recomandate pentru
toamnă. De altfel, primăvara se poate face fertilizare de bază doar pentru legumele
mai târzii, nu și pentru cele timpurii.
- Fertilizarea de tip starter sau locală
Această fertilizare se execută simultan cu semănatul sau plantatul, îngrășămintele
fiind aplicate în cuiburile sau pe rândurile pregătite deja pentru plantat sau semanat.
Rolul său este de a le asigura plantelor substanțele nutritive necesare în perioada de
vegetație, vitală pentru dezvoltare.
- Fertilizarea fazială sau suplimentară
Pentru a te asigura că solul oferă plantelor necesarul de substanțe nutritive în perioada
de vegetație, poți executa lucrări suplimentare de fertilizare în acest interval de timp.
Fertilizarea suplimentară se practică în special în grădinile de legume și poate fi un
mix de fertirigare, fertilizare cu îngrășăminte complexe și fertilizare foliară.
• Fertilizarea solului primăvară
În ceea ce privește fertilizarea de primăvară, este esențială o sincronizare perfectă,
deoarece aplicarea timpurie a îngrășămintelor îți poate compromite întreaga cultură.
Plantele încep să crească în mod natural după terminarea ciclului de vegetație din
timpul iernii, datorită rezervelor conservate de carbohidrați. În plus, dacă ai fertilizat
deja solul în toamna precedentă, îngrășămintele cu eliberare lentă specifice lucrărilor
de toamnă își vor face în continuare treaba și în această perioadă. Conform
specialiștilor în agronomie, fertilizarea de primăvară este mai eficientă dacă se face
cât mai târziu, la finalul lunii mai, chiar înainte de debutul temperaturilor foarte
ridicate, tocmai pentru că le asigură plantelor substanțele nutritive necesare în timpul
verii, când ritmul lor de creștere încetinește.
• cantitate mică de nitrogen cu eliberare lentă le va permite plantelor să își refacă
rezervele de carbohidrați și să-și recapete astfel energia pentru a face față stresului la
care sunt supuse în timpul verii (căldură excesivă, dăunători, insecte etc.).
Înainte de fertilizarea de primăvară, este important să greblezi solul și să
îndepărtezi toate brazdele uscate sau putrezite, dar și să execuți lucrări superficiale de
săpare, pentru ca îngrășămintele să pătrundă cât mai bine în sol.
Rolul îngrășămintelor folosite primăvara este de a le oferi plantelor, prin sol,
substanțele nutritive necesare pentru creșterea în ritm accelerat după dezmorțirea din
sezonul rece. În ceea ce privește excesele, trebuie să știi că, indiferent dacă vorbim
despre microelemente sau macroelemente, ambele categorii pot produce mutații
nedorite în rândul culturilor. De altfel, chiar dacă folosești ambele categorii de
substanțe nutritive pentru sol, e important să acorzi o atenție sporită
macroelementelor, deoarece acestea au o pondere mai mare în nutriția culturilor.
Fertilizarea solului toamna
Fertilizarea nu trebuie executată înainte de lucrările de pregătire, care încep
încă din luna august și durează până la finalul lunii septembrie. Primul lucru pe care
trebuie să îl faci în acest sens este combaterea buruienilor încă din timpul verii. După
eliminarea acestora, vei prăși și vei ara solul pentru a-l pregăti de absorbția optimă a
substanțelor nutritive.
Fertilizarea de toamna se face după săpat și arat și are avantajul sincronizării cu
înghețul, care face posibilă eliminarea germenilor și a bacteriilor din sol. Aceasta este
foarte eficientă deoarece acoperă necesarul plantelor în perioada de vegetație, iar
efectele sale benefice de durata fac ca lucrările de primăvară să fie mai restrânse și
mai superficiale. Avantajul principal al fertilizării solului toamna este eliberarea
treptată a substanțelor nutritive din compost în sol, până la începutul primăverii, când
plantele vor începe să își extragă aceste substanțe pentru a se dezvolta optim.
Fertilizarea de toamna este vitală pentru plante, deoarece poate oferi solului și,
implicit, culturilor toate substanțele nutritive consumate în sezonul cald. Aceasta se
execută în prima faza chiar după aratul sau semănatul de toamnă și constă, de regulă,
în aplicarea unor îngrășăminte organice semidescompuse și a unor îngrășăminte
minerale sub formă de granule, care se dizolvă mai greu sub acțiunea apei. După
această etapă, urmează de regulă un al doilea episod de fertilizare, simultan cu
plantarea sau sădirea noilor culturi. Această a două etapă este necesară pentru
dezvoltarea rapidă și armonioasă a plantelor noi.

