Combaterea ecologică a bolilor

Cuprins:

Introducere................................................................ 1
Boli............................................................................. 4
Metode preventive....................................................10
Metode curative........................................................ 11
Concluzii.................................................................... 19
Bibliografie................................................................ 20
 Combaterea ecologică a bolilor

Introducere

Agricultura ecologică câștigă o importanță din ce în ce mai mare și este într-o

continuă extindere. Această dezvoltare este susținută de cererile crescânde ale
consumatorilor pentru produse agricole ecologice, aceștia devenind din ce în ce mai
conștienți și interesați de asigurarea sănătății prin consumul produselor, la care se
adaugă și cerințele societății pentru o dezvoltare agricolă durabilă, precum și
multitudinea de efecte favorabile la nivel de fermă agricolă și mediu înconjurător.
Agricultura ecologică a cunoscut o creștere continuă a suprafețelor în ultimul
deceniu, atât pe plan mondial cât și la noi în țară, asociat cu diversificarea producției
ecologice și o organizare din ce în ce mai bună a sistemului ecologic. Istoria culturală
a terenurilor va ajuta cultivatorul să stabilească opţiunile agronomice, în special să
elaboreze un plan adecvat de cultivare a terenurilor (rotaţia, succesiunea şi
amplasarea culturilor şi tehnologia de cultivare) care poate preveni apariţia unor
probleme. Este clar că este bine să cultivăm speciile şi genotipurile locale, deoarece,
de obicei, acestea sunt rezistente la bolile şi dăunătorii din regiune. Înainte de a le
cultiva, trebuie însă verificat dacă sunt cerute de piaţă.
Refacerea echilibrului natural al ecosistemului agricol este adesea suficientă
pentru a menţine bolile şi dăunătorii sub pragul de dăunare, prag care variază în
funcţie de specificul fiecărei ferme în parte. Astfel, este necesară o monitorizare
constantă a bolilor şi dăunătorilor culturilor agricole prin observaţii de câmp şi
colectarea de probe. De asemenea, trebuie acordată atenţie buletinelor
agro-meteorologice şi de avertizare care conţin informaţiile de care este nevoie
pentru a se asigura o monitorizare satisfăcătoare a celor mai periculoase boli şi
dăunători.
Fermele ecologice aplică măsuri complexe pentru prevenirea pierderilor
datorate buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
Recomandare:
Plantele cultivate, ca şi cele necultivate, dar folositoare, trebuie protejate de
buruieni, boli şi dăunători prin combinarea măsurilor preventive cu cele curative.
Normă:
În agricultura ecologică sunt admise metodele si mijloacele care nu pun in pericol
integritatea si funcţionarea ecosistemelor şi calitatea produselor agricole şi
alimentare. De asemenea, metodele şi produsele de protecţia plantelor trebuie să
corespundă standardelor naţionale şi internaţionale de profil.
Plantele cultivate se diferenţiază foarte mult prin lungimea perioadei de
vegetaţie, cerinţele faţă de apă şi elemente nutritive şi prin capacitatea de a se
autosuporta sau de a se asocia. Sub aspectul duratei perioadei de vegetaţie plantele
din cadrul rotaţei se clasifică în: efemere (ocupă terenul timp de aproximativ 8

1
 Combaterea ecologică a bolilor

săptămâni), anuale (ocupă terenul între 2 luni şi 1 an), bienale (au nevoie de 2 ani
pentru a parcurge toate fazele de vegetaţie) şi perene (ocupă terenul mai mult de 2
ani). De asemenea, într-o succesiune raţională, plantele mari consumatoare de apă
şi/sau substanţe nutritive se plasează după cele cu consumuri specifice mai mici.
Prin cultivarea unei plante mai mulţi ani la rând sau după un timp relativ scurt pe
aceeaşi parcelă se produce aşa numita ―oboseală a solului‖ ca urmare a consumului
unilateral de elemente nutritive, a acţiunii toxice sau inhibitoare a substanţelor
eliberate de unele plante în sol şi a înmulţirii excesive a unor patogeni - bacterii,
ciuperci, nematozi, buruieni etc. Din această cauză, în agricultura ecologică este
exclusă monocultura şi se promovează rotaţiile lungi (4 – 8 ani) şi multifuncţionale,
cu efecte favorabile atât asupra solului, cât şi asupra productivităţii şi eficienţei
plantelor de cultură. - viaţa comunitară (biocenozică) a plantelor; Plantele agricole
trăiesc în comunităţi (biocenoze) care conţin pe lângă indivizii speciei cultivate şi o
serie de alte organisme, mai mult sau mai puţin folositoare. Dintre organismele
folositoare amintim: bacteriile fixatoare de azot, ce se dezvoltă pe rădăcinile
plantelor leguminoase, ciupercile micorizice, care trăiesc în asociaţii aproape cu
toate plantele de cultură şi buruienile cu efect repelent sau cu rol de gazdă pentru
prădătorii naturali, iar dintre cele dăunătoare, bacteriile şi ciupercile patogene,
plantele parazite, buruienile şi ceilalti agenţi patogeni şi dăunători. Având în vedere
specificitatea biocenozelor agricole, se recomandă rotaţiile dominate de biocenoze
folositoare şi excluderea plantelor sensibile la boli şi dăunători.
Plantele cultivate, ca şi unele dintre cele necultivate, dar folositoare, trebuie
protejate prin măsuri tehnologice speciale datorită capacităţii lor de autoapărare
relativ reduse şi tendinţei de intensificare a frecvenţei şi intensităţii unor factori
abiotici (îngheţ, arşiţă, secetă, exces de apă, degradare fizică, chimică şi biologică a
solurilor, greşeli tehnologice etc.) şi biotici (buruieni, boli şi dăunători) nefavorabili
(Toncea, 2002 şi Toncea I. & R., Stoianov, 2002). Pentru a supravieţui, plantele
cultivate trebuie să facă faţă concurenţei a circa 30 000 de buruieni, din care 1800
pot produce serioase pierderi economice, să reziste atacurilor a peste 50 000 de
fungi, care provoacă mai bine de 1500 de boli, a 15 000 de nematozi, din care 1 500
provoacă pagube grave şi a peste 800 000 de insecte, din care 10 000 pot uneori
provoca efecte devastatoare (Farmer‘s digest, 1979). Pagubele produse de aceşti
factori biotici plantelor cultivate variază, în medie, între aproximativ 24 % şi 45 %,
indiferent de tehnologia de cultivare şi, de obicei, la aceste pierderi de recoltă
contribuie, mai mult sau mai puţin, toate categoriile de dăunători. Datele din acest
tabel sugerează, de asemenea, ierarhizarea duşmanilor naturali în următoarea
ordine crescătoare: buruieni, dăunători şi boli.
De regulă, lucrările ştiinţifice de protecţia plantelor utilizează unul sau mai
multe dintre următoarele cuvinte: buruiană, dăunător, boală şi combatere.
Buruiană este numele dat diverselor plante care cresc în locuri unde noi nu dorim
să crească. Această definiţie, promovată, se pare, de adepţii agriculturii intensive,
include toate speciile de plante care cresc împreună cu plantele cultivate. Multe

2
 Combaterea ecologică a bolilor

dintre aceste, aşa–zise, buruieni, sunt însă surse de excelente medicamente pentru
menţinerea şi refacerea sănătăţii oamenilor (Jourdain, citat de Păun, 1995, susţine că
peste 40% din medicamentele moderne, franceze şi americane, se obţin din produse
naturale, în majoritate din plante).
Dăunător este numele dat organismelor animale care atacă plantele ori
produsele vegetale, producând pagube economice semnificative. Definiţia include
toţi factorii biotici dăunători, sau, precum în acest caz, se referă la nematozii,
moluştele, insectele, păsările şi mamiferele care provoacă pagube culturilor agricole
şi produselor lor. Specialiştii în protecţia plantelor nu introduc în această categorie
organismele folositoare, precum albina, viermele de mătase, râma, melcul, racul,
prădătorii naturali etc. şi le recunosc şi stimulează ―meritele.

