MARIAN DOBRE

MARIAN DOBRE

AGROTEHNICĂ

Editura UNIVERSITARIA
Craiova, 2019
Referenți științifici:

Prof.univ.dr. Tudor Alexandru

Conf.univ.dr. Sorin Boruz

Copyright © 2019 Editura Universitaria

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universitaria

© 2019 by Editura Universitaria

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parțială,
multiplicarea prin orice mijloace și sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea,
transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin
internet sau prin rețelele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive
sau sisteme cu posibilitatea recuperării informațiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum
și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului
reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se
pedepsesc penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 CUPRINS
Prefaţă ......................................................................................................... 11

CAPITOLUL I
FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI MIJLOACELE AGROTEHNICE
DE DIRIJARE A LOR ....................................................................... 15
I.1. LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE ......................................... 15
I.1.1. Importanţa luminii în sinteza organică .................................. 15
I.1.2. Durata, intensitatea şi calitatea luminii .................................. 17
I.1.3. Plante heliofile, plante de umbră, plante de zi scurtă, plante de
zi lungă ........................................................................................................ 18
I.1.4. Mijloacele agrotehnice de dirijare a luminii .......................... 19
I.2. CĂLDURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE ...................................... 20
I.2.1. Sursele de căldură ale solului şi aerului, încălzirea şi răcirea
solului .......................................................................................................... 20
I.2.2. Influenţa căldurii asupra creşterii rădăcinii, absorbţiei
elementelor minerale şi activităţii microorganismelor ................................ 21
I.2.3. Necesarul de căldură al plantelor cultivate pentru germinare,
creştere şi dezvoltare ................................................................................... 22
I.2.4. Mijloacele agrotehnice pentru dirijarea căldurii .................... 23
I.3. AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE ............................................ 24
I.3.1. Compoziţia aerului atmosferic, a aerului din sol, rolul azotului,
bioxidului de carbon şi al oxigenului .......................................................... 24
I.3.2. Schimbul de aer. Mijloacele agrotehnice de dirijare a regimului
aerului .......................................................................................................... 28
I.4. APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE ................................................. 28
I.4.1. Rolul apei în viaţa plantei ...................................................... 28
I.4.2. Comportamentul apei în sol ................................................... 29
I.4.3. Consumul de apă al plantelor, coeficientul de transpiraţie,
clasificarea plantelor în funcţie de consumul de apă, fazele critice pentru
apă, permeabilitatea hidrică şi ascensiunea capilară a apei în sol ............... 31
I.4.4. Indicii hidrofizici ai solului .................................................... 33
I.4.5. Mijloacele agrotehnice de dirijare a regimului apei .............. 35
I.5. ELEMENTELE MINERALE CA FACTOR DE VEGETAŢIE .......... 37

5
CAPITOLUL II
CUNOAŞTEREA BURUIENILOR DIN CULTURI ................ 40
II.1. GENERALITĂŢI DESPRE BURUIENI ............................................ 40
II.1.1. Pagubele produse de buruieni ................................................. 40
II.1.2. Factorii care influenţează pagubele produse de buruieni ........ 41
II.1.3. Particularităţile biologice ale buruienilor ................................ 42
II.1.4. Sursele de îmburuienare .......................................................... 43
II.2. CLASIFICAREA BURUIENILOR .................................................... 44
II.3. DESCRIEREA PRINCIPALELOR SPECII DE BURUIENI
PREZENTE ÎN CULTURI ......................................................................... 45
II.3.1. Buruieni monocotiledonate, de climat călduros, perene ..... 47
II.3.2. Buruieni monocotiledonate, de climat călduros, anuale ....... 50
II.3.3. Buruieni monocotiledonate, de climat răcoros, perene ........ 51
II.3.4. Buruieni monocotiledonate, de climat răcoros, anuale ........ 52
II.3.5. Buruieni dicotiledonate, de climat călduros, perene ............ 53
II.3.6. Buruieni dicotiledonate, de climat răcoros, perene .............. 55
II.3.7. Buruieni dicotiledonate, de climat călduros, anuale ............. 57
II.3.8. Buruieni dicotiledonate, de climat răcoros, anuale .............. 65
II.3.9. Plante inferioare ................................................................... 73
II.3.10. Buruieni parazite ................................................................ 74

CAPITOLUL III
COMBATEREA BURUIENILOR ............................................ 75
III.1. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR ........................ 75
III.1.1. Metodele preventive ............................................................ 75
III.1.2. Metodele curative ................................................................ 77
III.2. COMBATEREA CHIMICĂ A BURUIENILOR .............................. 79
III.2.1. Scurt istoric al folosirii erbicidelor în lume şi în ţara noastră ..... 79
III.2.2. Substanţa activă erbicidă – principalul ingredient al
produselor comerciale erbicide ................................................................... 81
III.2.3. Formularea substanţelor comerciale erbicide ..................... 83
III.2.3.1. Formularea în stare solidă ................................................ 84
III.2.3.2. Formularea în stare lichidă ............................................... 86
III.2.4. Adjuvanţii ............................................................................ 88
III.2.4.1. Activatorii ........................................................................ 89
III.2.4.1.1. Surfactanţii .................................................................... 90
III.2.4.1.2. Agenţii de umectare ...................................................... 91
III.2.4.1.3. Uleiurile ........................................................................ 91
III.2.4.2. Regulatori ai pulverizării ................................................. 93
III.2.4.3. Agenţi de îmbunătăţire a amestecului cu apa ................... 94

6
 III.2.4.4. Influenţa adjuvanţilor asupra eficacităţii erbidelor .......... 96
III.2.4.5. Influenţa adjuvanţilor asupra absorbţiei şi translocării
erbicidelor ................................................................................................... 97
III.2.4.6. Efecte negative ale adjuvanţilor sau lipsa influenţei lor
asupra acţiunii erbicidelor ........................................................................... 97
III.2.4.7. Safeneri ............................................................................ 98
III.2.5. Efectul modului de formulare asupra acţiunii erbicidelor .. 99
III.2.5.1. Diferenţa dintre aplicarea sub formă de granule şi cea prin
pulverizare ................................................................................................... 99
III.2.5.2. Diferenţa dintre concentratele sub formă de soluţie şi cele
emulsionabile .............................................................................................. 99
III.2.6. Influenţa condiţiilor de mediu asupra eficacităţii erbicidelor ..... 99
III.2.6.1. Influenţa condiţiilor atmosferice ...................................... 99
III.2.6.2. Influenţa umidităţii solului asupra eficacităţii erbicidelor ...... 100
III.2.7. Persistenţa şi remanenţa erbicidelor în sol ........................ 102
III.2.8. Toxicitatea erbicidelor ...................................................... 105
III.2.8.1. Efecte toxice ................................................................... 106
III.2.9. Selectivitatea erbicidelor ................................................... 107
III.2.9.1. Influenţa plantei asupra selectivităţii erbicidelor ........... 107
III.2.9.2. Influenţa tipului de erbicid asupra selectivităţii ............. 107
III.2.9.3. Influenţa mediului asupra selectivităţii erbicidelor ........ 107
III.2.9.4. Tipuri de selectivitate ..................................................... 108
III.2.10. Operaţiunile premergătoare aplicării erbicidelor şi după
aplicarea acestora ...................................................................................... 111
III.2.10.1. Pregătirea amestecului de stropit şi compatibilitatea la
amestec ...................................................................................................... 111
III.2.10.2. Pregătirea şi reglajul maşinii de erbicidat .................... 114
III.2.10.3. Operaţiunile ce trebuie făcute după efectuarea
tratamentului ............................................................................................. 115
III.2.11. Absorbţia erbicidelor în plante ....................................... 115
III.2.11.1. Absorbţia prin frunze ................................................... 115
III.2.11.1.1. Parametrii pKa şi lg Kow şi importanţa lor în
translocarea erbicidelor în plantă .............................................................. 118
III.2.11.2. Absorbţia erbicidelor prin rădăcini .............................. 120
III.2.12. Clasificarea erbicidelor ................................................... 122
III.2.13. Combaterea buruienilor în culturi ................................... 151
III.2.13.1. Combaterea buruienilor în culturile de cereale păioase ....... 151
III.2.13.2. Combaterea buruienilor din cultura de rapiţă ........................ 159
III.2.13.3. Combaterea buruienilor din cultura de porumb .................... 162
III.2.13.4. Combaterea buruienilor din cultura de floarea soarelui ....... 170
III.2.13.5. Combaterea buruienilor din cultura de soia .......................... 172
7
 III.2.13.6. Combaterea buruienilor din cultura de cartof ....................... 174
III.2.13.7. Combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr ........ 177
III.2.13.8. Combaterea buruienilor în culturile legumicole ................... 179
III.2.13.8.1. Combaterea buruienilor din cultura de mazăre .................. 179
III.2.13.8.2. Combaterea buruienilor din cultura de morcov ................. 180
III.2.13.8.3. Combaterea buruienilor din culturile de ceapă şi usturoi .... 180
III.2.13.8.4. Combaterea buruienilor din culturile legumicole
înfiinţate prin răsad ................................................................................... 182
III.2.13.9. Combaterea buruienilor din cultura de căpșuni ............ 183

CAPITOLUL IV
LUCRĂRILE SOLULUI ......................................................... 185
IV.1. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL LUCRAT ...... 185
IV.1.1. Influenţa arăturii asupra materiei organice a solului ........ 187
IV.1.2. Influenţa lucrărilor solului asupra păstrării apei în sol ..... 189
IV.1.3. Influenţa arăturii asupra densităţii aparente şi a
permeabilităţii hidrice ............................................................................... 191
IV.1.4. Influenţa lucrărilor solului asupra structurii ..................... 192
IV.1.5. Influenţa lucrărilor solului asupra buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor ............................................................................................... 193
IV.2. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL NELUCRAT ŞI
NEACOPERIT CU RESTURI VEGETALE ............................................ 194
IV.3. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL NELUCRAT
DAR ACOPERIT CU RESTURI VEGETALE (MULCI) ....................... 197
IV.3.1. Culturile intermediare pentru mulci (cover crops) ........... 202

CAPITOLUL V
ASOLAMENTUL .................................................................... 209
V.1. EVOLUŢIA ASOLAMENTELOR .................................................. 209
V.2. CRITERIILE CARE STAU LA BAZA ÎNTOCMIRII
ASOLAMENTELOR ................................................................................ 210
V.3. ALCĂTUIREA GRUPELOR DE CULTURI .................................. 210
V.4. ELEMENTELE ASOLAMENTULUI .............................................. 211
V.5. CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR .......................................... 213
V.6. INTRODUCEREA ASOLAMENTULUI, MODIFICAREA
ASOLAMENTULUI ................................................................................ 214
V.7. REGISTRUL CU ISTORIA SOLELOR .......................................... 214
V.8. INFLUENŢA AGROTEHNICĂ A ASOLAMENTULUI .............. 215
V.8.1. Influenţa asolamentului asupra producţiei ......................... 215

8
 V.8.2. Influenţa asolamentului asupra proprietăţilor fizice, chimice şi
biologice ale solului .................................................................................. 215
V.8.3. Influenţa asolamentului asupra combaterii bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor ......................................................................... 216
V.8.4. Influenţa asolamentului asupra calităţii recoltei ................ 217
V.9. ÎNCADRAREA ÎN ASOLAMENT A PRINCIPALELOR GRUPE DE
CULTURI ................................................................................................. 218
V.9.1. Încadrarea în asolament a cerealelor păioase ..................... 218
V.9.2. Încadrarea în asolament a porumbului ............................... 219
V.9.3. Încadrarea în asolament a florii soarelui ............................ 220
V.9.4. Încadrarea în asolament a sfeclei de zahăr ......................... 220
V.9.5. Încadrarea în asolament a cartofului .................................. 221
V.9.6. Încadrarea în asolament a leguminoaselor anuale .............. 222
V.9.7. Încadrarea în asolament a leguminoaselor perene ............. 222
V.9.8. Încadrarea în asolament a plantelor legumicole ................. 223
V.9.9. Încadrarea în asolament a orezului ..................................... 223

CAPITOLUL VI
AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ ....................................... 224
VI.1. NECESITATEA DIFERENŢIERII MĂSURILOR
AGROTEHNICE . ..................................................................................... 224
VI.2. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A ZONEI DE STEPĂ
................................................................................................................. 225
VI.3. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A ZONEI DE
SILVOSTEPĂ ........................................................................................... 227
VI.4. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A ZONEI DE PĂDURE
CU VERI CALDE ŞI SOLURI DE TIP PRELUVOSOL ........................ 231
VI.5. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A ZONEI FORESTIERE
CU VERI RĂCOROASE ŞI SOLURI PODZOLICE .............................. 234
VI.6. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A TERENURILOR ÎN
PANTĂ ..................................................................................................... 237
VI.7. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A TERENURILOR
NISIPOASE .............................................................................................. 243
VI.8. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A TERENURILOR
SĂRĂTURATE ........................................................................................ 248

BIBLIOGRAFIE ....................................................................... 251

9
 PREFAŢĂ

Agrotehnica este ştiinţa fundamentală a Agriculturii. Obiectul de

studiu al Agrotehnicii este optimizarea relaţiei dintre sol şi plantă. În
realizarea acestui obiectiv sunt studiate influenţele şi mijloacele de dirijare a
factorilor de vegetaţie, lucrările solului, buruienile şi combaterea lor,
asolamentul, precum şi adaptarea măsurilor agrotehnice la diferitele zone
pedoclimatice; aceste elemente reprezintă şi capitolele Agrotehnicii. În
limbajul de specialitate se foloseşte expresia „cerinţe agrotehnice”, ceea ce
consolidează importanţa acestei discipline în tehnica agricolă.
În trecut, întreaga ştiinţă agricolă era cuprinsă într-o singură disciplină
de studiu intitulată „Agrologie”, din care s-au desprins, în timp, Pedologia,
Agrochimia, Fitotehnia, Agrotehnica, iar, de curând, Microbiologia şi
Tehnica Experimentală.
Agrotehnica este strâns legată de Pedologie, Fiziologia plantelor,
Agrochimie, Fitotehnie, Botanică, Protecţia plantelor, ş.a., folosind noţiuni
specifice acestor discipline şi participând, la rândul ei, la elaborarea
conţinutului ştiinţific al acestora. De fapt, până la apariţia şi consolidarea
disciplinelor de bază despre natură, Chimia, Biologia, Microbiologia,
Biochimia, Meteorologia, ş.a., înţelegerea relaţiilor dintre sol şi plantă, precum
şi recomandările care se faceau au fost empirice. Prin descoperirea compoziţiei
şi structurii materiei, a elementelor chimice, a microorganismelor, a
fenomenului de fotosinteză, s-a înţeles cum se formează materia organică, ce
extrag plantele din sol, din aer, cum se hrănesc ele şi cum putem interveni
pentru optimizarea relaţiei dintre sol şi plantă.
Odată cu trecerea omului din stadiul de culegător şi vânător la cel de
cultivator, a început, de fapt, civilizaţia umană, s-au format comunităţi
sedentare care işi procurau hrana în acest nou mod, prin cultivarea solului.
Aceasta a fost prima mare revoluţie în istoria speciei noastre. Din datele
arheologice, acest lucru s-a produs cu 10 000 de ani în urma în Crescent, o
zonă din Estul Turciei şi Nordul Siriei, ceea ce reprezintă o zecime din
istoria, de cca 100 000 de ani a speciei noastre. Acest nou mod de viaţa a
adus, însă, o scădere cu cca 10 cm a înălţimii medii a oamenilor din cauza
scăderii variabilităţii şi valorii alimentare a noului tip de hrană (de atunci au
apărut şi cariile dinţilor).
Prin folosirea limbajului şi scrisului s-a făcut schimb de informaţie
asupra metodelor mai bune de a obţine plante mai viguroase şi recolte mai
bune. Nu este de neglijat faptul că, în acest răstimp, destul de lung, primii
oameni au selectat din flora spontană plantele cu potenţial alimentar şi au
consolidat în cultură speciile folosite şi astăzi ca bază a alimentaţiei: grâul,

11
varza, mazărea, ceapa ş.a. De remarcat că, din cele cca 3 000 de specii de
plante studiate din perspectivă nutritivă, doar 8 specii asigură 75% din
necesarul de hrană al omenirii.
Vechile civilizaţii, cum au fost asiro-chaldeenii, fenicienii, egiptenii,
chinezii, grecii, romanii iar, mai târziu, mayaşii şi incaşii erau buni
cunoscători ai tehnicilor de cultură, foloseau chiar irigaţiile şi transmiteau
noţiunile din tată în fiu sau chiar prin scrieri. În acest sens, încă din perioada
Imperiului Roman au apărut scrieri cum este cea a cartaginezului Magon sau
a romanului Columella, care cuprindeau sfaturi privind lucrarea pământului
şi îngrijirea plantei.
După epoca de întuneric a civilizaţiei europene din mileniul I, odată
cu Renaşterea, s-a dezvoltat şi agricultura. În Franţa şi Germania,
„motoarele” Europei, ca şi astăzi, au existat personalităţi care, prin pasiunea
lor pentru agricultură, au contribuit decisiv la cultivarea mai eficientă a
pământului şi la uşurarea muncii ţăranilor. Aceştia au fost Mathieu de
Dombasle, în Franţa şi Albrecht Thaer, în Germania. Şcolile lor de
Agricultură erau vestite în toată Europa iar, printre cursanţi, s-a numărat şi
primul mare agronom al ţării noastre, Ion Ionescu de la Brad. Aceste şcoli
erau particulare iar activitatea practică în ferma şcolară era esenţială, ca şi
pregătirea teoretică. În Anglia, John Benett Lawes a cercetat şi a descoperit
că plantele nu extrag din sol substanţe organice ci minerale, pe care le
transformă, în corpul lor, în proteine, amidon, grăsimi, etc., contrar teoriei
lui Thaer care spusese că plantele extrag din sol humus. Aceasta şi alte
descoperiri i-au adus lui Lawes faima şi respectul concetăţenilor care au
organizat o colectă publică pentru a-i oferi bani. Lawes a refuzat banii,
spunând că cel mai potrivit cadou ar fi un laborator de cercetare, care s-a şi
înfiinţat, devenind mai târziu binecunoscuta Staţiune de Cercetări Agricole
Rothamsted, cea mai veche staţiune de acest tip din lume.
Contemporan cu Lawes, în Germania, a fost Justus von Liebig care a
pus bazele producerii de îngrăşăminte, în urma recomandărilor lui
construindu-se fabrici de îngrăşăminte cu fosfor.
Şi în Rusia au activat oameni de ştiinţă agronomi de renume mondial,
cum au fost Dokuceaev, Kostâcev, Viliams, Miciurin, ş.a.
În ţara noastră, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), după ce a studiat
la prestigioase şcoli şi universităţi din Europa, printre care şi Sorbona, s-a
întors în ţară şi a organizat o fermă model la Brad. Ulterior, a fost angajat
de către sultanul Turciei ca administrator al pământurilor acestuia, unde a
obţinut creşterea eficienţei economice de 100 de ori. Ion Ionescu de la
Brad a fost promotorul ştiinţei agricole din ţara noastră, fiind primul
experimentator român în agricultură. El a organizat prima staţiune
experimentală agricolă de la noi, cel care a făcut prima clasificare şi
12
descriere a solurilor, arătând importanţa humusului şi structurii pentru
fertilitatea solului, a demonstrat necesitatea arăturilor, a dezmiriştirii, a
aplicării îngrăşămintelor, a semănatului cu maşina, a irigaţiilor şi a rotaţiei
culturilor. Prin munca acestui eminent pionier al ştiinţei agricole româneşti
sunt aduse în ţară şi experimentate unele soiuri de plante agricole, se fac
primele studii cu privire la îmbunătăţirea animalelor prin alimentaţie
precum şi încercări de a se introduce maşini şi unelte agricole mai
performante. El a fost urmat de alţi entuziaşti care au contribuit la
dezvoltarea agriculturii în ţara noastră.
Cel mai de seamă agronom român este considerat acad. Gh. Ionescu
Şişeşti, fondatorul Şcolii Agricole de la Herăstrău, devenită Institutul
Agronomic Nicolae Bălcescu iar, de curând, Universitatea de Ştiinţe
Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti. Gh. Ionescu Şişeşti a pus bazele
cercetării agricole din ţara noastră, înfiinţând Institutul de Cercetări Agricole
al României (ICAR), devenit Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice a
României. Ca semn al recunoaşterii meritelor ştiinţifice, Gh. Ionescu Şişeşti
a fost desemnat, în 1945, alături de John Russel, directorul Staţiunii
Rothamsted şi de amelioratorul italian Nazareno Strampelli, directorul
Staţiunii Rietti să organizeze ramura FAO (Food and Agriculture
Organization) a ONU.
Prezentul curs de Agrotehnică este organizat pe 5 capitole: Factorii de
vegetaţie şi mijloacele agrotehnice de dirijare a lor, Buruienile din culturi şi
combaterea lor, Lucrările solului, Asolamentul şi Agrotehnica diferenţiată.
Fiecare capitol are un număr variabil de subcapitole, în funcţie de
complexitatea sa. Prin noţiunile prezentate în acest curs dorim să actualizăm
informaţia referitoare la aceste domenii ale tehnicii agricole în scopul bunei
pregătiri a viitorilor specialişti din agricultură.

Autorul

13
 CAPITOLUL I
FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI MIJLOACELE
AGROTEHNICE DE DIRIJARE A LOR
I.1. LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE
I.1.1. Importanţa luminii în sinteza organică
Principala sursă de energie pe planeta noastră o reprezintă lumina
solară (o anumită cantitate de energie provine şi din interiorul Pământului
iar o alta este obţinută de unele bacterii prin transformarea unor substanţe
anorganice). Noi, oamenii şi întregul regn animal şi cel vegetal funcţionăm
cu energie care provine de la Soare. Reacţia prin care se generează energie
este fuziunea (nu fisiunea) dintre 4 atomi de hidrogen, din care rezultă un
atom de heliu ( aceeaşi reacţie s-a produs în explozia bombei cu hidrogen).
Deoarece hidrogenul are masa atomică 1 iar heliul 2 rezultă că jumătate din
masa intrată în reacţie se transformă în energie pe care Soarele o emană sub
formă de radiaţie de lungimi de undă diferite, de la radiaţia ultravioletă până
la cea infraroşie. În fiecare secundă, circa 4 milioane de tone de hidrogen se
transformă în energie. Soarele conţine cca 74% hidrogen şi 24% heliu şi o
cantitate foarte redusă de metale mai grele. La nivelul actual de cunoştinţe,
Soarele a apărut dintr-o nebuloasă care s-a concentrat spre interior atât de
mult încât s-a iniţiat reacţia de fuziune nucleară. Spre exterior s-au agregat
planetele formate din materie mai grea. Jupiter nu a avut suficientă masă
pentru a-şi crea propriul sistem solar. Faptul că în sistemul solar sunt şi
corpuri care conţin elemente grele, altele decât hidrogen şi heliu, înseamnă
că nebuloasa din care s-a format sistemul solar provine dintr-un alt sistem
solar care a suferit o explozie uriaşă denumită supernovă (de fapt, este o stea
de generaţia a treia). De aceea, astronomul american Carl Sagan a spus că
suntem făcuţi din „pulbere” de stele (127).
Prin vestita sa formulă, (E=mc2), Albert Einstein a arătat că energia şi
masa pot trece una în cealaltă, dintr-o unitate de masă, rezultând o cantitate
enormă de energie. De curând, pe data de 3 iulie 2012, în cadrul
experimentului de la Geneva (CERN), cel mai mare şi scump experiment
din istorie, s-a demonstrat şi reversul, adică, la ciocniri cu viteze apropiate
de viteza luminii a doi protoni, prin eliberarea de energie se formează
bosonul Higgs, o particulă capabilă să ofere masă altor particule, deci să
creeze materie din energie (127).
Plantele şi toate organismele care conţin pigmenţi fotosintetizanţi,
fixează energia solară în molecule organice, pe bază de carbon, care sunt,

15
apoi, oxidate şi o cedează organismelor care o consumă în lanţul trofic.
Fenomenul de fotosinteză este realizat de organisme unicelulare sau
multicelulare care conţin clorofilă, atât pe uscat cât şi în apă (60 % din
fotosinteză se realizează în apă, de către alge).
Pigmenţii care fixează energia luminoasă sunt localizaţi în cloroplaste,
organite citoplasmatice care se găsesc, mai ales, în frunze dar şi în tulpini, peţioli,
etc. (de exemplu, şi în tuberculii de cartof expuşi la lumină). Prin fotosinteză se
eliberează O2, ca subprodus, în urma scindării moleculei de apă; în decurs de 3,5
miliarde de ani, atmosfera Pământului s-a schimbat substanţial din acest motiv.
Clorofila (chloros = verde, phyllon = frunză), preia energia unui foton
şi o transferă unui electron pe care îl cedează, în interiorul membranei
tilakoidei. Pentru a reveni la forma iniţială, clorofila primeşte un electron (se
reduce) după ce două molecule de apă au fost desfăcute pentru a utiliza
hidrogenul (protonul), oxigenul eliminându-se ca subrodus. Energia
rezultată este acumulată în ATP şi NADPH care pun în mişcare Ciclul lui
Calvin, adică producerea glucozei prin preluarea câte unei molecule de CO2
din atmosferă, ataşarea acestui carbon la un lanţ de cinci carboni (ribulozo
1,5 difosfat), scindarea compusului instabil, cu 6 carboni, în 2 gliceraldehide
(fiecare cu 3 carboni); unul dintre aceştia se foloseşte pentru a genera o
moleculă de glucoză, după următoarea reacţie iar altul se leagă împreună cu
alţi 4 astfel de compuşi care vor genera 5 molecule de 5 carboni iniţiali ce
vor reintra în ciclu (91).
Plantele de tip fotosintetic C4 (porumbul, trestia de zahăr, costreiul)
evită pierderea de substanţă organică prin fotorespiraţie (acest fenomen se
produce la plantele de tip fotosintetic C3, în condiţii de stres hidric). Ele
sunt specifice zonelor călduroase pe când speciile de tip fotosintetic C3
(grâul, orzul, ovăzul) preferă clima temperată, mai răcoroasă. Deşi
reprezintă doar 3% dintre plantele cu flori, plantele cu tipul fotosintetic C4
totalizează 25% din cantitatea de CO2 fixată în materie organică pe uscat.
Prin fotosinteza de tip C4, concentraţia de CO2 este menţinută mai ridicată
decât cea de O2 în celulele adiacente celor care fac fotosinteză, în perioadele
de stres hidric, când stomatele se închid pentru a evita pierderea apei; în
acest mod, carbon nou poate fi, în continuare, fixat, evitându-se oxidarea
celui deja fixat organic în cloroplaste. În perioadele de stres hidric puternic,
prin fotorespiraţie, se poate pierde până la 50% din carbonul deja fixat sub
formă organică în celule pentru că enzima acţionează în funcţie de
concentraţia de gaz: dacă predomină CO2 îl fixează pe el dar dacă
predomină O2, când plantele de tip C3 şi-au închis stomatele, pe timp de
arşiţă, leagă oxigenul, conducând la oxidarea glucidelor, deja formate (90).
Primele produse ale fotosintezei sunt glucidele, care reprezintă punctul de
plecare al majorităţii căilor metabolice. Prin polimerizarea lor se formează
16
celuloză, amidon, zaharuri. Aminoacizii, din care se formează proteinele, mai au
nevoie, la formarea lor, pe lângă CHO şi de gruparea NH2 (amino).
Prin descompunerea glucidelor rezultă aceeaşi cantitate de energie
care a fost înglobată la formarea lor; acest fenomen se numeşte respiraţie şi
se desfăşoară în mitocondrii, adevărate „centrale energetice” ale celulei.
Plantele folosesc pentru nevoile proprii (procese energetice) o anumită
cantitate de substanţă organică, pe care o „ard” în celulele lor, însă, cea mai
mare parte este folosită în creştere şi acumularea în organele de înmulţire;
această cantitate este destinată urmaşilor plantei dar cea mai mare parte intră
în lanţul trofic, fiind consumată de erbivore, carnivore, omnivore.
I.1.2. Durata, intensitatea şi calitatea luminii
Lumina Soarelui cade pe Pământ sub unghiuri diferite deoarece
planeta noastră este un corp sferic iar axa de rotaţie a Pământului nu este
perpendiculară pe planul de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui ci este
înclinată la un unghi de 23,5 grade. Aceste două lucruri au ca efect apariţia
anotimpurilor.
Plantele s-au adaptat să formeze flori şi seminţe în locul lor de origine.
Răspândirea lor în alte zone le-a făcut să-şi modifice ciclul de dezvoltare
dacă durata de iluminare nu a fost aceeaşi cu zona de origine. Astfel,
tomatele, plante perene în America de Sud, zona lor de origine, au devenit
plante anuale în climatul nostru, temperat (109).
Intensitatea luminoasă se măsoară în lucşi (1 lumen/m2). Aceasta
variază de la câteva sute de lucşi pe timp noros până la zeci de mii de lucşi
în cazul luminii solare directe. Lumina solară este de 5-15 ori mai intensă
decât cea artificială, la care plantele reacţionează slab.

Figura 1.1. Intensitatea fotosintezei în funcţie de intensitatea luminii.

17
 Din figura de mai sus se observă că intensitatea fotosintezei creşte cu
intensitatea luminii până la 21 000 de lucşi. Într-o zi însorită de vară întensitatea
luminii solare poate ajunge şi la 100 000 de lucşi. Aşa cum se vede, necesarul
maxim pentru majoritatea plantelor este între 13 şi 21 mii de lucşi.
Intensitatea luminii pe suprafaţa solului depinde de unghiul de
incidenţă şi de grosimea atmosferei pe care o străbate. În locul de origine,
plantele s-au adaptat la o anumită intensitate a luminii. De exemplu, plante
care necesită lumină intensă sunt porumbul, orezul, floarea soarelui iar
plante de umbră sunt fasolea, dovlecii, ş.a. (91).
Spectrul de radiaţie pe care îl pot absorbi plantele este între 400 şi 750
nm, ca lungime de undă. Radiaţiile violete şi roşii sunt cel mai puternic
reţinute. În funcţie de culoarea pigmentului fotosintetizator, lumina este
absorbită sau reflectată (de aceea frunzele au culoarea verde, pentru că
reflectă lumina verde). Radiaţia violetă favorizează sinteza proteinelor iar
cele roşii pe cea a hidraţilor de carbon. Lumina influenţează culoarea şi
gustul fructelor, germinaţia, calitatea fibrei, ş.a. (91).

Figura 1.2. Intensitatea fotosintezei în funcţie de lungimea de undă a luminii.

I.1.3. Plante heliofile, plante de umbră, plante de zi scurtă, plante

de zi lungă
În plante, în funcţie de alternanţa lumină – întuneric, se sintetizează
hormonul florigen, care determină apariţia organelor de înmulţire.
Plantele de zi scurtă înfloresc în a doua parte a verii, când durata zilei
este mai mică de 12 ore, cum sunt porumbul, soia, orezul. Plantele de zi
lungă, cum sunt grâul, orzul, sfecla, varza, ceapa, ş.a., înfloresc în preajma
solstiţiului de vară (21 iunie), când durata zilelor este mai mare de 12 ore.
De fapt, s-a dovedit ştiinţific faptul că hormonul florigen este sintetizat
noaptea, şi, ceea ce influenţează formarea lui este durata perioadei de

18
întuneric. Dacă, artificial, pe timpul nopţii, plantele sunt iluminate artificial
câteva minute, sinteza acestui hormon este stopată (9,40,41,44,44,59,63).
Plantele de umbră, fasolea, dovlecii, ş.a., se cultivă intercalat printre
rândurile unor plante heliofile (porumbul). Lucerna, plantă heliofilă, creşte
mult mai greu în amestec cu ovăzul sau orzul decât trifoiul, plantă de umbră.
Există plante indiferente faţă de durata zilei. Prin ameliorare genetică
s-au obţinut hibrizi care formează organele de înmulţire şi în condiţii de zi
lungă, la porumb sau soia.
I.1.4. Mijloacele agrotehnice de dirijare a luminii
Zonarea culturilor constă în cultivarea speciilor în zone care
corespund cerinţelor lor de lumină; de exemplu, inul de fuior se cultivă în
zona de deal, unde nebulozitatea este mai mare, ceea ce favorizează
formarea de fibre lungi iar cel pentru ulei, în zonele sudice, mai puternic
iluminate, ceea ce determină ramificarea tulpinii şi sporeşte numărul de
inflorescenţe, mărind cantitatea şi calitatea producţiei (9,40,41,44,44,59,63).
În sere se poate modifica intensitatea luminii prin văruirea geamurilor,
în anotimpul călduros. Culoarea albă a varului determină un albedo mare,
adică reflectarea unei mai mari proporţii a radiaţiei luminoase incidente.
Expoziţia sudică oferă mult mai multă lumină decât cea nordică; aici,
zăpada se topeşte mai repede, solul se poate lucra mai devreme şi se
încălzeşte mai mult, pierzând mai repede apa. Pe versanţii sudici se cultivă
porumb, grâu, floarea soarelui, soia, viţă de vie iar pe cei nordici, ovăz,
cartof, trifoi, ş.a.
Prin cultivarea fasolei sau a dovlecilor printre rândurile de porumb,
acestea nu vor mai fi expuse luminii intense din timpul verii, reducând
stresul hidric. Prin culturile asociate se foloseşte spaţiul şi lumina tot
timpul anului, de exemplu, salată – răsad + tomate sau vinete; mazăre sau
ceapă din arpagic sau pentru arpagic + castraveţi de vară. Cultura în
amestec constă în cultivarea, împreună, a unei cereale păioase şi a unei
leguminoase (borceag). În cazul culturii ascunse, cereala păioasă ocupă
etajul superior, primind mai multă lumină iar trifoiul, etazul inferior,
folosind lumina care ajunge aici.
Prin combaterea buruienilor se elimină competiţia dintre speciile
viguroase care pot sufoca cultura. De exemplu: loboda şi ştirul în sfeclă,
cultură care creşte încet, la începutul vegetaţiei, cornacii în floarea soarelui ,
costreiul în porumb, ş.a. prin tăierile de formare şi cele din perioada de
rodire aplicate pomilor şi viţei se realizează o mai bună iluminare. Lăsaţi
netăiaţi, pomii formează coroane dese, fructifică abundent, calitatea
fructelor scade şi intră în periodicitate de rodire. Copilitul tomatelor, al

19
castraveţilor, vinetelor, ardeiului, pe lângă formarea rodului, asigură şi o
iluminare suficientă ramurilor şi fructelor (9,40,41,44,44,59,63).
Desimea prea mare la cerealele păioase, porumb, morcov, tomate,
cartof, căpşuni, etc. obligă plantele să intre în competiţie pentru lumină; ele
se alungesc pentru a ajunge la lumină şi, din această cauză, sunt mai expuse
la cădere, la boli, dau fructe mai mici, care se strică mai uşor sau nu se coc,
formează rădăcini subţiri sau deformate (morcov), nu cresc corespunzător
(salată, varză).
Prin crearea de soiuri sau hibrizi cu frunze oblice (porumb), frunzele
de jos vor primi o cantitatea mai mare de lumină iar prin semănatul pe
direcţia N-S plantele sunt mai bine iluminate dimineaţa şi seara, când
fotosinteza este mai activă (9,40,41,44,44,59,63).

I.2. CĂLDURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

I.2.1. Sursele de căldură ale solului şi aerului, încălzirea şi răcirea
solului
Solul se încălzeşte, desigur, datorită radiaţiei luminoase provenite
de la Soare; din largul spectru incident la suprafaţa externă a atmosferei,
radiaţiile ultraviolete, gama şi X sunt, în cea mai mare parte, reţinute de
stratul de ozon iar cele infraroşii de CO2, CH4 şi vaporii de apă care
determină efectul de seră (metanul absoarbe de 20 de ori mai multe
radiaţii infraroşii decât CO 2). Aceste gaze sunt grele şi ocupă primul strat
al atmosferei.
O altă sursă de căldură o reprezintă descompunerea materiei organice
a solului, fenomen exoterm, precum şi căldura de condensare a vaporilor de
apă care, trecând dintr-o stare energetică superioară (gaz) la altă stare
energetică, mai scăzută (lichid), cedează căldură. Fenomenul este endoterm
când trecerea se face invers.
Capacitatea calorică a solului este însuşirea acestuia de a absorbi
căldură. Se mai numeşte căldură specifică. Această mărime se măsăară în
calorii şi reprezintă cantitatea de căldură reţinută de un gram de sol pentru a-
şi ridica temperatura cu un grad celsius şi anume, între 18,5 şi 19,50C.
depinde de componentele solului şi de proporţia acestora. Apa are cea mai
mare căldură specifică, egală cu 1 iar aerul are cea mai mică, de circa 3 500
de ori mai mică decât a apei. Componentele solide ale solului au valori
apropiate ale căldurii specifice, intermediare apei şi aerului.
Conductibilitatea termică a solului este însuşirea acestuia de a
transmite căldura. Se determină tot în calorii şi reprezintă cantitatea de
căldură transmisă printr-un cm3 de sol, timp de o secundă, la extremităţile

20
căruia se află o diferenţă de temperatură de un grad celsius. Apa are
conductibilitate termică scăzută deoarece moleculele de apă sunt legate
„elastic” între ele prin legături slabe, de hidrogen. Aerul, însă, are cea mai
scăzută conductibilitate termică, de circa 25 de ori mai mică decât a apei.
Dintre componentele solide ale solului, cuarţul are cea mai mare
conductibilitate termică deoarece are la bază o reţea cristalină.
Difuzibilitatea căldurii în sol este direct proporţională cu
conductibilitatea termică dar invers proporţională cu capacitatea calorică.
Componentele solide ale solului au valori apropiate ale acestor parametri.
Cea mai mare influenţă asupra difuzibilităţii căldurii în sol o are raportul
dintre conţinutul de apă şi aer. Când este multă apă în sol este puţin aer şi
invers. Aşa se face că un sol umed are nevoie de 2800 de ori mai multă
căldură pe care o transmite doar de 28 de ori mai repede decât un sol
uscat, care are mult aer. De aceea solurile umede sunt reci iar cele uscate,
aerate sunt calde.
Tabelul 1.1.Capacitatea calorică şi conductibilitatea termică a principalelor
componente ale solului
Componentele solului Capacitatea Conductibilitatea Difuzibilitatea,
calorică, cal/cm3 termică, Cond.term/Cap cal.
cal/cm3/sec
Nisip 0,51 0,019 0,037
Argilă 0,57 0,004 0,007
Humus 0,6 0,0003 0,0005
Apă 1,00 0,0014 0,0014
Aer 0,00036 0,00005 0,138
Sursa: Staicu Ir., 1969. Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti, pag. 35.

Solul se încălzeşte şi se răceşte de la Soare numai la suprafaţă,

amplitudinile zilnice simţindu-se până la 25-40 cm iar cele între
anotimpuri, până la 6-10 m. apa din fântâni este mai caldă iarna decât
vara pentru că maximul de temperatură din luna iulie ajunge la 7 m în
pământ în luna ianuarie.
Fenomenul de încălzire şi răcire a solului a avut, în decursul evoluţiei, un
rol esenţial în fărâmiţarea particulelor de sol, prin contracţie şi dilatare, prin
îngheţul şi dezgheţul apei în sol. Zăpada constituie un bun start izolator termic
deoarece conţine aer. Acelaşi rol îl are stratul de mulci, vara sau iarna.
I.2.2. Influenţa căldurii asupra creşterii rădăcinii, absorbţiei
elementelor minerale şi activităţii microorganismelor
Rădăcina creşte, de obicei, în sol la o temperatură mai scăzută decât
tulpina în aer, însă, variaţiile de temperatură sunt mai mari în aer decât în
sol. Cartoful este cea mai sensibilă cultură la temperatura din sol, din jurul
tuberculilor. Între 16-220C se acumulează cel mai bine în tuberculi, peste

21
240C nu se mai depune amidon în tuberculi iar peste 290C nu se mai
formează tuberculi. Cu cât temperatura solului din jurul tuberculilor se
menţine mai mult timp sub 240C, cu atât perioada de acumulare este mai
mare; acesta este principalul motiv pentru care, în depresiunile intramontane
(Braşov, Covasna, Harghita, Suceava) se fac producţii mari de cartof iar în
sud, numai cartof timpuriu.
Solul mai cald cedează mai uşor apa rădăcinii deoarece apa nu are
vâscozitate mare iar presiunea osmotică a soluţiei solului este mai scăzută.
Elementele minerale se absorb mai bine la temperaturi mai ridicate.
De exemplu, fosforul nu poate fi mobilizat din sol sub 100C de către
plantula de porumb care, din această cauză, necesită îngrăşământ starter.
Mineralizarea materiei organice se realizează cel mai bine la
temperaturi de circa 350C, însă, la această temperatură apa se evaporă rapid,
astfel încât fenomenul se petrece la intensitate maximă o perioadă scurtă.
Bacteriile nitrificatoare şi fixatoare de azot se înmulţesc bine în
condiţii aerobe şi la temperaturi de cca 250C.
În condiţii de temperaturi mai mari de 400C sau mai mici de 100C
activitatea microbiologică a solului se reduce simţitor.
I.2.3. Necesarul de căldură al plantelor cultivate pentru germinare,
creştere şi dezvoltare
Tabelul 1.2. Necesarul minim de căldură pentru germinare al principalelor
specii cultivate
Cultura Temperatura minimă de germinare, 0C
Grâu, orz, ovăz 1-3
Porumb 8-10
orez 13
fasole 8-10
mazăre 1-2
soia 6-8
Floarea soarelui 6-7
sfeclă 4
cartof 4
lucernă 3-4
Varză, conopidă, ridichi 1-3
tomate 8-10
castraveţi 12
vinete 7-8
morcov 3-4
ceapă 3-4
pepeni 12
sorg 12
Sursa: Staicu Ir., 1969. Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti, pag. 57.

22
 Durata germinaţiei variază cu temperatura. La temperatura optimă,
germinaţia are loc în cel mai scurt timp iar la temperatura minimă, în cel
mai lung timp.
Plante rezistente la brumă: cerealele păioase, mazărea, morcovul,
varza, conopida, spanacul, salata, ceapa, pătrunjelul, ţelina. Aceste plante ori
răsar toamna şi au nevoie de frigul din timpul iernii pentru a genera
hormonul florigen, ori sunt plante bienale, care formează o rozetă de frunze
sau un bulb în primul an iar în anul al doilea formează flori şi seminţe.
Cerealele păioase de toamnă, dacă sunt semănate primăvara, nu formează
spice iar varza plantată prea devreme, dacă prinde ger în primăvară,
formează flori.
Constanta termică reprezintă suma temperaturilor medii zilnice mai
mari de 50C necesare unei plante pentru a ajunge la maturitate. De exemplu,
mazărea are nevoie de 1 800 – 2 0000C iar soia de 2 500 – 3 0000C.
Temperatura medie zilnică este formată din 4 temperaturi luate la interval de
6 ore. De exemplu, în luna aprilie, sunt zile cu temperatura medie zilnică
între 15 şi 200C. Adunate, aceste medii zilnice dau o anumită sumă. Dacă se
realizează mai repede, cultura ajunge la maturitate mai timpuriu. De aceea,
tomatele se coc mai repede în solar sau seră. În anul 2005, care a avut o
iarnă neobişnuit de blândă, căpşunul s-a copt cu o săptămână mai devreme.
Tabelul 1.3. Constantele termice ale principalelor plante cultivate
Planta Constanta termică Planta Constanta termică
(0C) (0C)
Mazăre 1352-1900 Sfeclă 2400-3700
Secară 1700-2126 Porumb 1700-2500
Grâu 2000-2300 Floarea soarelui 1700-2500
Ovăz 1940-2310 Soia 2000-3000
Cartof 1300-3000 Mei 1800-2500
Sorg 2000-5000 Orez 2200-5000
Sursa: Staicu Ir., 1969. Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti, pag. 62.

Temperaturile scăzute din timpul nopţii fixează substanţele care dau

aroma căpşunelor, tomatelor şi altor fructe. Aceste substanţe sunt volatile.
Stresul termic provoacă înmulţirea mai activă pentru că planta simte
un pericol şi luptă pentru a-şi perpetua specia. Acest fenomen este folosit în
spaţiile închise, pentru a stimula formarea florilor.
I.2.4. Mijloacele agrotehnice pentru dirijarea căldurii
Zonarea culturilor. În zonele răcoroase nu se cultivă specii sau hibrizi ori
soiuri care au nevoie de multă căldură. De exemplu, în zona călduroasă, hibrizii
tardivi de porumb nu se coc, alunele de pământ se cultivă numai în zona de sud
iar cartoful reuşeşte cel mai bine în depresiunile intramontane. Viţa de vie se
cultivă în zonele cu temperatura medie anuală mai mare de 90C.
23
 Cultura în sere şi solarii. În sere, temperatura solului şi a aerului pot fi
controlate. În solarii, cu cât folia este mai aproape de sol, cu atât încălzirea
este mai puternică. Aerisirea se face cel mai bine pe la coamă. Gunoiul de
grajd cel mai bun pentru răsadniţă este cel de cal. În cazul revenirii gerului,
se introduc bucăţi de var nestins (CaO) în gunoiul de grajd. Acesta face o
recţie exotermă prin hidratare.
Mulcirea solului, lucrările solului. Prin mulcirea solului se realizează
un strat tampon care atenuează supraîncălzirea sau îngheţarea solului.
Primăvara, acest strat întârzie semănatul pentru că solul de dedesubt rămâne
mai rece. Prin lucrările solului se favorizează evaporarea apei şi încălzirea
solului. Desecarea şi drenajul au acelaşi efect.
Culturi asociate, cultura dublă. Prin practicarea culturilor asociate sau
duble se poate folosi mai bine solul şi căldura.
Combaterea buruienilor, irigarea şi fumigarea împotriva brumelor
târzii, reţinerea zăpezii pe culturi constituie alte mijloace agrotehnice de
dirijare a regimului termic din sol şi aer. În general, prezenţa buruienilor nu
este dorită, însă, cele cu talie mică şi consum redus de apă pot fi benefice
prin reducerea îmbolnăvirii şi încălzirii excesive a solului, vara. Un astfel de
exemplu sunt buruienile cu creştere repentă, cum este Portulaca oleracea.
Epoca de semănat. Epoca optimă de semănat a fiecărei culturi
depinde, în primul rând, de încălzirea solului. De aceea, pe solurile
nisipoase se seamănă mai devreme primăvara, şi mai adânc. Semănatul prea
devreme determină „clocirea” seminţelor, o germinaţie neuniformă.
Semănatul prea târziu determină pierderea apei. Semănatul la epoca optimă
determină o răsărire explozivă, în masă (9,40,41,44,59,63,76).

I.3. AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE

I.3.1. Compoziţia aerului atmosferic, a aerului din sol, rolul
azotului, bioxidului de carbon şi al oxigenului
Aerul atmosferic conţine 78% azot, 21% oxigen, 0,03% bioxid de
carbon şi alte gaze. Aerul din sol poate avea mai mult CO2 decât aerul
atmosferic, de circa 10 ori, din cauza respiraţiei microorganismelor,
rădăcinilor şi macroorganismelor. Peste concentraţia de 1% devine toxic.
Azotul din aer este sub formă moleculară, în cantităţi imense, practic,
inepuizabile. Importanţa lui în sinteza proteică este foarte mare. Plantele,
însă, nu îl pot folosi direct pentru că legătura covalentă triplă dintre cei doi
atomi de azot componenţi ai moleculei este foarte puternică. Forma sub care
folosesc plantele azotul este cea ionică, nitrică sau amoniacală. Procesul

24
natural de transformare a azotului molecular din aer în azot ionic se
realizează prin două căi:
- Prin acţiunea microorganismelor;
- Prin acţiunea fizică a luminii şi descărcărilor electrice.
În straturile superioare ale atmosferei, componentele aerului sunt
lovite de radiaţia solară. Acolo se produc fenomene interesante. De
exemplu, carbonul 12 se transformă în izotopul radioactiv C14. Din acest
motiv, raportul dintre C12 şi C14 este constant în atmosferă şi se absoarbe
prin fotosinteză în acest raport constant (1 atom C14 la circa 1012 atomi de
C12 în atmosferă). Dacă un produs fotosintetic, cum este lemnul, cărbunele,
oasele, îmbrăcămintea naturală, din in, cînepă sau orice alt produs organic
este găsit şi dorim să-i determinăm vârsta, determinăm raportul dintre C12
şi C14. Carbonul 14 are o durată de înjumătăţire de circa 5700 de ani după
care se transformă în azot. Dacă se mai găseşte jumătate din C14 originar,
atunci vârsta materialului respectiv este de 5 700 de ani.
Tot în atmosferă să generează şi ozonul, formă foarte reactivă a
oxigenului, sub influenţa radiaţiei ultraviolete, de care ne protejează în
stratosferă. 90% din ozon se află între 15-35 km altitudine. Ozonul din
oraşele poluate este un gaz toxic, cu miros înţepător (ozein, în limba greacă,
înseamnă a mirosi).
Presiunea atmosferică scade abrupt, în primii 5 500 m scăzând la
jumătate, adică 500 mb. La altitudini mari aerul este foarte rarefiat,
presiunea fiind doar de fracţiuni de milibari, în timp ce la nivelul mării este
de 1 bar = 1000 mb = o atmosferă. Temperatura, pe altitudine, are o
distribuţie interesantă: scade în troposferă (până la plafonul norilor) până la
– 600C dar creşte în stratosferă până la 00C, scade, din nou, în mezosferă
până la -900C şi creşte mult în termosferă, pentru că acolo, rădiaţiile solare
nu mai sunt atenuate de nimic.

25
 Figura 1.3. Temperatura şi presiunea atmosferei pe altitudine

Bioxidul de carbon este eliberat în timpul arderilor din celule,

fenomen prin care organismul viu foloseşte energia înmagazinată în
molecula organică de glucoză supusă arderii. El este folosit, din nou de către
plantă în fotosinteză. Dacă, în atmosferă, creşte concentraţia de CO2,
fotosinteza se intensifică dar doar până la circa 700 ppm. Plantele de tip C3
răspund mai bine la această creştere (90).

26
 Figura 1.4. Intensitatea fotosintezei în funcţie de concentraţia de CO 2

În ultima sută de ani concentraţia de bioxid de carbon din atmosferă a

crescut foarte mult din cauza arderii combustibililor fosili, petrol, gaze şi
cărbune. Acest carbon este adus suplimentar în atmosferă, din rezervorul
subteran unde ar trebui să rămână deoarece bioxidul de carbon din
atmosferă se recirculă prin oxidare şi fotosinteză. De aceea lemnul este
considerat combustibil ecologic, pentru că recirculă bioxidul de carbon deja
existent în atmosferă. Mărirea concentraţiei aduce cu sine reţinerea radiaţiei
infraroşii de către acest gaz (CH4 – metanul este de 200 de ori mai periculos
decât CO2, din acest punct de vedere) şi încălzirea atmosferei, determinând
efectul de seră.

Figura 1.5. Concentraţia de bioxid de carbon în atmosferă din 1750 până în prezent.

27
 Oxigenul participă la respiraţie, consumându-se. Rădăcinile au nevoie
de oxigen în sol. Tasarea naturală sau făcută de om a primilor centimetri de
sol împiedică schimbul eficient de gaze dintre sol şi atmosferă. În
fotosinteză se consumă CO2 şi se eliberează O2 iar în respiraţie este invers.

I.3.2. Schimbul de aer. mijloacele agrotehnice de dirijare a

regimului aerului
Schimbul de aer prin difuzie constă în omogenizarea presiunilor
parţiale ale fiecărui gaz prezent în aer. Astfel, dacă în sol se generează CO 2,
el difuzează şi în atmosferă, unde concentraţia şi presiunea sa parţială sunt
mai mici. Acest fenomen este lent.
Schimbul de aer în masă se realizează după ce apa a ocupat toate
spaţiile solului, după ploaie sau irigare. În urma scurgerii apei în
profunzime, în spaţiile largi ale solului, necapilare, pătrunde aer proaspăt.
Lucrările solului constituie cel mai la îndemână mijloc de favorizare a
schimbului de aer din sol. Prin afânarea stratului superficial de câţiva
centimetri de sol se reface legătura cu stratul inferior, mai bine structurat iar
circulaţia aerului este îmbunătăţită (9,40,41,44,59,63,76).
Drenajul şi desecarea trebuie făcute acolo unde apa ocupă şi spaţiile
largi, necapilare, unde, în mod normal, trebuie să fie aer.
Structura solului influenţează regimul aerohidric al solului. Prin
lucrări energice şi repetate ale solului, agregatele structurale se micşorează,
îngreunând accesul apei şi aerului în profunzime.
Materia organică a solului sau adusă prin gunoi de grajd, stratul de
mulci, culturile neprăşitoare şi perene întreţin, îmbunătăţesc structura solului
(9,40,41,44,59,63,76).

I.4. APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

I.4.1. Rolul apei în viaţa plantei
În fenomenul de fotosinteză, molecula de apă este despărţită în 2H şi
O2, care se degajă, ca subprodus; acest lucru este realizat la o temperatură de
250C în celula vegetală, enzimatic, în timp ce, în sistem industrial, este
nevoie de o temperatură de 30000C.
Transpiraţia, fenomenul prin care apa absorbită prin rădăcini iese sub
formă de vapori în atmosferă, formează o coloană continuă care „trage” apa
din sol, menţinând turgescenţa celulelor şi răcind frunza. Deficitul de vapori
de apă din atmosferă accentuează fenomenul. Plantele au mecanisme de
închidere a stomatelor, prin care se previne ofilirea.

28
 Absorbţia apei din sol este un fenomen osmotic, pasiv. Când presiunea
osmotică este mai mare în sol, apa iese din plantă şi trece în sol, pentru a
echilibra presiunea osmotică. Acest lucru se produce pe solurile uscate, cu
prea mult bălegar sau sărăturate, care au ajuns la coeficientul de ofilire. În
mod normal, presiunea osmotică din rădăcină este mai mare decât cea cu
care apa este reţinută în sol iar apa intră în plantă. Şi planta se adaptează
atunci când solul se usucă iar presiunea osmotică cu care este reţinută de sol
creşte. În aceste condiţii, planta de porumb, de exemplu, îşi măreşte
presiunea osmotică din rădăcină pentru a putea extrage apa din sol.
Tabelul 1.4. Creşterea presiunii osmotice din celulele rădăcinii de porumb odată cu
scăderea umidităţii solului
Umiditatea solului (%) Presiunea osmotică din rădăcinile de porumb
(atm)
31 5,9
23 7,2
16 7,8
14 9,2
11 12,0
Sursa: Staicu Ir., 1969. Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti, pag. 105.

Apa constituie mediul vital în care se desfăşoară reacţiile biochimice.

La temperaturi reduse, vâscozitatea apei creşte, afectând viteza de
desfăşurare a acestor reacţii iar la temperaturi prea mari, se pierde uşor, prin
transpiraţie.
Apa este solventul în care sunt transportate în plantă substanţele brute
(ionii) şi cele elaborate (zaharuri şi alţi produşi organici). Cele mai
importante proprietăţi ale apei sunt polaritatea şi posibilitatea realizării
legăturilor de hidrogen.
Apa constituie elementul prin care se polimerizează glucidele sau se
„sudează” aminoacizii pentru a forma proteine. De aceea, în procesul de
coacere, planta pierde apă iar în cel de germinare, necesită apă.
I.4.2. Comportamentul apei în sol
Apa este reţinută de sol pentru că ambele sunt substanţe polare. Dacă
toate orificiile solului ar fi acoperite cu grăsime (substanţă hidrofobă,
nepolară), fenomenul nu s-ar mai produce.
Grosimea peliculei de apă ce este adosorbită de sol constituie „raza de
acţiune ionică a apei”. Primele straturi de molecule sunt foarte puternic
atrase iar ultimele, cel mai puţin. Dacă diametrul spaţiului este mai mic de 2
ori raza de acţiune ionică a apei, apa nu se scurge din spaţiul respectiv. Cu
cât spaţiul este mai îngust, cu atât apa este reţinută mai puternic.

29
 Figura 1.6. Structura peliculei de apă atrasă de sol

Apa se mişcă în sol de la un punct unde este reţinută mai slab, către un
punct unde este reţinută mai puternic; aceasta depinde, în primul rând, de
diametrul porilor şi nu de conţinutul de umiditate. Stratul superficial tasat
are orificii mai mici şi „trage” apa din profunzime care se pierde prin
evaporare; dacă acesta are pori mai largi decât cei din profunzime, constituie
un strat tampon în calea evaporării apei din sol.
Întocmai unui burete, solul din stratul activ de 30 cm poate reţine o
anumită cantitate de apă. Aceasta depinde de textura, structura şi compoziţia
solului. Dacă 100% reprezintă cantitatea de sol uscat de pe suprafaţa de 1 ha
pe adâncimea de 0,3 m, conţinutul de apă al solului la care rădăcina nu mai
poate extrage apa, se numeşte coeficient de ofilire (C.O.) şi reprezintă între
1,5-12,0% din cantitatea de sol uscat. Cantitatea maximă de apă ce poate fi
reţinută de un sol se numeşte capacitate de câmp (C.C.) şi reprezintă între
10-40% din masa de sol uscat, luată ca 100%. Între CO şi CC, apa poate fi
folosită de către plantă iar intervalul dintre aceşti doi indici hidrofizici se
numeşte Intervalul de Umiditate Activă (IUA). Aceasta reprezintă între 10-
30% din masa solului uscat, în funcţie de sol. Stratul de sol de 0,3 m
adâncime şi suprafaţa de 1 ha totalizează un volum de 3 000 m3 şi o masă de
circa 4 000 tone (m=V x Da). Intervalul de umiditate activă reprezintă 10-
30% din această masă, adică 400-1 200 t apă sau 40-120 mm coloană de
apă. Rezultă că o ploaie de 40 mm, pe un teren nisipos, cu CC de 10% îl
satisface pe adâncimea de 30 cm iar unui sol argilos îi trebuie 120 mm

30
pentru a-i asigura satisfacerea CC pe adâncimea de 30 cm. De obicei,
jumătate din IUA este plafonul minim, sub care cultura începe să sufere.
Norma de udare, deci, trebuie să asigure ½ din IUA pentru ca solul să revină
la CC. Rezultă că, pe un sol nisipos, norma de udare, Nu este de 200 m3/ha
iar pe un sol mai argilos, de 600 m3 apă la hectar.
I.4.3. Consumul de apă al plantelor, coeficientul de transpiraţie,
clasificarea plantelor în funcţie de consumul de apă, fazele critice pentru
apă, permeabilitatea hidrică şi ascensiunea capilară a apei în sol
Plantele au nevoie de apă de la germinare până în faza de coacere,
când substanţele organice se polimerizează, pierzând apă. Seminţele bogate
în proteine şi grăsimi, de leguminoase şi oleaginoase, au nevoie de peste
100% apă pentru germinare, faţă de masa lor; cerealele răsar numai cu 60%
din masa lor.
Tabelul 1.5.Cantitatea de apă absorbită de seminţele diferitelor plante cultivate
Seminţe de plante de cultură Cantitatea de apă absorbită, în % faţă de
masa lor
Mei 25,0
Cânepă 43,9
Porumb 44,0
Grâu 45,4
Orz 48,2
Lucernă 56,3
Secară 57,7
Ovăz 59,8
Măzăriche 75,4
In 100,0
Mazăre 106,8
Trifoi roşu 117,5
Sfeclă de zahăr 120,3
Sursa: Staicu Ir., 1969. Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti, pag.135.

Un alt lucru interesant, în legătură cu absorbţia apei de către seminţe

este că seminţele mici au nevoie de un timp mult mai lung pentru a se
îmbiba. Faceţi deosebirea între cât îi trebuie fasolei să absorbă apă, în
comparaţie cu ceapa sau lucerna ori morcovul. În spaţiile extrem de mici ale
acestor seminţe apa se absoarbe foarte încet şi trebuie să fie mereu în
contact. Astfel se explică timpul mult mai lung necesar germinaţiei şi
răsăririi acestor seminţe faţă de fasole, soia, mazăre, porumb, castraveţi, etc.
Coeficientul de transpiraţie reprezintă numărul de unităţi de masă de
apă pe care planta le foloseşte pentru a produce o unitate de masă uscată. De
exemplu, porumbul are coeficientul de transpiraţie între 500 – 600, soia =
700-800 iar pirul, între 300-500.

31
 Tabelul 1.6. Coeficientul de transpiraţie pentru diferite plante de cultură şi buruieni
Planta Coeficientul de Planta Coeficientul de
transpiraţie transpiraţie
Lucernă 858 Orz 521
In 783 Grâu 505
Mazăre 747 Sfeclă de zahăr 377
Fasole 700 Porumb 372
Trifoi roşu 698 Vălătuc (Amaranthus 314
albus)
Soia 646 Ştir 300
Ovăz 635 Mei 287
Secară 634 Graşiţă 281
Cartof 575 Sorg 271
Sursa: Staicu Ir., 1969. Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti, pag. 168.

Permeabilitatea hidrică se realizează prin orificiile necapilare, largi ale

solului. Are importanţă în prevenirea băltirii, folosindu-se la irigarea prin
aspersiune.
Ascensiunea capilară a apei în sol se realizează prin orificiile capilare,
definite ca având diametrul mai mic decât dublul razei de acţiune ionică a
apei. Apa se poate ridica în aceste orificii înguste, până la 1m, 2,5m sau
chiar 4m, în funcţie de diametrul porilor, determinat de textură. De fapt,
urcă aceeaşi masă de apă, doar că în tuburi mai înguste, se ridică mai mult.
În funcţie de adâncimea la care se află, apa freatică poate urca până în
stratul activ al rădăcinii, reprezentând aşa-numitul aport freatic continuu,
deosebit de util pentru plante. Dacă apa ajunge, prin capilaritate, până la
suprafaţa solului, se evaporă permanent, lăsând sărurile la suprafaţa solului
şi determinând fenomenul de sărăturare secundară.
Plantele mari consumatoare de apă sunt: lucerna, soia, culturile
legumicole, fasolea, cartoful. Plante cu consum mijlociu de apă: porumbul,
floarea soarelui, grâul. Plante rezistente la secetă: sorgul, iarba de Sudan,
meiul, viţa de vie.
Fazele critice pentru apă sunt considerate etapele din perioada de
vegetaţie când lipsa apei determină reduceri mari de producţie. Pentru grâu,
faza critică pentru apă este între formarea spicului şi umplerea bobului,
pentru porumb, între formarea inflorescenţei mascule şi faza de lapte a
boabelor, pentru floarea soarelui, de la apariţia inflorescenţei până la faza de
pârgă iar pentru soia, mazăre şi fasole, pe perioada înfloritului. Fasolea este
foarte sensibilă la seceta atmosferică, în aceste condiţii, planta avortând
florile; de aceea se cultivă prin porumb.

32
 I.4.4. Indicii hidrofizici ai solului
Coeficientul de ofilire reprezintă conţinutul procentual de apă, faţă de
masa solului uscat, la care planta se ofileşte ireversibil. Acest indice depinde
de specie, textură, conţinutul de materie organică şi de săruri. Un sol care
ţine apa mai slab are CO la o umiditate mai mică (6,11,37).
Capacitatea capilară reprezintă cantitatea de apă, exprimată în
procente din masa solului, pe care un sol o poate reţine în porii săi capilari.
Capacitatea de câmp este, teoretic, capacitatea capilară, însă,
determinarea se face direct în câmp. De obicei, este mai mică decât aceasta.
Capacitatea totală se întâlneşte după o ploaie sau o irigaţie bună, o
perioadă scurtă de timp şi reprezintă cantitatea totală de apă, exprimată
procentula faţă de masa solului uscat, pe care acesta o poate reţine în toţi
porii săi. Are importanţă practică limitată.
Intervalul umidităţii active (IUA) este diferenţa dintre CC şi CO şi
reprezintă apa utilă plantei. Se poate exprima procentual, în m3 de apă/ha, pe
o anumită adâncime sau în mm. La umidităţi superioare CC apa se scurge în
profunzime iar la umidităţi inferioare CO apa nu mai poate fi folosită de
către plantă.
Plafonul minim (Pmin) este umiditatea de la care planta începe să
sufere. Acest plafon este în interiorul IUA şi, de obicei, reprezintă ½ din
acesta. Depinde de specie şi vârsta plantei. La castraveţi, Pmin trebuie ţinut
mai sus pentru că această cultură nu suportă stresul hidric.
Norma de udare (Nu, m3 apă/ha) reprezintă câtă apă trebuie să aplicăm
pentru a ajunge de la plafonul minim, Pmin, din nou, la CC.
Punctul de rouă reprezintă situaţia când vaporii de apă devin saturanţi
şi trec în stare lichidă. Pentru a se transforma în gaz (molecule
independente), moleculele de apă trebuie să primească suficientă energie
pentru a scăpa de atracţia polară dintre ele. Aflate în stare de gaz (vapori de
apă), în atmosferă, ele se vor menţine în această stare atâta timp cât vor
putea preveni punerea în acţiune, din nou, a legăturilor polare ale
„capetelor” lor polarizate: unul negativ, către oxigen şi două pozitive, către
cei doi hidrogeni.

33
 Figura 1.7. Punctul de rouă în funcţie de temperatura aerului

În cazul creşterii temperaturii aerului, o altă cantitate de apă lichidă va

primi energie şi va trece în stare de vapori. Acest lucru se petrece în zilele
călduroase, când este primită multă energie pentru a menţine în stare de
vapori o cantitate mare de apă. Fenomenul depinde şi de presiune, odată cu
creşterea temperaturii aerului, îi scade presiunea. Această depresiune tinde
să fie ocupată de apa lichidă, care trece în stare de vapori. Dacă, peste un
pahar cu apă punem un clopot de sticlă şi extragem aer, creând depresiune,
apa trece imediat în stare de vapori, fierbe până când consumă energia
cinetică a moleculelor din lichid. Acestea, apoi, îngheaţă. Ce se întâmplă,
însă, noaptea, când gradul de agitaţie (temperatura) a moleculelor de apă
scade ? Încep să se manifeste forţele polare dintre capetele pozitive şi
negative ale moleculelor, legându-le şi formând, din nou, apă lichidă. Acest
moment se numeşte, aşa cum am mai spus, punct de rouă. Producerea lui se
poate obţine ori prin reducerea temperaturii, la aceeaşi cantitate de vapori de
apă din atmosferă, ori prin creşterea cantităţii de vapori de apă din
atmosferă, la aceeaşi temperatură a atmosferei (vezi graficul). În acest mod
se explică formarea de rouă, brumă sau chiciură, în funcţie de cât de mult
scade temperatura aerului.
În apa lichidă, legăturile se formează şi se desfac în mod continuu,
astfel încât, moleculele nu pot scăpa singure, ca gaz, dar nici nu rămân fixe.
Când acest lucru se produce, apa îngheaţă, moleculele fiind ţintuite în
reţeaua cristalină a gheţii pentru că nu mai au energie de agitaţie, legăturile
dintre poli le menţin nemişcate (figura 1.8.).
34
 Figura1.8. Molecula de apă şi legăturile ce se stabilesc în cele trei stări de agregare

Volumul gheţii creşte cu circa 8% faţă de cel al apei lichide.

Legăturile de hidrogen, deşi slabe, se canalizează pe aceleaşi direcţii,
cumulându-se şi generând forţe impresionante, care sparg orice recipient. În
celula vie, pe timp de îngheţ, apa trebuie să rămână legată de coloizii
citoplasmei (zaharuri, proteine), substanţe polare care să o atragă mai
puternic decât forţa dintre moleculele proprii, pentru a preveni îngheţarea
acesteia în celulă şi spargerea membranei. Pentru a rezista la ger, planta
trebuie să acumuleze substanţă organică suficientă pentru ca apa să aibe de
ce se lega, pentru a nu rămâne liberă, supusă îngheţării.
I.4.5. Mijloacele agrotehnice de dirijare a regimului apei
Irigaţia are rolul de a menţine cantitatea de apă între plafonul minim şi
capacitatea de câmp. Norma de udare reprezintă diferenţa dintre aceste
valori. De exemplu, 35-25=10%. Calculând pentru un hectar, a cărui masă,
pe adâncimea de 30 cm este de 4 000 t, rezultă norma de udare egală cu 400
m3 apă la hectar. Cele mai folosite metode de udare sunt aspersiunea şi
udarea pe brazde, pentru cultura mare şi irigarea prin picurare pentru pomi –
viti – legumicultură. Norma de udare se poate calcula şi la irigarea prin
picurare, pentru bulbul pe care îl udă picurătorul, de formă subcilindrică. În
loc de un hectar, considerăm 100 % masa acestei forme udate de picurător şi
exprimăm norma de udare pe picurător (de fapt pe suprafaţa pe care o udă).
Prin lucrările solului se previne accesul apei din profunzime către
suprafaţă, unde este susceptibilă de a fi pierdută prin evaporare. Dacă stratul
superficial, de câţiva centimetri de la suprafaţa solului rămâne descoperit, peste

35
iarnă, se tasează natural, din cauza precipitaţiilor din timpul iernii, se năclăieşte.
Sub acest strat, solul rămâne strcuturat. Am observat acest lucru, când săpăm cu
casmaua în gradină, primăvara. Primul strat, de câţiva centimetri este tasat,
nestructurat, ca o plastilină iar sub acest strat solul este măzăros, structurat. Dacă,
primăvara, acest strat superficial nu se lucrează, el acţionează ca un biscuit pus
peste un burete: va extrage apa din sol şi o va pierde prin evaporaţie. Acest lucru
se vede cel mai bine pe poteci. Acestea se usucă foarte repede şi se întăresc mult.
Durata de timp în care solul este secătuit de apă din acest motiv depinde de
temperatura (şi presiunea) aerului. Când vine căldura, în luna mai, acest fenomen,
de pierdere a apei chiar până la CO se produce în regim de ore, ca dintr-o rufă
pusă la soare. Acesta este motivul esenţial pentru care tehnologia no till nu a
reuşit în ţara noastră: am încercat să cultivăm solul nelucrat dar descoperit, fără
resturi vegetale. Cum păstrăm apa în sol? Ori îl lucrăm, ori îl menţinem acoperit
cu mulci gros şi bogat în proteine. Dezmiriştitul şi prăşitul culturilor crează
acest strat tampon, cu orificii mai largi, care păstrează apa în sol mai bine.
La semănat, se recomandă crearea unui strat tasat peste sămânţă
pentru a favoriza apropierea apei şi contactul intim cu solul. Stratul
superficial trebuie să fie afânat pentru a favoriza accesul aerului necesar în
germinare. De aceea, pe unde au călcat roţile tractorului sau oamenii, după
semănat, seminţele răsar mai repede. Pentru seminţele mici este necesară,
chiar, o tăvălugire, pentru punerea seminţei în contact cu solul.
Buruienile extrag, de obicei, din sol, mai multă apă decât plantele
cultivate, fiind mai rustice, aşa cum am mai spus. Distrugerea lor înainte de
a intra în competiţie cu plantele de cultură îmbunătăţeşte regimul apei.
Stratul de mulci reprezintă o adevărată barieră în calea evaporării apei
deoarece conţine un strat de aer care se încălzeşte mai greu şi are punctul de
rouă la o cantitate mai mică de vapori de apă. Datorită umidităţii ridicate,
râmele ajung până la suprafaţă, unde favorizează structurarea şi aerarea
solului. Acesta este elementul de bază al noului sistem de agricultură, cu
strat vegetal protector, în care nu se face nicio lucrare a solului – no till.
La desimi mari, spaţiul de nutriţie al fiecărei plante este mai mic; de
aici, şi cantitatea de apă disponibilă este mai mică. De aceea, în condiţii de
neirigare se recomandă desimi mai mici.
Printr-o fertilizare echilibrată planta reuşeşte să-şi asigure necesarul de
elemente minerale printr-un aflux mai mic de sevă brută. În condiţiile unui sol
sărac, coeficientul de transpiraţie este mai mare, la aceeaşi specie. Depăşirea
forţei de sucţie a rădăcinii de către presiunea osmotică a soluţiei solului, în cazul
fertilizării excesive, în condiţii de neirigat, conduce la o recoltă mai mică sau
chiar la ofilirea plantei. Acest lucru s-a întâmplat în anul 2007, când a fost o
primămară foarte secetoasă şi grâul fertilizat a dat o recoltă mai mică decât cel
nefertilizat.
36
 I.5. ELEMENTELE MINERALE CA FACTOR DE
VEGETAŢIE
Azotul provine din aer, unde se găseşte sub formă moleculară,
inactivă. Plantele îl absorb sub formă ionică, de NH4+ sau NO3-, preferând
forma nitrică, pe care o reduce în celule la NH2 (amino), formă pe care o
utilizează în sinteza proteinelor. Este principalul element al fertilităţii
solurilor. Trecerea în forma accesibilă plantelor se face biologic sau fizico-
chimic. Bacteriile care fixează N2 sub formă ionică sunt simbiotice sau
libere. Cele simbiotice preferă un sol aerat, moderat de umed şi cald.
Simbioza se face cu specii aparţinând mai multor familii botanice, printre
care Leguminosae este cea mai importantă. Bacteriile fixatoare de azot
libere pot fi aerobe (Pseudomonas) sau anaerobe (Clostridium).
Transformarea NO2 la NO3 este realizată de bacterii nitrificatoare, care
trăiesc în sol afânat, reavăn şi cald. Dacă solul devine umed, tasat şi rece,
intră în activitate bacteriile denitrificatoare, anaerobe, care transformă NO 2
înapoi la N2, conducând la pierderea de azot prin imobilizare în forma
moleculară.ionul NO3- nu poate fi reţinut de sol deoarece şi solul este un
coloid negativ (majoritar). De aceea, mişcarea apei este principalul
transportor al acestui ion în sol (nu singur, el se leagă de un K sau Ca ori alt
ion pozitiv). În timpul verii, lucrările solului (prăşit, arat) aduc în sol O2
necesar bacteriilor nitrificatoare, care oxidează NO2 la NO3, în condiţii de
umiditate şi căldură. Excesul de azot, când celelalte elemente minerale sunt
în deficit, este dăunător, provocând o creştere luxuriantă a plantei, care
devine mai expusă atacului bolilor, în special. Insuficienţa azotului
determină creşteri mici ale plantei, culoarea fiind verde deschis, în timp ce
la exces, culoarea plantei este verde închis (4,11,49).
Fosforul este considerat un element care potenţează efectul azotlui. El
provine din roca de solificare iar accesibilitatea lui depinde, în primul rând
de solubilitatea compuşilor în care se află. La un pH acid, sub 5,5 unităţi,
fosforul se leagă de fier şi aluminiu, formând compuşi insolubili în apă şi
devenind inaccesibil rădăcinii. De aceea, pe solurile de deal şi munte, unde
cad multe precipitaţii iar solul este decalcifiat, acid, înainte de fertilizarea cu
fosfor, se recomandă amendarea cu CaCO3 pentru echilibrarea pH ului;
altfel, fosforul aplicat ar rămâne nefolosit. La pH bazic, fosforul formează
fosfaţi tricalcici, care sunt, deasemenea, insolubili. O mare parte a fosforului
din sol este sub formă organică. Transformarea acestuia în formă ionică,
accesibilă plantelor, se face prin acţiunea bacteriilor. Fosforul participă la
alcătuirea acizilor nucleici, a membranelor, fosfoproteinelor, forme prin care
glucidele, lipidele şi proteinele sunt transportate prin plantă. În lipsa
fosforului, aceste produse organice ale frunzei rămân acolo unde au fost
37
sintetizate, dând frunzelor o coloraţie violet – roşietică. Fosforul este
elementul esenţial al ATP. Planta absoarbe, la începutul vegetaţiei, cantităţi
mari de fosfor, pe care le înmagazinează şi le foloseşte mai târziu. Porumbul
nu poate extrage fosforul sub 100C în sol şi, de aceea, are nevoie de
îngrăşământ starter plasat sub sămânţă şi lateral. Cenuşa de lemn conţine
mult fosfor. Fosforul dă rezistenţă la ger, secetă şi boli (4,11,49).
Potasiul este elementul care reglează presiunea osmotică a celulelor,
aşa cum este na pentru regnul animal. Potasiul provine din roca de
solificare. În general, solurile conţin cantităţi mari de potasiu, însă,
probleme sunt la cele nisipoase şi la cele argiloase, montmorillonitice, care
îl reţin între foiţele lor, determinând carenţa de potasiu. Potasiul intervine
drept catalizator în multe reacţii biochimice. Este absorbit intens în primele
faze de vegetaţie, ca şi fosforul, şi este folosit ulterior. În perioada de
coacere, în procesul de deshidratare, o bună parte este cedată, din nou
solului. Cenuşa de lemn conţine mult potasiu. Ca şi fosforul, reacţionează
violent cu oxigenul, formele lor în sol fiind K2O şi P2O5. Dă rezistenţă
plantelor la ger, secetă, boli şi chiar dăunători. Carenţa de potasiu se
recunoaşte prin piticire şi arsura marginilor frunzei. Plantele atacate de
nematozi (usturoiul, ceapa, sfecla) devin mai rezistente dacă se fertilizează
cu cenuşă de lemn, pentru că fac membrana celulară mai rezistentă la
penetrarea de către aceşti dăunători (4,11,49).
Calciul este al doilea element ca abundenţă în plante, după carbon. Se
acumulează în prima perioadă de vegetaţie în vacuolă, sub formă de oxalaţi
şi este folosit mai târziu de către plantă; de aceea, tinerele plante trebuie să
aibe la dispoziţie calciu. Funcţiile principale ale calciului sunt că
impregnează membranele celulare şi neutralizează acizii generaţi în celulă
dar, se pare că acest element are rol mai important în sol, unde neutralizează
acizii şi favorizează agregarea particulelor elementare de sol, determinând o
structură a solului stabilă hidric. Calciul activează înmulţirea bacteriilor. În
solul acid, ionii Fe3+, Al3+ şi Mn2+ devin liberi, ei fiind toxici pentru plante
în cantităţi mari. Amendamentele cu ca au solubilitate diferită:
CaCO3<CaO<Ca(OH)2. Totuşi, carbonatul este atacat de acidul carbonic ce
se generează în sol din dizolvarea CO2 în apă, formându-se bicarbonatul de
calciu, de 100 de ori mai solubil decât carbonatul de calciu (1,2).
Magneziul intră în compoziţia clorofilei (10%). Rolul lui în sol şi
plantă este asemănător Ca.
Natriul sau sodiul are rol asemănător potasiului, cu care face schimb
în complexul coloidal al solului. În cantităţi mari, fiind cel mai hidrofil ion,
determină creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului, stricarea structurii,
sărăturarea solului. Pe solurile sărăturate, care conţin mult sodiu, se
administrează amendamente pe bază de gips (CaSO4), care înlocuieşte
38
natriul din complexul coloidal, rezultând sulfat de natriu, care este mult mai
solubil decât carbonatul de natriu; în acest fel, sodiul poate fi eliminat prin
spălare. Unele plante absorb mult natriu.
Sulful intră în compoziţia unor aminoacizi, cum este metionina, a unor
hormoni şi vitamine. Ceapa şi varza consumă mult sulf. Conţinutul de sulf
este apropiat de cel de fosfor.
Fierul catalizează formarea clorofilei. Piersicii, lămâii şi alte plante
suferă pe solurile sărace în fier, manifestând cloroza ferică. Fierul este un
metal alb dar capătă culoarea roşietică din cauza reacţiei cu oxigenul şi a
impurităţilor.
Absorbţia elementelor minerale (ionilor) din sol, prin rădăcină, este un
proces activ, în care planta consumă energie. Trecerea lor prin membrana
perişorului absorbant se face prin intermediul unor molecule transportoare
care le lasă în citoplasmă, de genul chelaţilor, care apoi îşi reiau funcţia
(3,5,7). De aceea, rădăcina are nevoie, în sol, de oxigen. În locul ionilor
absorbiţi, planta elimină hidrogen, conducând, după un timp, la acidifierea
soluţiei solului. Elementele minerale pot fi absorbite şi prin frunză (hrănire
extraradiculară) şi chiar unele substanţe organice pot intra prin frunză sau
rădăcini, însă, mai greu decât ionii. Diverşii ioni trebuie să fie în sol în
concentraţii echilibrate. Prezenţa în exces a unora determină absorbţia slabă
a altora, de exemplu, natriul cu potasiul, calciul cu magneziul (4,11,49).