Îngrășăminte organice vs. îngrășăminte chimice


Deși scopul îngrășămintelor este de a le asigura plantelor substanțele nutritive
de care au nevoie pentru a crește, efectele lor pe termen lung sunt diferite asupra
solului, în funcție de natură organică sau chimică specifică.
Îngrășămintele naturale sau organice sunt îngrășăminte neprocesate sau procesate
foarte puțin prin extragere și rafinare. Acestea se obțin din deșeurile animalelor sau
ale plantelor, dar includ și mineralele naturale sub formă de pulbere. Cele mai
populare îngrășăminte naturale sunt cele obținute din gunoi de grajd, compost
organic sau făină de oase de proveniență animală.
Îngrășămintele sintetice, cunoscute și drept artificiale, chimice sau anorganice, se
obțin prin procesarea anumitor resurse pentru obținerea substanțelor nutritive.
Acestea pot fi extrase din diferite tipuri de soluri, din roci și minerale, din produse
petroliere sau organice. În cazul îngrășămintelor sintetice se cunosc cu precizie
proprietățile nutriționale și aportul adus solului, respectiv plantelor.
Avantaje și dezavantaje ale îngrășămintelor organice și ale celor chimice
Pentru oricare dintre cele două tipuri de fertilizanți există o serie de avantaje
și dezavantaje și o veritabilă dezbatere privind preferințele pentru o categorie sau
pentru alta. Iată, pe scurt, o descriere a avantajelor și a eventualelor efecte nocive ale
fiecăruia dintre cele două tipuri de îngrășăminte:
Îngrășămintele organice:
- eliberează substanțe nutritive pe măsură ce se descompun și contribuie la
îmbunătățirea pe termen lung a calității și a permeabilității optime a solului;
- sunt cu eliberare lentă, așadar distrugerea culturilor prin supradozare este aproape
imposibilă, la fel și riscurile de acumulare a substanțelor nocive pentru culturi;
- reprezintă o soluție ecologică, biodegradabilă, regenerabilă și de durata pentru
fertilizarea solului;
- pot fi obținute în propria gospodărie, în urmă prelucrării compostului sau a
gunoiului provenit de la animale;
- dacă nu le produci în gospodărie, îngrășămintele organice sunt mai costisitoare
decât cele chimice;
- nu reprezintă o soluție bună pentru rezultate pe termen scurt, deoarece modul lor
de acțiune presupune, în primul rând, descompunerea treptată în substanțe nutritive
pentru sol și plante;
- raportul N-P-K (nitrogen, fosfor, potasiu) al îngrășămintelor organice nu este
cunoscut cu precizie și poate avea variații mari, așadar nici efectele acestora asupra
plantelor în perioada de dezvoltare nu pot fi anticipate.
Îngrășămintele chimice:
-acționează rapid și oferă rezultate vizibile în cel mai scurt timp;
- aportul de substanțe nutritive este precis, iar acest lucru face posibilă dozarea
optimă în funcție de tipul culturii, stadiul de creștere și alte asemenea variabile;
- comparativ cu îngrășămintele organice, au un preț mult mai scăzut în comerț;
- pot proveni din surse precum combustibilii fosili (petrol), care, pe termen lung, nu
oferă beneficii culturilor și solului;
- utilizate în mod repetat, pot duce la deteriorarea solului și la schimbarea pH-ului
acestuia, dar și la distrugerea florei bacteriene benefice care apară solul de anumiți
dăunători;
- se eliberează rapid și asigura o creștere accelerată, însă riscurile supradozării și ale
distrugerii culturilor sunt destul de mari din acest motiv;
- pentru că nu au o eliberare treptată a substanțelor nutritive, implică repetarea
fertilizării și cresc astfel riscurile apariției și acumulării unor substanțe toxice în sol,
care pot ajunge ulterior și în culturi.
Fertilizarea solului în grădină și livadă –
Ca să fertilizăm corect grădina sau livada trebuie să cunoaștem rolul elementelor
nutritive în viața plantelor și cum influențează ele calitatea recoltei.
Elementele nutritive alcătuiesc hrana plantelor și prin prezenta lor în cantități
suficiente și în forme asimilabile influențează creșterea și dezvoltarea plantelor
legumicole, pomii și arbuștii fructiferi, plantele ornamentale.
Comparativ cu plantele ornamentale sau alte plante de cultură, plantele legumicole au