Boală este denumirea generică a unor agenţi (microorganisme) de natură

infecţioasă, care tulbură starea de sănătate a organismelor vegetale. Din această
categorie fac parte microbii (virusuri şi bacterii) şi ciupercile (fungi) parazite.
-Virusurile sunt microorganisme de dimensiuni foarte reduse, caracterizate
printr-un parazitism celular strict, care infectează sau provoacă boli (denumite viroze)
la numeroase plante.
- Bacteriile sunt, de asemenea, de dimensiuni microscopice şi, în general, au
un rol important în natură şi agricultură. Unele, denumite saprofite, au rol esenţial în
circuitul azotului (bacteriile fixatoare de azot şi nitrificatoare) şi carbonului (bacteriile
celulolitice şi de putrefacţie), altele (bacteriile fermentative) sunt folosite pe scară
largă în industria alimentară, textilă, celulozei, farmaceutică şi extractivă, în timp ce
bacteriile parazite provoacă numeroase boli (denumite generic bacterioze)
oamenilor, animalelor şi plantelor.
- Ciupercile sunt organisme uni- sau pluricelulare, foarte importante pentru
agricultură. Alături de bacterii, acţionează în procesul de mineralizare a materiei
organice din sol. Alte ciuperci trăiesc în simbioză cu rădăcinile plantelor lemnoase şi
ierboase, formând micorize, care îndeplinesc rolul perişorilor absorbanţi. Multe
ciuperci produc fermentaţii şi se folosesc în industria alimentară, din altele se extrag
antibiotice, iar altele sunt comestibile. Un număr relativ mare de ciuperci (fungi) sunt
însă dăunătoare, deoarece provoacă infecţii (micoze), contribuind la scăderea
simţitoare a recoltelor agricole sau atentând la sănătatea animalelor sau a omului.

Combatere (control) este cuvântul de ordine în protecţia plantelor şi este folosit,

de obicei, cu sensul de a lupta sau a lua măsuri pentru stârpirea dăunătorilor
vegetali.

3
 Combaterea ecologică a bolilor

În fermele ecologice, plantele cultivate pot fi protejate prin orice metodă

care se încadrează în una din următoarele cerinţe:
- menţinerea atacului factorilor biotici sub pragul economic de dăunare;
Dăunătorii din producţia agricolă vegetală sunt, ca orice vieţuitoare, componenţi ai
unor biocenoze şi au un rol important în ciclurile trofice. Aşadar, aceste vieţuitoare
nu trebuie stârpite, lucru, de altfel, aproape imposibil de realizat din punct de vedere
practic, ci doar menţinute sub control.
- refacerea şi conservarea însuşirilor naturale ale ecosistemelor agricole;
Renaturarea sistemelor agricole contribuie direct la creşterea stabilităţii
biocenozelor agricole, indiferent de puterea şi frecvenţa perturbaţiilor structurale
sau funcţionale, interne sau externe, ale acestora. Dintre primele efecte vizibile ale
acestui principiu menţionăm creşterea populaţiilor de prădători naturali şi reducerea
corespunzătoare a numărului de dăunători.
- cunoaşterea amănunţită a biologiei buruienilor, dăunătorilor şi a bolilor; Fiecare
grupă de dăunăatori are anumite însuşiri ce le conferă o capacitate mare de
adaptare la diferite fenomene negative, inclusiv sporirea rezistenţei la pesticide.
Aceste particularităţi sunt comune tuturor organismelor vegetale şi animale
dăunătoare: prolificitate, plasticitate ecologică, posibilităţi multiple de răspândire,
asociere cu anumite plante de cultură, evoluţie crescătoare a atacului etc. sau
specifice fiecărei categorii: nevoia acută de lumină pentru buruieni şi de
(semi)întuneric pentru ceilalţi agenţi patogeni, imobilitatea pentru buruieni şi boli şi
mişcarea liberă pentru insecte, creşterea şi dezvoltarea numai în mediu umed a
bolilor etc.
- utilizarea prioritară şi pe scară largă a metodelor de combatere multifuncţionale;
Combaterea dăunătorilor este o practică la fel de veche ca şi agricultura însăşi.
Milenii la rând oamenii au introdus în sistemul lor de producţie agricolă, conştient
sau nu, noi măsuri de combatere, cele cu efecte multiple fiind, evident, preferate şi
promovate.
- folosirea a cel puţin două procedee diferite de combatere pentru fiecare
factor biotic dăunător;
Respectarea acestui principiu limitează posibilităţile de supravieţuire, perpetuare sau
înmulţire a tuturor categoriilor de factori biotici dăunători.
- eliminarea folosirii produselor chimice de sinteză;
În agricultura ecologică sunt admise orice alte produse, inclusiv de natură chimică,
dacă se încadrează în unul din următoarele criterii:
- produsul este esenţial pentru combaterea unor buruieni, boli sau dăunători; -
substanţa activă a acestor produse este de origine vegetală, microbială sau minerală
şi s-a produs prin unul din următoarele procese: fizice (mecanic sau termic),
enzimatice şi microbiene (compostare, digestie);

4
 Combaterea ecologică a bolilor

- folosirea acestor produse nu are efecte secundare negative asupra mediului

înconjurător şi nu contribuie la contaminarea acestuia;
- produsele nu au efecte inacceptabile asupra calităţii şi sănătăţii alimentelor şi
a altor produse finale.

Măsuri de protecţie a plantelor

Efectuarea lucrărilor de îngrijire a plantelor în funcţie de creşterea şi

dezvoltarea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor agricoli. Una din aceste lucrări este
irigarea/desecarea, care, în funcţie de modul de dirijare, poate avea consecinţe
pozitive sau negative în ceea ce priveşte infestarea cu buruieni şi atacul de boli şi
dăunători;
Recoltarea culturilor la timp (întârzierea recoltării poate favoriza infestarea cu
buruieni şi intensificarea atacului de boli şi dăunători) şi depozitarea recoltelor în
condiţii optime de igienă (uneori depozitele sunt surse de infestare suplimentară cu
boli şi dăunător

Controlul bolilor în agricultura ecologică

Boala este denumirea generică dată stării plantelor asupra cărora s-a
exercitat atacul unor agenți patogeni (microorganisme) care dereglează starea de
sănătate a plantelor.
Din categoria bolilor fac parte virozele (care sunt produse de virusuri),
microsplasmozele (ce sunt produse de microplasme), bacteriozele (produse de
bacterii) și micozele (care au ca patogeni fungii).

Bolile – rugina, făinarea, mana, mucegaiul se manifestă prin pete albicioase,

galbene, brune sau negre și provoacă necrotizarea țesuturilor și sunt produse de
ciuperci.
Bacteriile blochează vasele conducătoare și nu permit accesul apei în frunze.
Acestea determină creșterea exagerată a țesuturilor și formarea tumorilor. De obicei,
frunzele și organele își schimbă culoarea.

Dacă pe frunze apar pete de culoare verde deschis sau galben de diferite nuanțe,
forme și mărimi, iar plantele arată, în general, slăbite cel mai probabil ca acestea să fie
atacate de viruși.

5
 Combaterea ecologică a bolilor

Atenție! Plantele ce au fost atacate de viruși trebuie scoase din plantație și distruse
pentru a evita infectarea altor plante. Toate uneltele cu care s-a lucrat trebuie curățate
și dezinfectate.
Controlul bolilor se face prin aplicarea metode care, în funcție de momentul și
modul de aplicare, pot fi preventive și curative.

Prin boală se înţelege orice tulburare ce are loc în structura şi funcţiile unui
organism vegetal, care se manifestă prin modificări biochimice, fiziologice, citologice,
histologice şi anatomo-morfologice care afectează capacitatea de producţie şi de
reproducere a plantei. După cauzele care le produc bolile plantelor se împart în două
mari categorii:
- Boli neinfecţioase (fiziologice) provocate de acţiunea nefavorabilă a unor
factori abiotici din mediul extern (umiditate, temperatură, lumină, carenţa de macro-
şi microelemente, etc.).
- Boli infecţioase (parazitare) provocate de diferiţi patogeni (prioni, virioni,
virusuri, micoplasme, bacterii, ciuperci, antofite parazite).
Clasificarea bolilor parazitare a plantelor se face în funcţie de mai multe criterii,
utilizarea cea mai mare având-o clasificarea după natura patogenului. După acest
criteriu, bolile infecţioase se clasifică astfel:
- viroidoze-boli provocate de viroizi;
- viroze - boli provocate de virusuri;
- micoplasmoze - boli provocate de micoplasme;
- richeţioze - boli provocate de riche\ii;
- bacterioze - boli provocate de bacterii;
- micoze - boli provocate de ciuperci;
- antofitoze-boli provocate de antofite (plante superioare parazite cu sau fără
clorofilă).
În funcţie de evoluţia procesului patologic în timp, bolile plantelor se împart în
două categorii:
-boli acute, cu o evoluţie rapidă a procesului parazitar, producând în scurt timp
moartea plantei, cum sunt bolile produse de: Pythium debaryanum, Corynebacterium
michiganense pv. michiganense, Verticillium sp., etc.
-boli cronice, cu un proces parazitar de lungă durată, ce se desfăşoară de-a lungul
mai multor fenofaze din perioada de vegetaţie a plantelor, stânjenesc dezvoltarea
acestora, influenţează ritmul de creştere încetinindu-l, grăbesc apariţia fenomenului de
îmbătrânire a ţesuturilor, adică apariţia senescenţei, scad capacitatea de producţie şi
eventual grăbesc moartea plantei, dar nu o cauzează. Exemplu -bolile produse de:
Gnomonia juglandis (sin. Gnomonia leptostyla), Nectria cinnabarina, etc.