39
 CAPITOLUL II
CUNOAŞTEREA BURUIENILOR DIN CULTURI
II.1. GENERALITĂŢI DESPRE BURUIENI
II.1.1. Pagubele produse de buruieni
Buruienile extrag, de regulă, mai multe elemente minerale şi mai
multă apă decât plantele de cultură pentru că sunt rustice, au rădăcina mai
puternică şi, în general, coeficientul de transpiraţie mai mare. Din cenuşa
rezultată s-a constatat, în medie pe 18 specii de buruieni, un conţinut cu 30-
50% mai mare de elemente minerale iar coeficientul de transpiraţie este de
1,5-2,0 ori mai ridicat decât al plantelor cultivate. Buruienile concurează
plantele de cultură şi în ceea ce priveşte lumina, conducând la etiolarea
acestora. Pierderile de producţie, în cazul necombaterii lor variază în,
funcţie de specii, între 10% până la compromiterea totală
(9,40,41,44,59,63,76).
Buruienile crucifere au aceleaşi boli şi dăunători cu rapiţa şi muştarul;
loboda cu sfecla şi spanacul; odosul cu ovăzul; pirul cu cerealele păioase iar
lupoaia atacă pelinul (Artemisia absinthium) dacă nu întâlneşte floarea
soarelui, tutunul, cânepa sau tomatele. Limba boului (Anchusa sp.) este
plantă gazdă pentru rugina grâului, ca şi dracila (Berberis vulgaris).
Euphorbia cyparisias (laptele cucului) este plantă gazdă pentru rugina
mazării. Cancerul cartofului trece de pe zârnă pe plantele de
cartof.Buruienile crucifere, cum sunt Capsela bursa pastoris (traista
ciobanului) şi Raphanus paphanistrum (ridichea sălbatică) se îmbolnăvesc şi
ele de hernia verzei. Gândacul de Colorado atacă şi zârna. Gărgăriţa sfeclei,
Botinoderes punctiventris, atacă şi loboda. Omida de stepă, Loxostege
sticticalis, depune ouăle pe ştir şi lobodă iar puricele inului atacă şi
cruciferele (9,40,41,44,59,63,76).
Buruienile toxice pentru fân sunt: Equisetul arvense (coada calului sau
părul porcului), Ranunculus repens (mălaiul paştelui) ş.a.; buruieni care dau
laptelui un gust neplăcut: Sambucus ebulus (boji), Artemisia absinthium
(pelin); buruieni care depreciază calitatea lânii: Xanthium italicum
(cornaci), X. spinosum (dracilă), Galium aparine (turiţă); buruieni toxice
pentru animale şi om: polenul de la Ambrozia elatior, Sorghum halepense,
Cynodon dactylon şi Chenopodium album, care provoacă strănut, febră şi
alergie; Hyosciamus niger (mătrăguna), Conium maculatum (cucuta),
Atropa belladona, Datura stramonium, Euphorbia cyparissias, Veratrum
album, Aristolochia clematitis ş.a. Buruieni toxice pentru făină: Lolium

40
temulentum şi Thlaspi arvense. Seminţele de Avena fatua (odos) irită
esofagul cailor (9,40,41,44,59,63,76).
Lucrarea de arat necesită 1-2 discuiri înainte de a fi efectuată, pentru
tocarea resturilor vegetale şi a preveni înfundarea plugului cu buruieni.
Recoltatul devine dificil pentru combină dacă sunt buruieni ca Abutilon
teophrasti (teişor), care rupe cuţitele hederului, Vicia sp. sau Matricaria
inodora, care înfundă mecanismul bătător – contrabătător pentru că sunt
verzi, suculente, când se recoltează grâul. Solanul nigrum (zârna) în cultura
de soia pune în pericol păstrarea boabelor pentru că are fructe suculente care
pot iniţia fenomenul de încingere.
Papura, trestia, stuful şi rogozul cresc pe malurile canalelor de irigaţie
neimpermeabilizate îngreunând transportul acesteia şi favorizând infiltrarea.
Costul combaterii lor este ridicat.
Costul erbicidelor variază cu spectrul de buruieni prezente. La păioase, în
cazul prezenţei monocotiledonatelor anuale Avena şi Apera sunt necesare două
erbicide, unul împotriva lor şi altul împotriva dicotiledonatelor. Dacă, totuşi,
sunt numai dicotiledonate iar printre acestea este şi Galium aparine, sunt
necesare, din nou două erbicide ori unul mai scump.
Prezenţa seminţelor de buruieni în recoltă determină cheltuieli pentru
curăţarea materialului de semănat sau pentru consum.
II.1.2. Factorii care influenţează pagubele produse de buruieni
Epoca la care se produce îmburuienarea. S-a constatat că, dacă
îmburuienarea se produce în primele stadii de creştere a culturii, pagubele
sunt mult mai mari. Primele praşile sunt mult mai eficiente decât ultimele.
De exemplu, dacă se efectuează numai primele două praşile, acest mod este
mai eficient decât dacă se efectuează tot două praşile dar ultimele două
(9,40,41,44,59,63,76).
Speciile de buruieni. Diferitele specii de buruieni au mase vegetative
diferite, perioade de creştere diferite şi, în consecinţă, grad de periculozitate
diferit. Stellaria media (rocoina) este foarte periculoasă pentru culturile
legumicole timpurii: salată, ridichi, morcovi, pătrunjel, ceapă ceaclama.
Buruienile cu răsărire târzie: Amaranthus, Portulaca, Xanthium,
Echinochloa, Setaria îmburuienează culturile ce se seamănă primăvara
târziu (porumb, floarea soarelui, soia) dar nu sunt prezente în păioase.
Buruienile perene, Sorghum, Cirsium, Cynodon, Convolvulus concurează
foarte puternic plantele de cultură.
Gradul de îmburuienare. În urma combaterii sistematice, integrate,
an de an, gradul de îmburuienare se reduce. Buruienile perene distruse pe
mirişte, prin tratamentul cu Roundup constituie o măsură obligatorie pentru
reducerea gradului de îmburuienare cu aceste specii periculoase. La un grad
41
de îmburuienare redus, sub pragul de dăunare, nu se justifică aplicarea
erbicidelor. Este greu de crezut dar sunt şi astfel de cazuri.
Specia de plantă cultivată. Unele specii luptă mai bine cu buruienile.
De exemplu, floarea soarelui, după ce a fost prăşită şi răriţată, buruienile
mici sunt acoperite cu sol iar masa foliară bogată nu mai permite concurenţa
cu alte specii. Acest lucru se produce şi la porumb şi cartof. Secara,
mazărea, cânepa, păioasele, tutunul, porumbul concurează bine cu
buruienile. Foarte sensibile sunt soia, sfecla şi culturile legumicole.
Epoca de efectuare a lucrărilor de îngrijire. Dacă prăşitul sau
erbicidatul nu se efectuează în epoca optimă, buruienile reuşesc să concureze
plantele de cultură sau apar fenomene fitotoxice pentru culturi. De exemplu,
erbicidul Titus (rimsulfuron) aplicat la porumb peste faza de 8 frunze determină
oprirea porumbului din creştere iar substanţele hormonale determină fenomene
evidente de fitotoxicitate dacă sunt aplicate prea devreme sau prea târziu.
Erbicidele care afectează fotosinteza, care se pot aplica şi la sol, de unde
migrează în plantă, pot avea fenomene de fitotoxicitate dacă se aplică în doze
mari pe terenuri sărace (vezi metribuzin la soia).
Condiţiile de climă şi sol. În condiţii favorabile de climă, buruienile
fac pagube mai mici culturilor pentru că acestea cresc viguroase şi luptă mai
bine cu buruienile. În condiţii de secetă, puţina apă este împărţită cu
buruienile. Se ştie că, în anii ploioşi fac porumb şi cei care nu-l sapă. În
schimb, în anii secetoşi, o praşilă face cât o ploaie, cum se spune în popor,
pe bună dreptate deoarece stratul afânat de la suprafaţă protejează împotriva
pierderii apei, aşa cum am menţionat mai sus. În ce priveşte solul,
fenomenul este similar, adică pe un sol bogat, chiar dacă mai sunt prezente
buruieni, cultura totuşi produce ceva, pe când pe un sol sărac, buruienile nu
lasă mai nimic plantei de cultură.
II.1.3. Particularităţile biologice ale buruienilor
Înmulţirea. Buruienile produc, în general, mai multe seminţe decât
plantele de cultură. De exemplu, Chenopodium album produce circa 500
000 de seminţe iar Amaranthus albus, circa 100 000. Există buruieni perene
foarte periculoase care, pe lângă înmulţirea prin seminţe, se înmulţesc şi
prin rizomi, cum sunt Sorghum halepense, Cynodon dactilon şi Sambucus
ebulus, prin drajoni, cum sunt Convolvulus arvensis, Cirsium arvense,
Sonchus arvensis, Aristolochia clematitis sau prin stoloni, cum este Rubus
caesius şi Cynodon dactilon (9,40,41,44,59,63,76).
Germinaţia aeşalonată. Nu toate seminţele de buruieni germinează
odată. Ele au adaptarea de a germina eşalonat pentru a supravieţui în timp.
Pe de altă parte, pe tot parcursul anului, în sol, germinează seminţe de
buruieni deoarece fiecare specie necesită anumite condiţii de temperatură,
42
umiditate şi aeraţie. După epoca în care pornesc în vegetaţie, buruienile se
clasifică în: buruieni umblătoare, efemere, de primăvară timpurii, de
primăvară târzii, de toamnă, bienale şi perene.
Maturarea seminţelor pe plantă. Pe aceeaşi plantă, la multe specii de
buruieni există flori, seminţe în pârgă şi seminţe mature. Acest lucru
îngreunează eradicarea lor. Alte specii se maturează concomitent cu planta
de cultură, infestând masa de seminţe şi înmulţindu-se odată cu semănatul
(9,40,41,44,59,63,76).
Răspândirea seminţelor. Buruienile au posibilităţi mari de
diseminare. Astfel, există buruieni care îşi împrăştie seminţele prin vânt
(anemochore), prin intermediul animalelor (zoochore), prin apă (hidrochore)
sau cu ajutorul omului (antopochore). Seminţele de buruieni pot fi prevăzute
cu diverse formaţiuni care le uşurează răspândirea: papus la compozite,
spini la Xanthium sau posibilitatea de a se rupe de la bază după maturare,
cum se întâmplă la Amaranthus albus.
Vitalitatea şi longevitatea. Vitalitatea este însuşirea seminţelor de
buruieni de a-şi păstra facultatea germinativă în condiţii neprielnice (în apă,
în sol, la soare, în intestinele animalelor, în gunoiul de grajd). Longevitatea
este însuşirea seminţelor de buruieni de a-şi păstra facultatea germinativă un
timp cât mai îndelungat (există seminţe ale unor specii de buruieni care au
germinat şi după 5-20 sau chiar 100 de ani) (9,40,41,44,59,63,76).
Plasticitatea şi adapabilitatea. Plasticitatea este însuşirea buruienilor
de a rezista schimbării condiţiilor de mediu. De exemplu, Amaranthus
retroflexus sau Chenopodium album, în condiţii de secetă, formează, totuşi
seminţe, foarte puţine dar îşi canalizează toate substanţele pentru acest scop.
Adaptabilitatea este însuşirea buruienilor de a se adapta şi la alte areale. De
exemplu, Apera spica venti şi avena fatua şi-au lărgit, de curând, arealul şi
în zonele mai călduroase din sud (66).
II.1.4. Sursele de îmburuienare
Solul. Reprezintă principala sursă de îmburuienare a culturilor pentru
că aici se scutură seminţele de buruieni. Prin arat se îngroapă seminţele de
buruieni actuale dar se aduc la suprafaţă cele anterioare. Rezerva de seminţe
de buruieni din sol se analizează în laborator şi se exprimă pe specii. Se
consideră că, prin combaterea radicală, rezerva de seminţe de buruieni din
sol se reduce cu circa 20% anual (9,40,41,44,59,63,76).
Terenurile necultivate. Constituie sursă de îmburuienare deoarece
seminţele de buruieni de pe aceste culturi sunt luate de vând sau animale şi
aduse pe terenurile cultivate.
Sămânţa plantelor cultivate. Sunt specii care se coc odată cu
plantele cultivate, cum sunt neghina cu grâul, cuscuta cu lucerna. Dacă nu
43
sunt eliminate prin triere sau descuscutare se reintroduc în sol, unde
reinfestează culturile.
Gunoiul de grajd. Majoritatea seminţelor de buruieni îşi păstrează
facultatea germinativă în urma trecerii prin aparatul digestiv al animalelor.
Din această cauză se recomandă fermentarea gunoiului de grajd înainte de
aplicare şi combaterea buruienilor care cresc pe lângă platformele de gunoi
de grajd.
Transportul produselor agricole. La punctele de trecere a frontierei
sau în vămile interioare există servicul de control al produselor agricole.
Buruieni de carantină externă sunt: Acroptilor picris, Solanum rostratum,
Ambrozia elatior ş.a. iar de carantină internă: Sorghum halepense, Avena
fatua, Cirsium arvense, Convolvulus arvensis (9,40,41,44,59,63,76).

II.2. CLASIFICAREA BURUIENILOR

După modul de nutriţie:
- Buruieni autotrofe (majoritatea speciilor);
- Buruieni parazite: cuscuta (Cuscuta campestris) şi lupoaia
(Orobanche cumana).
După criteriul botanic:
- Buruieni monocotiledonate;
- Buruieni dicotiledonate;
- Buruieni inferioare.
După perioada de răsărire:
- Buruieni de toamnă: Apera spica venti, Brassica rapa;
- Buruieni umblătoare: Stellaria media, Matricaria inodora,
Centaurea cyanus;
- Buruieni de primăvară timpurii, efemere: Draba verna, Capsela
bursa pastoris, Lamium amplexicaule;
- Buruieni de primăvară timpurii: Chenopodium album, Avena fatua,
Galium aparine;
- Buruieni de primăvară târzii: Amaranthus retroflexus, Xanthium
italicum, Portulaca oleracea.
După durata de viaţă:
- Buruieni anuale;
- Buruieni bienale;
- Buruieni perene.
După preferinţele faţă de condiţiile de mediu:
- Buruieni nitrofile: Solanum nigrum, Amaranthus retroflexus,
Chenopodium album, Portulaca oleracea;
- Buruieni calcicole: Stellaria media;

44
 - Buruieni halofile: Statice gmelini;
- Buruieni acidofile: Rumex crispus, Raphanus raphanistrum;
- Buruieni de teren afânat (segetale): Setaria glauca, Amaranthus
retroflexus, Chenopodium album, Digitaria sanguinalis;
- Buruieni de teren tasat, nelucrat (ruderale): Crepis foetida, Erigeron
canadensis;
- Buruieni de teren umed: Ranunculus sardous, Plantago major,
Tusilago farfara, Echinochloa orizicola;
- Buruieni de teren reavăn: Xanthium strumarium, Xanthium
spinosum, Setaria viridis;
După culturile pe care le infestează:
- Buruieni specifice prăşitoarelor: Amaranthus retroflexus, Xanthium
strumarium, Setaria glauca, Portulaca oleracea, Solanum nigrum,
Cynodon dactilon, Sorghum halepense;
- Buruieni specifice păioaselor: Matricaria inodora, Centaurea
cyanus, Vicia villosa, Galium aparine;
- Buruieni comune păioaselor şi prăşitoarelor: Chenopodium album,
Convolvulus arvensis, Cirsium arvense;
- Buruieni specifice culturilor de legume: Galinsoga parviflora,
Stellaria media, Datura stramonium, Hyosciamus niger, Solanum
nigrum.

II.3. DESCRIEREA PRINCIPALELOR SPECII DE

BURUIENI PREZENTE ÎN CULTURI
Cine cultivă pământul cunoaşte foarte bine buruienile iar dintre
acestea, cel mai bine pe cele mai păgubitoare pentru că ne provoacă mari
necazuri. Buruienile perene, în special, provoacă cele mai mari pagube.
Dintre acestea, pirul şi costreiul ocupă un loc important pentru că au un ritm
foarte rapid de creştere şi sunt foarte viguroase reuşind într-un timp foarte
scurt să înăbuşe culturile. De asemenea, pălămida şi volbura determină
pagube însemnate. Dintre buruienile anuale, foarte periculoase sunt tot
acelea care cresc repede şi acoperă plantele de cultură, cum sunt cornacii,
rocoina, ştirul, loboda, zârna ş.a. (22).
Una dintre observaţiile cele mai interesante este aceea că numărul de
specii de buruieni periculoase nu este chiar aşa de mare, ele fiind adaptate la
noul mediu de sol afânat creat prin lucrările solului. Imediat ce solul nu se
mai lucrează vor apare specii noi cum sunt bătrânişul (Erigeron canadensis),
Crepis foetida iar mai târziu, morcovul sălbatic, păpădia ş.a. Tot aşa, dacă
terenul se înmlăştinează va apărea rogoz, cucută ş.a.m.d. Mai mult, dacă
suntem atenţi, putem „citi” ce caracteristici chimice şi fizice are solul după

45
speciile de buruieni native ce cresc pe el. Astfel, pe un sol bogat, lucrat, bun
pentru grădină, vom întâlni lobodă, ştir, zârnă, lobodă tătărască, graşiţă, pir
gros, costrei. Pe un sol acid vor creşte: ridichea sălbatică, măcrişul; pe un
sol tasat va apare şi prolifera troscotul, bozul, traista ciobanului, păpădia; pe
un sol sărăturat, limba peştelui, pe unul nisipos, colţii babei ş.a.m.d. (22).
Pentru a putea înţelege informaţiile de pe prospectele erbicidelor avem
nevoie să ştim ce înseamnă buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate.
Buruienile monocotiledonate sunt cele care seamănă cu grâul şi cu
pirul (de fapt, pyrus, în limba greacă înseamnă grâu). Ele au tulpina un pai
iar frunzele sunt liniare, aşa cum sunt cele ale grâului şi pirului.
Inflorescenţa este un spic sau panicul. De fapt, nici nu sunt foarte multe însă
sunt foarte periculoase: pirul, pirul gros, costreiul, dintre cele perene,
mohorul, meişorul, iarba bărboasă, iarba vântului şi odosul, dintre cele
anuale. Alte specii monocotile nu produc pagube importante şi nu le vom
descrie.
Buruienile dicotiledonate sunt toate celelalte, care nu au frunza
liniară, tulpina pai şi inflorescenţa spic sau panicul. Dintre acestea:
pălămida, volbura, bozul (perene), loboda, ştirul, zârna ş.a. (anuale).
Dacă ne referim la durata de viaţă, vom avea buruieni anuale (care
fac sămânţă în primul an de vegetaţie după care se usucă) şi buruieni
perene, care rezistă în sol prin organe vegetative ce nu degeră şi prin care
plantele respective se înmulţesc. Ele se înmulţesc şi prin seminţe; sunt
prezente, de regulă, sub formă de vetre. Sunt şi buruieni bienale, care produc
sămânţă în anul al doilea, în primul an având doar o rozetă de frunze însă
acestea sunt distruse prin lucrările solului (arătura anuală) şi nu infestează,
de obicei, culturile agricole anuale.
Este necesar să ştim aceste clasificări pentru că în prospectul fiecărui
erbicid se dau, la buruieni combătute, de obicei una dintre aceste categorii.
De exemplu, erbicidul Agil combate numai buruieni monocotiledonate, pe
cele anuale la doza de 0,8 l iar pe cele perene la doza de 1,2 l, cantitatea de
apă fiind de 300 l la hectar.
Un alt aspect demn de luat în seamă este faptul că şi buruienile,
asemenea plantelor de cultură preferă un climat călduros sau răcoros.
Rezultă de aici că buruienile ce cresc în climat călduros invadează culturile
care cresc în aceste condiţii iar cele care preferă climatul răcoros
îmburuienează culturile de acelaşi climat. Spre exemplu, nu o să vedem ştir
sau graşiţă, două buruieni de climat călduros, care au nevoie de minim 12 oC
pentru răsărire, într-o cultură de climat răcoros cum este grâul. In acelaşi
sens, nu vom întâlni roman, romaniţă sau albăstriţă, buruieni de climat
răcoros, în porumb sau floarea soarelui pentru că sunt distruse prin lucrările
de pregătire a patului germinativ (22).
46
 Din aceste considerente vom împărţi buruienile în funcţie de clasa
botanică (monocotiledonate sau dicotiledonate), de climat şi de durata de
viaţă. Buruienile parazite şi plantele inferioare vor fi tratate separat.
II.3.1. Buruieni monocotiledonate, de climat călduros, perene
1. Sorghum halepense (L) Persoon.
Litera (L) provine de la cel care a denumit
această specie pentru prima dată, în acest
caz, Carl Linne, botanist suedez iar Persoon
este cel care a redenumit-o– costrei, bălur,
vulpoaică, etc. Cod Bayer Sorha (această
denumire de cod este folosită de unele
prospecte).
Este considerată buruiana problemă
nr. 1 în ţara noastră din cauza gradului de
îmburuienare extrem de mare în care este
prezentă, mai ales în sudul ţării, în sistemele
de irigaţie precum şi a concurenţei pe care o face culturilor. Înmulţirea ei a
fost determinată şi de folosirea masivă a atrazinului la porumb, care nu îl
combate. Este o plantă cu fotosinteză de tip C4, cu o creştere extrem de
rapidă. Inălţimea poate fi între 50-200 cm, inflorescenţa este un panicul,
formează rizomi groşi. Invadează terenul în masă, nu în vetre, ca pirul gros
şi pălămida. Are 2 sau 3 flori în spiculeţ, dintre care una este femelă, sesilă
iar 1-2, mascule, cu pedunculi. Este menţionată printre primele 10 cele mai
dăunătoare buruieni din lume. In condiţii de stres (secetă, răniri, ger,
erbicid) formează acid cianhidric în frunzele tinere, care este toxic pentru
animale. Plantele mature au toxicitate scăzută şi sunt bune ca fân. Este
plantă gazdă pentru unele boli ale sorgului, se hibridează cu acesta
impurificându-i sămânţa. Provine din bazinul Mediteraneean. Numele
latinesc îi vine de la localitatea siriană Halepa. A fost introdusă în America
de Nord din Turcia, pentru furaj şi fân de către Johnson (de unde îi vine şi
numele în limba engleză: „Johnson grass”). O singură plantă poate produce
cca. 5000 de noduri de rizomi sau 90 m.
Este un furaj excelent ca fân şi păşune. Când este consumat crud este
palatabil (bun ca furaj) şi nutritiv, ca fân fiind comparabil cu timoftica iar
când este fertilizat corespunzător şi cosit la timp este după lucernă, ca
valoare nutritivă, mai bun ca fânul de ovăz sau soia, pentru vacile de lapte.
In unele ţări se consumă seminţele, în perioade de foamete. Este folosit în
bolile sângelui şi urinare. Polenul poate produce alergie. Creşte în zone cu
temperatura medie anuală de min. 8,2°C, optim 18,7°C, pH 4,9 – 8,2, optim
6,8. Plantă de zi scurtă.
47
 Se cultivă pentru păşune sau fân ori în amestec cu trifoi sau
măzăriche. Preferă soluri mijlocii-grele cu capacitate de câmp mare, fertile;
răspunde bine la fertilizarea chimică. Poate da 2-3 coase pe an pentru fân.
Se recoltează în burduf. In medie, o plantă produce 170 lăstari, 20 m rizomi
şi 1,7 kg seminţe. Poate produce până la 20 t furaj/ha şi cca. 300 kg seminţe.
Poate fi atacată de bacterii din genul Pseudomonas şi Xanthomonas,
de numeroase specii de ciuperci, ca şi alte graminee precum şi parazitată de
Striga lutea şi S. Euphrasioides. Plantă gazdă pentru Puccinia purpurea şi
virusuri ai porumbului, grâului şi orezului (95,106,133,134,135,136,137).

2. Cynodon dactylon (L) Persoon.-

pirul gros. Cod Bayer Cynda. Numele îi
vine de la forma vârfului rizomilor, ca un
dinte de câine şi de la forma spicului
digitat. Prezintă atât rizomi cât şi stoloni
ocupând terenul sub formă de vetre.
Inălţimea = 10-40 cm. Este o buruiană
invazivă şi competitivă. Are nevoie de
multă căldură şi lumină. In solurile lucrate
creşte mai adânc, până la 40 cm iar în cele
tasate, mai superficial. Deşi este rezistent
la secetă, proliferează în condiţii de
umiditate. Nu suportă îngheţul şi umbra iar rizomii sunt susceptibili la
uscare. După combatere poate reocupa rapid terenul. Creşterea maximă se
înregistrează la 38°C şi lumină intensă şi directă; umbrirea poate fi o metodă
de combatere. Poate creşte pe majoritatea tipurilor de sol însă le preferă pe
cele argiloase, cu capacitate mare pentru apă; necesită şi o bună aerare a
solului deşi suportă bine şi inundarea. In SUA s-a obţinut o varietate de 2 m,
folosită ca furaj sau gard viu. Umiditatea critică la care stolonii şi rizomii nu
mai pot lastări este de 39% şi respectiv 15%. Rizomii nu pot fi distruşi prin
inundare rezistând, într-o experienţă, 8 zile în apă curgătoare şi 4 săptămâni
în apă stagnantă. Din aceasta rezultă că apa poate fi un mijloc de răspândire.
Puternică acţiune alelopatică. Sol uşor, amestecat cu extract de pir gros timp
de 4 luni, a oprit creşterea orzului şi muştarului. Nu poate creşte în acelaşi
loc cu Sorghum halepense, acesta înlăturându-l aproape complet. Păşunatul
determină o mai bună dezvoltare a rizomilor şi de aici, revenirea rapidă a
părţii aeriene. Cositul de trei ori pe săptămână de-a lungul perioadei de
vegetaţie nu a redus semnificativ producerea de rizomi şi nici acumularea de
carbohidraţi însă tăierea sistematică, cu foarfeca, a tuturor lăstarilor a
determinat reducerea semnificativă a masei rizomilor şi a rezervei de
carbohidraţi. Rezistă pe timpul iernii prin rizomii din sol. Noi rizomi se
48
formează la temperaturi de min. 15°C iar lăstarirea maximă a rizomilor,
între 23-35°C fiind inhibată la temperaturi sub 10°C. Rizomii nu au
perioadă de dormanţă, putând da lăstari imediat ce le-a fost tăiat vârful. De-a
lungul anului, 34% din rizomii aflaţi până la 15 cm pornesc în vegetaţie iar
dintre cei aflaţi mai adânc, 24%. Rizomii tineri lastăresc mai uşor decât cei
bătrâni. Creşterea subterană începe în primăvară mai devreme decât cea
aeriană fiind mai intensă în prima parte a verii. Dintr-un lastar porneşte un
stolon principal care se ramifică, putând creşte, în trei luni şi jumătate, cca.
5,7 m, în total. In doi ani şi jumătate, dintr-un stolon se ajunge la o suprafaţă
de 25 m2. Stolonii nu mai cresc sub 18°C şi mor la -2°C.
Inmulţirea vegetativă este predominantă, cele mai multe biotipuri producând
seminţe sterile. Totuşi, seminţele fertile pot trece neafectate prin sistemul digestiv
al animalelor şi pot rezista în apă 50 de zile. Polenul produce alergie.
Pe lângă concurenţa pentru factorii de vegetaţie este purtătorul a 11
artropode, 12 nematozi şi numeroşi viruşi. Foarte sensibil la umbrire. 65%
umbră a redus acumularea şi creşterea cu 68%. Sub copaci, la umbră totală,
planta dispare. In culturi mai înalte, încheiate, aceasta buruiana nu poate creşte.
Erbicidele aplicate la sol nu sunt indicate pentru că nu îl combat ci îi
favorizează creşterea prin combaterea buruienilor anuale. Gliphosate poate
combate 95%; cel mai bun timp de aplicare este cand carbohidraţii se
translocă în rizomi şi pot duce şi toxicul, primăvara târziu sau toamna
devreme. Irigarea poate conduce la o mai bună translocare. Rizomii
neporniţi în vegetaţie, în condiţii de umiditate pot reface până la 60% din
populaţia iniţială în acelaşi an. De aceea sunt necesare 2 aplicări, a doua pe
locurile unde au repornit plante în vegetaţie. După eradicarea lui, terenul
poate fi repede invadat de alte buruieni (de ex. Sorha).
Poate fi folosit ca păşune în zonele calde pentru că este foarte rezistent
la secetă. Poate creşte pe multe tipuri de sol. Oferă un bun furaj pentru oi,
vaci şi cai (rizomi) prin păşunat, fân şi chiar siloz.
Este o valoroasă plantă medicinală fiind folosită împotriva: tusei,
cancerului, convulsiilor, calculilor renali, durerii de cap, hemoragiei ş.a.
Conţine 11,6% proteină, 76% carbohidraţi, Ca, Fe, dar şi acid cianhidric,
cynodină şi triticină.
Originar din Centrul Genetic Hindustan. Biotipurile mari nu au
palatabilitate ridicată. Totuşi, au fost selectate soiuri bune pentru furaj cum
sunt: Greenfield, Sunturf ş.a. Poate creşte la precipitaţii minime de până la
90 mm, temperatura de 6-28°C, pH 4,3-8,4. Se cultivă prin plantarea de
rizomi la 30-60 cm. Se coseşte la înflorit; poate da 4 coase. Fânul se poate
păstra mai mulţi ani, amesteca cu 1% melasă şi însilozat. Silozul din soiul
de pir Coastal dă aceleaşi rezultate la vaci ca şi porumbul dar la un cost mai
scăzut. Deshidratat, acest soi poate înlocui lucerna ca sursă de vitamina A şi
49
xantofilă pentru pui. Poate fixa 33 kg/ha/100 zile azot în rizosferă. Fixează
foarte bine solul în pantă. Este atacat de cca. 60 de specii de ciuperci (rugini,
tăciuni, fuzarioze) bacteria Xanthomonas cynodontis, parazitat de Cuscuta
pentagona, Nuytsia floribunda, Strigna lutea şi de virusul galben al orzului
şi de cel al lucernei (95,106,133,134,135,136,137).
II.3.2. Buruieni monocotiledonate, de climat călduros, anuale
(3,4,5,6,7,8)
1. Setaria glauca (Poir) Podp - mohor, cod
Bayer Pesgl. In ţara noastră mai există doua specii
de setaria şi anume S. viridis şi S. verticillata.
Diferenţele dintre S. glauca şi S. viridis sunt
minore şi se refera la culoarea încă verde a setelor,
chiar după uscarea plantei. S. verticillata este mult
mai înalta decât S. glauca, are paniculul mai mare
iar setele au perişori recurbaţi cu care se prinde de
un suport potrivit. Cea mai răspândită este S.
glauca, buruiana predominantă în culturile
prăşitoare (porumb, floarea soarelui, etc). Este
indicatoare de teren afânat, lucrat. Daca solul nu
mai este lucrat dispare total, fiind înlocuită de specii potrivite acestui nou
mediu, cum sunt Erigeron canadensis şi Crepis foetida. Are fotosinteza de
tip C4. Rasare mai târziu cu cca. o săptămână decât porumbul (min.18°C)
dar îl poate înăbuşi dacă nu este combătută. Setele de la baza spiculeţelor îi
dau numele; ele sunt spiculeţe sterile. Speciile de Setaria sunt consumate cu
plăcere de către animale si dau un fân relativ bun. Majoritatea erbicidelor
care se aplică la sol în porumb, floarea-soarelui, sfeclă, cartof şi alte
prăşitoare sunt specializate în combaterea lor (acetochlor, metholachlor,
pendimethalin, ş.a.). Se înmulţeşte numai prin seminţe care pot rezista în sol
10-15 ani. După coacere, seminţele au nevoie de o perioadă de 2-4 luni de
repaus germinal (95,106,133,134,135,136,137)

2. Digitaria sanguinalis (L.)Scop - meişor, cod

DIGSA. Denumirea îi provine de la forma digitată a
spicului (ramificaţiile nu pornesc din acelaşi punct ca
la pirul gros) şi de la nuanţa sângerie a tulpinii.
Nodurile inferioare ale tulpinii pot da rădăcini
advenitive. Specifică terenurilor mai uşoare. In
vechime se cultiva pentru seminţe care se consumau.
Este o buruiana foarte competitivă in culturile de
vară. Se poate combate ca şi Setaria.
50
 3. Echinochloa crus-galli (L.) Beauv. - iarba bărboasă, cod ECHCG
(echinos = bărbos, arici; chloe = iarbă).
Specie cu inflorescenţa imposibil de
catalogat din punct de vedere botanic
deoarece este un amalgam de spice,
panicule, spice false şi panicule spiciforme.
Este prezentă în locurile mai umede,
depresionare. Poate acumula nitrati in
cantităţi mari, devenind chiar toxică pentru
animale; aceasta se întâmplă când se
folosesc cantităţi mari de îngrăşământ
chimic. Preferă solurile lutoase sau
argiloase. Constituie un furaj valoros şi
suculent fiind consumat cu plăcere de
erbivore. Buruiană problemă pentru orez
dar si pentru culturile de prăşitore din locuri umede. Rezistă foarte bine la
inundare. Seminţele sunt comestibile prin coacere sau pâine (ca meiul);
substituent al cafelei; lăstarii tineri şi tulpinile fragede se pot consuma
proaspete sau gătite. Se combate ca şi celelalte monocotile anuale (134,137).
II.3.3. Buruieni monocotiledonate, de climat răcoros, perene
1. Agropyron repens (L.) Beauv. - pir,
cod Bayer AGRRE. Denumirea îi vine de la
grecescul agros=câmp şi pyrus=grâu
(numele anterior – Triticum r.) Este o
buruiană extrem de periculoasă pentru
culturile de climat răcoros, livezi, vii.
Dăunează prin ocuparea în masă a terenului
şi prin asfixierea culturilor din cauza taliei
şi a răspândirii prin rizomi. Se deosebeşte
clar faţă de pirul gros prin talie (50-90 cm),
forma spicului (compus faţă de digitat),
prezintă numai rizomi (mai subţiri); fiind o
plantă de climat răcoros porneşte în vegetaţie primăvara devreme atingând
20-30 cm până când pirul gros abia începe să crească. Se înmulţeşte intens şi
prin seminţe. Din cauza capacităţii rizomilor tăiaţi de a produce noi plante
este practic imposibil de combătut mecanic. Este specifică solului afânat.
Este o plantă medicinală apeciată în bolile aparatului urinar (eliminarea
calculilor renali). Rizomii pot fi consumaţi de vaci şi cai. In Italia rizomii
sunt adunaţi cu grijă şi vânduţi la piaţă. Frunzele mature sunt rugoase şi, de
aceea, sunt ocolite de animale (oile şi caprele le consumă, totuşi) (95,135).
51
 II.3.4. Buruieni monocotiledonate, de climat răcoros, anuale
1. Avena fatua L. (P) Beauv. -
ovăzul sălbatic Cod Bayer: AVEFA.
Buruiană invazivă, extrem de periculoasă
pentru păioase, rapiţă, sfeclă, cartof,
mazăre şi alte culturi de acelaşi climat.
Poate creşte până la 1,5 m înălţime.
Răsare, ca şi ovăzul, primăvara devreme,
nefiind rezistentă la ger (subspecia A.
ludoviciana poate rasări şi din toamnă).
Infloreşte în iunie-iulie şi se maturează în
august – octombrie. După o scară de la 1-
5 se situează la 2 ca plantă alimetară şi 1
ca plantă medicinală. Poate creşte pe toate
tipurile de sol şi poate tolera solul acid; nu
suportă umbrirea. Este specifică solurilor
lucrate. Imburuienarea creşte în
monocultura de păioase iar sămânţa poate fi răspândită prin material
semincer infestat, combină şi de către păsări; odată ajunsă într-o solă se
înmulţeşte rapid iar eradicarea este aproape imposibilă. Samânţa poate fi
consumată în aceleaşi moduri ca cea de ovăz mai puţin în alimentaţia cailor
deoarece are perişori la bază care le irită mucoasa. Seminţele prăjite pot
înlocui cafeaua iar din făină se pot prepara aceleaşi feluri de mâncare ca şi
din ovăz (terci, pâine). Puse la germinat, seminţele dau lastari ce se pot
consuma ca salată (95,106,133,134,135,136,137).

2. Apera spica -venti L. (P) Beauv. - Iarba

vântului Cod APESV. Buruiană ce poate ajunge
la 120 cm, cu paniculul de 10-35 x 3-15 cm,
piramidal, ce se unduieşte în bătaia vântului.
Poate fi atacată de rugini sau tăciuni specifici.
Este o buruiana invazivă, periculoasă.

52
 II.3.5. Buruieni dicotiledonate, de climat călduros, perene
(3,4,5,6,7,8)
Majoritatea acestor specii nu rezistă în terenurile cultivate deoarece
organele lor subterane de înmulţire vegetativă sunt la adâncime mică şi sunt
distruse prin arătură. Se pot întâlni pe margini de drum, şanţuri, păşuni sau
unde arătura nu se face corect.
1. Aristolochia clematitis L. - mărul
lupului. Cod ARPCL. Plantă cu rizomi,
prezentă pe margini de drum, pe lângă păduri
dar şi în vii sau livezi, pe lângă plantele de
cultură, unde nu se ară. Iubeşte solurile
fertile, bogate în calciu. Numele îi provine de
la cuvintele greceşti aristos - foarte bun şi
lochos - naştere; în antichitate se folosea
pentru uşurarea naşterii sau provocarea
avortului. In zilele noastre nu este indicată
folosirea acestei plante in scopuri medicinale
fără avizul medicului deoarece s-au
înregistrat multe decese din cauza
supradozajului; în unele ţări este chiar
interzisă prin lege. Polenizarea se face de
către muşte deoarece florile miros a
mortăciune; odată intrată în floare, musca nu mai poate ieşi până nu are loc
polenizarea şi petalele se înmoaie eliberând musca.

2. Sambucus ebulus L. - boz.

Cod SAMEB. Plantă cu rizomi
groşi, cu internodurile goale,
turgescenţi, ce se rup uşor. De
obicei nu este prezentă pe câmp,
unde se ară, din cauza slabei
rezistenţe a rizomilor la uscăciune
şi distrugere mecanică. Creşte la
marginea pădurilor, drumurilor, pe
terenuri necultivate. Toate părţile
plantei au un anumit grad de
toxicitate şi un miros neplăcut. Numele de sambucus vine de la faptul că,
din soc, (Sambucus nigra) se făceau, în antichitate, diverse instrumente
muzicale (sambucos = harfă triunghiulară (gr.)) iar ebulus = boz (lat.).
Creşte rapid, în a doua parte a primăverii, până la 1-1,5 m. Infloreşte între

53
iulie şi august. Nu are cerinţe mari faţă de tipul de sol dar are nevoie ca
acesta să fie umed. Poate tolera, deasemenea, un anumit grad de poluare
atmosferică. Frunzele se pot folosi ca ceai împotriva afecţiunilor ficatului
sau rinichilor. Radacinile uscate şi infuzate sunt unul dintre cele mai bune
remedii împotriva hidropiziei, însă numai sub supravegherea medicului
deoarece pot provoca greaţă şi ameţeală. Din fructe se poate prepara vopsea
albastru închis iar sucul rădăcinilor poate folosi la vopsirea în negru a
părului. Frunzele sunt repelente pentru şoareci şi cârtiţe.

3. Sonchus arvensis – susai, cod SONAR. Este

o specie cu drajoni, ca şi pălămida, de care se
deosebeşte, în special, prin masa vegetală mai
puţină şi ţepii frunzelor mai moi. Când planta este
ruptă, seva devine albă instantaneu în scopul
cicatrizării rănii, fapt întâlnit mai intens la laptele
cucului (Euphorbia cyparisias). Este prezentă tot în
vetre, în special în culturi de climat cald (porumb,
floarea soarelui, ş.a.). Se poate confunda cu Sonchus
oleraceus care însă este o buruiană anuală, cu
frunzele mai mari, ondulate şi cu o tentă roşietică. Inălţimea plantei este de
50-150 cm, frunzele bazale sunt mai dese şi mai mari decât cele superioare
iar floarea seamănă cu cea de păpădie. Infloreşte din iulie până în
septembrie iar o floare poate produce până la 30 de seminţe mici, cu papus,
ce au o viabilitate scăzută (majoritatea până la 5 ani).
Preferă solurile mai fine, nu pe cele nisipoase putând fi întâlnită în
culturi de câmp, păşuni, livezi, vii, etc.
Măsurile mecanice de combatere trebuie aplicate în faza de 5-7 frunze
ale rozetei când este evitată răspândirea si mai mult a porţiunilor de drajoni
în sol. Cosirea repetată conduce la intensificarea înmulţirii prin drajonare.
Combaterea chimică se poate face cu gliphosate, în mod radical iar
selectiv, cu 2,4 D, dicamba, clopyralid sau picloram. Aplicarea trebuie
făcută în stadiul de îmbobocire.
Pentru combaterea biologică se pot folosi 6 insecte care se hrănesc în
mod specific cu susai. Cinci dintre acestea reduc producerea de sămânţă prin
faptul că se hrănesc cu ţesutul inflorescenţei. Dintre acestea, Tephritis
dilacerata şi Cystiphora sonchi au fost deja folosite în Canada.
Dintre bolile specifice, menţionăm: Marssonia sonchi, Septoria
sonchifolia, Septoria sonchi-arvensis, Bremia lactucae, Alternari
sonchi, Coleosporium sonchi-arvensis, şi Phylosticta sonchi
(95,106,133,134,135,136,137).

54
 II.3.6. Buruieni dicotiledonate, de climat răcoros, perene
(3,4,5,6,7,8)
1. Cirsium arvense (L.) Scop.-
pălămidă, cod CIRAR; cirsium (lat.) =
pălămidă. Este una dintre cele mai
dăunătoare buruieni, atât pentru culturile de
climat răcoros (cereale păioase, rapiţă,
sfeclă, căpşuni, cartofi), cât şi pentru cele de
climat călduros (floarea-soarelui, porumb,
soia ş.a.), culturi legumicole, vii, livezi,
deoarece, deşi porneşte în vegetaţie
primăvara devreme, lăstăreşte şi poate
vegeta până la brumă. Majoritatea statelor
americane şi-au schimbat legislaţia pentru a
nu permite răspândirea seminţelor sau
ajungerea la maturitate a pălămidei. Este
prezentă sub formă de vetre unde asfixiază
plantele de cultură; suprafaţa cumulată a vetrelor poate ajunge la 80%. Este
o specie unisexuat dioică adică există plante mascule, care produc numai polen
şi plante femele care produc seminţe. Tijele florale apar în anul al doilea.
Polenizarea se face, mai ales, prin albine şi mai puţin prin vânt. Se poate hibrida
cu alte 9 specii de Cirsium. Plantele provenite din seminţe sunt firave, la
început, şi formează drajoni după 7-8 săptămâni. Este o plantă de zi lungă,
necesitând 14-16 ore de lumină pentru a înflori. Vetrele sunt circulare şi provin,
adesea, dintr-o singură plantă care formează drajoni adânci şi ramificaţi de până
la câţiva metri. Inmulţirea pe distanţe scurte se realizează prin porţiuni de
drajoni (chiar şi de cca. 12 mm lungime) ce pot rezista 100 de zile până să
pornească în vegetaţie, iar pe distanţe mari, prin seminţele prevăzute cu un
papus sferic. Preferă soluri profunde, fertile, structurate şi reci. Pagubele pot
ajunge la 80% în porumb, 95% la soia, 60% la grâu şi paşuni. Prevenirea
infestării prin transportul de produse agricole (seminţe, fân) sau prin maşinile
agricole care traversează o zonă infestată este mult mai ieftină decât stârpirea.
Combaterea mecanică ţine cont de necesitatea epuizării drajonilor de rezervele
de creştere şi de evitarea formării de noi drajoni; dacă aceasta nu se face când
planta este mică, este dificilă pentru că drajonii segmentaţi sunt capabili să
formeze plante noi. Lucrarea trebuie să înceapă la îmbobocit şi trebuie repetată
la fiecare 10 zile de-a lungul întregului sezon şi sunt necesari doi ani. Arderea
distruge numai partea aeriană iar planta se reface rapid din drajoni mai târziu;
poate fi utilă în limitarea producerii de sămânţă. O bună metodă este cultivarea
lucernei şi cosirea de cel puţin două ori pe an.

55
 Combaterea chimică se poate face cu erbicide selective (2,4 D,
dicamba, bentazon, clopiralid, ş.a.) sau neselective (gliphosate). Majoritatea
substanţelor selective, folosite în culturi de grâu, porumb, sfeclă ş.a., nu o
distrug total astfel încât, drajonii lăstăresc din nou. Există, totuşi, un erbicid
selectiv special, Lontrel (clopiralid) care o combate radical din majoritatea
culturilor; dezavantajul lui este că afectează aproape numai pălămida.
Substanţa sistemică gliphosate (Roundup), aplicată corect, poate eradica
această buruiană. Aplicarea corectă se referă la concentraţia necesară dintre
erbicid şi apă (3,5 l în 150 l apă la hectar) pentru ca buruiana să absoarbă
toxic suficient iar epoca optimă este la formarea butonilor florali, în luna
iunie, când metabolismul plantei este activ ceea ce determină transportul
toxicului în rădăcini, odată cu produsele de asimilaţie, precum şi un foliaj
suficient pentru a prelua suficient toxic. Sunt mai eficiente două aplicări cu
concentraţia de mai sus decât una cu o concentraţie mai mare deoarece se pot
distruge şi lăstarii care răsar mai târziu. Dacă planta regenerează se mai aplică
o dată toamna, în septembrie – octombrie.
Pentru combaterea biologică sau cercetat trei insecte (Ceutorhynchus
litura, Urophora cardui şi Larinus planus) şi o boală (rugina pălămidei)
obţinându-se rezultate încurajatoare datorită specificităţii lor. Atât insectele
cât şi rugina nu pot combate singure total pălămida ci pot fi utile în cadrul
combaterii integrate, alături de măsurile chimice, mecanice şi culturale.
Este o bună plantă meliferă iar drajonii sunt consumaţi de unele populaţii
din Rusia şi de indienii nord-americani (95,106,133,134,135,136,137).

2. Convolvulus arvensis – volbură,

rochiţa rândunicii, cod CONAR. Este
considerată una dintre cele mai păgubitoare
buruieni din climatul temperat. Are drajoni în
pământ ce pot ajunge la 4-6 m. Este cea mai
rezistentă buruiană la gliphosate (substanţa
activă din Roundup), necesitând 6 l de
erbicid, (substanţă comercială cu 360 g/l
gliphosat) în 150 l de apă la hectar pentru a fi
distrusă. Din cercetările noastre, o singură
aplicare nu este suficientă deoarece mai sunt
drajoni în sol care vor porni în vegetaţie
ulterior tratamentului. Determină pagube
majore în cereale, cartofi, căpşuni, fasole,
soia, mazăre, ş.a. Este purtătoarea virusului X
al cartofului şi virusului ofilirii tomatelor iar,
din această cauză, nu este recomandată
56
prezenţa ei în aceste culturi. Este prezentă sub formă de vetre mari care se
extind şi pot conflua. Frunzele conţin alcaloidul tropanină care poate afecta
(probleme intestinale) caii care consumă volbură în cantităţi mari. Numele de
gen vine de la modul de creştere al lăstarilor convolvo, convolvere-lat.= a se
întreţese. In prezenţa unui suport (arac, tulpină de porumb, floarea soarelui,
etc.) se încolăceşte pentru a asigura frunzelor şi florilor o iluminare mai bună.
Lăstarul face o mişcare rotativă, în sensul acelor de ceasornic, în cca. 2 ore
pentru a găsi un suport. Dacă nu găseşte un suport, lăstarii se întreţes. Este
originară din Eurasia. Frunzele pot avea forma mai alungită sau mai lăţită. Deşi
florile sunt vizitate de multe insecte care fac polenizarea străină, se produc
puţine seminţe, principala cale de înmulţire fiind cea prin drajoni.
Rădăcina şi răşina extrasă din aceasta au următoarele proprietăţi
medicinale: colagogă, laxativă, diuretică şi puternic purgativă. Rădăcina uscată
conţine 4.9% resină. Ceaiul din flori este laxativ şi poate fi folosit în combaterea
febrei şi la vindecarea rănilor. Ceaiul rece din frunze poate fi folosit pentru
tratamentul înţepăturilor de păianjen ori, băut, pentru reducerea fluxului
menstrual excesiv. Este o plantă al cărei extract prezintă reale promisiuni
anticanceroase, antalgice şi de stimulare a sistemului imunitar. Efectele
antitumorale şi antialgice nu sunt bine înţelese până în prezent.
Se mai poate folosi pentru obţinerea vopselii verzi iar tulpinile, pentru
legarea altor plante. Se foloseşte pentru aromatizarea unui lichior numit
Noyeau dar nu se specifică ce parte a plantei este folosită
(95,106,133,134,135,136,137).
II.3.7. Buruieni dicotiledonate, de climat călduros, anuale
(3,4,5,6,7,8)
1. Amaranthus retroflexux (L)– ştir, cod
Bayer AMARE. Membrii acestei familii nu
sunt plante toxice însă atunci când cresc într-
un sol bogat în azot, acumulează nitraţi în
frunze, dacă acestea sunt consumate de
animale (porci) sau oameni determină
probleme de sănătate cum sunt învineţirea
pielii, din cauza slabei oxigenări sau chiar
cancer de stomac. Florile sunt unisexuate şi
polenizate prin vânt. Este o plantă indicatoare
de sol afânat şi bogat în azot. Invadează
culturile de câmp de climat călduros, grădinile,
viile, etc. Se pot consuma seminţele şi
frunzele, de către oameni. Frunzele proaspete
sau gătite sunt o bună sursă de fier şi vitamina
57
A şi C. Seminţele sunt foarte mici dar se pot recolta uşor şi sunt foarte
bogate în nutrienţi; se pot consuma atât proaspete cât şi gătite; pot fi
măcinate în locul cerealelor, adăugate în salate. Gustul lor se poate
îmbunătăţi dacă, înainte de măcinare, se coc. Dacă nu sunt măcinate,
seminţele trec prin sistemul digestiv fără a fi digerate.
Ceaiul din frunze este astringent şi se poate folosi în cazul sângerărilor
intestinale, diaree sau menstruaţie abundentă. O infuzie poate trata răguşeala.
A fost cultivat de către indienii precolumbieni ca plantă alimentară.
Este o plantă cu fotosinteză de tip C4. Masa a o mie de seminţe este de
0,4-0,5 g iar o plantă poate produce cca. 1 000 000 de seminţe. Perioada de
dormanţă a seminţei este de 9 luni iar seminţele rămân viabile în sol 40 de ani.
Temperatura minimă de germinare este de 6-80C iar optimă, de 26-360C.
Amaranthus albus are frunzele mai mici iar forma plantei este
globuloasă, ca o tufă. La maturitate are adaptarea de ase rupe de la bază.
Fiind uscată, este luată de vânt şi rostogolită. De aceea este denumită
popular tăfălug sau sperietoarrea iepurelui. In acest fel, de fapt, îşi împrăştie
seminţele (95,106,133,134,135,136,137).

2. Xanthium strumarium (L) – cornaci,

cod Bayer XANSI. De la xanthos = grec.
galben; struma = gâlcă. Această buruiană
este periculoasă prin vigoarea cu care răsare,
nefiind, practic, combătută de nici un erbicid
de sol precum şi prin masa vegetativă pe care
o poate forma, asfixiind aproape orice
cultură. Prezintă două tipuri de flori pe
aceeaşi plantă, mascule sus şi femele jos,
localizate la axilele frunzelor. Fructul este o
formaţiune fructiferă cu două achene ce este
acoperit cu spini recurbaţi de cca 2 mm. Ele
sunt cele care produc mari pagube ciobanilor
prin infestarea lânii. Formaţiunea fructiferă
nu se deschide pentru a elibera seminţele.
Subspecia italicum este aromatică în comparaţie cu subspecia
strumarium.
Această specie este toxică pentru mamifere (în special cotiledoanele
şi planta tânără) iar multe dintre ele o evită; şi seminţele conţin toxine dar
nu pot fi consumate de către animale din cauza spinilor. După ce planta
creşte, toxina se disipează. Deseori, vaci, cai sau porci mor din cauză că au
mâncat această plantă. Vacile pot orbi sau avea convulsii puternice iar
viţeii pot muri în numai 12 de ore. Păsările nu arată semne vizibile dar pot
58
muri. Simptomele de otrăvire includ: hypoglicemie, afectarea ficatului,
lipsa poftei de mâncare, vomă, slăbiciune, ataxie, spasme iar, în cazurile
severe, moartea. Indienii americani consumau fructele coapte care, în acest
mod pierd o bună parte din toxină (alte surse spun că toxina nu se pierde
prin coacere) iar, pe de altă parte, cantităţile ingerate erau mici (300 g de
fructe sunt necesare pentru a determina fenomenele de toxicitate). Nu se
cunoaşte nici un antidot împotriva toxinei din această plantă. S-au
semnalat cazuri de otrăvire şi cu plante mature în compoziţia fânului.
Toxina a fost izolată în 1975 şi se numeşte carboxyatractilozidă care este
un inhibitor de creştere vegetal ce se crede că nu permite răsărirea ambelor
seminţe, una dintre ele fiind menţinută în stare de dormanţă. In special
spinii au un conţinut mare de toxină. Are multe utilizări medicale, mai ales
în medicina naturistă chineză.
Dintre cele două seminţe ce se găsesc în formaţiunea fructiferă
numai una germinează în primul an, cealaltă germinând în anul următor.
Rareori pot germina ambele seminţe determinând apariţia unor plante
îngemănate (95,106,133,134,135,136,137).

3. Xanthium spinosum (L)– dracilă,

mărăcine, cod bayer XANSP. Este
asemănător cu cornacul în ce priveşte forma
fructului care, însă, este mult mai mică (1/5),
prezenţa florilor mascule şi femele pe
aceeaşi plantă şi faptul că ambele specii de
mărăcine sunt indicatoare de teren afânat şi
bogat în nutrienţi. In formaţiunea fructiferă
se găsesc to două seminţe dintre care numai
una germinează în primul an, cealaltă
răsărind în al doilea sau chiar al treilea an.
Se deosebeşte prin prezenţa spinilor trifurcaţi de la subsuoara frunzelor,
forma frunzelor şi talia mai mică. Spinii galbeni constituie elementul
distinctiv deoarece sunt foarte înţepători. Odată pătruns în deget, cu ocazia
plivitului, vârful de cca. 1 mm al spinului rămâne obligatoriu în carne şi
coace. Sigur că cine lucrează pământul cunoaşte foarte bine acest amănunt
ceea ce face această buruiană de temut.
Pe lângă aceasta, prezintă aceeaşi toxicitate de temut în stadiul
cotiledonal şi seminal ca X. strumarium, ce poate afecta toate animalele din
gospodărie.
Se foloseşte în scopuri medicale ca diuretic.

59
 4. Portulaca oleracaea (L)
– graşiţă, cod bayer POROL.
Plantă originară din India şi
Orientul Mijlociu, graşiţa este o
plantă suculentă, indicatoare de
teren gras şi afânat; este
rezistentă la secetă. Deoarece nu
creşte mult în înălţime ci este
târâtoare, constituie o bună
protecţie împotriva bolilor care
provin din sol (mana, septorioza,
etc.) protejând, astfel, culturi legumicole ca tomatele, ardeiul, vinetele.
Deşi este considerată buruiană, graşiţa este consumată (în Sudul
Europei şi multe zone din Asia) foarte bine ca salată, având un gust acrişor
şi puţin sărat. Poate fi consumată proaspătă, precum salata, sau fiartă, ca
spanacul; datorită faptului că este mucilaginoasă se pretează pentru supe sau
terciuri; aborigenii din Australia fac prăjituri din seminţele ei.
Graşiţa are cea mai mare concentraţie de acid gras 3 omega şi proteine
dintre toate legumele frunzoase. Ea conţine 0,01 mg/g APE (un acid gras de
tipul 3 omega întâlnit numai în carnea de peşte şi în unele alge). De
asemenea, ea conţine vitamine (în special vitamina C, şi ceva B şi
carotenoizi) precum şi minerale ca magneziu, calciu, potasiu şi fier. Conţine
de asemenea şi doi pigmenţi alkaloizi betalainicci, betacianina roşie şi
betaxantina galbenă; ambii aceşti pigmenţi au potenţial antioxidant şi
proprietăţi antimutagenice. Nu s-a semnalat toxicitate. Recomandarea
specialiştilor este să nu o considerăm ca buruiană şi să o aruncăm ci să o
consumăm ca pe o delicatesă oferită de natură. O plantă poate produce 1 250
000 de seminţe; acestea au MMB = 0,2 g. Este foarte rezistentă la secetă
datorită acumulării apei în ţesutul acvifer dar şi la temperaturi scăzute
In medicina populară greacă, graşiţa este folosită împotriva constipaţiei şi
inflamaţiei sistemului urinar. Are efect de tonifiere şi însănătoşire a ficatului. Mai
este folosită ca alifie pentru arsuri (95,106,133,134,135,136,137).

5. Abutilon theophrasti – floarea pâinii,

pristolnic, cod Bayer ABUTH. Este o plantă
foarte viguroasă, cu frunza asemănătoare cu cea
de tei (popular i se mai spune şi teişor), fin
pubescentă, precum catifeaua (în limba engleză
se spune frunză de catifea) iar inflorescenţa este o
policapsulă radiară ce este folosită de femeile de
la ţară pentru a crea forme frumoase pe cocă
60
înainte de a o introduce în cuptor; de aceea se mai spune pristolnic sau
floarea pâinii. Seminţele sunt triunghiulare, foarte mari iar plantula este
foarte viguroasă, reuşind să străbată aproape orice erbicid de sol, precum
Xanthium. Stratul de perişori deşi şi fini de pe suprafaţa frunzei face
aproape imposibil contactul cu soluţia erbicidală. Pe această bază rezistă la
majoritatea erbicidelor care se aplică postemergent, pe frunze. Este cultivată
in China şi India pentru fibre. La maturitate, tulpina capătă consistenţă
lemnoasă astfel încât poate deteriora cuţitele hederului combinei (133, 134).

6. Solanum nigrum –
zârna, turbarea câinelui, cod
Bayer SOLNI. Este o plantă
asemănătoare cu tomata sau
cartoful dar este foarte toxică
din cauza solaninei, doza letală
pentru oameni fiind de 2,8
mg/kg corp. Are un miros fetid
şi efect narcotic şi sedativ, în
doze mari producând dureri de
cap şi vertigo. In Boemia,
frunze proaspete ale acestei
plante sunt puse în leagăn
pentru a face copilul să
adoarmă mai uşor. In cazul când sunt ingerate fructele, poate surveni chiar
moartea. Plantele tinere şi fructele mature sunt mai puţin toxice decât
fructele verzi şi frunzele mature. Creşte numai în solurile bogate în humus,
lucrate, aerate; în acest fel putem recunoaşte aceste soluri. In culturile de
soia este foarte periculoasă deoarece, fructele, fiind zemoase, la
recoltarea soiei conduc la încingerea masei de seminţe. In timpul
recoltării, din cauză că este încă verde poate înfunda mecanismul de
bătător-contrabătător al combinei. S-a descoperit experimental că această
buruiană poate acumula cantităţi mari de zinc în ţesuturile rădăcinii, mai
ales dacă se foloseşte micoriza cu fungi arboricoli din genul Glomus, în
acest mod putând fi folosită la decontaminarea solurilor poluate cu zinc.
S-a descoperit, de asemenea, că, pe lângă forma diploidă, se găsesc şi
formele tetra şi hexaploidă.
Este periculoasă pentru că transmite bolile şi dăunătorii tomatelor,
cartofului şi ardeiului (106,133,134,135).

61
 7. Galinsoga parviflora – busuioc sălbatic,
cod Bayer GASPA. Numele acestei plante vine
de la botanistul spaniol Mariano Martinez de
Galinsoga, director al Grădinii Botanice din
Madrid care a adus această plantă din America de
Sud în scop ornamental, în secolul XVIII. Pe
lângă faptul că nu are aproape nimic de admirat,
această plantă s-a înmulţit şi răspândit în toată
Europa, devenind o buruiană foarte periculoasă
pentru grădini deoarece preferă solurile reavene,
lucrate, bogate, exact cum sunt cele din grădini.
Se mai poate întâlni şi în porumb, fasole, cartofi,
ş.a. dacă solul este aşa cum am spus mai sus. Răspândirea a fost favorizată
şi de faptul că are seminţe foarte uşoare, cu un smoc de perişori la vârf care
pot fi luate uşor de vânt. La nodurile tulpinii care ating solul formează
rădăcini adventive. Forma ei este de tufă. In Columbia se foloseşte pentru
aromatizarea supei tradiţionale numită ajiaco. Poate ajunge la maturitate în
50 de zile iar temperatura minimă de germinare este de 100C
(95,106,133,134,135,136,137).

8. Ambrozia artemissifolia L., syn

(A. elatior) – ambrozie, floarea pustei,
iarba pârloagelor. Cod Bayer AMBEL.
Este o specie anuală, care se înmulţeşte
numai prin sămânţă şi are originea în
regiunea Sonora situată în NV-ul
Californiei. Este o buruiană nouă pentru
ţara noastră, periculoasă, de carantină,
alergenă. Speciile de plante care aparţin
genului Ambrosia sunt cunoscute ca
fiind cele mai nocive plante din lume,
prin alergiile pe care le produc.
Particulele de polen de dimensiuni mari
rămân la nivelul căilor aeriene
superioare şi la nivelul conjunctivei,
cauzând rinita şi conjunctivita alergică.
Particulele de polen cu dimensiuni
reduse şi cele solvite în picături de rouă sau ploaie, pătrund la nivelul
arborelui bronşic şi cauzează astmul bronşic. Polenul de floarea pustei este
unul din factorii principali ai rinitei alergice şi reprezintă cauza
exacerbărilor severe ale astmului bronşic întâlnite la sfârşitul verii, descrise
62
sub forma unor adevărate epidemii ale astmului bronşic. Aproximativ 10%
din populaţie este sensibilă la polenul speciei Ambrosia artemisiifolia L., iar
circa un sfert dintre aceştia pot manifesta reacţii astmatice. Unele state au
emis reglementări stricte pentru combaterea acestei specii, din cauza
numărului mare de persoane afectate. Cea mai afectată ţară este Ungaria,
unde 60% din populaţie este sensibilă la polenul acestei specii.
Planta este consumată de ovine, în toate stadiile de vegetaţie, având un
conținut ridicat de proteină cu un grad ridicat de digestibilitate de 89,6%.
Sămânţa întreagă este nedigerabilă pentru ovine (traversează intactă tubul
digestiv), însă seminţele măcinate au un conţinut bogat în proteină brută,
digestibilitatea proteinei fiind de 93,5%.
În medicina populară din Canada, se utiliza ceaiul obţinut din planta
înflorită în tratarea plăgilor şi în afecţiuni gastrice. Extractul obţinut din
frunzele presate era folosit de către indienii băştinaşi contra înţepăturilor de
insecte şi la pansarea rănilor inflamate. Fiertura de frunze se recomandă la
clătirea pielii capului, la tratarea bolilor de piele sau la spălarea rănilor
infectate. Ceaiul este recomandat în diaree, colici intestinale, enterite, stări
vomitive, pneumonie şi contra febrei. Fiertura de rădăcină calmează durerile
menstruale. Fructele constituie o importantă sursă de hrană pentru păsările
mici (potârnichi, fazani, etc). Sămânţa este bogată în ulei şi proteine,
aproape de aceeaşi valoare ca şi seminţele de soia. Pe perioada de iarnă
constituie o importantă sursă de hrană pentru păsările sălbatice, ceea ce
contribuie sporit la răspândirea speciei.
Legenda spune că băştinaşii sau
indienii după cum i-a denumit
Cristofor Columb, ofereau drept
ofrande zeilor, plantele de floarea
pustei, considerându-le drept „hrana
zeilor”, deoarece la frecare planta
degajă un miros plăcut şi puternic,
de unde şi denumirea, din latinescul
ambrosia = hrana zeilor
(artemisiifolia vine de la
asemănarea frunzelor cu cele de pelin, Artemisia absinthium).
Frunzele şi rădăcinile emană substanțe cu efect alelopatic asupra
plantelor de trifoi, grâu, soia, porumb, floarea soarelui și mazăre.
Nu este pretenţioasă faţă de sol, ea fiind întâlnită pe diferite tipuri de
sol de la sărături până la soluri scheletice. Pe solurile acide plantele nu se
dezvoltă corespunzător acestea rămân mici şi fructifică puţin. S-a determinat
prezenţa zincului în cantităţi mari, în plantele de floarea pustei. Maximum
de germinare se înregistrează atunci când temperatura aerului este de peste
63
14ºC, iar cea în sol se menţine la 6ºC. Prezintă rezistenţă îndelungată în
condiţii de secetă prelungită. Chiar dacă pierde 70% din volumul său de apă
plantele se pot revigora. Face parte din familia compozite. Este o plantă
unisexuat monoică, având flori mascule şi femele pe aceeaşi plantă.
Seminţele au 3-4 mm lungime şi 1,8-2,5 mm lăţime şi sunt închise într-o
achenă prevăzută cu 5-8 spini.
Infestează culturile care se seamănă primăvara: porumb, soia, foarea
soarelui, cartof, culturi legumicole, livezi, vii, putând determina pagube
foarte mari prin talia mare şi caracterul invaziv. Se poate combate la sol, sau
pe vegetaţie, cu erbicide. Cele mai eficiente substanţe erbicide selective
folosite în combaterea chimică a acestei buruieni sunt: oxiflurofen,
izoxaflutol, pendimetalin, mesotrione, florasulam, metribuzin, prosulfuron,
bentazon, clopiralid, fluroxipir, dicamba, 2,4D, rimsulfuron, tifensulfuron
metil ş.a., aplicate la sol sau în stadiul de rozetă al plantei. În cazul solelor
necultivate, se poate folosi glifosat.
În Europa a fost, pentru prima dată identificată în Germania, în anul
1838, în Ungaria, în 1920 iar în România, după 1950. Actualmente este
prezentă în toate regiunile ţării noastre, mai ales în Vest, deşi a fost buruiană
de carantină externă. Creşte de la nivelul mării până la altitudinea de 400 m.
În anul 2014 în nordul Italiei, în Munţii Alpi, s-a găsit Ophraella communa,
gărgăriţa frunzelor de ambrozia, care consumă frunzele acestei specii până
la defolierea completă a plantei însă poate ataca şi floarea soarelui. La nivel
european s-a format un grup de lucru denumit Smarter, format din biologi,
agronomi, economişti şi medici al cărui scop este combaterea acestei
buruieni. S-a observat că această specie acumulează mult plumb, putând fi
utilizată la fitoremedierea solurilor care au un conţinut mare în acest metal
greu (95,106,133,134,135,136,137).
8. Datura stramonium L. –
ciumăfaie, laur porcesc, iarba
dracului, mătrăguna gunoiului,
turbar, nebuneală, bolundare,
ciumăhaie, ciumăfaia cucului,
ciuma fetei, măr ghimpos, durhan,
buruiana de capul câinelui etc.
Face parte din familia solanacee.
Este originară din Mexic dar s-a
răspândit de timpuriu în Europa şi
a fost descrisă de Carl Line în
1753, care i-a dat şi numele.
Datura vine din limba hindi, unde
înseamnă „plantă sacra pentru zeul
64
Shiva Nataraja (zeul dansului cosmic extatic)” iar stramonium provine din
limba greacă şi este compus din stra, care vine de la strycnos – solanacee şi
monium de la maniacos – nebun. Este întâlnită în zonele de câmpie, pe
terenuri acoperite cu moloz, pe marginea drumului (teren foarte afânat) dar
şi ca plantă indicatoare de teren excesiv de bogat, cum sunt depozitele de
gunoi de grajd sau padocurile sau târlele. Seminţele sunt transportate de
păsări şi depuse împreună cu găinaţul; ele rămân în dormanţă ani în şir până
când pământul este răscolit. Rădăcina este fibroasă, albicioasă şi groasă. Are
tulpina erectă, frunzele mari, ovale, dispuse altern, inegal şi dur dinţate, de
culoare verde închis. Florile sunt lungi (până la 10 cm), solitare, de culoare
albă, având forma unei pâlnii. Se deschid noaptea şi sunt polenizate de
fluturi nocturni. Fructele sunt capsule sub formă de ou, ţepoase, la început
verzi, iar apoi brune, pline cu seminţe mici, negre. În tradiţia populară,
frunzele erau pălite pe foc, punându-se pe răni şi tăieturi pentru a elimina
puroiul iar apa de pe frunze era folosită împotriva durerilor de ochi.
Ciumăfaia este folosită în medicina populară pentru tratarea astmului
bronşic, a disenteriei, a epilepsiei, insomniei, a furunculozei şi pentru
vindecarea rănilor deschise. Are, deasemenea, un efect calmant asupra
sistemului nervos central datorită conţinutului de scopolamină şi atropină; în
concentraţii mari, poate produce halucinaţii puternice, delir şi chiar moartea.
Frunzele şi seminţele au efect antiasmatic, antimalaric şi antiseptic. În unele
zone ale ţării, ciumafaia era folosită împotriva diareei cu sânge, împotriva
herniei, artritei şi a astmului bronşic. Se poate folosi şi pentru vindecarea
rupturilor de oase, a tendoanelor sau ligamentelor. Frunzele au miros urât şi
gust amar, care provoacă voma. Preparatele din această plantă se
administrează numai sub supraveghere medicală deoarece toate părţile
plantei sunt toxice (95,106,133,134,135,136,137).
II.3.8. Buruieni dicotiledonate, de climat răcoros, anuale
(3,4,5,6,7,8)
1. Chenopodium album – loboda,
căpriţa, cod Bayer CHEAL. Ca şi ştirul,
loboda este indicatoare de teren bogat în
humus sau azot şi afânat. Este una dintre cele
mai păgubitoare şi larg răspândite plante de
pe Pământ. Frunzele au forme diferite, de la
ovat romboidală la ovat lanceolată, probabil
din cauza arealului imens pe care îl ocupă
formând multe subspecii sau chiar specii,
după unii botanişti. Se poate consuma
precum spanacul ori în salate (unele triburi
65
de amerindieni fac făină din seminţe). Este prezentă în majoritatea culturilor
agricole, legumicultură, pomicultură, practic peste tot acolo unde terenul se
ară şi este gras. Nu este o buruiană tipică de primăvară care să vegeteze până
vara apoi să nu mai răsară până în toamna sau primăvara următoare precum
buruienile efemere (rocoina, romanul, albăstriţa, ş.a.) ci răsare tot timpul
anului când găseşte condiţii. De aceea este foarte păgubitoare, practic pentru
toate culturile, păioase, cartof, sfeclă, porumb, soia, legume, etc. Nu rezistă la
brumă. Frunzele prezintă o pruină făinoasă, albă. Are o rădăcină extrem de
bine dezvoltată, care poate pătrunde până la 1,2 m, fiind cel mai greu de
smuls dintre toate buruienile. La maturitate tulpina se lignifică, mai ales când
are spaţiu. Poate produce un număr imens de seminţe, până la 100 000 pe o
plantă. Şi-a creat rase rezistente la diverse erbicide, spre exemplu, la atrazin.
Seminţele rămân viabile în sol până la 40 de ani. Este gazdă intermediară
pentru unii dăunători ai sfeclei, de exemplu pentru gărgăriţa cenuşie
(Bothynoderes punctiventris), păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae),
răţişoara sfeclei (Tanymecus palliatus), etc. (95,106,133,134,135,136,137).

2. Stellaria media – rocoina, săpunel,

cod Bayer STEME. Această buruiană este
cea mai păgubitoare dintre buruienile
efemere, care răsar ori toamna ori primăvara
devreme, vegetează rapid şi fructifică până
la începutul verii. Faptul care o face atât de
periculoasă este posibilitatea de a forma
rădăcini adventive de la nodurile tulpinii.
Fiind o plantă târâtoare, această capacitate
de a forma rădăcini din tulpină determină
crearea unui adevărat covor vegetal în
timpul toamnei şi primăverii timpurii. S-a
constatat că poate chiar să mai şi crească în
iernile mai blânde. In condiţiile în care toamna se plantează căpşuni, aceştia
pot fi invadaţi şi compromişi total de această buruiană. Este, de asemenea,
foarte periculoasă pentru culturile legumicole de primăvară, timpurii, cum
sunt ridichile, morcovul, salata ş.a. Este indicatoare de teren bogat şi afânat;
nu creşte pe teren tasat sau sărac. Poate fi folosită în alimentaţia oamenilor
ca salată verde (în antichitate era consumată de oamenii săraci, în acest
mod) însă cu moderaţie deoarece conţine saponine ce pot declanşa diareea.
Din seminţe se poate face supă sau chiar pâine însă se recoltează foarte greu
pentru că sunt foarte mici. O plantă poate produce cca. 15000 de seminţe
însă masa a 1000 de seminţe este doar de 0,6 g. Când apare arşiţa, se usucă,

66
răsărind toamna, dacă aceasta este umedă sau primăvara următoare
(95,106,133,134,135,136,137).

3. Matricaria inodora – roman, ochiul

boului, muşeţel nemirositor, cod Bayer Matin.
Numele de familie, Matricaria, vine din latinescul
mater - mamă, aluzie la faptul că ceaiul de muşeţel
se folosea în afecţiunile specifice femeilor iar
inodora înseamnă fără miros. Este asemănătoare cu
muşeţelul (muşeţelul creşte pe teren tasat) numai
că este mult mai mare, nu are miros, are
inflorescenţa mai mare iar frunzele nu au perişori,
fiind de un verde mai închis. Răsare numai toamna
sau primăvara, ajungând la maturitate vara, la
recoltatul păioaselor. Reprezintă un mare pericol
pentru aceste culturi pentru că, la recoltat, când
grâul sau orzul sunt uscate, romanul este încă verde iar masa lui vegetativă
multă înfundă organele de treier ale combinei. Din această cauză, aplicarea
erbicidelor la păioase acolo unde este pericol de îmburuienare cu roman este
obligatorie. Materialul de semănat necurăţat poate constitui o sursă de
răspândire. Preferă solurile slab acide, dar fertile şi umede, nefiind
pretenţioasă la căldură. O singură plantă, fără a fi deranjată de alte plante,
poate acoperi o suprafaţă de 1 m2. Nu este consumată de animale şi, oricum,
ar avea o compoziţie slabă în nutrienţi. Consumată, însă, accidental poate
determina băşicări şi iritaţii ale mucoaselor. Este rezistentă la erbicidele pe
bază numai de 2,4 D (95,106,133,134,135,136,137).

4. Anthemis austriaca – romaniţa, cod

Bayer ANTAU. Specie asemănătoare cu
Matricaria inodora de care se deosebeşte, în
principal, prin talia mult mai mică, apropiată de
a muşeţelului, prin faptul că are un miros plăcut
şi prin prezenţa unor perişori fini, albicioşi, pe
frunze. Nu are nici o utilizare. Poate produce
băşicări sau iritaţii ale mucoaselor animalelor
care o consumă iar laptele capătă un miros
specific. Este una dintre cele mai competitive
buruieni prin efectul alelopatic puternic pe care
îl manifestă asupra altor plante.