pretenții mai ridicate față de elementele nutritive iar acest aspect este determinat de
un sistem radicular slab dezvoltat, răspândit în stratul superficial al solului unde
umiditatea este mai prezentă determinând o capacitate redusă de absorbție. Totodată
legumele sărăcesc solul repede de elementele nutritive datorită producțiilor mari
realizate pe unitatea de suprafață.
Plantele necesită pentru nutriţia lor un număr mare de elemente nutritive (în cenuşa
plantelor se găsesc toate elementele minerale existente în litosferă), care provin fie
direct din minerale, fie din mineralizarea substanţelor organice din sol (Atanasiu,
1984). Totuşi, numai câteva sunt absolut esenţiale pentru viaţa plantelor, pe care
specialişti le-au grupat, în funcţie de compoziţia plantelor (tabelul 5.4.2.5.1), în trei
categorii:
- macroelemente, necesare plantelor în cantităţi mari (> 0.01% din
substanţa uscată): carbon (C), oxigen (O), hidrogen (H), azot (N), fosfor (P), potasiu
(K), calciu (Ca), magneziu (Mg), sulf (S), sodiu (Na) şi clor (Cl);
- microelemente, necesare în cantităţi mai mici (0.01 – 0.00001%) : fier
(Fe), mangan (Mn), cupru (Cu), zinc (Zn), bor (B), molibden (Mo), cobalt (Co),
vanadiu (Va)etc.;
- ultramicroelemente, necesare în cantităţi foarte mici (< 0.00001% din
substanţa uscată): elementele radioactive naturale (uraniu, radiu, cesiu etc).Tipuri de
îngrășăminte folosite la fertilizarea de primavară
Macroelementele au rolul principal și au o pondere mai mare în hrana planteleor
decât microelementele dar nici unul nu poate lipsi sau să se afle în exces în hrana
plantelor, ambele cazuri provocând modificări nedorite în plante.
Azotul-N Favorizează (în cantitate corespunzătoare) desfășurarea
normală a metabolismului și influențează creșterea masei vegetative și a fructelor.
Plantele legumicole pretențioase la azot sunt cele de la care consumăm frunzele,
pețiolii , mugurii vegetativi, lăstarii. Plantele ornamentale decorative prin frunze sunt
și ele consumatoare de azot. În exces, azotul stimulează creșterea vegetative în
detrimental fructificării și a calității fructelor, prelungesc perioada de vegetație,
întârzie fructificarea și maturarea fructelor, reduce rezistența la boli și la păstrare.
Sub aspect general, plantele au culoare verde închis, creștere haotică, fructificare
slabă. Cea mai gravă consecință a excesului de azot este acumularea sub forma de
nitrați și nitriți în organele comestibile.Carența in N se evideanțiază prin creșteri
slabe, frunze clorotice (îngălbenite), mai ales cele bătrâne (de la baza plantei) care
vor cădea datorită translocării azotului în organele tinere ale plantei.
Fosforul-P Stimulează înflorirea, fructificarea, depozitează substanțele
de rezervă, fixează planta în sol, influențează maturarea fructelor și calitatea
legumelor. Împreună cu potasiul, calciul și magneziul determină rezisteța plantelor
la secetă și ger. Carența apare mai rar și se manifestă prin creșteri slabe ale
plantelor, influențează negativ fructificarea determinând întârzierea coacerii, scade
rezistența la atacul de boli și dăunători. Ca aspect general, frunzele au culoare verde
închis, apoi albăstrui și mai târziu purpurii.
Potasiul-K Participă la absorbția apei în rădăcini, stimulează acumularea
glucidelor și contribuie la creșterea si rezistenta la ger si secetș a plantelor.
Influențează pozitiv calitatea fructelor și stimulează enzimele implicate în
fotosinteză.
Insuficiența potasiului duce la dereglări fiziologice, dezvoltare insuficientă a
țesuturilor mecanice, frunzele se colorează în galben- brun, scade calitatea fructelor
sș scade rezistența la ger și secetă. Plantele au aspect de veștejit.Exemplu: la tomate,
carența de potasiu determină apariția pe fructe a unor pete/zone colorate în verde sau
galben numite “ pete de ceară “.În caz de exces de K, unele specii ca sfecla sau
cartoful cresc normal dar dau produse de calitate inferioară caracterizate printr-un
procent redus de glucide în rădăcinile de sfeclă sau exces de suber în tuberculi.