6
 Combaterea ecologică a bolilor

Din punct de vedere al ritmului de propagare bolile plantelor se împart în:

-epifiţii-boli care se răspândesc repede pe suprafeţe mari, producând epidemii
(ruginile grâului produse de speciile genului Puccinia, mana viţei-devie produsă de
Plasmopara viticola).
-endemii-boli cu un areal limitat (râia neagră a cartofului produsă de Synchytrium
endobioticum).
După caracterul infecţiei, bolile plantelor se clasifică astfel:

-localizate -afectează numai o anumită parte a plantei (rădăcina, tulpina sau

baza tulpinii, frunza, inflorescenţa, floarea, fructul, sămânţa) şi reprezintă marea
majoritate a bolilor întâlnite. Ele au în general o acţiune cronică, de lungă durată,
procesul parazitar desfăşurându-se de-a lungul întregii perioade de vegetaţie a
plantelor;
-generalizate -provoacă îmbolnăvirea întregii plante, cum ar fi de exemplu: virozele,
traheobacteriozele, traheomicozele; ele reprezintă un număr mai redus de boli, dar
mai grave;
-localizate dar cu efect generalizat -acţionează la nivelul sistemului radicular sau al
bazei tulpinii, distrugând în general integritatea vaselor conducătoare sau a măduvei
plantelor şi determină de fiecare dată ofilirea sau moartea plantelor. Exemple:
traheobacteriozele-nervaţiunea neagră a frunzelor de varză, putregaiurile moi şi
cancerul bacterian sau ofilirea bacteriană a tomatelor-produse de Xanthomonas
campestris pv. campestris, Erwinia sp. şi Corynebacterium michiganense pv.
michiganense sau traheomicozele produse de specii ale genurilor Fusarium,
Verticilium, Diplodia etc.
Bolile infecţioase constituie obiectul esenţial de studiu şi de cercetare al
fitopatologiei. Bolile plantelor întotdeauna au o natură cauzală, ele nu apar din senin
şi în funcţie de acest aspect sunt infecţioase (dacă sunt produse de un patogen
infecţios care trăieşte parazit pe planta gazdă) şi respectiv fiziologice dacă sunt
cauzate de condiţii de mediu nefavorabile (factori perturbatori de nutriţie carenţe sau
exces de macro şi microelemente, de apă, arşiţă, secetă, grindină, îngheţ, brumă,
substanţe poluante, radiaţii, valori pH etc. Simptomele pot fi asemănătoare sau pot fi
confundate, dar importantă este natura cauzală. Se mai cunosc bolile acute şi respectiv
bolile cronice, bolile endemice şi respectiv epidemice, bolile localizate, bolile
generalizate şi bolile localizate, dar cu efect generalizat.

Simptomele bolilor plantelor

În vederea combaterii bolilor produse de diverşi patogeni trebuie mai întâi să fie
corect identificată boala şi în special patogenul care a produs-o, adică să se stabilească
diagnoza. Stabilirea diagnozei se face în funcţie de modificările suferite de plantă în

7
 Combaterea ecologică a bolilor

urma îmbolnăvirii, denumite simptome, întregită de identificarea microscopică a

patogenului.Patogenii provoacă în interiorul plantei o serie de modificări biochimice,
citologice care sunt puse în evidenţă numai prin analize şi studii speciale, nesezizate
de ochiul observatorului. Simptomele reprezintă modificări ce pot fi observate pe
cale vizuală (coloraţii, decoloraţii, atrofii, hipertrofii), prin pipăiri (pustule de rugini,
proeminenţele de pe fructele atacate de Xanthomonas campestris pv. pruni sau
Stigmina carpophila (sin. Coryneum beijerinckii), ecidiile, stromele), prin gustul
modificat al fructelor (fad, acru, amar) sau prin miros (înţepător de acid butiric, de
mucegai, de trimetilamină-de peşte alterat). În funcţie de evoluţia procesului
parazitar, simptomele se pot clasifica astfel:
- simptome incipiente sau de început al bolii;
- simptome principale sau caracteristice bolii;
-simptome finale;
-simptome ascunse sau latente
În cazul ciupercii Plasmopara viticola care produce mana viţei-de-vie, apariţia
petelor de decolorare sau a petelor untdelemnii pe frunzele bazale, reprezintă
simptomele incipiente.
Apariţia în scurt timp a unui puf albicios de sporangiofori şi zoosporangi,
reprezintă simptomul principal care confirmă diagnoza, iar arsura sau necrozarea
ţesutului în dreptul petelor undelemnii, reprezintă simptomul final.
Simptome ascunse sau latente apar în cazul acţiunii virale atunci când
manifestarea acestora este estompată din cauza factorilor de mediu, în special a
temperaturilor ridicate. În timpul patogenezei pe o plantă pot să apară mai multe
simptome, dar nu toate ajută la stabilirea diagnozei, deoarece mulţi patogeni pot să-şi
manifeste atacul prin simptome identice.
Ca urmare a acestui fapt simptomele bolilor au fost grupate în vederea
stabilirii diagnozei patogenului pe organele atacate ale plantei sau în interiorul
acestora astfel:
-SIMPTOME PRINCIPALE
-SIMPTOME SECUNDARE
De exemplu, în cazul bacteriilor fitopatogene pe suprafaţa organelor
atacate se formează o peliculă translucidă mucilaginoasă pe vreme umedă şi alb
crustoasă pe vreme uscată care reprezintă exudatul bacterian. Ciupercile formează
partea lor vegetativă-miceliul-în interiorul sau exteriorul plantei care va genera
fructificaţiile asexuate şi sexuate ale ciupercii.
Simptomele secundare, se află în legătură strânsă cu reacţia plantei gazdă la
cauza bolii. Astfel, aceeaşi cauză, la diferite specii de plante poate povoca simptome
diferite. Un exemplu, îl constitue Cucumber mosaic virus (sin. Marmor cucumeris),
care produce pe frunzele de cucurbitaceae, simptom tipic de mozaic; la tomate,

8
 Combaterea ecologică a bolilor

Cucumber mosaic in tomato (sin. Marmor cucumeris) determină atrofierea

parenchimului foliar („frunze de ferigă la tomate”); la ardei, Cucumber mosaic in
peper (sin. Marmor cucumeris) produce îndeşirea şi piticirea tufelor. Aceeaşi cauză în
cazul aceleaşi plante gazdă în funcţie de condiţia climatică poate genera simptome
diferite ca în cazul moniliozelor pomilor fructiferi seminţoşi care produc putregai
brun pe vreme călduroasă şi umedă, putregai negru pe vreme umedă şi răcoroasă şi
mumifiere pe vreme călduroasă şi umedă la început după care intervine o vreme
călduroasă şi secetoasă.
Simptomele secundare pot fi :
- Simptome secundare interne
- Simptome secundare externe Simptome secundare interne-reprezintă
totalitatea modificărilor în structura şi funcţiile interne ale plantei, modificări
citologice, histologice, biochimice, fiziologice, care nu pot fi percepute cu organele de
simţ, ci numai cu ajutorul aparaturii de laborator. Sunt frecvente, de exemplu,
modificările membranei celulare, modificarea proceselor enzimatice, a fotosintezei, a
respiraţiei, a temperaturii etc. Simptome secundare externe-se referă la modificări
ale diverselor organe ale plantei atacate sau ale plantei în întregime şi nu necesită
aparatură de laborator. Evidenţierea acestora se face cu ajutorul organelor de simţ,
văzul, pipăitul, gustul, mirosul.
Principalele simptome secundare exterioare sunt: ofilirea, modificarea de
culoare, necrozele, atrofiile, hipertrofiile, nanismul, leziunile, pătările de culori
diferite, provocarea de răni, apariţia de excrescenţe, cancere, putregaiuri, secreţii.
Ofilirea poate fi: ofilire fiziologică şi ofilire patologică. Ofilirea fiziologică-reprezintă
dereglarea echilibrului hidric al plantei sau pierderea turgescenţei celulelor plantei, în
urma acţiunii unor factori de mediu: ca temperatura ridicată, seceta atmosferică,
carenţa în macro- şi microelemente etc.Ofilirea patologică-reprezintă tot un
dezechilibru hidric al plantei, dar determinat de localizarea unui patogen sau a unui
complex de patogeni în vasele conducătoare ale acesteia pe care le înfundă, le distruge
integritatea, descompune structura şi chiar produc putrezirea ţesuturilor bazale ale
tulpinii, fiind caracteristică bolilor numite traheoze. De exemplu, bacteriile
Xanthomonas campestris pv. campestris, Erwinia chrysanthemi pv. zeae şi
Corynebacterium michiganense pv. michiganense produc nervaţiunea neagră la varză,
putregaiul moale la porumb şi respectiv ofilirea sau cancerul tomatelor datorită
înfundării vaselor conducătoare cu exudatul bacterian, iar ciupercile Verticillium
albo-atrum, Verticilium dahliae, Fusarium sp. produc aceleaşi simptome prin
distrugerea sau înfundarea vaselor conducătoare libero-lemnoase la diverse specii de
plante cultivate. Modificari de culoare se referă atât la colorări cât şi la decolorări.
Decolorările-sunt simptome care caracterizează atacul virusurilor şi bacteriilor.
Decolorările pot fi generalizate, afectând întreaga plantă şi se manifestă prin
îngălbenirea părţilor verzi ale plantei, simptomul fiind denumit cloroză sau pot fi
parţiale, fiind specifice virusurilor şi micoplasmelor care produc mozaicuri comune
sau inelare. Colorările-se manifestă în special pe frunzele plantelor bolnave, mai rar
pe fructe şi ramuri, putând fi provocate de diferiţi patogeni şi pot avea culori diferite:
albe, galbene, brune, roşietice, negre (pătarea albă a frunzelor de tomate produsă de