67
 5. Vicia tetrasperma – măzărichea,
cod Bayer VICTE. Speciile de măzăriche
(angustifolia, hirsuta, pannonica, villosa,
sativa) sunt asemănătoare şi cresc numai
în culturile de toamnă sau primăvară
timpurii; există, totuşi, o specie perenă,
Vicia cracca. Modul lor de creştere este
asemănător cu cel al turiţei. Deşi diferite
din punct de vedere botanic, speciile de
măzăriche şi turiţa formează la suprafaţa
lanului de grâu sau orz o masă vegetală
mare care cade în timpul ploilor cu vânt.
Odată căzute, plantele de cultură se
depreciază mult, îmbolnăvindu-se.
Se cunoaşte faptul că toate speciile din
familia Leguminoase fac simbioză cu bacteriile din genul Rhizobium şi conţin
mult azot. Seminţele de măzăriche, însă, nu pot fi consumate de animalele cu un
singur stomac (porc, găină, cal, om) deoarece conţin o toxină care afectează
ficatul şi creierul. Consumul ocazional nu este periculos însă puii şi şobolanii
hrăniţi timp de o săptămână cu boabe de măzăriche au murit ori au manifestat
afecţiuni grave. Animalele rumegătoare (vaca, oaia, capra) pot neutraliza această
toxină. Din cauza asemănării dintre boabele de măzăriche şi cele de linte, în mod
deliberat, s-au făcut exporturi din Australia către ţări ca Egipt, India, Arabia
Saudită şi Bangladesh de măzăriche în loc de linte ceea ce a declanşat un scandal
internaţional (95,106,133,134,135,136,137).

6. Gallium aparine (L) – turiţa, cod Bayer

GALAP. Numele de gallium vine din grecescul
galla care înseamnă, în limba greacă, lapte,
deoarece sucul ei era folosit la închegarea laptelui,
datorită acidităţii. Modul de creştere al turiţei este
identic cu cel al măzărichilor. Pe frunze şi tulpini
are perişori recurbaţi care determină agăţarea de
haine, garduri sau alte plante. Creşte bine în
condiţii de umiditate bună a solului şi răcoare.
Determină pagube însemnate în păioase, ca şi
măzărichea, chiar la desimi mici, de 1-2 plante/m2.
Răsare numai primăvara; este sensibilă la ger.
Circa 40% dintre seminţe cad înainte de recoltare
sau în timpul acestei lucrări.

68
 Lăstarii cruzi pot fi folosiţi ca salată sau fiertură, în supe. Se crede că
are efect de slăbire. Seminţele uscate şi prăjite înlocui foarte bine cafeaua
deoarece au o aromă asemănătoare. Poate fi folosită şi ca decoct al plantei
uscate. Are un conţinut ridicat de vitamina C.
Ca utilităţi medicinale poate fi folosită în tratamentul afecţiunilor
pielii (psoriazis, seboree), diuretic, insomnie, detoxifiant în cazuri grave, de
cancer. Pentru uz medicinal se recoltează la înflorit. Sucul, mai degrabă
decât ceaiul din turiţă se pot folosi împotriva diverselor tipuri de cancer.
Unele specii din genul Gallium conţin asperulozidă, o substanţă ce dă
naştere la cumarină care produce mirosul de fân proaspăt cosit în timp ce
planta se usucă. Asperulozida se poate transforma în prostaglandine,
compuşi hormonali care stimulează uterul şi influenţează vasele sanguine.
Acest fapt determină un mare interes pentru speciile acestui gen pentru
farmacologie.
Din decoctul rădăcinii se obţine vopsea roşie. Dacă acest decoct este
băut, colorează oasele în roşu. Este rezistentă la erbicidele pe bază numai de
2,4 D (95,106,133,134,135,136,137).

7. Capsella bursa pastoris (L)

Medik. – traista ciobanului, cod Bayer
CAPBP. Este indicatoare de teren tasat
crescând bine în lucerniere bătrâne,
margini de drum, etc. Seminţele puse în
apă eliberează o substanţă cleioasa de care
se lipesc şi mor insecte acvatice cum ar fi
larvele de ţânţar; aceasta ar putea fi un mod
de combatere biologică. De asemenea,
plăntuţele tinere se pot hrăni cu insecte
mici care se lipesc de ele şi mor. În China,
traista ciobanului este cultivată pentru
seminţe, rădăcină şi frunze care se
consumă ca delicatese. Ca utilizare
medicală, opreşte sângerarea; se foloseşte
ca ceai din întreaga parte aeriană proaspătă deoarece prin uscare îşi pierde
din proprietăţile medicinale. Se poate folosi de către femei după naştere sau
în cazul menstruaţiilor puternice. Nu se foloseşte în timpul sarcinii.
Este una dintre primele plante care înverzesc în primăvară. Frunzele
pot fi consumate în salate sau gătite. O reţetă poate fi următoarea: frunze de
traista ciobanului crude, ciuperci, cimbru şi puţină apă. Se pun la microunde
4 minute şi se servesc cu unt. Este bine să se adauge şi alte verdeţuri.
Rădăcinile tinere sunt, de asemenea, comestibile. Frunzele sunt foarte
69
bogate în vitamina B1, colină, inozitol şi acid fumaric care are efect
anticanceros. Ele sunt, de asemenea, o sursă bună de vitamina C, vitamina
B2, calciu, potasiu şi fosfor. Mai conţin betacaroten (vitamina A), vitamina
K, niacină şi fier.
Traista ciobanului se poate folosi şi pentru a extrage şi a elimina din
sol sărurile în exces. Seminţele nu germinează la întuneric aşa că mulcirea
solului este o metodă pentru a evita răsărirea în culturi
(95,106,133,134,135,136,137).

8. Thlaspi arvense (L) – punguliţa,

cod Bayer THLAR. Este asemănătoare cu
traista ciobanului doar că silicva este de
formă ovoidală. Are miros de usturoi, acesta
fiind motivul pentru care i se mai spune
popular şi usturoiţa. Creşte, ca şi traista
ciobanului, numai în locurile tasate, pe
marginea drumurilor, pe terenurile nelucrate,
în pajişti dar şi în culturile de toamnă. La
maturitate, seminţele rămân în fruct şi fac
zgomot când sunt scuturate.
Are ciclul vital scurt şi este o foarte bună competitoare cu alte buruieni şi
cu plantele de cultură (are efect alelopatic împotriva răsăririi grâului). Poate
răsări atât toamna cât şi primăvara. Are o mare plasticitate ecologică şi
variabilitate fenotipică. Seminţele germinează la lumină şi nu au repaus
germinativ ori îl au mic. Conţinutul de ulei al seminţelor este între 30-46% ceea
ce îi dă un potenţial ridicat pentru producerea de biodisel pe terenurile foarte
sărace unde poate creşte şi da recolte, în comparaţie cu alte plante uleioase;
seminţele conţin şi 16% proteină asemănătoare cu cea de rapiţă. S-a determinat
că, cu cât este mai avansată planta la intrarea în iarnă, cu atât va produce mai
multe seminţe. Un al mod de dăunare este impurificarea masei de seminţe de
rapiţă de care nu poate fi separată. De asemenea, seminţele sunt toxice pentru
vaci dacă sunt consumate odată cu alte grăunţe, determinând iritaţii ale
mucoasei stomacale şi miros ca de ceapă al laptelui.

9. Descurainia sophia (L) – voinicica, cod

Bayer DESSO. Datorită proprietăţilor ei
vindecătoare a fost denumită în antichitate: Sofia
chirugorum ceea ce înseamnă înţelepciunea
chirurgului. Era folosită în vindecarea dizenteriei.
Apare mai mult decât traista ciobanului sau
punguliţa în culturile de toamnă. Spre deosebire de
70
ele are fructul o silicvă. Sucul amestecat cu o cantitate egală de miere se
foloseşte împotriva tusei cronice şi a răguşelii. Infuzia puternică este
excelentă împotriva astmului iar seminţele se folosesc împotriva sciaticii.
10. Sinapis arvensis – muştarul sălbatic,
cod Bayer Sinar, Brassica rapa, subspecia
campestris – rapiţa sălbatică, cod Bayer Brara.
Muştarul sălbatic se aseamănă cu rapiţa prin
faptul că are tot 4 petale dispuse în cruce (de
aici şi numele familiei Crucifere), fructul este
tot o silicvă care se deschide uşor la maturitate.
Se deosebeşte prin înălţimea mai mică,
ramificaţii mai strânse, prezenţa perişorilor şi
prin faptul că răsare numai primăvara (dacă
răsare toamna este distrus de ger), pe când
rapiţa răsare de obicei toamna dar şi
primăvara. Numele de gen vine de la grecescul
sinapi = muştar. Carl Line, părintele Botanicii
a descris două genuri distincte foarte asemănătoare, Brassica şi Sinapis. Unii
dintre botaniştii următori au pus în discuţie acest lucru însă în prezent este
acceptată opinia iniţială prin care cele două genuri sunt distincte; diferenţa
din punct de vedere botanic este că muştarul are o silicvă ce se termină ca o
sabie iar rapiţa, una care are formă cilindrică.
Este, ca şi rapiţa sălbatică, o buruiană foarte viguroasă care poate
compromite păioasele sau alte culturi de climat răcoros. Combaterea
chimică se poate face, însă, cu cele mai ieftine erbicide (2,4 D).
Seminţele de muştar cultivat înghiţite întregi, amestecate cu melasă
sau umezite în apă fierbinte sunt un bun medicament împotriva constipaţiei.
Făina din seminţele de muştar, amestecată cu apă, numită muştar
(condiment) este un stimulent al pancreasului, al membranei stomacale;
muştarul obţinut din muştarul sălbatic nu se poate consuma deoarece
conţine toxina sinigrină. Se foloseşte şi drept cataplasmă în pneumonie,
bronşită dar cu prudenţă deoarece produce înroşiri ale pielii dacă este ţinut
prea mult (muştar vine de la latinescul mustum = must şi ardens= arzător).
Uleiul este folosit, în amestec cu cel de măsline sau de migdale, la frecţii.
Planta se consumă fiartă în Suedia şi Irlanda. Este consumat cu plăcere de
vaci şi, mai ales de oi, fiind o bună plantă de furaj, deşi este considerată o
buruiană (95,106,133,134,135,136,137).

71
 11. Centaurea cyanus (L) –
albăstriţa, cod Bayer CENCY. Albăstriţa
este o buruiană frecventă în păioasele din
ţara noastră unde, dacă nu este combătută
cu erbicide, determină pagube însemnate.
În ţările din vestul Europei, însă, pentru că
se aplică erbicide pe toate suprafeţele,
această buruiană aproape că a dispărut (în
Marea Britanie s-a mai găsit numai în 3
puncte, faţă de 264 în câte era acum 50 de
ani). Fiind însă o plantă cu flori frumoase,
albastre, începe să fie cultivată în scop ornamental. Astfel, s-au selectat
varietăţi cu florile roz sau violet. Mai este folosită şi ca ornament al
diverselor feluri de mâncare.
În ţările vestice, flori de albăstrea erau purtate de flăcăi la butonieră iar
dacă floarea se ofilea prea repede era semn al unei dragoste neîmpărtăşite.
Decoctul de albăstrea se foloseşte în tratamentul conjunctivitei şi pentru
spălarea ochilor obosiţi.
Albăstriţa a devenit floarea naţională a Estoniei din anul 1968 şi
simbolizează pâinea zilnică pentru estonieni. Unele partide din Estonia,
Suedia şi Finlanda şi-au ales drept simbol această floare. De asemenea, ea i-
a inspirat pe diverşi scriitori, printre care şi pe Mihai Eminescu în vestita
poezie Floare albastră. În Austria reprezintă simbolul politicienilor de
dreapta, pangermani. La deschiderea lucrărilor parlamentului, membrii
Partidului Libertăţii au purtat această floare la rever
(95,106,133,134,135,136,137).
12. Delphinium consolida (L), sinonim cu
Consolida regalis – nemţişori de câmp, cod Bayer
CNSRE. Această buruiană este prezentă în
culturile de toamnă sau de primăvară, de climat
răcoros, cu abundenţă mai mare pe terenuri fertile.
Este umblătoare adică poate răsări atât toamna cât
şi primăvara, ca şi alte specii din categoria ei.
Toată planta conţine o toxină numită delphinină
care determină voma sau chiar moartea dacă este
ingerată în cantitate mare. Ca şi albăstriţa, este pe
cale de dispariţie în ţările vestice unde se erbicidează intens însă, la noi în
ţară este foarte frecventă. În trecut, pulberea obţinută din seminţe,
amestecată cu untură era folosită împotriva păduchilor
(95,106,133,134,135,136,137).

72
 13. Ranunculus arvensis (L) – piciorul
cocoşului de semănătură, cod Bayer RANAR. Este
singura specie de ranunculus prezentă în culturile de
câmp, toate celelalte crescând pe marginea
mlaştinilor (de fapt, rana, în limba latină înseamnă
broască). Se deosebeşte de celelalte specii prin
culoarea galbenă mai ştearsă a florii şi prin forma
frunzei.

II.3.9. Plante inferioare

1. Equisetum arvense (L) – coada calului, cod
Bayer EQUAR. Face parte din clasa plantelor fără
flori, care se înmulţesc prin spori, precum ferigile.
Aceste plante erau predominante pe planeta noastră
cu mult timp în urmă, înainte de apariţia plantelor
cu flori. Formează două tipuri de tulpini, de
primăvară, care dau naştere la spori, numite şi
tulpini generative, de culoare maronie şi tulpini
verzi, vegetative, de vară, care au rolul de a
acumula substanţe de rezervă în rizomi subterani şi tuberculi care reprezintă
şi organele de înmulţire vegetativă; de aceea poate fi considerată plantă
perenă.
Această plantă conţine mult siliciu (10%), potasiu şi calciu ceea ce o
fac să aibă efect diuretic. Se foloseşte, de asemenea, pentru îngrijirea
ţesuturilor conjunctive (cartilagii, tendoane şi oase). În Japonia, mugurii
tineri sunt folosiţi ca legume, primăvara. Vindecă afecţiunile rinichilor şi
vezicii biliare, infecţiile gastrice, ale prostratei şi urinare.
Datorită conţinutului mare de siliciu era folosită în trecut la lustruirea
alămurilor sau a obiectelor din lemn.
Unde creşte această plantă putem fi siguri că este un loc umed şi acid.
Este o binecunoscută ca plantă toxică. Fânul care conţine coada
calului este mai toxic decât iarba pe care animalele o pasc verde. Se cunosc
multe cazuri de cai care au murit după ce au mâncat fân ce conţinea coada
calului (95,106,133,134,135,136,137).

73
 II.3.10. Buruieni parazite
1. Cuscuta europaea (L) –
cuscuta. Cod Bayer CVCCA Această
plantă nu are clorofilă deoarece extrage
substanţele nutritive din partea aeriană a
diferitelor plante pe care parazitează. Se
foloseşte, în acest scop de nişte perişori
speciali numiţi haustori. De fapt, ea nu
are decât un filament galben, ramificat,
cu care se prinde de tulpina plantei
gazdă şi îi suge seva. La maturitate
formează flori şi seminţe. În ţara nostră
au fost descoperite 11 specii de cuscută
(din 170), de către Alexandru Buia,
primul rector al Institutului Agronomic din Craiova. Cuscuta lucernei
formează seminţe foarte asemănătoare cu ale lucernei astfel încât sunt
separate magnetic, după ce masa de seminţe a fost amestecată cu pilitură de
fier (descuscutare). Parazitează pe toate culturile care au organe fragede în
care îşi poate înfige haustorii (cartofi, lucernă, trifoi, fasole, tomate, etc.).
Recent a fost încadrată în familia Convolvulaceae. În diferite ţări
poartă denumiri populare sugestive ca: părul dracului sau părul vrăjitoarei.
Sămânţa germinează doar dacă „simte” că în apropiere este o plantă pe
care poate parazita. Debilitează planta gazdă care se poate îmbolnăvi; în
această situaţie transmite boala la plantele vecine atacate. Plantele ce nu pot
fi atacate, cum este grâul, elimină substanţe repelente pentru cuscută.
Cea mai bună metodă de combatere, în cazul apariţiei este cosirea şi
eliminarea înainte de a forma seminţe.
În ciuda faptului că este o buruiană de temut, cuscuta este folosită în
afecţiunile ficatului şi splinei. În medicina chineză, seminţele de cuscută
numite tu si zi sunt folosite de mii de ani pentru vindecarea a numeroase
afecţiuni printre care: impotenţă, ejaculare timpurie, urinare frecventă,
zgomote în urechi, leucoree, lipsa lacrimilor, vedere înceţoşată, ochi obosiţi.
Este una dintre cele 9 ierburi din reţeta pentru rinichi şi prostrată. Cercetări
efectuate la New York au arătat că acest amestec este eficient în tratamentul
cancerului de prostrată.
Cuscuta este folosită şi în medicina indiană, ayurveda, pentru
tratamentul durerilor musculare, tusei şi problemelor de urinare
(95,106,133,134,135,136,137).

74
 CAPITOLUL III
COMBATEREA BURUIENILOR
III.1. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR
Combaterea buruienilor din culturi este o lucrare îndelungată şi
complexă, din punct de vedere tehnologic. Niciodată nu vor putea fi
combătute toate speciile de buruieni din culturi dar ţinerea lor sub aşa-
nimitul prag de dăunare este un lucru obligatoriu pentru obţinerea de
producţii eficiente economic, pentru evitarea situaţiilor când cultura este
compromisă din această cauză. Astfel a luat fiinţă termenul de combatere
integrată care cuprinde două categorii de metode: metode preventive şi
metode curative.
III.1.1. Metodele preventive
Metodele preventive menţin un grad de îmburuienare rezonabil, aşa
încât să fie combătute prin metodele curative. Aceste metode nu costă nimic
şi, de aceea, în tehnologiile moderne, elaborate de specialişti, trebuie luate
în considerare. Principalele măsuri preventive sunt:
- Prevenirea infestării solului cu seminţe de buruieni la recoltat;
- Folosirea de material de semănat curat de buruieni;
- Organizarea serviciilor de carantină şi control al seminţelor;
- Fermentarea gunoiului de grajd;
- Distrugerea diverselor focare prezente pe anumite sole;
- Folosirea de apă de irigat curată de seminţe de buruieni;
- Însămânţarea la epoca optimă;
- Aplicarea unui asolament raţional;
- Aplicarea amendamentelor (9,40,41,44,59,63,76)
La recoltat, este posibil ca o anumită solă să fie mai puternic infestată
cu specii periculoase. Necurăţirea combinei la mutarea în altă solă conduce
la răspândirea mai rapidă a speciilor periculoase. Materialul semincer poate
conţine specii periculoase de buruieni care pot chiar compromite cultura.
Este cazul lucernei a cărei sămânţă poate conţine seminţe de cuscută.
Această specie este atât de bine adaptată să paraziteze lucerna încât are
sămânţa exact ca a lucernei. Totuşi, pe suprafaţa seminţei de cuscută sunt
striuri mici care pot reţine pilitură de fier. În acest fel, prin amestecare cu
pilitură de fier şi trecerea pe lângă un magnet, se poate separa. Procesul se
numeşte descuscutare şi se face în staţii speciale. Altă specie care s-a
înmulţit în acest mod este neghina (Agrostema githago). Această specie
aproape că dispăruse din grâu înainte de 90 pentru că se semăna sămânţă
selectată, procesată, curată de seminţe de buruieni, sămânţă care era însoţită
75
de un buletin de analiză. După 1990 oamenii au semănat sămânţă din
producţia proprie şi, pe lângă mălură, s-a înmulţit şi neghina. Altă specie
care se înmulţeşte în acest mod este odosul, buruiană foarte periculoasă,
care s-a răspândit şi în regiunile mai calde, în ultimii ani.
Circulaţia recoltei între ţări este al mijloc de răspândire a seminţelor
de buruieni. Serviciul de carantină fitosanitară de la nivelul fiecărui judeţ are
grijă ca orice masă seminceră sau produs biologic să nu contribuie la acest
lucru. Deşi buruiana Ambrozia elatior este, încă, de circa 40 de ani pe lista
de carantină fitosanitară, a reuşit să-şi mărească arealul, pătrunzând şi în ţara
noastră, în special în judeţele din Vestul ţării.
Gunoiul de grajd, prin fermentare, poate atinge temperaturi de circa
700C. acest lucru este benefic deoarece se distrug seminţele multor specii de
buruieni. Păstrarea lui curată de buruieni este altă măsură necesară. Pe
grămezile de bălegar putred pot creşte specii ca măturile (Kochia), cânepă
sălbatică (Cannabis sp.), lobodă tătărască (Atriplex patula) care pot infesta
terenul odată cu aplicarea gunoiului de grajd.
Buruienile nu cresc oriunde şi oricum. Un ochi bun cunoscător poate
să-şi dea seama ce caracteristici chimice şi fizice are solul respectiv, doar
analizând speciile predominante. Acest lucru se întâmplă şi pe anumite zone
ale solelor cultivate. Acestea nu sunt absolut uniforme ca fertilitate, ca
proprietăţi fizico-chimice. Astfel, în unele porţiuni pot predomina buruieni
perene periculoase, cum sunt volbura, pălămida, pirul, ş.a. În aceste zone,
aceste buruieni periculoase trebuie să fie combătute radical, pentru a preveni
răspândirea lor. În alte zone cresc buruieni anuale periculoase, cum este
cornacul, teişorul, rocoina ş.a.
Apa de irigat poate conţine seminţe de costrei, mohor, ştir, etc.
Montarea unui filtru care să reţină aceste seminţe de buruieni este un lucru
preventiv folositor.
Însămânţarea la epoca optimă şi în condiţii bune de fertilizare asigură
culturii un avantaj împotriva buruienilor. Astfel de sitaţie se întâlneşte la
cultura cartofului, florii soarelui şi la alte culturi viguroase. Cartoful plantat
la timp, primăvara devreme şi fertilizat corespunzător reuşeşte să acopere
intervalul dintre rânduri, situaţie în care buruienile nu mai pot răsări aici,
nici cele perene.
În ce priveşte rotaţia culturilor, se ştie că diversele tipuri de culturi
sunt îmburuienate cu buruieni specifice. De exemplu, în porumb vom întâlni
buruieni specifice de climat cald: ştir, cornaci, costrei, mohor, etc. În grâu
întîlnim alte specii: roman, nemţişori, măzăriche, etc. Rotirea culturilor
înseamnă şi reducerea pericolului îmburuienării excesive (95,106).

76
 III.1.2. Metodele curative
Metodele curative se referă la combaterea efectivă a buruienilor.
Aceasta se poate face prin: combatere mecanică, biologică, termică şi
chimică.
Combaterea mecanică s-a folosit din cele mai vechi timpuri, fie prin
plivit, săpat sau cosit. Lucrarea mecanică a solului, pe lângă rolul de a crea
condiţii fizice corespunzătoare pentru plante, combate şi buruienile. Prin
lucrarea de arat, seminţele de buruieni sunt îngropate la adâncime mare, de
unde nu mai pot răsări, însă, sunt dezgropate altele. De fapt, lucrarea solului,
oricum ar fi făcută ea, prin arat, discuit, cultivaţie, stimulează răsărirea
seminţelor de buruieni adaptate la teren aerat.
Prăşitul mecanic este considerat cel mai ecologic mod de combatere a
buruienilor. Sunt cercetări de combatere a buruienilor prin prăşit şi la culturi
semănate, până acum, în rânduri înguste, aşa-numitele culturi
„neprăşitoare”, grâu, rapiţă. Scopul acestor cercetări este de a produce curat,
ecologic. Eficienţa prăşitului mecanic, însă, este redusă în cazul buruienilor
perene, cu drajoni sau rizomi care se regenerează rapid. Deasemenea, la un
grad de îmburuienare ridicat şi când buruienile sunt mari, lucrarea nu este
satisfăcătoare. Primele praşile sun mai eficiente decât ultimele. Prima
praşilă se face la adâncime mai mare iar cea de-a doua, la adâncime mai
mică, pentru a nu tăia rădăcinile, deja crescute în pământ. Prin prăşit se
creează un strat afânat, superficial, care sparge eventuala crustă, permiţând
schimbul de aer pentru respiraţia rădăcinilor şi intensifică viaţa bacteriilor
aerobe care transformă materia organică în materie minerală, cu care se
hrăneşte, de fapt, planta.
Cel mai important rol, însă, este crearea de spaţii necapilare la
suprafaţa solului, mai largi decât cele din interiorul solului. Acest fapt
reduce substanţial migrarea apei din profunzime către suprafaţa solului,
unde se pierde prin evaporare. Chiar şi fără arătură sau altă lucrare a solului
de pregătire a patului germinativ, simplul prăşit de două ori a dat rezultate
apropiate de tehnologia clasică, în care solul este arat în fiecare an.
Prăşitul este o lucrare care necesită o bună reglare a cultivatorului şi o
bună experienţă a tractoristului. Deasemenea, cultivatorul trebuie să meargă
pe fostele urme ale semănătorii. Altfel, se taie porţiuni mari de rânduri.
Discuitul este o altă lucrare a solului prin care se combat buruienile
răsărite primăvara timpuriu, înainte de semănatul culturilor de primăvară. Se
distrug şi buruienile în curs de răsărire. De aceea nu întâlnim ciocul berzei,
rocoină, sugel puturos sau alte buruieni efemere în porumb, floarea soarelui
sau soia, sunt distruse prin discuit, înainte de semănat şi nu mai răsar mai

77
târziu, pentru că este prea cald pentru ele, care produc şi seminţe într-un
timp atât de scurt.
Lucrarea cu sapa rotativă este destinată, în primul rând, distrugerii
crustei la porumb dar odată cu aceasta, se desprind şi buruienile mici,
împreună cu particule de sol şi sunt aruncate în aer. Solul cade primul,
pentru că este mai greu iar buruienile rămân la suprafaţă şi se usucă.
Lucrarea trebuie făcută cu viteza a III a, repede, ca să aibe efect. Se poate
aplica până la 5-6 frunze ale porumbului pentru că, mai târziu, răneşte mult
planta de porumb. Când este mic, nu îl afectează.
Lucrarea de răriţat se aplică la cartof, floarea soarelui şi alte culturi.
Prin aducerea pământului afânat pe rând, se acoperă buruienile mici.
Acestea nu mai pot răzbate prin acest strat de sol. Buruienile perene nu sunt
combătute în acest mod.
Prăşitul manual este o lucrare extrem de laborioasă, însă, aplicată în
combinaţie cu prăşitul mecanic, necesarul de forţă de muncă se reduce.
Dezavantajul, pe lângă efortul fizic mare, constă în faptul că, la următoarea
ploaie solul se îmburuienează din nou, necesitând repetarea lucrării. Marile
avantaje ale prăşitului manual şi mecanic, sunt, desigur, faptul că nu lasă
reziduuri în sol şi combat toate speciile de buruieni. În situaţia actuală,
niciun mare cultivator nu poate să se bazeze, exclusiv pe prăşitul manual
deoarece, chiar dacă există forţă de muncă şi fonduri pentru plata oamenilor,
necesităţile de cazare, masă, etc. nu permit lucrul a mii de hectare (22).
Combaterea biologică se referă la folosirea de organisme vii sau de
produse ale lor, cum sunt substanţele alelopatice, împotriva buruienilor.
Astfel, s-au utilizat diverse insecte împotriva anumitor buruieni dar acest
lucru a rămas cu caracter bibliografic. Interesant este domeniul agenţilor
patogeni. Acest fapt se bazează pe specificitatea strictă a anumitor boli, de
exemplu, rugina pălămidei. Până acum nu s-au obţinut rezultate care să
poată fi folosite masiv în producţie.
Combaterea termică se poate realiza prin ardere cu flacără directă
sau acoperirea cu folie de polietilenă, după ce s-a stimulat răsărirea
buruienilor.
Combaterea cu apă sub presiune. Această metodă, deşi foarte
simplă, dacă ne referim la concept, în sine, a fost elaborată de curând şi
constă în distrugerea buruienilor, până la adâncimea de 5-7 cm în sol, cu apă
sub presiune. Un tanc ajunge pentru 3,5 hectare, ceea ce este promiţător, ca
eficienţă. Chiar dacă buruienile răsăr ori se refac din părţile subterane ale
celor perene, această metodă este cât se poate de curată, într-un cuvânt, o
tehnologie de viitor.

78
 III.2. COMBATEREA CHIMICĂ A BURUIENILOR
III.2.1. Scurt istoric al folosirii erbicidelor în lume şi în ţara
noastră
Folosirea erbicidelor a reprezentat o adevărată revoluţie în cultivarea
solului pentru că a eliberat omul de isovitoarea muncă de distrugere a
buruienilor. Pe de altă parte, s-au eliberat braţe de muncă pentru alte
activităţi umane.Vreme de mii de ani, omul a schimbat vegetaţia locului în
care a trăit prin selectarea şi cultivarea plantelor pe care le consuma. Cu
timpul, a selectat, în cadrul fiecărei specii, formele mai productive şi mai
rezistente creând varietăţi şi soiuri.
Abia în ultimii zeci de ani au fost sintetizate substanţe erbicide din
care s-au formulat, cu adevărat produse comerciale erbicide. Prima
substanţă cu efect erbicid a fost folosită de romani, care au împrăştiat sare
pe locul oraşului Cartagina, pentru a-l face necultivabil şi, deci, nelocuibil.
La sfârşitul secolului XIX, cultivatorii de viţă care au descoperit efectul
erbicid al zemei bordeleze au observat că aceasta omoară şi muştarul
sălbatic. Puţin mai târziu, s-a observat că şi acidul sulfuric diluat poate
distruge anumite buruieni.
În timpul celui de-al doilea război mondial, pentru că era mare nevoie
de alimente, staţiunile agricole Rothamsted şi Jeallot's Hill au încercat să
crească producţia folosind concentraţii mari de auxină, hormonul de creştere
care determină alungirea celulelor. Rezultatul a fost neaşteptat: s-a dovedit
că acest lucru are efect erbicid asupra buruienilor cu frunză lată, neafectând
grâul. După război, aceste cercetări au fost reluate şi au condus la
sintetizarea primelor erbicide, cele hormonale, acidul 2,4
diclorofenoxiacetic (2,4 D), monoclorofenoxiacetic (MCPA), şi 2,4,5
triclorofenoxiacetic (2,4,5 T). Ulterior, cercetarea pentru sinteza altor
substanţe active erbicide a luat un mare avânt, în 1955 apărând erbicidele
din clasa triazinelor şi substituenţii ureici, produse care afectează
fotosinteza. Mai târziu au apărut substanţele care afectează sinteza
aminoacizilor şi a acizilor graşi. Cele mai multe substanţe active folosite în
prezent se bazează pe acest mod de acţiune. În 1971 a apărut glifosatul,
substanţă activă totală şi sistemică ce a produs o adevărată revoluţie în
combaterea buruienilor pentru că a contribuit la eradicarea buruienilor
perene, cele mai greu de combătut. Acest erbicid, Roundup a rămas şi acum
cel mai vândut erbicid din lume. În anii 80 s-a mai produs un mare progres
în combaterea buruienilor. Este vorba de sintetizarea erbicidelor
sulfonilureice, substanţe care afectează enzima acetolactat sintetaza, blocând
sinteza aminoacizilor valină, izoleucină şi leucină. Această enzimă nu este

79
prezentă în metabolismul uman aşa că toxicitatea acestor substanţe pentru
om, practic, nu există. Aceste substanţe au permis combaterea costreiului
din porumb, problemă foarte gravă, până atunci, lărgirea spectrului de
combatere şi mărirea epocii de aplicare la cerealele păioase şi, relativ de
curând, combaterea pălămidei şi cornacilor din floarea soarelui
(24,26,27,83).
Sinteza unei substanţe active erbicide a progresat de la tehnica „oarbă”
de a aplica 1 000 de substanţe cu potenţial erbicid şi a evalua efectul la
tehnici noi de analiză chimică preliminară, de transfer de gene de rezistenţă
de la bacterii şi verificare amănunţită a pericolului de toxicitate potenţial şi a
celui de poluare. După ce o substanţă activă erbicidă a fost identificată, se
fac experimente laborioase în seră pentru a-i determina selectivitatea pentru
culturi, fitotoxicitatea, efectul erbicid, efectul toxic, potenţialul de poluare,
etc. Pentru sinteza unei singure substanţe active se cheltuie între 40-60
milioane de dolari iar 30% dintre aceştia se folosesc pentru identificarea
problemelor toxicologice şi ecologice. Procesul durează 10-12 ani. Nicio
firmă din România nu îşi poate permite astfel de cheltuieli ci doar companii
puternice financiar din SUA, Marea Britanie, Germania, Japonia, Franţa (Du
Pont, Monsanto, Bayer, etc.). Ţara noastră a fabricat sub licenţă diverse
erbicide şi pesticide, în general, la Oltchim Rm. Vâlcea, Piteşti şi Borzeşti.
Au făcut epocă erbicide ca Pitezin (atrazin), Diizocab (butilat), Treflan
(trifluralin) ş.a. Folosirea erbicidelor în ţara noastră a adus beneficii foarte
mari, mai ales în unităţile mari, unde măresc productivitatea şi eficienţa
muncii. Totuşi, din cauza folosirii neraţionale au apărut unele probleme.
Astfel, pentru că atrazinul era foarte selectiv pentru porumb, s-au aplicat
doze foarte mari, de 6-8 kg la hectar. Acest erbicid combate, în special
buruienile dicotiledonate, lăsând loc de înmulţire pentru costrei (Sorghum
halepense). Înmulţirea exagerată a acestei buruieni, mai ales în sistemele de
irigaţie, a făcut ca această buruiană să fie considerată buruiana problemă nr.
1 în ţara noastră. Alt lucru care trebuie menţionat aici este faptul că fermierii
noştri nu obişnuiesc să aplice glifosat după recoltarea culturilor de vară
împotriva buruienilor perene: pălămida, volbura, şi costreiul. Probabil că o
consideră o măsură inutilă, ineficientă. Din această cauză, terenurile noastre
rămân infestate cu aceste buruieni ce nu pot fi eradicate altfel din culturi.
Altă problemă importantă este că la noi nu se obişnuieşte să se facă strategia
de combatere a buruienilor în funcţie de buruienile prezente, de cartarea
buruienilor. Există, încă, această concepţie că erbicidul, odată cumpărat,
trebuie să combată toate buruienile. Cunoaşterea stării de îmburuienare cu
diverse specii, monocotile, dicotile, anuale, perene, şi distribuţia lor pe teren
este esenţială pentru alegerea strategiei de combatere (22).

80
 Grav este că, fiind un organism viu, care luptă pentru supravieţuire
prin diversitate genetică, planta a produs biotipuri ale aceleeaşi specii care
au căpătat rezistenţă la erbicidul la care era sensibilă. Acest fenomen s-a
observat la lobodă, ştir dar şi la plante înrudite cu cele rezistente la erbicide
puternice, cum este glifosatul şi sulfonilureicele. Acest din urmă tip de
rezistenţă s-a creat prin polenizare încrucişată între specii înrudite.
III.2.2. Substanţa activă erbicidă – principalul ingredient al
produselor comerciale erbicide
Toate substanţele active erbicide conţin o grupare acidă. În această
stare erbicidul are efect în plantă. La formularea substanţei comerciale, a
erbicidului pe care îl cumpărăm, substanţa activă se transformă chimic, de
către producător, în formă esterificată sau sub formă de sare, prin
neutralizarea grupării acide cu un alcool sau cu o bază. În funcţie de
molecula rezultată, mai mică sau mai mare, concentraţia în substanţă activă
diferă. Când trebuie amestecate două produse comerciale cu substanţe active
diferite, în rezervorul maşinii, pentru a fi aplicate împreună, se dau cantităţi
în substanţă activă sau cantităţi în partea acidă a substanţei active. Această
substanţă este scrisă pe eticheta produsului cu numele chimic sau denumirea
comună ori amândouă. Deasemenea, pe etichetă sunt trecute şi substanţa sau
substanţele inerte din punct de vedere chimic prezente în respectiva
formulare a erbicidului. Partea acidă a substanţei active este partea din
moleculă care este responsabilă de efectul erbicid al substanţei active
respective. Molecula substanţei active formulată ca ester sau sare pătrunde
mai uşor în plantă, este mai stabilă chimic şi străbate mai uşor cuticula
ceroasă a plantei. Acest lucru permite erbicidului să se amestece uşor cu
apa, cu adjuvanţi, lucru prin care se măreşte capacitatea substanţei active de
a fi absorbită şi transportată prin plantă. Odată intrată în plantă, substanţa
activă pierde sarea sau esterul, prin activitate enzimatică, partea acidă
parentală rămâne de sine stătătoare şi îşi manifestă efectul erbicid. Deci,
după formularea ca sare sau ester, substanţa activă va conţine partea acidă
parentală, responsabilă de efectul erbicid şi sarea sau esterul adăugat
substanţei active pentru beneficiile menţionate mai sus. Masa moleculei de
substanţă activă poate, deci varia în funcţie de sarea sau esterul adăugat.
Acest lucru nu îmbunătăţeşte performanţa substanţei active deoarece, după
pierderea sării sau esterului, aceeaşi parte acidă parentală va acţiona ca
erbicid. Acesta poartă numele de echivalent acid al substanţei active, adică
partea acidă parentală, indiferent de ce moleculă este adăugată
(3,89,92,93,94).

81
 Figura 3.1. Molecula substanţei active erbicide de acid 2,4 diclorofenoxiacetic .
Aceasta poate reacţiona cu un alcool, o bază sau cu amoniac, formând
substanţa activă comercială, care se formulează ca ester, sare de sodiu ori
sare de amoniu.

82
 Figura 3.2. Neutralizarea moleculei de acid 2,4 diclorofenoxiacetic
Erbicidele pe bază de glifosat sunt alt exemplu a ceea ce înseamnă
partea acidă, parentală a substanţei active sau echivalentul acid al substanţei
active. Astfel, există pe piaţă mai multe produse comerciale pe bază de
glifosat (750 în lumea întreagă) iar substanţa activă este formulată ca sare de
izopropilamină, sare de diamoniu, sare de amoniu sau sare de potasiu. În
funcţie de modul de formulare pot rezulta molecule mai mici sau mai mari,
care dau conţinuturi diferite de substanţă activă. Ceea ce contează, însă, este
partea acidă, parentală, a substanţei active, glifosatul, în acest caz.
III.2.3. Formularea substanţelor comerciale erbicide
Substanţa activă erbicidă este compusul chimic ce distruge buruienile
şi nu afectează planta de cultură. Numele produsului comercial conţine
concentraţia în substanţa activă şi modul de prezentare, de formulare. De
exemplu, Dual Gold 960 EC înseamnă că are 960 grame la litru substanţă
activă (metolaclor) şi se prezintă ca emulsie concentrată. Produsul comercial
erbicid pe care îl cumpărăm nu conţine doar substanţa sau substanţele
active. De cele mai multe ori substanţele active sunt dizolvate în apă sau
solvent organic la care sunt adăugate şi alţi compuşi înainte ca produsul
comercial erbicid să fie pus în vânzare. Aceşti compuşi pot fi agenţi de
umectare, de dispersie, de lipire, de extindere sau dizolvanţi. Adăugarea lor
este necesară pentru a face produsul erbicid uşor de aplicat în apă. Operaţia
de amestecare a substanţei active cu aceşti agenţi inerţi din punct de vedere
chimic se numeşte formulare (89).
O singură substanţă activă poate fi formulată în mai multe feluri.
Alegerea unui produs comercial erbicid în funcţie de modul de formulare
trebuie să ţină seama de:
- Echipamentul de aplicare a erbicidului disponibil;
- Pericolul de a fi luat de vânt sau apă şi dus pe terenurile învecinate
unde poate fi toxic;
- Prevenirea intoxicării;
- Modul de creştere al plantei;
- Costul (92,93).

83
 III.2.3.1. Formularea în stare solidă
Erbicide sub formă de granule (G)
Granulele sunt un amestec uscat format dintr-o cantitate mică de
substanţă activă şi un agent inert. Cele mai multe sunt produse prin aplicarea
substanţei active în stare lichidă pe particule grosiere (granule) de material
cum este argila, nisip fin sau material vegetal. Particulele de granule sunt
mult mai mari decât particulele de praf, între 0,4-4,0 mm. Substanţa activă
intră în granulă sau/şi este adsorbită la suprafaţa acesteia. Aceste particule
grosiere se folosesc pentru că o cantitate prea mică de substanţă activă nu
poate fi aplicată în mod corespunzător. Procentul de substanţă activă variază
între 1 şi 15%. De obicei, aceste produse comerciale erbicide se aplică pe
sol. Când sunt aplicate postemergent, deşi nu se lipesc de frunze, unele
granule pot rămâne între frunze. Granulele se aplică, întotdeauna, în stare
uscată, nu se amestecă cu apă. Nu se aplică pe teren îngheţat sau în pantă
mare. Nu prezintă pericol de inhalare, asupra pielii sau de a fi luate de vânt
pentru că sunt particule mari (2).
Avantajele folosirii erbicidelor sub formă de granule:
- Nu necesită transportul apei;
- Uşor de aplicat;
- Cad prin foliajul dens;
- Nu sunt luate de vânt;
- Toxicitatea prin inhalare sau epidermică este foarte redusă;
- Necesită un echipament simplu de aplicare.
Dezavantaje:
- Nu se pot aplica foliar;
- Cost mai ridicat;
- Necesită apă în sol pentru a activa substanţa activă;
- Au volum mare;
- Sunt periculoase pentru păsări şi alte organisme;
- Nu se aplică uniform în jurul obstacolelor (93,94).
Erbicide sub formă de pelete
Peletele sunt similare cu granulele dar fabricarea lor este diferită.
Substanţa activă este amestecată cu materialul inert sub formă de pastă.
Această pastă este, apoi, extrudată sub presiune printr-o matriţă şi tăiată la
lungimea dorită pentru a crea particule de o anumită mărime şi formă dar
mult mai mari decât o granulă. Peletele sunt similare cu granulele în sensul
că se pot aplica direct sub formă uscată şi conţin o cantitate mică de
substanţă activă (de obicei 10-20% din masă). Peletele pot fi aplicate
manual sau mecanic şi sunt folosite la tratamentul solului. Nu pot fi luate de

84
vânt dar nu trebuie aplicate pe sol îngheţat sau cu pantă mare. Problemele de
intoxicare sunt extrem de rare.
Avantaje:
- Uşor de aplicat manual;
- Risc de intoxicare redus;
- Nu sunt luate de vânt;
- Pot fi aplicate punctual.
Dezavantaje:
- Cost ridicat;
- Nu se pot aplica pe terenurile cu pantă mare, pe sol îngheţat sau în
apropierea plantelor sensibile;
- Volum mare;
- Greu de aplicat uniform pe lângă obstacole (93,94).
Erbicide sub formă de pudră umectabilă (WP – wetting powder
sau W)
Pulberile umectabile sunt particule solide fine, de obicei argilă, pe
care substanţa activă este adsorbită. În acest mod se poate aplica erbicidul
care nu este solubil în apă. Acest tip de formulare este sub formă de praf şi
conţine o cantitate mare de substanţă activă, de peste 50% care va fi
amestecat cu apă pentru a fi aplicat. Pulberea umectabilă formează o
suspensie, nu o soluţie, când este amestecată cu apă. De aceea, agitarea
continuă în rezervorul maşinii de erbicidat este obligatorie, pentru a menţine
suspensia omogenă. Pulberile bune nu formează cocoloaşe. Particulele pot
deteriora pompa sau duzele. Praful fin poate fi toxic dacă este inhalat.
Avantaje:
- Uşor de păstrat, transportat şi manipulat
- Cost mai redus
Dezavantaje:
- Există pericolul de inhalare în timpul manipulării;
- Necesită agitare permanentă;
- Poate forma cocoloaşe;
- Este abraziv;
- Poate lăsa resturi care se curăţă greu din site sau filtre (89,93,94).
Erbicide sub formă de pulbere solubilă (SP – soluble powder)
Pulberea solubilă este o formulare uscată ce conţine un procent ridicat
de substanţă activă (de obicei, peste 50%). Pulberile solubile arată ca
pulberile umectabile dar, când sunt amestecate cu apă formează soluţii
adevărate, nu suspensii. Agitarea în tank va fi necesară doar pentru a ajuta la
dizolvare şi menţinerea omogenităţii. După dizolvare, agitarea nu mai este
necesară. Există puţine erbicide formulate sub această formă pentru că sunt

85
puţine substanţe active solubile în apă. Nu sunt abrazive pentru echipament.
Se pot produce intoxicări prin inhalare.
Avantaje:
- Uşor de amestecat cu apa;
- Uşor de păstrat, transportat şi manipulat.
Dezavantaje:
- Pericol de inhalare în timpul manipulării pulberii;
- Scurgerile se spală greu de pe obiectele cu care vin în contact.
Erbicide sub formă de granule dispersabile în apă sau granule
umectabile (WDG – water dispersable granules sau DF- dry flowable)
Granulele dispersabile în apă sunt fabricate la fel ca pulberile
umectabile, numai că, în acest caz, pulberea este agregată în granule.
Granulele dispersabile în apă sunt amestecate cu apă şi aplicate cu maşina
de erbicidat, la fel ca pulberea umectabilă. Acest mod de formulare conţine,
de obicei, 70-90% substanţă activă. Granulele nu mai sunt susceptibile de a
fi luate de vânt când sunt turnate în rezervor, aşa cum există pericol în cazul
pulberii umectabile şi formează cu apa o suspensie. Agitarea constantă este
obligatorie pentru a menţine omogenitatea suspensiei. Datorită mărimii
relativ mari a particulelor pericolul de inhalare este redus. Prospectele unor
produse permit aplicarea şi în stare uscată, cu echipament special (9,12,15).
Avantaje:
- Uşor de păstrat, de transportat şi de manipulat;
- Pericol redus de expunere în timpul amestecării cu apa;
- Resturile se elimină uşor de pe suprafeţele poroase cu care vin în
contact.
Dezavantaje:
- Necesită agitare permanentă pentru menţinerea omogenităţii
soluţiei;
- Sunt abrazive pentru piesele cu care suspensia vine în contact
(pompe, duze);
- Pot fi mai scumpe decât alte formulări uscate;
- Se pot forma cocoloaşe pe fundul rezervorului dacă se pune o
cantitate mare deodată (89,93,94).
III.2.3.2. Formularea în stare lichidă
Concentratul solubil în apă (WSC – water soluble concentrate)
Acest tip de formulare formează o soluţie cu apa. De obicei, aceste
erbicide au o amină (o sare de amoniu) sau o sare mineral în moleculă care
le permit solubilizarea în apă. Acest tip de formulare nu este volatilă.
Concentraţia de substanţă activă variază între 20-80%. Agitarea soluţiei nu
este necesară în timpul aplicării.
86
 Avantaje:
- Se amestecă uşor cu apă;
- Echipamentul se curăţă uşor după aplicare;
- Nu este volatilă;
- Nu este abrazivă pentru pompă sau duze;
- Nu înfundă filtrele;
- Nu este necesară agitarea permanentă.
Dezavantaje:
- Unele săruri sunt iritante pentru ochi;
- Unele pot deteriora rezervoarele de oţel necăptuşite;
- Nu se pot combina oricum, unele amestecuri de concentrate
solubile pot manifesta probleme de compatibilitate (93).
Concentratul emulsionabil (CE sau EC)
Concentratul emulsionabil conţine substanţa activă, unul sau mai
mulţi solvenţi organici de origine petrolieră şi un emulsificator care permite
amestecarea cu apă. Concentraţia de substanţă activă variază între 20 şi
90%. Acest tip de formulare este solubil în ulei iar cu apa formează o
emulsie. Caracteristicile de emulsie rezultă din adăugarea de adjuvanţi.
Picătura de ulei care conţine substanţa activă este dispersată în apă (emulsie
ulei în apă). Acest tip de formulare, concentratul emulsionabil, împreună cu
apa va da un aspect lăptos. De obicei, un circuit secundar de agitare, care să
aducă, din nou amestecul în rezervor este suficient pentru a păstra
omogenitatea amestecului şi a evita separarea uleiului de apă. Acest tip de
formulare prezintă pericol de intoxicaţie prin piele. Erbicidele hormonale
sunt formulate în ambele moduri: concentrat solubil şi concentrat
emulsionabil. Concentratul emulsionabil (forma esterificată) este mai
fitotoxic şi mai toxic pentru peşti decât concentratul solubil (forma
aminică). Deasemenea, concentratul emulsionabil poate fi volatil iar eticheta
oricărui astfel de produs menţionează şi temperatura maximă la care se
poate aplica, pentru a evita volatilizarea.
Avantaje:
- Este nevoie de puţină agitare;
- Nu este abraziv;
- Nu se separă uleiul de apă în timpul aplicării;
- Rămân puţine reziduuri vizibile
Dezavantaje:
- Pericol de efecte fitotoxice mai mare decât în cazul concentratului
solubil;
- Pericol de intoxicaţie epidermică;
- Solvenţii organici pot determina deteriorarea părţilor din cauciuc,
plastic, a furtunurilor, garniturilor, pot decolora sau ciupi vopseaua, etc.;
87
 - Unele pot fi corozive (gliphosate pentru zinc);
- Potenţial volatile;
- Spălarea echipaementului este mai difficilă (94).
Pastă fluidă sau suspensie lichidă (F, L sau AS – flowable, liquid
sau aqueous suspension)
Acest tip de formulare conţine un material foarte fin măcinat aflat în
suspensie apoasă. Concentraţia de substanţă activă este mare (peste 80%) şi
pentru aplicare se amestecă tot cu apă. Acest tip de formulare are, în mare,
aceleaşi caracteristici cu pulberea umectabilă: formează o suspensie când
este pusă în apă şi permite aplicarea unui erbicid insolubil în apă. Rareori
pot înfunda duzele şi necesită o agitare moderată.
Avantaje:
- Poate fi amestecată cu apă;
- Nu prezintă pericol de intoxicare prin inhalare.
Dezavantaje:
- Este necesară agitarea după amestecarea cu apă;
- Pot lăsa reziduuri vizibile (94).
III.2.4. Adjuvanţii
Încă din secolele XVIII şi XIX s-au folosit adjuvanţi pentru a
îmbunătăţi aderenţa şi acţiunea biologică a substanţelor folosite prin
modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale soluţiei de pulverizare a
varului, sulfului, sulfatului de cupru sau arsenaţilor. Astfel de substanţe au
fost: răşina, gudronul, melasa şi zahărul.
Primul adjuvant propriu-zis a fost o soluţie de săpun. În SUA, soluţia
de săpun şi kerosenul se foloseau pentru a ucide ouăle de insecte sau erau
adăugate soluţiilor pe bază de arsenic pentru mărirea toxicităţii pentru
buruieni. Soluţiile de săpunuri făcute din uleiuri animale erau adjuvanţi
folosiţi înainte de 1900 în SUA. Ele proveneau din animale, peşte şi grăsime
de balenă şi erau folosite pentru mărirea eficacităţii pesticidelor. Zahărul şi
cleiul erau folosiţi ca agenţi de lipire. Era modernă a pesticidelor organice a
început din 1930. Prima mare sinteză a unui erbicid a foste cea a acidului
2,4 fenoxiacetic, în anii 1940. De atunci, soluţia de săpun şi uleiurile
minerale au fost înlocuite cu surfactanţi nonionici. Îngrăşăminte chimice pe
bază de azot, ca sulfatul de amoniu şi amestecul dintre azotatul de amoniu şi
uree au fost, deasemenea, folosiţi pentru a mări efectul erbicid iar glicerina a
fost folosită ca umectant. În anii 1960 şi 1970 s-au introdus tipurile moderne
de adjuvanţi cum sunt concentratele de ulei mineral care au fost folosite
pentru a reduce dozele de atrazin şi pentru a micşora volumul de apă utilizat
la pulverizare. Ulterior, au fost folosiţi adjuvanţii organosiliconaţi şi

88
surfactanţii nonionici care au proprietăţi excelente de umectare, capacitate
de dispersie şi măresc penetrarea erbicidelor postemergente (7,113,116).
Pentru a-şi putea face acţiunea, erbicidele trebuie să depăşească mai
multe tipuri de bariere (morfologice, biologice şi de mediu) în încercarea de
a pătrunde în plantă. De exemplu, perişorii de pe suprafaţa unor frunze
reduc accesul substanţei active la suprafaţa frunzei, pe unde trebuie să intre
în plantă (Abutilon, Ambrosia), prin faptul că picăturile de lichid rămân
agăţate deasupra lor. Condiţiile de mediu, cum este vremea prea călduroasă
determină formarea unui strat mai gros de ceară pe frunze sau măresc alte
mecanisme de apărare ale buruienilor cum este transportul prin plantă.
Aceste fenomene reduc eficacitatea erbicidelor.
Un adjuvant (de la latinescul adiudere – a ajuta) este o substanţă care
se adaugă în amestecul dintre erbicid şi apă pentru a facilita amestecul dintre
acestea sau pentru a mări eficacitatea erbicidului. Adjuvanţii pot fi:
surfactanţi, agenţi de lipire, agenţi de extensie, agenţi care favorizează
amestecarea unor anumite substanţe, activatori, corectori de pH, agenţi
pentru facilitarea depozitării, antispumanţi, agenţi pentru creşterea
vâscozităţii, coloranţi. După acţiune, adjuvanţii se clasifică în:
- Activatori;
- Regulatori ai pulverizării;
- Agenţi de îmbunătăţire a amestecului cu apa.
Acţiunea adjuvanţilor poate fi structurată astfel:
- Permit o mai bună amestecare şi manipulare a erbicidelor;
- Reduc sau chiar elimină problemele de aplicare prin pulverizare,
cum este faptul de a fi luat de vânt;
- Permit contactul mai bun cu buruienile, măresc suprafaţa acoperită
de picături, retenţia soluţiei pulverizate şi uscarea picăturii;
- Măresc penetrarea prin cuticulă şi acumularea în celule;
- Prin mărirea eficacităţii erbicidului, cantitatea necesară şi preţul se
reduc;
- Reduc impactul erbicidului asupra solului şi mediului
Totuşi, uneori, adjuvanţii pot avea şi efecte negative ca:
- Scăderea efectului erbicidului prin efect antagonic;
- Mărirea capacităţii formei de formulare a erbicidului de a se
răspândi în mediu;
- Mărirea efectelor fitotoxice asupra culturilor învecinate sau asupra
speciilor acvatice.
III.2.4.1. Activatorii
Adjuvanţii activatori sunt, de departe, cei mai folosiţi aditivi folosiţi
pentru mărirea performanţei erbicidelor. Ei se folosesc, în special la
89
erbicidele postemergente. Activatorii modifică proprietăţile anumitor
erbicide, printre care dimensiunea particulelor şi vîscozitatea amestecului de
pulverizat, viteza de evaporare, etc. De obicei, aceste substanţe intensifică
activitatea erbicidelor, capacitatea de pulverizare, absorbţia în ţesuturile
plantelor şi, deci, scurtează timpul cât nu trebuie să plouă după aplicare;
descresc viteza de descompunere de către lumină a erbicidului. Sunt trei
categorii de activatori: surfactanţi, agenţi de umectare şi uleiuri (7,113,116).
III.2.4.1.1. Surfactanţii ( engl. - Surfactants = SURFace ACTive
AgeNTS)
Surfactanţii sunt cei mai importanţi adjuvanţi. Ei sunt compuşi chimici
care îmbunătăţesc dispersia/emulsia, absorbţia, capacitatea de pulverizare,
umectarea, capacitatea de lipire şi proprietăţile de penetrare a amestecului
de pulverizat. În primul rând, surfactanţii influenţează capacitatea
erbicidelor de a penetra cuticula cerată a frunzei. Cele mai multe erbicide
sunt formulate ca o soluţie de apă. Apa este o moleculă polară şi, din acest
motiv, este respinsă de suprafaţa cerată a frunzei. Apa care conţine un
surfactant reduce tensiunea superficială la contactul cu planta şi favorizează
intrarea soluţiei în plantă (7,132).
Acţiunea surfactanţilor de mărirea a absorbţiei de către plantă prin
îmbunătăţirea contactului dintre picătura pulverizată se realizează prin:
- uniformizarea soluţiei aplicată pe frunză;
- mărirea retenţiei picăturii pulverizate de către frunză;
- mărirea penetrării prin perişori, solzi sau alte structuri de pe
suprafaţa frunzei;
- prevenirea cristalizării picăturilor pulverizate;
- micşorarea vitezei de evaporare a picăturii pulverizate.
Surfactanţii pot fi clasificaţi în patru grupe, după capacitatea lor de a
ioniza soluţia apoasă:
- Surfactanţi nonionici – sunt cei mai folosiţi în agricultură şi pot fi
amestecaţi cu orice erbicid, fără altă pregătire; ei nu produc nicio ionizare a
apei sau o ionizare redusă (nicio sarcină electrică); surfactanţii
organosiliconici şi siliconici intră în această categorie;
- Surfactanţii cationici – nu se folosesc, în mod obişnuit cu erbicide.
Ei au sarcina pozitivă;
- Surfactanţii anionici – se folosesc rar pentru erbicide. Sunt folosiţi
la cosmetice, detergenţi, etc. Au sarcina negativă;
- Surfactanţii amfoterici – au ambele sarcini, pozitivă şi negativă şi,
de aceea, în soluţie apoasă, formează ioni pozitivi (cationi) şi negativi
(anioni).

90
 Figura 3.3. Frunză pulverizată cu amestec apă – erbicid, fără surfactant şi cu
surfactant. Se observă o aderenţă mult mai bună la frunză când se adaugă surfactant.

III.2.4.1.2. Agenţii de umectare

Agenţii de umectare măresc capacitatea apei de a elimina aerul sau
lichidul de pe suprafaţa frunzei permiţându-i să vină în contact cu soluţia
erbicidală. Agenţii de umectare permit administrarea amestecului erbicidal
în mod mai uniform pe suprafaţa frunzei. Umectanţii, ca şi agenţii de lipire,
măresc timpul cât soluţia aplicată rămâne pe frunze în forma accesibilă
pentru a fi absorbită de către frunză. Când apa se evaporă din picătura
pulverizată iar erbicidul devine un mic cristal nu mai poate fi absorbit de
către frunză. Umectanţii ţin picătura în starea ei, lichidă, în soluţie şi, prin
aceasta, măreşte timpul cât poate fi absorbită de către frunză (7,113).
III.2.4.1.3. Uleiurile
Uleiurile măresc timpul de retenţie a soluţiei erbicidale pe frunze,
mărind durata cât erbicidul poate fi absorbit în frunză. Conţin agenţi
emulgatori pentru a favoriza amestecarea cu apa. Alte avantaje sunt
scurtarea timpului până poate să plouă după aplicarea erbicidului, mărimea
mai uniformă a picăturilor (reducerea luării de către vânt), reducerea
evaporării în timpul aplicării şi o penetrare mai bună a erbicidului prin
cuticula ceroasă a frunzei. Toate uleiurile care se folosesc sunt uleiuri
minerale, cu diferite conţinuturi de surfactanţi în formulare, între 3-20%. Ele
se pot clasifica astfel:
- Uleiuri minerale
- Uleiuri horticole pentru tratamentul de iarnă
- Concentrate de uleiuri minerale
- Uleiuri vegetale

91
 - Concentrate de uleiuri vegetale
- Uleiuri vegetale modificate
- Concentrate de uleiuri vegetale modificate
Uleiurile minerale
Uleiurile minerale sunt produse emulsionabile de origine petrolieră
care conţin până la 5% surfactant.
Uleiurile horticole pentru tratamentul de iarnă
Aceste uleiuri se aplică iarna, împotriva insectelor sau formelor de
iernare ale insectelor, acoperind orificiile prin care respiră acestea. Acestea
conţin 2-5% agent emulgator pentru a putea fi amestecate în rezervorul de
stropit, cu apa.
Concentratele de uleiuri minerale
Sunt cele mai folosite în agricultură. Ele au fost introduse în anii 1960.
Sunt produse emulsionabile pe bază de ulei petrolier care conţin 5-20%
surfactant. Concentratele de uleiuri minerale intensifică acţiunea majorităţii
erbicidelor.
Uleiurile vegetale
Uleiurile vegetale sunt, şi ele, folosite ca adjuvanţi. Baza o constituie
uleiul de floarea soarelui, soia, rapiţă, arahide sau de porumb care este
combinat cu surfactant in diferite concentraţii.
Concentratul de ulei vegetal
Concentratul de ulei vegetal este un ulei vegetal emulsifiabil care
conţine 5-20% surfactant. Sunt concentrate de uleiuri vegetale folosite la fel
cum sunt utilizate concentratele de ulei mineral; acestea sunt pe bază de ulei
de rapiţă sau soia şi conţin 5-10% agent emulgator pentru dispersie în apă.
Uleiul vegetal modificat
Uleiul vegetal modificat este uleiul extras din seminţe tratate chimic.
Astfel, seminţele de floarea soarelui sau rapiţă sunt esterificate cu etanol
pentru a obţine metil esteri.
Concentratul de ulei vegetal modificat
Concentratul de ulei vegetal modificat este un produs emulsifiabil ce
conţine 5-20% surfactant. Uleiul este obţinut din seminţe tratate chimic cu
etanol, metanol pentru esterificare. Se obţine ulei de soia, floarea soarelui
sau rapiţă metilat sau etilat (116).
III.2.4.2. Regulatori ai pulverizării
Regulatorii soluţiei de pulverizat modifică modul de răspândire a
soluţiei de pulverizat prin uniformizarea mărimii picăturilor, şi prin aceasta,
reducerea luării de către vânt şi direcţionarea pulverizării. Deasemenea,
îmbunătăţesc capacitatea soluţiei pulverizate de a adera la planta cu care
vine în contact. Aceste substanţe se clasifică în:
92
 - Agenţi de mărire a vâscozităţii;
- Agenţi de lipire;
- Agenţi de disipare;
- Agenţi de spumare;
- Umectanţi;
- Absorbanţi de radiaţii ultraviolete.
Agenţii de mărire a vâscozităţii
Agenţii de mărire a vâscozităţii micşorează fenomenul de luare de
către vânt a particulelor lichide răspândite prin duze şi reduc evaporarea
acestor particule ajunse pe frunze. Reducerea evaporării este importantă
atunci când se folosesc erbicide sistemice deoarece ele pot penetra cuticula
frunzei numai dacă rămân ăn soluţie pe frunză mai mult timp. Există trei
tipuri de agenţi de modificare a vâscozităţii: emulsii inverse, polimeri şi
agenţi de control al spulberării de către vânt.
Emulsiile inverse
Emulsiile inverse sunt amestecuri de apă şi ulei în care uleiul este
către exterior şi care arată ca noroiul sau ca maioneza la suprafaţa apei şi
fulgii de zăpadă sub apă. În funcţie de solubilitatea lor, erbicidele se dizolvă
în apă sau uleiul conţinut de aceste substanţe. Uleiul, în cazul emulsiilor
inverse reduce evaporarea, pentru că el este spre exterior, produce particule
mai mari, reduce spulberarea de către vânt şi permite pulverizarea şi pe
suprafeţe ude.
Polimerii
Polimerii sunt substanţe polimerizate din unităţi monomere de carbon
de până la 40 000 de atomi ce formează un material de consistenţa
mucusului, gros. Acest material determină ruperea tensiunii superficiale a
apei şi ajută la scufundarea erbicidelor.
Agenţii de control al spulberării de către vânt
Aceste substanţe modifică proprietăţile de pulverizare în sensul
reducerii formării de picături foarte mici. Prin uniformizarea mărimii
picăturilor se reduce riscul de a fi luate de vânt. În general, sunt polimeri de
poliacrilamidă sau polivinil.
Agenţii de lipire
Aceste substanţe ajută picăturile pulverizate să adere la suprafaţa
frunzei. Acţiunea lor poate fi măsurată ca durată, rezistenţă la vânt, apă,
acţiune mecanică sau chimică. Agenţii de lipire pot fi fracţii petroliere grele,
polimeri solubili în apă, latex acrilic, uleiuri vegetale epoxidice (care se
usucă repede, cum este uleiul de in) sau condesate de alkilfenol numite
răşini. Agenţii de lipire se folosesc la culturi de câmp, cum este porumbul
sau soia, unde reziduul ce rămâne pe frunze nu reprezintă o problemă. Ele se
folosesc, în special, pentru aplicarea fungicidelor şi insecticidelor.
93
 Agenţii de disipare
Aceste substanţe determină micşorarea tensiunii superficiale astfel
încât picătura se transformă într-o peliculă, într-un film ce se întinde pe
suprafaţa frunzei. Agenţii de disipare măresc eficacitatea erbicidelor în mod
semnificativ. Oxidul de tridecanol etilenă măreşte diametrul picăturii de 2-3
ori, transformând-o într-o peliculă subţire. Aceşti produşi pot conţine acizi
graşi, latex, alcooli alifatici, uleiuri minerale sau uleiuri vegetale.
Agenţi de dispersie-lipire
Aceste substanţe ajută la reţinerea erbicidului în condiţii de umiditate.
De obicei, sunt folosite în cazul pesticidelor de contact pentru care
acoperirea bună este foarte importantă.
Agenţii de spumare
Agenţii de spumare sunt compuşi care facilitează formarea de spumă
pentru reducerea luării de către vânt şi evaporării. Aceşti agenţi sunt rar
folosiţi la aplicarea erbicidelor, pentru reducerea luării de către vânt a
soluţiei pulverizate.
Absorbanţii de radiaţie ultravioletă
Aceste substanţe protejează erbicidele de acţiunea de descompunere a
soarelui, prin radiaţia ultravioletă. Ele pot face acest lucru fie prin fenomene
fizice sau chimice, aşa cum este creşterea gradului de absorbţie prin cuticulă
şi, deci micşorarea timpului de expunere la soare sau chiar prin absorbţia
radiaţiei ultraviolete (132).
III.2.4.3. Agenţi de îmbunătăţire a amestecului cu apa
Aceste substanţe minimizează problemele legate de manipulare şi
aplicare a erbicidelor. Ele nu intervin direct în creşterea eficacităţii
erbicidelor ci îmbunătăţesc condiţiile de aplicare sau menţin soluţia de
pulverizat. De exemplu, se reduce posibilitatea de a se forma spumă, se
măreşte solubilitatea, se modifică pH ul sau se reduce pericolul spulberării
prin vânt. Astfel de substanţe sunt agenţi emulgatori, agenţi dispersanţi,
agenţi de stabilizare, agenţi de amestecare, agenţi de compatibilitate între
două sau mai multe substanţe active, agenţi de tamponare, agenţi
antispumare şi fertilizanţi pe bază de amoniu.
Agenţii emulgatori
Agenţii emulgatori sunt molecule cu un cap hidrofilic şi altul
hidrofobic. Rolul acestor substanţe este de a amesteca foarte bine uleiul cu
apa, creând o emulsie, un amestec stabil şi omogen. Cele mai multe uleiuri
minerale conţin un agent emulgator pentru a le permite să se amestece cu
apa iar altele conţin proporţii diverse de surfactanţi.

94
 Agenţii de dispersie
Aceste substanţe sunt folosite pentru a favoriza dispersarea
substanţelor insolubile în apă şi a permite aplicarea lor, cum sunt
formulările de concentrate emulsionabile.
Agenţii de stabilizare
Agenţii de stabilizare acţionează ca agenţii de mărire a vâscozităţii sau
gelurile care măresc vâscozitatea produsului final. Aceste substanţe
stabilizează emulsiile prin adsorbţia pe suprafaţa exterioară a picăturilor de
ulei. Stabilizarea poate fi obţinută în suspensii şi emulsii prin folosirea de
praf foarte fin şi picături foarte fine în faza dispersă, împreună cu dispersanţi
şi agenţi de umectare (113,116,132)).
Agenţi de amestecare
Aceste substanţe realizează o legătură chimică între două substanţe
diferite, de obicei, una anorganică iar cealaltă organică. Organosilanii sunt
folosiţi pentru acest lucru deoarece conţin în moleculă o funcţiune
compatibilă cu o substanţă organică şi altă funcţiune compatibilă cu o
substanţă anorganică.
Cosolvenţii
Cosolvenţii sunt solvenţi organic miscibili cu apa care sunt folosiţi în
erbicidele lichide pentru a mări solubilitatea substanţelor greu solubile în
apă sau pentru a mări stabilitatea unui erbicid.
Agenţii de compatibilitate
Agenţii de compatibilitate sunt folosiţi pentru a aplica împreună două
sau mai multe erbicide ori pesticide, în general. Aceste substanţe se
folosesc, în special, când erbicidele se aplică împreună cu soluţii nutritive.
Agenţii de tamponare
Sunt folosiţi pentru schimbarea pH ului şi durităţii apei sau pentru a
mări dispersia sau solubilitatea erbicidelor în ape alcaline sau acide folosite
la aplicarea erbicidelor. Sulfatul de amoniu (AMS) este, uneori, adăugat
pentru a reduce duritatea apei.
Agenţii antispumare
Amestecurile care necesită amestecare energică pot forma spumă care
crează probleme la pulverizare. Agenţii antispumare sunt, de obicei, pe bază

95
de siliciu şi se aplică în concentraţie de 0,1% din totalul volumului de lichid
ce urmează a fi pulverizat.
Fertilizanţii pe bază de amoniu
Îngrăşămintele pe bază de amoniac pot fi puse în erbicidele care se
aplică pe frunze. Cele mai folosite sunt sulfatul de amoniu (AMS) şi soluţia
din amestecul dintre uree şi azotat de amoniu (UAN). Mecanismul exact de
acţiune al fertilizanţilor pe bază de amoniu nu este bine cunoscut deşi
efectul este de mărire a absorbţiei toxicului de către buruieni.
III.2.4.4. Influenţa adjuvanţilor asupra eficacităţii erbidelor
Surfactanţii sunt cei mai folosiţi adjuvanţi. Aceste substanţe
îmbunătăţesc activitatea biologică a multor erbicide. Surfactanţii nonionici
îmbunătăţesc efectul nicosulfuronului şi măresc absorbţia glifosatului de 20
de ori. Pulverizarea soluţiei este mult mai eficientă când se foloseşte
surfactant (108).
Numeroase cercetări au raportat că eficienţa adjuvantului depinde de
erbicid şi de caracteristicile buruienilor. De exemplu, uleiul vegetal metilat
(MSO – metilated seed oil) a mărit absorbţia foliară şi eficacitatea multor
erbicide, cum este rimsulfuronul şi diverse graminicide postemergente.
Acelaşi MSO a îmbunătăţit efectul isoxaflutolului, în comparaţie cu
surfactanţii non ionici sau cu concentratele de uleiuri minerale. Surfactanţii
non ionici îmbunătăţesc acţiuneau unor erbicide sulfonilureice, cum sunt
rimsulfuronul şi tifensulfuronul.
Adăugarea fertilizanţilor pe bază de amoniu, sulfat de amoniu sau
amestecul dintre uree şi azotatul de amoniu (UAN) au mărit eficacitatea
unor erbicide cu 12-13% faţă de folosirea erbicidului singur. Astfel,
absorbţia tifensulfuronului în frunzele de Abutilon – teişor s-a mărit de la 4
la 45% când s-a adăugat 28% UAN în amestecul de pulverizat. Adăugarea
sulfatului de amoniu sau fosfatului de potasiu a mărit toxicitatea
glifosatului. Deasemenea, cationii monovalenţi, NH+ şi K+ în combinaţie cu
anioni ca NO3-, Cl-, and CO32- au mărit fitotoxicitatea glifosatului. Sulfatul
de amoniu adăugat înainte sau după erbicid a mărit eficacitatea următoarelor
substanţe active: glifosat - izopropilamină, bentazon - sodiu, 2,4 D -
dimetilamină şi dicamba - sodiu. Aceasta a crescut când apa folosită a fost
bogată în cationi. Sulfatul de amoniu s-a dovedit eficient şi la îmbunătăţirea
amestecului dintre bentazon şi setoxidim, altfel, două substanţe active
incompatibile din punct de vedere fizic. În acest caz, adjuvantul ulei mineral
concentrat a fost înlocuit cu un ulei mai concentrat. În ce priveşte acţiunea
substanţei active tribenuron metil, o substanţă sulfonilureică mult folosită în
prezent, s-a constatat că mai mulţi adjuvanţi non ionici au mărit eficacitatea
acestei substanţe în mod semnificativ acestea au fost: ulei vegetal (95% ulei
96
natural de rapiţă şi 5% emulgator), surfactant non ionic format din 20%
alcool etoxilat + 0,7% surfactant pe bază de siliciu şi surfactantul non ionic
pe bază de 25,5% sare de alchiletersulfat de sodiu. Aceste combinaţii au
avut efect foarte bun asupra muştarului sălbatic, romanului, macului şi
lobodei. Diferenţele dintre aceşti trei adjuvanţi au fost minore.
III.2.4.5. Influenţa adjuvanţilor asupra absorbţiei şi translocării
erbicidelor
În ce priveşte factorii de mediu, ploaia survenită chiar după aplicarea
erbicidului reprezintă unul dintre cele mai mari riscuri asupra eficacităţii
erbicidului. S-a dovedit că adjuvanţii scurtează timpul de absorbţie a
erbicidelor. Astfel, adăugarea surfactantului OSL (organosilicat) a redus
timpul de absorbţie a glifosatului prin reducerea tensiunii superficiale şi
mărirea absorbţiei substanţei active prin stomate. Studii efectuate pe baza
izotopului C14 au arătat că absorbţia glifosatului în plante creşte de la 22% la
35% atunci când se foloseşte surfactant. De exemplu, OSL (surfactant
organosilicat) a grăbit absorbţia glifosatului în plantele de ştir , ajungându-
se la absorbţia maximă după 0,5-1,0 ore după aplicare în timp ce, fără
surfactant, absorbţia maximă se produce după 72 de ore. Surfactanţii non
ionici au grăbit absorbţia tribenuron metilului în combaterea romanului
(Matricaria inodora). Totuşi, uleiul vegetal nu a grăbit absorbţia tribenuron
metilului faţă de surfactanţii non ionici după o oră de la aplicare; după 2 şi 4
ore de la aplicare aceste diferenţe s-au anulat.
În contrast cu surfactanţii, adjuvanţii repelenţi pentru apă pot fi utili la
aplicarea postemergentă timpurie, atunci când o absorbţie mare poate avea
efecte fitotoxice asupra culturii. Astfel, isoxaflutolul aplicat în faza de ace a
porumbului nu trebuie să fie absorbit prea mult de către porumb. Pentru
aceasta se poate folosi adjuvantul repelent pentru apă DC 1-6184. Acelaşi
efect s-a obţinut cu acest adjuvant şi în cazul aplicării postemergente a
flumioxazinului, prin creşterea numărului de picături de pe frunzele de
porumb, care cad de pe ele, micşorându-se, astfel suprafaţa de contact cu
frunzele şi, deci, absorbţia (108).
III.2.4.6. Efecte negative ale adjuvanţilor sau lipsa influenţei lor
asupra acţiunii erbicidelor
În cele mai multe cazuri, aşa cum am menţionat mais sus, adjuvanţii
măresc acţiunea erbicidelor. Totuşi, este important să observăm că, în
anumite circumstanţe, adăugarea unui adjuvant nu va îmbunătăţi în mod
semnificativ efectul erbicidului. De exemplu, mai multe studii au arătat că
adăugarea sulfatului de amoniu va îmbunătăţi efectul erbicid asupra
teişorului (Abutilon theophrasti) însă combaterea lobodei (Chenopodium
97
album) nu este întotdeauna îmbunătăţită. Deasemenea, combaterea speciilor
de euforbia cu 2,4 D nu a fost îmbunătăţită cu niciun adjuvant. Folosirea
uleiului de ricin etoxilat, unsurfactant sub formă de concentrat de ulei non
ionic a redus eficacitatea glufosinatului de amoniu şi a 2,4 D sub formă de
sare de sodiu în combaterea buruienilor Cyperus rotundus şi Oxalis latifolia.
Adăugarea de acid sulfuric în soluţia de pulverizat nu a mărit eficacitatea
glifosatului. Deasemenea, adăugarea de adjuvanţi pe bază de polizaharide a
micşorat volumul picăturilor mici în timpul aplicării şi nu a avut niciun efect
asupra aficacităţii glifosatului. Un alt dezavantaj la folosirea surfactanţilor la
aplicarea glifosatului este faptul că, deşi măresc absorbţia substanţei active
în plantă, reduc translocarea acesteia în interiorul plantei. Concentraţia de
glifosat a fost mai importantă decât adjuvantul sau tipul de duză.
Uneori, adjuvantul scade efectul erbicid, cu alte cuvinte, are efect
antagonic cu acesta. De exemplu, la combinaţia dintre setoxidim şi un
sulfonilureic, adăugarea de surfactanţi non ionici sau de ulei mineral a
scăzut gradul de combatere a meişorului (Digitaria sanguinalis). În alte
experimente, imazamoxul aplicat toamna la grâu, în doză de 108 g/ha
împreună cu ulei de soia metilat (MSO) 1% a avut efecte fitotoxice pentru
toate soiurile experimentate în procente de 23 – 70%. Aplicarea
imazamoxului singur, în doză de 54 g/ha sau a 108 g/ha plus surfactant non
ionic în concentraţie de 0,25% nu au afectat plantele de grâu. Flumioxazinul
nu afectează grâul decât dacă este amestecat cu adjuvant pe bază de siliciu;
acesta măreşte retenţia pe frunze şi, deci, absorbţia în plantă.
Uneori, adjuvanţii măresc capacitatea erbicidelor de a se disipa în
mediu sau de a se descompune. Astfel, unii adjuvanţi au scăzut capacitatea
de degradare a fenmedifamului în sol. Alţi adjuvanţi determină o mai mare
toxicitate asupra organismelor acvatice iar unele pot fi foarte toxice pentru
peşti şi crustacee (108).
III.2.4.7. Safeneri
Safenerul este o substanţă care ajută planta să metabolizeze toxicul ori
nu îi dă voie să ajungă la locul lui de acţiune facând erbicidul mai sigur
pentru cultura respectivă (safe = sigur). Aceştia pot fi enzime ca glutation
transferaza, citocromul P450 ori diverse alte molecule organice. Unii safeneri
sunt incluşi în substanţa comercială erbicidă, cum sunt Dual Gold şi Harness
ori se aplică prin tratarea seminţei. Alţi safeneri trebuie cumpăraţi separat şi
aplicaţi odată cu erbicidul, pentru că sunt produşi de altă firmă. Exemple de
safeneri: isoxadifen – etil pentru foramsulfuron şi tembotrione,
ciprosulfamidă pentru isoxaflutole, mefenpyr dietil pentru sulfonilureice
aplicate la păioase, cloquintocet mexil pentru clodinafop propargil, ş.a.
(18,19,121).
98
 III.2.5. Efectul modului de formulare asupra acţiunii erbicidelor
Modul de formulare a erbicidului poate afecta modul cum acesta
combate buruienile şi cum protejează cultura.
III.2.5.1. Diferenţa dintre aplicarea sub formă de granule şi cea
prin pulverizare
În general, formularea sub formă de granule este mai sigură pentru
plantele de cultură decât aplicarea prin pulverizare deoarece, atâta timp cât
foliajul este uscat, granulele cad de pe frunze pe sol. Aplicarea prin
pulverizare acoperă foliajul cu un strat uniform de erbicid. De aceea,
aplicarea sub formă de granule este mai puţin fitotoxică dar asigură o
combatere mai puţin bună decât cea prin pulverizare. De exemplu,
erbicidele pe bază de oxifluorfen (substanţă activă erbicidă de contact) Goal
şi Ronstar se prezintă, primul sub formă lichidă iar al doilea, sub formă de
granule. Se aplică pe sol, unde formează o peliculă erbicidală ce nu permite
răsărirea buruienilor. Sub formă de granule, nu afectează cultura (se poate
aplica în pepiniere sau la plante ornamentale) pentru că nu aderă la frunze,
granulele căzând pe sol, unde îşi manifestă acţiunea. Sub formă lichidă, ar
distruge plantele de cultură pentru că este o substanţă activă de contact,
totală (99).
III.2.5.2. Diferenţa dintre concentratele sub formă de soluţie şi
cele emulsionabile
Unele erbicide se pot prezenta atât sub formă de concentrat solubil cât
şi sub formă de concentrat emulsionabil. Concentratul emulsionabil, de
obicei, conţine un agent emulgator care să favorizeze amestecul uleiului cu
apa. Acest tip de formulare se numeşte sub formă de ester. Concentratul
emulsionabil, datorită uleiului, penetrează mai bine frunzele cerate ale
buruienilor, mai bine decât formularea sub formă de soluţie. Neajunsul
acestui tip de formulare este că este mai volatil. Aceasta înseamnă că nu
trebuie aplicate pe timp de arşiţă deoarece se pierde prin volatilizare (99).
III.2.6. Influenţa condiţiilor de mediu asupra eficacităţii
erbicidelor
III.2.6.1. Influenţa condiţiilor atmosferice
Condiţiile de mediu răcoros şi umed sunt ideale pentru ca erbicidele să
aibe acţiune optimă. Absorbţia şi translocarea substanţei active sunt
influenţate de activitatea metabolică a plantei. Condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru ca erbicidul să intre în frunză şi să îşi poată face efectul
sunt:
99
 - Frunzele să fie orientate în aşa fel să primească maximum de
lumină şi, în acest fel, şi maximum de erbicid;
- Picăturile pulverizate să se usuce greu pentru a oferi mai mult timp
substanţei pentru a fi absorbită iar cuticula frunzei să fie hidratată;
- Metabolismul plantei să fie activ pentru a utiliza toxicul.
Plantele suportă multe schimbări pentru a se adapta la condiţiile de
mediu. Într-o zi noroasă, cantitatea de energie luminoasă disponibilă pentru
fotosinteză poate fi redusă cu 50%. Din acest motiv, plantele tind să-şi
mărească suprafaţa foliară şi formează mai multă clorofilă pentru a
maximiza fixarea luminii disponibile în aceste condiţii de luminozitatea
redusă. Astfel, frunzele se orientează paralel cu solul pentru a capta toată
energia luminoasă incidentă. Dacă şi celelalte condiţii sunt favorabile,
căldura şi umiditatea, toate căile metabolice vor funcţiona iar zaharurile
produse vor fi translocate în zonele de creştere activă, unde sunt necesare,
frunzele tinere, rădăcini şi meristemele de creştere. În perioadele de stres
hidric plantele recţionează în moduri foarte diferite. Astfel, unele plante tind
să-şi micşoreze suprafaţa foliară, pentru a reduce transpiraţia, orientându-şi
frunzele perpendicular pe sol, în acest fel, primind mai puţină lumină şi
căldură. Deasemenea, unele specii îşi închid stomatele, tot pentru a reduce
pierderea de apă. Odată cu fotosinteza se reduc şi celelalte procese
metabolice. Formarea de clorofilă este foarte mult diminuată iar procesul de
translocare a zaharurilor va fi limitat şi, odată cu aceasta, şi formarea de
frunze noi, rădăcini sau creşterea meristemelor.
În condiţii de secetă, şi cuticula manifestă schimbări în ceaa ce
priveşte compoziţia. Astfel, se produce mai multă ceară, pentru a proteja
frunza împotriva deshidratării. Alt fenomen pe care îl manifestă cuticula
este umflarea sau contractarea, în funcţie de conţinutul de apă. În condiţii de
stress, cuticula pierde apă şi se contractă, micşorând căile de intrare a
erbicidelor hidrofile prin cutină sau pectină deoarece „nervurile” de ceară
sunt mai apropiate. Cele formulate ca ester pătrund în frunză mai uşor în
aceste condiţii, aşa cum am menţionat anterior.
Aceste fenomene influenţează foarte mult absorbţia, translocarea şi, în
final, efectul erbicid al substanţelor aplicate (100,101,102).
III.2.6.2. Influenţa umidităţii solului asupra eficacităţii erbicidelor
Erbicidele care se aplică pe sol trebuie să găsească un sol reavăn, care
să le favorizeze reţinerea de către particulele de sol şi intrarea în plantă.
Pentru ca substanţa activă să aibe efect trebuie ca sămânţa de buruiană să
germineze, să formeze rădăciniţe şi lăstari subterani, căile prin care erbicidul
intră în plantă. Cea mai bună epocă de aplicare a erbicidelor preemergente
este chiar după semănat, când solul se lucrează superficial pentru crearea
100
patului germinativ. Aplicarea pe un sol uscat dă rezultate slabe pentru că
erbicidul nu se fixează pe particulele de sol ci se pierde prin diversele căi de
degradare arătate la persistenţa erbicidelor în sol.
Erbicidele volatile au nevoie de încorporare imediată în sol cu discul
sau combinatorul. Astfel de erbicide nu se mai folosesc, deocamdată, la noi
în ţară. Este vorba despre binecunoscutele erbicide Treflan (trifluralin),
Diizocab (butilat), Eradicane (EPTC) ş.a. Efectul acestor erbicide depinde în
mod esenţial de timpul când urmează utilajul de încorporare după maşina de
erbicidat. Practic, acestea trebuie să lucreze unul după altul. Timpul de 10
sau 15 minute dintre aplicare şi încorporare este, deja prea mare şi erbicidul
nu va mai avea niciun efect, mai ales dacă este soare, cald.
O ploaie venită după aplicarea erbicidelor de sol este exact ce îi
trebuie erbicidului pentru a se fixa de sol şi a avea efect. Totuşi, gradul de
mărunţire a solului şi intensitatea ploii pot afecta eficacitatea produsului.
Dacă solul este prea mărunţit şi plouă mult se poate forma crustă. Acest
fenomen este influenţat şi de caracteristicile fizice ale solului. Un conţinut
mare de argilă măreşte probabilitatea ca solul să formeze crustă iar solurile
cu humus mai mult şi de calitate mai bună diminuează sau elimină acest
pericol. Solurile nisipoase nu formează crustă. Pe lângă afectarea răsăririi,
pericolul acestui fenomen este că se crează crăpături prin care plăntuţele de
buruieni ajung la suprafaţă, neintrând în contact cu erbicidul. Buruienile
răsărite se observă doar în crăpăturile formate. Dacă intervin ploi periodic,
solul nu se usucă la suprafaţă, nu formează crustă, cultura răsare şi are un
avantaj împotriva buruienilor dacă acoperă solul. O altă situaţie care trebuie
evitată este lucrarea necorespunzătoare a solului, când se lasă bulgări mari
de pământ. După ploi, aceşti bulgări se fărâmă şi expun solul din interior
care nu a primit erbicid, sol din care răsar buruieni.