Calciul – Ca, se acumulează în principal în rădăcinile plantelor (aprox. 90 %)


dar rolul lui este de a întări pereții celulari.
În exces, Ca, determină reacție excesiv alcalină a solului, nefavorabilă multor specii
legumicole, determină apariția clorozei, perturbări în aprovizionarea cu elemente
minerale. Frunzele se îngălbenesc fiindcă plantele nu mai pot absorbi Fe si Mg (care
trec în forme insolubile) .Carenta de Ca determină o reacție excesiv acidă a solului
nefavorabilă multor specii, duce la perturbarea unor procese biochimice care au drept
rezultat oprirea din dezvoltare a plantelor și mortificarea mugurilor terminali. Lipsa
Ca scade rezistența fructelor la șocurile mecanice produse în timpul recoltării,
transportului sau depozitării, ceea ce duce la deprecierea producției și implicit crește
incidența atacului de agenți patogeni.Exemplu, la tomatele de seră, lipsa Ca provoacă
putrezirea zonei pistilare a fructelor.Ca aspect general frunzele tinere sunt răsucite,
rigide, limbul se colorează în alb-verzui și devin apoi cafenii sau au pete brune.

Magneziul – Mg, intră în compoziția clorofilei și împreună cu K influențează


creșterea organelor de reproducere, are rol în metabolismul apei, participă la
desfășurarea multor procese biochimice. Insuficiența apare pe solurile reci și cu
reacție acidă determinând încetinirea creșterii plantei, a înfloririi și coacerii fructelor.
Sodiul și potasiul în exces accentuează carența de magneziu. Îngrășămintele cu azot
atenuează carența de magneziu, favorizându-i absorbția. Sub aspect general, frunzele
capătă nuanțe caracteristice la început galbene apoi cu arsuri – la cartof, purpurii →
portocaliu → roșcat – la varza creata, conopida, broccoli, pete eliptice de culoare
albicioasa pe vârfurile frunzelor – la ceapă. Nervurile frunzelor rămân verzi iar
marginile se curbează. Mg în exces este foarte toxic și dăunător putând provoca
moartea plantei mai ales în lipsa de Ca care anihilează efectul nociv.

Sulful – S, este utilizat în procese de biosinteză și fotosinteză.


Plantele cu cerințe mari față de S sunt: ceapa, sfecla, păstârnacul, varza. Sulful
conferă o aromă caracteristică datorită unei substanțe numită sulfură de alil .
Carenta de Sulf determină decolorarea nervurilor și a frunzelor în general deoarece
conținutul în clorofilă scade, intensitatea fotosintezei scade iar plantele sunt debile.
Exemplu, la tomate, insuficiența sulfului determină alungirea excesiva a tulpinii.
Administrarea îngrășămintelor
Elementele nutritive sunt absorbite de către plante pe două cai: prin rădăcină- cele
extrase din sol; prin frunze – cele extrase din atmosferă precum și cele administrate
sub formă de soluții foliare.
Pretențiile plantelor legumicole față de elementele nutritive sunt diferite în funcție
de faza de vegetație, cele mai mari cerințe le au în faza formării organelor comestibile.
Cerințele sunt diferite și față de concentrația soluției solului în faza de vegetație.
Aceste cerințe sunt mai mici la începutul perioadei de vegetație și cresc odată cu
creșterea plantei.
Forma de administrare a îngrășămintelor este forma solidă pentru fertilizarea de bază
și locală iar in vegetație solidă și lichidă pentru culturile în câmp, protejate și forțate
și numai lichidă pentru culturile în medii artificiale (culturi fără sol).
O atenție deosebită se acorda raportului dintre elementele nutritive.