9
 Combaterea ecologică a bolilor

Septoria lycopersici, pete undelemnii produse de ciupercile din Clasa Oomycetes,

pătarea roşie a frunzelor de prun produsă de Polystigma rubrum, pătarea brună a
frunzelor de grâu produsă de Septoria tritici şi Stagonospora (sin. Septoria) nodorum,
pătarea neagră a frunzelor de trandafir produsă de Diplocarpon rosae). Necrozele-se
referă la moartea organului atacat sau al întregii plante gazdă, fiind determinat de
sfârşitul raporturilor parazitare dintre patogen şi planta gazdă.
Din punct de vedere simptomatologic acest fenomen se prezintă sub forma unor
ţesuturi brunificate (moarte) în majoritatea cazurilor de patogeneză. Atrofiile
(hipoplaziile)-sunt reduceri ale dimensiunii normale ale unor organe ale plantei
atacate sau chiar a plantei, aşa cum este de exemplu în cazul bolii frunză de ferigă la
tomate, produsă de virusul Cucumber mosaic in tomato (sin. Marmor cucumeris),
simptomul fiind reprezentat de îngustarea mezofilului foliolelor, rămînînd adesea
numai nervura principală. Hipertrofiile (hiperplaziile) - reprezintă proliferarea
haotică a ţesuturilor ca urmare a acţiunii enzimatice a patogenilor. Astfel, fructele
tinere atacate de ciuperca Taphrina pruni sunt de 2-3 ori mai mari decât cele sănătoase,
iar tuberculii de cartof atacaţi de Synchytrium endobioticum, pot prezenta tumori
canceroase care depăşesc diametrul tuberculului sănătos. Nanismul (piticirea)
plantelor atacate, se înregistrează atunci când întreaga plantă se abate de la datele
biometrice normale. De exemplu, plantele tinere de floarea-soarelui atacate de
ciuperca Plasmopara helianthi Novot. var. helianthi Novot., nu depăşesc 30% din
înălţimea plantei sănătoase, iar plantele de grâu atacate de ciuperca Tilletia
controversa (sin. Tilletia nanifica) nu depăşesc înălţimea de 35 cm. Tot nanism se
înregistreză şi în cazul atacului realizat de Cucumber mosaic in tomato (sin. Marmor
cucumeris) la tomate, Cucumber mosaic in peper la ardei, tutun sau de către
micoplasmă la grâu, orz sau tomate. Leziuni, răni, cancere-sunt frecvente pe ramuri,
fructe şi alte organe ale plantei gazdă. Leziunile de pe ramurile atacate sunt cele mai
tipice, în acest caz scoarţa este descompusă de parazit, iar prin uscare apar răni
deschise sau cancere deschise. Marginea rănii deschise se suberifică şi tinde să
acopere leziunea, cum este cazul la cancerul deschis al pomilor fructiferi produs de
Nectria galligena. Apariţia de cancere deschise mai este cauzată şi de Xanthomonas
campestris pv. pruni pe ramurile de prun, Corynebacterium michiganense pv.
michiganense pe tulpinile de tomate, Streptomyces scabies pe tuberculii de cartof.
Secreţii pe suprafaţa plantei-cele mai frecvente sunt cele determinate de activitatea
parazitară a bacteriilor fitopatogene. Acestea lasă pe suprafaţa atacată un exudat
translucid, mucilaginos sub forma unei pelicule strălucitoare atunci când
higroscopicitatea din atmosferă este mare, iar pe timp uscat exudatul bacterian se
deshidratează şi se prezintă la locul de atac sub forma unei cruste albicioase. Sunt şi
situaţii când unele ciuperci, cum ar fi Stigmina carpophyla sau Coryneum beijerinckii
provoacă pe ramurile de sâmburoase atacate, secreţia unor gome (cleiuri).

Pagube şi pierderi

10
 Combaterea ecologică a bolilor

Relaţii între simptome, pagube şi pierderi Informaţia obiectivă în materie de

pagube şi pierderi este în general complexă şi cel mai adesea nu poate fi exprimată de
o funcţie matematică simplă. Printre parametrii de considerat în acest caz menţionăm
în special caracterul mai mult sau mai puţin spectacular al simptomelor şi stadiul de
dezvoltare al culturii unde ele sunt observate. La cereale, bolile frunzelor care
rămân localizate în partea inferioară a plantei pot fi fără conseciţe defavorabile asupra
producţiei. Din contră, o rugină a cerealelor (Puccinia graminis) ale cărei pustule nu
ocupă decât 1% din suprafaţa foliară, creşte transpiraţia cu 38% creând un deficit în
apă care, în unele stadii de dezvoltare poate afecta sensibil cantitatea şi calitatea
producţiei. Există de asemenea fenomene de compensaţie care fac ca până la un
anumit nivel, suprimarea unei părţi a aparatului de producţie nu diminuează valoarea
producţiei (fructe mai puţin numeroase, dar mai mari, diminuarea densităţii cerealelor
compensată de o producţie individuală pe plantă mai mare, etc.). Tipul de producţie
(culturi comerciale, culturi de subsistenţă în regiuni neindustrializate, culturi de
legume sau plantaţii de pomi fructiferi familiale în regiunile industrializate, grădini de
agrement) trebuie de asemenea să fie luate în considerare. Câteva pete superficiale de
pătarea cafenie a fructelor la măr sau păr (produse de ciuperci ascomicete ale genului
Venturia) într-o plantaţie de agrement, reprezintă un simptom şi constituie o pagubă
în raport cu un fruct «perfect», dar nu o pierdere, căci acest fruct este comestibil.
Din contră, într-o plantaţie destinată producţiei comerciale, aceste pete induc o
declasare a valorii de piaţă a fructelor (ceea ce constituie o pierdere) căci aspectul lor
este mai puţin apreciat de consumator şi conservarea lor este mai puţin bună. De altfel,
dacă leziunile superficiale realizate de Venturia inaequalis sunt invadate ulterior de
paraziţi secundari (Trichotecium, Monilinia), fructele putrezesc şi devin necomestibile.
Există însă şi consumatori mai pretenţioşi din punct de vedere ecologic şi care caută
pe piaţă fructe cu pete de Venturia inaequalis, care chiar dacă sunt mai mici şi mai
puţin aspectuoase au un preţ de două ori până la de două ori şi jumătate mai mare
decât fructele foarte aspectuoase, datorită conţinutului foarte redus sau lipsă, în rezidii
toxice.
Prezenţa substanţelor toxice poate de asemenea devaloriza produsul, a cărui
calitate ar fi excelentă de altfel: micotoxine (produse de diferite specii Fusarium),
aflatoxine (substanţe cancerigene produse de Aspergillus flavus, la arahide, porumb,
etc.), toxine produse de cornul secării Claviceps purpurea la cereale, eventual rezidii
de pesticide, mai ales la legume şi fructe consumate în stare proaspătă, etc.