- sol tratat cu erbicid

- sol la care nu ajuns erbicid.
Figura 3.4. Distribuţia erbicidul aplicat pe sol prea mărunţit (a), sol potrivit de
mărunţit (b) şi pe sol bolovănos (c).

101
 - sol tratat cu erbicid
- sol la care nu ajuns erbicid.
Figura 3.5. Efectul ploilor abundente asupra efectului erbicidului: a – solul prea
mărunţit formează crustă care permite răsărirea buruienilor prin crăpături; b – solul
lucrat normal nu formează crustă; c – solul bolovănos, prin spargerea bolovanilor
expune sol netratat din care pot răsări buruieni.

III.2.7. Persistenţa şi remanenţa erbicidelor în sol

Persistenţa erbicidelor este durata cât substanţa aplicată poate să-şi
facă efectul erbicid asupra buruienilor. Această caracteristică a erbicidelor
se exprimă prin durata de înjumătăţire care reprezintă timpul în care
cantitatea iniţială aplicată se înjumătăţeşte prin fenomenele specifice pe care
le suportă în masa solului, fenomene de degradare microbiologică, chimică
sau fizică. Dacă după cultura la care s-a aplicat un anumit erbicid urmează o
cultură sensibilă la acea substanţă şi încă mai este prezentă în sol aşa încât
să o afecteze, fenomenul se numeşte remanenţă. Durata de înjumătăţire se
notează DT 50 şi variază foarte mult cu doza aplicată, tipul de erbicid, tipul
de sol (procentul de argilă şi de materie organică, pH), caracteristicile
climatice ale zonei (temperatură şi umiditate) precum şi tipul de vegetaţie
prezent. În prima perioadă, viteza de degradare a erbicidelor este mai mare,
până se ajunge la circa 20% din cantitatea iniţială aplicată, după care scade
semnificativ (96).
Variaţia în timp a concentraţiei în sol a unui produs comercial erbicid
poate fi ilustrată astfel (figura 2.6).

102
 Figura 3.6. Exprimarea grafica a persistenţei şi remanenţei erbicidului în sol

Intervalul de timp dintre concentraţia minimă pentru ca erbicidul să

aibe efect şi cea la care cultura următoare nu mai este sensibilă se numeşte
durată de remanenţă a erbicidului în sol. Aceasta poate varia de la câteva
săptâmâni la mai mult de 6 luni. Erbicidele cu cea mai mare durată de
remanenţă sunt cele din grupa sulfonilureicelor.
Inactivarea erbicidelor în sol se poate face prin degradare microbiană,
descompunere chimică, descompunere fotochimică, adsorbţie la suprafaţa
coloizilor, pierdere prin eroziune şi scurgere din sol, volatilizare.
Degradarea microbiană este cel mai des întâlnită deoarece solul
conţine un număr mare de specii bacteriene capabile să descompună
substanţele active care sunt de origine organică. În urma acestei degradări
rezultă molecule mai mici, CO2, apă şi diverse săruri. Produşii metaboliţi
rezultaţi au diverse proprietăţi de adsorbţie, toxicitate şi stabilitate chimică.
Unii dintre aceşti produşi au toxicitate chiar mai mare decât a substanţei
active originare.
Degradarea microbiologică este influenţată de căldură, umiditate şi de
conţinutul de materie organică a solului. Fiind substanţe organice, erbicidele
pot fi folosite de microorganisme drept sursă de energie şi proteică ori pot fi
metabolizate împreună cu alte substanţe organice prezente în sol. Aplicarea
ani la rând a unei substanţe erbicide măreşte populaţia bacteriană capabilă să
o descompună, reducând timpul cât aceasta este prezentă în sol. Aplicarea
pentru prima dată a unei substanţe necesită un anumit timp pentru ca

103
populaţia bacteriană selectivă să se înmulţească suficient pentru a degrada
respectiva substanţă organică. Dacă solul nu are suficientă diversitate
microbiologică pentru a degrada substanţa activă, intervin alte mecanisme
de degradare, de origine fizică sau chimică.
Fotodegradea este fenomenul de descompunere a substanţei active sub
acţiunea radiaţiei solare. Aceasta depinde de latitudine, anotimp, momentul
din zi, climat, poluarea atmosferică şi umbrire.
Degradarea chimică implică reacţii de hidrolizare (reacţia cu
hidrogenul din apă), oxidare şi disociere ionică.
Imobilizarea fizică se produce prin adsorbţia de către coloizii solului.
De aceea, pe solurile cu argilă sau materie organică multă este necesară o
cantitate mai mare de erbicid. Alt gen de imobilizare este şi prin absorbţia
de către speciile de buruieni care pot metaboliza erbicidul, specii rezistente.
Aceste două tipuri de imobilizare sunt, totuşi, reversibile. Un efect benefic
al acestor două tipuri de imobilizare este prevenirea răspândirii erbicidului
în apa freatică unde poate avea efect toxic, producând poluare. În plus,
adsorbţia măreşte durata de acţiune a substanţei active. Fenomenul de
adsorbţie la suprafaţa coloizilor solului depinde de conţinutul solului în
argilă, humus, de pH ul soluţiei solului şi de caracteristicile chimice ale
erbicidului. La un pH mai alcalin şi la o temperatură mai scăzută adsorbţia
scade. Erbicidele mai greu solubile în apă sunt mai puternic imobilizate prin
adsorbţie. Erbicidele sub formă de săruri sunt cele mai solubile în apă,
urmate de cele acide şi de forma esterificată, nepolară. Capacitatea unui
erbicid de a se adsorbi şi de a se elibera, a se desorbi influenţează foarte
mult mobilitatea lui în sol şi expunerea la degradare. O adsorbţie puternică
încetineşte viteza de degradare microbiologică în mod semnificativ dar
poate facilita descompunerea chimică. Totuşi, cel mai important factor al
adsorbţiei erbicidelor în sol este conţinutul de humus (103,104).

Mobilizarea prin eroziune, scurgere în sol şi volatilizarea

erbicidelor
Mobilitatea erbicidelor se poate face odată cu particulele de sol prin
eroziune de suprafaţă sau prin soluţia solului, prin percolare în apa freatică.
Erbicidele sub formă de soluţie se adsorb mai puţin decât cele esterificate
fiind mult mai mobile în sol şi mai uşor biodegradabile. Formulările
nonpolare, esterificate se adsorb mai puternic pe particulele de sol, intră mai
uşor în plantă dar sunt şi mai volatile.
Volatilizarea înseamnă trecerea erbicidului în stare de gaz, în
atmosferă. Acest fenomen se produce în timpul aplicării sau chiar după
aplicare pe plante sau sol. În primul rând, volatilizarea depinde de masa
moleculară a substanţei active, de temperatură, umiditate şi conţinut de
104
substanţă organică. Cele mai volatile substanţe, deja nu se mai folosesc.
Folosirea unui surfactant potrivit reduce semnificativ volatilizarea
(110,114).
III.2.8. Toxicitatea erbicidelor
Dacă se respectă toate normele de aplicare, erbicidele nu reprezintă un
risc major pentru sănătatea oamenilor. În anumite situaţii, totuşi, oamenii
pot veni în contact cu produsele toxice aplicate. Astfel, dacă se intră în zona
tratată prea devreme după aplicare pot apărea unele fenomene de toxicitate.
Muncitorii care manipulează produsul comercial erbicid când îl toarnă în
echipamentul de pulverizat, pot, deasemenea, în mod accidental, să vină în
contact epidermic, prin inhalare sau iritare a ochilor. De aceea este
obligatorie purtarea echipamentului de protecţie.
Toxicitatea pesticidelor, în general, se exprimă prin doza letală DL 50
care reprezintă cantitatea de toxic ce omoară 50% din animalele de
experienţă. După acest indicator, pesticidele se clasifică în 4 grupe.
Tabelul 3.1.Grupele de toxicitate a pesticidelor în funcţie de DL50
Grupa de Efecte DL50 Exemple Culoarea
toxicitate toxice (mg/kg etichetei
posibile şi corp)
notare
I Extrem de <50 - Roşie
toxice, T+
(pericol)
II Puternic 50-200 - Verde
toxice, T
(pericol)
III Moderat 200- Bromoxinil (Buctril), paraquat Albastră
toxice, Xn 1000 (Gramoxone), cafeina, nicotina,
(atenţie, kerosenul,
nociv)
IV Slab >1000 Bentazon (Basagran), clodinafop Neagră
toxice, Xi propargil (Traxos), clomazone
(atenţie, (command), clopiralid (Lontrel), 2,4 D,
iritant) MCPA, MCPB (SDMA ş.a.) dicamba
(Banvel), dimetenamid (Frontier),
fluazifop butil (Fusilade), linuron
(Afalon), metolaclor (Dual), metribuzin
(Sencor), pinoxaden (Axial), quizalofop
etil (Killer).

105
 Substanţe active cu toxicitate foarte scăzută, aproape netoxice, cu
DL50 > 5000 mg/kg corp: cletodim (Select), clorsulfuron (Glean),
desmedifam, etofumesat (Betanal), glifosat (Roundup), imazamox (Pulsar),
izoxaflutol (Merlin), metsulfuron (Laren), nicosulfuron (Mistral),
mesotrione (Callisto), napropamid (Devrinol), oxifluorfen (Goal),
pendimetalin (Stomp), picloram (Galera), rimsulfuron (Titus), tifensulfuron
metil (Harmony), tribenuron metil (Express).
Substanţele din grupele III şi IV pot fi folosite de populaţie dar cele
din grupele I şi II se folosesc doar de unităţi specializate (110,114).
Personalul care aplică erbicidele poate fi expus la cantităţi de
substanţă toxică ce poate varia de la micrograme la miligrame pe metru cub
de aer însă expunerea accidentală cutanată este mult mai periculoasă şi se
poate produce accidental dacă se produc scurgeri. Un contact al substanţei
toxice cu pielea poate echivala cu o zi întreagă de lucru de aplicare.
Deoarece contactul cu pielea este mai frecvent decât ingestia, DL50 dermal
este mai important decât DL50 oral.
III.2.8.1. Efecte toxice
Reacţia umană la efectul toxic al unui erbicid depinde gradul de
toxicitate al acestuia, de doza folosită, de durata de expunere, de calea de
expunere şi de modul cum acesta este metabolizat şi eliminat din organism.
Oamenii pot avea reacţii diferite la aceeaşi substanţă toxică. Persoanele
subponderale sunt mai sensibile decât cele supraponderale. Toxicitatea se
poate manifesta prin blocarea unor procese biochimice ale corpului sau prin
ruperea sau dizolvarea membranelor celulare. Dozele mici nu produc
fenomene toxice imediate dar cele mari pot produce efecte grave sau chiar
moartea. Efectele pot fi locale, cum este iritaţia ochilor ori afectarea nasului,
gâtului şi a căilor respiratorii sau pot fi generalizate, atunci când toxicul
intră în sânge. Simptomele pot apărea imediat sau gradual, în timp. Efectele
la nivele scăzute de expunere, care pot apărea după amestecarea cu apa şi în
timpul aplicării se referă la iritaţia ochilor şi a pielii, durere de cap şi
ameţeală. Expunerea la doze mai mari, ca atunci când se manevrează
erbicide sub formă concentrată poate determina înceţoşarea vederii,
ameţeală, transpiraţie puternică, stare de slăbiciune, durere de stomac, vomă,
diaree, sete puternică şi băşici pe piele. Mai pot apărea alterări ale stării
psihice ca stare de nelinişte şi anxietate.
În cazurile de contaminare epidermică uşoară trebuie să se aplice
spălături abundente ale pielii cu apă şi săpun. Cazurile extreme pot genera
convulsii, stare de inconştienţă, paralizie şi chiar moarte. În aceste cazuri
este obligatorie prezentarea la un medic pentru a i se aplica antidotul
menţionat pe eticheta produsului (110,114).
106
 III.2.9. Selectivitatea erbicidelor
Selectivitatea este proprietatea erbicidelor de a afecta unele plante
(buruienile sau alte plante de cultură prezente neintenţionat pe teren) şi de a
nu produce efecte fitotoxice asupra culturii. Acest fenomen este complex şi
dinamic, implicând interacţiunea dintre plantă, erbicid şi mediu.
III.2.9.1. Influenţa plantei asupra selectivităţii erbicidelor
Specificitatea plantei în privinţa selectivităţii erbicidului are în vedere
următoarele aspecte: genetica plantei, vârsta, ritmul de creştere, morfologia,
fiziologia şi biochimia plantei. Specia de plantă şi chiar anumite rase
fiziologice răspund în mod diferit la un anumit erbicid. În ce priveşte vârsta,
plantele tinere sunt mai uşor de combătut decât cele bătrâne. Plantele cu
creştere rapidă folosesc mai repede toxicul şi sunt mai uşor de combătut.
Morfologia frunzei are importanţă majoră în absorbţia toxicului. Astfel,
plantele care au frunza acoperită cu ceară sau perişori fini sunt mai greu de
combătut decât cele cu frunza lipsită de aceste elemente. Ştirul, muştarul,
ciumăfaia sunt exemple de buruieni mai uşor de combătut cu erbicide
postemergente, pe când loboda, teişorul sau zămoşiţa se combat mai greu.
Însuşirile metabolice, deasemenea, determină ce specii sunt combătute de un
anumit erbicid. Astfel, în speciile sensibile, căi metabolice esenţiale sunt
afectate grav sau stopate. Acestea sunt: sinteza acizilor graşi, sinteza
proteinelor, diviziunea celulară, etc. (89).
III.2.9.2. Influenţa tipului de erbicid asupra selectivităţii
Deşi au aceeaşi substanţă activă, modul de formulare influenţează
activitatea erbicidelor. Astfel, formularea erbicidelor fenoxiacide de tipul
2,4 D ca ester este mai activă împotriva buruienilor cu frunză lată asupra
cărora se aplică decât formularea ca sare de amină sau de sodiu. Acest lucru
se datorează mai bunei penetrări a frunzei. Deasemenea, adăgarea unui
adjuvant îmbunătăţeşte acţiunea erbicidului, aşa cum am arătat la
subcapitolul respectiv (85,89).
III.2.9.3. Influenţa mediului asupra selectivităţii erbicidelor
Tipul de sol influenţează cât erbicid aplicat intră în plantă. Solul
nisipos şi cel cu materie organică mai puţină reţine mai puţin erbicid, lăsând
mai mult disponibil de a intra în plantă. Din acest motiv, aceste soluri sunt şi
mai puţin selective pentru unele culturi, cum ar fi soia la metribuzin.
Dimpotrivă, solurile argiloase şi cu materie organică mai multă necesită
doze mai mari. Irigarea sau cantitatea de precipitaţii influenţează adâncimea
la care ajunge erbicidul aplicat la sol dar şi creşterea generală a plantei,

107
putând determina fenomenul de stres hidric ce afectează foarte mult acţiunea
erbicidului. Temperatura aerului influenţează transportul erbicidului în
plantă, ritmul reacţiilor biochimice şi al creşterii plantei şi, în final, eficienţa
erbicidului. Umiditatea relativă a aerului, vântul şi starea de nutriţie a
plantei pot afecta, deasemenea, acţiunea erbicidelor (89).

III.2.9.4. Tipuri de selectivitate

a. Selectivitatea de doză
Orice erbicid aplicat în doză prea mare nu mai este selectiv pentru
cultura la care se aplică. Pe de altă parte, aplicarea unei doze mai mici decât
cea recomandată nu mai distruge buruienile. Selectivitatea de doză se aplică
şi între diferitele specii de buruieni. Astfel, erbicidele
antimonocotiledoneice, cum sunt Fusilade, Agil, ş.a. se aplică în doze mai
mici împotriva monocotiledonatelor anuale şi în doze mai mari împotriva
celor perene. Astfel de exemplu este şi erbicidul Goal (oxifluorfen) care
trebuie aplicat în doză mai mică la ceapa semănată, în primele faze de
vegetaţie, faţă de ceapa plantată din arpagic, care suportă doze triple (89).
b. Selectivitatea morfologică
Reţinerea picăturilor pulverizate pe plante depinde, în primul rând,
caracteristicile frunzei: felul suprafeţei şi de unghiul sub care acestea cad pe
frunze. Acestea pot rămâne pe unele frunze sau pot sări de pe ele, în funcţie
de acest factor simplu. Tensiunea superficială este alt factor care
influenţează reţinerea de către frunză. Picăturile cu tensiune superficială
mare sunt mai bombate şi fac contact mai puţin cu frunza pe când cele cu
tensiune superficială mai mică se aplatizează pe acestea, mărind suprafaţa
de contact. Acest lucru este obţinut prin adăugarea de surfactanţi.
Dimensiunea picăturilor este, deasemenea, foarte importantă. Picăturile mai
mici de 0,1 mm nu au suficientă masă pentru a sări de pe frunză dar sunt atât
de mici încât pot fi luate de vânt.

Figura 3.7. Influenţa unghiului de contact al picăturii pulverizate pe frunză asupra

suprafeţei de contact cu frunza.

Cu cât unghiul de contact este mai mic, cu atât suprafaţa de contact

este mai mare. Mai jos, se dau câteva astfel de valori pentru diverse specii:
108
 Tabelul 3.2. Unghiul de contact al picăturilor de apă cu fruzele unor specii
Specia Unghiul de contact al picăturilor de apă
cu frunza
Mazăre 169
Orz 166
Odos 161
Muştar sălbatic 64
Rocoină 78
Lobodă 157

Dacă frunzele plantei de cultură au multă ceară, acest lucru poate fi

folosit ca element morfologic de selectivitate. Este cazul erbicidului de
contact Goal 4F aplicat la ceapă şi usturoi. Frunzele de mazăre, deasemenea,
se bazează pe acest tip de selectivitate, precum şi cerealele păioase.
Frunzele tinere sunt mai susceptibil de a fi afectate de erbicide pentru
că nu au suficient de multă ceară pe frunze (104)).
c. Selectivitatea de poziţie
Constă în semănatul culturii sub stratul de erbicid aplicat la sol. De
exemplu, culturile cu seminţe mari, cum sunt porumbul şi soia sunt selective
pentru pendimetalin (Stomp) pentru că erbicidul este aplicat după semănat,
deasupra solului, se absoarbe puternic şi nu afectează porumbul sau soia
pentru că se absoarbe doar prin rădăcini iar prin stratul de sol tratat,
superficial, trece doar plăntuţa. Alt exemplu de acest fel este isoxaflutolul
(Merlin) la porumb. Tot ca selectivitate de poziţie poate fi considerată şi
aplicarea erbicidelor peliculare, greu mobile, care se absorb puternic de sol,
la răsaduri. Oxifluorfenul (Goal) se poate amesteca cu metolaclor (Dual
960) în tanc, pentru mărirea spectrului de combatere şi aplica pe solul
modelat, înainte de plantare. Cu ocazia plantării, se distruge pelicula
erbicidală şi răsadul creşte nestingherit pe câtă vreme, pe solul tratat,
pelicula erbicidală acţionează împotriva buruienilor pe care le poate
combate.
În acest tip de selectivitate intră şi aplicarea dirijată a erbicidelor totale
pe sub coroana pomilor, a viţei sau chiar a porumbului, când este mai mare.
d. Selectivitatea de epocă de aplicare
Acest tip de selectivitate se referă la aplicarea erbicidului într-o
perioadă când nu poate afecta cultura sau în afara perioadei de vegetaţie.
Aici putem vorbi despre:
- aplicarea metribuzinului (Sencor) la lucernă între coase,
- aplicarea glifosatului (Roundup) după recoltarea păioaselor, asupra
buruienilor perene,
- aplicarea erbicidelor hormonale la păioase primăvara, înainte de
alungirea paiului şi la porumb în 3-5 frunze;

109
 - aplicarea nicosulfuronului la porumb până în 6 frunze;
e. Selectivitatea metabolică
Este cea mai întâlnită formă de selectivitate. Plantele selective la o
anumită substanţă activă o metabolizează la compuşi nontoxici mai repede
decât buruienile. Plantele şi animalele utilizează, în metabolismul lor
aceleaşi enzime pentru neutralizarea anumitor toxine. Diferenţa dintre ele
este că plantele nu au sistem excretor, nu elimină prin urină metaboliţii.
Aceşti compuşi, la plante, sunt izolaţi în vacuola celulei sau în peretele
celular.
Procesul de degradare a toxinelor la produşi netoxici este influenţat de
ritmul în care se desfăşoară metabolismul plantei. Acesta, la rândul lui este
influenţat de
- accesibilitatea apei;
- temperatură;
- dozele prea ridicate, care depăşesc capacitatea plantei de
metabolizare a toxicului;
- competiţia cu alte pesticide, dacă acestea se aplică împreună cu
erbicidul şi
- aplicarea safenerurilor.
f. Selectivitatea biochimică
Unele specii sunt diferite mult din punct de vedere biochimic faţă de
altele. Acest lucru se întâmplă între familiile botanice sau chiar între clasele
botanice. Astfel, clopiralidul (Lontrel) combate, în special buruienile din
familia comosite, cum sunt pălămida, cornacul, susaiul şi nu le afectează
deloc pe cele din familia chenopodiacee, cum este loboda. Substanţele
antimonocotiledoneice postemergente din Fusilade sau Agil combat doar
monocotiledonatele pentru că toxicul nu găseşte în dicotiledonate enzima de
care să se lege şi pe care să o afecteze (114).
g. Selectivitatea genetică
În ultimii ani au apărut culturi rezistente la erbicide puternice,
sufonilureice sau chiar la erbicide totale, sistemice (glifosat) sau de contact
(glufosinat). Această selectivitate a fost obţinută prin transfer de gene de
rezistenţă obţinute de la plante rezistente, cum este floarea soarelui la
tribenuron metil sau de la bacterii care produc enzima ce metabolizează
substanţa activă, cum este cazul aşa – numitelor culturi modificate genetic:
porumb şi soia Roundup Ready. Acea bacterie a fost descoperită întâmplător
iar gena responsabilă de metabolizarea glifosatului a fost transmisă
culturilor. Alte gene de rezistenţă au fost obţinute prin tratamentul polenului
cu agenţi mutageni. În ţara noastră nu mai este permisă cultivarea
porumbului şi soiei modificate genetic (114).

110
 III.2.10. Operaţiunile premergătoare aplicării erbicidelor şi dupa
aplicarea acestora
III.2.10.1. Pregătirea amestecului de stropit şi compatibilitatea la
amestec
Toate erbicidele se aplică în amestec cu apă, formând o soluţie,
emulsie sau suspensie. Soluţia înseamnă că erbicidul se dizolvă în apă,
emulsia este amestecul dintre apă şi un erbicid concentrat emulsionabil (CE
sau EC) care conţine un agent emulgator ce favorizează amesecul cu apa;
lăsat în repaus, amestecul se separă. Suspensia este amestecul dintre apă şi
un erbicid pudră, care nu se dizolvă în apă şi, de aceea, trebuie amestecat
permanent înaintea şi în timpul aplicării; lăsat în repaus, sedimentează.
Calitatea apei este importantă deoarece poate afecta eficacitatea erbicidelor.
Astfel de probleme pot fi:
- existenţa de nămol poate înfunda duzele;
- pH ul prea acid sau prea alcalin poate determina o dizolvare mai
redusă;
- conţinutul ridicat de calciu, magneziu sau sodiu poate determina
inactivarea substanţei active, descompunerea ei sau precipitarea;
- apa prea rece poate determina creşterea vâscozităţii sau gelificarea
soluţiei, în special când se adaugă aditivi pe bază de uleiuri. Apa prea caldă
poate intensifica reacţia de hidroliză.
Reacţia apei folosite la pregătirea amestecului de stropit se verifică
folosind benzi de hârtie indicatoare. PH-ul trebuie să fie între 5 şi 8. Dacă
apa conţine nămol, se observă privind o monedă într-o găleată. Dacă apa
este dură (conţinut de CaCO3 > 1000 ppm) nu face clăbuc cu săpun dar face
cu şampon iar dacă are conţinut mare de NaCl este sărată la gust.
După ce s-a stabilit cât erbicid trebuie pus în rezervorul maşinii, acesta
se umple întâi cu apă în proporţie de circa 70% şi se porneşte agitarea. Dacă
se folosesc două erbicide, primul care se pune în tank este cel mai greu
solubil. Ordinea de solubilitate este următoarea: erbicide WDG (granule
dispersabile în apă), pasta fluidă (F, L sau AS – flowable, liquid sau
aqueous suspension), concentrat emulsionabil (CE sau EC) şi concentrat
solubil (CS, SC sau WSC – water soluble concentrate). Granulele
dispersabile în apă au nevoie de circa 10 minute de amestecare pentru a se
dispersa bine în apă. Apoi, rezervorul maşinii se umple aproape de tot. Dacă
folosim şi erbicide pe bază de glifosat, acestea se pun la sfârşit, când
rezervorul este aproape plin. Dacă este nevoie şi de adjuvanţi, aceştia se pun
după erbicidele pe bază de glifosat după care se umple tot rezervorul.
În cazul când se doreşte aplicarea a două erbicide împreună trebuie să
verificăm dacă sunt compatibile. Acest lucrru înseamnă dacă apar fenomene
111
fizice sau chimice care să inactiveze unul sau ambele erbicide ori să facă
imposibilă aplicarea lor. Astfel, dacă se formează geluri sau precipitate,
acestea fac imposibilă pulverizarea. Testul de compatibilitate constă în
pregătirea unui amestec apă-erbicide în concentraţia care trebuie aplicată.
Amestecul se face într-un borcan de sticlă. Astfel, dacă în 300 litri apă
trebuie pus 1 litru dintr-un erbicid şi 0,5 litri din celălalt erbicid, se face
următorul calcul:
300 000 ml apă ................... 1000 ml erbicid I şi 500 ml erbicid II
300 ml apă .......................... 1 ml erbicid I şi 0,5 ml erbicid II
600 ml apă .......................... 2 ml erbicid I şi 1 ml erbicid II.
Borcanul astfel pregătit se acoperă cu capac şi se fac 100 de răsturnări,
după care se lasă în repaus 30 de minute. Fenomenele de icompatibilitate
înseamnă: precipitat, sedimentare sau separare de faze. Dacă amestecul
rămâne omogen, cele două erbicide sunt compatibile. Ca regulă generală, se
pot amesteca erbicide cu aceeaşi stare de formulare, de exemplu,
concentratele emulsionabile între ele, concentratele solubile între ele,
pudrele dispersabile între ele ş.a.m.d. tot ca o regulă generală, aplicarea
imediată, după amestecare reduce posibilităţile de incompatibilitate.

112
 Tabelul 3.3. Compatibilitatea la amestec a unor substanţe active erbicide
Substanţa Glifosat Pendi Metri Diflu Cleto MCPA Quiza Flua Propaqui
activă şi erbicidul metalin buzin fenican dim sodiu lofop zifop zafop
Roundup Stomp Sencor Pelican Select Esteron Targa Fusilade Agil
Glifosat Roundup √
Pendimetalin Stomp √
Metribuzin Sencor √ X
Diflufenican Pelican √ AC AC AC AC
Cletodim Select AC
MCPAsodiu Esteron X X
Quizalofop Targa X AC X
Fluazifop Fusilade AC
Propaquizafop Agil AC X
Legenda: √ - amestec compatibil; X – amestec incompatibil; AC – amestec compatibil dar afectează cultura.

113
Sursa: 117. http://www.nufarm.com/Assets/21355/1/2012NufarmTankMixingGuide.pdf
 III.2.10.2. Pregătirea şi reglajul maşinii de erbicidat
Înainte cu cel puţin o zi se anunţă vecinii terenului pe care îl tratăm cu
ce substanţă vom efectua tratamentul. Orice maşină de erbicidat are un
rezervor, o pompă şi rampa cu duzele prin care se face pulverizarea.
Întreaga instalaţie trebuie spălată după fiecare aplicare deoarece diversele
substanţe active pot coroda materialele din care sunt confecţionate
rezervorul, pompa sau furtunurile. Deasemenea, unele culturi pot fi foarte
sensibile chiar la concentraţii foarte mici ale unor substanţe active, cum sunt
cele sulfonilureice sau hormonale. Gura rezervorului trebuie prevăzută cu o
sită fină pentru a preveni punerea de gunoaie care ar înfunda duzele.
Reglajul maşinii de erbicidat este necesar pentru a şti cât amestec
administrează maşina la hectar. De exemplu, dacă debitul de administrare al
maşinii este de 300 litri la hectar iar capacitatea rezervorului este de 900 de
litri, vom trata 3 hectare cu un rezervor plin. Cantitatea de erbicid care se
pune în rezervor trebuie să ţină seama de acest lucru. De exemplu, în această
situaţie trebuie să punem în rezervor erbicid pentru 3 hectare.
Reglajul debitului maşinii se face ajustând cantitatea de amestec ce ajunge
la rampa de erbicidare prin robinetul cu care este prevăzută instalaţia. În acest fel,
mai mult sau mai puţin amestec se va întoarce în rezervorul maşinii, asigurând, în
acest fel şi agitarea amestecului de erbicidat. Cel mai simplu mod de a vedea câtă
soluţie distribuie maşina la hectar este de a stropi cu apă simplă chiar un hectar.
Dacă acest lucru este dificil, se reduce suprafaţa pe care se face proba de 10 ori,
adică 1 000 m2. Această suprafaţă se obţine împărţind 1 000 m2 la lăţimea de
lucru a maşinii. Astfel, dacă lăţimea de lucru a maşinii este de 12 m, lungimea pe
care trebuie să o parcurgă maşina pentru a trata 1 000 m2 este 83,3 m. Cantitatea
distribuită se măsoară umplând rezervorul maşinii din nou. Altă metodă de
determinare este prin cronometrarea timpului necesar maşinii pentru a străbate
cei 83,3 m lungime. Apoi, se lasă maşina să funcţioneze la staţionar acest timp,
după care se determină câtă apă a administrat prin reumplerea rezervorului.
Uniformitatea de distribuire a duzelor se face la staţionar, prin colectarea
cantităţii distribuite de fiecare duză într-un anumit timp. Se admite o variaţie de
10%. Duzele înfundate sau care distribuie prea mult sau prea puţin se înlocuiesc.
Nu se introduc beţe, sârmă sau altceva pentru a le curăţa deoarece se
decalibrează.
Rampa de erbicidat, pe care sunt montate duzele trebuie să
funcţioneze paralel cu solul, pentru a evita supradozările sau subdozările.
Duzele trebuie aşezate cu fanta la un unghi de 10 grade faţă de
perpendiculara pe direcţia de înaintare. Acest lucru este necesar pentru a
asigura uniformitatea de distribuire a soluţiei pe suprafaţa solului şi pentru a
evita unirea jeturilor.

114
 Maşina de erbicidat nu trebuie să se oprească în timpul tratamentului
pentru a nu crea supradozări, unde toate plantele vor fi distruse şi se va
acumula erbicid foarte mult în sol şi nu va mai creşte nimic ani de zile, în
acel loc. Se observă câte brazde pot fi tratate cu un rezervor. Dacă soluţia nu
mai ajunge pentru o brazdă întreagă, se reumple rezervorul ţinând cont că la
900 l am pus cantitatea pentru 3 hectare. Acest lucru este necesar pentru a
evita supradozările şi a nu face treceri în plus.
III.2.10.3. Operaţiunile ce trebuie făcute după efectuarea
tratamentului
După efectuarea tratamentului, toate datele aplicării trebuie notate
într-un tabel cu următarele rubrici:
Tabelul 3.4.Datele erbicidării
Data Sola Cultura Specii de Erbicidul Doza Cant. de Starea Direcţia Tempera
talia buruieni Substanţa Conc. apă la vremii şi viteza tura aerului
prezente activă hectar vântului
talia

Recipientele, după ce au fost golite în rezervorul maşinii se clătesc de

3 ori şi conţinutul se pune în rezervor. Recipientele mari se returnează
producătorului iar cele mici, cum sunt pungi sau bidonele mici, se ard.
Maşina de erbicidat se clăteşte după fiecare utilizare pentru că substanţa
activă poate afecta diversele părţi componente. Apa rezultată se pune într-o
groapă specială, care să nu aibe legătură cu apa freatică sau cu vreo apă
curgătoare. Această groapă se astupă cu var iar deasupra, cu un strat de
pământ şi se semnalizează.
III.2.11. Absorbţia erbicidelor în plante
III.2.11.1. Absorbţia prin frunze
Înainte de de a-şi face efectul erbicid, orice substanţă trebuie, mai întâi
să intre în frunză. Pentru aceasta, ea trebuie să penetreze cuticula frunzei,
care este pieliţa ce acoperă frunzele. Aceasta este un înveliş care nu este
format din celule vii ci este compus dintr-un strat de ceară hidrofob şi
lipofil, cutină şi pectină care sunt hidrofile. Cuticula poate fi asemuită cu un
burete unde nervurile sunt constituite de cutină iar ce este printre ele este
ceara. La suprafaţă se află un strat de ceară epicuticular. Cuticula diferă
foarte mult cu specia de plantă.
Absorbţia erbicidelor în plantă este, de regulă, un fenomen pasiv,
bazat pe difuzie însă, pentru anumite substanţe active apropiate biochimic
de moleculele metabolice, absorbţia se face activ, cu consum de energie,
deoarece planta recunoaşte aceste substanţe ca fiind apropiate de cele
115
folosite în metabolismul ei. Aceste substanţe sunt acidul 2,4 D, recunoscut
ca o auxină, hormon de creştere, glifosat, recunoscut de gruparea fosfat (gli
vine de la glicină, un aminoacid, iar fosat de la fosfonat) şi paraquatul,
recunoscut de putresceină, un derivat al aminoacizilor.
Erbicidele lipofile se absorb prin ceara cuticulară, trecând uşor prin
ceara cu care este impregnată cuticula, ceară care se află printre nervurile de
cutină şi pectină. Cu timpul, cuticula devine mai hidrofilă iar mişcarea
erbicidelor lipofile încetineşte. Absorbţia iniţială în ceara cuticulară poate
reprezenta un procent mare din cantitatea de erbicid lipofil absorbit de
frunză. Mai departe, erbicidele lipofile pot avea dificultăţi în a trece de
cuticulă în stratul de celule epidermale ale frunzei. O anumită cantitate din
aceste erbicide lipofile poate fi reţinută de membrana citoplasmatică (format
din două straturi lipidice cu dublu caracter, hidrofil şi lipofil). De exemplu,
erbicidul Fusilade, formulat ca ester, este repede absorbit de cuticulă. Odată
intrat în plantă, substanţa activă revine la componenţii ei iniţiali: partea
acidă, adevăratul component erbicid, şi alcool. Formularea erbicidelor ca
esteri reprezintă un avantaj, din acest punct de vedere, pentru că se absorb
mai repede prin stratul de ceară al cuticulei.

Figura 3.8. Pătrunderea diferenţiată a erbicidelor hidrofile (polare) şi lipofile

(nepolare) prin cuticula frunzei şi peretele celular, până la membrana citoplasmei. 1 –
picătura pulverizată pe frunză; 2 – stratul de ceară; 3 – cutina; 4 – pectina; 5 –
peretele celular celulozic; 6 – citoplasma celulei; 7 – membrana citoplasmei.

116
 Erbicidele hidrofile, pe de altă parte, se absorb mai greu prin stratul
cuticular însă absorbţia lor poate fi îmbunătăţită prin adăugarea de
surfactanţi sau fertilizanţi lichizi pentru a dizolva ceara de la suprafaţa
frunzei şi pentru a mări timpul cât picătura pulverizată pe frunză să rămână
lichidă. Erbicidele hidrofile se absorb prin cutină şi pectină, nu prin ceara
cuticulară. Absorbţia acestor erbicide creşte dacă ating stratul de pectină,
hidrofil, sau peretele celulelor din epiderma frunzei. Următoarea barieră,
pentru unele erbicide hidrofile, poate fi chiar membrana citoplasmatică
prin caracterul ei dublu, hidrofil şi lipofil. În special, erbicidele care au
gruparea COOH ce dă caracterul slab acid al substanţei active, trec din
hidrofile în lipofile, şi în acest mod, trec mai uşor prin membrana
citoplasmei. Acest fenomen se numeşte „captare de ioni” sau „captare de
acid” şi se produce în funcţie de pH, în special, în cazul substaneţelor
active slab acide, care au gruparea carboxilică. Fenomenul se produce
atunci când se adaugă UAN (azotat de amoniu amestecat cu uree – ureea
ammonium nitrate) sau sulfat de amoniu (AS) în soluţia de pulverizat a
erbicidelor hidrofile, sub formă de soluţie. Astfel, ionul amoniu, NH 4+,
(care este absorbit în mod activ, cu consum de energie în celulă din
peretele celular, prin membrana citoplasmatică) îşi măreşte concentraţia în
citoplasmă. Aici, acesta se separă în amoniac, NH 3, şi un ion de hidrogen,
H+. Aceşti ioni micşorează pH ul citoplasmei însă, deoarece acesta trebuie
să rămână între 7,5 şi 8 unităţi, celula scoate din citoplasmă ionii de
hidrogen în exces şi îi împinge în peretele celular, unde este şi erbicidul. În
aceste condiţii, pH ul peretelui celular poate ajunge chiar la 4,5. În condiţii
de aciditate ridicată, o parte din erbicid trece din forma hidrofilă în cea
lipofilă, ceea ce am arătat mai sus (110,115).
Un exemplu de erbicid hidrofil este binecunoscutul glifosat care, deşi
este foarte solubil în apă trece uşor prin cuticulă, fiind absorbit în frunză
până la 80%. Acest lucru este posibil, pe de o parte datorită căilor hidrofile
ale cutilulei şi folosirii surfactanţilor. Deasemenea, condiţiile de mediu pot
avea un impact mare asupra absorbţiei erbicidelor hidrofile, în comparaţie
cu cele lipofile. Conţinutul de apă al cuticulei este mai redus în condiţii de
umiditate relativă a aerului scăzută sau în condiţii de secetă, ceea ce face ca
porţiunile cu ceară din cuticulă să fie mai apropiate între ele, deci, reducerea
zonelor de cutină şi pectină, care sunt hidrofile. Acest lucru determină o mai
slabă absorbţie a erbicidelor hidrofile (110,115).

117
 III.2.11.1.1. Parametrii pKa şi lg Kow şi importanţa lor în
translocarea erbicidelor în plantă
Cele trei bariere prin care trebuie să treacă erbicidele aplicate pe
frunze sunt: cuticula, peretele celular şi membrana citoplasmei. După ce a
trecut de bariera cuticulei, erbicidul trebuie să intre în citoplasma celulei
pentru a-şi face efectul. Starea în care se află substanţa activă în peretele
celular, lângă membrana citoplasmei este foarte importantă în perspectiva
trecerii prin aceasta. În această poziţie, erbicidul ajunge la punctul în care
formele polară (hidrofilă) şi nepolară (lipofilă) ajung în echilibru. Acest
lucru înseamnă că jumătate dintre molecule disociază, dând naştere la ioni
pozitivi şi negativi iar cealaltă jumătate rămâne nedisociată, rămânând în
starea lipofilă, nepolară. Această situaţie se produce la un anumit pH,
denumit pKa. Dacă acest punct de pH este în limitele fiziologice, adică
între 3,5 şi 5,5, atunci translocarea prin celulele vii, floemul plantei, se
produce şi este mărită prin fenomenul de captare de ioni, descris mai sus.
Rezumat, acest fenomen constă în mărirea acidităţii citoplasmei prin
migrarea ionilor acizi şi „pomparea” acestora înapoi în peretele celular
pentru că pH – ul citoplasmei trebuie să rămână alcalin, între 7,5 şi 8,0.
Mediul mai acid produs în peretele celular, unde se găseşte erbicidul
determină trecerea unei cantităţi mai mari în forma lipofilă, nepolară,
neionică, ce penetrează mai uşor membrana citoplasmei. Mediul alcalin al
citoplasmei transformă substanţa activă, din nou, în forma acidă, hidrofilă,
formă în care este activă metabolic, manifestându-şi efectul erbicid. Acest
fenomen se produce, în special, în cazul substanţelor active cu gruparea
acidă carboxilică, COOH, care determină o aciditate mai slabă.
O altă abordare a formelor polară, hidrofilă şi nepolară, lipofilă, este
prin lg Kow. Acest parametru reprezintă raportul dintre aceste două forme,
adică între forma dizolvabilă în octanol şi cea dizolvabilă în apă, o vine de
la octanol iar w de la water.
Dacă raportul dintre forma lipofilă şi cea hidrofilă este de 10/1
înseamnă că la 10 molecule lipofile există doar una hidrofilă. Pentru a uşura
exprimarea, s-a apelat la funcţia logaritm. Aceasta reprezintă puterea la care
trebuie ridicată baza pentru a da numărul de la logaritm. De exemplu, log
zecimal (lg) din 10/1 este 1, adică puterea la care trebuie ridicată baza (10)
pentru a da 10/1. În acelaşi mod, lg din 100/1 este egal cu 2 iar lg din 100
000/1=105 adică este egal cu 5. Dacă predomină forma hidrofilă, raportul
dintre ele va fi 1/10 iar lg din 1/10 (10-1) va fi -1, şi aşa mai departe. Dacă
cele două forme sunt în echilibru, raportul va fi 1/1=1. Lg din 1 este zero,
adică puterea la care trebuie ridicată baza (10) pentru a da 1 (orice număr la
puterea zero este egal cu 1, astfel, 100=1).

118
 Cu cât acest raport este mai mic, cu atât substanţa activă este mai
dizolvabilă în apă, deci, mai hidrofilă. Acest lucru influenţează penetrarea
membranei citoplasmatice, care este un dublu strat liopofil în interior.
Substanţele active cu un raport lg Kow mare sunt mai lipofile şi penetrează
mai uşor membrana citoplasmei, pătrunzând mai uşor în celulă. Acest
parametru variază între -1 şi 5. Substanţele active cu lg Kow între -1 şi 1
sunt mai hidrofile şi pătrund mai greu în celulă. Cele cu lg Kow între 1 şi 3
pătrund mai uşor, cele cu lg Kow = 4 sunt mai lipofile şi o parte din
substanţa activă se întoarce în peretele celular iar cele cu lg Kow = 5 rămân
captive în interiorul membranei citoplasmatice, între straturile lipofile
interne ale acesteia deoarece sunt foarte lipofile, nepolare
(115,117,118,190).

- substanţe active cu lg Kow = 5

- substanţe active cu lg Kow între 3 şi 4
- substanţe active cu lg Kow între 1 şi 3
- substanţe active cu lg Kow între -1 şi 1.

Figura 3.9. Pătrunderea substanţelor active erbicide prin membrana citoplasmatică în

celulă, în funcţie de parametrul lg Kow.
Acest lucru este foarte important pentru că substanţele active cu lg
Kow mare, aproape de 5 rămân captive în membrană, nu se translocă şi
afectează doar ţesuturile unde au intrat.

119
 Tabelul 3.5.Valoarea lg Kow şi pKa pentru unele substanţe active erbicide
Substanţa activă Lg Kow pKa
Valoare

Aminopiralid - 2,87 2,56 (puternic acid)

Azimsulfuron -1,40 3,6 (slab acid)
Bentazon -0,45 3,28 (slab acid)
Bromoxinil 2,70 3,86 (slab acid)
Cletodim 4,21 4,47 (slab acid)
Clopiralid -2,63 2,01 (puternic acid)
Dicamba -1,88 1,77 (puternic acid)
Dimetenamid 2,20 Nu disociază
Etofumesat 2,70 Nu disociază
Flumioxazin 2,55 Nu disociază
Fluroxipir 0,04 2,94 (puternic acid)
Glifosat -3,20 2,34 (puternic acid)
Glufosinat -3,96 2,0 (puternic acid)
Imazamox 5,36 2,3 (puternic acid)
Isoxaflutol 2,32 Nu disociază
Linuron 3,00 Nu disociază
MCPA (Mono Cloro Phenoxi Acid) -0,81 3,73 (slab acid)
2,4 D -0,82 3,40 (puternic acid)
Metribuzin 1,65 0,99 (foarte puternic acid)
Metolaclor 3,40 Nu disociază
Napropamid 3,30 Nu disociază
Nicosulfuron 0,61 4,78 (slab acid)
Oxifluorfen 4,86 Nu disociază
Pendimetalin 5,20 2,80 (puternic acid)
Rimsulfuron -1,46 4,00 (slab acid)
Sursa: http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/Reports/465.htm

III.2.11.2. Absorbţia erbicidelor prin rădăcini

În comparaţie cu absorbţia foliară, absorbţia radiculară este un proces
mai simplu. Rădăcinile nu au cuticulă, aşa cum au frunzele. Totuşi
rădăcinile mature sunt acoperite, şi ele, cu un strat suberizat, de celule
moarte impregnate cu suberină, o substanţă organică formată din acizi graşi.
Pentru că rădăcinile tinere, perişorii absorbanţi sunt, de fapt, expuşi
contactului cu erbicidul în sol, membrana citoplasmatică înlesneşte
absorbţia erbicidelor lipofile prin caracterul nonpolar al interiorului acestei
membrane dublustartificate. Parametrul lg Kow care exprimă predominanţa
uneia dintre formele polară (hidrofilă şi nepolară (lipofilă) este un indicator
important în acest sens. Astfel, erbicidele cu un lg Kow mediu, de 2-4
penetrează mai uşor membrana, aşa cum am amintit mai sus, cele cu lg Kow
mic, sub 1 sunt mai hidrofile şi penetrează mai greu în timp ce cele cu lg
Kow 5 rămân între straturile plasmalemei, din cauza lipofilităţii lor ridicate.
Teoretic, absorbţia radiculară se poate produce pe toată lungimea ei, însă,
120
rezultatele experimentale au arătat că acest lucru se produce, mai ales în
zona de câţiva milimetri imediat sub scufiţa rădăcinii, „capacul” ce
protejeză vârful rădăcinii. Aceasta este zona pe unde se absorb şi majoritatea
nutrienţilor şi a apei deoarece este prevăzută cu numeroşi perişori radiculari
care măresc suprafaţa de contact cu mediul. În acestă zonă nici centura
caspariană nu este prea groasă (100,101,102).
În funcţie de locul pe unde se absorb, erbicidele de sol se clasifică în
patru categorii:
a. Erbicide care se absorb numai prin rădăcini şi acţionează în
meristemele radiculare. Erbicidele din acest grup nu se translocă spre
lăstari pentru că sunt foarte lipofile şi tind să se acumuleze în membrana
celulară şi alte zone lipofile. Pendimetalinul din erbicidul Stomp este o
astfel de substanţă. Efectul erbicid al acestei substanţe în sol se manifestă
prin absorbţia rapidă în rădăcinile primare unde le stopează creşterea. Pentru
unele culturi, selectivitatea pendimetalinului se realizează prin faptul că se
aplică la suprafaţa solului, unde se fixeaxă rapid de sol şi se absoarbe repede
în rădăcinile buruienilor din această zonă superficială a solului. Culturile se
seamănă mai jos şi scapă, în acest mod, de efectul erbicid al substanţei
aplicate superficial. Din această cauză nici buruienile care răsar mai de jos,
unde nu este erbicid, nu sunt combătute, în special buruieni cu seminţe mari,
care pot străbate un strat gros de sol. Când trece prin acest strat, planta nu
absoarbe toxic pentru că acesta se absoarbe numai prin rădăcini.
b. Erbicide care se absorb atât prin rădăcini, cât şi prin lăstari
subterani cu translocare redusă în plăntuţă. Aceste erbicide nu stopează
germinaţia dar omoară plăntuţa înainte să răsară. O astfel de substanţă activă
este metolaclorul din erbicidul Dual. Aceste substanţe sunt absorbite atât de
rădăciniţe cât şi de lăstarii subterani şi au o mobilitate redusă în plăntuţă,
astfel încât aceasta nu mai reuşeşte să răsară.
c. Erbicide care se absorb, în stare de vapori, în primul rând prin
lăstar în sol şi se translocă puţin. O astfel de substanţă activă este EPTC
(Etil diPropil TioCarbamat) din fostul erbicid Eradicane. Această substanţă
activă are o solubilitate în apă foarte scăzută şi o presiune de vapori foarte
mare ceea ce îl face foarte volatil. Sub formă de gas, rămâne în spaţiile
solului. Deoarece lăstarul plăntuţei este foarte lipofilic, erbicidele de tipul
EPTC – ului se absorb ca gaz din sol. Şi alte substanţe active din această
grupă chimică, de carbamotioaţi, manifestă acest fenomen de absorbţie:
butilatul din fostul erbicid Diizocab, cicloatul din fostul erbicid Ro Neet şi
trialatul din fostul erbicid Avadex.
d. Erbicide care se absorb prin rădăcini dar nu au acţiunea
erbicidă în rădăcină. Aceste erbicide necesită translocarea în zona
supraterană, unde se produce creşterea lăstarilor aerieni şi a frunzelor.
121
Substanţele active triazinice sunt un bun exemplu pentru această categorie:
metribuzin, atrazin, simazin, prometrin. Dintre acestea, doar metribuzinul
(Sencor) mai este în uz. Acţiunea lor erbicidă necesită lumină, aşa că trebuie
să migreze în părţile supraterane.
Absorbţia radiculară a erbicidelor este influenţată şi de pH ul solului
pentru că valoarea acestuia determină solubilitatea în sol a diverselor
erbicide. Totuşi, unele erbicide nu sunt afectate de pH ul solului. Astfel de
substanţe sunt pendimetalinul şi metolaclorul. Dozele recomandate pentru
aceste erbicide ţin cont doar de conţinutul de argilă şi cel de materie
organică, fiind mai mari pe solurile bogate în aceşti coloizi care inactivează
o parte din erbicid. Erbicidele a căror solubilitate în soluţia solului depinde
de pH ul acesteia conţin o grupare funcţională care îşi schimbă caracterul
chimic de la neutru la acid odată cu creşterea pH ului. Forma neutră chimic
este mai puţin solubilă în apă, fiind mai lipofilă. Aceasta determină o
reţinere mai puternică de către materia organică a solului. Forma negativă a
erbicidului este mai solubilă în apă şi mai greu reţinută de materia organică
a solului. Aceasta fenomen face ca mai mult erbicid să fie disponibil în
soluţia solului pentru absorbţia radiculară. Astfel de erbicide se absorb mai
bine de către rădăcini la un pH al solului peste 7 (100,101).
III.2.12. Clasificarea erbicidelor
La ora actuală, în lume, sunt sintetizate circa 250 de substanţe active
din care sunt fabricate circa 3 000 de produse comerciale erbicide.
Clasificarea lor după anumite criterii ne ajută să le înţelegem mai bine
pentru a le putea administra.
După selectivitate, erbicidele se clasifică în: erbicide selective
(majoritatea) şi neselective sau totale. Acestea, la rândul lor, pot fi sistemice
şi de contact. Singura substanţă activă sistemică totală este glifosat, din care
sunt formulate numeroase produse comerciale. Substanţe active totale de
contact sunt glufosinatul (Basta) şi oxyfluorfenul (Goal). Aceste substanţe,
aplicate pe frunze, nu se translocă ci distrug doar ţesuturile verzi pe care
ajung. Din acest motiv, părţile subterane ale buruienilor perene pe care
ajung aceste erbicide nu sunt distruse, respectivele buruieni reluându-şi
creşterea din organele subterane (rizomi sau drajoni).
După epoca de aplicare, erbicidele se pot clasifica astfel:
- Erbicide preplant: cele care se aplică înainte de înfiinţarea culturii,
pe buruienile răsărite; sunt erbicide neselective, totale, pentru combaterea
buruienilor ce nu pot fi combătute în cultură;
- Erbicide preplant incorporated (ppi): se aplică înainte de semănat,
cu încorporare în sol, pentru că sunt volatile;

122
 - Erbicide preemergente (pre): se aplică după semănat dar înainte de
răsărit;
- Erbicide postemergente (post): se aplică după ce cultura şi buruienile au
răsărit. Acestea pot fi de contact, care nu se translocă în plantă, afectând doar
ţesutul pe care cad şi sistemice, care intră în metabolismul plantei.
După modul de acţiune erbicidele se clasifică în următoarele grupe:
Tabelul 3.6. Clasificarea erbicidelor după modul de acţiune
Modul de Familia chimică Substanţa activă Produsul comercial
acţiune erbicid
Regulatori de fenoxiacizi 2,4 D, MCPA, MCPB, DMA Extra 600 SL,
creştere MCPP Dicoteron 60 SL, Esteron
Extra 600 EC, ş.a.
Acizi benzoici dicamba Dicopur Top 464 SL,
Ceredin Super 40 SL,
Dialen Super 464 SL
Acizi carboxilici aminopiralid Galera
(piridine) clopiralid Lontrel
fluroxipir Cerlit şi Tomigan 250 EC
picloram Galera Super
Inhibitori ai imidazolinone imazamox Pulsar, Cleranda
sintezei sulfonilureice clorsulfuron Glean
aminoacizilor amidosulfuron Sekator Progress
azimsulfuron Gulliver 50 WG
tritosulfuron Arrat, Callam
triasulfuron Logran, Lintur
triflusulfuron Safari 50 WG
bensulfuron Londax 60 DF
etamsulfuron Salsa
foramsulfuron Equip
iodosulfuron Hussar, Sekator Progress
OD
metsulfuron Isomexx 60 WG, Laren 60
WP
nicosulfuron Mistral
prosulfuron Casper
rimsulfuron Titus
tifensulfuron Harmony
tribenuron Granstar, Rival, Express
Triazolopyrimidine piroxsulam Pallas 75 WG
(sulfonamide) florasulam Axial One, Lancellot,
Mustang, Turbo
Carboxipirimidinili Bispiribac sodiu Nominee 400 SC

Triazolone propoxicarbazon Attribut

Tiencarbazon metil Adengo, Equip
Derivaţi de glifosat Roundup
aminoacizi glufosinat Basta

123
Inhibitori ai Ariloxifenoxizi Clodinafop propargil Traxos 050 EC
sintezei Fenoxaprop Furore Super 75 EW
acizilor graşi Fluazifop butil Fusilade
Quizalofop Killer
propaquizafop Agil
Ciclohexandione Cletodim Select, Arrow
Cicloxidim Stratos Ultra
fenilpirazoline Pinoxaden Axial, Traxos
Inhibitori ai Dinitroaniline pendimetalin Stomp
creşterii Benzamide Propizamid Kerb
rădăcinilor şi Cloroacetamide Dimetenamid Frontier
lăstarilor Metolaclor Dual
Dimetaclor Teridox, Brasan
Metazaclor Butisan, Sultan, Clearanda
Quinoline Quinmerac Butisan Max
Acetamide Napropamid Devrinol
Tiocarbamaţi Prosulfocarb Boxer
Inhibitori ai Triazinone Metribuzin Sencor
fotosintezei Metamitron Goltix
Triazine Terbutilazin Akris, Lumax, Gardoprim
N – fenil ftalimide Flumioxazin Pledge
Piridazinone Cloridazon Cerberus, Pyramin
Ureice Linuron Afalon
Clorotoluron Tolurex
Isoproturon Isoguard
Uracili Lenacil Venzar
Nitrili Bromoxynil Buctril
Difenileteri Bifenox Modown
Benzofuran Etofumesat Betanal
Benzotiadiazoli Bentazon Basagran
Carbamaţi Desmedifam Betanal
Fenmedifam Betanal
Oxidiazoli Oxadiargil Raft
Substanţe care Difenil eteri Oxyfluorfen Goal
rup membrana Fenilpirazoli Piraflufen Ecopart
celulară
Inhibitori ai izoxazoldinone Clomazon Command
formării izoxazole izoxaflutol Merlin
pigmenţilor triketone mesotrione Callisto, Elumis
tembotrione Laudis
topramezone Campus
sulcotrione Decano
Carboxamide Diflufenican Pelican, Alliance, Legato
Neclasificat Flurocloridon Racer
Sursa:
https://passel.unl.edu/pages/informationmodule.php?idinformationmodule=1059083105&topicorder
=5&maxto=5&minto=1

a. Erbicidele din grupa regulatorilor de creştere se folosesc pentru

combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sau perene, neafectând
buruienile sau culturile monocotiledonate decât în anumite condiţii: când se

124
aplică în altă epocă decât cea recomandată ori dacă se măreşte doza.
Efectele acestor erbicide sunt similare cu cele ale hormonilor de creştere
numite auxine. Acestea constau în:
- Alungirea celulelor frunzelor şi zbârcirea acestora;
- Frunzele devin sfărâmicioase;
- Diviziunea celulară şi respiraţia cresc iar fotosinteza scade,
epuizând planta;
- Rădăcinile nu mai absorb nutrienţi iar tulpina nu mai poate
transporta substanţe.
Dacă se aplică la porumb, mai târziu decât epoca recomandată,
frunzele nu se mai desfac, rămân ca cele ale cepei iar grâul manifestă
fenomene grave de sterilitate a spicelor (Figura 2.10. Efectul fitotoxic al
aplicării tardive a 2,4 D şi dicamba).

Figura 2.10. Efectul tipic al erbicidelor hormonale, aici, împotriva buruienii Abutilon
theophrasti (teişor)

Simptomele acestor erbicide apar în câteva zile iar moartea plantei, în

circa 10 zile. Cu cât buruienile sunt mai mici, cu atât efectul este mai rapid
şi mai pronunţat.
Substanţele active din această categorie avizate în ţara noastră
sunt: (139)
1. Acid 2,4 D, MCPA din sare DMA, MCPB – sodiu, Mecoprop – P
(MCPP – P). Anul apariţiei 1950. Mod de acţiune: Substanţe active erbicide
hormonale, cu acţiune sistemică, selective, controlând buruieni

125
dicotiledonate anuale şi perene. Sărurile sarea de dimetil amină (SDMS)
sunt repede absorbite prin rădăcini, în timp ce esterii 2 etilhexil ester sunt
repede absorbiţi prin frunze. Translocarea în plantă se produce cu acumulări
la nivelul ţesuturilor meristematice ale tulpinii şi rădăcinilor, acţionând ca
un inhibitor al creşterii buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor
postemergente, având eficienţă maxima atunci când buruienile dicotile sunt
în faza de rozetă (2-4 frunze). Este un hormon de creştere artificial care
determină creşterea dezordonată şi moartea plantelor din cauza concentraţiei
prea ridicate. Sunt folosite la formularea erbicidelor simple şi compuse
utilizate pentru combaterea buruienilor din următoarele culturi, astfel:
- acid 2,4 D, acid 2,4 D din sare de dimetil amină (SDMA), acid 2,4 D
– D2 etilhexil ester: Amino 600, Damine, SDMA Super, 2,4 D 660 SL,
Dicopur D, DMA 6, DMA Extra 600 SL, Dicoteron 60 SL, Esteron Extra
600 EC (grâu, porumb); Prodate 2,4 D, Esteron Extra 600 EC (grâu, orz,
orzoaică,); DMA 6(grâu, orz, orzoaică, ovăz).
- acid 2,4 D + bromoxinil: Buctril Universal (grâu, porumb)
- acid 2,4 D + dicamba: Dicopur Top 464 SL (grâu, porumb), Ceredin
Super 40 SL, Dialen Super 464 SL (grâu, orz);
- acid 2,4 D + florasulam: Turbo Flo (grâu, porumb), Mustang (grâu,
porumb, orz, ovăz).
2. Dicamba. Anul apariţiei 1963. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
sistemică, erbicidă, absorbită prin frunze şi rădăcini, cu translocare rapidă în
toate organele plantei. Translocarea se face atât acropetal cât şi bazipetal, cu
acumulare la nivelul punctelor de creştere. Efectul se manifestă prin
răsucirea şi încreţirea tulpinilor, frunzelor, umflarea nodurilor tulpinii,
curbarea frunzelor. Aceste simptome sunt urmate de clorozarea
meristemelor de creştere, inhibarea creşterii, necroze şi, în final, de moartea
buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând
unele buruieni dicotiledonate anuale şi perene. Este folosită la formularea de
erbicide simple şi compuse utilizate la combaterea buruienilor din culturile
de grâu, orz, orzoaică, ovăz şi porumb.
3. Fluroxipir. Anul apariţiei 1985. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
sistemică, selectivă. Reprezintă forma activă rezultată prin hidrolizarea la
nivelul plantei a fluroxipir – metilului, fiind translocată rapid în toate
organele buruienilor susceptibile. Acţionează asemănător auxinelor,
producând deformarea frunzelor, ceea ce provoacă dezechilibre fiziologice
cu repercursiuni asupra creşterii buruienilor. Face parte din categoria
erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni
dicotiledonate (Gallium aparine, Rumex crispus, Urtica dioica, Convolvulus
arvensis, Solanum nigrum) este folosit la formularea de erbicide utilizate în

126
combaterea buruienilor din culturile de grâu, ovăz, porumb, pajişti cultivate,
ceapă, măr (Cerlit şi Tomigan 250 EC pentru grâu şi porumb).
4. Aminopiralid. Anul apariţiei 2005. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită cu rapiditate de frunze şi de rădăcini,
producând întâi decolorări apoi necrozări de ţesuturi. Combate buruieni
dicotiledonate anuale şi perene, făcând parte din categoria erbicidelor
postemergente. Este folosit, în combinaţie cu alte substanţe active erbicide
la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din
culturile de grâu, orzoaică, porumb (Lancelot: aminopiralid + florasulam) şi
rapiţă (Galera Super: aminopiralid + clopiralid şi picloram).
5. Clopralid. Anul apariţiei 1977. Substanţă activă sistemică, selectivă,
absorbită prin frunze şi rădăcini, cu translocare acropetală şi bazipetală şi
acumulare în ţesuturile meristematice. Acţionează ca inhibitor al sintezei
auxinelor, blocând creşterea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor
postemergente, controlând numeroase buruieni dicotiledonate anuale şi
perene din familiile Polygonaceae, Compositae, Leguminosae, Umbeliferae,
în special pălămida (Cirsium arvense) . Este folosit la formularea de erbicide
simple (Cliophar 300 SL pentru porumb, rapiţă şi sfeclă de zahăr; Lontrel
300 pentru grâu, porumb, rapiţă, muştar, sfeclă) şi compuse (Galera =
clopiralid + picloram pentru rapiţă şi muştar; Galera Super = clopiralid +
picloram + aminopiralid pentru rapiţă).
6. Picloram. Anul apariţiei 1963. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită rapid prin rădăcini şi frunze şi translocată
ascendent şi descendent, cu acumulare în zonele de creştere (meristeme).
Acţionează asemănător auxinelor, fiind un erbicid de tip hormonal,
provocând hipertrofieri urmate de necrozări, care conduc la moartea
buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând
numeroase specii de buruieni dicotiledonate anuale. Este utilizat la
formularea de erbicide folosite în combaterea buruienilor din culturile de
rapiţă şi muştar. Produse comerciale: Galera (picloram + clopiralid) pentru
rapiţă şi muştar şi Galera Super (picloram + clopiralid + aminopiralid)
avizat la rapiţă.
b. Erbicidele care provoacă inhibiţia sintezei anumitor aminoacizi
acţionează asupra enzimelor care catalizează producerea acestor aminoacizi
sau enzimele care intervin în sinteza proteică. Dacă un aminoacid sau mai
mulţi nu se pot genera în plantă, metabolismul general al plantei colapsează
încet dar sigur. Secvenţa proteică a oricărei specii are nevoie de aminoacizi,
cărămizile acestei structuri. Dacă nu se mai sintetizează, angrenajul proteic
nu se mai fabrică în plantă. Erbicidele din acest grup combat, în special
dicotiledonatele dar şi monocotiledonatele. Simptomele acestui grup de
erbicide sunt:
127
 - Stoparea imediată a creşterii;
- Buruienile în stadiul de plantulă mor în 2-4 zile;
- Buruienile mature şi cele perene mor într-un timp mult mai
îndelungat, 2-4 săptămâni;
- Elementul specific este îngălbenirea şi brunificarea, după câteva
zile sau săptămâni, în funcţie de vârsta şi vigoarea buruienii.
Aici sunt incluse şi erbicidele totale: glifosat şi glufosinat. Glifosatul
este sistemic, afectând grav, letal metabolismul plantei, prin sistarea sintezei
proteice. Totuşi, concentraţia în care se aplică este foarte importantă, o
concentraţie mai mare având efect şi împotriva buruienilor perene, robuste,
rezistente, cum este volbura. Glufosinatul afectează metabolismul azotului
prin oprirea sintezei glutaminei, fapt ce conduce la acumularea de amoniac
în ţesuturi şi la moartea celulelor. Este o substanţă de contact, distrugând
doar ţesutul verde pe care cade, în timp, nu rapid.
Substanţele active din acest grup, avizate pentru utilizare în ţara
noastră (139):
1. Imazamox. Anul apariţiei 2001. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
parţial sistemică, de contact şi reziduală, absorbită, deopotrivă prin frunze şi
prin rădăcini şi translocată în zonele de creştere. Plantele se ofilesc, se
răsucesc şi se brunifică. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune
complexă, preemergentă sau postemergentă, controlând un spectru larg de
buruieni dicotiledonate anuale dar şi unele monocotiledonate anuale. Este
folosit la formularea de erbicide simple (Pulsar 40 pentru soia, mazăre şi
floarea soarelui, hibrizi Clearfield) şi compuse (Cleranda = imazamox +
metazaclor pentru rapiţa Clearfield).
2. Iodosulfuron metil sodiu. Anul apariţiei 2000. Substanţă activă
erbicidă cu acţiune selectivă, parţial sistemică. Acţionează ca inhibitor al
biosintezei unor aminoacizi esenţiali, stopând diviziunea celulară şi procesul
de creştere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente,
controlând buruieni monocotiledonate anuale (Lolium, Apera spica venti)
dar şi dicotiledonate anuale (Gallium aparine). Este folosit la formularea de
erbicide simple (Hussar = iodosulfuron metil sodiu + mefenpir dietil
(safener) pentru grâu şi compuse (Sekator Progress OD = iodosulfuron metil
sodiu + amidosulfuron + mefenpir dietil (safener) pentru combaterea
buruienilor din culturile de grâu, orz, orzoaică.
3. Amidosulfuron. Anul apariţiei 1992. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, controlând numeroase specii de buruieni
dicotiledonate. Absorbţia se produce prin frunze şi prin rădăcini,
translocarea producându-se în toate organele plantei. Creşterea buruienilor
este inhibată, fiind urmată de apariţia şi dezvoltarea unor pete clorotice care
se extind la nivelul întregii plante, acropetal şi bazipetal (de sus în jos şi de
128
jos în sus). Face parte din categoria erbicidelor postemergente. Este folosit
la formularea de erbicide pentru combaterea buruienilor din culturile de
grâu, orz şi orzoaică (Sekator Progress OD).
4. Azimsulfuron. Anul apariţiei 1995. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selective, absorbită mai ales prin frunze dar şi prin
rădăcini, fiind translocate în plantă prin xylem şi floem (acropetal şi
bazipetal). Simptomele iniţiale constau în stoparea creşterii plantelor urmată
de înroşire şi apoi necrozarea ţesuturilor. Face parte din categoria
erbicidelor postemergente având un control foarte bun asupra speciilor de
Echinochloa spp. dar şi a altor specii de buruieni dicotiledonate anuale şi
perene. Este folosit la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea
buruienilor din culturile de orez (Gulliver 50 WG).
5. Clorsulfuron. Anul apariţiei 1982. Substanţă activă sistemică,
selectivă, absorbită prin frunze şi rădăcini, cu translocare rapidă ascendentă
şi descendentă. Acţionează ca inhibitor al biosintezei aminoacizilor esenţiali
valina şi izoleucina, stopând diviziunea celulară şi, în consecinţă, creşterea
buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă,
preemergentă şi postemergentă timpurie, controlând cele mai multe buruieni
dicotiledonate dar şi unele monocotiledonate anuale. Este folosit pentru
formularea de erbicide simple Comod 750 WP pentru grâu şi orz; Glean 75
DF pentru grâu şi in; Rival 75 GD pentru grâu, orz şi orzoaică) şi compuse
(Rival Super Star 75 GD şi Rival Super Star 75 PU = clorsulfuron +
tribenuron metil pentru grâu, orz, orzoaică şi ovăz).
6. Tribenuron metil. Substanţă activă erbicidă cu acţiune sistemică,
selectivă, absorbită, mai ales, prin frunze, cu activitate scăzută la nivelul
solului. Acţionează ca inhibitor al enzimei acetolactat sintetaza (ALS), ceea
ce conduce în mod rapid la încetarea diviziunii celulare. Acest fapt conduce
la stoparea creşterii plantelor susceptibile, producându-se, totodată,
modificări ireversibile, exteriorizate prin apariţia de clorozări (după 2-3 zile
de la aplicare), urmate de necrozări şi apoi de moartea buruienilor, la 10-25
de zile de la aplicare. Face parte din categoria erbicidelor postemergente,
controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate anuale şi perene.
Este folosit la formularea de erbicide simple şi compuse utilizate la
combaterea buruienilor din culturile de grâu, orz, orzoaică, ovăz. Produse
comerciale pe bază de tribenuron - metil: Express 50 WG (doar pentru
floarea soarelui rezistentă la tribenuron – metil), Helmstar 75 WG pentru
grâu şi orz, Rival Star 75 GD, pentru grâu, orz şi ovăz, Trimmer 75 WG
pentru grâu şi orz. Produse comerciale compuse: Granstar combi (tribenuron
– metil + MCPP – P) pentru grâu, Granstar Super 50 SG şi Harmony Extra
(tribenuron – metil + tifensulfuron – metil) pentru grâu, Pointer Ultra
(tribenuron – metil + metsulfuron metil) pentru grâu, Rival Super Star 75
129
GD şi Rival Super Star 75 PU (tribenuron – metil + clorsulfuron) pentru
grâu, orz, ovăz.
7. Tritosulfuron. Anul apariţiei 2002. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbit, în principal prin frunze şi translocată
în ţesuturile meristematice. Acţionează ca inhibitor al biosintezei unor
aminoacizi esenţiali, stopând diviziunea celulară şi oprind creşterea
buruienilor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor postemergente,
controlând un spectru larg de buruieni dicotiledonate. Este folosit la
formularea de erbicide compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din
culturile de grâu, orz şi porumb. Produse comerciale: Arrat (tritosulfuron +
dicamba) pentru grâu, orz şi porumb; Callam (tritosulfuron + dicamba)
pentru porumb.
8. Triasulfuron. Anul apariţiei 1985. Substanţă activă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi rădăcini şi translocată rapid în
ţesuturile meristematice. Acţionează ca inhibitor al biosintezei unor
aminoacizi esenţiali, stopând diviziunea celulară şi, implicit, procesul de
creştere a plantelor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor cu
acţiune complexă, preemergentă şi postemergentă, controlând o gamă largă
de buruieni dicotiledonate anuale. Se foloseşte la formularea de erbicide
simple şi compuse utilizate la combaterea buruienilor din culturile de grâu,
orz şi ovăz. Produse comerciale: Logran 20 WG (triasulfuron) pentru grâu,
Lintur 70 WG (triasulfuron + dicamba) pentru grâu, orz, ovăz.
9. Metsulfuron şi metsulfuron metil. Anul apariţiei 1984. Substanţe
active cu acţiune sistemică, selectivă, absorbite prin rădăcini şi frunze şi
translocate în vârfurile de creştere ale plantelor susceptibile. Acţionează ca
inhibitori ai unor enzime importante, cum ar fi acetolactat sintetaza (ALS),
ceea ce conduce la încetarea rapidă a diviziunii celulare şi, în consecinţă, a
creşterii plantelor. Primele simptome apar după câteva zile, urmate de
moartea plantelor, într-un interval de 2-4 săptămâni. Face parte din categoria
erbicidelor postemergente, controlând o gamă largă de buruieni mono şi
dicotiledonate. Sunt folosite la formularea de erbicide simple (Isomexx 60
WG pentru grâu şi orz, Laren 60 WP pentru grâu, Laren Pro 20 SG pentru
grâu şi orz, Primstar Super pentru grâu şi compuse (Pelican Delta 606 WG =
metsulfuron + diflufenican pentru grâu şi orzoaică, Alliance 660 WG =
metsulfuron – metil + diflufenican pentru grâu şi Pointer Ultra =
metsulfuron – metil + tribenuron – metil pentru grâu.
10. Nicosulfuron. Anul apariţiei 1990. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi rădăcini, cu translocare
rapidă prin xilem şi floem (ascendent şi descendent) şi acumulare la nivelul
ţesuturilor meristematice. Acţionează ca inhibitor al biosintezei unor
aminoacizi esenţiali (valina şi izoleucina) determinând stagnarea diviziunii
130
celulare şi oprirea creşterii buruienilor. Are selectivitate biochimică pentru
porumb, acesta transformând substanţa activă în metaboliţi netoxici.
Buruienile sunt distruse total după circa 20 de zile, deşi primele efecte apar
după câteva zile. Este specializat în combaterea buruienilor
monocotiledonate perene din porumb: Sorghum halepense, Cynodon
dactylon şi Agropyron. Face parte din categoria erbicidelor postemergente,
controlând numeroase specii monocotiledonate anuale şi perene (Setaria,
Echinochloa, Digitaria, Avena, Lolium, Sorghum halepense, Cynodon,
Agropyron) dar şi dicotiledonate anuale (Amaranthus, Galinsoga, Stellaria,
Chenopodium, Abutilon, Solanum, Portulaca, leguminoase şi crucifere).
Este folosit la formularea de erbicide simple şi compuse utilizate pentru
combaterea buruienilor din culturile de porumb. Produse comerciale pe bază
de nicosulfuron: Accent 75 WG, Astral 40 SC, Bandera 4 OD, Boreal 4 SC,
Crew 4 SC, Cruz, Gat Motion 4 SC, Innovate 240 SC, Kelvin Top, Milagro
Extra 6 OD, Mistral 4 SC, Nico 40 SC, Nicogan 40 SC, Novapower 40 SC,
Sajon 4 OD, Sprint. Erbicide compuse: Elumis = nicosulfuron + mesotrione,
Principal = nicosulfuron + rimsulfuron.
11. Rimsulfuron. Anul apariţiei 1991. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi rădăcini, cu translocare
rapidă şi acumulare în ţesuturile meristematice. Acţionează ca inhibitor al
biosintezei unor aminoacizi esenţiali (izoleucina şi valina), stopând
diviziunea celulară şi, ca urmare, creşterea buruienilor. Face parte din
categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de
buruieni monocotiledonate anuale şi perene şi multe specii dicotiledonate.
Este utilizat la formularea erbicidului simplu Titus 25 DF folosit la
combaterea buruienilor din culturile de porumb, cartof şi tomate şi de
erbicide compuse: Basis (rimsulfuron + tifensulfuron – metil), Principal
(rimsulfuron + nicosulfuron) şi Titus Plus (rimsulfuron + dicamba) folosite
la combaterea buruienilor în cultura de porumb, în postemergenţă.
12. Foramsulfuron. Anul apariţiei 1995. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, preluată de frunze şi translocată în toate
organele buruienilor susceptibile. Acţionează ca inhibitor al biosintezei unor
aminoacizi esenţiali. Translocarea în plantă produce acumulări la nivelul
ţesuturilor meristematice, care devin clorotice şi necrotice, simptome urmate
de clorozarea şi necrozarea frunzelor. Aceste simptome sunt vizibile după
48 de ore. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând
buruienile monocotiledonate, inclusiv Sorghum halepense din rizomi dar şi
dicotiledonate. Este folosit, în mod uzual, în combinaţie cu safenerul
isoxadifen – etil, la formularea de erbicide utilizate în combaterea
buruienilor din culturile de porumb (Equip) şi Equip Active (foramsulfuron
+ tiencarbazon – metil + ciprosulfamide – safener).
131
 13. Prosulfuron. Anul apariţiei 1994. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi rădăcini şi translocată
ascendent şi descendent în toate organele plantelor susceptibile. Acţionează
ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esenţiali (izoleucina şi lizina),
stopând diviziunea celulară şi creşterea buruienilor. Moartea plantelor
survine după 1-3 săptămâni de la aplicare. Face parte din categoria
erbicidelor postemergente, controlând numeroase buruieni dicotiledonate
anuale, inclusiv Amaranthus, Abutilon, Chenopodium, Polygonum, Rumex,
Stellaria. Este folosit pentru formularea de erbicide compuse utilizate în
combaterea buruienilor din cultura de porumb şi sorg. Produs comercial:
Casper, pe bază de prosulfuron şi dicamba.
14. Tifensulfuron – metil. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită şi translocată, în principal, prin intermediul
frunzelor, cu activitate foarte redusă în sol, sub aspect rezidual. Face parte
din categoria erbicidelor postemergente, controlând un spectru larg de
buruieni dicotiledonate anuale (Ambrozia elatior, Xanthium, Portulaca
oleracea, Polygonum, Chenopodium, Atriplex patula, Galeopsis tetrahit,
Rumex, Matricaria, Sinapis arvensis, Abutilon teophrasti, Thlaspi arvense,
Raphanus raphanistrum, Stellaria media, Amaranthus, Capsella bursa-
pastoris. Specii rezistente: Datura stramonium şi Solanum nigrum. Este
folosită la formularea de erbicide simple (Harmony 50 SG pentru soia) şi
compuse utilizate în combaterea buruienilor din culturile de grâu (Granstar
Super 50 SG şi Harmony Extra = tifensulfuron – metil + tribenuron – metil)
şi porumb (Basis = tifensulfuron – metil + rimsulfuron).
15. Triflusulfuron metil. Anul apariţiei 1985. Substanţă activă erbicidă
cu acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi translocată în
ţesuturile meristematice. Acţionează ca inhibitor al biosintezei unor
aminoacizi esenţiali, stopând diviziunea celulară şi, în consecinţă, blocând
procesul de creştere a plantelor susceptibile, simptomele începând să se
manifeste la nivelul ţesuturilor meristematice. Face parte din categoria
erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni
dicotiledonate anuale şi perene. Este folosit la formularea erbicidului Safari
50 WG utilizat la combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr.
16. Bensulfuron – metil. Anul apariţiei 1985. Substanţă activă erbicidă
cu acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi rădăcini, cu
translocare rapidă în ţesuturile meristematice, unde inhibă biosinteza
aminoacizilor esenţiali valina şi isoleucine, stopând diviziunea celulară şi
creşterea plantelor. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune
complexă, preemergentă şi postemergentă, controlând buruieni anuale şi
perene, inclusive Cyperus spp., Typha spp., Scirpus spp., Butomus spp., etc.