Fertilizanții organici- Ca sa fim prietenoși cu mediul (în special solul), să nu


poluăm pânza freatică fiindcă poate ajunge în apa potabilă. In plus fertilizanții
organici conțin o seamă de microorganisme benefice pentru sol pe termen lung.
Fertilizanții organici, indiferent că-i compost, gunoi de grajd, praf de oase sau
resturi vegetale au efect diferit asupra compoziției solului și implicit asupra plantei
datorită raportului diferit dintre elementele nutritive. Pentru o fertilizare organică
NU trebuie dozele indicate într-o tehnologie de cultură, plantele extrăgându-și
necesarul din ce se gșsește în sol.
Fertilizantul organic are nevoie de cel puțin 3-4 săptămâni (funcție de starea
vremii) pentru a putea fi accesibil pentru plante, adică acestea să poată absorbi
nutrienții. Dacă el este administrat în vegetație, el devine accesibil când trebuie
recoltată cultura respectivă. În această perioadă ideali sunt fertilizanții minerali care
se absorb rapid în plantă și au efect imediat.
Din categoria îngrășămintelor organice fac parte: gunoiul de grajd, gunoiul de
păsări, composturile, resturile vegetale, îngrășămintele verzi, gunoiul artificial,
mranița, gülee, urina și mustul de gunoi, etc.
Gunoiul de grajd , un amestec de așternut și dejecțiile solide și lichide ale animalelor.
Se folosește în stare proaspătă sau în diferite faze de descompunere și conține în
cantități apreciabile azot, fosfor, potasiu, calciu și diferite microelemente. Pe lângă
aprovizionare cu substanțe nutritive, contribuie și la îmbunătățirea caracteristicilor
solului îmbunătățind conținutul în humus și structura solului, mărind permeabilitatea
și capacitatea de reținere a apei și chiar o corectare în o anumită măsură a reacției
solului. Dozele care se aplica se stabilesc in functie de cultura premergatoare si cea la
care urmează a fi aplicat îngrășământul, tipul de sol, etc. La culturile de câmp se
aplică de obicei doze de 20-30 t/ha dar se poate mari cantitatea până la 40-50 t/ha.
Gunoiul de pasari, este un îngrășământ cu acțiune rapida și cu conținut aproape
dublu de N, P și K, comparativ cu gunoiul de grajd, Se poate folosi fie în stare uscată,
fie sub formă lichidă (în amestec cu apa). Are anumite restricții în ceea ce privește
aplicarea în stare proaspătă, având un efect de creștere al acidității solului.
Compostul, este un îngrășământ rezultat prin fermentarea resturilor vegetale cu sau
fără resturi organice până la o consistenșă asemănătoare particulelor de sol. În unele
țări se utilizează acceleratori ai procesului de fermentare (bacterii sau ciuperci).
Compostul se folosește mai mult ăn legumicultură dar poate fi folosit și la cultura
mare, cantitățile care se aplică fiind de 15-20 t/ha.
Resturile vegetale, după recoltarea culturii, resturile rămase pot fi tocate și îngropate
sub arătură, reprezentând un îngrășământ ieftin și valoros.
Îngrășămintele verzi
O tehnica tot mai des folosită o reprezintă reînsămânțarea terenurilor după recoltarea
culturii principale cu specii de plante puțin pretențioase, cu ritm rapid de dezvoltare și
o masă vegetativă mare. De regulă plantele folosite sunt din familia leguminoaselor
(mazăre, lupin, trifoi) valorificându-se astfel și capacitatea acestora de fixare a
azotului, dar mai pot fi folosite rapița, floarea-soarelui, muștarul, secara etc. Când
plantele sunt în plinș vegetație, se toacă și se introduc sub brazdă, efectul lor benefic
fiind pe mai mulți ani. Pentru o maximizare a efectului se poate aplica și o cantitate de
10 t/ha gunoi.
Gunoiul artificial, se obține prin fermentarea resturilor vegetale, de regulă paie în
combinație cu ape reziduale, must de grajd sau urina de la animale. Se poate completa
cu îngrășăminte chimice în timpul procesului de fermentare iar gunoiul astfel obținut
are valoare calitativă apropiată de a gunoiului de grajd.
Mranita, rezultă din gunoiul de grajd în urma fermentării avansate. Se folosește de
obicei în legumicultură și se poate aplica împreună cu îngrășăminte chimice pentru un
maxim de eficiență.
Gülee, amestecul cunoscut sub această denumire reprezintă dejecțiile lichide și solide,
rezultate în urma colectșrii acestora pe durata exploatarii animalelor, apa de la
igienizarea adăposturilor și apa de ploaie. Acestea se colectează în bazine unde
fermentează, apoi sunt aplicate pe teren.
Urina si mustul de gunoi de grajd, sunt îngrășăminte lichide bogate în azot ș i
potasiu.Colectarea acestora se face în bazine acoperite. Se folosesc fie
ca îngrășăminte suplimentare fie ca îngrășăminte de bază. Se pot aplica și în timpul
vegetației, fiind foarte eficace la culturile de legume și în livezi. La aceste
îngrășăminte se recomandă încorporarea în sol imediat după aplicare pentru a evita
pierderile prin volatilizare.
În concluzie, folosirea îngrășămintelor organice este o alternativă demnă de luat în
considerare de către totț fermierii. Pe lângă avantajele deja enumerate, prin folosirea
îngrășămintelor verzi se pot accesa subvenții care ajung până la 130 euro/ha. De