Particularităţile protecţiei plantelor în agricultura ecologică În fermele

ecologice, plantele cultivate pot fi protejate prin orice metodă care se încadrează în
una din următoarele cerinţe:
- menţinerea atacului factorilor biotici sub pragul economic de dăunare;
Dăunătorii din producţia agricolă vegetală sunt, ca orice vieţuitoare, componenţi ai
unor biocenoze şi au un rol important în ciclurile trofice. Aşadar, aceste vieţuitoare nu

11
 Combaterea ecologică a bolilor

trebuie stârpite, lucru, de altfel, aproape imposibil de realizat din punct de vedere
practic, ci doar menţinute sub control.
- refacerea şi conservarea însuşirilor naturale ale ecosistemelor agricole;
Renaturarea sistemelor agricole contribuie direct la creşterea stabilităţii biocenozelor
agricole, indiferent de puterea şi frecvenţa perturbaţiilor structurale sau funcţionale,
interne sau externe, ale acestora. Dintre primele efecte vizibile ale acestui principiu
menţionăm creşterea populaţiilor de prădători naturali şi reducerea corespunzătoare a
numărului de dăunători.
- cunoaşterea amănunţită a biologiei buruienilor, dăunătorilor şi a bolilor; Fiecare
grupă de dăunăatori are anumite însuşiri ce le conferă o capacitate mare de adaptare
la diferite fenomene negative, inclusiv sporirea rezistenţei la pesticide. Aceste
particularităţi sunt comune tuturor organismelor vegetale şi animale dăunătoare:
prolificitate, plasticitate ecologică, posibilităţi multiple de răspândire, asociere cu
anumite plante de cultură, evoluţie crescătoare a atacului etc. sau specifice fiecărei
categorii: nevoia acută de lumină pentru buruieni şi de (semi)întuneric pentru ceilalţi
agenţi patogeni, imobilitatea pentru buruieni şi boli şi mişcarea liberă pentru insecte,
creşterea şi dezvoltarea numai în mediu umed a bolilor etc.
- utilizarea prioritară şi pe scară largă a metodelor de combatere
multifuncţionale; Combaterea dăunătorilor este o practică la fel de veche ca şi
agricultura însăşi. Milenii la rând oamenii au introdus în sistemul lor de producţie
agricolă, conştient sau nu, noi măsuri de combatere, cele cu efecte multiple fiind,
evident, preferate şi promovate.
- folosirea a cel puţin două procedee diferite de combatere pentru fiecare factor
biotic dăunător;
Respectarea acestui principiu limitează posibilităţile de supravieţuire, perpetuare sau
înmulţire a tuturor categoriilor de factori biotici dăunători.
- eliminarea folosirii produselor chimice de sinteză;
În agricultura ecologică sunt admise orice alte produse, inclusiv de natură chimică,
dacă se încadrează în unul din următoarele criterii:
- produsul este esenţial pentru combaterea unor buruieni, boli sau dăunători; -
substanţa activă a acestor produse este de origine vegetală, microbială sau minerală şi
s-a produs prin unul din următoarele procese: fizice (mecanic sau termic), enzimatice
şi microbiene (compostare, digestie);
- folosirea acestor produse nu are efecte secundare negative asupra mediului
înconjurător şi nu contribuie la contaminarea acestuia;
- produsele nu au efecte inacceptabile asupra calităţii şi sănătăţii alimentelor şi a
altor produse finale.

Metodele preventive

12
 Combaterea ecologică a bolilor

Au drept scop împiedicarea apariției și răspândirii bolilor, dintre acestea

putând fi enumerate:
• avertizarea, care se realizează prin eliberarea de buletine de avertizare de
către unitățile fitosanitare județene, acestea ajutându-i pe fermieri în elaborarea
unei strategii de prevenire sau de combatere a anumitor boli;
• dezinfecția uneltelor, utilajelor și a hainelor muncitorilor, care pot constitui
surse de răspândire și înmulțire a anumitor boli;
• rotația culturilor, prin care se previne înmulțirea exagerată a bolilor;
• efectuarea arăturii cât mai repede după recoltarea plantei premergătoare,
în acest fel încorporându-se în sol agenții patogeni care se găsesc pe resturile
vegetale, fiind împiedicată astfel diseminarea lor prin vânt;
• administrarea îngrășămintelor, fiind cunoscut faptul că îngrășămintele cu
fosfor și potasiu contribuie la mărirea rezistenței plantelor de cultură la atacul
agenților patogeni;
• folosirea de material semincer certificat, prin care se evită trasmiterea
anumitor agenți patogeni în câmp odată cu sămânța;
• semănatul la epoca, densitatea și adâncimea optimă, evitându-se astfel
dezvoltarea anumitor boli
• distrugerea buruienilor gazdă pentru anumiți agenți patogeni, prevenindu-se
astfel apariția și dezvoltarea anumitor boli;
• adunarea și distrugerea frunzelor îmbătrâ- nite şi infectate, care pot constitui
un rezervor de agenți patogeni, de unde infecția se poate generaliza la nivelul întregii
plante și apoi la nivelul întregii culturi;
• adunarea și distrugerea resturilor vegetale infectate, evitându-se astfel
diseminarea și atacul anumitor boli;
• prevenirea apariției samulastrei, mai ales la floarea-soarelui (care favorizează
înmulțirea putregaiului alb) și la cerealele păioase (care favorizează înmulţirea
ruginilor);
• folosirea de soiuri/hibrizi rezistenţi/toleranţi la atacul bolilor; • văruirea
trunchiului copacilor, a depo- zitelor şi a magaziilor, care reprezintă o măsură
obligatorie de igienă culturală.

Metodele curative

13
 Combaterea ecologică a bolilor

Au drept scop ţinerea sub control a bolilor deja apărute în cultură, dintre
acestea putând fi enumerate:

Combaterea fizică:
• combatere prin temperaturi ridicate, metodă ce se pretează în spațiile închise de
tip răsadnițe, sere sau solarii, prin folosirea de abur fierbinte, iar pe suprafațe mici
chiar a apei clocotite. în condiții de câmp, combaterea prin temperaturi ridicate a
agenților patogeni poate fi efectuată
în lunile de vară prin afânarea solului, umectarea acestuia și acoperirea cu folie de
plastic de culoare închisă timp de 2-4 săptămâni;
• combatere prin foc, metodă ce constă în adunarea și arderea resturilor vegetale
după un atac puternic;
• trecerea semințelor cu tegumentul gros
prin flacără, care asigură distrugerea agenților patogeni de pe suprafața acestora;
• solarizare, care presupune tratarea se- mințelor prin expunere la soare pentru
dis- trugerea agenților patogeni de la suprafața acestora de către radiațiile solare.

Combaterea mecanică:

Din această categorie fac parte plivitul şi prăşitul mecanic, care se fac cu maşini
agricole speciale trase de animale şi de tractoare.
Plivitul mecanic se face cu grapa cu colţi ficşi sau reglabili trase de cabaline sau
bovine, sau cu ţesala de buruieni şi sapa rotativă trase de tractor. Lucrarea se execută,
de obicei, primăvara şi contribuie semnificativ la combaterea buruienilor anuale din
culturile semănate des. Reuşita lucrării este foarte bună numai dacă plantele de cultură
sunt bine înrădăcinate, buruienile în curs de răsărire sau slab înrădăcinate, iar solul
este reavăn şi afânat şi permite accesul animalelor şi tractoarelor. Sapa rotativă se
poate folosi cu rezultate bune şi pentru combaterea buruienilor din culturile prăşitoare
dacă, în momentul efectuării lucrării, se întrunesc condiţiile amintite anterior şi, în
plus, lucrarea se execută perpendicular pe rândurile de plante, pe timp însorit şi după
ce plantele sau ofilit (nu mai sunt turgescente).
Prăşitul mecanic se face cu prăşitoare cu tracţiune animală şi cu cultivatorul în agregat
cu tractorul pentru combaterea buruienilor dintre rândurile plantelor semănate în
rânduri distanţate (prăşitoare). Prăşitoarea şi cultivatorul sunt un ansamblu de mai
multe sape, de forme şi dimensiuni diferite, montate pe un cadru metalic, reglabil în
funcţie de distanţa dintre rânduri. Lucrarea se execută de 2 – 3 ori pe an, în perioada

14
 Combaterea ecologică a bolilor

de vegetaţie a culturilor, prima dată când plantele sunt suficient de mari pentru a nu fi
acoperite de pământul dislocat şi ultima dată când plantele au ajuns la înălţimea
cadrului cultivatorului. Buruienile trebuie să fie în primele faze de vegetaţie, cel mai
târziu în perioada de înflorit, iar solul suficient de umed pentru a permite accesul
agregatelor şi tăierea uşoară, fără răsturnare a solului.
• tăierea părților de plantă bolnave sau a plantelor bolnave în întregime, cum
sunt ramurile de pomi care sunt uscate, pomii sau butucii de viță-de-vie care sunt în
întregime bolnavi, care se taie și se scot din plantație;
• sortarea, care în general se efectuează mecanic la seminţe sau manual la
tuberculii de cartof, bulbii de ceapă sau boabele de fasole.

Combatere termică
Se realizează cu ajutorul unor instalaţii cu propan lichid amplasate pe tractor sau
portabile. Temperatura de ardere este de 50 – 70 0C. Solul se încălzeşte doar câţiva
centimetri în adâncime. Această metodă se foloseşte în legumicultură, precum şi în
cultura mare pentru combaterea buruienilor din culturile prăşitoare, înainte şi după
răsărirea plantelor cultivate. Metoda este cunoscută de către legumicultorii noştri, care
o utilizează pentru combaterea buruienilor din răsadniţe, solarii sau sere, care apar în
perioada dintre semănat şi răsărirea plantelor cultivate. Instalaţia folosită în acest caz
este butelia de aragaz cu arzător.