132
Este folosit la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor
din culturile de orez (Londax 60 DF).
17. Etametsulfuron – metil. Anul apariţiei 1989. Substanţă activă
erbicidă absorbită prin frunze şi mai puţin prin rădăcini. Face parte din
categoria erbicidelor postemergente şi combate un număr mare de buruieni
crucifere în faza de rozetă şi alte specii dicotiledonate, având selectivitate
pentru rapiţă (Salsa).
18. Piroxsulam. Anul apariţiei 1998. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze, lăstari şi rădăcini, cu
translocare ascendentă şi descendentă şi acumulare la nivelul ţesuturilor
meristematice. Acţionează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi
esenţiali, fapt ce induce grave perturbări la nivel meristematic, cu simptome
evidente care constau în piticiri şi clorozări, urmate de necrozări şi, în final,
moartea plantelor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor
postemergente, controlând un larg sortiment de buruieni monocotiledonate
anuale (Alopecurus, Apera, Avena, Bromus, Lolium) dar şi dicotiledonate
anuale (Amaranthus, Brassica, Galeopsis tetrahit, Geranium, Myosotis,
Stellaria media, Veronica, Viola). Este folosit la formularea de erbicide
utilizate în combaterea buruienilor din culturile de grâu. Produs comercial:
Pallas 75 WG, pe bază de piroxsulam + cloquintocet – mexil (safener).
19. Florasulam. Anul apariţiei 1999. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, preluată de rădăcini şi tulpini (lăstari) şi
translocată acropetal şi bazipetal în toate organele buruienilor. Acţionează
ca inhibitor al biosintezei unei serii de aminoacizi esenţiali, dintre care fac
parte leucina, izoleucina şi valina, provocând grave perturbaţii metabolice
şi, implicit, stoparea procesului de creştere a buruienilor. Face parte din
categoria erbicidelor postemergente, controlând buruieni dicotiledonate, în
special Gallium aparine, Stellaria media, Polygonum convolvulus,
Matricaria inodora şi numeroase specii din familia crucifere. Este folosit la
formularea de erbicide, în special compuse (Axial One = florasulam +
pinoxaden + cloquintocet – mexil (safener); Lancellot 450 WG = florasulam
+ aminopiralid din sare de potasiu; Lancelor Super (florasulam +
aminopiralid); Mustang = florasulam + acid 2,4 D, utilizate la combaterea
buruienilor din culturile de grâu, orz, orzoaică, ovăz şi Lancelot 450 WG;
Mustang şi Turbo FLO = florasulam + acid 2,4 D + 2 EHE pentru grâu şi
porumb.
20. Bispiribac sodiu. Anul apariţiei 1997. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi rădăcini. Acţionează ca
inhibitor al sintezei unor aminoacizi esenţiali, blocând creşterea buruienilor.
Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând unele specii
de buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene (în special
133
Echinochloa spp.) este folosită în formularea de erbicide utilizate pentru
combaterea buruienilor din culturile de orez (Nominee 400 SC).
21. Propoxicarbazon. Anul apariţiei 2000. Substanţă activă erbicidă
absorbită prin frunze şi rădăcini. Translocarea se face ascendent şi
descendent. Produce deformarea plantelor, cloroze şi necroze. Face parte din
categoria erbicidelor postemergente şi combate buruieni monocotiledonate
anuale şi perene şi unele dicotiledonate anuale (Bromus sp. (obsiga),
Agropyron repens (pir târâtor), Apera spica-venti (iarba vântului), precum şi
unele specii din familia Brassicaceae: Sinapis arvensis (muştar de câmp),
Thlaspi arvense (punguliţa). Aplicarea trebuie efectuată primăvara devreme
pentru a micşora concurenţa buruienilor cu planta de grâu. Este folosit la
formularea erbicidului Attribut 70 SG utilizat pentru combaterea buruienilor
din cultura de grâu.
22. Tiencarbazon – metil. Anul apariţiei 2008. Substanţă activă
erbicidă cu acţiune sistemică, selectivă, absorbită, în principal, prin frunze,
cu translocare la nivelul tuturor organelor plantelor susceptibile. Inhibă
enzima acetolactat sintetaza carea catalizează înlănţuirea aminoacizilor.
Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase
specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale. Se foloseşte la formularea
de erbicide compuse utilizate la combaterea buruienilor din culturile de
porumb. Produse comerciale: Adengo 465 SC (tiencarbazon – metil +
isoxaflutol + ciprosulfamide ca safener) şi Equip Active 56,5 OD
(tiencarbazon – metil + foramsulfuron + ciprosulfamide ca safener).

Erbicide totale
1. Glifosat, Glifosat acid. Anul apariţiei 1971. Substanţă activă
erbicidă cu acţiune sistemică, neselectivă, absorbită prin frunze şi
translocată rapid în toate organele plantei. În contact cu solul se inactivează.
Acţionează ca inhibitor al unor enzime şi al unor aminoacizi esenţiali. Face
parte din categoria erbicidelor cu acţiune multiplă: ca erbicid preemergent
sau preplant combate toate buruienile răsărite, ca desicant, înainte de
recoltare, ca eradicant, pe mirişti, după răsărirea buruienilor. Produse
comerciale: Agro – Glyfo 360, Cosmic, Dominator, Efasate 36 S, Gallup
360, Glifotim, Glyfos, Glyfostock, Leone 36 SL, Oxalis, Sanglypho,
Sikosto, Touchdown System 4, Boom Efekt, Clinic 360 SL, Glifocig Total
CL, Glyphogan 480 SL, Roundup, Roundup Energy, Roundup Evolution,
Roundup Power, Kanzen (glifosat + pyraflufen – etil).
2. Glufosinat de amoniu. Anul apariţiei 1984. Substanţă activă
erbicidă neselectivă, cu acţiune de contact dar şi cu o oarecare acţiune
sistemică. Translocarea se produce numai în interiorul frunzei, predominant
de la bază către vârful acesteia. Acţionează ca inhibitor al enzimei glutamin
134
sintetaza şi, indirect, al procesului de fotosinteză al buruienilor, fapt care
determină apariţia de decolorări şi, ulterior, de necrozare a ţesuturilor. Din
cauza blocării căii metabolice de formare a glutaminei, determină
acumularea de amoniac în celulă, în cantităţi foarte mari. Este folosit la
formularea de erbicide cu acţiune totală sau cu acţiune desicantă, utilizate
pentru culturile de orez dar şi pentru combaterea buruienilor în livezile de
pomi fructiferi şi în viile pe rod. Produs comercial: Basta 14 SL.
c. Erbicidele care inhibă sinteza acizilor graşi combat doar
monocotiledonate şi se aplică, în special, la culturi dicotiledonate. Sunt
foarte active împotriva monocotiledonatelor de climat călduros. Cele care se
aplică la păioase sunt mai scumpe. Aceste erbicide, fiind lipofile, se absorb
foarte repede şi opresc creşterea buruienilor aproape imediat deoarece planta
nu mai produce lipide, constituenţi ai membranelor celulare. Se acumulează
în meristemele de creştere aflate la nodurile tulpinii sau rizomilor. Frunzele
mai bătrâne mai apar, încă, sănătoase, câteva zile sau chiar săptămâni, în
cazul celor perene. Efectul este vizibil chiar în aceste puncte, nodurile
tulpinii, care devin maronii, putrezind. Culoarea plantei, în general, tinde
spre violet ( Figura 2.11.) Efectul tipic al erbicidelor graminicide. Se
observa necrozarea meristemelor de creştere de la internodii şi uşurinţa
desprinderii. Acest efect apare după circa 7 zile de la aplicare).

Figura 3.11. Efectul tipic al erbicidelor antimonocotiledoneice, care inhibă procesul de

producere a acizilor graşi. Nodurile tulpinii putrezesc în circa o săptămână.

Substanţe active erbicide inhibitoare ale sintezei acizilor graşi

folosite în ţara noastră:(139)
1. Clodinafop propargil. Anul apariţiei 1990. Substanţă activă cu
acţiune sistemică. Translocarea se face acropetal, cu localizare la nivelul
ţesuturilor meristematice. Acţionează ca inhibitor al sintezei acizilor graşi,
cu blocarea enzimei acetylcarboxilaza şi stoparea procesului de creştere a
buruienilor. Efectele fitotoxice devin vizibile după 1-3 săptămâni de la

135
aplicare. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând
buruienile monocotiledonate anuale (Avena spp., Lolium spp., Setaria spp.,
Phalaris spp. şi Alopecurus spp.). Este folosit la formularea de erbicide
utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu, triticale şi
secară (Traxos 050 EC = clodinafop propargil + pinoxafen + cloquintocet
mexil (safener).
2. Pinoxaden. Anul apariţiei 2006. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită în principal prin frunze şi translocată
acropetal şi bazipetal, cu acumulare în zonele de creştere. Acţionează ca
inhibitor al sintezei acizilor graşi, provocând blocaje metabolice severe la
nivelul ţesuturilor meristematice, cu simptome evidente după 1-3 săptămâni
de la aplicare, concretizate în ofilirea şi necrozarea plantelor susceptibile.
Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruieni
monocotiledonate anuale (Alopecurus, Apera, Avena, Lolium, Phalaris şi
Setaria). Este utilizat la formularea de erbicide, mai ales compuse, utilizate
pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu şi orzoaică. Produse
comerciale: Axial 050 EC (pinoxaden + safener cloquintocet – metil), Axial
One (pinoxaden + florasulam + safener cloquintocet – metil), Traxos 050EC
(pinoxaden + clodinafop – propargil + safener cloquintocet – metil).
3. Cicloxidim. Anul apariţiei 1989. Substanţă activă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită rapid prin frunze şi translocate deopotrivă
acropetal şi bazipetal în toate organele plantei. Acţionează ca inhibitor al
unor enzyme catalitice dar şi al diviziunii celulare mitotice, stopând
creşterea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente,
controlând buruienile monocotiledonate anuale şi perene, exclusiv Festuca
rubra şi Poa pratensis. Este folosit la formularea de erbicide utilizate în
combaterea buruienilor din culturile dicotiledonate: floarea soarelui, rapiţă,
fasole, soia, sfeclă de zahăr, lucernă, tomate, măr, căpşun dar şi la porumbul
CTM (Cyxcloxydim tolerant maize) care are o genă de rezistenţă la
cycloxidim. Produs comercial: Stratos Ultra.
4. Cletodim. Anul apariţiei 1987. Substanţă activă cu acţiune
sistemică, absorbită rapid prin frunze şi translocată imediat de la frunze la
sistemul radicular şi la celelalte organe ale plantei aflate în creştere.
Acţionează ca inhibitor al sintezei acizilor graşi prin blocarea enzimei
acetylcarboxilaza, stopând, totodată, şi procesul de creştere a buruienilor.
Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruienile
monocotiledonate anuale şi perene. Este folosit la formularea de erbicide
utilizate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene
din culturile dicotiledonate: floarea soarelui, rapiţă, fasole, mazăre, soia,
năut, cartof, sfeclă de zahăr, in, lucernă, arbuşti fructiferi, căpşun dar şi
pepiniere pomicole (Arrow 240 EC, Select Super).
136
 5. Fenoxaprop – p – etil. Anul apariţiei 1989. Substanţă activă erbicidă
cu acţiune sistemică şi de contact, selectivă, absorbită în principal prin
frunze, cu translocare acropetală şi bazipetală până în rădăcini şi rizomi.
Acţionează ca inhibator al sintezei acizilor graşi, mai ales la buruienile
monocotiledonate dar şi ca inhibitor al acetyl carboxilazei, perturbând grav
metabolismul buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor
postemergente, controlând buruieni monocotiledonate anuale şi perene. Se
foloseşte la formularea de erbicide simple (Furore Super 75 EW pentru
floarea soarelui, rapiţă, mazăre, soia, cartof, sfeclă, in) sau compuse (Foxtrot
69 EW = fenoxaprop p – etil + cloquintocet – metil (safener) pentru grâu,
împotriva ovăzului sălbatic.
6. Fluazifop – P – butil. Anul apariţiei 1981. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită repede prin frunze, hidrolizată până la
fluazifop – P – şi transolactă apoi sub această formă prin floem şi xilem,
acumulându-se în rizomii şi stolonii buruienilor monocotiledonate perene dar şi
în meristemele monocotiledonatelor anuale şi perene. Acţionează ca inhibitor al
sintezei acizilor graşi, inhibând totodată şi enzima acetyl CoA carboxilaza, cu
grave repercursiuni asupra metabolismului celular. Face parte din categoria
erbicidelor postemergente, controlând buruienile monocotiledonate anuale şi
perene. Este folosit la formularea de erbicide utilizate la combaterea buruienilor
din culturile de floarea soarelui, rapiţă, soia, cartof, sfeclă de zahăr, tomate,
ardei, castraveţi, ceapă, măr, arbuşti fructiferi, căpşun, viţă de vie şi pepiniere
pomicole (Fusilade Forte şi Tiger P).
7. Propaquizafop. Anul apariţiei 1991. Substanţă activă selectivă,
sistemică, absorbită rapid prin frunze şi translocată în plantă până la rădăcini,
acumulându-se în zonele meristematice unde inhibă creşterea celulelor şi
diviziunea lor prin stoparea sintezei acetil coenzimei A. Necesită o oră fără
ploaie după aplicare. Se aplică postemergent. Combate doar monocotiledonate
anuale şi perene, în funcţie de concentraţie. Buruienile îşi încetează creşterea
după 1-2 zile şi se usucă în 2-3 săptămâni. Cea mai bună acţiune se
înregistrează când buruienile sunt în faza de înfrăţire, în plină creştere, pentru a
utiliza toxicul. Nu aplicaţi împreună cu un erbicid împotriva buruienilor cu
frunză lată. Erbicidul trebuie lăsat să acţioneze cel puţin 10 zile după care se
poate aplica un erbicid antidicotiledoneic. În principiu, se poate aplica la toate
culturile dicotiledonate dar este avizat pentru: floarea soarelui, rapiţă, fasole,
mazăre, soia, cartof, sfeclă, lucernă, tomate, ardei, ceapă, viţă de vie,
silvicultură. Produs comercial: Agil 100 EC.
8. Quizalofop – P – etil, quizalofop – P – tefuril. Anul apariţiei 1989.
Substanţe active erbicide sistemice, selective, absorbite prin frunze şi
translocate ascendent şi descendent, cu acumulare în ţesuturile
meristematice. Acţionează ca inhibitori ai sintezei acizilor graşi, blocând
137
producerea de fosfolipide necesare reconstruirii membranelor celulare în
procesul de diviziune. Simptomele vizibile constau în apariţia de înroşiri,
decolorări şi necroze ale ţesuturilor, care vor conduce, în final, la moartea
buruienilor. Fac parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând
buruienile monocotiledonate anuale şi perene. Se folosesc la formularea de
erbicide utilizate în combaterea buruienilor monocotiledonate din toate
culturile dicotiledonate, inclusiv ceapă şi usturoi. Produse comerciale:
Anaconda, Atlet EC, Elegant 05 EC, Gat Taris 5 EC, Killer Super 5 EC,
Leopard 5 EC, Prosper, Reset 5 CE, Targa 10 EC, Targa Super 5 EC,
Pantera 40 EC.
d. Erbicidele care inhibă creşterea rădăcinilor şi lăstarilor. Aceste
erbicide sunt active în procesul de germinaţie şi răsărire, acţionând
împotriva creşterii rădăcinilor şi lăstarilor tineri ai tulpinii. Acest grup de
erbicide combate, în special, monocotiledonatele anuale sau pe cele perene
dar doar din sămânţă, nu din rizomi. Mai combat şi un spectrul limitat de
dicotiledonate dar tot din sămânţă, în special, pe cele cu seminţe mici. Cele
cu seminţe mari produc plăntuţe prea robuste ca să poată fi distruse de
aceste substanţe. Buruienile perene, cu sistem radicular puternic, profund,
nu prezintă niciun simptom pentru că sunt prea groase, prea bine dezvoltate
ca substanţa să aibe efect.
Seminţele buruienilor monocotiledonate germinează dar nu ajung la
suprafaţa solului. Rădăciniţele seminale ale acestor buruieni, precum şi
lăstarii subterani sunt scurţi, bombaţi, îngroşaţi, sfărâmicioşi. Acest lucru se
produce pentru că diviziunea celulară este oprită la vârful rădăciniţei sau
lăstarului. Plăntuţa moare în pământ din cauza lipsei rădăcinilor care nu o
aprovizionează cu apă şi substanţe nutritive.
Buruienile dicotiledonate pot răsări dar dau plante subdezvoltate,
pitice, îngoşate, frunze mici. Rădăcinile sunt, la fel ca la mocotiledonate,
îngroşate, scurte, din acelaşi motiv, oprirea creşterii apicale.
Substanţe active care inhibă creşterea rădăciniţelor şi lăstarilor: (139)
1. Dimetaclor. Anul apariţiei 1977. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune selectivă, absorbită în principal de tinerele plantuţe în timpul
germinării de rădăcinile plăntuţelor, în primele faze de vegetaţie. Acţionează
ca inhibitor al diviziunii celulare dar şi al sintezei unei serii foarte lungi de
acizi graşi ce provoacă blocarea procesului de creştere a buruienilor. Face
parte din categoria erbicidelor preemergente, controlând numeroase buruieni
monocotiledonate anuale (Alopecurus myosuroides, Apera spica venti, Poa
annua) dar şi unele dicotiledonate. Se foloseşte la formularea de erbicide
simple (Teridox 500 EC) sau compuse (Brasan = dimetaclor + clomazon)
pentru combaterea buruienilor din culturile de rapiţă.

138
 2. Dimetenamid – P. Anul apariţiei 1996. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune selectivă, de contact, nesistemică. Se aplică, în principal, în
preemergenţă, pe sol dar poate fi aplicat şi în postemergenţă, foarte timpuriu,
imediat după răsărirea buruienilor. Aceasta deoarece pătrunderea în plantă se
realizează prin rădăcinile active şi ascendent prin epicotil, imediat după
germinare şi, respectiv, răsărire. Translocarea la nivel foliar dar şi la nivelul
plantei, în ansamblu, este foarte redusă. Acţionează ca inhibitor al unei serii
lungi de acizi graşi, provocând grave perturbaţii metabolice, cu blocarea
procesului de creştere a buruienilor aflate în primele faze de vegetaţie.
Controlează buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate anuale.
Este folosit la formularea de erbicide simple (Frontier Forte pentru porumb,
floarea soarelui, soia, cartof, sfeclă de zahăr) şi compuse (Akris şi Click Combi
= dimetenamid + terbutilazin pentru porumb; Butisan Max = dimetenamid +
metazaclor + quinmerac pentru rapiţă).
3. Prosulfocarb. Anul apariţiei 1988. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi rădăcini. Acţionează
ca inhibitor al creşterilor din zonele meristematice, unde se acumulează şi
provoacă înnegriri şi răsuciri ale tulpinilor şi rădăcinilor tinere, în cazul
buruienilor monocotiledonate împiedicând tinerele frunzuliţe să se
elibereze din coleoptil, în momentul răsăririi. Face parte din categoria
erbicidelor cu acţiune complexă, preemergentă şi postemergentă timpurie,
controlând o gamă largă de buruieni mono şi dicotiledonate. Este folosit la
formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor din culturile de
cartof, ceapă şi morcov, la toate cu aplicare preemergentă. Produsul
comercial: Boxer 800 EC.
4. Pendimetalin. Anul apariţiei 1974. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune selectivă, absorbită de rădăcini şi de frunze. Afectează buruienile,
distrugându-le după germinare, în timpul răsăririi sau imediat rupă răsărire.
Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă, preemergentă (cu
aplicare înainte de semănat şi încorporare uşoară sau imediat după semănat)
şi postemergentă timpurie (imediat după răsărire). Pendimetalinul are
selectivitate fiziologica la soia, floarea-soarelui, caz în care se poate
încorpora. Selectivitatea poziţională se manifestă la porumb, orez, ceapă,
cartof şi legume, caz în care nu trebuie încorporat. Pentru o eficacitate
optimă a erbicidului este necesară o bună pregătire a solului, fără bulgari.
Controlează numeroase specii de buruieni monocotiledonate anuale dar şi
unele dicotiledonate anuale (Stellaria, Fumaria, Ranunculus arvensis,
Chenopodium, Polygonum, Matricaria, Geranium, Sonchus oleracaeus).
Pendimetalinul nu impune restricţii în rotaţia culturilor, excepţii făcând
culturile de sfeclă şi spanac care sunt mai sensibile şi la care este necesar să
se respecte un interval de minimum 12 luni de la aplicarea erbicidului şi
139
înfiinţarea acestor culturi. Este folosit la formularea de erbicide simple
utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de porumb, floarea
soarelui, soia, cartof, morcov, răsaduri diverse, usturoi, ceapă Stomp 330
EC, Pendigan 330 EC, Stomp Aqua). Ca erbicid compus este formulat Trek
P 334 SE (pendimetalin + terbutilazin) ce se poate aplica la porumb şi sorg.
5. S – Metolaclor. Anul apariţiei 1976. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune selectivă, absorbită predominant prin hipocotil dar şi prin
ramificaţiile tulpinii (lăstari). Acţionează ca inhibitor al diviziunii celulare,
inhibând, totodată, sinteza unei lungi serii de acizi graşi, cu efecte negative
majore asupra metabolismului celular şi a procesului de creştere a plantelor
susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă,
preemergentă (aplicat înainte de semănat, cu încorporare uşoară sau imediat
după semănat) şi postemergentă timpurie. Controlează numeroase specii de
buruieni monocotiledonate anuale dar şi unele dicotiledonate anuale
(Amaranthus, Capsella, Portulaca). Este folosit la formularea erbicidului
simplu Dual Gold 960 EC utilizat la combaterea buruienilor din culturile de
porumb, sorg, floarea soarelui, rapiţă, fasole, soia, sfeclă, in, morcov, varză,
conopidă, tomate, ardei, vinete, pepeni, ceapă, căpşun. În combinaţie sunt
formulate: Gardoprim Plus Gold (metolaclor + terbutilazin) pentru porumb
şi floarea soarelui şi Lumax (metolaclor + mesotrione + terbutilazin) pentru
porumb, ambele în preemergenţă.
6. Napropamid. Anul apariţiei 1970. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă. Absorbţia se face prin rădăcini şi este urmată de
translocarea acropetală, prin xilem. Are loc inhibarea dezvoltării rădăcinilor
şi stoparea creşterii buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor
preemergente şi combate buruieni monocotiledonate anuale şi unele
dicotiledonate anuale. Este fitotoxic pentru grâu şi orz. Este folosit la
formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile
de rapiţă, tomate, ardei. Produsul comercial: Devrinol 45 F.
7. Propizamid. Anul apariţiei 1969. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin rădăcini, cu translocare în corpul
plantei. Acţionează ca inhibitor al diviziunii celulare, cu repercursiuni grave
asupra procesului de creştere a plantelor. Tulpinile devin distorsionate iar
frunzele se îngălbenesc, acest efect observându-se după circa 20 de zile, în
cele mai bune condiţii. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune
complexă, preemergentă şi postemergentă timpurie, controlând numeroase
specii de buruieni monocotiledonate din sămânţă dar şi unele dicotiledonate.
Este folosit la formularea erbicidului Kerb 50 W utilizat preemergent
pentru combaterea buruienilor din culturile de sfeclă de zahăr, lucernă,
trifoi, morcov, salată. Combate şi cuscuta.

140
 8. Metazaclor. Anul apariţiei 1982. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin hipocotil şi prin rădăcini.
Acţionează ca inhibitor al diviziunii celulare, prin blocarea procesului de
sinteză a proteinelor, fiind, totdată, inhibitor al germinaţiei seminţelor de
buruieni. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă,
preemergentă dar şi postemergentă timpurie. Controlează numeroase specii
monocotiledonate anuale (Alopecurus myosuroides, Apera spica venti,
Avena fatua, Digitaria sanguinalis, Echinochloa crus galli, Poa annua,
Setaria glauca) dar şi dicotiledonate anuale (Amaranthus, Anthemis,
Matricaria, Polygonum, Sinapis, Solanum, Stellaria, Urtica, Veronica). Este
folosit la formularea de erbicide simple (Butisan 400 SC, Gat Burino 50 SC,
Sultan 50 SC) utilizate în combaterea buruienilor din culturile de rapiţă,
muştar, conopidă, căpşun şi compuse (Butisan Max = metazaclor +
dimetenamid + quinmerac pentru rapiţă; Cleranda = metazaclor + imazamox
pentru rapiţa Clearfield).
9. Quinmerac. Anul apariţiei 1993. Substanţă activă erbicidă de tip
hormonal, cu acţiune asemănătoare auxinelor, selectivă, absorbită în
principal prin rădăcini şi, într-o oarecare măsură şi prin frunze, cu acumulări
la nivelul meristemelor de creştere, provocând hipertrofieri ale ţesuturilor,
răsuciri şi contorsionări. Face parte din categoria erbicidelor postemergente,
controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate anuale (Amaranthus,
Anthemis, Urtica, Veronica, Sonchus, Ranunculus, Capsella, Matricaria,
Polygonum persicaria, Chenopodium, Papaver, Solanum, Senecio, Thlaspi,
Lamium, Stellaria) dar şi monocotiledonate anuale (Setaria, Digitaria,
Echinochloa, Lolium, Poa, Alopecurus). Se aplică preemergnet sau
postemergent timpuriu. Este folosit pentru formularea de erbicide, de regulă,
compuse, utilizate pentru combaterea buruienilor din cultura de rapiţă.
Produs comercial: Butisan Max, pe bază de quinmerac + dimetenamid – P +
metazaclor.
e. Erbicide inhibitoare ale fotosintezei. Aceste substanţe afectează
fotosinteza prin faptul că nu mai dau voie electronilor pierduţi de clorofilă
să fie preluaţi de aceasta din descompunerea apei, astfel încât clorofila se
dezintegrează.
Se împart în trei categorii:
- erbicide sistemice, care intră în vasele conducătoare ale plantei,
migrează către frunză, unde îşi fac efectul. Se pot aplica atât la sol, de unde
migrează în aparatul foliar sau pe frunzele plantelor mici. Acestea sunt:
metribuzin, metamitron, linuron, clortoluron, etofumesat, cloridazon,
isoproturon, lenacil, terbutilazin, flumioxazin;
- erbicide de contact, postemergente, care nu se translocă, având efect
doar pe locul de pe frunză unde au căzut. Din acest motiv, aceste erbicide
141
trebuie aplicate astfel încât să acopere bine buruienile. Acestea sunt:
bentazon, bromoxinil, bifenox;
- erbicide sistemice postemergente, care afectează fotosinteza, şi se
translocă în plantă: desmedifam, fenmedifam.
Acest grup de erbicide combate, în special, buruienile dicotiledonate,
anuale şi perene însă şi monocotiledonate anuale, mici.

Figura 3.12. Efectul tipic al erbicidelor care inhibă fotosinteza. Aici, împotriva
buruienii Xanthium italicum (cornaci).

Substanţe active erbicide care afectează fotosinteza: (139)

1. Bentazon. Anul apariţiei 1972. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
selectivă, de contact, absorbită în special prin frunze, cu foarte slabă
translocare. Efectul asupra buruienilor este vizibil la circa două zile de la
aplicare şi se manifestă prin îngălbenirea plantelor şi apoi necrozarea lor.
Face parte din categoria erbicidelor postemergente, ca erbicid de contact
controlând speciile de: Spectrul de acţiune cuprinde buruieni dicotiledonate
anuale, inclusiv cele considerate problemă: Solanum sp. (zârna), Xanthium
sp. (cornuţi), Abutilon theophrasti (teişor), Chenopodium album (căpriţă),
Amaranthus sp. (ştir). Stropirile se efectuează atunci când buruienile au 2-3
frunze, fiind neindicată întarzierea tratamentelor. Efectul maxim este obţinut
atunci când temperatura este de peste 180 C, umiditatea atmosferică este mai
mare de 40% şi nu plouă în următoarele 8 ore de la efectuarea tratamentului.
Produsul se aplică postemergent, când buruienile sunt răsărite, mici şi în
perioada de creştere activă, în faza de cotiledoane, până la 2-4 frunze

142
adevarate. Se poate aplica la soia, fasole, cartof, in, lucernă mazăre, arahide
(Basagran forte), porumb (Cambio + dicamba).
2. Bromoxinil. Anul apariţiei 1963. Substanţă activă cu acţiune
selectivă, de contact dar şi cu oarecare activitate sistemică, absorbită prin
frunze, cu translocare limitată. Acţionează ca inhibitor al fotosintezei,
provocând dereglări ale procesului de creştere a plantelor. Face parte din
categoria erbicidelor cu aplicare postemergentă, controlând buruieni
dicotiledonate anuale (Polygonaceae, Compositae şi Boraginaceae). Este
folosit la formularea de erbicide simple (Bromotril 40 EC) sau compuse
(Buctril Universal = bromoxinil + acid 2,4 D) utilizate pentru combaterea
buruienilor din culturile de grâu şi porumb sau Zeagran 340 SE (bromoxinil
+ terbutilazin) pentru combaterea buruienilor din porumb.
3. Bifenox. Anul apariţiei 2000. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
selectivă, absorbită în special prin frunze, în mod exceptional prin tulpini şi
rădăcini, cu o anumită limitare a translocării la nivelul rădăcinii dar şi de la
frunze la lăstari. Acţionează ca dezorganizator al membranei celulare şi ca
inhibitor al procesului de fotosinteză. Controlează numeroase specii de
buruieni dicotiledonate anuale dar şi unele specii de monocotiledonate
anuale. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă –
preemergentă (înainte sau după semănat) şi postemergentă. Este folosit
singur sau în combinaţie cu alte substanţe active erbicide la formularea de
erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de floarea
soarelui (Modown 4F).
4. Desmedifam. Anul apariţiei 1969. Substanţă activă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită prin frunze, cu translocare primară în spaţiul
dintre celule. Acţionează ca inhibitor al procesului de fotosinteză, blocând
procesul de creştere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor
postemergente, controlând buruieni dicotiledonate, inclusiv Amaranthus
retroflexus. Desmedifamul este folosit, în special la formularea de erbicide
compuse în combinaţie cu substanţele active fenmedifam şi etofumesat,
utilizate pentru combaterea buruienilor în cultura de sfeclă de zahăr (Beetup
Trio = desmedifam + fenmedifam + etofumesat; Betanal Expert =
desmedifam + etofumesat + fenmedifam; Betanal Quattro SE = desmedifam
+ etofumesat + fenmedifam + metamitron).
5. Fenmedifam. Anul apariţiei 1967. Este o substanţă activă erbicidă
cu acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi translocată ascendent
şi descendent în toate organele plantelor. Acţionează ca inhibitor al
fotosintezei, blocând procesul de diviziune celulară şi, în consecinţă, de
creştere a buruienilor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor
postemergente, controlând buruieni mono şi dicotiledonate. Este folosit la
formularea de erbicide, în principal compuse, (Beetup Trio = desmedifam +
143
fenmedifam + etofumesat; Betanal Expert = desmedifam + etofumesat +
fenmedifam; Betanal Quattro SE = desmedifam + etofumesat + fenmedifam
+ metamitron; Powertwin = fenmedifam + etofumesat) utilizate la
combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr.
6. Etofumesat. Anul apariţiei 1974. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin coleoptil (la monocotiledonate) şi
prin rădăcini (la dicotiledonate), cu translocare la nivelul aparatului foliar.
Nu este absorbită cu uşurinţă prin frunze după formarea şi maturarea
cuticulei ceroase. Acţionează ca inhibitor al fotosintezei şi a cuticulei
ceroase dar şi ca retardant al diviziunii celulare provocând stoparea
dezvoltării ţesuturilor meristematice şi procesul de creştere a buruienilor.
Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă, preemergentă şi
postemergentă, controlând atât buruieni dicotiledonate în stadiu tânăr şi
având o bună persistenţă în sol. Este folosit la formularea de erbicide simple
(Barclay Stapler 500 şi Ethosat 500 EC) şi compuse (Beetup Trio =
desmedifam + fenmedifam + etofumesat; Betanal Expert = desmedifam +
etofumesat + fenmedifam; Betanal Quattro SE = desmedifam + etofumesat
+ fenmedifam + metamitron; Powertwin = fenmedifam + etofumesat)
pentru combaterea buruienlor din cultura de sfeclă de zahăr.
7. Clorotoluron. Anul apariţiei 1994. Substanţă activă selectivă,
nesistemică, absorbită prin rădăcini şi prin frunze. Acţionează ca inhibitor al
fotosintezei, blocând procesul de creştere a buruienilor. Face parte din
categoria erbicidelor cu acţiune complexă, acţionând deopotrivă la nivelul
solului, ca substanţă reziduală levigată până în zona rădăcinilor active şi la
nivelul frunzelor prin contact direct, în urma aplicării în postemergenţă.
Controlează multe buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate anuale.
Este folosit în formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor
din culturile de grâu (Tolurex 50 SC).
8. Linuron. Anul apariţiei 1965. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită, în principal prin rădăcini dar şi prin frunze,
cu translocare acropetală prin xilem. Acţionează ca inhibitor al procesului
de fotosinteză, cu implicaţii negative majore asupra creşterii buruienilor.
Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă, preemergentă şi
postemergentă, controlând buruieni dicotiledonate anuale şi unele
monocotiledonate anuale. Este folosit pentru formularea de erbicide simple:
Afalon 50 SC, Ipiron 45 SC, Linurex 50 SC utilizate la culturile de morcov,
ţelină (preemergent şi postemergent), ceapă, cartof, mazăre, floarea soarelui,
porumb, doar preemergent.
9. Cloridazon. Anul apariţiei 1964. Substanţă activă sistemică,
selectivă, absorbită rapid prin rădăcini, cu translocare acropetală în toate
organele plantei. Acţionează ca inhibitor al procesului de fotosinteză,
144
blocând procesul de creştere al buruienilor. Combate buruieni cu frunza lată.
Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă, preemergentă şi
postemergentă. Este utilizat la formularea de erbicide utilizate pentru
combaterea buruienilor din culturile de sfeclă de zahăr (Cerberus 430 SC,
Pyramin FL, Pyramin Turbo).
10. Isoproturon. Substanţă activă erbicidă cu acţiune sistemică,
selectivă, absorbită prin rădăcini şi prin frunze, cu translocare în toate
organele plantelor. Acţionează ca inhibitor al fotosintezei, blocând procesul
de creştere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune
complexă, preemergentă şi postemergentă, controlând buruieni
monocotiledonate anuale (Alopecurus myosuroides, Apera spica venti,
Avena fatua, Poa annua) dar şi unele dicotiledonate anuale. Este folosit la
formularea de erbicide simple (Isoguard 500 SC pentru grâu şi orz) şi
compuse (Legato Plus = isoproturon + diflufenican) utilizat pentru
combaterea buruienilor din culturile de grâu.
11. Lenacil. Anul apariţiei 1965. Substanţă activă erbicidă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită în special prin rădăcini şi translocată în plantă
ascendent şi descendent, în zonele apicale ale lăstarilor dar şi ale rădăcinilor,
inhibând creşterea buruienilor. Acţionează ca inhibitor al procesului de
fotosinteză cu repercursiuni grave asupra metabolismului celular. Face parte
din categoria erbicidelor preemergente (cu aplicare înainte de semănat şi
uşoară încorporare în sol sau imediat după semănat). Controlează numeroase
buruieni dicotiledonate anuale. Este folosit în formularea de erbicide
utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de sfeclă de zahăr şi
sfeclă roşie (Venzar 500 SC, Venzar 80 WP).
12. Terbutilazin. Anul apariţiei 1967. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită în special prin rădăcini dar şi prin
frunze, cu translocare în toate organele plantei. Acţionează ca inhibitor al
procesului de fotosinteză, producând perturbaţii la nivel metabolic. Face
parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă, preemergentă şi
postemergentă, controlând o gamă largă de buruieni dicotiledonate. Se
foloseşte la formularea de erbicide compuse utilizate pentru combaterea
buruienilor din culturile de porumb: Akris, Click Combi (terbutilazin +
dimetenamid), Gardoprim Plus Gold 500 EC (terbutilazin + metolaclor),
Lumax (terbutilazin + metolaclor + mesotrione), Merlin Duo (terbutilazin +
isoxaflutol), Trek P 334 SE (terbutilazin + pendimetalin), Zeagran 340 SE
(terbutilazin + bromoxinil). Produsul Gardoprim Plus Gold 500 EC se poate
aplica şi la floarea soarelui iar Trek P 334 se poate aplica şi la sorg.
13. Flumioxazin. Anul apariţiei 1994. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune de contact, nesistemică, selectivă. Acţionează ca inhibitor al unor
enzime esenţiale, producând perturbaţii în procesul de formare a membranei
145
celulare, cu pagube ireversibile pentru structura celulară a buruienilor. Face
parte din categoria erbicidelor preemergente, controlând numeroase buruieni
dicotiledonate anuale. Poate fi folosit şi postemergent timpuriu la floarea
soarelui împotriva dicotiledonatelor anuale şi perene ca: Abutilon,
Convolvulus, Chenopodium, Amaranthus, Ambrosia, Solanum, Cirsium,
Polygonum. Este folosit la formularea de erbicide pentru combaterea
buruienilor din culturile de porumb, floarea soarelui, cartof şi ceapă (Pledge
50 WP).
14. Metamitron. Anul apariţiei 1975. Substanţă activă erbicidă,
selectivă, absorbită în principal prin rădăcini dar şi prin frunze, cu
translocare ascendentă (acropetală). Acţionează ca inhibitor al procesului de
fotosinteză, perturbând procesul de creştere a plantelor susceptibile. Face
parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă, preemergentă şi
postemergentă, controlând specii de buruieni dicotiledonate anuale. Este
folosit la formularea de erbicide simple (Gladiator 70 WP, Goltix 70 WP,
Tornado SC) şi compuse (Betanal Quattro SE = metamitron + etofumesat +
fenmedifam + desmedifam) utilizate pentru combaterea buruienilor din
cultura de sfeclă de zahăr.
15. Metribuzin. Anul apariţiei 1971. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită în principal prin rădăcini dar şi prin
frunze, cu translocare acropetală prin xilem. Acţionează ca inhibitor al
fotosintezei, cu repercursiuni asupra creşterii plantelor susceptibile. Face
parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă, preemergentă şi
postemergentă, controlând numeroase buruieni monocotiledonate şi
dicotiledonate. Metribuzinul este folosit la formularea de erbicide simple
utilizate în combaterea buruienilor din culturile de cartof, soia şi tomate: As
Super, Metriphar 70 WG, Sencor 600 SC, Sencor 70 WG, Surdone.
16. Oxadiargil. Anul apariţiei 1996. Substanţă activă erbicidă selectivă
ce acţionează prin inhibarea unor enzime care intervin în procesul de
formare a clorofilei. Este un erbicid cu acţiune peliculară de contact, efectul
cel mai bun obţinându-se în momentul în care germinează buruienile şi vin
în contact cu pelicula de erbicid. Plantulele se necrozează la scurt timp şi
mor. De aceea, pentru a obţine rezultate bune, este necesară o pregătire
corespunzatoare a patului germinativ. Produsul nu se translocă în plante. Se
poate folosi înainte de plantarea răsadurilor, pe solul mărunţit. Aplicat în
postemergenţă acţionează prin contact, distrugând buruienile răsărite iar
cantitatea care ajunge pe sol acţionează pelicular asupra buruienilor în curs
de răsărire. Combate buruieni dicotiledonate precum ştir (Amaranthus
retroflexus), zârna (Solanum nigrum), ridiche sălbatică (Raphanus
raphanistrum), muştar sălbatic (Sinapis arvensis), muşeţel (Matricaria spp.),
teişor (Abutilon theophrasti) şi unele graminee: meişor (Digitaria
146
sanguinalis), mohor (Setaria sp.). Nu combate Xanthium şi Cirsium. Produs
comercial - Raft care se aplică la floarea soarelui, preemergent sau
postemergent, după faza cotiledonală a culturii dar până la 4-6 frunze.
Buruienile trebuie să fie mici.
f. Erbicide care acţionează prin ruperea membranei celulare.
Aceste erbicide combat buruieni dicotiledonate. Ele sunt substanţe tipice de
contact, care „ard” frunzele pe care cad. Nu se translocă în plantă, nu sunt
sistemice. Efectul acestor substanţe se observă chiar în câteva ore de la
aplicare. Fiind de contact, este necesară o aplicare potrivită pentru a acoperi
bine buruienile. Sunt selective pentru unele culturi pentru că acelea au ceară
pe frunze şi nu le absorb. Concentraţia în care se aplică, deasemenea, poate
fi un criteriu de selectivitate. Un astfel de exemplu este oxifluorfenul, care
poate distruge şi ceapa sau usturoiul, dacă se aplică în concentraţie prea
mare. Au nevoie de căldură, de soare, pentru a avea efect. La temperaturi
mici nu au efect deloc. Distrug buruienile mici foarte bine. La buruienile
mari este nevoie de concentraţie mult mai mare. Cele perene, cum este
pălămida, volbura, pirul, etc., cresc din nou, din organele subterane, după
circa o săptămână. Oxifluorfenul se poate aplica şi la sol, unde este puternic
reţinut, formând o peliculă erbicidală pe care buruienile cu seminţe mici nu
o pot străbate. Dozele mari aplicate la sol pot fi, şi ele, fitotoxice. Arsurile
reduse pe care le provoacă, de exemplu, la floarea soarelui, nu afectează
creşterea plantei, pentru că nu se translocă în plantă.

Figura 3.13. Efectul tipic al erbicidelor de contact. Aici, o frunză matură de Abutilon
theophrasti (teişor) afectată de Goal (oxifluorfen).

147
 Substanţe active erbicide care rup membrana celulară, erbicide
de contact: (139)
1. Oxyfluorfen. Anul apariţiei 1976. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune selectivă, de contact, absorbită mult mai rapid de frunze decât de
rădăcini, cu translocare foarte redusă. Face parte din categoria erbicidelor cu
acţiune complexă, preemergentă şi postemergentă, controlând, în special
buruieni dicotiledonate anuale din sămânţă, atunci când este aplicat la sol şi
un spectru larg de buruieni, atunci când este aplicat postemergent, ca erbicid
de contact, efectul lui fiind vizibil în câteva ore de la aplicare. Oxyfluorfenul
este o substanţă activă cu dublă acţiune. Se poate folosi ca erbicid de sol,
când acţionează în startul superficial al solului, unde formează o peliculă ce
opreşte răsărirea seminţelor de buruieni care încearcă să răsară. Odată
distrusă această peliculă, prin lucrări ale solului, acţiunea erbicidului este
compromisă. Ca erbicid preemergent se poate aplica la floarea soarelui,
ceapă din arpagic şi usturoi. Pe acest lucru se bazează tratamentul înaintea
plantării răsadurilor. Ceapa, cartoful sau altă cultură cu seminţe mari reuşesc
să străbată acest strat superficial în care se aplică erbicidul; majoritatea
buruienilor, cele cu seminţe mici şi dicotiledonate, nu reuşesc. Are efect slab
asupra monocotiledonatelor anuale din sămânţă, din acest motiv (Setaria
sp.). Postemergent, acest erbicid arde ţesuturile verzi, în funcţie de
concentraţia în care este aplicat. De aceea, în concentraţii mari, de 6 l/ha în
300 l apă acţionează ca erbicid total de contact şi se poate aplica pe sub
coroana pomilor sau a viţei de vie. La culturile de ceapă şi usturoi se poate
aplica, atât preemergent, cât şi postemergent, însă, în această situaţie,
concentraţia erbicidului în apă trebuie să fie corelată cu sensibilitatea plantei
de cultură. Astfel, ceapa semănată şi usturoiul suportă concentraţii foarte
mici, de maximum 10 ml Goal 2 XL (240 g/l oxyfluorfen) în 10 l apă.
Ceapa din arpagic, având un strat de creară mai gros suportă concentraţii de
3 ori mai mari. Buruienile trebuie să fie în stadiul de cotiledoane. Produse
comerciale: Galigan 240 EC, Goal 2 XL, Goal 4F, Samson.
3. Piraflufen – etil. Anul apariţiei 1999. Substanţă activă erbicidă
selectivă, de contact, absorbită rapid de frunze, care suferă veştejiri şi
necrozări de ţesuturi accentuate de prezenţa luminii. Acţionează ca inhibitor
al unor importante enzime oxidative. Face parte din categoria erbicidelor
postemergente, controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate, în
special Gallium aparine, Chenopodium album, Matricaria inodora, Lamium
purpureum, Stellaria media, Capsella bursa-pastoris, Senecio vulgaris,
Veronica hederifolia. În concentraţie mare este folosit ca defoliant la cartof
sau bumbac. Este folosit la formularea de erbicide simple: Ecopart, pentru
grâu şi ceapă, ca erbicid selectiv şi Kabuki 2,5 EC, ca defoliant pentru
cartof, împotriva lăstăriri, după tăierea vrejilor. Ca erbicide compuse:
148
Ageshio (piraflufen – etil + mecoprop – P) pentru grâu şi Kanzen (piraflufen
– etil + glifosat) ca erbicid total pentru pomi şi viţă de vie, pe sub coroană.
g. Erbicide inhibitoare ale formării pigmenţilor. Aceste substanţe
blochează sinteza pigmenţilor plantelor, provocând „albirea” frunzelor şi
moartea lentă a plantei. Pigmenţii sunt folosiţi de plantă pentru a proteja
clorofila împotriva acţiunii distructive a excesului de lumină. Sunt, în
general, erbicide preemergente dar şi postemergente timpurii. Combat atât
dicotile, cât şi monocotile. Simptomele sunt foarte uşor de observat.
Buruienile, ori nu răsar, ori răsar dar mor.

Figura 3.14. Efectul tipic al erbicidelor care blochează sinteza pigmenţilor.

Convolvulus arvensis (volbură) afectată de mesotrione (Callisto).

Substanţe active erbicide cu acţiune împotriva formării

pigmenţilor: (139)
1. Sulcotrione, tembotrione. Anul apariţiei 1991 pentru sulcotrione,
2007 pentru tembotrione. Substanţe active erbicide cu acţiune sistemică,
selectivă, absorbită prin frunze, în principal, dar şi prin rădăcini. Acţionează
ca inhibitor al unor importante enzime celulare. Fac parte din categoria
erbicidelor postemergente, controlând numeroase buruieni mono şi
dicotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide utilizate în
combaterea buruienilor din cultura de porumb: Decano (sulcotrione), Laudis
30 WG (tembotrione), Laudis OD 66 (tembotrione + isoxadifen – etil, ca
safener).

149
 2. Topramezon. Anul apariţiei 2006. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită, în principal, prin frunze. Acţionează
ca inhibitor al unor enzime celulare esenţiale, fapt ce blochează sinteza unor
compuşi celulari provocând dezechilibre metabolice grave, cu exteriorizări
simptomatologice caracteristice (clorozări, decolorări, necrozări) care
conduc la moartea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor
postemergente, controlând numeroase specii de buruieni monocotiledonate
anuale. Este folosit la formularea de erbicide compuse utilizate la
combaterea buruienilor din cultura de porumb. Produse comerciale: Campus
(topramezon), Stellar (topramezon + dicamba).
3. Clomazone. Anul apariţiei 2005. Este o substanţă activă cu acţiune
sistemică, selectivă, absorbită rapid prin rădăcini şi tulpini şi translocate
ascendent în ţesuturile plantei. Acţionează ca inhibitor al sintezei
pigmenţilor carotenoidici astfel încât, buruienile vor răsări dar vor fi
depigmentate. Face parte din categoria erbicidelor preemergente şi
controlează în principal buruieni dicotiledonate anuale dar şi unele
monocotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide simple şi
compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de rapiţă
(Kalif 480 EC, Command 48 EC, Gat Cenit 36 CS = clomazon, Brasan =
clomazone + dimetaclor) şi cartof (Command 48 EC).
4. Flurocloridon. Anul apariţiei 1985. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune selectivă, absorbită prin rădăcini şi prin vârfurile de creştere ale
plăntuţelor în curs de răsărire. Acţionează ca inhibitor al sintezei
carotenoizilor, provocând blocaje la nivel metabolic. Face parte din
categoria erbicidelor preemergente, controlând numeroase buruieni
dicotiledonate anuale (Stellaria media, Veronica hederifolia, Viola arvensis,
Gallium aparine, Solanum nigrum) este folosit la formularea de erbicide
utilizate în combaterea buruienilor din culturile de floarea soarelui şi cartof
(Racer 25 EC).
5. Diflufenican. Anul apariţiei 1985. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune de contact şi reziduală, selectivă, absorbită în principal prin vârfurile
de creştere în timpul germinării seminţelor de buruieni. Acţionează ca
inhibitor al sintezei carotenoizilor. Face parte din categoria erbicidelor cu
acţiune preemergentă timpurie, controlând, în principal, unele dicotiledonate
anuale (Gallium, Stellaria, Veronica şi Viola). Este folosit la formularea de
erbicide simple (Pelican 500 EC pentru floarea soarelui, preemergent) sau
compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu
(Alliance 660 WG = diflufenican + metsulfuron – metil; Legato Plus =
diflufenican + isoproturon), grâu şi orzoaică (Pelican Delta = diflufenican +
metsulfuron), postemergent.

150
 6. Isoxaflutol. Anul apariţiei 1998. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, radiculară sau foliară, după caz. Acţionează ca inhibitor
direct sau indirect al biosintezei carotenoizilor, noile creşteri devenind
clorotice, lipsite de vigoare vegetativă. Face parte din categoria erbicidelor
preemergente, controlând buruieni mono şi dicotiledonate. Se poate aplica la
porumb şi postemergent timpuriu datorită safenerului ciprosulfamide. Este
folosit la formularea de erbicide simple (Merlin 480 SC) şi compuse
(Adengo = isoxaflutol + tiencarbazon – metil + ciprosulfamide (safener);
Merlin Duo (isoxaflutol + terbutilazin); Merlin Flex (isoxaflutol +
ciprosulfamide - safener) utilizate pentru combaterea buruienilor din
culturile de porumb.
7. Mesotrione. Anul apariţiei 2001. Substanţă activă erbicidă cu
acţiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze şi prin rădăcini şi
translocată deopotrivă ascendent şi descendent în toate organele plantelor
susceptibile. Simptomele efective ale acţiunii erbicide constau în decolorări
ale frunzelor urmate de necrozarea ţesuturilor meristematice şi apoi moartea
buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acţiune complexă,
preemergentă şi postemergentă, controlând buruieni dicotiledonate
(Xanthium, Ambrosia, Abutilon, Chenopodium, Amaranthus, Polygonum)
dar şi unele monocotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide
simple Callisto 480 SC) şi compuse (Elumis (postemergent timpuriu) =
mesotrione + nicosulfuron; Lumax (pre sau postemergent timpuriu) =
mesotrione + terbutilazin + S – metolachlor) utilizate în combaterea
buruienilor din cultura de porumb.
III.2.13. Combaterea buruienilor în culturi
III.2.13.1. Combaterea buruienilor în culturile de cereale păioase
Cearealele păioase, grâul, orzul, orzoaica şi ovăzul fac parte din
categoria culturilor de climat răcoros, semănându-se toamna sau primăvara
devreme. Este de la sine înţeles că aceste culturi nu pot fi îmburuienate cu
specii de buruieni de climat călduros, cum este ştirul (Amaranthus ssp.),
cornaciul (Xanthium ssp.) ori zârna (Solanum nigrum). Buruienile de climat
răcoros pot răsări în toamnă, odată cu grâul sau orzul, iernând alături cu ele
sau în primăvară. Când toamna este secetoasă, cele de toamnă răsar în
ferestrele iernii sau în primăvară. Pagubele determinate de buruieni pot
ajunge la 70% din producţie. La ora actuală, costul erbicidării cerealelor
păioase a devenit foarte mic în comparaţie cu efectul pe care îl produce
(preţul a câţiva saci de grâu la hectar salvează câteva tone de boabe). Pentru
a realiza o combatere bună trebuie să cunoaştem gradul de îmburuienare al
terenului (solei) în ceea ce priveşte speciile prezente şi participarea lor la

151
numărul total mediu de buruieni pe metrul pătrat. Alegerea erbicidului sau
erbicidelor ce vor fi folosite trebuie să ţină seama, în primul rând de acest
lucru. Gama actuală de produse comerciale acoperă toate speciile de
buruieni prezente în culturile de cereale păioase. Mai mult, au apărut
substanţe active moderne, din grupa sulfonilureice care se aplică în cantităţi
de câteva zeci de grame la hectar, au un spectru bun de combatere şi costă
puţin.
Cele mai întâlnite şi păgubitoare buruieni dicotiledonate anuale pentru
cerealele păioase sunt: Chenopodium album (loboda), Matricaria inodora
(roman sau muşeţel nemirositor), Anthemis austriaca (romaniţă), Vicia sp.
(măzăriche), Gallium aparine (turiţa), Capsella bursa – pastoris (traista
ciobanului), Thlaspi arvense (punguliţa), Descurainia sophia (voinicica),
Sinapis arvensis (muştarul sălbatic), Brassica rapa (rapiţa sălbatică),
Centaurea cyanus (albăstriţa), Delphinium consolida (nemţişori de câmp),
Ranunculus arvensis (piciorul cocoşului de semănătură) ş.a.
Dicotiledonatele perene ce pot infesta culturile de cereale sunt: Cirsium
arvense (pălămida), Convolvulus arvensis (volbura), Lepidium draba (urda
vacii) ş.a. O categorie aparte o reprezintă monocotiledonatele anuale Apera
spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul), care produc pagube
foarte mari culturilor de păioase unde sunt prezente, mergând până la
compromiterea culturii, pentru că, de obicei, au desimi mari şi talie ridicată
ce poate determina asfizierea culturilor de grâu, orz sau ovăz. Aceste
buruieni sunt specifice zonelor de deal însă, în ultimii ani şi-au lărgit arealul,
apărând chiar şi în zona Craiovei, la Banu Mărăcine.
Modul de dăunare al turiţei şi diverselor specii de măzăriche este
similar. Aceste specii formează o masă vegetativă mare care împresoară
plantele de grâu sau orz şi cad odată cu ele, determinând îmbolnăvirea
culturii şi afectându-i grav creşterea. În timpul recoltatului aceste buruieni
se înfăşoară pe rabatorul combinei, îngreunând recoltarea. Loboda şi
romanul cresc mai înalte decât grâul sau orzul, la maturitate fiind cu circa
30-50 cm mai înalte. Masa lor vegetală crudă, verde încă la coacerea grâului
determină înfundarea mecanismului de treier din interiorul combinei
(bătător – contrabătător).
Combaterea buruienilor în păioase ţine cont de faptul că substanţele
active avizate în ţara noastră au drept ţintă ori buruienile dicotiledonate ori
cele monocotiledonate. Cele împotriva dicotiledonatelor sunt: substanţele
active hormonale (2,4 D, MCPA din sare DMA, MCPB – sodiu, Mecoprop
– P, MCPP – P, dicamba, aminopiralid, clopiralid, fluroxipir), sulfonilureice
(amidosulfuron, clorsulfuron, triasulfuron, tritosulfuron, iodosulfuron,
metsulfuron, tifensulfuron – metil), inhibitori ai fotosintezei (bromoxinil),
inhibitori ai unor enzime importante şi pigmenţi (piraflufen – etil, tribenuron
152
– metil, diflufenican, florasulam). Aceste substanţe active participă la
formularea de numeroase produse comerciale erbicide, singure sau în
combinaţie.
Modul de acţiune al substanţelor hormonale este de a perturba diviziunea
celulară prin concentraţia mare în care se aplică, în comparaţie cu auxinele
produse în mod natural (auxein, în limba greacă înseamnă „creştere”). Aceste
produse trebuie aplicate în faza de „rozetă” a buruienilor, adică după ce le-au
crescut 2-3 perechi de frunze adevărate. Acest lucru este necesar pentru ca
buruiana să preia suficient toxic. Temperatura trebuie să fie de peste 100C
pentru ca metabolismul să fie activ, sa nu plouă câteva ore după aplicare şi să
nu bată vântul. Efectul acestor substanţe active este de torsionare, răsucire a
vârfului de creştere şi uscarea buruienilor în circa o săptămână. Epoca optimă
pentru cultură este între înfrăţit şi formarea primului internod, adică primăvara
devreme, când buruienile sunt în stadiul amintit.

Figura 3.15. Faza optima de aplicare a erbicidelor hormonale. (120)

Întârzierea aplicării erbicidelor hormonale pe bază de 2,4 D şi

dicamba are consecinţe foarte grave asupra creşterii, dezvoltării şi producţiei
cerealelor păioase, determinând spice sterile şi deformate. Astfel, aplicarea
în faza de burduf reduce producţia cu până la 80%. Produsele pe bază de
fluroxipir se pot aplica şi în fază mai avansată de creştere. Cunoaşterea
gradului de îmburuienare cu diversele specii de dicotiledonate este
obligatorie pentru alegerea produsului comercial, având în vedere că există
diferenţe între spectrele de combatere ale diverselor substanţe active. Astfel,
2,4 D nu combate romanul, romaniţa şi turiţa; dicamba combate romanul şi
romaniţa dar nu combate turiţa, clopiralidul combate bine pălămida dar nu
combate loboda, etc.
153
 Substanţele active sulfonilureice se caracterizează printr-o selectivitate mai
bună, fiziologică, faţă de plantele de cereale păioase, prin doze extrem de mici, de
ordinul zecilor de grame la hectar şi prin perioada mai lungă când se pot aplica.
Acest lucru este important deoarece, în unii ani, din cauza precipitaţiilor, nu se
poate intra la erbicidat cu erbicide hormonale. Mai mult, combinarea dintre o
substanţă sulfonilureică şi una hormonală sau care perturbă sinteza enzimatică ori
fotosinteza măreşte spectrul de combatere. Astfel de produse comerciale sunt:
Rival Superstar 75 GD, pe bază de clorsulfuron şi tribenuron metil, Arrat, pe
bază de dicamba şi tritosulfuron, ş.a.

Figura 3.16. Buruiană cruciferă distrusă de clorsulfuron după o săptămână de la

aplicare. Se observă oprirea creşterii, necrozarea mugurelui central de creştere şi
cloroză (89).

Substanţele active care inhibă fotosinteza sau sinteza unor enzime

importante în metabolismul plantei au selectivitate bună pentru cerealele
păioase iar efectul asupra buruienilor se observă în circa o săptămână.

Figura 3.17. Efectul bromoxinilului asupra lobodei, după 7 zile. Se observă clorozarea
şi necrozarea vârfului de creştere (89).

154
 Tabelul 3.7. Erbicide folosite în combaterea buruienilor dicotiledonate la cerealele
păioase
Erbicidul Substanţa activă Doza Cultura Buruieni combătute Moment de
aplicare
Lancelot 30% aminopiralid 33 g/ha Grâu, Matricaria, Galium, Primavara, de
Super +15% florasulam orz Papaver, Polygonum, la înfrăţire
Sinapis, Vicia, Cirsium, până la
Chenopodium, formarea a
Centaurea, Raphanus două internodii

Mustang 6,25% 0,4-0,6 Grâu, Galium, Matricaria, Primavara, >5ᵒ

florasulam+300 l/ha orz, Cirsium, C. De la
g/l acid 2,4 D orzoaică Centaurea, începutul
EHE Chenopodium, înfrăţirii până
Papaver, Ambrosia, la al doilea
Sonchus, internod
Anthemis.
Cerlit 250 g/l fluroxipir 0,8 l/ha Grau, Galium, Convolvulus, De la înfrăţire
singur ovăz Rubus, la apariţia
sau 0,4 Vicia, Stellaria, spicului
l/ha Thlaspi, Galeopsis,
asociat Lamium,
Polygonum.
Trimmer Tribenuron -metil 15-20 Grâu, Agrostema, Matricaria, De la 2-3
75 WG 75% g/ha orz Sinapis, Raphanus, frunze până la
Vicia, Chenopodium, apariţia frunzei
Anthemis, Papaver, stindard
Cirsium, Polygonum
Granstar 25% tifensulfuron 40 g/ha Grâu Matricaria, Cirsium, De la înfrăţit la
Super –metil şi 25% Spergula arvensis, frunza stindard
tribenuron -metil Chenopodium, Sinapis,
Thlaspi, Helianthus
samulastră, Papaver,
Galeopsis, Galium
Laren Pro 20% metsulfuron 30 g/ha Grâu, Cetaurea, Apera, Papaver, De la înfrăţit la
20 SG metil orz Vicia, Cirsium, Capsella, apariţia frunzei
Matricaria, Sinapis, stindard
Thlaspi, Viola, Stellaria,
Galeopsis, Polygonum.
Buctril Bromoxinil 280 1 litru/ha Grâu Matricaria, Cirsium, Inceputul
Universal g/l +acid 2,4 D Convolvulus, Papaver, înfrăţitului
280 g/l Polygonum, Galium, până la cel
Chenopodium, târziu două
Ambrozia, Capsella, internodii
Ranunculus, Sinapis,
Thlaspi,
Sonchus.
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

155
 Pentru a mări spectrul de combatere erbicidele se pot combina
(Trimmer 20 g/ha + Cerlit 0,4l/ha, Laren Pro 20g/ha + Buctril 0,5l/ha
Lancelot Super 30 g/ha + Cerlit 0,4 l/ha).
Buruienile monocotiledonate sunt mult mai greu de combătut din
cerealele păioase pentru că fac parte din aceeaşi clasă botanică,
monocotiledonate, având caracteristici metabolice similare. Cele mai
periculoase sunt speciile anuale: Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena
fatua (ovăzul sălbatic). Substanţele active care le pot combate în cerealele
păioase sunt: isoproturon, pinoxaden, propoxicarbazon, piroxsulam şi
clodinafop propargil. Aceste substanţe active se aplică postemergent şi
trebuie să prindă buruienile monocotiledonate în faza tânără, de câteva
frunze, înainte de înfrăţire, pentru a avea efect optim. Sunt mai scumpe
decât cele împotriva dicotiledonatelor. Atenţie: aceste erbicide nu se pot
folosi la ovăz, ovăzul sălbatic fiind aproape identic cu ovăzul cultivat.

156
Tabelul 3.8. Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate
anuale de climat răcoros din culturile de grâu şi orz
Erbicidul Substanţa activă doza Cultura Buruieni Momentul
combătute de aplicare
Pallas 75 7,5 % piroxsulam+ 110 g/ha- Grâu Apera spica venti Primavara
WG 7,5% cloquintocet 250 g/ha (iarba vântului) la de la 2-3
–mexil (safener) +0,5 l/ha doza de 110 g/ha şi frunze la
adjuvant 250 g/ha pentru stadiul de
Avena fatua (odos), 2-3
Bromus sp.(obsiga internodii
secarei), Matricaria, ale grâului
Galium, Galeopsis,
Capsela, Raphanus,
Adonis.
Axial Pinoxaden 50 g/l+ 0,9 l/ha Grâu, Avena fatua De la
cloquintocet-mexil orz (odosul), Apera înfrăţire -
12,5 g/l (safener) spica venti (iarba formarea
vantului) primului
internod
Axial Pinoxaden 45 g/l 1 litru/ha Grâu, Avena fatua Inceput
One +florasulam orz (odosul), Apera înfrăţit –
5g/l+cloquintocet spica venti (iarba până la
mexil 11,25 g/l vantului) + apariţia
(safener) Matricaria, frunzei
Galium, Capsela. stindard
Attribut Propoxicarbazon- 0,06 – Grâu Bromus (obsiga), Când
70 SG sodiu 700 g/l 0,1 kg/ha Agropyron (Pir ), buruienile au
Apera spica venti 2-4 frunze
(iarba vantului) înainte de
înfrăţit iar la
pir, când
acesta are 10
cm

157
Sekator amidosulfuron 100 0,10 - Grâu, Monocotile 0,15 l/ha,
Progress g/l + iodosulfuron- 0,15 l/ha orz anuale, parţial când grâul
OD metil-Na 25g + iarba vântului (în este între
mefenpyr dietil 250 faza de 2-4 frunze, înfrăţire şi
g/l (safener) înainte de formarea
înfrăţire) primului
internod
Hussar iodosulfuron-metil- 1, 0 Grâu, Monocotile: Apera De la
Activ sodiu şi 2,4-D-2- litri/ha secară, spica venti, Avena înfrăţire -
OD Etilhexileter + + triticale fatua. formarea
mefenpyr dietil 250 Dicotile: Anthemis primului
g/l (safener) ssp., internod,
Chenopodium buruieni
album, Sinapis mici.
arvensis, Cirsium
arvense,
Convolvulus
arvensis
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

158
 III.2.13.2. Combaterea buruienilor din cultura de rapiţă
Cultura de rapiţă a cunoscut în ţara noastră o răspândire spectaculoasă
în ultimii 20 de ani datorită cererii şi preţului ridicat al recoltei. Deşi este o
cultură care luptă bine cu buruienile, fiind o plantă viguroasă care poate
sufoca majoritatea speciilor de buruieni, rapiţa are nevoie, după răsărire, de
spaţiu pentru a creşte şi a acoperi solul. Fiind o plantă de climat răcoros, am
putea crede, ca în cazul păioaselor, că nu poate fi îmburuienată de specii de
climat călduros, însă, din cauză că se seamănă la sfârşitul verii şi începutul
toamnei, rapiţa mai prinde şi specii de climat călduros, atât dicotiledonate,
cum sunt Amaranthus (ştirul), Solanum nigrum (zârna), Abutilon (teişor)
ş.a. cât şi monocotiledonate, cum sunt Setaria (mohor), Digitaria (meişor),
Echinochloa (iarba bărboasă), precum şi perene, cum sunt Sorghum
halepense (costrei). O altă categorie este samulastra de grâu sau orz. Aceste
buruieni de climat călduros îşi încetează creşterea la venirea frigului şi sunt
distruse de brumă dar reuşesc să concureze tinerele plăntuţe de rapiţă exact
când acestea au nevoie de spaţiu pentru a creşte şi a acoperi solul. Până la
venirea îngheţului, rapiţa trebuie să-şi formeze 8-10 frunze pentru a putea
rezista peste iarnă.
Buruienile de climat răcoros sunt cele menţionate la cerealele păioase.
Substanţele active ce pot fi folosite la cultura de rapiţă se împart, în
funcţie de epoca de aplicare în preemergente şi postemergente. Cele
preemergente sunt: metazaclor, dimetaclor, clomazon, metolaclor.
Postemergent se pot aplica produse ce conţin substanţe active împotriva
dicotiledonatelor: imazamox (numai pentru hibrizi Clearfield), clopiralid,
aminopiralid, picloram, etamsulfuron metil, quinmerac). Substanţele
active împotriva monocotiledonatelor anuale sau perene sunt aceleaşi ca
pentru orice cultură dicotiledonată: cicloxidim, cletodim, fenoxaprop – P
- etil, fluazifop – p – butil, propaquizafop, quizalofop – p – etil,
quizalofop – p – tefuril.
În funcţie de gradul de îmburuienare cu diferite specii se poate aplica
un erbicid preemergent care opreşte răsărirea majorităţii speciilor
monocotile şi dicotile din sămânţă lăsând spaţiu liber rapiţei să crească şi să
acopere terenul. Problema este că toamna nu prea sunt precipitaţii când se
seamănă rapiţa, acesta fiind cel mai mare risc pentru cultura de rapiţă. Odată
vazută răsărită cultura, aceasta poate lupta bine cu buruienile. Aici intervine
şi necesitatea apei în sol pentru erbicidele preemergente. Dacă solul nu este
reavăn, când se aplică erbicidul, imediat după semănat, efectul acestuia este
diminuat. Şi în primăvară trebuie avută grijă la aplicarea erbicidelor
postemergente, pentru a prinde buruienile mici, atunci când sunt cel mai
sensibile la acţiunea toxică a erbicidelor.