asemenea o parcelă de teren care a fost fertilizată doar cu îngrășăminte organice, în
timp, poate fi certificată eco. Aplicarea tuturor tehnologiilor eco pe suprafețele
deținute asigură obținerea unor produse de o calitate superioara, a căror piață este din
ce în ce mai mare.
Pentru legumicultură este ideală fertilizarea mixtă cu fertlizarea de bază organică și
suplimentar minerale fazial.
Îngrășămintele organice ce provin din diverse produse reziduale naturale se împart
în:
• Îngrășăminte de origine locală: gunoi de grajd, paie, mrănita, compost, turbă,
urină și mustul de urină, etc.
• Îngrășăminte verzi provenite din culturi cu vegetație rapidă care se
încorporează în sol cu scopul de a crește fertilitatea și a ameliora solul. Se folosesc
muștarul alb, ridichea chinezeascș – soiul Clovis, amestec de
mazăre+mazariche+bobusor (1/4 +1/4 +1/2), hrișca, lupin, trifoi sau resturi vegetale
din culturi anterioare (care sunt sănătoase).
Îngrășămintele verzi sau culturile verzi sunt plante care se încorporează în sol în
scopul îmbunătățirii proprietăților acestuia. Îngrășămintele verzi au următoarele
efecte benefice:
-îmbogățesc solul în materie organică;
-intensifică activitatea microbiologică a solului;
-îmbogățesc solul în azot, mai ales când este vorba despre leguminoase;
-ameliorează structura solului;
-reduc eroziunea solului prin vânt sau apă;
-previn levigarea elementelor nutritive, în special a nitra ilor.
Plantele ce pot fi utilizate ca şi culturi verzi sunt următoarele: mazăre, măzăriche,
rapiță, muștar, lupin, sulfină.Semănarea culturilor verzi trebuie realizată în perioada
1 august–30 septembrie, iar biomasa formată trebuie să fie încorporată în sol în
perioada 15 februarie – 31 martie.
Condiții privind folosirea gunoiului de grajd:
- maxim 170 kg N/an/ha suprafața agricola utilizata;
- limită se aplică exclusiv utilizării gunoiului de grajd, gunoiului de grajd uscat și
gunoiului de pasăre deshidratat, compostului de excremente de animale, inclusiv
gunoiul de pasăre, compostului de gunoi de grajd și excrementelor animaliere
lichide;
- în cazul producției unei cantități excesive de îngrășăminte de origine animala, este
necesara încheierea acordurilor de cooperare (numite si contracte de comodat) cu alte
unități ecologice din regiune, in vederea împrăștierii surplusului de îngrășăminte;
- excrementele de animale sub formă lichidă se utilizează după fermentarea
controlată şi/sau diluţia adecvată
Controlul buruienilor se realizează prin aplicarea anumitor metode care, în
funcție de momentul şi modul de aplicare, pot fi preventive şi curative.Metode
preventive:
• rotația culturilor;
• fertilizarea cu gunoi de grajd fermentat sau compost;
• lucrările solului, prin care se poate diminua gradul de îmburuienate;
• folosirea de material semincer certificat;
• semănatul în epoca şi la densitatea optimă;
• distrugerea focarelor de buruieni problemă de pe terenurile necultivate
Din categoria bolilor fac parte virozele (care sunt produse de virusuri),
micoplasmozele (ce sunt produse de micoplasme), bacteriozele (produse de bacterii) și
micozele (care au ca patogeni fungii). Se poate face prin:
Metodele preventive
• dezinfecţia uneltelor, utilajelor şi a hainelor muncitorilor;
• rotaţia culturilor, prin care se previne înmulţirea exagerată a bolilor;
• efectuarea arăturii cât mai repede după recoltarea plantei premergătoare;
• folosirea de material semincer certificat;
• distrugerea buruienilor gazdă pentru anumiți agenți patogeni;
• adunarea şi distrugerea resturilor vegetale infectate;
• folosirea de soiuri/ hibrizi rezistenţi/ toleranţi la atacul bolilor;
• văruirea trunchiului copacilor, a depozitelor şi a magaziilor, care reprezintă o
măsură obligatorie de igienă culturală.
Metodele curative
Combaterea fizică
•  prin temperaturi ridicate,
•  prin foc,
• prin trecerea seminţelor cu tegumentul gros prin flacără,
•  prin solarizare (presupune tratarea seminţelor prin expunere la soare pentru
• distrugerea agenţilor patogeni de la suprafaţa acestora de către radiaţiile solare);
Combaterea mecanică
• tăierea părților de plantă bolnave sau a plantelor bolnave în întregime,
• sortarea semintelor
Combaterea chimică se face prin folosirea produselor fitosanitare listate in Anexa II a
Regulamentului 889/2008
Combaterea biologică
• cu ajutorul microorganismelor,
• prin utilizarea de preparate cu extracte de plante;
Controlul dăunătorilor în agricultura ecologică
În grupa dăunătorilor intră: acarienii, nematozii, insectele, moluștele, păsările,
mamiferele. Se poate face prin:
Metodele preventive
• rotația culturilor prin care se previne înmulțirea exagerată a unor dăunători;
• lucrările solului, prin care sunt distruși sau se împiedică dezvoltarea dăunătorilor;
• semănatul în epoca optimă, prin care se evită atacul unor dăunători, care se pot
dezvolta în
• cazul semănatului timpuriu;
• îndepărtarea buruienilor gazdă pentru anumiți dăunători;
• tocarea resturilor vegetale rămase după recoltare;
• folosirea de soiuri/ hibrizi rezistenței la atacul dăunătorilor.