Metode hidrice
Cea mai cunoscută metodă hidrică este inundarea terenurilor cultivate, prin care pot fi
distruse multe din buruienile abia răsărite sau în curs de răsărire. Metoda dă rezultate
numai în cazul culturilor rezistente la băltire şi dacă buruienile sunt mici şi pot fi
acoperite de apă în întregime mai multe zile.

Combaterea chimică, care se poate efectua prin folosirea de:

• silicat de sodiu, care se utilizează pentru combaterea speciilor de Botrytis,
Sclerotinia, Phytium;
• extract de compost, care poate fi folosit pentru combaterea făinării;
• permanganat de potasiu, care se foloseşte numai la pomii fructiferi şi vița-de-vie
pentru combaterea făinării;
• produse pe bază de cupru, sub formă de hidroxid de cupru, oxiclorură de cupru,
sulfat (tribazic) de cupru, oxid de cupru, octanoat de cupru, care se folosesc de
exemplu pentru combaterea manei la viţa- de-vie sau a rapănului la pomacee înainte
de înflorit. Doza totală de cupru nu trebuie să depăşească 6 kg/ha/an;

15
 Combaterea ecologică a bolilor

• produse pe bază de sulf, care se utilizează pentru combaterea făinării la viţa-de-vie

şi la pomii fructiferi; • hidroxid de calciu, care se foloseşte numai la pomii fructiferi,
inclusiv pepiniere, pentru a controla ulceraţia ramurilor.

Combaterea biologică:
• combatere cu ajutorul microorganismelor (preparate cu spori de ciuperci,
extracte de ciuperci sau cu bacterii);
• combatare prin utilizarea de preparate cu extracte de plante (de exemplu,
extractul din sunătoare care este utilizat pentru combaterea mozaicului şi pătării
brune a tutunului şi tomatelor);
• preimunizarea plantelor, care constă în tratarea plantelor tinere cu tulpini
(suşe) nevirulente sau slab virulente de virusuri sau bacterii patogene, ceea ce duce
la formarea în plantă de anticorpi specifici, iar planta devine rezistentă la atacul
virusului sau bacteriei respective.

Combatere biotehnică:
• culturi de meristeme, prin care se asigură obţinerea de material semincer liber de
viruşi şi alţi agenţi patogeni, tehnica fiind extinsă pe scară largă în înmulţirea unor
flori, a pomilor fructiferi, a cartofului s.a.;
• combatere biodinamică, care se poate efectua prin prepararea de extracte din
plante care se aplică prin pulverizare la sol sau la plantă.
Metode fizico-mecanice de combatere a bolilor; Agenţii patogeni vegetali se pot
ţine sub control prin două categorii de metode fizico-mecanice:
Termosterilizare Se cunosc trei procedee de sterilizare termică:
- Arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor; Acest procedeu se
recomandă numai dacă aceste resturi sunt puternic infestate cu boli (plantele şi
organele de plante bolnave nu se compostează).
- Colectarea zilnică a plantelor şi părţilor de plante (scoarţă, frunze, ramuri,
fructe, flori) infestate şi opărirea sau arderea acestora.
- Tratarea cu aburi fierbinţi a seminţelor şi a amestecurilor de sol folosite în
răsadniţe, sere şi solarii. Solarizare Este o metodă care cumulează efectul antibiotic
al radiaţiilor calorice şi luminoase ale soarelui. Se utilizează pentru dezinfectarea
seminţelor şi fructelor atacate la exterior şi constă în expunerea la soare şi lopătarea
periodică a acestor produse vegetale.

16
 Combaterea ecologică a bolilor

Metode biotehnice Aceste metode îmbină procedeele biologice cu cele

tehnologice şi sunt specifice fiecărei categorii de dăunători.
Metode biotehnice de combatere a buruienilor După cum am menţionat
anterior, buruienile au nevoie mare de lumină. În lipsa acesteia, seminţele unor
buruieni nu germinează, iar plantele răsărite se etiolează şi mor. Această
particularitate fiziologică este valorificată de cultivatori prin două procede practice:

Mulcirea este activitatea de acoperire a solului cu paie, frunze, aşchii şi coji de

copaci, rumeguş, compost, bălegar etc. şi cu folie de plastic de culoare neagră sau cu
covoare vechi şi alte ţesături. Acest procedeu se foloseşte frecvent în legumicultură la
culturile semănate în rânduri distanţate şi în pomicultură şi viticultură, pentru
înăbuşirea buruienilor de pe rândul de plante. Cel mai ieftin este mulciul de resturi
vegetale, în special de paie, dar necesarul de materiale organice este foarte mare,
stratul de mulci organic trebuind să fie relativ gros (în cazul paielor, peste 30 cm).
Momentul optim de mulcire este primăvara cât mai devreme, concomitent sau înainte
de plantarea culturilor, respectiv de pornirea plantelor în vegetaţie. Uneori, precum la
căpşun, mulcirea cu paie se face şi după înflorit şi are un dublu rol: de combatere a
buruienilor şi de protejare a fructelor pe măsura coacerii.
Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite Karl Hartmann şi
Werner Nezadal (1989) de la Institutul de Botanică al Universităţii Erlangen din
Nurnberg – Germania, recomandă ca pregătirea terenului pentru semănat să se facă
noaptea pe întuneric, deoarece seminţele de buruieni scoase din sol germinează numai
la lumină naturală sau artificială. Având în vedere dificultatea executării pe întuneric
a acestor lucrări şi ţinând cont că seminţele unor buruieni ―mor‖ imediat dacă nu dau
de lumină când sunt scoase din sol de maşinile agricole, Johan Ascard (1994), de la
Universitatea de Ştiinţe Agricole din Suedia, propune acoperirea utilajelor de arat şi
de pregătire a solului cu prelate de culoare închisă şi mai lungi decât utilajele
respective (Toncea, 1996) .
Metode biotehnice de combatere a bolilor Cel mai folosit procedeu este înmulţirea
plantelor libere de virusuri şi de alţi agenţi patogeni prin culturi de meristeme
(ţesuturi). Se practică pe scară largă în horticultură la flori (garoafe) şi la pomi şi
arbuşti fructiferi. b 3. Metode biologice Combaterea biologică constă în folosirea
organismelor (inclusiv a virusurilor) şi a produselor lor împotriva altor vieţuitoare
dăunătoare. Cu alte cuvinte, combaterea biologică este o metodă de tip „viu contra
viu‟. Metodele şi procedeele utilizate sunt de mare perspectivă datorită costurilor
relativ mici, a gradului ridicat de selectivitate, a capacităţii de autopropagare şi
autoperpetuare, precum şi a improbabilităţii inducerii fenomenului de rezistenţă la
dăunători. Pe de altă parte, aceste metode au efecte mai tardive, nu distrug întreaga
populaţie de dăunători şi sunt greu de controlat de către fermieri.

Metode biologice de combatere a buruienilor

17
 Combaterea ecologică a bolilor

Cercetarea agricolă a identificat 3 metode distincte:

-Combatere alelopatică, este o metodă de mare perspectivă care se bazează pe
suferinţa ce şi-o provoacă reciproc unele plante prin intermediul substanţelor chimice
numite coline, secretate de rădăcini şi de parţile aeriene ale plantelor. Nesuportarea
propriei specii în cadrul rotaţiei sau oboseala solului îşi găsesc explicaţia în acest
fenomen. Din păcate, nu se poate oferi încă o reţetă infailibilă de combatere
alelopatică deoarece până acum s-a studiat mai ales efectul inhibitor al buruienilor
asupra plantelor cultivate.
-Combatere entomofagă Această metodă este, de asemenea, nouă şi în curs de
elucidare, până în prezent fiind identificate câteva specii de insecte pentru distrugerea
selectivă a unor genuri de pălămidă, laptele câinelui, cactuşi etc. (Berca, 1996).
-Combatere fungică Practicienii îşi pun mari speranţe în combaterea pălămidei,
costreiului, volburei şi a altor buruieni endemice cu ajutorul ciupercilor. La noi în ţară,
mai avansate sunt studiile privind combaterea pălămidei cu ajutorul ruginei (Puccinia
punctiformis), cea mai distrugătoare dintre cele 11 specii de ciuperci ce parazitează
pălămida (Slonovschi şi colab., 1998
Majoritatea recomandărilor practice de acest gen se referă la tratamentul seminţei
cu preparate bacteriologice. Metoda folosită pentru curăţirea de patogeni a
seminţelor de cereale şi de plante tehnice este următoarea:
Tratamentul seminţei cu Pseudomonas fluorescens
În funţie de cantitatea de seminţe necesară pentru 1 ha, se folosesc 1 – 4 flacoane
de 250 ml (1 flacon/ha pentru porumb şi floarea-soarelui şi 4 flacoane/ha pentru grâu,
orz şi triticale). Tratamentul se face cu câteva zile sau ore înainte de semănat prin
stropirea uniformă a seminţei cu o cantitate de soluţie corespunzătoare numărului de
flacoane (microorganismul de pe stratul nutritiv al unui flacon se ―dizolvă‖ în
aproximativ 100 ml de apă de izvor prin agitarea flaconului cu apă timp de câteva
minute). În timpul tratamentului sămânţa se amestecă continuu, prin lopătare manuală
sau mecanic, cu malaxorul sau porzolatorul.
Metode genetice
Aceste metode sunt cele mai importante pentru protecţia plantelor, deoarece
valorifică însuşirile naturale (genetice) ale plantelor, nu au impact negativ asupra
mediului înconjurător şi sunt relativ ieftine. Cu toate că denumirea este comună
pentru toate categoriile de dăunători, “Ameliorarea plantelor”, metodele genetice sunt
foarte diferite, caracteristice fiecărei categorii şi specii de dăunători şi plante cultivate.
Ameliorarea plantelor are ca rezultat varietăţi noi de plante cu calităţi superioare,
inclusiv cu rezistenţă sporită la competiţia buruienilor sau/şi la atacul celorlalţi factori
biotici dăunători. Aşadar, agricultorii ecologişti sunt sfătuiţi să cultive varietăţi
(populaţii, soiuri şi hibrizi) cu potenţial productiv şi calitativ maxim şi cu rezistenţă
superioară la competiţia şi atacul factorilor biotici nefavorabili. În ultimul timp,
ştiinţa agricolă a creat, iar comercianţii au scos imediat pe piaţă organisme
transgenice sau modificate genetic (OMG), unele rezistente la dăunători (porumb
rezistent la sfredelitor, cartof rezistent la gândacul din Colorado, floarea soarelui

