CUPRINS

Introducere .....................................................................................................................................
..3
Capitolul I
Sisteme de
agricultură ........................................................................................................................4
1.1. Sistemul de agricultură
convenţională ........................................................................................4
1.2. Sistemul de agricultură
alternativă ..............................................................................................5
1.3. Sisteme de agricultură durabilă
(integrată) ..................................................................................8
Capitolul II
Sisteme de lucrare a
solului ..............................................................................................................10
2.1. Sisteme de lucrări ale solului pentru însămânţările de
toamnă .................................................10
2.2. Sistemul de lucrări ale solului pentru însămânţările de primăvară
…………………………....13
2.3. Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile
succesive ..........................................................14
2.4. Sistemul de lucrări minimale ale
solului ....................................................................................14
2.5. Particularităţile lucrărilor solului pe terenurile în pantă, nisipoase, irigate,
sărăturate ..............16
Capitolul III
Fertilizarea solului în
agricultură ......................................................................................................19
3.1. Fertilitatea solului şi metodele de dirijare a
acesteia .................................................................19
3.1.1. Categorii de
fertilitate .................................................................................................19

1
3.2. Indicatori agrofizici ai fertilităţii solului ..................................................................................
21
3.2.1. Volumul edafic
util .....................................................................................................21
3.2.2.
Textura ........................................................................................................................21
3.2.3. Structura
solului ..........................................................................................................23
3.2.4. Porozitatea
totală ........................................................................................................24
3.2.5. Compactarea
solurilor .................................................................................................25
3.3. Indicatori hidrofizici ai fertilităţii solului
……………………………………………………...27
3.3.1. Indicii
hidrofizici .........................................................................................................27
3.3.2.
Permeabilitatea ............................................................................................................28
3.3.3. Apa capilară ...............................................................................................................
29
3.4. Indicatori agrochimici ai fertilităţii solului ……………………………………………….......
30
3.5. Indicatori agrobiologici ai fertilităţii solului .............................................................................
32
3.5.1. Humusul .....................................................................................................................
32
3.5.2. Activitatea
biologică ...................................................................................................33

3.5.3. Starea fitosanitară a

solului .........................................................................................34
3.6. Principalele tipuri de îngrăşăminte …………………………………………………………...
34
3.6.1. Îngrăşăminte chimice ……………………………………………………………….
34

2
 3.6.2. Îngrăşăminte
organice .................................................................................................37
3.6.3. Sisteme de aplicare a îngrăşămintelor ………………………………………………
39
Capitolul IV
Studiu de caz: Influenţa sistemului de lucrare şi fertilizare asupra producţiei la cultura
porumbului în cadrul Staţiunii Didactice Iaşi-Ferma Ezăreni
…………………………………………………. 42
4.1. Introducere …………………………………………………………………………………...
42
4.2. Caracterizarea ecopedologică a zonei ………………………………………………………...
43
4.2.1. Aşezarea geografică şi limitele ……………………………………………………...
43
4.2.2. Alcătuirea geologică ...................................................................................................
43
4.2.3. Relieful ……………………………………………………………………………...
44
4.2.4. Clima ………………………………………………………………………………..
45
4.2.5. Hidrografia ………………………………………………………………………….
46
4.2.6. Vegetaţia
……………………………………………………………………………..46
4.2.7. Solurile ………………………………………………………………………...……
48
4.3. Metoda de cercetare
…………………………………………………………………………...49
4.4. Rezultate obţinute ......................................................................................................................
50
Concluzii
…………………………………………………………………………………………..53
Bibliografie
………………………………………………………………………………………..54