159
 Tabelul 3.9. Erbicide avizate pentru cultura rapiţei
Erbicidul Substanţa Doza Buruienile Epoca de aplicare
activă combătute
Preemergente
Command Clomazon 480 0,15-0,25 l/ha Galium aparine, Preemergent
g/l Solanum nigrum, Doza mai mare
Capsella bursa este pentru solurile
pastoris mai grele
Teridox 500 EC Dimetaclor 500 2-3 l/ha Monocotile şi unele Preemergent
g/l dicotile din sămânţă Doza mai mare este
pentru solurile mai
grele
Butisan 400 SC Metazaclor 400 1,5 – 2,0 l/ha Monocotile anuale şi
g/l preemergent unele dicotile anuale
sau 2,0-2,5 l/ha
postemergent
timpuriu
Sultan 50 SC Metazaclor 500 1,2 – 1,6 l/ha Monocotile anuale şi
g/l preemergent sau unele dicotile anuale
1,6-2,0 l/ha
postemergent
timpuriu
Dual Gold 960 S – metolaclor 1,0-1,5 l/ha Monocotile şi unele Preemergent
EC 960 g/l dicotile anuale din Doza mai mică pe
sămânţă terenuri mai
sărace, uşoare
Brasan Dimetachlor 2,0-2,5 l/ha Monocotile şi dicotile Preemergent
500 g/l + anuale Doza mai mică pe
clomazon 40 terenuri mai
g/l sărace, uşoare
Butisan Max Dimetenamid – 2,5 l/ha Monocotile şi dicotile Preemergent sau
P 200 g/l anuale postemergent
Metazaclor 200 timpuriu
g/l
Quinmerac 100
g/l
Postemergente
Lontrel 300 EC Clopiralid 0,3 – 0,5 l/ha Compositae, Postemergent
300 g/l Polygonaceae,
Leguminosae,
Umbeliferae, în
special pălămida
(Cirsium arvense) şi
cornuţi (Xanthium)
Salsa Etamsulfuron – 0,020-0,025 Buruieni crucifere Postemergent
metil kg/ha + trend (Sisymbrium, Sinapis, 0,025 kg/ha +
750 g/kg 0,25 l/ha Capsella, Thlaspi) şi trend 0,25 l/ha
alte dicotiledonate aplicat singur
0,020 kg/ha când

160
 se asociază cu un
graminicid +
adjuvant (rapiţa
trebuie să fie în
stadiul de rozetă,
până la alungirea
tulpinii)
Cleranda Imazamox 17,5 2 l/ha, numai Dicotiledonate şi 2,0 l/ha + 1,0 l/ha
g/l pentru hibrizii monocotiledonate adjuvant,
Metazaclor 375 Clearfield anuale postemergent
g/l (BASF)
Galera Clopiralid 267 0,25-0,30 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent
g/l + şi perene dar fără: timpuriu, până la
Picloram 67 g/l Galium, Convolvulus alungirea tijei.
şi crucifere
Galera Aminopiralid 0,20 l/ha Dicotiledonate anuale 0,25 l/ha
Super 40 g/l preemergent şi perene postemergent
Clopiralid 240 (rapiţa de la 6
g/l frunze până la
Picloram 80 g/l sfârşitul alungirii
tijei)
Stratos Ultra Cicloxidim 100 2,0 l/ha Monocotiledonate Postemergent
g/l anuale şi perene
Arrow Cletodim 0,75-1,0 l/ha Monocotiledonate Postemergent
240 g/l anuale şi perene
Fusilade Forte, Fluazifop – P 1,0 – 1,3 l/ha Monocotiledonate Postemergent
Tiger butil anuale şi perene Costreiul 15-20 cm
150 g/l
Agil 100 EC Propaquizafop 0,5 – 1,5 l/ha Monocotiledonate Postemergent
- p – etil anuale şi perene, doza Costreiul 15-20 cm
100 g/l mică pentru anuale
Killer Super 5 Quizalofop – p 0,4 - 1,75 l/ha Monocotiledonate Postemergent,
EC, Anaconda, - etil anuale şi perene costreiul 15-20
Elegant 0,5 EC, 50 - 100 g/l cm.
Atlet EC, Gat
Taris 5 EC,
Leopard 5 EC,
Prosper, Reset 5
EC, Targa 10
EC, Targa Super
5 EC
Pantera 40 EC Quizalofop – p 1,5 l/ha Monocotiledonate Postemergent
– tefuril anuale şi perene Costreiul 15-20 cm
40 g/l
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

161
 Figura 3.18. Efectul tipic al erbicidelor graminicide. Se observa necrozarea
meristemelor de creştere de la internodii şi uşurinţa desprinderii. Acest efect apare
după circa 7 zile de la aplicare.

III.2.13.3. Combaterea buruienilor din cultura de porumb

Porumbul ocupă primul loc în ţara noastră ca suprafaţă cultivată, cu
peste 3 milioane de hectare. Fiind o plantă de climat călduros poate fi
îmburuienată cu specii de acelaşi climat. Dintre acestea, monocotiledonatele
anuale au o pondere însemnată: Setaria sp. (mohorul), Echinochloa cruss-
gali (iarba bărboasă) şi Digitaria sangunalis (meişor). Dintre
monocotiledonatele perene de climat călduros, Sorghum halepense
(costreiul) produce pagube foarte mari, alături de Cynodon dactylon (pirul
gros), diferenţa dintre ele fiind de talie şi modul cum acoperă terenul. Astfel,
costreiul este prezent în masă, pe toată suprafaţa, pe când pirul gros este
prezent în vetre. Dintre dicotiledonatele anuale, cele mai periculoase sunt
Amaranthus sp. (ştirul), Chenopodium album (loboda), Xanthium sp.
(cornaci), Portulaca oleracea (graşiţa), Solanum nigrum (zârna), Abutilon
teophrasti (teişor), Atriplex patula (loboda tătărască), Polygonum
convolvulus (hrişca urcătoare), Hibiscus trionum (zămoşiţa), Sonchus
oleraceus (susai) ş.a. Deşi loboda este o specie de climat răcoros, răsare şi
după semănatul porumbului determinând pagube importante şi în cultura de
porumb. Dicotiledonatele perene ce pot îmburuiena cultura de porumb sunt
Cirsium arvense (pălămida) şi Convolvulus arvensis (volbura).
În urmă cu 20-30 de ani Sorgum halepense a reprezentat o buruiană
problemă pentru cultura de porumb pentru că nu putea fi combătută

162
deoarece este asemănător cu porumbul, amândouă fiind monocotiledonate.
Era chiar recomandat să se aplice erbicid total sistemic pe bază de glifosat
(Roundup) aproape de maturitatea porumbului pentru a eradica această
buruiană. Răspândirea ei s-a produs şi din cauza folosirii pe scară largă a
erbicidelor pe bază de atrazin, în cantităţi mari, o substanţă activă selectivă
fiziologic pentru porumb dar care combătea doar dicotiledonate anuale,
lăsând, astfel, loc costreiului să se răspândească. Acest lucru s-a produs, mai
ales în sistemele de irigaţie, condiţii optime pentru această buruiană de
climat călduros. Apariţia substanţelor active sulfonilureice a reprezentat o
adevărată revoluţie în combaterea costreiului din porumb. Astfel, erbicidele
pe bază de nicosulfuron şi rimsulfuron aplicate postemergent combat
această buruiană extrem de periculoasă pentru porumb din rizomi.
Substanţele active ce se aplică pe sol, după semănat sunt:
dimetenamid, isoxaflutol, pendimetalin, S – metolaclor, flumioxazin,
mesotrione şi terbutilazin. Postemergent, împotriva dicotiledonatelor se pot
aplica erbicide pe bază de: acid 2,4 D, dicamba, clopiralid, aminopiralid,
bromoxinil, fluroxipir, florasulam, bentazon, tiencarbazon metil,
tritosulfuron, prosulfuron, sulcotrione şi mesotrione. Impotriva
monocotiledonatelor anuale şi perene, inclusiv Sorgum halepense din rizomi
dar şi a unor dicotiledonate, postemergent, se pot aplica erbicide pe bază de:
nicosulfuron, rimsulfuron, foramsulfuron, cicloxidim (numai pentru hibrizii
rezistenţi la cicloxidim, CTM – cicloxidim tolerant maize), tembotrione
(costrei doar din sămânţă) şi topramezon (fără costrei din rizomi).
Aplicarea pe sol trebuie făcută imediat după semănat pentru a prinde
solul încă reavăn, ştiut fiind faptul că erbicidele care se aplică pe sol au
nevoie de apă pentru a fi activate. Deasemenea, solul trebuie să fie mărunţit
şi nivelat, fără bulgări dar nici prea fin pentru că formează crustă care crapă
iar din crăpăturile rezultate răsar buruieni care evită stratul de sol erbicidat.
Aplicarea postemergentă trebuie să ţină seama de epoca optimă de
aplicare pentru fiecare erbicid. Astfel, cele pe bază de substanţe active
hormonale trebuie aplicate în faza de 4-6 frunze ale porumbului. Aplicarea
mai devreme sau mai târziu determină fenomene de fitotoxicitate cu
repercursiuni asupra producţiei. Prea devreme tulpina porumbului se umflă
la bază iar rădăcinile se lăţesc, ca un cioc de raţă. Aplicarea prea târziu
determină înfăşurarea frunzelor, ca cele de ceapă.

163
 Figura 3.19. Efectul fitotoxic al aplicării tardive a 2,4 D şi dicamba.

Erbicidele sulfonilureice, pe lângă condiţia ca porumbul să fie în faza

de 3-6 frunze trebuie să nu se aplice când plantele de porumb sunt stresate
de secetă, după aplicarea unui insecticid organofosforic sau pe timp prea
călduros.

164
 Figura 3.20. Efectul fitotoxic al aplicării erbicidelor pe bază de nicosulfuron în
condiţii de arşiţă.

Figura 3.21. Efectul fitotoxic de piticire a plantei de porumb în urma aplicării tardive
a erbicidelor sulfonilureice (nicosulfuron sau rimsulfuron).

165
 Tabelul 3.10. Erbicide ce pot fi utilizate la cultura porumbului
Erbicidul Substanţa activă Doza Buruieni combătute Epoca de
aplicare
Preemergente sau postemergent timpuriu
Frontier Forte Dimetenamid 720 0,8 – 1,2 l/ha Monocotiledonate Preemergent
g/l anuale şi unele Doza mai mare
dicotiledonate anuale este pentru
din sămânţă terenuri mai
grele şi mai
bogate în humus
Pledge 50 WP flumioxazin 0,09 – 0,12 Dicotiledonate anuale Preemergent
kg/ha din sămânţă Doza mai mare
este pentru
terenuri mai
grele şi mai
bogate în humus
Merlin 480 Isoxaflutol 0,20 – 0,23 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent
SC 480 g/l când se aplică din sămânţă 0,19 l/ha când se
singur aplică împreună
cu un graminicid
de sol
Stomp 330 EC Pendimetalin 330 5 l/ha Monocotiledonate Preemergent
g/l anuale şi unele
dicotiledonate anuale
din sămânţă
Dual Gold S – metolaclor 1,0 – 1,5 l/ha Monocotiledonate Preemergent
960 EC 960 g/l anuale şi unele
dicotiledonate anuale
din sămânţă
Adengo 465 Isoxaflutol 225 g/l 0,35 – 0,40 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent sau
SC Tiencarbazon şi monocotiledonate postemergent
metil 90 g/l anuale din sămânţă timpuriu (0,30-
Ciprosulfamide ca 0,35 l/ha)
adjuvant 150 g/l
Akris, Click Dimetenamid 280 2,5 – 4,0 l/ha Monocotiledonate Preemergent sau
Combi g/l anuale şi postemergent
Terbutilazin 250 dicotiledonate anuale timpuriu (2,5-3,5
g/l din sămânţă l/ha)
Gardoprim S – metolaclor 312 4-5 l/ha Monocotiledonate 4-5 l/ha
Plus Gold 500 g/l preemergent anuale din sămânţă şi postemergent
SC Terbutilazin 187 dicotiledonate anuale timpuriu,
g/l din sămânţă rezistente porumbul în 4-6
la tratamentul frunze
preemergent:
Xanthium, Solanum
nigrum, Sinapis
arvensis, Abutilon (2-
4 frunze
Lumax 537,5 S – metolaclor 375 3,5 – 4,0 l/ha Monocotiledonate şi 3,0 – 3,5 l
SE g/l preemergent, dicotiledonate anuale postemergent
Terbutilazin 125 fără Xanthium, şi unele perene timpuriu,
g/l Solanum porumbul 3-4
Mesotrione 37,5 Sinapis, frunze. Inclusiv
g/l Abutilon Xanthium,

166
 Solanum Sinapis,
Abutilon,
monocotilele
anuale înainte de
înfrăţire
Merlin Duo Terbutilazin 375 2,25-2,50 kg/ha Dicotiledonate anuale 1,8-2,0 kg/ha
g/l preemergent şi monocotiledonate postemergent
Isoxaflutol anuale timpuriu,
37,5 g/l porumbul în 3-4
frunze
Trek P 334 SE Terbutilazin 270 2,5-3,5 l/ha Dicotiledonate anuale 2,0-2,5 l/ha
g/l preemergent şi monocotiledonate postemergent
Pendimetalin Exclusiv anuale timpuriu inclusiv
64 g/l Xanthium, Xanthium,
Sinapis, Sinapis,
Abutilon, Abutilon,
Solanum Solanum
Zeagran 340 Terbutilazin 250 2 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
SE g/l şi unele perene, porumbul în 3-6
Bromoxinil inclusiv Cirsium frunze
90 g/l
Postemergente
Turbo Flo, Florasulam 0,4-0,6 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
Mustang 6,25 g/l şi perene porumbul în 4-6
Acid 2,4 D din 2 frunze
EHE (etilhexil
ester)
300 g/l
Buctril Acid 2,4 D 0,8-1,0 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
Universal 280 g/l şi perene porumbul în 4-6
Bromoxinil frunze
280 g/l
Titus Plus Dicamba 0,307 kg/ha + Monocotiledonate Postemergent,
60,87% 0,1% Trend anuale şi perene şi porumbul în 4-6
Rimsulfuron dicotiledonate anuale frunze
3,26% şi perene, inclusiv
Sorghum halepense
din rizomi
Stellar Dicamba 1,0-1,5 l/ha Monocotiledonate Postemergent,
160 g/l anuale şi porumbul în 4-6
Topramezon dicotiledonate, frunze
50 g/l exclusiv Sorghum
halepense din rizomi
Cambio Dicamba 2,0-2,5 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
90 g/l şi perene porumbul 4-6
Bentazon frunze
320 g/l
Callam, Arrat Dicamba 0,3-0,4 l/ha + Dicotiledonate anuale Postemergent,
FG 60% 1,0 l/ha şi perene porumbul în 4-6
Tritosulfuron adjuvant frunze
12,5%
Casper Dicamba 0,3-0,4 kg/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
50% şi perene, fără porumbul 4-6
Prosulfuron Convolvulus şi frunze, pălămida
5% Hibiscus max 10 cm

167
Premiant, Acid 2,4 D 0,9 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
Dicopur Top 344 g/l şi perene porumbul în 4-6
464 SL, Dicamba frunze
Dialen Super, 120 g/l
Ceredin Super
Principal Nicosulfuron 0,090 kg/ha + Monocotiledonate Postemergent,
42,90% 0,25 l/ha Trend anuale şi perene, porumbul 3-6
Rimsulfuron dicotiledonate (anuale frunze
10,70% până la înfrăţire,
costreiul 15-20 cm)
Mistral 4 SC, Nicosulfuron 0,8-1,5 l/ha, în Monocotile anuale şi Postemergent,
Nico 40 SC, 40 g/l funcţie de perene, dicotile porumbul în 4-6
Nicogan 40 prezenţa bur. anuale frunze, costreiul
SC,Novapower anuale sau 15-20 cm
40 SC, Sajon 4 perene: 0,8
OD, Sprint, pentru anuale
Kelvin Top,
Milagro Extra
6 OD, Accent
75 WG, Astral
40 SC,
Bandera 4 OD,
Boreal 4 SC,
Crew 4 SC,
Cruz 4 SC,
Cruz, Gat
Motion 4 SC,
Innovate 240
SC
Basis Rimsulfuron 0,02 kg/ha + Monocotiledonate şi Postemergent
50% 0,1% Trend dicotiledonate anuale timpuriu
Tifensulfuron şi perene
metil
25%
Elumis XX Mesotrione 1,0-2,0 l/ha Monocotiledonate şi Postemergent,
75 g/l dicotiledonate porumbul în 4-6
Nicosulfuron frunze, un
30 g/l tratament pe
sezon
Laudis OD 66 Tembotrione 2,0-2,25 l/ha Monocotiledonate şi Postemergent
44 g/l dicotiledonate anuale timpuriu,
Isoxadifen etil porumbul în 4-7
22 g/l adjuvant frunze
Equip Foramsulfuron 1,0 – 1,5 l/ha Monocotile şi perene, Postemergent,
22,5 g/l pentru buruieni dicotile anuale porumbul în 4-6
Isoxadifen etil anuale frunze
(safener) 1,75 – 2,5 l/ha
22,5 g/l pentru
monocotile
perene
Equip Active Foramsulfuron 1,5 – 2,0 l/ha Monocotiledonate şi Postemergent,
56,5 OD 31,5 g/l dicotiledonate anuale porumbul 4-6
Tiencarbazon şi perene frunze
metil

168
 10 g/l
Ciprosulfamide
(safener)
15 g/l
Campus SC Topramezon 0,150 l/ha + 1 l Monocotiledonate şi Postemergent,
336 g/l adjuvant dicotiledonate anuale porumbul 4-6
frunze
Lancelot Aminopiralid 30% 0,033 kg/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
Super Florasulam şi perene porumbul 4-6
15% frunze
Callisto Mesotrione 0,2-0,35 l/ha, în Dicotiledonate anuale Preemergent sau
480 g/l funcţie de tipul postemergent
de sol, mai timpuriu, se
puţin pe soluri poate asocia cu
sărace şi uşoare un graminicid
Tomigan 250 Fluroxipir 0,8 l/ha singur Dicotiledonate anuale Postemergent,
EC, Cerlit 250 g/l sau 0,5-0,6 l/ha şi perene porumbul 4-6
asociat cu frunze
graminicid
Banvel 480 S, Dicamba 0,6 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
Compas, 480 g/l şi perene porumbul 4-6
Iudith frunze
Cliophar 300 Clopiralid 0,3-0,5 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
SL, Lontrel 300 g/l şi perene, în special porumbul 4-6
300 pălămida, cornacii, frunze
susaiul, fără ştir,
lobodă şi crucifere
Stratos Ultra Cicloxidim 1,5 – 2,0 l/ha Monocotiledonate Postemergent,
100 g/l anuale şi perene numai pentru
hibrizii CTM
Bromotril 40 Bromoxinil 1,0 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
EC 400 g/l porumbul în 4-6
frunze
Amino 600 SL, Acid 2,4 D, acid 0,8-1,2 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
Damine, 2,4 D din sare de şi perene porumbul 4-6
Prodate 2,4 D, amină, acid 2,4 D frunze
SDMA Super, din 2 EHE
2,4 D 660 SL, 400-850 g/l
Dicopur D,
DMA 6, DMA
Extra 600,
Dicoteron 60
SL, Esteron
Extra
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

Trebuie spus că planta de porumb este cea mai sensibilă la îmburuienare în

primele faze de creştere, când, dacă buruienile sunt prezente în număr mare, chiar
şi cele anuale care nu formează o masă vegetală prea mare, cum este Setaria,
provoacă pagube mari culturii, determinând îngălbenirea culturii, plante mai
firave, pagube ce nu mai pot fi recuperate ulterior. De aceea, aplicarea erbicidelor
preemergente este foarte indicată, postemergent făcându-se corecţia împotriva
speciilor care nu sunt combătute de erbicidul de sol.

169
 III.2.13.4. Combaterea buruienilor din cultura de floarea soarelui
Alături de porumb, grâu şi rapiţă, floarea soarelui reprezintă o cultură
de bază care participă în alcătuirea asolamentelor culturilor de câmp în ţara
noastră, mai ales că, în ultimii ani, s-au creat hibrizi rezistenţi sau chiar
imuni la mană. Erbicidul care a făcut epocă în ţara noastră la floarea soarelui
a fost Treflan, pe bază de trifluralin. Această substanţă activă nu mai este
permisă în ţara noastră. Fiind o plantă dicotiledonată şi compozită, floarea
soarelui întâmpină probleme la combaterea a două buruieni din aceeaşi
familie cu ea: Cirsium arvense (pălămida) şi Xanthium italicum (cornaci).
Odată cu crearea hibrizilor de floarea soarelui rezistenţi la tribenuron metil,
şi imazamox această problemă a fost, în sfârşit, rezolvată iar cultivarea florii
soarelui şi pe terenurile infestate cu aceste specii este posibilă.
Floarea soarelui este o cultură care poate lupta foarte bine cu buruienile,
mai ales cele anuale, după ce se efectuează răriţatul. Lăsarea culturii fără erbicid
la sol conduce la infestări chiar în perioada când floarea soarelui este foarte
sensibilă la îmburuienare, când este în primele faze de creştere şi când buruienile,
prin desime determină pagube ce nu mai pot fi recuperate. De aceea, erbicidarea
preemergentă este obligatorie, pentru a asigura plantei de floarea soarelui un
avantaj în faţa buruienilor. Substanţele active ce pot fi folosite preemergent la
floarea soarelui sunt: pendimetalin, S – metolaclor, bifenox, diflufenican,
dimetenamid, fluorocloridon, flumioxazin, linuron, oxadiargil, oxifluorfen şi
terbutilazin. Dintre substanţele active postemergente le menţionăm, în primul
rând pe cele antigramineice: Quizalofop – P – tefuril, Quizalofop – P - etil,
propaquizafop, fluazifop – P – butil, fenoxaprop – P – etil, cletodim şi
cicloxidim. Împotriva dicotiledonatelor, postemergent, pot fi folosite: bifenox,
flumioxazin, imazamox (doar pentru hibrizii IR, clearfield), tribenuron – metil
(numai pentru hibrizii rezistenţi).
Tabelul 2.11. Produsele comerciale erbicide ce pot fi folosite la combaterea
buruienilor din cultura de floarea soarelui
Erbicidul Substanţa activă Doza Buruienile Epoca de
combătute aplicare
Preemergente
Modown 4F Bifenox 1,5 – 2,0 l/ha Monocotiledonate şi Preemergent
480 g/l dicotiledonate anuale
Pelican 500 SC Diflufenican 0,250 l/ha Dicotiledonate Preemergent,
500 g/l anuale, fără recomandat de a
Xanthium, Sinapis, se asocia cu un
Solanum graminicid
Frontier Forte Dimetenamid 720 0,8 – 1,2 l/ha Monocotiledonate Preemergent
g/l anuale şi unele Doza mai mare
dicotiledonate anuale este pentru terenuri
din sămânţă mai grele şi mai
bogate în humus

170
Pledge 50 WP Flumioxazin 0,09 – 0,12 Dicotiledonate anuale Preemergent 0,09
50% kg/ha kg/ha
preemergent asociat cu un
graminicid
Afalon 50 SC, Linuron 2-4 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent
Ipiron 45 SC, 450-500 g/l şi monocotiledonate
Linurex 50 SC anuale, fără
Xanthium, Sinapis şi
Solanum
Stomp 330 EC, Pendimetalin 5 l/ha Monocotile anuale şi Preemergent
Stomp Aqua, 330-450 g/l unele dicotile anuale
Pendigan 330
EC
Dual Gold 960 S – metolaclor 1,0 – 1,5 l/ha Monocotiledonate Preemergent
EC 960 g/l anuale şi unele
dicotiledonate, fără
Solanum, Xanthium,
Sinapis
Gardoprim S – metolaclor 3,5-4,0 l/ha Monocotiledonate Preemergent
Plus Gold 500 312,5 g/l anuale şi
SC Terbutilazin dicotiledonate anuale
187,5 g/l
Raft Oxadiargil 1,0 – 1,25 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent
400 g/l singur sau 0,75 şi monocotiledonate
l/ha asociat cu anuale, fără Xanthium
graminicid şi Cirsium
Postemergente
Modown 4F Bifenox 1,0-1,5 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent
480 g/l timpuriu
Pledge 50 WP Flumioxazin 0,08 kg/ha Dicotiledonate Postemergent
50% anuale: Abutilon, timpuriu, floarea
Convolvulus, soarelui în 2-3
Chenopodium, frunze
Amaranthus,
Ambrosia, Solanum,
Cirsium, Polygonum
Pulsar 40 Imazamox 1,2 l/ha + Dicotiledonate anuale Postemergent,
40 g/l adjuvant, numai şi unele floarea soarelui
la hibrizii monocotiledonate în 4-6 frunze.
rezistenţi la anuale, inclusiv
imazamox Xanthium şi Cirsium
Raft Oxadiargil 1,25 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
400 g/l şi monocotiledonate floarea soarelui
anuale, fără Xanthium în 4-6 frunze,
şi Cirsium buruienile max 2-
4 frunze
Express 50 SG Tribenuron metil 0,03 kg/ha + Dicotiledonate anuale Postemergent,
50% trend, numai şi perene, inclusiv floarea soarelui
pentru hibrizii Xanthium şi Cirsium, în 4-6 frunze
rezistenţi la Datura, Solanum
tribenuron metil

171
Postemergente graminicide
Stratos Ultra Cicloxidim 100 2,0 l/ha Monocotiledonate Postemergent
g/l anuale şi perene
Arrow Cletodim 0,75-1,0 l/ha Monocotiledonate Postemergent
240 g/l anuale şi perene
Fusilade Forte, Fluazifop – P 1,0 – 1,3 l/ha Monocotiledonate Postemergent
Tiger butil anuale şi perene Costreiul 15-20
150 g/l cm
Agil 100 EC Propaquizafop - p 0,5 – 1,5 l/ha Monocotiledonate Postemergent
– etil anuale şi perene, doza Costreiul 15-20
100 g/l mică pentru anuale cm
Killer Super 5 Quizalofop – p - 0,4 - 1,75 l/ha Monocotiledonate Postemergent,
EC, Anaconda, etil anuale şi perene costreiul 15-20
Elegant 0,5 50 - 100 g/l cm.
EC, Atlet EC,
Gat Taris 5
EC, Leopard 5
EC, Prosper,
Reset 5 EC,
Targa 10 EC,
Targa Super 5
EC
Pantera 40 EC Quizalofop – p – 1,5 l/ha Monocotiledonate Postemergent
tefuril anuale şi perene Costreiul 15-20
40 g/l cm
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

III.2.13.5. Combaterea buruienilor din cultura de soia

Prin conţinutul ridicat, atât de proteină cât şi de ulei, soia este cea mai
valoroasă plantă de cultură, fiind supranumită şi „vaca de lapte a lumii
vegetale”. Înainte de 1990 ţara noastră era printre cele mai mari cultivatoare
de soia din Europa. Reuşita culturii de soia ţine de două condiţii: irigarea şi
combaterea buruienilor.
Fiind o plantă dicotiledonată, la soia buruienile monocotiledonate
perene Sorghum şi Cynodon se combat uşor cu antigramineicele prezentate
la floarea soarelui şi rapiţă. Dintre dicotiledonate, două specii provoacă
pagube mari: Abutilon teophrasti – teişorul sau pristolnicul şi Solanum
nigrum – zârna. Deşi Abutilon nu se întîlneşte în desimi foarte mari, pentru
că are sămânţa mare care se răspândeşte mai greu, provoacă pagube prin
dificultăţile pe care le crează la recoltare. Astfel, având tulpina lignificată, la
maturitate, în momentul recoltării provoacă ruperea cuţitelor secerătorii
combinei. Zârna provoacă pagube prin faptul că, în momentul recoltării,
când soia are păstăile uscate, este încă verde, cu fructele bace negre coapte,
care au multă apă. Acest lucru împiedică păstrarea boabelor de soia din
cauza faptului că umiditatea mare determinată de fructele zârnei declanşează
activitatea bacteriilor şi se produce încingerea recoltei.

172
 Alte buruieni dicotiledonate prezente în cultura de soia sunt cele de
climat călduros, aşa cum este şi ea: Amaranthus retroflexus (ştir), Datura
stramonium (ciumăfaie), Galinsoga parviflora (busuiocul dracului),
Portulaca oleracea (graşiţa), Polygonum hidropiper (ardeiul broaştei) dar şi
Chenopodium album (loboda) care răsare şi după semănatul soiei.
Soia creşte încet în primele faze de creştere şi are nevoie de spaţiu,
prezenţa buruienilor în această fază putând determina compromiterea
aproape totală a culturii. Din acest motiv, aplicarea unui erbicid preemergent
este obligatorie. Postemergent se pot combate buruienile rezistente la
tratamentul preemergent, fie ele monocotiledonate sau dicotiledonate.
Relativ recent s-au creat soiuri de soia rezistente la substanţa activă
sulfonilureică tifensulfuron metil, aşa-numitele soiuri STS (sulphonilurea
tolerant soybean). Acest erbicid combate majoritatea dicotiledonatelor care
rezistă trec de tratamentul preemergent, cu condiţia de a le prinde mici, în
cotiledoane sau 2 frunze adevărate. Nu trebuie aplicat pe arşiţă sau când soia
suferă de lipsa apei.
Deasemenea, la soia se poate aplica şi erbicidul Pulsar 40 EC pe bază
de imazamox. Acest erbicid are un spectru foarte bun de combatere care
include: Abutilon theophrasti (teişor), Amaranthus spp. (ştir), Ambrosia
elatior (ambrozie), Datura stramonium (ciumăfaie), Solanum nigrum
(zârnă), Xanthium strumarium (cornuţi), şi unele monocotile anuale:
Digitaria sanguinalis (meişor), Echinochloa crus-galli (iarbă bărboasă),
Setaria viridis (mohor). Are efect de oprire acreşterii şi asupra volburei
(convolvulus), pălămidei (Cirsium) cât şi a pirului gros şi costreiului.
Erbicidul consacrat pentru combaterea dicotiledonatelor din soia şi
fasole este Basagran, pe bază de bentazon. Se foloseşte de zeci de ani în ţara
noastră. Acest erbicid oferă o combatere excelentă a cornacilor (Xanthium),
ciumăfaiei (Datura), ardeiului broaştei (Polygonum) şi o combatere bună a
pristolnicului (Abutilon) şi ambroziei (Ambrozia) lobodei (Chenopodium) şi
ştirului (Amaranthus). Are selectivitate foarte bună pentru soia şi fasole.
Tabelul 3.12. Erbicide ce pot fi folosite la cultura de soia
Erbicidul Substanţa activă Doza Buruienile Epoca de
combătute aplicare
Preemergente
Frontier Forte Dimetenamid 0,8-1,4 l/ha în Monotiledonate Premergent,
720 g/l funcţie de anuale şi unele necesită umiditate
conţinutul de dicotiledonate anuale în sol pentru a
humus, doza (Amaranthus, avea efect
mai mare pe Chenopodium
soluri mai
bogate

173
Pledge 50 WP Flumioxazin 0,09 kg/ha Dicotiledonate anuale Preemergent, se
50% recomandă
asocierea cu un
graminicid de sol

Sencor 70 WP, Metribuzin 0,25 – 0,5 Dicotiledonate anuale Preemergent, se

Surdone, 70% şi 600 g/l kg/ha şi 0,9 recomandă
Sencor 600 SC l/ha, doza mai asocierea cu un
mică pe graminicid. Nu se
terenuri sărace aplică
în humus şi postemergent.
uşoare
Stomp 330 EC, Pendimetalin 4-5 l/ha sau 2- Monocotiledonate preemergent
Pendigan 330 330 – 455 g/l 4 l/ha anuale şi unele
EC, Stomp dicotiledonate anuale
Aqua
Dual Gold 960 S – metolaclor 1,0-1,5 l/ha, în Monocotiledonate preemergent
EC 960 g/l funcţie de anuale şi unele
textură şi dicotiledonate anuale
humus
Postemergente
Basagran Forte Bentazon 2,0-2,5 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent
480 g/l + wettol
(muiant) 150 g/l
Harmony 50 Tifensulfuron 0,012 kg/ha + Dicotiledonate anuale Postemergent,
SG metil 0,1% trend numai pentru
50% soiurile STS

Pulsar 40 EC Imazamox 0,75-1,00 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent

40 g/l şi unele timpuriu
monocotiledonate
anuale
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

Erbicidele antigramineice sunt aceleaşi ca la floarea soarelui. Se

folosesc, în special, împotriva costreiului (Sorghum halepense).
III.2.13.6. Combaterea buruienilor din cultura de cartof
Cultura de cartof este foarte importantă pentru alimentaţie, cartoful
fiind fiind considerat „a doua pâine a omului”. Pentru a obţine o recoltă
profitabilă din punct de vedere economic aplicarea îngrăşămintelor este
obligatorie iar a celor organice aduce şi o stare fizică mai bună a solului,
condiţie de care cartoful are nevoie pentru că are un sistem radicular slab
dezvoltat şi este foarte sensibil la lipsa aerului din sol. Odată cu bălegarul,
de obicei sunt aduse şi seminţe de buruieni care trec prin tubul digestiv al
animalelor neafectate. Epoca de plantare a cartofului este atunci când se
poate ieşi în teren, temperatura de pornire a colţilor fiind de 40C. Răsărirea
se produce tocmai la aproape o lună de la plantare, astfel încât, lăsat
neerbicidat, terenul se îmburuienează puternic. Buruienile dicotiledonate de

174
climat răcoros răsar şi ele în această perioadă, astfel încât, la cartof, chiar
dacă este o plantă de climat răcoros, întâlnim specii din ambele climate,
răcoros şi călduros. O singură plantă de lobodă la un metru pătrat, prin
creşterea viguroasă, mai ales că solul este fertilizat, loboda fiind şi o plantă
indicatoare de sol bogat, poate determina pagube mai mari de 50%. Alte
buruieni dicotiledonate ce pot infesta cartoful sunt: Amaranthus sp.,
Solanum nigrum, Abutilon tephrasti, Galinsoga parviflora, Xanthium sp.,
Polygonum sp., Portulaca oleracea, Stellaria media, Geranium dissectum,
Fumaria officinalis, Sonchus sp., Galium aparine, Lamium sp., Sinapis
arvensis dar şi Cirsium, Convolvulus, Cardaria, iar dintre cele
monocotiledonate: Setaria, Echinochloa, Digitaria, Agropyron, Cynodon şi
Sorghum halepense. Cu alte cuvinte, nefolosirea erbicidelor la cartof
determină compromiterea aproape totală a culturii.
Pe de altă parte, tuberculul de cartof formează colţi viguroşi care pot
penetra aproape orice erbicid aplicat la sol iar plantele de cartof, pe un sol nisipos
sau bine structurat, bogat, cresc foarte viguros şi, după ce se unesc rândurile,
luptă foarte bine cu buruienile creând un lan compact care nu mai dă voie altor
plante să crească. Din acest motiv poate fi chiar folosit pentru suprimarea
buruienilor perene, cum este volbura sau pălămida, pirul şi costreiul.
Fiind o plantă dicotiledonată întâmpină probleme la combaterea
dicotiledonatelor anuale dar mai ales celor perene, Cirsium şi Convolvulus.
Erbicidul consacrat pentru cartof este Sencorul, pe bază de metribuzin, o
substanţă triazinică. Acesta se aplică puţin după răsărirea cartofului, pentru a
prinde buruienile care nu sunt combătute din sămânţă, cum sunt Xanthium,
Abutilon, ş.a.
Aşa cum am spus, cartoful poate străbate stratul de sol erbicidat
preemergent cu aproape orice substanţă reziduală pentru că este viguros (ca
orice plantă perenă cu organe vegetative în sol, cum sunt pălămida, volbura,
pirul, costreiul). De aceea, se pot aplica: pendimetalin, dimetenamid,
clomazon, fluorocloridon, linuron, metribuzin, prosulfocarb sau chiar
oxyfluorfen. Substanţele împotriva dicotiledonatelor aplicate postemergent
sunt: metribuzin, flumioxazin, rimsulfuron şi bentazon.
Substanţele antimonocotiledoneice sunt aceleaşi ca la floarea soarelui
şi soia.

175
 Tabelul 3.13. Produse comerciale erbicide ce pot fi folosite la cultura cartofului
Erbicidul Substanţa Doza Buruienile combătute Epoca de
activă aplicare
Preemergente
Sencor 70 WG, Metribuzin 70% 0,7-1,2 Dicotiledonate anuale Preemergent, sau
As Super, sau 600 g/l kg/ha sau şi monocotiledonate postemergent
Metriphar 70 0,35 l/ha anuale timpuriu
WG, Surdone,
Sencor 600 SC
Afalon 50 SC, 450-500 g/l 2-4 kg/ha Dicotiledonate şi unele Preemergent, se
Ipiron 45 SC, monocotiledonate anuale recomandă
Linurex 50 SC asocierea cu un
graminicid
Boxer 800 EC Prosulfocarb 3-5 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent
800 g/l şi unele
monocotiledonate
anuale
Stomp 330 EC, Pendimetalin 5 l/ha Monocotiledonate Preemergent
Stomp Aqua 330-455 g/l 2-4 l/ha anuale şi unele
dicotiledonate anuale
Racer 25 EC Fluorocloridon 3-4 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent
250 g/l
Gat Cenit 36 CS Clomazon 0,25 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent
360 g/l
Frontier Forte Dimetenamid 0,8-1,4 l/ha Monocotiledonate Preemergent
720 g/l anuale şi unele
dicotiledonate anuale
Postemergente
Pledge 50 WP Flumioxazin 0,09-0,12 Dicotiledonate anuale Postemergent
50% kg/ha
Titus 25 DF Rimsulfuron 0,04-0,05 Monocotiledonate Postemergent
250 g/l kg/ha + anuale şi perene şi
surfactant unele dicotiledonate
Basagran Forte Bentazon + 2,0-2,5 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent
wettol (muiant)
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

176
 Figura 3.22. Cultură de cartof fertilizată şi erbicidată corect, după bilonare. După
acoperirea totală a terenului buruienile nu mai pot răsări sub vrejii de cartof (112).

III.2.13.7. Combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr

Sfecla de zahăr, ca şi soia, a suferit reduceri foarte mari de suprafeţe după
1990. Acest lucru s-a produs din şi din cauza faptului că este o cultură „grea”,
adică necesită o tehnologie mai complicată decât grâul, floarea soarelui sau
cerealele păioase, care se cultivă pe suprafeţe mari în prezent. Astfel, lucrarea
profundă şi la timp a solului, fertilizarea, irigarea şi combaterea buruienilor
reprezintă măsuri tehnologice obligatorii. În plus, înainte de 1990 erau mai ales
soiuri plurigerme care necesitau rărire, o operaţiune extrem de laborioasă. Deşi
se acordă subvenţii generoase, cultura de sfeclă de zahăr, încă se cultivă pe
suprafeţe reduse în ţara noastră.
Sensibilitatea sfeclei de zahăr la îmburuienare se manifestă în primele
faze de vegetaţie pentru că răsare greu iar în primele săptămâni creşte foarte
încet deoarece, în acest timp creşte mai mult în pământ decât deasupra solului
pentru că trebuie să-şi formeze pivotul rădăcinii. Astfel, erbicidarea
preemergentă este obligatorie pentru a feri planta de cultură de concurenţa
buruienilor. Erbicidele Dual, pe bază de metolaclor şi Venzar, pe bază de
lenacil au făcut epocă în ţara noastră, aplicate preemergent iar Betanal, pe bază
de fenmedifam, desmedifam şi etofumesat aplicat postemergent. Actualmente
tehnologia a progresat obţinându-se soiuri monogerme iar sămânţa se drajează,
astfel încât, dacă există irigaţie, sol potrivit, mecanizare totală, cultura de sfeclă
de zahăr poate da rezultate economice foarte bune.
Deoarece se seamănă devreme, poate fi îmburuienată cu specii de
buruieni din ambele tipuri de climat, precum cartoful dar nu acoperă terenul în
masă, cum se întâmplă la cartof, nemaipermiţând răsărirea altor buruieni. Sfecla
acoperă terenul mai târziu, în vară, până atunci fiind, încă, susceptibilă la
îmburuienare; de aceea se aplică tratamente secvenţiale postemergente cu

177
substanţe selective. Principalele substanţe active preemergente sunt: metolaclor
şi dimetenamid, în special împotriva monocotiledonatelor anuale dar şi a unor
dicotiledonate anuale şi lenacil, cloridazon şi metamitron împotriva
dicotiledonatelor anuale. Postemergent, se pot aplica: fenmedifam,
desmedifam, etofumesat, metamitron, propizamid, triflusulfuron metil, în
special împotriva dicotiledonatelor şi clopiralid împotriva pălămidei. Strict
împotriva monocotiledonatelor anuale şi perene se pot aplica erbicidele
specifice menţionate la cartof, floarea soarelui şi rapiţă.
Tabelul 3.14. Substanţe comerciale erbicide ce se pot utiliza la cultura de sfeclă de
zahăr
Erbicidul Substanţa activă Doza Buruienile Epoca de
combătute aplicare
Preemergente
Cerberus 430 Cloridazon 6 – 9 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent
SC, Pyramin 430 g/l
FL,
Pyramin Turbo Cloridazon 2,5 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent, 2
520 g/l tratamente

Frontier Forte Dimetenamid 0,8-1,0 l/ha Monocotile anuale şi Preemergent, pe

720 g/l unele dicotile anuale soluri sărace şi
uşoare doza mai
mică
Venzar 500 SC, Lenacil 500 g/l 1,2 – 1,6 l/ha Dicotiledonate anuale Ppi, pre sau
Venzar 80 WP sau 80% sau 1-2 kg/ha postemergent
timpuriu
Gladiator 70 Metamitron 4,5 kg sau 5 Dicotiledonate anuale Preemergent sau
WP, Goltix 70 70% sau 700 g/l l/ha postemergent
WP, Tornado timpuriu,
SC buruienile în
cotiledoane
Dual Gold 960 S – metolaclor 1,2 – 1,5 l/ha Monocotiledonate Preemergent
960 g/l anuale şi unele
dicotiledonate anuale
Postemergente
Safari WG Triflusulfuron 0,03 kg/ha + Dicotiledonate anuale Postemergent
metil 0,1%
50% surfactant
Beetup Trio, Fenmedifam, 1,5-4,0 l/ha Dicotiledonate şi Postemergent,
Betanal Expert, desmedifam, unele tratamente
Betanal Quatro etofumesat, monocotiledonate secvenţiale pentru
SE, Powertwin metamitron anuale a prinde
SC buruienile mici.
Kerb 50 W Propizamid 4,0 kg/ha Monocotiledonate şi Postemergent
50% dicotiledonate anuale
Lontrel 300, Clopiralid 0,5 l/ha Pălămida (Cirsium Postemergent
Cliophar 300 300 g/l arvense) 2 tratamente
SL
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

178
 III.2.13.8. Combaterea buruienilor în culturile legumicole
III.2.13.8.1. Combaterea buruienilor din cultura de mazăre
Mazărea se seamănă când se poate ieşi în câmp, în prima urgenţă pentru că
răsare la 1-30C. O cultură viguroasă, încheiată, luptă bine cu buruienile pentru că
se seamănă în rânduri apropiate şi acoperă bine terenul. Pe lângă acest lucru,
mazărea răsare şi repede şi are o sămânţă mare. Problema se pune în primele faze
de vegetaţie când poate fi îmburuienată cu diverse specii de climat răcoros şi
chiar călduros, până se încheie rândurile, cum sunt: Chenopodium (loboda),
Atriplex (loboda tătărască), Lamium sp. (urzica moartă), Geranium dissectum
(ciocul berzei), Sinapis arvensis (muştar sălbatic), Stellaria media (rocoină),
Fumaria officinalis (fumăriţa), Sonchus sp. (susai), Galium aparine (turiţa),
Amaranthus retroflexus (ştir), Galinsoga parviflora (busuiocul dracului), Apera
spica venti (iarba vântului), Avena fatua (odos), Setaria sp. (mohor) dar şi
Cirsium arvensis (pălămida), Convolvulus (volbură), Cardaria draba (urda vacii)
precum şi Agropyron repens (pirul), Cynodon dactylon (pirul gros) şi chiar
Sorghum halepense (costreiul).
O erbicidare preemergentă este, deci, obligatorie pentru a asigura un avantaj
culturii împotriva buruienilor. Substanţele preemergente ce pot fi folosite sunt:
linuron, pendimetalin, dimetenamid şi S-metolaclor. Postemergent, împotriva
dicotiledonatelor se pot aplica: MCPB – Na şi imazamox. Erbicidul pulsar 40 nu
trebuie aplicat mai târziu de faza de 4 noduri ale mazării. Acest erbicid are un
spectru foarte bun, incluzând loboda, ştirul, teişorul, ardeiul broaştei, pălămida,
volbura, urda vacii precum şi monocotiledonate. Efectul este de stopare a creşterii
şi oferirea unui avantaj în creştere culturii. Mazărea nu trebuie să sufere de apă în
timpul aplicării, altfel vor apărea fenomene de piticire şi o uşoară îngălbenire a
frunzelor şi întârzierea înfloririi. Împotriva monocotiledonatelor anuale şi perene se
pot aplica substanţele specifice menţionate la cartof, soia şi floarea soarelui.
Tabelul 3.15. Substanţe comerciale erbicide ce pot fi aplicate la cultura de mazăre
Erbicidul Substanţa Doza Buruienile combătute Epoca de
activă aplicare
Preemergente
Ipiron 45 SC Linuron 450 g/l 1,5-2,0 l/ha Dicotiledonate anuale preemergent
şi unele
monocotiledonate
anuale
Postemergente
Pulsar 40 Imazamox 0,75-1,0 l/ha Dicotiledonate şi Postemergent
40 g/l monocotiledonate timpuriu, până la
anuale al 4 lea nod
Butuxone M MCPB – Na 2,0-2,5 l/ha Dicotiledonate anuale Postemergent,
40 40 g/l şi perene mazărea 10-12
cm
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

179
 III.2.13.8.2. Combaterea buruienilor din cultura de morcov
Morcovul se seamănă tot primăvara devreme dar nu poate lupta aşa de
bine cu buruienile ca mazărea pentru că are o sămânţă mică ce răsare greu.
Cultura poate fi foarte uşor total compromisă încă din primele faze de
vegetaţie pentru că morcovul creşte foarte greu la început deoarece îi creşte
mai mult rădăcina pivotantă. Fiind o cultură de climat răcoros, ca şi
mazărea, poate fi îmburuienat cu aceleaşi specii menţionate la mazăre.
Erbicidarea preemergentă, este deci, obligatorie, pentru a lăsa spaţiu culturii
pentru a creşte şi a acoperi terenul. Preemergent se pot aplica: pendimetalin,
metolaclor, linuron, prosulfocarb, propizamid ş.a. Postemergent, împotriva
dicotiledonatelor se pot folosi: linuron, şi propizamid. Împotriva
monocotiledonatelor se poate aplica unul dintre erbicidele
antimonocotiledoneice menţionate la culturile dicotiledonate.
Tabelul 3.16. Produse comerciale erbicide ce pot fi folosite la cultura de morcov
Erbicidul Substanţa activă Doza Buruienile combătute Epoca de
aplicare
Linurex Linuron 450-500 1,5-2,0 l/ha Dicotiledonate şi unele Preemergent,
50 SC, g/l monocotiledonate postemergent
Ipiron 40 anuale
Boxer 800 Prosulfocarb 3,0-3,5 l/ha Dicotiledonate anuale Preemergent
EC 800 g/l şi unele
monocotiledonate
anuale
Kerb 50 Propizamid 4 kg/ha Monocotiledonate şi Preemergent şi
W 800 g/l dicotiledonate anuale, postemergent
inclusiv cuscuta timpuriu, până în
4 frunze ale
morcovului
Stomp Pendimetalin 5 l/ha Monocotiledonate Preemergent
330 330 330 g/l anuale şi unele
EC, dicotiledonate anuale
Pendigan
330 EC
Dual Gold S – metolaclor 0,8 – 1,0 l/ha Monocotiledonate Preemergent
960 960 g/l anuale şi unele
dicotiledonate anuale
Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2015.

III.2.13.8.3. Combaterea buruienilor din culturile de ceapă şi usturoi

Culturile de ceapă şi usturoi se înfiinţează prin plantarea bulbilor. Ţara
noastră încă se bazează pe această metodă de cultivare a cepei, pe când în
ţările cu o agricultură avansată se seamănă direct. Se cultivă chiar şi hibrizi
de ceapă care formează câteva frunze şi un bulb mare, repede, în pământ.
Erbicidarea acestor culturi este obligatorie. Producerea arpagicului este o

180
altă cultură, care necesită multă muncă manuală. Şi aici, ceapa semănată
des, în brazde sau răzoare, necesită erbicid la sol.
Fiind culturi de climat răcoros şi pentru că nu acoperă terenul, pot fi
îmburuienate atât cu specii de climat răcoros cât şi călduros, ca şi morcovul
şi mazărea. Cele mai periculoase sunt, pălămida, volbura şi urda vacii, dacă
acoperă o proporţie mare din terenul cultivat, pentru că nu pot fi combătute
cu erbicide aplicate la sol, preemergent (7,8).
Pentru ceapa semănată există soluţii atât împotriva
monocotiledonatelor anuale cât şi a majorităţii dicotiledonatelor anuale şi
chiar perene, când ceapa creşte mai mare şi face ceară mai groasă pe frunze.
Astfel, după semănatul cepei pot fi aplicate: pendimetalin (Stomp 330 EC,
Pendigan 330 EC, Stomp Aqua) şi S – metolaclor (Dual Gold 960 EC).
Postemergent, împotriva dicotiledonatelor se pot aplica: oxyfluorfen (Goal 2
XL, Goal 4F, Galigan 240 EC), piraflufen etil (Ecopart 2 SC), linuron
(Ipiron 45 SC), fluroxipir (Cerlit), flumioxazin (Pledge 50 WP) şi clopiralid
(Lontrel 300). Ceapa formează ceară pe frunze şi, din acest motiv, rezistă la
acţiunea substanţelor de contact oxyfluorfen şi piraflufen etil, precum şi la
cele hormonale, fluroxipir şi clopiralid. Ţinând cont de acest lucru trebuie să
stabilim epoca de aplicare şi concentraţia erbicului în apă astfel încât să nu
afectăm ceapa, încă mică şi fără suficientă ceară pe frunze dar să distrugem
buruienile în fază cât mai tânără, când sunt cel mai sensibile. Din această
cauză s-au distrus culturi de ceapă semănată, pentru că prospectul
erbicidului nu indică sau indică greşit epoca de aplicare a acestor erbicide.
Deoarece usturoiul nu formează ceară pe frunze atât de multă ca ceapa,
restricţiile sunt aceleaşi ca la ceapa semănată, în cazul aplicării
oxyfluorfenului.
Ceapa din arpagic este foarte rezistentă la erbicidele care se aplică la
sol pentru că din bulb răsare, practic o plantă foarte viguroasă, care poate
străbate stratul de sol erbicidat. Astfel, preemergent se pot aplica:
pendimetalin (Stomp 330 EC, Pendigan 330 EC şi Stomp Aqua), S –
metolaclor (Dual Gold 960 EC), linuron (Ipiron 45 SC, Linurex 50 SC),
oxyfluorfen (Goal 2 XL, Goal 4F, Galigan 240 EC) şi prosulfocarb (Boxer
800 EC). Postemergent, împotriva dicotiledonatelor se pot aplica aceleaşi
substanţe ca la ceapa semănată doar că în cazul cepei plantate din arpagic se
pot aplica doze şi concentraţii mari încă de atunci când ceapa este în câteva
frunze iar buruienile sunt abia răsărite, chiar şi când mai apare alt val de
buruieni. Acest lucru se poate face pentru că ceapa din arpagic formează
frunze viguroase încă de la răsărit. Aplicarea oxyfluorfenului în concentraţie
de 33 ml în 10 l de apă, la norma de 600 l/ha, adică 2 l erbicid Goal 2 XL
este posibilă la ceapa din arpagic chiar când aceasta are 3-4 frunze. Pot
apărea uşoare fenomene fitotoxice de încovoiere şi puncte de necrozare dar
acestea nu afectează producţia.

181
 La această concentraţie sunt necrozate toate speciile aflate în
cotiledoane sau mici, inclusiv monocotiledonatele anuale sau perene.
Depăşirea acestei concentraţii, chiar şi la ceapa mai mare produce fenomene
fitotoxice grave, care afectează mult recolta. La concentraţii foarte ridicate
oxyfluorfenul şi piraflufenul etil devin erbicide totale de contact.

Figura 3.23. Fenomene fitotoxice trecătoare ale oxyfluorfenului la ceapa din arpagic

Împotriva monocotiledonatelor anuale şi perene se pot aplica aceleaşi

substanţe antigramineice prezentate la rapiţă, floarea soarelui şi soia.
Condiţia este ca să fi trecut cca 10-14 zile dacă s-a aplicat oxyfluorfen sau
piraflufen etil pentru ca buruienile să-şi fi reluat vegetaţia pentru a folosi
toxicul.
III.2.13.8.4. Combaterea buruienilor din culturile legumicole
înfiinţate prin răsad
Prin răsad se pot înfiinţa culturi de tomate, ardei, vinete, varză, etc.
Răsadul este, deja o plantă viguroasă, cu un avantaj împotriva buruienilor.
Totuşi, în condiţii de câmp, unde se irigă şi se fertilizează corespunzător
pentru aceste culturi foarte valoroase, buruienile beneficiază şi ele de apă şi
îngrăşământ şi pot foarte uşor să întreacă şi să copleşească culturile.
Astfel, împotriva principalelor buruieni care răsar din sămânţă, mono
şi dicotile, se poate folosi amestecul S – metolaclor + oxyfluorfen, unul
împotriva monocotilelor şi al doilea împotriva dicotilelor. NU APLICAŢI
OXYFLUORFENUL PESTE RĂSADURI, POSTEMERGENT ! S-au
întâmplat multe cazuri când fermierii au urmat indicaţii greşite ale
erbicidelor pe bază de oxyflurfen şi l-au aplicat peste vinete, ardei sau
tomate. Aşa cum am menţionat la ceapă şi usturoi, acest erbicid este de

182
contact, total, el este selectiv la ceapă şi usturoi prin concentraţia mică în
care se aplică, nicidecum nu trebuie aplicat peste răsadurile deja plantate
pentru că le „arde” în câteva ore. Aplicat la sol, formează o peliculă care nu
mai dă voie multor specii dicotile să răsară. Distrugerea peliculei anulează
efectul erbicidal. Pe acest lucru se bazează aplicarea la răsaduri, pentru că se
dă la o parte solul tratat înainte cu o zi de plantare. Tratamentul se face pe
pământ reavăn, după ce a fost lucrat, să aibă apă care să-l fixeze.
Postemergent, la aceste culturi nu mai sunt soluţii împotriva
dicotiledonatelor, cu excepţia tomatelor, unde se poate aplica metribuzin
(Sencor 600 SC) postemergent, substanţă cu un spectru foarte bun, ca la cartof.
Împotriva monocotiledonatelor anuale şi perene se pot aplica aceleaşi
substanţe antigramineice postemergente menţionate la soia şi floarea
soarelui. Totuşi, nici acestea nu trebuie aplicate chiar imediat după plantare
pentru că planta este încă stresată sau foarte mică sau în cazul atacului
masiv de păianjen ori alt stres.
III.2.13.9. Combaterea buruienilor din cultura de căpşun
Deşi, în prezent, cea mai mare parte a culturilor de căpşun se
înfiinţează cu folie neagră perforată şi irigare cu picurare dedesubt, în sistem
gospodăresc, încă, se mai plantează fără folie. Preemergent, la căpşun se
poate folosi amestecul: lenacil (Venzar 500 EC) cu S – metolaclor (Dual
Gold 960 EC), ca la sfeclă. Dual se poate aplica şi postemergent, după ce
planta s-a prins şi a pornit bine în vegetaţie sau primăvara, după ce s-a
greblat. Un alt produs bun ce se poate aplica postemergent împotriva
dicotiledonatelor este Sultan 50 SC pe bază de metazaclor.
Cea mai periculoasă buruiană, care nu poate fi combătută în căpşuni
este volbura. De aceea, ori trebuie ales un loc unde nu este volbură, ori
trebuie combătută radical, cu un an înainte cu glifosat 6 litri la hectar în
maxim 200 l apă.
O altă buruiană periculoasă este pălămida dar această specie se poate
combate în căpşun cu clopiralid (Lontrel 300). Problema este că, atunci când
trebuie aplicat acest erbicid, când pălămida este de cca 20 cm, căpşunul este
înflorit iar florile atinse de erbicid nu mai formează căpşune normale (floarea
„rânjeşte”) determinând o căpşună deformată. Acest lucru se produce din cauza
faptului că aceatsă substanţă activă este un hormon de creştere.
Pirul, costreiul sau alte monocotiledonate se pot combate cu orice
antogramineic postemergent dar şi aici este o problemă: căpşunul este chiar
în timpul culesului, care se face o dată la două zile şi trebuie respectat timpul
de pauză al pesticidului, adică timpul dintre aplicare şi consum.
O altă mare pacoste pentru căpşun este Stellaria media – rocoina. Această
buruiană răsare toamna şi vegetează şi în ferestrele iernii, astfel încât, dacă nu o
183
combatem din toamnă, în primăvară va fi prea târziu, pentru că formează un
covor vegetal, prin rădăcinile adventive ce cresc din tulpinile târâtoare şi
compromite total căpşunul, oricât s-ar încerca să se prăşească manual. De
aceea, aplicarea încă din toamnă a erbicidului Sultan 50 SC ori a Dual Gold 960
EC este obligatorie pentru a evita această situaţie (29).

Figura 3.24. Stellaria media – rocoină- în căpşun. Această buruiană poate compromite
total cultura de căpşun.

184
 CAPITOLUL IV
LUCRĂRILE SOLULUI
Din punct de vedere agrotehnic, adică al modificărilor pe care lucrările
solului le produc solului, modificări care influenţează creşterea plantelor,
am identificat trei situaţii şi anume:

1. Când solul este lucrat.

2. Când solul nu este lucrat dar rămâne descoperit, fără resturi
vegetale sau cu foarte puţine resturi vegetale deasupra.
3. Când solul nu este lucrat, nici tasat prin trecerea utilajelor agricole,
şi rămâne, tot timpul, acoperit cu un strat de resturi vegetale de la
cultura sau culturile precedente, numit strat de mulci.

IV.1. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL

LUCRAT
Lucrările solului constau în operaţii care destramă agregatele de sol, le
afânează, mărunţesc bulgării, nivelează terenul, ş.a., în scopul creării de
condiţii bune pentru creşterea rădăcinilor. După arătură, de obicei se fac 1-2
discuiri, pentru pregătirea patului germinativ, în funcţie de gradul de
mărunţire a solului. Pentru plante cu seminţe mici, al doilea discuit se
înlocuieşte cu o lucrare cu combinatorul, înainte de semănat. Se recomandă ca
semănatul să urmeze imediat, chiar după utilajul care face ultima lucrare de
pregătire a patului germinativ, pentru a pune sămânţa într-un pat germinativ
în care să beneficieze de umiditate şi oxigen. Uneori, dacă terenul are
bolovani, se tăvălugeşte, pentru a fixa bulgării în pământ apoi se discuie,
pentru a-i mărunţi dar, de obicei, tăvălugii se folosesc în cadrul
combinatorului, pentru mărunţirea bulgărilor de sol. Se mai pot folosi tăvălugi
şi după semănat, pentru punerea în contact intim a seminţelor mici cu solul.
Dezmiriştitul, după recoltarea culturilor de vară este o lucrare extrem
de importantă, pentru că afânează stratul de sol superficial, creând spaţii mai
largi decât în adâncime. În acest fel se menţine apa în sol, până când se
poate face arătura de vară sau altă lucrare a solului premergătoare
semănatului. Se execută, de regulă, cu discul, dar se poate efectua şi cu alte
utilaje, cum ar fi chiselul sau orice alt utilaj care să mobilizeze solul în
scopul maisus menţionat.
Alte utilaje cu care se poate lucra solul sunt grapele cu colţi rigizi, cu
colţi reglabili, grapele stelate sau grapa stelată. Grapele cu colţi rigizi şi
grapa stelată lucrează în agregat cu plugul şi sunt foarte utile pentru că lasă

185
solul mărunţit şi nivelat. S-a demonstrat că şi arăturile de toamnă trebuie
lăsate mărunţite şi nivelate, pentru că în primăvară se intră mai târziu pe
terenurile lăsate în brazdă crudă, pentru că se zvântă mai greu. Celelalte
arături, de vară, de toamnă, din ferestrele iernii sau de primăvară se
efectuează, în mod obligatoriu cu o grapă după plug, fie stelată ori rigidă.
Acest lucru este necesar pentru a menţine apa în sol, în cazul arăturilor de
vară sau a mărunţi solul, a preveni formarea curelelor, ori pentru a nu lăsa
bolovani, care s-ar usca foarte repede, în cazul arăturii de primăvară. De
fapt, arătura de primăvară are ca principal dezavantaj acest lucru, formarea
de bolovani uscaţi care nu mai pot fi mărunţiţi pentru a crea un pat
germinativ potrivit, unde sămânţa să vină în contact intim cu solul, pentru a
se umecta. Apa din stratul arat nu ar fi o problemă atât de mare, pentru că pe
20 cm se pot pierde, să zicem, 5% de umiditate. Aceasta înseamnă 5% din
masa de sol de pe un hectar cu densitatea aparentă 1,4 şi adâncimea de 0,2
m = 140 m3 apă/ha sau 14 mm preicipitaţii. O ploaie de 15 mm în primăvară
este un lucru obişnuit.
Grapa stelată se foloseşte pentru spargerea crustei la porumb, când
acesta are câteva frunze. Combate şi buruienile mici sau în curs de răsărire,
aşa cum am menţionat la capitolul dedicat acestui lucru. Mai important este
că potejează solul împotriva pierderii apei din profunzime care migrează
spre acest strat cu crustă de la suprafaţa solului, unde se pierde prin
evaporare. Crusta se poate forma după ploi repezi, pe soluri cu multă argilă,
mai sărace în humus. Pe solurile bine structurate, cernoziomuri, se formează
mai rar.

Figura 4.1. Crustă la suprafaţa solului, din cauza ploilor repezi şi a lăsării solului
descoperit, fără resturi vegetale.

186
 Lucrarea de prăşit mecanic, cu cultivatorul a fost prezentată la
combaterea mecanică a buruienilor.
Lucrările cu plugul chisel sau paraplug sunt considerate lucrări de
bază ale solului, fără întoarcerea brazdei. Aceste utilaje crapă solul pe
verticală, afânându-l. Pot trece prin resturi vegetale, astfel încât, suprafaţa
solului să rămână, parţial acoperită cu resturi vegetale.
Lucrarea cu scarificatorul se face pe terenurile grele, afectate de tasare
în profunzime. Scarificatorul este o unealtă constituită din trei gheare
puternice care despică solul la adâncime mare, de 50-70 cm. Se execută
când solul are umiditatea care să-i permită să se formeze şi crăpături, odată
cu trecerea scarificatorului prin sol, la circa 70% din capacitatea de câmp,
când solul este reavăn.
Arătura este lucrarea cea mai importantă care se aplică solului.
Probabil că omul primitiv a observat, în mod întâmplător, că în solul răscolit
plantele cresc mai bine şi, de atunci, a început să lucreze solul pentru a
încorpora sămânţa, pentru a combate buruienile, realizând, totodată, şi o mai
bună înmagazinare a apei şi un schimb de aer mai intens în masa stratului
lucrat, ceea ce a condus la o mineralizare mai rapidă a materiei organice a
solului, punând la dispoziţia plantelor substanţele minerale necesare.
IV.1.1. Influenţa arăturii asupra materiei organice a solului
Lucrarea solului înainte de semănat s-a utilizat atât de mult, încât s-a
creat impresia că trebuie să fie şi folositoare. Dacă efectul pe termen scurt
este de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a plantelor, efectul pe termen lung
al lucrării intense a solului a fost total nefavorabil asupra fertilităţii lui. În
decursul istoriei omului, s-au identificat peste 30 de civilizaţii care au
crescut şi au decăzut odată cu fertilitatea solului daterminată de lucrarea
intensă a solului. Dar care sunt modificările care conduc la acest fapt? Solul,
în decursul formării lui, fiind acoperit cu resturile vegetale din anii
precedenţi, vreme de milioane de ani, a concentrat materia organică sub
formă de humus, pentru că dintre cele două procese fundamentale care se
produc în masa lui – oxidarea şi reducerea – a predominat cel de-al doilea,
conducând la heteropolicondensarea materiei organice, legată intim de
materia minerală. După ce solul a început să fie lucrat, a primit un surplus
de oxigen care a stimulat activitatea bacteriilor aerobe, fapt ce a condus la
mineralizarea unei cantităţi mai mari de humus decât cea care se formează,
creând un dezechilibru între formarea şi oxidarea acestuia. Din păcate, acest
fenomen se produce şi în zilele noastre iar pedologii au tras un semnal de
alarmă asupra scăderii conţinutului de humus al solurilor cu 1-1,5% pe an.
După luarea în cultură a preeriilor americane, conţinutul de humus a scăzut
la jumătate în decursul unei generaţii. În figura de mai jos se observă efectul
187
pe termen lung al aplicării tehnologiei no till, în comparaţie cu lucrarea
convenţională a solului prin arat, asupra conţinutului de humus al solului
(35,36,39,42,67,68,71,72).

Figura 4.2. Efectul aplicării tehnologiei no till asupra conţinutului de humus al solului,
timp de 30 de ani, în regiunea Parana din sudul Braziliei.
Sursa: http://www.fao.org/docrep/009/a0100e/a0100e07.html

Materialul vegetal rămas pe sol după recoltare este încorporat în sol

prin arătură. Aici, această materie organică constituită din coceni, paie,
tulpini, etc., se descompune rapid pentru că vine în contact cu
microorganismele solului, există umiditate şi căldură. Descompunerea
rapidă nu conduce la acumularea materiei organice în timp, la
heteropolicondensarea ei sub formă de moleculă mare, de humus. Produşii
rezultaţi sunt foarte folositori plantelor dar rapiditatea cu care se desfăşoară
fenomenul face ca mare parte să se piardă pentru că, ori nu este o cultură
atunci pe câmp, ori rădăcina nu are capacitatea să absorbă acei nutrienţi cu
rapiditatea cu care se formează. În figura de mai jos se observă că
introducerea resturilor vegetale în sol determină descompunerea lor în
câteva săptămâni.

188
 Figura 4.3. Intensitatea descompunerii paielor de grâu în funcţie de lucrarea solului.
Sursa: http://soilandhealth.org/wp-
content/uploads/01aglibrary/010117attrasoilmanual/010117attra.html

IV.1.2. Influenţa lucrărilor solului asupra păstrării apei în sol

Primul efect al arăturii şi al lucrărilor solului, în general, este
reducerea pierderii apei din sol. Acest fenomen se produce datorită creării
unui strat afânat, cu multe spaţii aerifere, largi care ţin apa mai slab decât
spaţiile înguste de dedesuptul stratului lucrat. De fapt, se produce o
întrerupere a contactului dintre aceste două straturi distincte de sol care se
crează prin lucrarea solului. Stratul de jos este mai tasat, are o anumită
structură, este mai umed. În acest strat predomină orificiile înguste, capilare,
în care este apă. Sunt şi spaţii largi, aerifere, dar mai puţine decât în cel de
deasupra, creat prin lucrarea solului. După efectuarea lucrării solului, de
orice fel ar fi: arat, discuit, lucrat cu chiselul, paraplugul, etc., se crează o
zonă de ruptură între aceste două straturi. Această zonă face ca cele două
straturi să mai fie legate între ele prin puţine puncte de contact. În plus,
orificiile largi din stratul lucrat ţin apa mult mai slab, aşa cum am mai spus.
Efectul este că apa rămâne în stratul de jos, la dispoziţia rădăcinii. Se
previne, în acest fel, accesul apei către suprafaţa solului, unde s-ar putea
pierde prin simplă evaporare, în loc să treacă prin plantă, să fie transpirată
de aceasta şi să lase substanţele minerale pentru metabolismul plantei.
Contactul dintre cele două straturi se reface tot prin apă dar când apa stă mai
mult în contact cu solul, adică după perioada de iarnă. În timpul verii, ploile
doar trec prin spaţiile largi, mai în jos pe profil, solul nu îşi satisface tot
necesarul de apă decât dacă apa are mult timp la dispoziţie să pătrundă în
spaţiile mici din interiorul agregatelor, unde pătrunde greu. Acest fenomen
este ilustrat, schematic, mai jos:

189
 Figura 4.4. Crearea stratului afânat prin lucarea solului. Acest strat acţionează ca
tampon împotriva accesului apei spre suprafaţa solului, unde se poate pierde prin
evaporare.
Planta nu se aprovizionează doar cu apa din stratul arat. Aici, la o
capacitate de câmp de 35% şi un coeficient de ofilire de 15%, la o densitatea
aparentă a solului de 1,4 g/cm3, pe adâncimea de 20 cm vom avea 20%
umiditate disponibilă (Interval de Umiditate Activă, I.U.A.), adică 560
m3/ha, sau 56 mm înălţime. Aceasta înseamnă două ploi bune, fiecare de
circa 30 mm. Umiditatea din subsol migrează către suprafaţă pentru că solul
se usucă, peliculele de apă ce înconjoară particulele de sol se subţiază şi apa
migrează aici, unde aprovizionează rădăcina. De aceea, solul este considerat
un adevărat rezervor de apă pentru plantă. Precipitaţiile anuale, să spunem,
de 600 mm înseamnă 6000 m3 apă la hectar, adică 600 litri pe metru pătrat.
Dacă pe un metru pătrat cresc 5 plante de porumb sau floarea soarelui,
înseamnă că fiecare plantă foloseşte cam 120 litri. Sigur, nu toată această
apă trece prin plantă, o parte se evaporă sau cade după recoltarea plantei, dar
ca să ne facem o idee cam câtă apă foloseşte planta. Apa este de fapt,
„motorul” plantei. Mişcarea apei în sol se face de la un punct unde este
atrasă mai puţin către alt punct, unde este atrasă mai puternic. De aceea,
lucrările solului determină păstrarea apei în sol.
Lucrările superficiale ale solului sau reducerea adâncimii arăturii au
dat rezultate similare cu arătura, din acest motiv. Prin lucrările superficiale, cu
discul sau alt utilaj care nu lucrează la adâncime mare, se crează stratul
superficial afânat de circa 10 cm ce determină păstrarea apei în sol. Dacă, odată
cu aceasta, se pregăteşte şi un pat germinativ bun, este suficient ca planta să dea
producţii similare cu arătura. Aşa se explică succesul lucrărilor superficiale ale
solului. A nu se confunda cu lucrările minime, acestea înseamnă reducerea
numărului de treceri ori prin omiterea lor, ori prin efectuarea simultană.

190
Tabelul 4.1. Influenţa lucrării de bază a solului şi a numărului de lucrări de pregătire
a patului germinativ asupra producţiei de porumb la SCA Caracal, în anul 1987
Lucrarea de bază Nr. de discuiri Producţia medie
3 2 1 0 q/ha %
Arat 34,5 32,1 29,3 28,3 31,1 100
Cizel 34,5 30,1 29,6 28,6 30,7 99
Discuit 34,3 28,5 28,3 28,1 29,8 96
Nelucrat 33,5 19,5 16,9 16,6 21,6 69
Prod. Medie q/ha 34,2 27,6 23,5 22,9
% 100 81 69 67
Sursa: Tianu Al., 1995. Cercetări privind sistemul de lucrare a solului în ultimii 30 de ani în
România. Lucrările simpozionului „Lucrările solului – prezent şi perspective”, Cluj-Napoca, 22-23
iunie.

Din datele prezentate reiese că pregătirea patului germinativ are rolul

esenţial în nivelul producţiei. Pe terenul nelucrat în toamnă dar bine afânat
prin discuire în primăvară s-a obţinut acelaşi nivel de producţie cu al
variantelor lucrate în toamnă. Se remarcă faptul că varianta nelucrată dar cu
mulci nu a fost exprimentată.
In legatură cu sistemele de lucrări minime cercetate şi aplicate la noi
în ţară, se observă o multitudine de variante ce cuprind: înlocuirea arăturii
cu lucrarea cu cizelul, cu plugul fără cormană (paraplug), discuiri repetate,
arătura la 2-4 ani, în asolament, semănatul concomitent cu pregătirea patului
germinativ şi aplicarea îngrăşămintelor, cultura prăşitoarelor pe biloane,
semănatul direct, fără arătura, ş.a. Rezultatele obţinute au fost promiţătoare,
apropiate de varianta clasică, în cazul variantelor de lucrări superficiale şi
minimum tillage însa aplicarea lor în producţie s-a lovit de probleme cum
sunt starea culturală slabă (îmburuienare excesivă), lipsa strategiilor de
erbicidare şi, în special, absenţa maşinilor agricole necesare. Până în prezent
s-a stabilit posibilitatea renunţării la arătură în favoarea pregătirii de bază
numai prin discuire sau freză la culturile succesive şi la grâu, după
prăşitoare, pe terenurile arate pentru planta premergătoare, neîmburuienate,
fertilizate corespunzător şi la irigat. Varianta nelucrată, semănată direct, a
dat rezultate foarte slabe, probabil pentru că stratul de mulci nu a fost luat în
considerare, în cele mai multe dintre cercetări. Există foarte puţine date
despre efectul stratului de mulci (79,80,81).
IV.1.3. Influenţa arăturii asupra densităţii aparente şi a
permeabilităţii hidrice
Deşi arătura, aşa cum am menţionat, are efecte imediate favorabile, în
comparaţie cu un teren nelucrat, densitatea aparentă mai scăzută după
efectuarea arăturii revine la valori mai mari chiar decât ale terenului
nelucrat, după 5-6 luni de la afectuare. Acest lucru se produce din cauza
mărunţirii agregatelor structurale şi a reaşezării lor mai compacte, în timp.

191
Permeabilitatea hidrică, deşi este mai mare în prima fază, scade drastic şi
rapid din cauza mărunţirii agregatelor prin lucrarea solului şi prin contactul
direct al apei cu ele, care le destramă, micşorând capilaritatea, ce determină
reţinerea mai puternică a apei, lucru ce îngreunează scurgerea apei în
profunzime; ulterior, unele soluri pot forma crustă la suprafaţă
(45,47,61,62).
Tabelul 4.2. Influenţa tipului de lucrarea a solului şi a gradului de acoperire a solului
cu mulci asupra permeabilităţii hidrice
Tipul de Infiltraţia Procentul de acoperire a suprafeţei
lucrare a solului apei, mm/min. solului cu mulci
No till 2,7 48
Plug chisel 1,3 27
Plug cu 0,8 12
cormană
Sursa: http://soilandhealth.org/wp-
content/uploads/01aglibrary/010117attrasoilmanual/010117attra.html

IV.1.4. Influenţa lucrărilor solului asupra structurii

Structura solului este cheia fertilităţii lui. Dacă solul este structurat,
înseamnă că cele trei faze sunt în echilibru în masa solului: faza solidă,
lichidă şi gazoasă. Structura solului se crează în timp prin pătrunderea
rădăcinilor, care, după descompunerea lor, lasă spaţii unde, de obicei, intră
aer. Vietăţile diverse ale solului formează, deasemenea, orificii care
contribuie la crearea arhitecturii spaţiale a solului. Microorganismele, prin
metabolismul lor emană bioxid de carbon care trebuie să-şi uniformizeze
presiunea parţială cu alte gaze atmosferice, în special cu oxigenul şi are
nevoie de spaţii pentru a face această uniformizare. Dacă solul are structura
distrusă accesul aerului şi al apei sunt îngreunate, procesele microbiologice
tind spre tipul anaerob, care produce substanţe toxice pentru rădăcină (CH 4)
şi se intensifică denitrificarea produsă de bacterii anaerobe. Denitrificarea,
într-un sol tasat şi umed, poate ajunge la 15-25 kg N/ha.
Prin lucrarea de arat tocmai de structura solului nu se ţine seama.
Solul este mărunţit, se crează un pat germinativ excelent dar agregatele
strucuturale se mărunţesc şi se aşează mai tasat. Prin lucrarea energică a
solului se distrug canalele de râme şi de alte vieţuitoare care trag materia
organică în profunzime. Arătura le aduce la suprafaţă, unde sunt mâncate de
păsări. Se distrug orificiile largi create de aceste vieţuitoare. Refacerea
structurii necesită ani de zile, apoi. De aceea solul nelucrat şi acoperit cu
mulci are permeabilitate hidrică mult mai mare decât solul lucrat, pentru că
spaţiile largi se menţin, rădăcinile cresc, în special în aceste spaţii iar solul
din interiorul agregatelor structurale nu este expus oxigenului şi
mineralizării. În solul arat nu mai sunt râme sau numărul lor este foarte
redus. După 8 ani de no till numărul de râme din sol a crescut de 30 de ori.
192
Lucrarea solului fără întoarcerea brazdei a înregistrat valori intermediare
între arătură şi no till în ce priveşte numărul de râme. Diversitatea vieţii se
reduce foarte mult în solurile lucrate intensiv.
Structurarea mai bună a solului la no till faţă de arătură a fost
documentată prin determinarea coeficientului relativ al difuziei gazului în
sol. Determinarea se face pe probe în structură nemodificată. Aceasta arată o
mai evidentă continuitate a porilor în solul nelucrat dar acoperit cu mulci.
Deoarece solul lucrat se aşează mai compact, trecerea la no till
determină o şi mai mare compactare în anul când se începe această
tehnologie. Din acel moment începe restructurarea naturală a solului prin
acţiunea ciclurilor umezirire – uscare, pătrunderea rădăcinilor, acţiunea
vietăţilor din sol. Atingerea unui nou echilibru durează câţiva ani.
Cercetările au arătat că revenirea stării structurale a solului se produce după
primul an în stratul sub 20 cm şi după 3 ani în orizontul 0-20 cm.
(8,10,14,23,81).
IV.1.5. Influenţa lucrărilor solului asupra buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor
Lucrările solului contribuie la combaterea buruienilor prin aducerea la
suprafaţa de sol cu mai puţine seminţe sau mai puţin viabile şi îngroparea
celor de la suprafaţă în adâncime, de unde nu pot răsări. Buruienile prezente
la parcelele experimentale cu teren nearat şi fără mulci au fost aproape cu
totul altele faţă de cele adaptate la teren lucrat. Astfel, la cultura
porumbului, speciile clasice: Amaranthus, Xanthium, Chenopodium,
Setaria, Digitaria care cresc pe solul lucrat, nu au mai apărut deloc pe
terenul nelucrat şi fără mulci. Aici au apărut două specii caracteristice
acestui nou mediu: Erigeron canadensis şi Crepis foetida (vezi figura de la
solul nelucrat şi descoperit). Doar pirul, pălămida şi volbura au rezistat
acestui nou mediu. La solul nelucrat dar acoperit cu mulci s-a petrecut un
fenomen foarte interesant: buruienile adaptate terenului lucrat au persistat,
dovadă că solul nu se tasează sub stratul de mulci ci se „dospeşte”,
afânându-se prin structurare. Specificul buruienilor care care cresc pe sol
sunt primul indicator, înainte de a face analize fizice sau chimice
(20,21,30,31).
Prin încorporarea resturilor vegetale bolnave şi descompunerea lor,
arătura contribuie la limitarea atacului diverselor boli şi dăunători. De aceea,
la tehnologia no till rotaţia culturilor este obligatorie (74,78,).