18
 Combaterea ecologică a bolilor

rezistentă la Sclerotinia etc.), iar altele rezistente la erbicide (soia, porumb, bumbac
etc.). Introducerea în cultură a acestora este foarte riscantă deoarece unele au o serie
de defecte genetice, precum sensibilitatea unor soiurior transgenice de cartof la mană,
iar cele rezistente la erbicide contribuie indirect, prin tehnologia de erbicidare, la
reducerea drastică a diversităţii florei şi faunei utile, la creştere riscului de
îmbolnăvire a oamenilor şi animalelor şi de contaminare a solului cu metale grele,
precum şi la scaderea producţiilor celorlalte plante din asolament (floarea soarelui
cultivată după soia rezistentă la Roundup ramifică foarte mult). În acest context, se
interzice cultivarea OMGurilor în fermele ecologice.
Metode biochimice
Protecţia biochimică a plantelor se realizează cu ajutorul unor preparate
fitofarmaceutice de natură vegetală şi minerală.
Combaterea buruienilor
La cererea fermierilor ecologişti, cercetarea agricolă este în plin proces de
formulare şi testare a bioerbicidelor, existând speranţa ca acestea să apară pe piaţă în
următorii ani.

Metode biochimice de combatere a bolilor

Fungicide vegetale
COADA CALULUI ( Equisetum arvense); Decoctul se foloseşte împotriva bolilor
criptogamice din sol şi din plante (făinare, mană, rugini, monilioze, pătarea şi
băşicarea frunzelor, septorioze etc.). Pentru efectuarea acestui tratament decoctul se
diluează cu apă (o parte decoct la 5 părţi apă). Tratamentele din perioada de vegetaţie
a plantelor se fac înainte de apariţia bolilor (1 tratament) şi de mai multe ori
primăvara şi vara. Decoctul diluat (50 g/litru de apă) se recomandă şi pentru tratarea
seminţelor (în special de legume) împotriva căderii (topirii) plantelor (răsadurilor).
Purinul fermentat de coada calului se foloseşte, în amestec cu săpun de potasiu (0.3%),
împotriva dăunătorilor şi pentru revigorarea plantelor;
URZICĂ (Urtica dioica); Se foloseşte sub formă de purin fermentat pentru
stimularea creşterii plantelor tinere (în special legumicole) şi preventiv, împotriva
bolilor criptogamice de sol (mana cartofului) şi de pe pe plante (cloroza frunzelor
pomilor fructiferi). Tratamentele se fac înainte de plantarea cartofului, respectiv, de
deschiderea mugurilor vegetativi sau florali, iar cele pentru stimularea creşterii
plantelor, înainte sau/şi după plantarea răsadurilor. În ambele cazuri se foloseşte o
soluţie de purin diluat de 20 de ori cu apă.
MUŞEŢEL (Matricaria chamomilla);
Infuzia sau decoctul de flori se foloseşte nediluat pentru întărirea plantelor şi pentru
tratarea seminţelor.
CEAPĂ (Allium cepa);

19
 Combaterea ecologică a bolilor

Purinul în fermentare din frunze verzi sau coji uscate se foloseşte diluat de 10 ori
pentru întărirea plantelor şi, în caz de atac, împotriva bolilor criptogamice ale
cartofului şi căpşunului; USTUROI (Allium sativum);
Se foloseşte sub formă de infuzie sau macerat din bulbili tocaţi, nediluate, împotriva
bolilor criptogamice (în special bacteriene) şi căderii (topirii) tinerelor plante.
Tratamentul cu preparate pe bază de usturoi se face la sămânţă şi, în caz de atac,
direct la plante.
Preparate minerale
PERMANGANAT DE POTASIU: Se foloseşte în concentraţie de 0.01 – 0.03% (1 – 3
g la 10 l de apă) pentru tratarea seminţelor, bulbilor şi a rădăcinilor răsadurilor şi
puieţilor. De asemenea, în concentraţie de 0.15% combate eficient făinarea la viţa de
vie şi la trandafiri (Bălăşcuţă, 1999);
POLISULFURĂ DE CALCIU (Zeamă sulfo-calcică);
Se foloseşte în concentraţie de 2,0% împotriva făinării mărului şi viţei de vie;
PIATRĂ VÂNĂTĂ (Sulfat tribazic de cupru);
Se foloseşte, sub formă de zeamă bordeleză în diferite concentraţii pentru prevenirea
şi combaterea pătării frunzelor de prun, vişin şi cireş (1,125%), ciuruirii frunzelor de
cais şi piersic (1,125%), manei viţei de vie (0,5%), focului bacterian la gutui, păr şi
măr (0.5 – 0.75%) şi a moniliozei sâmburoaselor (0.5%, prefloral). Tratamentul cu
zeamă bordeleză se poate repeta după 3 – 4 săptămâni;
HIDROXID DE CUPRU;
Se foloseşte în diferite concentraţii: - 0,4 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de
mană la cartofi (3 – 4 kg/ha), tomate (1.5 kg/ha), castraveţi (3 kg/ha), viţa de vie (3 –
4 kg/ha) şi la hamei (3 – 4 kg/ha); - 0,2 – 0,3% % împotriva arsurilor la fasole şi a
focului bacterian la gutui, păr şi măr (tratament prefloral); - 0,04% împotriva focului
bacterian la gutui, păr şi măr (tratament postfloral); Tratamentul cu astfel de produse
se poate repeta ori de câte ori este nevoie;
OXICLORURA DE CUPRU;
Se foloseşte în diferite concentraţii: - 0,15 – 0,20 % împotriva pătării frunzelor şi
moniliozei la prun şi a rapănului la măr (prefloral), - 0,2 – 0,4 % pentru prevenirea şi
stoparea înroşirii acelor de pin şi a atacului de mană la tutun, - 0,4 – 0,6 % pentru
prevenirea şi oprirea atacului de mană la cartof (4 – 5 kg/ha), tomate (4 –5 kg/ha),
cucurbitacee (4 – 5 kg/ha) şi la viţa de vie (5 – 6 kg/ha); Tratamentul cu acest
produs se poate repeta după 3 săptămâni;
Numărul de tratamente cu produse pe bază de cupru trebuie limitat, astfel încât să
nu depăşească 6 kg Cu/ha şi an, deoarece cuprul, fiind metal greu, este poluant pentru
mediul înconjurător;