Metodele curative:
Combaterea fizică
• prin temperaturi ridicate sau scăzute, (în spaţii închise de tip depozit, sere sau
solarii);
• prin foc, respectiv arderea dăunătorilor (de exemplu, arderea omizilor din pomi
• cu ajutorul unor făclii),
• prin folosirea luminii, care se bazează pe atragerea unor specii de insecte prin
• lumină (de exemplu, fluturii crepusculari şi nocturni) şi combaterea acestora;
• prin folosirea sunetelor care pot fi utilizate pentru îndepărtarea păsărilor, a
• rozătoarelor, dar şi a mamiferelor (de exemplu, porcii mistreţi).
Combaterea mecanică
• colectarea şi distrugerea insectelor dăunătoare (de exemplu, omida păroasă a
• dudului, gândacul din Colorado s.a.);
• folosirea de plante capcană, folosirea inelelor cu clei;
• răzuirea scoarţei pomilor;
• inundarea, (turnarea de apă în galeriile de rozătoare (şoareci, şobolani), cârtiţe,
• coropişniţe);
• stropirea cu apă,
• instalarea de sperietori, pentru alungarea păsărilor care atacă diferitele culturi;
• instalarea de plase şi garduri în jurul culturilor agricole, pentru a ţine la distanţă
• rozătoarele,
• instalarea de plase deasupra culturilor agricole în perioada de maturarea
• fructelor, pentru a se preveni atacul păsărilor (de exemplu, la viţa-de-vie).
Combaterea chimică
 prin folosirea produselor fitosanitare ce con in substan ele active listate in Anexa
II a Regulamentului CE 889/2008;
Combaterea biologică
 -cu ajutorul plantelor care, prin conţinutul în anumite principii active, au o acţiune
repelentă sau chiar de distrugere asupra insectelor.
Ex de plante sunt: ceapa, usturoiul, coada şoricelului, pelinul, levănţica, tutunul s.a.;
 -cu ajutorul acarienilor şi insectelor, care pot fi prădători sau paraziţi.
Ex: păianjenul prădător (Phytoseiulus persimilis) folosit pentru combaterea
păianjenului roşu (Tetranychus urticae); buburuza (Coccinella 7-punctata), folosită
pentru combaterea păduchilor de frunze, gândacului ovăzului, tripşilor grâului s.a,
viespea Trichogramma evanescens, folosită pentru combaterea fluturelui alb al
verzei; viespea Encarsia formosa, folosită pentru combaterea musculiţei albe de seră;
 -cu ajutorul microorganismelor, prin folosirea de biopreparate virotice,
biopreparate bacteriene (precum Bacillus thuringiensis utilizat pentru combaterea
omizilor diferitelor specii de lepidoptere), biopreparate fungice, protozoare şi
nematozi;
 -cu ajutorul altor animale, cum sunt păsările, broaştele, aricii, care consumă
insectele dăunătoare din culturile agricole;
Combaterea biotehnică
• instalarea de capcane cu feromoni,
• folosirea capcanelor colorate (foi adezive, lipicioase), cum este folosirea în sere a
capcanelor galbene pentru atragerea musculiţei albe de seră.
Combatere biodinamică este bazată pe prinderea insectelor, incinerarea lor şi
utilizarea cenuşei rezultate pentru stropirea plantelor
Sursele de elemente nutritive, inclusiv cele din sol, vor fi folosite într-o
manieră responsabilă şi durabilă, care va optimiza efectul lor. De asemenea, va fi
redusă pierderea nutrienţilor în mediu înconjurător şi se va preveni acumularea în sol
de metale grele şi alte substanţe poluante.
Baza programului de fertilizare o constituie materialele biodegradabile de origine
microbiană, vegetală sau animală rezultate în urma practicilor agroecologice şi
metodele de stimulare a activitatii (micro)organismelor din sol. De asemenea,
programul de fertilizare cuprinde şi îngrăşăminte minerale, cu excepţia
îngrăşămintelor sintetice, în special cu azot (azotat de amoniu, uree etc.), care sunt
interzise.