193
 IV.2. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL
NELUCRAT ŞI NEACOPERIT CU RESTURI VEGETALE
În evoluţia lui de milioane de ani, solul a rămas descoperit doar accidental.
La fel s-a întâmplat şi cu solul scormonit de animale. În mod natural, solul nu a
cunoscut situaţia de a rămâne descoperit la suprafaţă. În situaţia precedentă am
văzut că solul lucrat, deşi constituie un pat germinativ excelent, rămas descoperit,
devine vulnerabil la eroziune, îşi strică structura şi pierde materia organică. Să
vedem ce modificări suferă solul nelucrat şi descoperit, fără resturi vegetale
deasupra. În această situaţie se crează un strat superficial de 3-5 cm tasat şi
năclăit de precipitaţiile din timpul iernii când solul este umed permanent şi expus
lovirii de către picăturile de ploaie. Sub acest strat, solul rămâne structurat, cu
orificii mai largi. Putem observa acest lucru doar săpând cu casmaua 20 cm.
Dacă încercăm să cultivăm terenul în aceste condiţii, pregătind patul germinativ
doar pe direcţia rândului şi pe o lăţime mică, de circa 10 cm se va produce
următorul fenomen: stratul superficial, de 3-5 cm, care este tasat, cu capilaritate
mai mică decât cel din profunzime, va extrage apa de jos ca atunci când pui un
biscuit pe un burete.

Figura 4.5. Reprezentare schematică a profilului solului nelucrat şi fără resturi vegetale
deasupra. Stratul superficial, de 3-5 cm, mai tasat, extrage apa din profunzime, unde solul
este structurat, cu spaţii mai largi, şi o pierde rapid prin evaporare.

Determinările au arătat că acest fenomen nu este intens primăvara

timpuriu, pentru că deficitul atmosferei în vapori de apă nu este mare, pentru
că este, încă, răcoare dar odată cu venirea căldurii, acest fenomen se
produce în timp de câteva ore. Practic, se poate face analogia cu o potecă de
pe teren. Aceasta se usucă repede şi foarte puternic pe acelaşi principiu: are
capilaritate mult mai mică decât solul de dedesupt şi extrage apa din el,
pierzând-o prin evaporare. Acest lucru se produce dacă încercăm să
cultivăm terenul nelucrat şi descoperit.
194
 Figura 4.6. Efectul lipsei stratului de mulci pe terenul nelucrat. Solul s-a uscat
puternic şi nu a permis creşterea porumbului. Se observă alte specii de buruieni decât
la solul lucrat: Erigeron canadensis şi Crepis foetida

Pentru a determina ritmul pierderii apei în cele trei sisteme de lucrare

a solului, am efectuat o experienţă cu vase de vegetaţie în care am semănat
porumb. Un vas a fost lucrat la suprafaţă cu un cuţit, la adâncimea de circa 5
cm, altul nu a fost lucrat şi nici nu a avut strat de mulci iar al treilea nu a fost
lucrat dar s-a pus pe sol un strat de mulci de circa 5 cm, constituit din fân de
graminee (Festuca şi Dactylis). Vasele de vegetaţie au fost cântărite aproape
zilnic, pentru a determina câtă apă au pierdut. Cel mai bine a păstrat apa
vasul nelucrat dar acoperit cu mulci, urmat de cel lucrat. Vasul nelucrat şi
fără mulci a pierdut apa în regim de ore, atunci când a venit căldura. Solul
acoperit cu mulci a mai păstrat apă la dispoziţia plantelor o săptămână mai
mult decât cel lucrat. Acest lucru se poate observa din mărimea ştiuleţilor.

Figura 4.7. Ştiuleţii de la vasul nelucrat acoperit (stânga), lucrat (mijloc) şi nelucrat
fără mulci (dreapta)

195
 Pierderea accentuată a apei din sol la vasele de vegetaţie nelucrate şi
fără mulci, pentru cele trei clase texturale se observă în graficele de mai jos:

Figura 4.8. Apa disponibilă pentru solul argilos

Figura 4.9. Apa disponibilă pentru solul lutos

Figura 4.10. Apa disponibilă pentru solul nisipos

196
 După ce solul nelucrat şi descoperit pierde apa atât de repede, se
întăreşte şi nu mai dă voie nici rădăcinii să crească normal. Acest lucru se
observă din figura următoare, unde sunt prezentate rădăcinile plantelor de
porumb crescute în cele trei condiţii de lucrare a solului: lucrat, nelucrat cu
mulci şi nelucrat fără mulci.

Figura 4.11. Sistemul radicular al plantelor de porumb care au crescut în sol nisipos
lucrat (stânga), nelucrat fără mulci (mijloc) şi nelucrat cu mulci (dreapta).
Din această imagine se observă că planta din vasul nelucrat şi fără
mulci a avut cea mai slab dezvoltată rădăcină. Cea din vasul nelucrat dar cu
mulci a format multe rădăcini în stratul superficial.
Concluzia este că a încerca să cultivăm solul nelucrat şi fără mulci
deasupra conduce la rezultate extrem de slabe. Practic, planta este privată de
apă, motorul metabolismului ei (28,32,33).

IV.3. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL

NELUCRAT DAR ACOPERIT CU RESTURI VEGETALE
(MULCI)
Oricine a văzut, vara, cât de bine se menţine solul sub o grămadă de
resturi vegetale. Râmele ajung până la suprafaţă, solul este structurat şi
umed. Pe acest lucru se bazează tehnologia no tillage. Lucrarea solului a
devenit atât de mult folosită încât s-a creat convingerea că este şi sănătoasă
pentru sol, folositoare, indispensabilă.
Prima fermă unde s-a aplicat tehnologia no till a fost cea a fraţilor
Harry şi Lawrence Young din Herndon, Kentucky, pe circa 0,3 ha. Această
fermă a devenit un fel de muzeu, exemplu pentru cei care doreau să adopte
această tehnologie. Astfel, fermierul brazilian Herbert Bartz a vizitat-o, a
fost impresionat pentru că reducea eroziunea solului şi a adus o semănătoare

197
no till la ferma lui din regiunea Parana, Brazilia. De la H. Bartz s-a dezvoltat
această tehnologie în continentul sudamerican, susţinut de Rolf Derpsch,
inginer extensionist. Ferma fraţilor Young a fost vizitată şi de Shirley
Philips, inginer extensionist al Universităţii Kentucky, care era un susţinător
convins al lucrării tradiţionale a solului cu plugul. Văzând ce rezultate se
obţin, S. Philips a devenit cel mai mare susţinător al acestei tehnologii,
publicând, alături de H. Young, prima carte despre no till, în 1973: „No till
farming” (16,17,25,60,64,75,122,123,124,125,126).
În anul 1943, Edward H. Faulkner a publicat o carte care a suscitat o
mulţime de dezbateri în lumea ştiinţifică agricolă: „Plowman’s folly”
(Greşeala plugarului). În primul paragraf al acestei cărţi de marcă autorul
spune: „Adevărul este că nimeni nu a adus un argument ştiinţific pentru
necesitatea de a ara terenul”. Au trecut atâţia ani de la publicarea acestei
cărţi, timp în care s-au publicat foarte multe rezultate experimentale care
dovedesc faptul că arătura face rău solului dar, totuşi, oamenii continuă să
are terenul. De ce? (36).
Motivul cel mai mult adus în dicuţie este că, prin lucrarea solului,
solul se afânează şi primeşte mai mult oxigen şi apă necesare creşterii
rădăcinii şi descompunerii materiei organice. Acest lucru pare logic dar
rezultatul este că, din cauza sfărâmării agregatelor de sol, acestea se aşează
mai compact iar suprafaţa solului rămasă descoperită se tasează din cauza
precipitaţiilor, necesitând o altă arătură, în anul următor. Deasemenea,
traficul necontrolat, mai ales pe sol umed, compactează solul, ceea ce
necesită lucrarea acestuia.
Alt motiv pentru care se efectuează arătura este că încorporează
fertilizanţii greu solubili şi resturile vegetale care ar înfunda semănătoarea.
Cercetări îndelungate au demonstrat că fenomenele care se produc în solul
nelucrat dar acoperit cu mulci conduc la o amestecare, în timp a nutrienţilor.
În ce priveşte înfundarea semănătorii, la no till se foloseşte un disc în faţa
brăzdarului care taie resturile vegetale. Toate celelalte variante, prin care
resturile vegetale erau preluate şi aruncate de discuri gen greblă sau alte
dispozitive nu au dat rezultate atât de bune ca tăierea acestora.
Prin lucrarea solului se crează un pat germinativ corespunzător. Acest
lucru este adevărat dar nu avem nevoie ca tot câmpul să fie transformat într-
un pat germinativ, ci doar acolo unde semănăm, adică pe direcţia rândului.
Cercetările au arătat că rădăcinile plantelor se dezvoltă la fel de bine în solul
nelucrat dar acoperit cu mulci pentru că acesta este mai umed şi dă voie
rădăcinilor să crească.
Prin trafic controlat se evită tasarea solului. Acest fenomen conduce la
stricarea structurii care asigură schimbul de aer şi păstrarea apei dedesupt.
Dacă stratul compactat este la suprafaţă, acesta va atrage apa din profunzime
198
către suprafaţă, unde este mai susceptibilă să fie pierdută prin evaporare
decât să fie extrasă de rădăcină, împreună cu nutrienţi. Prin tehnologia
clasică, până la 90% din teren este călcat de utilajele agricole, cu ocazia
diferitelor lucrări, de semănat, aplicat îngrăşăminte pe vegetaţie, prăşit,
recoltat, astfel încât, solul trebuie lucrat din nou. La prima trecere a unui
utilaj pe sol, în funcţie de umiditatea acestuia, se tasează până la 75% din cât
se poate tasa solul, aşa că trebuie evitată această primă trecere. Scăderea
presiunii specifice a utilajelor nu reduce problema, din moment ce şi
călcarea de către piciorul uman tasează solul, atunci când este umed.
Efectuarea lucrărilor pe aceleaşi urme – trafic controlat – elimină aceste
probleme. În plus, solul tasat de pe aceste urme nu mai împiedică atât de
mult înaintarea utilajului agricol, reducând şi consumul de carburant cu până
la 25%. Aplicarea îngrăşămintelor la culturile dese se poate face fără
marcare şi mai precis; nici aceste economii nu sunt de neglijat, prin acest
sistem. De aceea, ecartamentul şi lăţimea de lucru a semănătorii a maşinii de
erbicidat, de fertilizat şi de recoltat trebuie să permită acest lucru. Melcul
combinelor trebuie modificat astfel încât tractoarele cu remorcă ce vin să ia
producţia să calce pe urmele vecine sau, modificate, printr-un sistem cu
pâlnie şi melc.
S-au mai făcut cercetări şi în ce priveşte sistemul „gantry” care
presupune tractarea utilajelor de la ambele capete ale locului dar acest
sistem s-a dovedit greu de aplicat în practică (124,131).
Deşi temperatura solului este mai scăzută, ceea ce conduce la întârzierea
semănatului, diferenţele de temperatură în sol sunt atenuate la no till.

Figura 4.12. Diferenţa dintre varianta cu mulci (stânga) şi fără mulci (dreapta) într-
un experiment desfăşurat la SDE Banu Mărăcine, în anul 2007

Acest lucru este folositor vara, în iulie, sau iarna, când se înregistrează
diferenţe mari între zi şi noapte. În zonele răcoroase întârzierea semănatului
poate fi o problemă.

199
Figura 4.13. Cultură de porumb înfiinţată după tehnologia no tillage, cu strat de mulci
obţinut prin cultivarea mazării furajere drept cultură intermediară.

Lucrările solului combat buruienile prin îngroparea seminţelor şi prin

praşile. Majoritatea buruienilor anuale se pot combate prin prăşit dar lucrarea
solului stimulează răsărirea altora, asftel încât folosirea erbicidelor a devenit
indispensabilă. Tehnologia no till se bazează pe folosirea erbicidelor.
Prin lăsarea terenului descoperit, acesta devine foarte susceptibil la
eroziunea de suprafaţă. Cu cât este mai mult acoperit cu resturi vegetale, cu
atât creşte procentul din precipitaţii care se infiltrează în sol, faţă de cel care
se scurge la suprafaţă şi provoacă eroziune. Acest lucru se poate observa din
graficul următor:

Figura 4.14. Influenţa cantităţii de mulci de la suprafaţa solului asupra procentului de

apă infiltrată în sol.
Suprafeţele cultivate după tehnologia no tillage au crescut în ultimii
ani, ajungând la peste 100 milioane de hectare în toată lumea.
200
 Tabelul 4.3. Suprafeţele cultivate la nivel mondial prin tehnologia no tillage
Continentul Suprafaţa (milioane hectare) Procentul din total
America de Sud 49,579 46,8
America de Nord 40,074 37,8
Australia şi Noua Zeelandă 17,162 11,5
Asia 2,530 2,3
Europa 1,150 1,1
Africa 0,368 0,3
Total 115,863 100
Sursa: Derpsch, R., Friedrich, T., Kassam, A. and Li, H.W., 2010. Current status of adoption of no-
till farming in the world and some of its main benefits. Int. J. Agric. & Biol. Eng. Vol. 3. Nº 1.

Producţia nu scade la no till faţă de tehnologia clasică prin arătură, ci

poate creşte cu până la 20%. Lucrurile esenţiale care trebuie respectate sunt:
- menţinerea stratului de mulci;
- rotaţia culturilor;
- traficul controlat;
- combaterea buruienilor (1,2,5,19,38,43,46,48,54,57,58,77,82,87,88)
Tabelul 4.4. Producţia de porumb în funcţie de lucrarea de bază a solului la Staţiunea
Experimentală a Universităţii Missouri, timp de 13 ani, între 1976 şi 1989 (kg/ha)
Anul Arat şi discuit Cizel şi discuit Discuit No-till Media

1976 4687 4687 4562 4687 4687

1977 4750 4812 4875 5687 5062

1978 6875 6937 7000 6687 6875

1979 10250 10250 10937 10625 10500

1980 6437 7187 7437 7375 7125

1981 9062 9937 9125 6312 8625

1982 4250 3687 4125 5000 4250

1983 875 1187 1187 687 1000

1984 2000 2000 2312 2062 2125

1985 9812 9875 9500 9500 9687

1986 7937 7812 7687 8375 7937

1987 6562 6687 7062 6250 6625

1989 5187 2500 2375 7687 4437

Media pe 6062 5937 6000 6250 6062

13 ani
Sursa: http://extension.missouri.edu/publications/DisplayPub.aspx?P=M164

201
 În ţara noastră s-au obţinut rezultate excelente cu tehnologia no tillage
cu strat de mulci la SDE Tâmbureşti, pe terenul nisipos, în anul 2002 (55).
S-au cercetat trei variante, şi anume:
V1 – Arat;
V2 – nelucrat fără strat de mulci;
V3 – nelucrat cu strat de mulci.
Resturile vegetale s-au adus din perdeaua de protecţie eoliană şi au
constat din frunze uscate de salcâm şi paie de orzul şoarecelui. Stratul de
mulci s-a aplicat primăvara devreme, pe 30 martie şi a avut grosimea de
circa 3 cm, după ce s-a aşezat. Semănatul s-a făcut pe data de 20 aprilie în
fante deschise cu sapa. Plantele de la no till cu mulci au pornit mai greu în
vegetaţie dar le-au ajuns din urmă pe cele de la terenul arat. Producţia la no
till cu strat de mulci a fost mai mare decât la arat cu 16,6%. Varianta no till
fără mulci a dat producţie la jumătate faţă de varianta arată, plantele
crescând foarte greu, mult mai mici, subdezvoltate şi cu ştiuleţi mult mai
mici. Rezultatele sunt prezentate în graficul următor:
8000
7000
6000
5000
Arat
4000
Nelucrat fara mulci
3000
Nelucrat cu mulci
2000
1000
0
Productia de porumb
Figura 4.15. Producţia de porumb în anul 2002 pe terenul nisipos de la SDE
Tâmbureşti.

IV.3.1. Culturile intermediare pentru mulci (cover crops)

Culturile principale, de obicei, nu lasă suficiente resturi vegetale
pentru a crea un pat gros care să protejeze cât mai bine solul. Soia, de
exemplu, deşi lasă resturi foarte bogate în azot, acestea sunt puţine şi lasă
solul descoperit şi supus fenomenelor menţionate la solul nelucrat şi fără
strat de mulci. Pentru a crea acest strat, s-au experimentat şi introdus în
producţie aşa-numitele cover crops sau culturi intermediare speciale pentru
crearea stratului de mulci corespunzător.

202
 Scopul cultivării acestor plante este de a asigura un strat de mulci cât
mai gros deasupra solului. Acest strat protejează solul împotriva eroziunii,
menţine umiditatea solului, determină diversificarea vieţii solului,
îmbunătăţeşte structura solului, încetineşte descompunerea materiei
organice, măreşte conţinutul de humus al solului.
Alegerea culturii intermediare trebuie să ţină seama de asolamentul
în care este inclusă, de perioada de vegetaţie, de rezistenţa la ger, de
valoarea ca furaj, de erbicidele aplicate şi de costurile de înfiinţare.
Erbicidele sulfonilureice şi imidazolinone au, de regulă, remanenţă pentru
leguminoase. Caracteristicile pedo-climatice specifice ale zonei sunt
determinante în această alegere. Plantele leguminoase pot fixa în sol
cantităţi între 50-200 kg N/ha, în funcţie de specie şi de climat. Azotul
aplicat la cultura principală, care a rămas în sol, poate fi folosit de astfel de
culturi prevenind scurgerea lui în profunzime. În solurile unde se crează
acest strat, râmele au o activitate mult mai intensă, ajung până la suprafaţa
solului, îmbunătăţesc structura solului. Canalele râmelor nu sunt distruse,
acestea reuşind să aducă material organic mai jos, în profunzimea solului.
Alte vieţuitoare ale solului se diversifică şi se înmulţesc. Ca rezultat,
primii 3-5 cm de sol sunt îmbogăţiţi în materie organică, acest sol este
foarte bine structurat şi permite accesul aerului şi apei în condiţii optime.
Un strat de mulci gros împiedică răsărirea celor mai multe buruieni.
Combaterea chimică se poate realiza mai facil, în aceste condiţii. Stratul
de mulci creşte permeabilitatea solului pentru apă prin îmbunătăţirea
structurii şi crearea de canale mai largi pe unde apa se scurge mult mai
uşor în profunzime (97).

Dezavantajele culturilor intermediare pentru mulci:

- Costul suplimentar cu sămânţa şi semănatul;
- Necesitatea semănătorilor speciale pentru no till care lucrează în
strat vegetal;
- Dacă mulciul rezultat este sărac în azot, cum este cel lăsat de paie
uscate, este nevoie de un supliment de azot care să prevină carenţa
de azot ce se poate produce. Ciupercile şi bacteriile care
descompun materia vegetală au nevoie de un azot la 25 de carboni
(raportul C:N= 25:1). Paiele uscate au acest raport de 90:1. Dacă
cereala se seamănă cu o leguminoasă (secară şi măzăriche sau orz
cu măzăriche) şi amestecul se toacă şi se lasă pe sol când este
verde, acest raport este chiar mai mic de 25:1. Mai ales la păioase,
pe măsură ce planta se maturează, se usucă, conţinutul de azot
scade. Semănatul culturii principale cu îngrăşământ starter rezolvă

203
 problema imobilizării temporare a azotului prin folosirea lui de
către ciuperci şi bacterii în descompunerea mulciului.
- Într-un an secetos sau în zonele secetoase, acest tip de culturi pot
lua apa accesibilă a solului care ar trebui folosită de cultura
principală. Oricum am judeca, însă, mai bine este să fie folosită
de o plantă care lasă materie organică pe sol şi îl îmbunătăţeşte,
decât să se piardă prin evaporare, cât timp solul nu este cultivat.
De fapt, cele mai bune rezultate cu tehnologia no till s-au obţinut,
tocmai, în anii secetoşi, pentru că stratul de mulci a păstrat apa
mult mai bine în sol, la dispoziţia rădăcinii, în loc să se piardă
prin evaporare.
- Temperatura mai scăzută pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Acest aspect este important pentru zonele deja răcoroase. O
scădere cu 2-30C înseamnă întârzierea semănatului sau clocirea
seminţelor în sol. Şi pentru această problemă s-au încercat soluţii.
Astfel, lucrarea solului din toamnă, doar pe rândul ce urmează a fi
semănat în primăvară a determinat încălzirea solului şi o bună
răsărire. Acest sistem se numeşte strip tillage (strip = bandă).
- Resturile vegetale pot afecta cultura următoare prin substanţele pe
care le eliberează, prin insectele şi bolile care o atacă. De aceea,
alegerea culturii intermediare pentru mulci trevbuie să ţină seama
şi de acest aspect. În general, trebuie evitate plante din aceeaşi
familie: secara sau orzul să nu fie folosită înainte de grâu, trifoiul
înaintea lucernei, măzărichea înaintea mazării sau soiei, ş.a.

Tabelul 4.5. Raportul C:N pentru diverse resturi vegetale

Tipul de resturi Raportul C:N Tipul de resturi Raportul C:N
vegetale vegetale
Paie de grâu 100-150 Porumb siloz 35-45
Coceni de porumb 60-120 Paie de ovăz 50-100
Resturi vegetale de 15-19 Gunoi de grajd (în 5-50
la plante medie: de vacă, porc,
leguminoase cal, păsări)
Fân de graminee 32 Compost şi nămol de 5-20
la staţiile de epurare
Sursa: http://extension.psu.edu/plants/crops/soil-management/conservation-tillage/cover-crops-for-
conservation-tillage-systems

204
 Figura 4.16. Porumb cultivat după tehnologia strip tillage

Dacă fermierul nu ţine cont de aceste lucruri, cultura intermediară

pentru mulci se poate transforma într-o cheltuială inutilă sau chiar să
afecteze cultura principală.
Pentru climatul nostru temperat, culturile intermediare pentru mulci
pot fi grupate în leguminoase, graminee şi din alte familii. Dintre
leguminoase, se pot cultiva:
1. Măzărichea păroasă – Vicia villosa. Această plantă, considerată
buruiană în culturile de păioase, este o plantă rapace, care are o
capacitate mare de a extrage nutrienţi din sol, având caracter rustic.
Poate fixa 100-150 kg N/ha. Este cea mai rezistentă la ger dintre
toate leguminoasele, se seamănă toamna, la începutul lunii
septembrie. Formează o masă vegetală bogată şi creşte viguros
primăvara devreme. Este anuală de toamnă. Ca dezavantaj, este
necesitatea semănatului toamna devreme şi necesitatea
îngrăşămintelor cu P şi K.
2. Trifoi (Trifolium incarnatum). Se poate semăna în august şi poate
fixa 80-120 kg N/ha. Trifoiul creşte relativ repede şi suportă
umbrirea, poate fi un furaj proteic excelent (nu provoacă umflarea
rumegătoarelor) şi este rezistent la nematozi. Ca dezavantaje: nu
tolerează lipsa de umiditate şi arşiţa.
3. Trifoiul roşu (Trifolium pratense) este o plantă perenă de durată
mică (2-3 ani) care poate fixa 90-130 kg N/ha. Este o plantă mai
robustă decât alte specii de trifoi, cu rădăcină pivotantă. Este
205
 specifică zonelor umede şi răcoroase. Tolerează solurile mai umede
şi umbra. Se poate folosi ca furaj numai împreună cu graminee
pentru fân (borceag). Ca dezavantaje: creşte greu la început; are
nevoie de P şi K pentru o creştere bună; samulastra poate crea
probleme, ca buruiană; ca furaj verde poate determina umflarea
rumegătoarelor; poate fi atacat de boli şi dăunători comune
leguminoaselor.
4. Trifoiul alb (Trifolium repens) este o plantă perenă de durată lungă
ce se poate semăna în august sau primăvara. Poate fixa 100-130 kg
N/ha. Este o plantă mai rezistentă la condiţiile de arşiţă, chiar şi la
inundare, secetă şi umbrire. Se întreţine mai uşor decât alte specii
de trifoi şi suportă tasarea. Se poate folosi ca furaj, împreună cu
graminee. Dezavantaje: este peren şi poate concura planta de
cultură dacă nu este cosit sau distrus bine; este o plantă mică,
neasigurând o masă vegetală suficientă, mai ales când este secetă;
necesită un sol bine aprovizionat cu nutrienţi şi poate fi atacat de
boli şi dăunători comuni leguminoaselor.
5. Mazărea de grădină (Pisum sativum ssp. sativum) se poate semăna
în august sau primăvara devreme. Poate fixa 50-150 kg N/ha. Pe
timp răcoros, mazărea creşte repede şi poate intra în amestecuri cu
ovăz sau rapiţă pentru a produce o masă vegetală mare şi valoroasă.
Ca dezavantaje: are un sistem radicular slab dezvoltat; este
sensibilă la secetă şi arşiţă şi poate fi atacată de bolile şi dăunătorii
specifici.
6. Coroniştea (Coronilla varia), plantă perenă de durată mare poate fi
semănată primăvara sau la începutul verii şi poate fixa până la 30
kg N/ha. Are rădăcina foarte bine dezvoltată şi rezistă bine la
căldură, secetă şi ger. Oferă o protecţie excelentă împotriva
eroziunii şi este foarte rezistentă atacului bolilor şi dăunătorilor,
fiind o plantă rustică. Dezavantaje: răsare greu şi creşte încet la
început; necesită grijă până ocupă terenul; poate deveni buruiană.
7. Ghizdeiul (Lotus corniculatus) este o plantă perenă de durată mică
ce se poate semăna primăvara sau vara devreme ce poate fixa circa
20-30 kg N/ha. Este o plantă mică, ce răsare uşor, chiar pe terenuri
acide şi umede. Poate fi folosit ca un mulci verde. Ca dezavantaje:
formează o masa vegetală mică.
Dintre graminee, cele mai importante sunt:
1. Secara (Secale cereale). Este o plantă anuală de toamnă foarte
rezistentă la ger (rezistă până la – 250C la nivelul nodului de
înfrăţire). Secara este o plantă rustică, rapace, care extrage din sol
cantităţi mari de apă şi nutrienţi, în special azot dar este tolerantă la
206
 secetă şi poate valorifica soluri sărace. Germinează şi creşte repede.
Prin creşterea rapidă concurează puternic buruienile care ar răsări
toamna, ca şi ea. Se poate folosi atât drept cultură acoperitoare, cât
şi ca furaj sau în alimentaţia oamenilor. Ca dezavantaje: dacă este
menţinută până la maturitate, poate crea probleme ca buruiană;
posibile probleme de alelopatie pentru cultura următoare;
secătuieşte solul de apă şi nutrienţi; probleme de transmitere a
bolilor şi dăunătorilor la culturile de păioase.
2. Ovăzul (Avena sativa) se seamănă, de obicei, primăvara şi poate
produce o masă vegetală echilibrată în proteine şi celuloză prin
amestecarea cu o leguminoasă, cum sunt măzărichile. Se poate
semăna şi toamna, pentru a crea rapid un strat de resturi vegetale
la suprafaţa solului chiar dacă este distrus de ger. Este o plantă
care creşte foarte bine în regiuni umede şi răcoroase, care
foloseşte bine apa din sol, având un coeficient de transpiraţie
ridicat, fiind indicat, din acest motiv, pe solurile umede. Poate fi
folosit drept cultură pentru mulci, fân sau în alimentaţia
oamenilor. Este purtător de boli şi dăunători pentru păioase şi este
distrus de ger, dacă este semănat toamna.
Specii din alte familii botanice:
1. Hrişca (Fagopyrum esculentum) este o plantă anuală care se
seamănă primăvara, care foloseşte foarte bine apa din sol şi
nutrienţii, în special fosforul. Nu este pretenţioasă faţă de sol,
valorificând şi solurile mai sărace sau mai acide. Are o creştere
rapidă în primăvară, acoperind depede terenul şi împiedicând
creşterea buruienilor. Îmbunătăţeşte structura solului. Se pretează
pentru zonele mai umede şi mai răcoroase. Se poate folosi atât ca
aliment, cât şi ca furaj.
2. Plante din familia Cruciferae: rapiţa, ridichea. Sunt plante anuale
sau bienale care se seamănă toamna sau primăvara şi care folosesc
foarte bine nutrienţii solului. Rapiţa formează o masa vegetală
bogată încă din toamnă, reuşind să acopere terenul, protejându-l
împotriva eroziunii, tasării, îmburuienării. Primăvara porneşte în
vegetaţie foarte devreme, formând o masa vegetală mare.
Ridichile se dezvoltă în sol, unde, dacă sunt lăsate să se
descompună, lasă materie organică, îmbunătăţesc structura
solului, viaţa microbiologică, etc. Sunt foarte indicate în
asolament pentru că au boli şi dăunători diferiţi de cei ai
leguminoaselor sau cerealelor. Ca dezavantaje: nu suportă solurile
tasate, umede, nestructurate; rapiţa trebuie semănată vara târziu
sau toamna devreme, altfel nu rezistă la ger.
207
 Culturile intermediare pentru mulci pot fi semănate singure sau în
amestec. Cele mai folosite amestecuri sunt cele dintre o graminee, cum
este secara sau ovăzul şi o leguminoasă, cum sunt măzărichile, de toamnă
sau de primăvară. Amestecurile au avantaje şi dezavantaje faţă de
semănarea unei singure specii. Astfel, secara protejează măzărichea la
răsărire şi în timpul iernii iar în primăvară îi oferă un suport pe care să se
agaţe. Deasemenea, amestecul dintre aceste două specii acoperă bine
terenul, protejându-l în timpul iernii de eroziune, bătătorire şi îngheţ mai
bine decât atunci când ar fi fost semănate singure. Ca dezavantaj, se
fixează mai puţin azot iar, din acesta, o parte este folosit la
descompunerea secării, care are un raport C:N mai mare. Un alt amestec
este ovăzul cu trifoi. Dacă este semănat primăvara, ovăzul protejează
trifoiul până se întremează iar când se seamănă toamna, ovăzul este
distrus de ger şi formează un mulci protector pentru trifoi.
În ultimii ani s-au experimentat amestecuri de mai multe specii
intermediare pentru mulci, amestecuri formate din 3-5 sau chiar 8 specii,
denumite „cover crops cocktails”. Acest domeniu necesită experimentări
complexe înainte de a fi recomandat.
Distrugerea culturii sau amestecului de culturi intermediare pentru
mulci se poate face prin:
- cosire – tocare, chiar în ziua semănatului;
- aplicarea de glifosat cu circa 2 săptămâni înainte;
- lăsarea pe timpul iernii să degere, în cazul celor sensibile.
Semănătorile moderne pentru no till pot lucra în fiecare dintre aceste
condiţii, pentru a asigura un pat germinativ pe rândul de plante care se
seamănă.

208
 CAPITOLUL V
ASOLAMENTUL
Definiţie
Asolamentul reprezintă împărţirea terenului în sole (tarlale), pe care
plantele se succed în spaţiu şi în timp într-o ordine bine stabilită, cu
respectarea tehnologiilor de cultură, în vederea obţinerii a două obiective:
- Păstrarea fertilităţii solului;
- Creşterea eficienţei economice.

V.1. EVOLUŢIA ASOLAMENTELOR

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au înţeles că terenul nu trebuie
cultivat an de an cu aceeaşi cultură. Când exista suficient teren, după
cultivarea unei anumite suprafeţe şi scăderea potenţialului productiv al
terenului, se defrişau prin ardere alte terenuri, care erau luate în cultură. Din
păcate, acest obicei mai persistă şi astăzi în ţările tropicale, fapt ce conduce
la deşertificarea unor mari suprafeţe, an de an. Revenirea la fostele terenuri
se făcea după mai mulţi ani, timp în care, fertilitatea solului se refăcea pe
cale naturală, datorită nerăscolirii solului, a rămânerii întregii substanţe
organice sintetizate pe sol şi a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale vietăţilor
solului. Această practică a fost denumită „sistem de agricultură cu
pârloagă”.
Pe măsură ce populaţia a crescut iar sortimentul plantelor cultivate s-a
lărgit, perioada cât terenul a rămas pârloagă s-a redus până la 1 an, astfel
încât, jumătate din suprafaţă era cultivată iar cealaltă jumătate aştepta să fie
semănată în anul următor. Ulterior, numai o treime rămânea ogor, dând
naştere „sistemului de agricultură cu ogor”, specific orânduirii feudale.
Populaţia în creştere (explozia demografică) şi modul de viaţă au
determinat, cu timpul, începând din Europa de Vest, păşunarea terenurilor
cu ogor, ceea ce a dus, cu timpul, la iniţierea „sistemului de agricultură
altern”, fără ogor. Acesta s-a aplicat pentru prima dată la Norfolk, în Anglia,
şi îi poartă numele. El cuprindea cereale păioase de primăvară + trifoi în
cultură ascunsă, trifoi, cereale păioase de toamnă şi o prăşitoare (porumb,
cartof, sfeclă). Acest lucru a fost determinat, desigur, şi de introducerea în
cultură a plantelor din Lumea Nouă.
Începând cu primul asolament, a fost nevoie de zeci de ani de cercetări
pentru a determina ce plante dau rezultate bune după fiecare cultură. Staţiuni
prestigioase din întreaga lume studiază, încă, fenomenul.

209
 În urma măsurilor moderne de fertilizare, irigare, protecţia plantelor,
combaterea buruienilor, s-a considerat că asolamentul a devenit o măsură
perimată. Acest lucru a fost complet infirmat de cercetarea ştiinţifică.

V.2. CRITERIILE CARE STAU LA BAZA ÎNTOCMIRII

ASOLAMENTELOR
a) Criteriul natural
Criteriul natural se referă la pretabilitatea fiecărei zone pentru anumite
culturi. Acestea includ: relieful, solul, clima, expoziţia terenului, adâncimea
apei freatice şi altele. De exemplu, inul de fuior preferă zona de deal, cu
nebulozitate ridicată, care să favorizeze alungirea fibrelor iar alunele de
pământ şi pepenii verzi necesită o perioadă îndelungată de strălucire a
soarelui. În mod analog, cartoful este o plantă de climat umed şi răcoros, ca
şi trifoiul şi ovăzul iar soia, porumbul şi lucerna sunt plante de câmpie, care
necesită căldură.
b) Criteriul economico-organizatoric
Criteriul economico-organizatoric ţine seama de posibilităţile de
valorificare a producţiei, şi anume: apropierea de căile de transport, de
silozuri, de unităţile de industrializare, cum ar fi fabrici de zahăr, de ulei, de
apropierea de centrele urbane, de specificul zonei, ş.a.
c) Criteriul agro-biologic
Criteriul agro-biologic are în vedere condiţiile în care planta actuală
este bună sau nepotrivită ca premergătoare pentru diversele culturi. Spre
exemplu, culturile leguminoase sunt considerate foarte bune premergătoare
pentru majoritatea culturilor deoarece lasă solul bogat în azot fixat biologic,
într-o stare fizică bună, se recoltează devreme, permiţând efectuarea
lucrărilor solului şi nu au boli şi dăunători comuni cu majoritatea celorlalte
plante de cultură. Alte plante, însă, cum este sfecla, este mare consumatoare
de elemente minerale şi se recoltează târziu iar floarea soarelui este
considerată o plantă rapace şi foarte sensibilă la mană, neputându-se cultiva
în monocultură sau la un interval mai mic de 3 şi, respectiv, 4 ani pe acelaşi
teren.

V.3. ALCĂTUIREA GRUPELOR DE CULTURI

Principalele grupe de culturi care participă în rotaţie la întocmirea
asolamentelor sunt:
- Cerealele păioase de toamnă: grâu, orz, orzoaică, secară, triticale;
- Cereale păioase de primăvară: ovăz, orz şi orzoaică de primăvară,
grâu de primăvară, mei, orez;

210
 - Prăşitoare: porumb, floarea soarelui, sfeclă, cartof, sorg, tutun;
- Plante tehnice: rapiţa, ricinul, inul, ş.a.;
- Leguminoase anuale: mazăre, fasole, soia, fasoliţă, arahide, linte,
bob, năut, lupin;
- Leguminoase perene: lucernă, trifoi, sparcetă;
- Plante legumicole: solano-fructoase, vărzoase, leguminoase,
rădăcinoase, tuberculifere, bulboase, verdeţuri;
- Plante furajere anuale: sfecla furajeră, pepeni furajeri, porumb
siloz, porumb – masă verde, iarbă de Sudan, borceag;
- Plante medicinale şi aromatice: coriandru, fenicul, muşeţel, mentă,
muştar, ş.a.

V.4. ELEMENTELE ASOLAMENTULUI

Pentru a înţelege mai bine limbajul de specialitate folosit la alcătuirea
asolamentelor trebuie să fim familiarizaţi cu termenii folosiţi în acest scop:
- Sola (tarlaua) este o suprafaţă de teren uniformă ca fertilitate şi
relief, pe care se cultivă una sau mai multe plante asemănătoare ca
tehnologie, de exemplu, grâul cu orzul, porumbul cu floarea
soarelui, soia şi fasolea. Mărimea solei depinde de specificul
plantelor cultivate, aşa încât, pentru culturile de câmp, aceasta este
de 50-100 ha iar pentru cele legumicole 0,3-0,5 ha. Acest lucru este
determinat de productivitatea maşinilor cu care se aplică măsurile
tehnologice (lucrările solului, combaterea buruienilor, recoltat) sau
de necesarul de forţă de muncă, pentru obţinerea eficienţei
economice.
- Parcela este o subdiviziune a solei, atunci când aceasta se cultivă cu
mai multe plante sau când aceasta este intersectată de un drum,
canal sau altă limită.
- Cultura principală este cultura care se seamănă la epoca optimă, la
care se aplică tehnologia obişnuită a culturii respective.
- Cultura secundară (dublă, în mirişte sau a doua cultură) reprezintă
cultura care se însămânţează în acelaşi an, după recoltarea culturii
principale. Exemplu de cultură dublă este porumb siloz sau boabe
după orz, soia după orz. Reuşita acestei culturi este condiţionată de
aplicarea irigaţiei.
- Planta premergătoare este cultura care a ocupat terenul înaintea
plantei actuale. De exemplu, dacă după mazăre + fasole se seamănă
grâu de toamnă, acestea constituie plantele premergătoare pentru
grâu.

211
- Planta postmergătoare este planta ce se va cultiva după cultura
actuală. De exemplu, dacă după grâu se va cultiva, în anul următor,
porumb, acesta constituie planta postmergătoare pentru grâu.
- Culturile intercalate se seamănă împreună şi se recoltează separat.
Acestea se cultivă unele printre rândurile celeilalte culturi.
Exemple de culturi intercalate sunt fasolea prin porumb, dovlecii
prin porumb, ceapa, morcoful, salata, şi altele, prin vie, pepeni
printre pomii tineri, etc.
- Culturi asociate sunt considerate plantele legumicole care se cultivă
în acelaşi an, pe aceeaşi solă, după recoltarea culturii
premergătoare dar înainte de recoltarea acesteia, vegetând, o
perioadă, împreună cu aceasta. Recoltarea se face separat. Astfel de
culturi sunt tomate, ardei sau vinete după salată sau spanac
(răsadurile pot fi plantate printre rândurile de salată), castraveţii de
toamnă după cartof timpuriu, varza de toamnă după ceapa din
arpagic, ş.a.
- Cultura în amestec este reprezentată de borceagul de toamnă sau de
primăvară. Acesta constă din semănarea împreună a cerealei
(secară, ovăz, triticale) cu leguminoasa (măzăriche sau mazăre
furajeră) şi recoltarea tot în amestec, prin cosire, când cereala este
în burduf iar leguminoasa înflorită.
- Cultura ascunsă este trifoiul semănat cu o cereală păioasă de
primăvară (orz, orzoaică sau grâu), în afară de ovăz. Acesta
vegetează pe sub plantele de cereale iar după recoltarea acesteia,
rămâne singur în cultură, putând da, în anul următor, recolta
maximă. Ovăzul se recoltează târziu şi stânjeneşte o perioadă mai
lungă creşterea trifoiului.
- Planta amelioratoare este considerată cultura care îmbunătăţeşte
însuşirile de fertilitate ale solului. Plantele amelioratoare sunt
considerate leguminoasele anuale şi perene pentru că îmbunătăţesc
solul în azot şi contribuie la refacerea structurii solului dar şi
cerealele păioase în asolamentele legumicole pentru că determină,
deasemenea, restructurarea solului, în urma degradării şi epuizării
solului din cauza irigaţiei ce se aplică plantelor legumicole.
- Planul de cultură reprezintă totalitatea culturilor pe care le vom
cultiva, cu specificarea suprafeţei, în hectare, pentru fiecare cultură.
- Structura culturilor cuprinde toate plantele din asolament, cu
specificarea procentului pe care îl ocupă.
- Rotaţia culturilor este ordinea de succesiune a culturilor de-a lungul
anilor, pe fiecare solă a asolamentului. Aceasta este, deseori,
asimilată noţiunii de asolament, însă, corect este că rotaţia este o
212
 componentă a asolamentului, care mai cuprinde şi măsurile
tehnologice, de fertilizare, amendare, combatere a buruienilor,
lucrări ale solului, etc.
- Rotaţia desfăşurată constă într-un tabel în care sunt menţionate, pe
verticală, anii iar pe orizontală, solele asolamentului. Din acest
tabel rezultă ce sole se vor cultiva cu ce plante, de-a lungul anilor.
- Schema de asolament reprezintă succesiunea grupelor de culturi din
cadrul asolamentului. Exemple de scheme de culturi:
o De 2 ani: cereale păioase de toamnă – prăşitoare;
o De 3 ani: leguminoase anuale – cereale păioase de toamnă –
prăşitoare;
o De 4 ani: leguminoase anuale – cereale păioase de toamnă –
prăşitoare – plante tehnice;
o De 5 ani: leguminoase anuale – cereale păioase de toamnă –
prăşitoare – plante tehnice – cereale păioase de toamnă.
- Tipul de asolament reprezintă succesiunea culturilor din cadrul
asolamentului. Exemple de asolament de 5 ani:
o Soia – grâu – porumb – rapiţă – grâu + orz
o Soia – grâu – rapiţă – porumb – floarea soarelui

V.5. CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR

a) După numărul de ani:
- asolamente de scurtă durată (2-4 ani);
- asolamente de lungă durată (5-9 ani).
b) După scop: asolamente de câmp, furajere, legumicole, speciale,
mixte, cu solă săritoare, de protecţie a solului, melifere, pentru
plante medicinale, asolamente cu orez, cu îngrăşăminte verzi.
Exemple:
- asolamente de câmp: soia – grâu – porumb – rapiţă – porumb;
- asolamente furajere: borceag de primăvară (ovăz + măzăriche) –
iarbă de Sudan, - orz + porumb siloz – sfeclă furajeră, lucernă (5
ani);
- asolamente legumicole: bulboase + varză de toamnă, cultură dublă –
solano fructoase – rădăcinoase – cartof timpuriu + castraveţi de
toamnă, cultură dublă;
- asolament mixt (furajer – de câmp – legumicol): borceag + porumb
siloz – sfeclă furajeră – soia – grâu – culturi legumicole.

213
 V.6. INTRODUCEREA ASOLAMENTULUI
MODIFICAREA ASOLAMENTULUI
În vederea obţinerii eficienţei economice, organizarea teritoriului şi
alcătuirea asolamentelor este operaţia esenţială. În alegerea culturilor şi a
modului lor de succesiune trebuie să se ţină seama de pretabilitatea acestora
pentru zona respectivă (zonarea), precum şi de cele trei tipuri de criterii descrise
mai sus. Astfel, pentru zonele secetoase trebuie evitată succesiunea a două culturi
mari consumatoare de apă, la irigat trebuie cultivate plante neatacate de aceleaşi
boli, care, în mediul umed proliferează; leguminoasele nu trebuie să lipsească din
niciun asolament; după culturi cu înrădăcinare profundă şi mari consumatoare de
elemente minerale să urmeze culturi cu înrădăcinare superficială şi care să prefere
alte elemente minerale din sol, etc.
Un alt aspect de care trebuie ţinută seama în alcătuirea asolamentelor,
în cadrul sistemului de erbicidare în asolament, este remanenţa unor
erbicide. În general, erbicidele sulfonilureice au remanenţă mai mare. În
acest sens, păioasele erbididate cu clorsulfuron sau tribenuron metil nu
trebuie urmate de sfeclă, cultură sensibilă la aceste substanţe. Sistemul de
combatere a buruienilor în asolament trebuie să fie integrat cu măsurile
agrotehnice preventive şi curative, ţinându-se seama de speciile de buruieni
predominante, în urma determinării gradului de îmburuienare.
Sistemul de fertilizare în cadrul asolamentului va avea în vedere
readucerea în sol a cantităţilor de elemente chimice exportate prin recoltă.
Aplicarea de gunoi de grajd şi încorporarea resturilor organice nu trebuie să
lipsească dintr-un asolament raţional, ca şi cultivarea leguminoaselor.
Lucrările solului trebuie, şi ele, încadrate în asolament, în vederea
raţionalizării acestora, evitând lucrarea excesivă a solului, care conduce la
pierderea de multă materie organică a solului, efectuarea acestora la timp, în
condiţii de umiditate a solului care să evite consumul excesiv de carburant şi
să conducă la crearea unui bun pat germinativ.
Asolamentul poate fi modificat, în locul plantei eliminate să se cultive
o plantă asemănătoare ca specific agrotehnic.
Când asolamentul cuprinde lucerna sau trifoiul în cultură pură, acesta
poartă numele de asolament cu solă săritoare.

V.7. REGISTRUL CU ISTORIA SOLELOR

În orice exploataţie agricolă, măsurile care influenţează fertilitatea
solului trebuie menţionate într-un registru ce se păstrează la sediul fermei
respective. Acesta are două părţi: partea generală, care cuprinde descrierea
climatică şi pedologică a solului şi partea specială sau istoricul solelor.

214
 În partea generală se menţionează toate elementele care ne conduc la
aprecierea fertilităţii solului: folosinţa terenului, relieful, expoziţia, vegetaţia
naturală, tipul şi categoria de sol, adâncimea şi calitatea apei freatice, ş.a.
Partea specială cuprinde informaţiile legate de lucrările agrotehnice
importante aplicate fiecărei culturi, pe fiecare solă, de-a lungul anilor.
Astfel, se notează la ce adâncime s-au efectuat arăturile, pe ce direcţie, ce
erbicide s-au aplicat şi în ce doze, ce fertilizanţi s-au folosit şi în ce doze,
dacă s-au efectuat lucrări de scarificare, drenaj, etc., care sunt buruienile
problemă precum şi alte informaţii despre care agronomul care conduce
unitatea crede că pot fi utile în cadrul managementului integrat al
exploataţiei respective.

V.8. INFLUENŢA AGROTEHNICĂ A ASOLAMENTULUI

V.8.1. Influenţa asolamentului asupra producţiei
Efectul pozitiv al rotaţiei culturilor asupra producţiei agricole a fost
cunoscut din cele mai vechi timpuri. În decursul istoriei agriculturii, cunoştinţele
despre efectul cultivării anumitor plante după altele s-au acumulat, însă,
cercetarea în acest domeniu continuă şi astăzi. Astfel, s-a stabilit că după culturile
leguminoase, cerealele dau rezultate excelente, producţia fiind semnificativ mai
mare decât după ele însele sau dup alte culturi. Tot din datele experimentale
obţinute s-a constatat că şi porumbul dă rezultate mai bune în cadrul
asolamentului decât în monocultură sau în rotaţii simple, cum este cea grâu –
porumb. Introducerea în asolament a soiei şi a lucernei a determinat sporuri
semnificative de producţie, chiar fără a cheltui ceva în plus. În concluzie,
cultivarea mai multor plante, într-o ordine care să le favorizeze pe fiecare dintre
ele, aduce sporuri de producţie chiar fără altă investiţie. Cu cât durat după care o
cultură revine pe aceeaşi solă este mai mare, cu atât efectul pozitiv este mai bun.
Creşterile de producţie raportate de Institutul de la Fundulea, precum şi de alte
staţiuni din SUA, marea Britanie şi alte ţări, sunt de circa 10% la grâu şi de circa
6% la porumb (56).
V.8.2. Influenţa asolamentului asupra proprietăţilor fizice, chimice
şi biologice ale solului
În cadrul unor experienţe s-a urmărit şi evoluţia principalilor indici ai
stării fizice a solului, cum sunt: densitatea aparentă, porozitatea totală,
stabilitatea hidrică a structurii solului şi permeabilitatea hidrică. După trei
cicluri de 4 ani, faţă de monocultura de porumb, aceşti indicatori au avut
valori mai favorabile, în cazul practicării asolamentului. Deasemenea,
rezerva de apă este mai mare, în cazul unui asolament raţional.

215
 Conţinutul în humus, pH ul, precum şi conţinutul de macro şi
microelemente din sol au avut valori mai favorabile, în cazul asolamentului
decât în cazul monoculturii oricărei specii. Aceleaşi tendinţe s-au înregistrat
şi în ceea ce priveşte populaţiile microbiene, mezo şi macrofauna.
Noua tehnică no tillage presupune lăsarea la suprafaţa solului a unui
strat gros de resturi vegetale tocate, care constituie stratul de mulci. Acest
strat păstrează apa în sol mai bine decât lucrările solului şi diversifică viaţa
solului, însănătoşindu-l. În cadrul unui asolament raţional, acest mod de
cultură conduce la creşterea fertilităţii solului.
V.8.3. Influenţa asolamentului asupra combaterii bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor
Se cunoaşte faptul că buruienile însoţesc diferitele specii cultivate. De
exemplu, cerealele păioase sunt invadate de buruieni care răsar odată cu ele
(de toamnă sau umblătoare) sau primăvara devreme, înainte ca solul să fie
acoperit de cultura în creştere. De aceea, nu vom vedea în aceste culturi o
specie de buruiană care răsare la temperatură ridicată (ştir, cornaci, graşiţă,
teişor). Buruienile care răsar primăvara timpuriu pe un teren care urmează să
fie semănat cu o cultură de primăvară, cum este porumbul, sunt distruse prin
lucrările de pregătire a patului germinativ şi nu le vom întîlni în porumb. În
monocultură proliferează buruienile specifice culturii respective iar printr-
un asolament raţional se reduce gradul de îmburuienare (9,40,41,44,59,63).
Un alt aspect îl constituie folosirea erbicidelor, care, în asolament, sunt
diferite de la o cultură la alta, acoperind un spectru mai larg de buruieni.
Referitor la reducerea atacului bolilor, se cunoaşte faptul că recolta de
floarea soarelui scade odată cu durata monoculturii din cauza atacului de
mană (Plasmopara helianthi). Acelaşi fenomen se produce la sfeclă cu
cercosporioza. Acesta este principalul motiv pentru care floarea soarelui şi
sfecla nu trebuie să revină pe acelaşi teren mai devreme de 4 şi, respectiv 3
ani. În ultimii ani s-au creat hibrizi de floarea soarelui mai toleranţi la mană.
Alte boli importante sunt sclerotinia la floarea soarelui, rapiţă, soia,
fasole ş.a., Phoma la sfeclă, Phomopsis la floarea soarelui. Aceste boli
impun mărirea duratei de revenire pe acelaşi teren. La cereale, fusarium este
o boală comună grâului şi porumbului iar practicarea îndelungată a acestei
rotaţii simple poate conduce la intensificarea atacului (9,40,41,44,59,63).
La culturile legumicole ofilirea bacteriană este o boală care poate
ataca speciile solano-fructoase, impunându-se practicarea asolamentului sau
altoirea. Mana cartofului este produsă de Phytophtora infestans care produce
şi mana tomatelor, deci aceste două specii nu trebuie să se succeadă în
cadrul asolamentului (9,40,41,44,59,63).

216
 Durata până când o cultură poate reveni pe acelaşi teren depinde de
timpul cât sporii bolii respective se menţin viabili în sol, locul de unde se
face principala reinfecţie. Igiena culturală şi, în general, măsurile
agrotehnice pot reduce incidenţa bolilor.
În privinţa dăunătorilor, situaţia este mai nuanţată deoarece există
dăunători polifagi, care atacă multe plante de cultură şi buruieni. Ostrinia
nubilalis, Tanymecus dilaticollis şi, mai recent, viermele vestic al
rădăcinilor de porumb se înmulţesc în monocultura acestei specii pentru că
atacă doar porumbul. Nematozii de sol, însă, sunt specii polifage dar care
fac daune mari în ceapă şi usturoi; rotaţia, în cazul acesta, nu mai este
eficientă pentru protecţia cepei şi a usturoiului.
Şi în cazul dăunătorilor, măsurile agrotehnice, cum sunt eliminarea
plantelor atacate, efectuarea arăturile, prevenirea băltirii, ş.a., reduc
intensitatea atacului.
V.8.4. Influenţa asolamentului asupra calităţii recoltei
În urma determinărilor efectuate, s-a constatat că într-un asolament
raţional se îmbunătăţeşte şi calitatea recoltei. La floarea soarelui s-a găsit un
conţinut mai mare de ulei la hectar, cu 300 de litri decât în monocultură. La
sfeclă s-a găsit un procent mai mare de zahăr, la grâu, conţinutul de
aminoacizi esenţiali a fost mai mare decât în monocultură. De remarcat că
aceşti indici se îmbunătăţesc odată cu creşterea duratei asolamentului.
Tabelul 3.1. Conţinutul în ulei din seminţele de floarea soarelui şi producţia de ulei în
funcţie de planta premergătoare
Planta premergătoare Conţinutul de ulei din seminţe, % Producţia de ulei, l/ha
Floarea soarelui 45,5 768
Mazăre 47,1 1098
Grâu 47,3 1022
Porumb 47,6 1081
Sfeclă de zahăr 45,3 848
Sursa: Vrânceanu V., Stoenescu F., Ulinici A., Iliescu H., Paulian Fl., 1974. Floarea soarelui. Ed.
Academiei.
Tabelul 3.2. Conţinutul de zahăr în rădăcinile sfeclei şi producţia de zahăr în funcţie
de planta premergătoare
Planta Procent de zahăr Producţia de Greutatea medie
premergătoare în rădăcini, % zahăr, kg/ha a unei sfecle, g
Sfeclă de zahăr 13,7 2441 324
Floarea soarelui 15,5 4324 417
Mazăre 13,4 4202 439
Porumb 15,5 4456 430
Grâu 15,7 4318 428
Sursa: Sin Gh., Pintilie C., 1972. Cercetări privind influenţa asolamentului la cultura sfeclei de
zahăr. Analele Institutului de Cercetări privind cultura cartofului şi sfeclei de zahăr, Braşov, 1972.
Vol IV, pag. 57-69.

217
 V.9. ÎNCADRAREA ÎN ASOLAMENT A PRINCIPALELOR
GRUPE DE CULTURI
V.9.1. Încadrarea în asolament a cerealelor păioase
Cerealele păioase preferă ca premergătoare plante care se recoltează
vara sau toamna devreme, pentru a permite efectuarea lucrărilor solului la
timp şi în condiţii bune de umiditate. Din acest motiv, neindicate sunt sfecla
de zahăr şi porumbul hibrizi tardivi, în zonele cu potenţial termic scăzut.
Foarte bune premergătoare pentru grâu şi orz sunt mazărea, borceagul,
rapiţa, soia, fasolea, sfecla de sămânţă, cartoful timpuriu ş.a. În ultimii ani,
floarea soarelui s-a dovedit chiar mai bună premergătoare pentru grâu şi orz
decât porumbul, chiar dacă este mai mare consumatoare de apă şi elemente
minerale decât porumbul, tocmai din acest motiv. Rotaţia simplă grâu –
porumb, practicată pe scară largă la noi în ţară, are dezavantajul că poate
conduce la intensificarea atacului de fusarioză, boală comună celor două
specii. Aceasta, însă, este mai bună decât monocultura de grâu sau orz din
cauză că se înmulţesc bolile (mălura pitică, fusarioza, putrezirea rădăcinilor)
şi dăunătorilor (gândacul ghebos, viespea, muştele, tripsul). Contraindicate
sunt şi plantele mari consumatoare de apă, cum este iarba de Sudan sau
ovăzul.
Tabelul 3.3. Influenţa rotaţiei şi a fertilizării asupra producţiei de grâu, la Fundulea,
în perioada 2000-2009
Rotaţia Producţia de grâu (q/ha)
N0P0 N90P75 Gunoi de grajd, 20 t/ha
Monocultură 25,9 33,2 26,9
Grâu - porumb 22,9 39,7 39,9
Mazăre – grâu - porumb 36,1 45,1 43,5
Mazăre – grâu – porumb – floarea soarelui 28,2 49,1 42,2
Sursa: www.incda-fundulea.ro. Agrotenica culturilor

Secara şi triticalele se cultivă pe suprafeţe mici la noi în ţară şi nu sunt

pretenţioase la asolament, ele valorificând terenuri mai sărace.
Experienţele efectuate timp de peste 100 de ani, în Anglia, la
Staţiunea Experimentală Rothamsted, arată că sporul mediu de producţie la
grâu în rotaţie este de 620 kg/ha, iar la ovăz, de 500 kg/ha (48).
In S.U.A. (Minesota), sporul de producţie la grâu, după 30 de ani de
experienţe, este de 8% în rotaţia de 2 ani şi de 44% în rotaţia de 4 ani. La
cultura ovăzului, sporul de producţie în aceeaşi perioadă, este de 5% în
rotaţia de 2 ani şi de 36% în rotaţia de 4 ani (67).
Ovăzul are cerinţe deosebite faţă de rotaţie, în comparaţie cu celelalte
cereale păioase, nesuportând monocultura, din cauza atacului nematozilor,
motiv pentru care nu se cultivă nici în succesiune cu rapiţa sau sfecla. Fiind

218
o mare consumatoare de apă, trebuie să ocupe pantele nordice şi să se
cultive în zona mai răcoroasă, mai bogată în precipitaţii sau pe soluri de
luncă, cu aport freatic. Bune premergătoare pot fi trifoiul, cartoful,
porumbul (hibrizi timpurii), plante specifice acestei zone.
V.9.2. Încadrarea în asolament a porumbului
Porumbul ocupă cea mai mare suprafaţă cultivată în ţara noastră, fiind
o plantă robustă, cu creştere rapidă (fotosinteză de tip C4), care valorifică
bine solul şi apa. Au fost dezbateri intense pe marginea necesităţii cultivării
porumbului în asolament în ultimele decenii, însă, concluzia este că
încadrarea acestuia într-un asolament raţional dă rezultate mai bune.
Rezultatele experimentale obţinute, atât la noi în ţară cât şi în alte ţări cu
climat asemănător au arătat că, pentru menţinerea producţiei maxime, în
monocultură este nevoie de 150-180 kg N, în rotaţia cu altă cereală, de 80-
130 kg iar în rotaţia cu o leguminoasă, de 0-80 kg N.
Tabelul 3.4. Influenţa rotaţiei şi a fertilizării asupra producţiei de porumb, la
Fundulea, în perioada 2000-2009
Rotaţia Producţia de porumb (q/ha)
N0P0 N90P75 Gunoi de grajd, 20 t/ha
Monocultură 31,6 41,9 40,2
Grâu - porumb 46,7 57,3 56,2
Mazăre – grâu - porumb 50,2 60,9 60,2
Mazăre – grâu – porumb – floarea soarelui 52,7 63,6 62,5
Sursa: Sin Gh., Elena Partal, 2010. Influenţa rotaţiei şi a fertilizării asupra producţiilor de grâu şi
porumb în contextul variaţiilor climatice. I.N. I.N.C.D.A. Fundulea, vol. LXXVIII, nr. l.

Tabelul 3.5. Influenţa rotaţiei asupra producţiei de porumb, timp de 20 de ani, între
1969 – 1989 la Rock Springs, Pennsylvania, SUA
Rotaţia Producţia, Kg/ha
Monocultură 3475
1. Porumb 3625
2. Soia
1. Porumb 3850
2. Lucernă
3. Lucernă
1. Porumb 3825 (în primul an de porumb)
2. Porumb
3. Lucernă
4. Lucernă
5. Lucernă
1. Porumb 3700 (în al doilea an de porumb)
2. Porumb
3. Lucernă
4. Lucernă
5. Lucernă
Sursa: http://extension.psu.edu/plants/crops/soil-management/conservation-tillage/crop-rotations-
and-conservation-tillage

219
 Cele mai bune premergătoare pentru porumb sunt leguminoasele, în
special, soia şi lucerna, însă, rezultate bune dă şi după cereale, floarea
soarelui, cartof, sfeclă şi chiar după el însuşi, condiţia fiind o fertilizare pe
măsura cantităţilor exportate din sol de cultura premergătoare. Monocultura
de porumb este afectată şi de proliferarea fusariozei şi a dăunătorilor, cum
sunt Ostrinia, Tanymecus şi viermii sârmă. Un nou pericol s-a adăugat
cultivării porumbului în monocultură: viermele vestic al rădăcinilor de
porumb, Diabrotica virgifera, care atacă în stadiul de larvă rădăcinile de
porumb, provocând aplecarea acestora şi afectarea sistemului radicular.
V.9.3. Încadrarea în asolament a florii soarelui
Floarea soarelui este una dintre cele mai pretenţioase plante la rotaţie,
din cauza manei, sclerotiniei, phomopsisului şi a altor boli (84). S-a
determinat experimental că producţia de floarea soarelui este cu atât mai
diminuată, cu cât revenirea acesteia pe acelaşi teren se face după un timp
mai scurt. Odată cu crearea de hibrizi toleranţi la mană, intervalul de
revenire a acestei culturi pe acelaşi teren s-a redus de la 6 la 4 ani. Floarea
soarelui dă rezultate foarte bune după cereale păioase, porumb, sfeclă,
lucernă. Leguminoasele anuale (soia, fasolea) sunt neindicate, din cauza
bolilor comune, în special sclerotinia.
Tabelul 3.6. Influenţa duratei de revenire asupra producţiei de floarea soarelui, în
perioada 1962-2011
Perioada Perioada de revenire
9 ani 5 ani 3 ani Monocultură
1962-1971 2,59 - - -
1972-1981 2,24 1,93 2,09 -
1982-1991 2,79 2,55 2,35 2,14
1994-2003 2,08 1,92 2,03 1,45
2004-2011 2,28 2,07 2,09 1,71
Media pe 38 de ani 2,35 2,12 2,14 -
Media pe 25 de ani 2,11 1,91 2,02 1,73
Sursa: Vrânceanu V., Stoenescu F., Ulinici A., Iliescu H., Paulian Fl., 1974. Floarea soarelui. Ed.
Academiei.

V.9.4. Încadrarea în asolament a sfeclei de zahăr

Sfecla de zahăr este atacată de multe boli, cum sunt făinarea,
putregaiurile, însă, cea mai păgubitoare este cercosporioza, care poate afecta
sever aparatul foliar. Pentru a menţine atacul acestei boli în limite
economice, durata de revenire este de cel puţin 3 ani. Dăunătorii de sol
(nematozii) exclud monocultura sau succesiunea cu plante pe care aceştia le
mai atacă, cum sunt ovăzul şi rapiţa. Cele mai bune rezultate au fost
obţinute la sfecla de zahăr atunci când aceasta a urmat după cereale păioase,
însă, se poate cultiva cu succes şi după porumb sau floarea soarelui, soia sau

220
lucerna fiind folosite ca premergătoare pentru porumb şi grâu, culturi cu
importanţă mare.
Tabelul 3.7. Influenţa rotaţiei asupra producţiei de sfeclă de zahăr, în perioada 1962-2011
Rotaţia Producţia, t/ha
Lucernă (3 ani) – grâu - sfeclă 44,25
Borceag de primăvară (măzăriche + ovăz) – grâu - sfeclă 43,24
Porumb siloz – grâu - sfeclă 41,88
Borceag de toamnă (secară + măzăriche) – grâu - sfeclă 43,26
Porumb – grâu - sfeclă 40,09
Monocultură de sfeclă 23,01
Sursa: Sin Gh., Pintilie C., 1972. Cercetări privind influenţa asolamentului la cultura sfeclei de
zahăr. Analele Institutului de Cercetări privind cultura cartofului şi sfeclei de zahăr, Braşov, 1972.
Vol IV, pag. 57-69.

V.9.5. Încadrarea în asolament a cartofului

Cartoful, plantă de climat umed şi răcoros, se cultivă cu succes după
plante care permit efectuarea la timp a lucrărilor solului. El nu reuşeşte pe
soluri grele sau compactate, fin foarte sensibil la excesul de apă dar şi la
secetă, deoarece are sistemul radicular slab dezvoltat, în comparaţie cu
cerinţele plantei. Se consideră, chiar, că, cu cât solul este mai nisipos, cu atât
tuberculii cresc mai uniform, în comparaţie cu situaţia când este tasat,
compactat şi impermeabil, când tuberculii sunt turtiţi şi cresc mult mai greu.
Trebuie avută în vedere, însă, şi fertilizarea, deoarece, aşa cum am
menţionat, rădăcina sa de origine adventivă nu are capacitatea să susţină o
producţie economică pe un sol sărac. Cel mai bun îngrăşământ pentru cartof,
desigur, ca şi pentru orice altă cultură dar, în special pentru cartof, este
gunoiul de grajd, care, pe lângă aportul de elemente nutritive, asigură şi
starea fizică de bună structurare a solului, ceea ce previne băltirea şi asigură
creşterea normală a tuberculilor.
Bune premergătoare pentru cartoful de toamnă, considerat plantă de
câmp, sunt cerealele păioase, porumbul, fasolea, trifoiul, mazărea, plante ce
se cultivă în zonele mai răcoroase şi mai bogate în precipitaţii, unde se
cultivă şi cartoful.
Monocultura de cartof trebuie evitată din cauza numeroaselor boli care
persistă în sol, cum sunt: mana, rîia neagră, putregaiurile ş.a. în funcţie de
boala care ameninţă cel mai mult cultura, cartoful poate reveni pe acelaşi
teren după un interval de 3-5 ani. Gândacul de Colorado şi afidele, cei mai
temuţi dăunători, nu pot fi evitaţi prin asolament pentru că se deplasează
prin zbor, însă, împotriva viermilor sârmă şi a altor nematozi, rotaţia este o
măsură eficientă (12,13).

221
 Tabelul 3.8. Producţia de cartof în funcţie de perioada de revenire pe acelaşi teren
Staţiunea Perioada Prioada de revenire pe aceeaşi solă
monocultură 2 ani 3 ani 4 ani 5 ani
Livada 1970-1976 19,6 21,4 21,8 22,4 -
Secuieni 1974-1979 26,5 30,2 31,3 32,2 27,1
Sursa: Catargiu D. şi Sin Gh., 1981. Results obtained at potato crop depending on crop rotation at
Suceava Agricultural Experimental Station. Lucrări ştiinţifice, Anale ICPC Braşov 12, pag. 67-76.

V.9.6. Încadrarea în asolament a leguminoaselor anuale

Soia, fasolea, bobul, năutul, arahidele şi celelalte leguminoase anuale
sunt considerate cele mai bune plante premergătoare pentru majoritatea
culturilor pentru că lasă solul bogat în azot şi se recoltează devreme, dând
posibilitatea efectuării lucrărilor solului în bune condiţii şi lăsând solul într-
o stare bună de structurare. Pentru reuşita simbiozei dintre plantele
leguminoase şi bacteriile fixatoare de azot este necesară tratarea sămânţei cu
preparate de tipul Nitragin. Dacă pe sola respectivă s-a mai cultivat, în
cadrul asolamentului, leguminoasa ce urmează să se cultive, tratamentul nu
este obligatoriu deoarece bacteriile se află, deja, în sol.
Leguminoasele anuale dau rezultate bune după cereale păioase,
porumb, floarea soarelui, sfeclă, cartof şi alte culturi. Monocultura lor este
neeconomică pentru că unul din scopurile cultivării lor este de a fi
premergătoare pentru grâu. Se consideră că o cultură de soia lasă în sol circa
50-80 kg azot. Cultivarea lor în monocultură conduce şi la înmulţirea bolilor
specifice, cum sunt putregaiul alb, antracnoza, făinarea ş.a, precum şi a
dăunătorilor boabelor acestor culturi, cum sunt gărgăriţele.
Un loc aparte între leguminoasele anuale în ceea ce priveşte rotaţia îl
ocupă mazărea, a cărei monocultură provoacă fenomenul de oboseală a
solului, care constă în scăderea dramatică a recoltei din cauza toxinelor pe
care le lasă în sol pentru propria rădăcină, a înmulţirii antagoniştilor
bacteriilor simbiotice, ş.a.
V.9.7. Încadrarea în asolament a leguminoaselor perene
Lucerna şi trifoiul constituie, deasemenea, plante premergătoare de
cea mai mare valoare pentru majoritatea culturilor, însă, ele se menţin în
cultură 5 şi, respectiv, 2 ani, fapt ce conduce la încadrarea lor în asolamente
cu solă săritoare. După lucernă, se recomandă culturi care să valorifice prin
vigoarea lor condiţiile excelente lăsate de aceasta. Porumbul, floarea
soarelui, sfecla, cartoful pot da recolte bune după lucernă. Cultivarea după
ea însăşi nu dă rezultate bune din cauza substanţelor toxice pentru propria
rădăcină (saponine) pe care le conţin exudatele bacteriene, nemaivorbind de
faptul că nu este economic. Pentru lucernă şi trifoi se poate folosi ca
premergătoare aproape orice cultură neleguminoasă, cu condiţia să ofere

222
condiţiile pregătirii unui pat germinativ bun deoarece seminţele de lucernă şi
trifoi sunt mici iar un teren bolovănos, prea fin sau cu multe resturi vegetale
poate împiedica răsărirea.
V.9.8. Încadrarea în asolament a plantelor legumicole
Diversele grupe de plante legumicole trebuie cultivate într-o
succesiune care să evite ca o plantă dintr-o anumită grupă să fie urmată de o
plantă din aceeaşi grupă; de exemplu, cartoful timpuriu şi tomatele, care fac
parte din solanaceae, mazărea de grădină şi fasolea teci, morcovul şi
păstârnacul, tomatele şi ardeiul sau vinetele, castravetele şi dovleacul, ceapa
şi prazul sau usturoiul, varza şi conopida sau guliile, etc.
Deoarece în sistemul intensiv de cultură în care se cultivă legumele
solul este epuizat în câţiva ani iar structura se deteriorează, aplicarea
gunoiului de grajd în cantităţi mari, de ordinul sutelor de tone la hectar, este
o măsură eficientă. Includerea unei cereale păioase în asolamentul legumicol
are rolul de a îmbunătăţi structura solului, creând condiţii bune pentru
culturile legumicole şi datorită specificului ei diferit de al acestor plante.
V.9.9. Încadrarea în asolament a orezului
Orezul se adaptează greu condiţiilor noastre, el cultivându-se pe
suprafeţe mici în Lunca Dunării, Oltului, Jiului şi Ialomiţei, unde găseşte
condiţii de căldură dar nici aici nu reuşeşte în toţi anii, recoltatul întârziindu-
se până târziu, toamna, în unii ani. Lucrările costisitoare pentru amenajarea
orezăriei şi dificultatea nivelării terenului şi, în general, a tehnologiei acestei
culturi, a condus la abandonarea multor orezării şi achiziţionarea orezului
din import. Totuşi, unde se menţin amenajările orizicole, în general pe soluri
sărăturate, care nu pot fi cultivate economic cu alte plante, se recomandă ca
după o perioadă de circa 5 ani, cultura orezului să fie întreruptă prin
cultivarea unei prăşitoare care să conducă la oxidarea compuşilor toxici
generaţi în condiţii de anaerobioză, când terenul este acoperit cu apă.
Floarea soarelui poate avea acest rol, ţinând seama şi de faptul că este o
plantă mai tolerantă la salinitate.

223
 CAPITOLUL VI
AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ
VI.1. NECESITATEA DIFERENŢIERII MĂSURILOR
AGROTEHNICE
Ţara noastră cuprinde toate formele de relief şi se întinde de la nord la
sud pe circa 5 grade latitudine, ceea ce-i conferă un larg spectru de condiţii
climatice şi pedologice. Începând cu zona de stepă din sud şi urcând către
munte, solul şi clima traversează condiţii diferite, aşa încât, de la solul foarte
fertil din stepă, precipitaţii de sub 350 mm şi temperatura medie anuală de
peste 11,50C, se ajunge ca în zona de munte, solul să fie podzol,
precipitaţiile medii anuale de peste 800 mm şi temperatura medie anuală de
70C. aplicarea aceloraşi măsuri agrotehnice în toate aceste zone este un
nonsens deoarece în zona de stepă factorul limitativ este apa iar în zonele
ploioase şi reci, este solul. Se cunoaşte faptul că, pentru a obţine o anumită
recoltă, investiţia, în cazul zonei de sud, cu soluri bogate, este mai mică
decât la munte, unde trebuie date cantităţi mari de îngrăşăminte. Pe de altă
parte, plantele sau hibrizii adaptaţi zonei calde din ţara noastră nu au
suficientă căldură pentru a ajunge la maturitate în zonele răcoroase. Este,
aici, cazul binecunoscut al hibrizilor de porumb tardivi care nu ajung la
maturitate în zona de deal şi munte.
În afară de alegerea culturilor potrivite zonei respective (zonare) şi
gruparea lor în asolamente, fertilizarea diferenţiată, în funcţie de tipul de sol,
cultura actuală şi premergătoare, lucrările solului, lucrările de îngrijire, semănatul
şi măsurile specifice de ameliorare constituie principalele aspecte ale diferenţierii
agrotehnicii folosite pentru diversele zone climatice din ţara noastră.
Din punct de vedere climatic, ţara nostră este la intersecţia mai multor
tipuri de climate. Nordul ţării este influenţat de climatul vest – european de
natură oceanică ce determină aşa – numitul Vânt Mare care aduce
precipitaţii şi atenuează diferenţele de temperatură dintre anotimpuri. Partea
de Est a ţării este influenţată de climatul temperat continental, cu diferenţe
mari de temperatură între anotimpuri. Aici bate Crivăţul, vânt foarte rece
iarna şi fierbinte vara. Partea de Vest şi Sud Vest este influenţată de climatul
mediteranean, mai blând. Aici bate Austrul, vânt care face ca temperaturile
extreme să nu aibe amplitudinile celor din Est şi Sud Est.
Pentru scopuri agricole, teritoriul a fost împărţit în funcţie de climat şi
solurile predominante în următoarele zone:
- zona de stepă, cu cernoziom tipic kastanoziom (fostul sol bălan);
- zona de silvostepă, cu soluri de tip cernoziom;

224
 - zona de pădure cu veri calde şi sol de tip preluvisol roşcat;
- zona de pădure cu veri reci şi soluri de tip podzol (107)

VI.2. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A ZONEI DE

STEPĂ
a) Răspândire
Zona de stepă cuprinde suprafeţe în Sud-Estul, Sudul şi Vestul ţării.
Subzona de Sud-Est şi Sud cuprinde o fâşie în Sud-Estul Moldovei, Podişul
Dobrogei, cu excepţia părţii muntoase din Nord-Vest, partea de Sud-Est a
Câmpiei Dunării, denumită Bărăgan şi o fâşie care se întinde de la Vest de
gura Argeşului până în sudul Olteniei. Stepa din vestul ţării este o câmpie
joasă care se învecinează cu Ungaria şi Serbia.

Figura 6.1. Zona de stepă din România

Clima stepei sud-estice, sudice şi vestice se caracterizează prin

cantitatea mai mică de precipitaţii dacât media anuală a ţării, o temperatură
mai ridicată în timpul verii, prin frecvenţa şi intensitatea mai mare a
vânturilor, printr-o evaporaţie mai accentuată a apei din sol şi, deci, situaţii
de secetă mai frecvente. Cantitatea anuală de precipitaţii este în jur de 400
mm, cu diferenţe în plus în partea vestică faţă de Bărăgan, unde, în unii ani,
este sub 350 mm. Stepa din vest are o climă mai blândă, decât cea din Sud –
Est şi Sud, cu amplitudini mai mici de temperatură între vară şi iarnă.