20
 Combaterea ecologică a bolilor

Metode biodinamice de combatere a bolilor

Cel mai cunoscut remediu pentru o multitudine de boli este preparatul de coada
calului (Equisetum arvense). Pentru obţinerea acestuia trebuie parcurse mai multe
etape:
- La început se face un ceai (decoct) din o parte de material vegetal (tulpini verzi,
nesporifere) proaspăt (crud) şi 10 părţi de apă (10 %), prin fierbere la foc cu flacără
mare până ajunge la punctul de fierbere şi apoi la foc mic, timp de o oră. - Se
strecoară şi se obţine un ceai de culoare slab verzuie, care se păstrează în vase bine
închise, mai multe zile, până când capătă un anumit miros.
- În ultima etapă se prepară diluţiile homeopatice (cele mai eficiente sunt diluaţiile
5 şi 6) şi apoi se aplică prin pulverizare pentru prevenirea (1 – 2 tratamente la sol)
sau oprirea (1 – 3 tratamente pe plante) extinderii atacului de ciuperci. Producerea
preparatelor din plante
Primul pas în producerea preparatelor vegetale este recoltarea plantelor sau a
părţilor de plante, respectiv cumpărarea materialului vegetal în cazul speciilor rare sau
străine, care se comercializează, precum Quasia (Quassia amara) şi Neem
(Azadirachta indica). Plantele autohtone sunt specii sălbatice care cresc, de obicei,
pe terenuri necultivate şi au un potenţial de producţie limitat. Pentru o parte din aceste
specii, există chiar soluţii tehnologice de cultivare.
Pentru obţinerea preparatelor vegetale se folosesc plante viguroase şi sănătoase
care se recoltează, de obicei, din zona unde se utilizează, iar ca perioadă, în zilele cu
lună plină. De asemenea, pentru a putea pregăti preparate vegetale ori de câte ori
avem nevoie şi pentru a nu dispare aceste specii, la pregătirea lor se folosesc cantităţi
minime de material vegetal. Al doilea pas în obţinerea preparatelor vegetale este
uscarea plantelor, care se face la umbră şi în spaţii aerisite, plantele punându-se pe
hârtie sau pe pânză din fibre naturale. Păstrarea plantelor uscate se face în saci sau
pungi de pânză sau hârtie, în spaţii uscate. Al treilea pas în acest proces este
pregătirea propriuzisă a preparatelor vegetale, care se face conform următoarelor
procedee:
Infuzie
În general, infuzia se face din părţile de plantă care au pereţii celulari mai subţiri
cum sunt florile, frunzele, vârfurile tinere ale ramificaţiilor şi unele fructe.
Procedeul general constă în opărirea materialului vegetal cu apă clocotită şi
menţinerea lui la infuzat timp de 24 de ore, într-un vas acoperit. Produsul rezultat
(fracţia lichidă) se strecoară şi se foloseşte imediat sau se păstrează în vase de culoare
închisă, la rece, de regulă nu mai mult de 24 de ore.
Decoct (fiertură)
Acest procedeu se recomandă pentru părţile de plantă la care extragerea substanţelor
active este mai greoaie (rădăcini, rizomi, coji, unele fructe).
Prepararea decoctului are 2 faze:

21
 Combaterea ecologică a bolilor

- faza de inmuiere: materialul vegetal se lasă la înmuiat în apă rece timp de 24 de ore,
amestecând din când în când; - faza de fierbere: materialul vegetal se pune la fiert
într-o cincime din apa de înmuiere, până când apa dă în clocot. Apoi, se fierbe la foc
domol încă 15 – 20 minute, se acoperă şi se lasă la răcit. Decoctul se strecoară, iar
soluţia obţinută se completează cu apa de înmuiere (aproximativ 4/5 din volumul
iniţial) separată înainte de fierbere. În unele cazuri, materialul vegetal se
(re)foloseşte de 2 sau 3 ori.
Macerat Acesta se prepară din rădăcini, vârfurile ramurilor, frunze sau seminţe.
Materialul vegetal se lasă timp de ½ până la 3 zile la înmuiat, amestecând din când
în când şi apoi se procedează ca în toate celelalte cazuri: materialul se strecoară, iar
fracţia lichidă de foloseşte imediat sau se păstrează în aceleaşi tipuri de vase ca şi
infuzia şi decoctul.
Extract
Se prepară din flori tinere şi proaspete, care se taie, se umectează şi apoi se mărunţesc
cu ajutorul mixerului sau cu maşina de tocat carne şi legume. Pasta obţinută se pune
într-un săculeţ din stofă fină şi, apoi se presează cu o lingură mare de lemn. Lichidul
(extractul) obţinut se păstrează în sticle sau vase de sticlă bine închise.
Tinctură
Se prepară prin macerarea materialului vegetal în alcool etilic alimentar de diverse
concentraţii (400, 600, 700), timp de 8 – 14 zile. De regulă, materialul vegetal este
proaspăt (crud) şi mărunţit, iar macerarea lui se face în vase de sticlă bine închise şi,
dacă este posibil, de culoare închisă, care se ţin în apropierea unei surse de căldură
sau la soare şi se agită de cel puţin 3 ori în fiecare zi. După încheierea timpului de
extracţie, conţinutul vaselor se strecoară. Materialul vegetal fiind îmbibat cu alcool, se
stoarce energic, iar lichidul care se obţine se amestecă cu fracţia lichidă şi se păstrează
în aceleaşi condiţii ca infuziile şi decoctul, dar o perioadă de timp mai îndelungată.
Purin fermentat
Materialul vegetal proaspăt sau uscat se pune într-un sac din material textil
permeabil şi apoi se scufundă într-un recipient cu apă de ploaie. Pentru a nu se ridica
la suprafaţă, sacul cu material vegetal se apasă cu o greutate (piatră). Vasul cu purin
se ţine la umbră, în spaţii deschise cu temperaturi de 15 - 220C şi se acoperă cu un
capac ţinut ridicat pentru circulaţia aerului. Purinul se ―vântură‖ în fiecare zi şi se
poate suplimenta cu praf de roci şi, eventual, cu câteva picături de extract de valeriană
sau de muşeţel pentru a-i îmbunătăţii calitatea, respectiv, pentru a-i atenua mirosul
neplăcut. După 1 – 2 săptămâni, când soluţia din recipient s-a închis la culoare şi nu
mai face spumă, preparatul este gata de folosit.
Purin în fermentare
Acest preparat se obţine prin fermentarea materialului vegetal timp de 4 zile într-un
vas cu apă de ploaie, ţinut la soare. În acest caz materialul vegetal se scufundă direct
într-un recipient cu apă de ploaie şi în fiecare zi se amestecă de 2 – 3 ori.

22
 Combaterea ecologică a bolilor

În toate cazurile, partea solidă care rezultă după separarea fracţiei lichide se pune în
platforma de compost, iar partea lichidă se aplică imediat sau se păstrează în vase bine
închise.

Concluzii

Obţinerea unor recolte de calitate superioară în condiţiile unor costuri cât mai
reduse nu poate fi realizată decât prin aplicarea unor tehnologii specifice, perfecţionate,
care să permită o valorificare superioară atât a resurselor naturale, cât şi a imputurilor.
Nivelul şi calitatea recoltelor sunt condiţionate de prezenţa numeroaselor
organisme dăunătoare care, prin atacul produs, contribuie la reducerea producţiei sub
nivelul potenţialului soiurilor şi al condiţiilor agrotehnice asigurate. Din aceste
considerente, acţiunile de protecţia plantelor prezintă un interes major. Ţinând seama
că numeroşi agenţi patogeni şi dăunători se transmit prin sămânţă şi sol, se impune
adoptarea unui sistem complex de măsuri care, în multe situaţii, se bazează pe tratarea
seminţelor.
Combaterea integrală a agenţilor fitopatogeni se bazează pe aplicarea a trei
metode: mecanică, chimică, biologică. Este necesară aplicarea acestor metode de
protecţie a culturilor agricole în condiţiile existenţei unor anumiţi factori dăunători
precum: poluarea, mortalitatea animalelor folositoare, apariţia unor forme rezistente,
tratamentele chimice imperfecte care acţionează şi asupra altor organisme folositoare.
Importanţa combaterii bolilor
În condiţiile în care se află în ziua de astăzi ţara noastră (condiţii geografice,
climatice şi economice), obţinerea unor culture agricole superioare cantitativ, dar mai
ales calitativ, este cât se poate de importantă. Direct proporţional cu aceasta este şi
dificultatea cu care se pot realiza aceste producţii de calitate. Combaterea bolilor şi
dăunătorilor se face prin metode preventive şi curative, ţinând seama de biologia
plantelor, sortimentele de pesticide, biologia agenţilor dăunători.
Protecţia culturilor de legume contra bolilor trebuie să aibă un pronunţat caracter
ecologic şi integrat, ce se încadrează într-un sistem ce îmbină armonios toate metodele
de luptă, cu accentul din ce în ce mai mare pe folosirea largă a procedeelor agrotehnice
şi metodelor biologice. Pe această cale se limitează efectul nociv al pesticidelor,
diminuându-se poluarea mediului înconjurător (plante – sol - cultivator).

23
 Combaterea ecologică a bolilor

Bibliografie:

1. MANUAL DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ (suport de curs)

Ion TONCEA Enuţă SIMION Georgeta IONIŢĂ NIŢU
Daniela ALEXANDRESCU Vladimir Adrian TONCEA

2.http://agriculturadurabila.ro/wp-content/uploads/2016/06/manual.pdf

24
 Combaterea ecologică a bolilor

3. www.agro-craiova.ro/wp-content/uploads/2012/09/Suport-curs-Fitopatologie-Id-
anul-II.pdf

25