Concluzii în fertilizarea solului în agricultura ecologică


La alcătuirea planului de fertilizare trebuie în primul rând luate în considerare toate
materialele reciclabile cu valoare fertilizantă din fermă (dejecţii de animale, reziduuri
vegetale, ş.a.) şi numai în completarea necesarului se va apela la îngrăşăminte produse
industrial. Planul de fertilizare trebuie să asigure o nutriţie echilibrată cu NPK, şi, în
situaţii particulare, cu alţi nutrienţi (Ca, Mg, S, microelemente) pentru a putea
valorifica pe deplin potenţialul productiv al culturilor şi a diminua riscul apariţiei unor
manifestări de deficienţe sau excese trofice. Separat de Planul de fertilizare, pentru
solurile ce conţin aciditate vătămătoare (pHH2O<5,5) trebuie alcătuit şi un plan de
amendare periodică. Sortimentele de îngrăşăminte minerale trebuie alese astfel încât să
se armonizeze cu însuşirile solurilor pe care urmează să fie aplicate pentru a le asigura o
eficienţă maximă şi a reduce riscul de pierderi prin diferite procese. Perioadele de
aplicare a îngrăşămintelor trebuie să fie, pe cât posibil, armonizate cu perioadele de
consum maxim al culturilor. În acest sens este recomandabilă fracţionarea dozelor de
îngrăşăminte, în special a celor cu azot, măsură care reduce şi riscul de disipare a
nutrienţilor în alte compartimente ale mediului. O atenţie deosebită trebuie acordată
administrării îngrăşămintelor organice. Pe lângă efectul fertilizant, acestea (mai cu
seamă cele solide) pot avea efecte deosebit de pozitive asupra activităţii biologice a
solului, capacităţii de reţinere a apei, rezistenţei la secetă a culturilor, stabilităţii
culturale a solului, ş.a. Dar aplicarea lor în doze mai mari decât cele recomandate, sau
în perioadele "inchise" (în special în lunile de iarnă), pot provoca fenomene de poluare
a apelor de suprafaţă şi subterane cu nitraţi. Din raţiuni de protecţie a mediului,
recomandările de aplicare a îngrăşămintelor organice, în ceea ce priveşte cantitatea şi
momentele de aplicare pot să nu corespundă în totalitate cu principiile agronomice
clasice. Este foarte important modul de aplicare a îngrăşămintelor (împrăştiere şi
încorporare în sol, aplicare localizată, aplicări foliare) precum şi uniformitatea aplicării.
Se pot obţine, de exemplu, reduceri importante ale dozelor prestabilite în planul de
fertilizare prin aplicarea localizată a îngrăşămintelor. Planul de fertilizare este un
instrument cu caracter previzional. El trebuie revizuit ori de câte ori intervin abateri în
cursul normal de creştere şi dezvoltare a plantelor determinate de accidente climatice
sau din alte cauze. În acest sens este recomandat să se păstreze un registru la nivelul
fermei în care să fie consemnate la fiecare parcelă (solă) istoricul fertilizării, culturile în
rotaţie, producţiile obţinute, tipul şi dozele de îngrăşăminte efectiv aplicate, modul de
aplicare şi momentele în care au fost aplicate, alte observa-ii relevante privind
tehnologiile de fertilizare aplicate. Asemenea informaţii sunt deosebit de utile la
perfecţionarea permanentă a planului de fertilizare şi în gestiunea economică a
exploataţiei agricole sau agrozootehnice.

"Solul trebuie lucrat când ne primeşte şi nu trebuie lăsat să aştepte."


Acest principiu aparţine marelui agronom Gheorghe Vineş şi se bazează pe realitatea
conform căreia cea mai frecventă şi păgubitoare greşeală agrotehnică este efectuarea
lucrărilor solului ori prea devreme, ori prea târziu, când terenul este moale sau prea
tare.
Bibliografie:

1. MANUAL DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ (suport de curs)


Ion TONCEA Enuţă SIMION Georgeta IONIŢĂ NIŢU
Daniela ALEXANDRESCU Vladimir Adrian TONCEA
2. Regulamentul (CE) nr. 834 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind
producția ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a
Regulamentului (CEE)nr. 2092/91, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L
189/1/2007;
3. Revoluţia unui spic, Masanobu Fukuoka 1978
4. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005 - Pedologie,
Editura AcademicPress, Cluj Napoca;
5. Chiriţă C., 1974 - Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Editura
Ceres, Pedologie, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti

agriculturadurabila.ro/wp-content/uploads/2016/06/manual.pdf
https://www.icpa.ro/documente/coduri/Planuri_de_fertilizare.pdf
https://finantariagricole.ro/sfat/fertilizarea-organica/

S-ar putea să vă placă și