225
 Temperatura medie anuală este între 10,5-11,50C, cea mai amre din
ţară. Diferenţele dintre vară şi iarnă sunt de aproape 700C. Zona de stepă din
vestul ţării înregsitrează valori mai reduse ale acestor amplitudini.
Vegetaţia naturală este reprezentată de ierburi. În stepă nu cresc
păduri, în mod spontan.
Solurile sunt cernoziomul tipic şi solul bălan, în Dobrogea. În stepa
din vest, din cauza apei freatice la mică adâncime au apărut lăcovişti şi chiar
sărături (9,40,41).
b) Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente
Stepa sud-estică şi sudică sunt zone cerealiere, care valorifică
umiditatea solului din timpul iernii. Totuşi, la umplerea bobului intervin
secete care conduc la şiştăvirea boabelor. Alături de cerealele păioase de
toamnă, rapiţă şi mazăre în aceste zone se poate cultiva cu succes şi
porumbul şi floarea soarelui dar, din 10 ani, trei sunt foarte secetoşi în
timpul verii, conducând la recolte mici la aceste culturi. Apa este factorul
restrictiv în aceste zone. Pentru rapiţă, perioada critică aici este răsărirea,
deoarece, când se seamănă această cultură, la sfârşitul verii şi începutul
toamnei, de obicei, nu găseşte apă pentru a răsări. O plantă de viitor, pentru
această zonă ar putea fi sorgul pentru boabe care rezistă mult mai bine la
secetă decât porumbul şi floarea soarelui. Soia, fasolea şi sfecla de zahăr pot
intra în asolamente doar la irigat (44,59,63).
Dintre plantele furajere, aici se poate cultiva lucerna şi sparceta, mai
ales dacă sunt condiţii de irigare. Porumbul siloz, borceagul de toamnă,
iarba de Sudan şi sfecla furajeră pot asigura furaje consistente.
Stepa din vestul ţării oferă condiţii mult mai bune, atât ca precipitaţii,
temperatură, cât şi prin aportul freatic, în unele zone.
Un asolament raţional pentru această zonă ar putea fi:
1. Mazăre sau rapiţă sau borceag de toamnă
2. Grâu
3. Porumb
4. Floarea soarelui
Grâul, porumbul, floarea soarelui şi rapiţa sunt culturile de bază,
prezente în toate asolamentele de câmp din această zonă.
c) Lucrările solului şi alte măsuri agrotehnice pentru zona de
stepă
Având în vedere că factorul limitativ al producţiilor în zona de stepă
este apa, lucrările solului trebuie să fie făcute cu acest principal scop. Astfel,
imediat după recoltarea culturilor de vară – grâu, orz, rapiţă- trebuie făcută o
lucrare superficială. Această lucrare trebuie făcută foarte repede deoarece
solul pierde apa foarte repede la temperaturile care se înregistrează aici în
iunie – iulie. Eventual, în aceeaşi zi, după combină să vină un disc, cizel sau
226
alt utilaj care să creeze spaţii largi în stratul superficial. Aceste spaţii mai
largi decât dedesupt sunt necesare pentru a forma un strat tampon deoarece
apa circula de la spaţiu larg la spaţiu îngust.
Pentru culturile de toamnă se face arătura, care nu trebuie să fie,
neapărat, adâncă, ci bine făcută, adică să nu lase bolovani. Plugul să meargă
cu o grapă după el, pentru a lăsa terenul mărunţit şi nivelat.
După culturile care se recoltează toamna se face arătura, lucrarea de
bază, care trebuie să încorporeze resturile vegetale şi să nu se facă pe teren
uscat. Primăvara, când se poate ieşi în teren, se pregăteşte patul germinativ
prin lucrări de mărunţire, cu discul sau combinatorul. Aceste soluri sunt
structurate, se revarsă uniform după plug iar primăvara, se poate crea un pat
germinativ foarte bun. Singura condiţie este să se lucreze în condiţii de
umiditate optimă, adică saolul să nu fie prea uscat sau prea umed.
În această zonă se poate practica tehnologia no till cu cel mai mare
succes. Aceasta înseamnă ca, după cultura principală, care se recoltează vara
sau toamna, resturile vegetale să fie tocate de combină şi împrăştiate
uniform pe sol. În aceste resturi vegetale de la cultura precedentă, se
seamănă o cultură special pentru masa vegetală pe care o lasă pe sol. Astfel
de culturi se numesc „cover crops”. Ele pot fi diverse specii sau amestecuri
care au rolul de a ocupa terenul permanent, până la semănatul culturii
următoare. Stratul gros format la suprafaţa solului trebuie să aibe şi raportul
C:N apropiat de 25:1, adică un azot la 25 de carboni, pentru a permite
dezvoltarea florei descompunătoare, pentru a nu lua din azotul liber din sol.
În aceste condiţii, solul îşi menţine structura, păstrează mai bine apa, îşi
diversifică viaţa, într-un cuvânt, devine mai fertil în timp. În plus,
producţiile pot fi cu 20% mai mari decât la arat. Această tehnologie se
practică, în lume pe mai mult de 100 milioane de hectare, în special în
America de N şi S.
Deoarece, în această zonă sunt vânturi puternice şi geruri mari,
aproape în fiecare iarnă, indicat este să se planteze perdele de protecţie care
să mai stăvilească vântul şi chiar eroziunea eoliană a solului, când este prea
secetă şi solul poate fi luat de vânt. Au fost ani când tot porumbul şi floarea
soarelui au fost culcate de vânturile puternice din timpul verii. Din cauza
faptului că zăpada poate fi viscolită, se recomandă montarea de parazăpezi.

VI.3. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A ZONEI DE

SILVOSTEPĂ
a) Răspândire
Zona de silvostepă face tranziţia dintre zona de stepă şi zona de deal
sau forestieră, aşa cum îi spune şi denumirea (silva = lat. pădure). Există

227
silvostepă atât în partea de Sud cât şi în cele de Est, Vest, precum şi în
centrul Transilvaniei şi în Nordul Dobrogei.

Figura 6.2. Zona de silvostepă din România

b) Condiţiile pedoclimatice şi vegetaţia

Silvostepa din Câmpia Dunării şi din Dobrogea se găseşte sub
influenţa combinată a climatului estic continental şi a climatului
mediteranean.
Silvostepa din Vestul ţării se găseşte sub influenţa combinată a
climatelor maditeranean şi vest european. Este o subzonă de silvostepă mai
caldă, mai umedă şi cu diferenţe termice mai mici. Este, deci, o climă mai
dulce decât a silvostepei sudice şi cu un regim al precipitaţiilor mai
favorabil. Precipitaţiile sunt bine repartizate, perioadele de secetă mai rare şi
mai scurte. Zăpada nu este spulberată, ea se topeşte repede şi aprovizionează
solul cu apă.
Silvostepa din Moldova are o climă mai aspră decât celelalte zone de
silvostepă.
În silvostepa din centrul Transilvaniei, clima se găseşte sub influenţa
climei vest europene.
Precipitaţiile medii anuale din această zonă sunt de 500-600 mm.
Vegetaţia spontană este reprezentată de păduri de foiase intercalate cu
asociaţii ierboase şi tufişuri.
Tipurile de sol sunt cernoziomul cambic şi faeziomul argic. Condiţiile
de fertilitate ale acestor soluri sunt cele mai bune din ţara noastră: pH

228
echilibrat, conţinut ridicat de humus, soluri profunde, cu cel mai mare
potenţial productiv din ţara noastră.
Aceste condiţii fac ca această zonă să fie cea mai favorabilă pentru
majoritatea culturilor. Factorul limitativ al producţiilor din această zonă este
apa.
c) Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente
În această zonă se cultivă plantele de câmp de cea mai mare
importanţă economică, ce găsesc aici cele mai bune condiţii din ţara noastră.
Porumbul, grâul, floarea soarelui, soia, rapiţa, lucerna, orzul, sfecla de zahăr
reprezintă principalele culturi care oferă eficienţă economică maximă în
această zonă. Fenomenul de şiştăvire se întâlneşte mai rar aici decât în zona
de stepă. O schemă de asolament pentru această zonă poate fi:
1. Leguminoase anuale
2. Cereale păioase
3. Plante tehnice
4. Prăşitoare
5. Cereale păioase
Iar ca tipuri de asolament ce pot fi extrase din această schemă:
1. Soia
2. Grâu
3. Rapiţă
4. Porumb
5. Grâu + orz
sau
1. Soia
2. Grâu
3. Floarea soarelui
4. Porumb
5. Grâu + orz.
d) Fertilizarea
Zona de silvostepă beneficiază de unele dintre cele mai fertile soluri
din ţara noastră iar aplicarea fertilizanţilor trebuie să menţină nivelul
producţiilor ridicat şi să păstreze fertilitatea solului. Stabilirea dozelor de
îngrăşăminte trebuie să ţină seama de specificul de consum al plantei
cultivate, de fertilitatea solului, de planta premergătoare, precum şi de
condiţiile climatice. Astfel, pentru cultura de grâu, la o producţie planificată
de 5 t/ha şi la un consum specific de 25 kg/t trebuie să asigurăm 125 kg N
s.a./ha. Această doză se corectează în funcţie de fertilitatea solului (indicele
de azot), în funcţie de planta premergătoare, scăzând sau adăugând 10-50
kg, dacă planta a lăsat în sol azot (plantele leguminoase) sau dacă a
consumat din azotul accesibil al solului. În funcţie de condiţiile climatice, se
229
scad 10-20 kg N dacă anul a fost secetos şi se adaugă dacă anul precedent a
fost ploios, peste media multianuală. Elementul de diferenţiere care
intervine pentru această zonă este corecţia în funcţie de fertilitatea solului şi
faţă de condiţiile climatice. Se observă că, datorită solului mai bogat şi a
precipitaţiilor mai scăzute, dozele sunt mai reduse decât în zona de pădure.
e) Lucrările solului, semănatul şi lucrările de îngrijire a culturilor
Sistemele de lucrări ale solului aplicate în această zonă trebuie să ţină
seama de planta premergătoare, de condiţiile specifice de umiditate şi
caracteristicile solului, precum şi de necesităţile plantei de cultură. Astfel,
condiţia unei pregătiri corespunzătoare a solului este umiditatea la care se
realizează lucrarea de bază, în primul rând, dar şi lucrările de pregătire a
patului germinativ, având în vedere că în această zonă precipitaţiile sunt mai
puţine decât în zona de pădure. Efectuarea lucrărilor solului în condiţii de
uscăciune a solului determină consumuri exagerate de combustibil, uzează
excesiv piesele active şi necesită alte lucrări de mărunţire a bolovanilor
rezultaţi, nemaipunând la socoteală stricarea structurii solului. În condiţii de
umiditate excesivă solul se tasează puternic, tractoarele patinează, se
formează aşa-numitele „curele”, greu de mărunţit după ce se usucă.
În legătură cu planta premergătoare, se cunoaşte faptul că plantele care
se însămânţează toamna, cum sunt cerealele păioase, rapiţa, ş.a., au nevoie
de timp suficient pentru a se efectua arătura şi pregătirea patului germinativ.
S-a constatat, din experienţele efectuate la staţiunile agricole din ţara
noastră, cât şi în străinătate, că pentru aceste culturi, în această zonă, în anii
secetoşi, este mai bine să se renunţe la arătură, care ar ieşi bulgăroasă şi să
se pregătească patul germinativ prin 2-3 discuiri perpendiculare, urmărindu-
se crearea unui pat germinativ bun. Deasemenea, pentru aceste culturi, dar şi
pentru cele de primăvară, cum sunt porumbul, floarea soarelui,
leguminoasele anuale, ş.a., adâncirea arăturii nu aduce sporuri de recoltă,
limita optimă a acesteia fiind de 18-20 cm iar după alţi specialişti, chiar 15
cm. În cazul prezenţei hardpanului, în urma efectuării arăturii la aceeaşi
adncime în condiţii de umiditate ridicată a solului, este necesară folosirea
scormonitorului, pentru străpungerea acestui strat.
Demn de menţionat este faptul că această zonă se pretează cel mai
bine la aplicarea diverselor sisteme de lucrări minime ale solului, dintre
toate zonele pedoclimatice din ţara noastră. În SUA, în ultimele decenii, s-a
înregistrat o creştere impresionantă a suprafeţelor cultivate fără arătură,
după metoda minimum tillage, surface tillage, strip tillage, no tillage sau
cultura pe biloane. Aceste practici au adus profituri mari fermierilor, care
sunt tot mai încrezători în aceste sisteme de lucrare a solului dar au şi
contribuit la păstrarea fertilităţii solului. Şi în ţara noastră există preocupări
în acest domeniu, însă, cercetarea este, încă, la început, nu există maşinile
230
agricole necesare iar, lucrul cel mai greu este schimbarea obişnuinţei
oamenilor, care nu concep să cultive terenul fără să îl are.
În legătură cu particularităţile semănatului şi ale lucrărilor de îngrijire
a culturilor pentru această zonă, trebuie avut în vedere că epoca optimă de
semănat, atât în toamnă, cât şi în primăvară, este mai timpurie decât în zona
de pădure, se cultivă hibrizi sau soiuri târzii. Înainte şi după răsărit, în cazul
apariţiei crustei, solul se lucrează superficial cu grapa cu colţi reglabili sau
cu grapa stelată.

VI.4. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A ZONEI DE

PĂDURE CU VERI CALDE ŞI SOLURI DE TIP
PRELUVOSOL
a) Răspândire
Zona de pădure este cea mai vastă zonă de vegetaţie din ţara noastră.
Ea este împărţită în două zone, în funcţie de condiţiile pedoclimatice: zona
de pădure cu veri calde şi soluri de tip preluvosol şi zona de pădure cu veri
reci şi soluri podzolice.
Zona de pădure cu veri calde şi soluri de tip preluvosol se întinde în
continuarea zonei de silvostepă, înspre munte, fiind prezentă, atât în sudul
ţării, cât şi în Est, Vest şi Podişul Transilvaniei (9,40,63).

Figura 6.3. Zona de pădure cu veri calde şi soluri de tip preluvisol

231
 b) Condiţii pedoclimatice
această zonă este caracterizată de temperaturi medii anuale mai mici
decât în silvostepă dar de precipitaţii mai ridicate. Astfel, temperaturile
medii anuale sunt cuprinse între 8,5 – 9,50C iar precipitaţiile, între 600 –
700 mm anual. De remarcat că în această zonă se înregistrează o mao bună
repartizare a ploilor pe perioada de vegetaţie decât în zona de silvostepă dar
şi aici, numai în 2 ani din 10 cantitatea de apă căzută asigură necesarul de
umiditate al solului pentru a se evita stresul hidric al plantelor. Solul
rperezentativ este preluvosolul roşcat, un sol bogat în material fin (argilă),
însă, mai sărac în humus decât cernoziomul cambic sau argiloiluvial.
Umiditatea relativă a aerului este mai ridicată, fapt ce micşorează evapo-
transpiraţia, fenomenul de şiştăvire manifestându-se numai în anii secetoşi.
c) Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente
Datorită condiţiilor de umiditate mai bune, în această zonă se poate
cultiva cu succes fasolea în cultură pură, pericolul avortării florilor din
cauza secetei atmosferice fiind mai mic decât în silvostepă. Lucerna găseşte
aici condiţii încă bune deoarece îşi asigură necesarul de azot prin simbioză
şi beneficiază de aportul mai mare de precipitaţii. Mazărea, deasemenea, se
poate cultiva cu rezultate foarte bune, constituind o excelentă premergătoare
pentru grâu. Porumbul, pentru a putea constitui o bună premergătoare pentru
grâu, trebuie să fie cultivat ca hibrizi mijlocii ca perioadă de vegetaţie,
pentru a da posibilitatea efectuării lucrărilor premergătoare semănatului.
Grâul, floarea soarelui, sfecla, rapiţa găsesc aici condiţii bune de vegetaţie.
Plantele furajere, cum sunt orzul, borceagul, porumbul siloz, iarba de Sudan
se cultivă cu rezultate bune în această zonă. Cartoful, din cauza conţinutului
mare de argilă a solului şi a căldurii din timpul verii nu este recomandat
(41,44,59).
Un asolament raţional pentru această zonă poate fi următorul:
1. Soia + fasole (solă combinată)
2. Grâu
3. Porumb
4. Lucernă (solă săritoare)
5. Grâu + orz
6. Porumb + floarea soarelui
d) Fertilizarea
zona de pădure cu soluri de tip preluvosol roşcat şi veri calde se
caracterizează printr-o fertilitate naturală mai scăzută decât zona de
silvostepă dar mai bine aprovizionată decât zona cu soluri podzolice şi veri
răcoroase. Conţinutul de humus caracteristic preluvosolului roşcat este de
1,5-2,0%. Ofertilizare mai bună este necesară în această zonă este necesară

232
pentru că solul beneficiază de precipitaţii mai bogate, ceea ce solubilizează
şi pun în valoare mai bine fertilizanţii.
Aprovizionarea naturală cu azot şi fosfor sunt considerate a fi insuficiente
la acest tip de sol, numai potasiul atinge valori la categoria de aprovizionare
bună. Dozele obişnuite sunt cuprinse între 120-150 kg N şi 60-80 kg P2O5, cu
diferenţieri în funcţie de planta de cultură, planta premergătoare, condiţiile
climatice din anul precedent şi producţia planificată.
De remarcat că, în această zonă, influenţa benefică a asolamentului
este mai intens resimţită de plantele mari consumatoare de azot, în special,
cum sunt grâul şi porumbul. Astfel, dacă porumbul este cultivat în
asolament de 4 ani, după o leguminoasă, necesarul de azot ce trebuie aplicat
pentru menţinerea nivelului maxim al producţiei scade la 0-30 kg, faţă de
situaţia când acesta se cultivă în monocultură, când este necesară o cantitate
de 150-180 kg N sau de situaţia când urmează după grâu, caz în care sunt
necesare 80-120 kg N.
Cu cât durata rotaţiei este mai mare, cu atât scade necesarul de
îngrăşăminte pentru menţinerea producţiei la nivele de eficienţă economică.
În această zonă, însă, din cauza cantităţilor mai mari de îngrăşăminte
ce se aplică, şi din cauza capacităţii de tamponare mai redusă a solului, faţă
de zona de silvostepă, există pericolul acidifierii solului, sol care, şi în mod
natural are o uşoară aciditate. Cantităţile mari de îngrăşăminte chimice şi
exportul de recoltă de pe sol mai pot determina şi carenţe de microelemente
cum sun borul, molibdenul şi zincul şi punerea în libertate a ionilor toxici de
Al şi Mn. De aceea, este nevoie de controlarea acidităţii solului şi, când este
cazul, aplicarea de amendamente calcaroase, precum şi de lăsarea în sol a
cât mai multor resturi organice.
Gunoiul de grajd este, şi în această zonă, binevenit, prin aportul de
elemente nutritive dar mai ales prin structurarea solului care suferă din
cauza proporţiei mari de argilă.
e) Lucrările solului, semănatul şi lucrările de îngrijire a culturilor
în zona forestieră cu veri calde, lucrările solului se desfăşoară în mod
asemănător cu zona de silvostepă. Sunt valabile aceleaşi idei, de a efectua
lucrarea de bază imediat după recoltarea plantei premergătoare, în funcţie de
umiditatea solului, de a nu adânci arătura, pentru că s-a demosntrat
experimental că peste 20 cm nu este eficient să efectuăm această lucrare,
inclusiv la culturi ca floarea soarelui şi porumb. Totuşi, în această zonă, din
cauza conţinutului mare de argilă, efectuarea arăturii an de an la aceeaşi
adâncime şi pe teren umed, iarna sau toamna târziu, determină apariţia
stratului tasat de la fundul brazdei, denumit hardpan.
Deasemenea, semănatul păioaselor în discuitură a devenit obişnuinţă
datorită rezultatelor bune care s-au obţinut şi a economiei de combustibil; se
233
observă că, în ultimul timp, şi asociaţiile agricole au trecut la această practică,
nu numai fermele mari, care fac tehnologie, ceea ce este un lucru îmbucurător.
Efectuarea aratului în condiţii de sol uscat în această zonă este o
adevărată calamitate deoarece conţinutul mare de argilă face ca bulgării
rezultaţi să se sfarme foarte greu, mai ales în toamnele secetoase, când se
recomandă semănatul în discuitură (două discuiri perpendiculare) sau cel
mult o arătură superficială, care să nu scoată bulgări.
Pentru sfecla de zahăr este, totuşi, necesară o arătură mai adâncă, din cauza
necesităţii acestei plante de a avea solul afânat, unde îşi formează rădăcina.
Celelalte lucrări, de îngrijire a culturilor, semănatul, se fac în mod
obişnuit, cu menţiunea că respectarea epocii de semănat în această zonă este
mai importantă decât în alte zone, atât pentru culturile de toamnă cât şi
pentru cele de primăvară.

VI.5. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A ZONEI

FORESTIERE CU VERI RĂCOROASE ŞI SOLURI PODZOLICE
a) Răspândirea
Zona forestieră cu veri reci se întinde în continuarea zonei forestiere
cu veri calde, înspre munte şi mai poartă numele de zona premontană. Solul
reprezentativ al acestei zone este podzolul, un sol acid, sărac în humus, şi
acela de calitate slabă, format în condiţii de vegetaţie lemnoasă, de conifere.
În cazul acestui tip de sol, din cauza precipitaţiilor foarte abundente, s-a
levigat şi argila, în stratul superficial rămânând slilicea coloidală care
imprimă solului o tentă cenuşie.

Figura 6.4. Zona de pădure cu veri răcoroase şi soluri podzolice.

234
 b) condițiile pedoclimatice
Clima acestei zone este cea mai rece şi mai bogată în precipitaţii din
ţară, dintre zonele agricole, exceptând zona alpină. Temperatura medie
anuală este în jur de 7,50C iar precipitaţiile medii anuale sunt de peste 700
mm (40,41).
c) Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente
Deşi zona forestieră cu veri reci şi soluri podzolice este nefavorabilă
majorităţii culturilor agricole de cea mai mare importanţă pentru economia
naţională, există culturi care se pretează foarte bine acestor condiţii. În
primul rând, aceasta este zona cartofului de toamnă, care găseşte în
depresiunile Braşovului, Covasnei şi Sucevei condiţii excelente. Locul
lucernei este luat, în această zonă, de trifoi iar ovăzul găseşte, şi el, cele mai
bune condiţii din ţară deoarece are un mare coeficient de transpiraţie. Sfecla
de zahăr şi cea furajeră se pot cultiva în această zonă iar dintre cereale,
secara şi chiar grâu, cu o bună fertilizare. Porumbul se poate cultiva numai
ca hibrizi timpurii. Triticalele pot valorifica aceste condiţii mai slabe de
fertilitate. Inul de fuior dă aici producţii de calitate datorită nebulozităţii
mari iar fasolea şi mazărea beneficiază din plin de umiditatea atmosferică şi
din sol ridicate.
Un asolament raţional poate include:
1. Fasole boabe
2. Porumb – hibrid timpuriu
3. Borceag de primăvară (ovăz + mazăre furajeră)
4. Cartofi
5. Ovăz
6. Cartofi.
d) Fertilizarea
Fiind zona cu cel mai slab fertil sol din ţara noastră, cantităţile de
îngrăşăminte necesare sunt, şi ele, pe măsură. Fertilizarea organică este mai
necesară în această zonă mai mult decât în orice altă zonă. Gunoiul de grajd,
pe lângă aportul de nutrienţi, aduce în sol şi populaţii de bacterii utile,
contribuie la restructurarea solului şi măreşte capacitatea tampon a solului.
Problemele acestui tip de sol sunt aciditatea, drenejul slab, din cauza căruia
apa bălteşte, prezenţa ionilo toxici de Al şi Mn, capacitatea de reţinere a
apei scăzută, din cauza căreia, iarna apa bălteşte iar vara este insuficientă şi
capacitatea de tamponare redusă. Aplicarea îngrăşămintelor chimice
neadecvate poate înrăutăţi aceste însuşiri. Astfel, sulfatul de amoniu este
total interzis pentru că măreşte şi mai mult aciditatea solului iar azotatul de
amoniu trebuie dat în doze mici şi împreună cu calcarizare sau ca
nitrocalcar, direct. Aplicarea gunoiului de grajd şi a îngrăşămintelor chimice
adecvate la aceeaşi cultură este benefică, dând sporuri de producţie
235
semnificative. Până şi aplicarea unilaterală a fosforului şi potasiului dă unele
sporuri de recoltă. Îngrăşămintele chimice cele mai potrivite sunt cele
complexe (9,40,41,44).
Corectarea acidităţii solului se face sub pH 5,8 şi V% mai mic de
75%, însă, şi aici, dozele prea mari de CaCO3 conduc la blocarea fosforului
sub formă de fosfaţi tricalcici (peste 8 t/ha). Reamendarea este necesară, de
obicei, după circa 10 ani. De remarcat că aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor
pe un sol acid, neamendat, conduce la blocarea acestuia de către ionii de Al
şi Fe, aşa încât, aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor trebuie făcută pe un sol
amendat, echilibrat ca pH.
În concluzie, acest tip de sol are nevoie de mari cantităţi de fertilizanţi,
în primul rând organici iar dintre cei chimici, preferabile sunt îngrăşămintele
complexe şi de corectare a reacţiei chimice, în mod periodic.
e) Lucrările solului şi alte măsuri agrotehnice
Lucrările solului în zona solurilor podzolice trebuie să regleze regimul
hidric al solului în alt sens decât îl face în zona de stepă şi silvostepă. Prin
lucrările solului, în această zonă solul trebuie să-şi mărească permeabilitatea
şi să-şi asigure o bună aerisire a rădăcinilor. Din cauză că momentul optim
de lucrare a acestor soluri este foarte scurt, dată fiind structurarea lor
defectuoasă, trebuie să existe suficientă forţă mecanică pentru a acoperi
suprafaţa în timp util. Din cauza ploilor sau a zăpezii din timpul iernii, acest
sol se bătătoreşte şi se întăreşte din nou, necesitând altă arătură sau discuire.
O altă problemă o reprezintă adâncimea arăturii, în sensul că, dacă se
efectuează la adâncime mare, pe unele soluri se pot aduce la suprafaţă ioni
toxici de Al şi Mn, însă, pe altele, unde sub orizontul superficial nisipos este
argilă, se poate aduce la suprafaţă acest material, care este favorabil reţinerii
apei, schimbului de ioni, acest lucru fiind favorabil. Se poate spune că, în
această zonă, lucrările solului sunt cel mai dificil de efectuat, analizarea
straturilor de sol fiind obligatorie înaintea începerii lor. Lucrarea de
scarificare, efectuată vara, poate contribui la îmbunătăţirea condiţiilor de
aeraţie ale solului, însă, este foarte costisitoare. Diversele sisteme de lucrări
minime ale solului au dat rezultate nesatisfăcătoare în această zonă.
Semănatul la epoca optimă este de mare importanţă în această zonă
pentru ca plantele de toamnă să intre bine în iarnă iar cele de primăvară să
evite pericolul brumelor târzii. Muşuroitul este o lucrare obligatorie în
această zonă, în scopul asigurării unei mai bune infiltrări a apei în
profunzime şi a aerării mai bune pentru rădăcini.

236
 VI.6. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A TERENURILOR
ÎN PANTĂ
a) Noţiuni generale despre eroziunea solului
Eroziunea este unul dintre cele mai păgubitoare fenomene pentru agricultură.
Acesta constă în desprinderea şi transportul particulelor de sol din orizontul
superior în aval, prin intermediul apei. Fiind un fenomen natural, care se produce
dintotdeauna, omul nu îl poate stopa ci doar poate interveni pentru încetinirea lui.
Eroziunea se produce în timp foarte scurt, de ordinul zecilor de minute, pe
parcursul ploilor torenţiale. Dacă intensitatea ploii depăşeşte capacitatea de
infiltrare a apei în sol, surplusul se scurge, apa căutându-şi locurile cele mai joase,
în scopul eliberării energiei potenţiale şi oprindu-se când această valoare devine
zero. Cu cât există mai multă apă care se scurge şi cu cât viteza ei este mai mare, cu
atât creşte şi energia ei de impact (cinetică), fapt ce determină dislocarea şi
transportul particulelor de sol. În acest fel, se formează făgaşe superficiale care se
pot uni, formând şiroaie iar acestea, la rândul lor, ogaşe şi ravene.
Din această descriere a fenomenului de eroziune a solului, pentru
încetinirea lui, se desprin două căi:
- Micşorarea cantităţii de apă care se scurge prin mărirea capacităţii
de infiltrare a apei în sol;
- Micşorarea vitezei de scurgere prin diminuarea pantei terenului.
b) Suprafeţele afectate de eroziune în România şi tipurile de
eroziune
În ţara noastră, circa 40% din teritoriu este susceptibil eroziunii
hidrice iar circa 20%, eroziunii accelerate. Suprafeţe arabile expuse
eroziunii se află în Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Subcarpaţii
Olteniei şi Munteniei, Banat, Crişana, Dobrogea.

Figura 6.5. Terenurile afectate de eroziune în ţara noastră

237
 În timpul unei ploi de 2,5 mm/min, timp de 10 minute, s-a determinat
că pe suprafaţa de un hectar s-au erodat 240 t de sol, la o pantă de 14%.
În funcţie de straturile de sol pe care le afectează, eroziunea solului
poate fi:
- Eroziune de suprafaţă;
- Eroziune de adâncime
Eroziunea de suprafaţă se produce pe terenurile cu pante mai mici, de
până la 12% şi constă în crearea de făgaşe puţin adânci, care afectează
numai orizontul superior de sol.

Figura 6.6. Eroziunea solului produsă după o ploaie torenţială (128)

Eroziunea de adîncime se produce pe pantele abrupte şi conduce la

formarea de ogaşe şi ravene cu dimensiuni impresionante, de zeci de metri
adâncime şi lăţime şi sute de metri lungime.
După modul de producere, eroziune poate fi:
- Eroziune prin picături;
- Eroziune prin scurgere.
c) Factorii care influenţează eroziunea şi pagubele produse de
eroziune
Factorii care influenţează eroziunea sunt principali şi favorizanţi.
Factorul principal este reprezentat de precipitaţiile torenţiale. Se consideră
precipitaţii torenţiale atunci când intensitatea ploii depăşeşte 2,5 mm/min.

238
Repartiţia precipitaţiilor torenţiale pe anotimpuri este următoarea: primăvara
= 9%; vara = 70%; toamna = 18%; iarna = 3% (34).
Factorii favorizanţi sunt reprezentaţi de: activitatea umană, vegetaţie,
relief şi tipul de sol.
Activitatea omului poate încetini sau favoriza eroziunea. Omul
intervine prin mărirea sau micşorarea capacităţii de infiltrare a apei în sol
sau prin modificarea vitezei de scurgere a apei. Astfel, prin cultivarea
plantelor prăşitoare, care acoperă puţin solul, prin orientarea solelor şi aratul
din deal în vale, prin defrişarea pădurilor de pe pante şi prin păşunatul
excesiv, se poate micşora capacitatea solului de a infiltra apa.
Relieful influenţează eroziunea prin modificarea vitezei de scurgere a apei.
Panta terenului variază în funcţie de forma versantului, concavă sau convexă.
Vegetaţia are rolul cel mai important, prin scăderea energiei de impact
a picăturilor de ploaie asupra solului, favorizând infiltrarea apei în sol.
Tipul de sol influenţează eroziunea în măsura în care un anumit tip de
sol este mai rezistent decât altul în ceea ce priveşte infiltrarea apei în sol şi
rezistenţa particulelor de sol la cţiunea de destrămare exercitată de apă
(stabilitatea hidrică a structurii).

Figura 6.7. Modificarea profilului versantului prin eroziune.

Pagubele produse de eroziune constau în pierderea orizontului

superficial de sol, mai bogat în humus şi transportarea lui în aval, unde
acoperă un sol mai bogat decât el. Pierderile de producţie sunt cuprinse, în
funcţie de gravitatea eroziunii, între 30-80%. Proprietăţile de fertilitate ale
solului, atât din amonte, cât şi din aval, se înrăutăţesc: conţinutul de humus,
însuşirile structurale, texturale, activitatea microbiană, regimul aero-hidric.
Se intensifică fenomenul de secetă iar producţiile sunt mai nesigure. Alte
pagube determinate de eroziune sunt secarea izvoarelor de coastă,
colmatarea căilor de comunicaţii, a aşezărilor omeneşti, debitele râurilor
devin neuniforme (34).

239
 d) Sortimentul de plante pe terenurile în pantă
Culturile ce se pot cultiva pe terenurile în pantă se clasifică în funcţie
de gradul de acoperire a solului şi, deci, de posibilitatea lor de a stăvili
eroziunea:
- Culturi foarte bune protectoare, care au un grad de acoperire a
solului mai mare de 75%; acestea sunt gramineele şi leguminoasele
perene, începând cu anul doi;
- Culturi bune protectoare, care acoperă terenul în proporţie de peste
50%; acestea sunt reprezentate de cerealele păioase şi gramineele şi
leguminoasele perene în anul I de cultură;
- Culturi mijlociu protectoare, care acoperă terenul în proporţie de
peste 25%: leguminoasele anuale, borceagurile, cartoful, sfecla;
- Culturi slab protectoare, care acoperă terenul în proporţie de sub
25%: porumbul, floarea soarelui.
În condiţiile ţării noastre, rezultatele experimentale au arătat că, fără
măsuri speciale de stăvilire a eroziunii, prăşitoarele se pot cultiva până la
pante de 6%, leguminoasele anuale până la pante de 14%, păioasele până la
pante de 18% iar gramineele şi leguminoasele perene, la orice pantă, dacă se
asigură o vegetaţie încheiată, adică să nu existe goluri (34).
e) Lucrările solului pe terenurile în pantă
Scopul principal al lucrărilor solului pe terenurile în pantă, pe lângă
afânarea solului în vederea asigurării unui mediu prielnic creşterii rădăcinii,
este acela de a mări infiltraţia apei în sol. În acest scop, lucrarea de bază a
solului trebuie să lase solul cât mai puţin timp descoperit deoarece vegetaţie îl
protejează împotriva eroziunii prin mărirea proporţiei de apă infiltrată în sol.
Un lucru esenţial la afectuarea arăturii pe terenurile în pantă, care, din
păcate, nu este respectat în multe situaţii în agricultura ţării noastre, este
faptul că arătura trebuie efectuată pe direcţia curbelor de acelaşi nivel. Prin
efectuarea arăturii din deal în vale, o anumită cantitate de sol este adusă în
aval, an de an, numai prin inerţia plugului iar apa găseşte mult mai uşor
drum de scurgere, amplificând eroziunea. Pe pante mai mari de 10% se
recomandă ca arăturile să se efectueze cu tractoare cu şenile, cu pluguri
reversibile, după metoda de arat în suveică. În lipsa acestora, tractoarele cu
pneuri se pot echipa cu aşa-numitele zăbrele, pentru mărirea contactului cu
solul şi evitarea răsturnării.
Arătura pe curbele de nivel este recomandată în unanimitate de
cercetători din toată lumea; astfel, rezultate experimentale obţinute în SUA
de Parmalee şi Richardson arată că arătura pe curbele de nivel măreşte
rezerva de apă din sol într-un an cu 120-350 mm şi micşorează pierderile de
sol prin eroziune cu 7-100 t/ha, obţinându-se şi un spor de producţie de

240
10%. Cercetări efectuate în Cehoslovacia arată că arătura pe curbele de nivel
micşorează scurgerea de 2,9 ori iar eroziunea de 26 de ori.
Pe pante mai mari, de 15%, efectul arăturii pe curbele de nivel este
redus, fiind recomandate mijloace speciale de stăvilire a eroziunii solului.
Adâncirea arăturii trebuie să asigure o capacitate mare de
înmagazinare a apei; acest lucru poate fi realizat şi prin subsolaj (20 cm +
10 cm) ori prin folosirea plugului fără cormană. Răsturnarea brazdei trebuie
făcută în amonte până la pante care permit acest lucru (20%).
În scopul limitării scurgerii apei provenite din topirea zăpezii, se pot
realiza obstacole cu ocazia efectuării arăturii, prin modificarea (lungirea)
unei cormane sau prin variaţia adâncimii de lucru a trecerilor vecine; arătura
de toamnă pe terenurile în pantă se lasă negrăpată, în acelaşi scop.
În ultimele decenii, din cercetări riguroase, s-a demonstrat, însă, că
solul arat, deşi îşi măreşte volumul şi, deci, poate înmagazina o cantitate mai
mare de apă, după o ploaie torenţială îşi reduce rapid capacitatea de
infiltrare a apei iar solul acoperit cu mirişte sau alte resturi vegetale
înregistrează valori mult mai mari ale acestui indicator. De aceea, noile
tehnici de lucrări minime ale solului îşi găsesc o largă aplicabilitate pe
terenurile în pantă. Experienţe desfăşurate la SCDA Şimnic demonstrează că
neefectuarea arăturii şi cultivarea porumbului după tehnica pe biloane a
redus foarte semnificativ eroziunea şi au menţinut producţia. Arătura cu
plugul fără cormană (paraplug) este larg utilizată în SUA iar lăsarea miriştii
pe timpul iernii este o practică uzuală în ţările fostei URSS. Noi cercetări
sun necesare şi în ţara noastră pentru a contribui la perfectarea de tehnologii
care să mărească procentul de apă infiltrată în sol, în scopul minimizării
eroziunii. O astfel de tehnologie, aplicată, deja pe 100 de milioane de
hactare în lume, este no till. Această tehnologie aduce eroziunea aproape de
zero dar în ţara noastră nu sunt, încă, rezultate experimentale concludente
din cauza faptului că nu s-a experimentat ţinând seama de stratul de mulci.
f) Semănatul, lucrările de îngrijire, aplicarea îngrăşămintelor şi
alte măsuri agrotehnice aplicate pe terenurile în pantă
Toate lucrările care se aplică pe terenurile în pantă trebuie să mărească
procentul de apă infiltrată din precipitaţii. Astfel, culturile trebuie înfiinţate
la timp, pentru ca ploile torenţiale din primăvară să nu găsească solul
descoperit de vegetaţie. Semănatul se face pe direcţia curbelor de nivel iar
lucrările de îngrijire (prăşitul), în acelaşi mod. Sunt recomandate culturile
intercalate de porumb cu fasole, porumb cu cartof, porumb cu dovleci, în
scopul măririi gradului de acoperire a solului cu vegetaţie, ceea ce reduce
impactul apei din precipitaţii cu solul şi favorizează infiltraţia.
Îngrăşămintele chimice se aplică în doze mai mari în treimea
superioară, în doze moderate la mijlocul pantei şi în doze reduse în treimea
241
inferioară, în aşa fel încât, cât se reduce de la bază, să se suplimenteze în
partea superioară a pantei. Îngrăşămintele organice au determinat o mai
bună infiltrare a apei când au fost lăsate la suprafaţa solului. Deasemenea,
îngrăşămintele chimice sau organice determină o masă vegetală mai bogată,
lucru ce măreşte gradul de acoperire a solului (34).
În America de Nord şi de Sud, noile practici de minimal tillage,
surface tillage şi no tillage, care permit lăsarea la suprafaţa solului a unui
strat de mulci sunt aplicate cu succes pe terenurile în pantă. Aceste tehnici,
pe lângă minimizarea eroziunii solului, contribuie la păstrarea fertilităţii
solului şi sporirea eficienţei economice.
g) Sisteme de cultură antierozionale
- sistemul de cultură în
fâşii se aplică până la pante de
12% şi constă în cultivarea
intercalată a plantelor bune
protectoare cu plante slab
protectoare; solele se orientează
pe direcţia curbelor de nivel,
lăţimea lor fiind de 50-150 m, în
funcţie de pantă. Asolamentul
se practică normal;
- sistemul de cultură cu
benzi înierbate constă în
întreruperea fâşiilor cultivate
cu benzi tampon cultivate cu
plante foarte bune
protectoare (graminee sau
leguminoase perene); acest
sitem se practică la pante
cuprinse între 12-18%.
Lăţimea fâşiilor este de 20-
80 m, în funcţie de pantă, iar a benzilor tampon, de 3 semănători în
amonte, două la mijlocul pantei şi o semănătoare spre baza pantei.
Benzile înierbate pot fi semănate cu amestecuri de graminee şi
leguminoase perene, după cum urmează: Phleum pratense, Festuca
rubra, Lolium perene + Lotus corniculatus, Trifolium pratense,
Medicago sativa. Semănatul se face sub o cultură protectoare
constituit din borceag constituit din orz şi măzăriche;

242
 - sistemul de cultură cu
agroterase se pretează la pante
cuprinse între 18-22% şi constă în
realizarea de fâşii cu pantă mai mică
(agroterase) întrerupte de taluzuri
care se înierbează. Agroterasele se
realizează în timp, prin răsturnarea
brazdei în aval; panta fâşiei cultivate
se micşorează în timp (8-12 ani) cu
30-40%. Lăţimea fâşiei cultivate este
de 20-40 m iar a taluzului, de 4-6 m.

VI.7. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A TERENURILOR

NISIPOASE
a) Răspândirea terenurilor nisipoase din ţara noastră
Suprafaţa totală ocupată cu nisipuri în ţara noastră este de circa 500
000 hectare, dintre care, circa jumătate se află în Sudul Olteniei. Nisipurile
din Stânga Jiului totalizează o suprafaţă de circa 80 000 ha, restul fiind
plasate în Lunca Dunării, de la Ostrovul Corbului până la Corabia.
Nisipurile din Stânga jiului sunt de origine eoliană. În timpul verii, când apa
Jiului scade, vântul dominant, care bate dinspre Apus a adus, de-a lungul
timpului, nisipul pe malul stâng al Jiului şi a creat depozite sub formă de
dune şi interdune. Nisipurile din Lunca Dunării sunt de origine fluviatilă,
adică au fost lăsate de fluviu, pe măsură ce s-a mutat mai înspre malul drept.
Cele două zone de nisipuri din Oltenia au însuşiri diferite, în sensul că
nisipurile din Stânga Jiului sunt mai grosiere, şi mai acide. În ţara noastră se
mai află nisipuri în următoarele zone:
- nisipurile din Delta Dunării sunt situate pe grindurile dintre braţele
Dunării şi dintre bălţi. Sunt de origine fluviatilă. Au o mare
varietate texturală, adică se întîlnesc, intercalat, zone cu mâl şi
argilă, printre cele cu nisip fin. Apa freatică este la adâncime mică,
de 2-4 m şi poate aproviziona sistemul radicular al plantelor prin
aport freatic. De aceea, sunt mult mai fertile decât celelalte nisipuri
din ţară.
- nisipurile de la Hanul Conachi se întind pe cursul inferior al
Bârladului şi al Siretului, la confluenţa cu Bârladul şi au o suprafaţă
de 13 500 ha. Ele se întind de la Ungureni până la Hanul Conachi
pe o lungime de 39 km şi o lăţime de 0,6-5,5 km. Sunt de origine
fluviatilă. În această zonă sunt şi porţiuni în care nisipul adus de
râu s.a depus peste solul nativ, care este cernoziom. Când acesta nu
243
 este îngropat la adâncime prea mare, plantele pot beneficia de
fertilitatea lui, în special pădurile.
- nisipurile din Bărăgan se găsesc, mai ales, pe partea de Nord-Est.
Un sector cu sol nisipos este pe partea dreaptă a râului Ialomiţa, în
localitatea Hagieni iar altul, pe malul drept al Călmăţuiului, în
dreptul oraşului Însurăţei.
- nisipurile din Nord-Vestul ţării ocupă o suprafaţă de 25 000 ha, la
graniţa cu Ungaria, în localitatea Valea lui Mihai. Sunt nisipuri
aluvionare ale râului Tisa.
- nisipurile din Vestul ţării sunt situate în preajma localităţii Teremia
Mare, la Vest de Timişoara. Sunt tot de origine fluviatilă, aduse de
Tisa.
Nisipurile din vestul ţării ocupă circa 70 000 ha şi sunt cultivate, în
general, cu viţă de vie şi păduri (65,76,138).

Figura 6.8. Terenurile nisipoase din România

b) Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente

Terenurile nisipoase pot fi cultivate cu o gamă relativ restrânsă de
plante adaptate acestui mediu. Pe terenurile nisipoase neirigate, în trecut, s-
au plantat păduri de salcâm în masiv iar puţinele culturi ce puteau da recolte
erau secara, tutunul, pepenii verzi, fasoliţa, sorgul pentru boabe şi porumbul,
de la care, deseori, se obţinea doar o recoltă de coceni. În partea de N-V a
ţării, pe terenurile nisipoase, precum şi pe nisipurile din centrul ţării,
principala plantă cultivată a fost şi a rămas cartoful.

244
 Odată cu darea în folosinţă a sistemului de irigaţie Sadova – Corabia,
aproape orice cultură a putut fi cultivată pe nisipurile din Oltenia. Totuşi,
condiţii mai puţin favorabile întâlnesc: floarea soarelui, soia, orzul şi grâul.
Porumbul, în schimb, cartoful timpuriu, pepenii, arahidele, culturile
legumicole timpurii, oferă cele mai precoce recolte din ţară. Se pot cultiva şi
pomi, a căror timpurietate creşte preţul fructelor, precum piersicul, caisul,
prunul dar şi căpşunul.
Un asolament raţional pe terenurile nisipoase trebuie să includă, la
irigat: arahidele, mazărea, fasolea sau fasoliţa ca plante amelioratoare (sau
lupin, ca îngrăşământ verde), după care se poate cultiva cartof timpuriu,
urmat de porumb, pepeni, tutun, sorg hibrid pentru boabe, borceag
(50,51,52,53,65,138).
c) Proprietăţile nisipurilor care fac necesară diferenţierea
măsurilor agrotehnice
Terenurile nisipoase s-au format prin spulberarea nisipului din luncile
râurilor şi depunerea lui în fucnţie de vântul dominant. Relieful terenurilor
nisipoase se prezintă sub formă de dune şi interdune, cu diferenţe de nivel
de 5-6 m. proprietăţile negative ale acestui tip de sol prevalează în
comparaţie cu avantajele pe care le oferă aceste terenuri, în comparaţie cu
solul obişnuit. Dintre acestea, cea mai imprtantă este conţinutul redus de
humus şi elemente minerale (N, P, K, microelemente); conţinutul de humus
este cuprins între 0,5 şi 1,2% pe dună şi, respectiv, interdună. Proporţia
mare de nisip, de peste 90% determină o capacitate redusă de reţinere a apei
şi posibilitatea levigării soluţiei solului în profunzime, împreună cu
substanţele dizolvate: fertilizanţi şi pesticide. Terenurile nisipoase se
încălzesc foarte puternic în timpul verii, temperatura la suprafaţa solului
fiind, deseori, peste 600C. Viaţa microbiană este slab reprezentată.
Terenurile nisipoase sunt supuse pericolului fenomenului de spulberare
(65,138).
Dintre avantajele pe care le oferă aceste terenuri se află timpurietatea
datorată încălzirii mai rapide a solului în primăvară (cartofi timpurii, tomate,
pepeni, ş.a.) precum şi forţa de tracţiune mai mică necesară la arat şi
posibilitatea lucrării lor într-un interval de umiditate mai larg.
Principalele probleme de care trebuie să se ţină seama în stabilirea
măsurilor agrotehnice sunt spulberarea şi levigarea.
d) Lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor, semănatul,
irigarea şi lucrările de îngrijire a culturilor pe terenurile nisipoase
Terenurile nisipoase sunt considerate terenuri uşor de lucrat iar
majoritatea cercetărilor desfăşurate în trecut pe aceste soluri în legătură cu
lucrările solului s-au focalizat pe adâncimea şi epoca de efectuare a
arăturilor. S-a considerat că efectuarea arăturilor adânci măreşte capacitatea
245
de reţinere a apei şi creşte producţia, însă, nu s-au făcut calcule de eficienţă
economică.
În ce priveşte epoca de efectuare a arăturii, s-a determinat că cel mai
bine este ca aceasta să se facă primăvara devreme sau toamna târziu,
considerându-se că apa ce se pierde se poate reface printr-o ploaie de circa
30 mm.
Cercetările recente, însă, scot în evidenţă că pe terenurile nisipoase nu
sunt necesare lucrări profunde deoarece acestea nu pot mări semnificativ
capacitatea de reţinere a apei din cauza spaţiului mare dintre particule care
se crează, unde apa nu poate să stea ci curge în profunzime. În sprijinul
acestei idei stă şi faptul că revenirea la starea de aşezare iniţială, pe nisipuri,
se face mult mai repede decât pe alte soluri. S-a constatat experimental că
două discuiri efectuate în primăvară au dat o producţie egală cu cea unde s-a
arat, la cultura porumbului (21,25,30).
Un nou domeniu în care trebuie intensificate cercetările în ce priveşte
lucrările solului pe terenurile nisipoase este cultura cu strat protector de
mulci; se presupune că acest strat poate acţiona ca un tampon împotriva
pierderii apei, a supraîncălzirii solului şi a spulberării (25,30).
Îngrăşămintele chimice dau sporuri maxime pe terenurile nisipoase, de
circa 300%, însă, aplicarea lor trebuie făcută în doze cât mai mici, în scopul
evitării levigării. Amendamentele calcaroase trebuie aplicate sub pH 5,8
bine mărunţite şi uniform. Cele mai bune îngrăşăminte chimice pe terenurile
nisipoase sunt îngrăşămintele complexe, de preferat cele cu toate cele trei
elemente. Sporuri de producţie dau şi îngrăşămintele foliare, având şi
avantajul că nu se levigă. Se mai pot folosi şi stimulatori ai activităţii
bacteriene din sol.
Gunoiul de grajd dă rezultate foarte bune, însă, puţinele cantităţi
existente în această zonă se folosesc, de regulă, în legumicultură.
Îngrăşămintele verzi trebuie lăsate cîteva zile după cosire pentru iniţierea
proceselor aerobe de descompunere.
Irigarea constituie o măsură foarte importantă, având în vedere
capacitatea slabă de reţinere a apei a acestor terenuri. Pentru evitarea
levigării şi a pierderilor de apă în profunzime este necesară irigarea cu
norme mici de udare dar la intervale mai scurte decât pe solurile obişnuite.
Cea mai bună metodă de irigare, pentru culturile legumicole, pepeni, ş.a.,
este prin picurare. Irigarea prin aspersiune se pretează mai bine pe nisipuri
decât cea pe brazde pentru că apa se infiltrează uşor şi nu mai ajunge la
capătul brazdei de udare. Irigatul prin aspersiune nu este recomandat
noaptea pentru că favorizează apariţia bolilor.
Semănatul pe terenurile nisipoase începe mai devreme cu câteva zile
decât pe solurile obişnuite, atât toamna cât şi primăvara, pentru că solul se
246
încălzeşte şi se răceşte mai uşor. Seminţele pot fi uşor dezgolite din cauza
spulberării nisipului; în zonele cu nisip slab coeziv, secetoase, se recomandă
semănatul în culise de secară sau coceni de porumb. În acest fel se poate
semăna chiar şi lucernă, pe nisipurile din interdună, mai solificate.
Adâncimea de semănat trebuie să fie mai mare pentru că nisipul pierde mai
uşor apa din stratul superficial şi pentru a preveni dezgolirea.
Lucrările de îngrijire trebuie să ţină seama că pe dune, tractoarele, la
prăşit, pot derapa, mărind pericolul tăierii de porţiuni de rând. Buruienile se
taie mai greu din cauza slabei coeziuni a nisipului. Răriţatul nu este
recomandat, pentru a nu mări suprafaţa de evaporare.
e) Măsuri speciale pentru îmbunătăţirea fertilităţii terenurilor
nisipoase
Fixarea nisipurilor. Are în vedere reducerea spulberării prin mijloace
fizice, chimice şi biologice:
- Fixarea prin mijloace fizice constă în montarea de paranisipuri
constituite din garduri de nuiele, coceni, cotoloane, etc. Aceste
mijloace au folosit la plantarea perdelelor de protecţie, în scopul
evitării acoperirii puieţilor de salcâm cu nisip;
- Fixarea biologică constă în plantarea de perdele de protecţie.
Acestea delimitează sole cu lăţimea de 200 m şi lungimea de 1 000
m. esenţele care reuşesc şi pot fi utilizate la înfiinţarea perdelelor
de protecţie sunt: salcâmul, dudul, păducelul şi glădicea în Oltenia;
salcâmul, dudul, pinul şi glădicea pe nisipurile din N-V; aninul
negru, plopul negru, ulmul şi cătina pe nisipurile din Delta Dunării.
Cultura în culise de porumb sau secară poate fi aplicată împreună
cu perdelele de protecţie şi irigaţia, care umezeşte nisipul,
împiedicând spulberarea.
- Mijloacele chimice au fost folosite mai mult experimental, pentru
facilitarea legării grăunţilor de nisip, însă, extinderea acestora în
producţie este limitată de cost (15).
Nivelarea nisipurilor. În scopul reducerii dezavantajelor legate de
relieful vălurat, în anii ’70 s-a dispus nivelarea radicală a nisipurilor din
Sudul Olteniei. Colectivul disciplinei de Agrotehnică a Facultăţii de
Agronomie din Craiova, condus, pe atunci, de prof. Pop Liviu, nu a fost de
acord cu această măsură din cauză că nivelarea radicală aduce la suprafaţă
nisip steril şi acoperă nisipul mai fertil din interdune. S-a considerat, la
vremea respectivă, că puţinul humus pe care îl conţin terenurile nisipoase se
poate reface în câţiva ani. Experienţa înfiinţată în anul 1970 la Tâmbureşti,
în scopul observării modificărilor ce apar pe terenul nivelat arată că nici
după 40 de ani nu s-a observat o cât de mică îmbogăţire în humus a nisipului
steril adus la suprafaţă prin nivelare (65,138).
247
 Alte măsuri de îmbunătăţire a fertilităţii terenurilor nisipoase sunt:
- Fertilizarea ameliorativă cu gunoi de grajd îngropat în straturi, câte
40 t/ha îngropate la 60, 40 şi 20 cm. Această măsură a fost propusă
de agronomul ungur Egerszegy;
- Îmbogăţirea în material fin prin pomparea de apă bogată în mâl;
- Încorporarea de plaur sau argilă, acolo unde sursa acestor materiale
este apropiată (16).

VI.8. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ A TERENURILOR

SĂRĂTURATE
a) Răspândirea terenurilor sărăturate în ţara noastră şi
caracteristicile agroproductive ale terenurilor sărăturate
Suprafaţa ocupată de sărături în ţara noastră este de circa 400 000 ha.
Cea mai mare suprafaţă se găseşte în Câmpia de Vest a ţării, urmată de
Cîmpia Română, în luncile râurilor Ialomiţa, Călmăţui, Râmnicu Sărat, Jiu,
Lunca Dunării, în zona Litoralului Mării Negre şi în Delta Dunării.
Terenurile sărăturate au însuşiri nefavorabile pentru cultivarea
plantelor, determinate de conţinutul mare de săruri din complexul coloidal şi
din soluţia solului. Sodiul reţinut în proporţie mare determină o stare de
înmlăştinare a solului, drenaj slab şi aeraţie redusă. La umezire, solul
absoarbe foarte multă apă şi devine mocirlos iar la uscare crapă puternic. Ca
urmare a permeabilităţii hidrice mici, apa stagnează deseori la suprafaţa
solului. Structura masivă, compactă, determină o coeziune şi o adezivitate
foarte mari.
Cea mai periculoasă influenţă este manifestată de către săruri asupra
absorbţiei apei în plantă. Se poate ajunge la situaţia când, deşi solul este
umed, planta nu poate absorbi apa pentru că aceasta este mai puternic
reţinută de către sărurile aflate în concentraţie mare în sol.
b) Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente
Pe solurile sărăturate se poate cultiva o gamă restrânsă de plante care
manifestă o anumită rezistenţă la conţinutul mare de săruri. Acestea sunt:
orzul, floarea soarelui, grâul, sfecla, rapiţa, latirul, iarba de Sudan, lucerna şi
muşeţelul. Foarte sensibile sunt leguminoasele anuale. Orezăriile sunt
amplasate pe aceste terenuri.
c) Lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor,
semănatul şi lucrările de îngrijire
Lucrările solului pe terenurile sărăturate se fac cu mare greutate.
Arătura se poate efectua într-un interval extrem de scurt, din această cauză,
solurile sărăturate fiind denumite „soluri de ore”. La umiditate mare se
formează „curele” care, după ce se usucă, se mărunţesc foarte greu iar solul

248
se tasează puternic. La umiditate mică, coeziunea este atât de mare încât
plugul aproape că nu poate înainta, consumul de carburant este extrem de
mare iar uzura pieselor active este excesivă.
Aplicarea îngrăşămintelor trebuie să reducă alcalinitatea solului. Se
folosesc îngrăşăminte cu reacţie puternic acidă, cum este sulfatul de amoniu.
Ca amendament se foloseşte gipsul sau fosfogipsul. Dozele de îngrăşăminte
sunt de 100 – 150 kg N/ha iar de amendament, de 10-20 t/ha, aplicat în mai
multe reprize, bine mărunţit şi distribuit uniform. În urma aplicării gipsului
(sulfat de calciu), radicalul SO4 se leagă de sodiu, formând sulfatul de sodiu,
o sare mult mai solubilă decât carbonatul de sodiu, fiind mai uşor spălat în
profunzime sau afară de pe sol, ca în orezării. Calciul înlocuieşte Na în
complexul adsorbtiv al solului şi îmbunătăţeşte structura solului. Gunoiul de
grajd are eficacitate slabă iar descompunerea lui durează dacă nu se
completează cu amendamente.
Semănatul foloseşte o cantitate mai mare cu circa ¼ de sămânţă
deoarece unele seminţe nu reuşesc să răsară din cauza presiunii osmotice
prea mari a soluţiei solului. Adâncimea de semănat este mai mică decât pe
solurile obişnuite.
Acoperirea solului cu un strat de mulci a dat rezultate neaşteptat de
bune prin micşorarea evaporaţiei şi, deci, neaducerea sărurilor din
profunzime la suprafaţă şi prin mărirea permeabilităţii hidrice determinată
de îmbunătăţirea structurii.

249
 BIBLIOGRAFIE
1. Agassi M., Levy G.J., Hadas A., Benyamini H., 2004. Mulching
with composted municipal solid wastes in Central Negev, Israel. Soil &
tillage research Journal, vol. 78, pag. 103-113.
2. Andales A., Batchelor W., Anderson C., Farnham D., Whigham D.,
2000. Incorporating tillage effects into a soybean model. Agricultural
systems, vol 66, pag. 117-138.
3. Ashton, Floyd M. and W. A. Harvey. 1976. Selective chemical
weed control. University of California bulletin 1919. 17 pages.
4. Avarvarei I., Davidescu Velicica, Mocanu R., Goian M., Caramete
C., Rusu M., 1997. Agrochimie. Editura Sitech, Craiova.
5. Baumhardt R.L. and Jones O.R., 2002. Residue management and
tillage on soil – water storage and grain yield of dryland wheat and sorghum
for a clay loam in Texas. Soil & tillage research Journal, vol. 68, pag. 71-82.
6. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005.
Pedologie. Editura Academic Press, Cluj Napoca.
7. Bryan Young. Compendium of Herbicide Adjuvants, 2014.
University of Southern Illinois.
8. Budoi Gh., 1997, „ Lucrările solului, componentă de bază a
sistemului de conservare a solului”. Simpozionul "Alternative de lucrarea
solului", 9-10 octombrie, Cluj Napoca.
9. Budoi Gh., Penescu A., 1996. Agrotehnica. Editura Ceres,
Bucureşti.
10. Canarache A. şi Elisabeta Dumitru, 1991. Criterii pedologice de
evaluare a sistemelor de lucrare neconvenţională a solului. Simpozionul
Naţional de Lucrări minime ale solului, Cluj-Napoca, 17-18 septembrie.
11. Canarache A., 1990. Fizica solurilor agricole. Editura Ceres,
Bucureşti.
12. Catargiu D. şi Sin Gh., 1981. Results obtained at potato crop
depending on crop rotation at Suceava Agricultural Experimental Station.
Lucrări ştiinţifice, Anale ICPC Braşov 12, pag. 67-76.
13. Damian I., Bredt H., Zăhan P., Popa I., Szilagy C şi Săsărman G.,
1979. Effect of crop rotation and fertilization on potato yield. Lucrări
ştiinţifice ICPC Cartoful nr. 10, pag. 133-137.
14. Davies B.D., Eagle D.J, Finney B.J, 1975. Soil Management.
Editura Farming Press.
15. Derpsch R., 2010. Advances in no till farming and soil compaction
management in rainfed farming systems. Rainfed farming systems 12: 991-
1014.

251
 16. Derpsch R., Friedrich T., 2010. Sustainable crop production
intensification – The adoption of conservation agriculture worldwide. 16 th
ISCO Congress, 8-12 nov. Santiago de Chile.
17. Derpsch, R., 2001 – Conservation tillage, no-tillage and related
technologies. World Congress on Conservation Agriculture, Madrid,
October 1-5: 161-170.
18. Derpsch, R., Friedrich, T., Kassam, A. and Li, H.W., 2010.
Current status of adoption of no-till farming in the world and some of its
main benefits. Int. J. Agric. & Biol. Eng. Vol. 3. Nº 1.
19. Diaz F., Jimenez C.C., Tejedor M., 2000. Influence of the
thickness and grain size of tephra mulch on soil water evaporation.
Agricultural water management, vol. 74, pag. 47-55.
20. Dobre M. Becherescu C., 2005. De ce nu a reuşit tehnologia no-till
în România. USAMV Iaşi. Vol. 48, pag. 369-374.
21. Dobre M., 2002. Cercetări privind aplicarea unor variante ale
sistemului de lucrări minime pentru porumb, pe nisipurile irigate din Stânga
Jiului. USAMV Bucureşti, teză de doctorat.
22. Dobre M., 2008. Cum aplicăm erbicidele. Editura Morin Craiova,
79 pag.
23. Dobre M., Becherescu C., 2002. The influence of the mulch layer
on the onion seed emergence in relation with soil aggregates size.
Simpozionul internaţional: Soil under Global Change – a Challenge for the
21st century. Vol. II, Constanţa 3-6 sept., pag. 613-617.
24. Dobre M., Becherescu C., Daniela Popa, Bugă C., 1998. Mai este pirul
o buruiană problemă în vii şi livezi ? Volumul Proplant, Călimăneşti, 3-5 nov.
25. Dobre M., Becherescu C., Ionaşcu I., Ciulu Gh., Bădescu M.,
Alexandru T., Glodeanu M., Boruz S., 2000. Minimmum tillage on sandy
soil ? ISTRO Conference, 2-7 iulie, Forth Worth, Texas, SUA, CD.
26. Dobre M., Becherescu C., Popescu Cr., Mitrea I., Mitrea Rodi,
Ionescu J., Bugă C., Stan C., 1999. Goal 2E – erbicidul cepei şi al
usturoiului. Volumul Proplant 1999.
27. Dobre M., Becherescu C., Popescu Cr., Susinski M., Grecu
Florina, Ana Maria Mocanu, Sasu Şt., 2004. Concentraţie şi doză în
aplicarea erbicidelor. Lucrări Ştiinţifice, Seria A XLVII USAMV Bucureşti,
Facultatea de agricultură, pag. 180-183.
28. Dobre M., Becherescu C., Susinski M., Ana Maria Dodocioiu,
Florina Grecu, 2006. Water lose in conventional vs. minimal and no-tillage.
17 th Conference of ISTRO, Sustainability – its Impact on soil
Management, August 28 th – Sept. 3 rd., Kiel, Germany.
29. Dobre M., Becherescu C., Susinski M., Ana Maria Dodocioiu,
Florina Grecu, 2006. Researches on the chickweed (Stellaria media)
252
chemical control in strawberrries. Lucrări Ştiinţifice USAMV Ion Ionescu
de la Brad Iaşi, vol 49, pag. 365-368.
30. Dobre M., Becherescu C., Susinski M., Ana Maria Mocanu,
Florina Grecu, Popescu Cr., Adriana Duţă, 2004. New results about no-
tillage on sandy soils. Buletinul USAMV Cluj-Napoca, vol. 60/2004, Seria
Agricultură, pag 87 – 91.
31. Dobre M., Becherescu C., Susinski M., Grecu Florina, Ana Maria
Dodocioiu, 2008. Weed spectrum change with no till technique. ISTRO
Szmposium, Brno, Czech Republic. 1-5 July.
32. Dobre M., Molder Liliana, Badescu Mircea, Stoian Florin, 2010.
Researches on the mulch role for water keeping into the soil. INMATEH –
Agricultural Engineering Vol 30. nr. 1.
33. Dobre M., Susinski M., Dodocioiu Ana Maria, Grecu Florina,
Popescu Cr., 2012. Cercetari prind rolul stratului de mulci asupra păstrării
apei în sol. Analele Universitatii din Craiova, Agricultura, Montanologie,
Cadastru, vol XLII-2012/1; A XX Conferinţa Naţională a Societăţii
Naţionale Române de Ştiinţa Solului, pag. 179-183.
34. Dumitrescu N., Popa A., 1979. Agrotehnica terenurilor arabile în
pantă. Editura Ceres, Bucureşti.
35. Dumitru Elisabeta, Motelică D., Dumitru M., 1999. Efecte
remanente ale practicilor agricole asupra stării fizice a solului. Editura
Risoprint, Cluj Napoca.
36. Faulkner Edward H., 1943. Plowghman’s folly. University of
Oklahoma Press.
37. Filipov F., 2005. Pedologie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
38. Ghuman B.S. and Sur H.S., 2001. Tillage and residue management
effects on soil properties and yields of rainfed maize and wheat in a sumhumid
subtropical climate. Soil & tillage research Journal, vol. 58, pag. 1-10.
39. Guş P., 1997. The influence of soil tillage on yield and some soil
characteristics. Alternatives in Soil Tillage Symposium, vol 2, Cluj – Napoca.
40. Guş P., Lăzureanu A., Săndoiu D., Jităreanu G., Iancu S., 1998.
Agrotehnica. Editura Risoprint, Cluj – Napoca.
41. Guş P., Rusu T., Bogdan Ileana, 2004. Agrotehnica. Editura
Risoprint, Cluj-Napoca.
42. Guş P., Rusu T., Bogdan Ileana, 2007. Influenţa sistemului minim de
lucrare asupra proprietăţilor fizice şi biologice ale solului. În: Compactarea
solurilor – Procese şi consecinţe. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
43. Hartkamp A.D., White J.M., Rossing W.H., van Ittersum M.K.
and Rabbinge R., 2004. Regional application of cropping systems
simulation model: crop residue retention in maize production systems of
Jalisco, Mexico. Agricultural systems, vol. 82, pag. 117-138.
253
 44. Ionescu-Şişeşti Gh., Staicu Ir., 1958. Agrotehnica. Editura Agro-
Silvică de Stat, Bucureşti.
45. Jerry L. Hatfield, Thomas J. Sauer, 2011. Soil Management:
Building a Stable Base for Agriculture. Editura American Society of
Agronomy.
46. Kumar K., Goh K., 2002. Management practices of antecedent
leguminous and non-leguminous crop residue in relation to winter wheat
yields, nitrogen uptake, soil nitrogen mineralization and simple nitrogen
balance. European Journal of Agronomy, vol. 16, pag. 295-308.
47. Lampurlanes J., Angas P. and Cantero-Martinez C., 2001. Root
growth, soil water content and yield of barley under different tillage systems
on two soils in semiarid conditions. Field crops research, pag. 27-40.
48. Linch J.M., 1990, „The Rhisosphere”. John Wiley and sons. New
York, 1990.
49. Marinca C., Dumitru M., Borya I., Ţăran D., 2009. Solul şi
fertilitatea. Editura Mirton, Timişoara.
50. Matei I., Antohe I., Iancu S., Dobre M., 1991. Influenţa epocii de
plantare şi a agrofondului de îngrăşăminte asupra producţiei de fitomasă la
topinambur, pe nisipurile irigate din Stânga Jiului. Analele Universităţii din
Craiova, vol XXII, seria Biologie-Agronomie – Horticultură, pag. 80-92.
51. Matei I., Iancu S., Antohe I., Dobre M., 1991. Influenţa
agrofondului de îngrăşăminte chimice asupra producţiei şi calităţii acesteia
la sorgul zaharat cultivat pe nisipurile irigate din Stânga Jiului. Analele
Universităţii din Craiova, vol XXII, seria Biologie-Agronomie –
Horticultură, pag. 67-79.
52. Matei I., Iancu S., Dobre M., 1991. Influenţa nivelării şi fertilizării
asupra potenţialului productiv al terenurilor nisipoase irigate din Stânga
Jiului. Simp. Omagial Ion Ionescu de la Brad, 2 nov. Fac. de Agronomie
Craiova, volum, pag 93-101.
53. Matei I., Iancu S., Ştefan M., Dobre M. Cercetări privind
îmbunătăţirea potenţialului productiv al terenurilor nisipoase prin măsuri
agroameliorative. Lucrări ştiinţifice, vol. 34 (jubiliar), Seria Agricultură.
USAMV Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, pag. 68 – 75.
54. Mellouli H.J., van Wesemael B., Poesen J., Hartmann R., 2000.
Evaporation losses from bare soils as influenced by cultivation technique in
semi-arid regions. Agricultural water management, vol. 42, pag. 355-369.
55. Morrison J.E. Jr., Bădescu M., Dobre M., Alexandru T., 2007.
Mechanization for the next agricultural revolution: Conservation
agriculture (CA) and recent no-till results in Romania. Simpozionul omagial
„60 de ani de învăţământ superior agronomic în Oltenia”, vol 37/B pag.
219-224. Universitatea din Craiova, Facultatea de Agricultură.
254
 56. Muntean L.S., Borcean I., Axinte M., Roman Gh. V., 2003.
Fitotehnie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
57. Nachtergaele J., Poesen J., van Wesemael B., 1998. Gravel
mulching in vineyards of Southern Switzerland. Soil & tillage research
Journal, vol. 46, pag. 51-59.
58. Olasantan F.O., 1999. Effect of time of mulching on soil temperature
and moisture regime and emergence, growth and yield of white yam in western
Nigeria. Soil & tillage research Journal, vol. 50, pag. 215-221.
59. Onisie T., Jităreanu G., 2000. Agrotehnica. Editura Ion Ionescu de
la Brad, Iaşi.
60. Philips S., H. Young, 1973. No till farming. Ed. John Willey and
sons, New York.
61. Pintilie C., 1979. Lucrarile minime ale solului si perspectiva lor in
Romania. Probleme de Agrofitotehnie teoretica şi aplicată. Vol I nr. 4.
62. Pintilie C., 1981. Lucrările solului în condiţiile agriculturii
intensive. Cereale şi Plante Tehnice nr. 1: 39-44.
63. Pintilie C., 1985. Agrotehnica. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
64. Plaster E., 2013. Soil Science and Management – Sixth edition.
Editura Cengage Learning
65. Pop L., Matei Iulia, Chichea I., 1977. Agrofitotehnica pe terenurile
nisipoase. Editura Ceres, Bucureşti.
66. Popescu Gh., Dobre M., Olaru L., 1996. Observaţii privind starea
de îmburuienare a păioaselor şi prăşitoarelor din zona de Centru şi Sud a
Olteniei. Volumul Proplant 1996, 22-24 oct., Călimăneşti.
67. Rooney D., 2013. Sustainable Soil Management. Editura CRC Press.
68. Sin Gh. şi colab., 1995. Raţionalizarea lucrării de bază a solului
pentru culturile de grau şi porumb. Volumul Simpozionului „Lucrarile
solului, prezent si viitor”, Cluj Napoca.
69. Sin Gh., 1987. Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi
tehnologia de semănat. Analele ICCPT Fundulea, vol LV.
70. Sin Gh., Elena Partal, 2010. Influenţa rotaţiei şi a fertilizării
asupra producţiilor de grâu şi porumb în contextul variaţiilor climatice. I.N.
I.N.C.D.A. Fundulea, vol. LXXVIII, nr. l.
71. Sin Gh., Ioniţă I., 1997. Cercetări privind formarea producţiei de
porumb, ca efect al relaţiei dintre metoda de lucru a solului şi regimul hidric.
Simpozionul „Alternative de lucrare a solului”, Cluj-Napoca, vol I: 31-38.
72. Sin Gh., Ioniţă St., Drăghicioiu V., Bondarev I., Nicolae H.,
Boruga I., 1986. Posibilităţi de reducere a lucrărilor solului la culturile de
grâu, porumb şi floarea soarelui. Probleme de Agrofitotehnie teoretică şi
aplicată nr. 3.
255
 73. Sin Gh., Pintilie C., 1972. Cercetări privind influenţa asolamentului la
cultura sfeclei de zahăr. Analele Institutului de Cercetări privind cultura
cartofului şi sfeclei de zahăr, Braşov, 1972. Vol IV, pag. 57-69.
74. Soane B.D., C. van Ouwerkerk, 1994. Soil compaction in crop
production. Elsevier Science, Amsterdam.
75. Sprague M. and Triplett G., 1986. No tillage and surface tillage
agriculture – The tillage revolution. Ed. John Willey & sons.
76. Staicu Ir., 1969. Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti.
77. Swan J.B., Kaspar T.C. and Erbach D.C., 1996. Seed-row residue
management for corn establishment in northern US Corn Belt. Soil & tillage
research Journal, vol. 40, pag. 55-72.
78. Şarpe N., 2008. Patruzeci de ani de cercetare privind sistemul no
tillage la porumb în condiţiile din România. Analele INCDA Fundulea, vol.
LXXVI.
79. Şarpe N., Poienaru Şt., 1995. Contribuţii privind cultivarea
porumbului după metoda no tillage şi perspectiva erbicidului Superstar.
Volumul Simpozionului „Lucrările solului, prezent şi viitor”, Cluj Napoca.
80. Şarpe, N., Poienaru, Şt., 2004. Tehnologia culturilor agricole în
sistemele minimum tillage, no-tillage şi sistemele de combatere chimică a
buruienilor în condiţiile din România. Editura Agro-Terra, Bucureşti: 323 p.
81. Tianu Al., 1995. Cercetări privind sistemul de lucrare a solului în
ultimii 30 de ani în România. Lucrările simpozionului „Lucrările solului –
prezent şi perspective”, Cluj-Napoca, 22-23 iunie.
82. Tolk J.A., Howell T.A., Evett S.R., 1999. Effect of mulch,
irrigation, and soil type on water use and yield of maize. Soil & tillage
research Journal, vol. 50, pag. 137-147.
83. Voica Elena, Cichi M., Dobre M., 1999. Contribuţii la stabilirea
erbicidelor şi a dozelor de erbicidare la specia măr pe nisipuri. Analele
Facultăţii de Agronomie Craiova.
84. Vrânceanu V., Stoenescu F., Ulinici A., Iliescu H., Paulian Fl.,
1974. Floarea soarelui. Ed. Academiei.
85. Warren, G. F., F D. Hess, et al. 1995 Herbicide action short course
at Purdue. Syllabus. 787 pages.
86. www.incda-fundulea.ro. Agrotenica culturilor
87. Xiao – Yan Li, 2003. Gravel sand-mulch for soil and water
conservation in the semiarid loess region of north west China. Catena, vol.
52, pag. 105-127.
88. Xiao – Yan Li, Jia – Dong Gong and Xing – Huwei, 2000. In-situ
rain water harvesting and gravel mulch combination for corn production in
the dry semi-arid region of China. Journal of arid environments, vol. 46,
pag. 371-382.
256
 89. http://agron-
www.agron.iastate.edu/~weeds/ag317/manage/herbicide/su.html
90. http://biology-pages.info/C/C4plants.html
91. http://en.wikipedia.org/wiki/Light-independent_reactions
92. http://extension.missouri.edu/publications/DisplayPub.aspx?P=M164
93. http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/introduction-to-
weeds-and-herbicides/herbicides
94. http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/introduction-to-
weeds-and-herbicides/safe-herbicide-use
95. http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/introduction-to-
weeds-and-herbicides/herbicides#section-0
96. http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/persistance-of-
herbicides-in-soil
97. http://extension.psu.edu/plants/crops/soil-
management/conservation-tillage/cover-crops-for-conservation-tillage-
systems
98. http://extension.psu.edu/plants/crops/soil-
management/conservation-tillage/crop-rotations-and-conservation-tillage
99. http://nrcca.cals.cornell.edu/pest/CA2/CA0219.php
100. http://passel.unl.edu/pages/informationmodule.php?idinformation
module=1059083105&topicorder=5&maxto=5
101. http://passel.unl.edu/pages/informationmodule.php?idinformation
module=1056648673&topicorder=8&maxto=8&minto=1
102. http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/atoz.htm
103. http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/Reports/1133.htm
104. http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/Reports/465.htm
105. http://soilandhealth.org/wp-
content/uploads/01aglibrary/010117attrasoilmanual/010117attra.html
106. http://www.bayercropscience.ro/buruieni.php?action=buruieni&c
atID=1&pID=19
107. http://www.chimiamediului.ro/2009/10/12/clasificarea-solurilor/
108. http://www.cropsci.ncsu.edu/personnel/jordan_david/documents/
training/Section%204%20Herbicide%20Behavior%20in%20Soils%20April
%206,%202011.pdf
109. http://www.electronica-azi.ro/articol/8667.
110. http://www.ewrs.org/et/docs/herbicide_interaction.pdf
111. http://www.fao.org/docrep/009/a0100e/a0100e07.html
112. http://www.farminguk.com/news/The-continuing-challenge-of-
potato-weed-control_17945.html
113. http://www.herbicide-adjuvants.com/index.html.
114. http://www.hracglobal.com/
257
 115. http://www.intechopen.com/books/herbicides-current-research-
and-case-studies-in-use/herbicide-safeners-effective-tools-to-improve-
herbicide-selectivity
116. http://www.invasive.org/gist/products/handbook/21.Adjuvants.pdf
117. http://www.nufarm.com/Assets/21355/1/2012NufarmTankMixin
gGuide.pdf
118. http://www.omafra.gov.on.ca/english/crops/facts/00-061.htm
119. http://www.powershow.com/view2b/422f16-
MWM3Y/AGR_3102_Principles_of_Weed_Science_Herbicide_powerpoint
_ppt_presentation
120. http://www.recolta.eu/culturi-vegetale/cereale/combaterea-
buruienilor-primavara-in-culturile-de-paioase-si-rapita-19792.html
121. http://www.researchinformation.co.uk/pest/2001/B100799H.PDF
122. http://www.rolf-derpsch.com/en/no-till/historical-review/
123. http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S2095633915300174
124. http://www.slideshare.net/mchughjack/controlled-traffic-farming
125. http://www.thisland.illinois.edu/60ways/60ways_17.html
126. http://www1.agric.gov.ab.ca/$department/deptdocs.nsf/all/prm6487
127. https://en.wikipedia.org/wiki/Higgs_boson
128. https://en.wikipedia.org/wiki/Soil_retrogression_and_degradation.
129. https://passel.unl.edu/pages/informationmodule.php?idinformatio
nmodule=1059083105&topicorder=5&maxto=5&minto=1
130. https://www.agric.wa.gov.au/grains-research-
development/factors-affecting-herbicide-
performance?page=0%2C0#smartpaging_toc_p0_s0_h2
131. https://www.agric.wa.gov.au/soil-compaction/developing-
controlled-traffic-tramline-farming-system?page=0%2C3
132. https://www.grdc.com.au/uploads/documents/8%20Chemical%2
0application.pdf
133. http://en.wikipedia.org/wiki/
134. http://plants.usda.gov/java/profile
135. http://www.illinoiswildflowers.info/weeds/plants
136. http://www.hort.purdue.edu/newcrop/CropFactSheets/
137. http://www.calflora.org/cgi-bin/species
138. xxx. 1964. Nisipurile Olteniei din Stanga Jiului şi valorificarea
lor. Buletinul Ştiinţific al Institutului Agronomic Tudor Vladimirescu
Craiova, Vol. VII, Supliment.
139. xxx. 2015. Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în
România.

258
 Pentru comenzi și informații, contactați:
Editura Universitaria
Departamentul vânzări
Str. A.I. Cuza, nr. 13, cod poștal 200396
Tel. 0251598054, 0746088836
Email: editurauniversitaria@yahoo.com
marian.manolea@gmail.com
Magazin virtual: www.editurauniversitaria.ro