3
 INTRODUCERE

Lumea contemporană se confruntă cu numeroase contradicţii politice, economice şi

sociale, dar este animată permanent şi de ideea de progres în scopul asigurării unei vieţi normale
membrilor societăţii. Tendinţa de progres se manifestă în toate planurile activităţii umane,
inclusiv în cel al ştiinţelor şi practicii agronomice.
Producţia agricolă mondială a crescut lent până la mijlocul secolului XX, însă după al
doilea război mondial a existat o perioadă de progres economic evident cu precădere între anii
1950-1984. În această perioadă, producţia agricolă mondială a crescut de 2,6 ori.
Principalii factori implicaţi în dezvoltarea agriculturii în perioada menţionată au fost:
creşterea de soiuri şi hibrizi cu capacitate ridicată de bioconversie a energiei solare, dezvoltarea
producţiei şi a consumului de îngrăşăminte minerale, evitarea pierderilor de recoltă prin
combaterea bolilor şi dăunătorilor cu ajutorul preparatelor chimice de sinteză, folosirea
tehnologiilor superioare de lucrare şi întreţinere a solurilor cultivate.
Îngrăşămintele minerale măresc substanţial recoltele pe unitatea de suprafaţă, însă preţul
lor a crescut vertiginos în ultimul sfert de secol, existând pericolul subţierii sau eliminării
profitului aşteptat prin practica folosirii lor.
Din examinarea datelor statistice cu privire la calitatea solurilor din România se
desprinde concluzia că din cele 9,398 milioane ha teren agricol, circa 7,48 milioane ha au
conţinut scăzut sau foarte scăzut de humus, 6,33 milioane ha sunt caracterizate printr-un conţinut

4
scăzut sau foarte scăzut de fosfor accesibil, 5,11 milioane ha au un conţinut scăzut de azot, 3,4
milioane ha au reacţie acidă sau puternic acidă care trebuie corectată prin aplicare de
amendamente, pe arii mai restrânse exista o slabă aprovizionare cu potasiu şi zinc în forme uşor
accesibile.
Conţinutul optim de humus, azot, fosfor şi de alte elemente nutritive din sol nu poate fi
realizat prin intervenţiile dintr-un singur an, ci prin reveniri repetate de la un an la altul, astfel
încât creşterea acestor însuşiri să se producă treptat, aşa cum s-a produs şi diminuarea lor după
desţelenirea şi luarea solurilor în cultură.
Seceta este unul dintre cei mai importanţi factori limitatori ai nivelului ridicat al
recoltelor şi al valorificării eficiente a îngrăşămintelor aplicate solului, de aceea punerea în
funcţiune a sistemelor de irigaţie amenajate pe 3,2 milioane ha cu precădere în perioada anilor
1980-1990, abandonate în mare parte în ultimul deceniu, reprezintă o grabnică necesitate. La 3-4
ani, seceta afectează creşterea plantelor cultivate în ţara noastră pe o suprafaţă de circa 7
milioane ha, irigaţia poate constitui un mijloc de eliminare, cel putin parţială, a consecinţelor
negative ale acesteia.
CAPITOLUL I
SISTEME DE AGRICULTURĂ

Sistemul de agricultură este constituit dintr-un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini

şi agregate tehnologice, în care solul este folosit ca principală resursă de producţie pentru
culturile agricole, pomicole, viticole, legumicole, floricole ca şi prin creşterea animalelor. Printr-
un sistem de agricultură se înţelege un complex de factori naturali şi antropici care participă la
obţinerea de recolte. Denumirea sistemelor de agricultură s-a facut, în diferite epoci de
dezvoltare a societăţii umane, în funcţie de una dintre caracteristicile sale esenţiale.
În societatea primitivă prefeudală, terenurile erau cultivate până la epuizarea însuşirilor
de productivitate a solulului, după care erau părăsite şi lăsate spre a se înţeleni cu erburi din flora
spontană pentru a-şi reface fertilitatea, după care erau din nou cultivate. Acest sistem de
agricultură s-a numit sistem de agricultură de ţelină. Atunci când populaţia de pe un anumit
teritoriu a crescut atât de mult în cât suprafeţele de teren nu au mai putut satisface sistemul
pastoral de agricultură, a luat naştere sistemul de agricultură cu pârloagă. Acest lucru a dus la
stabilizarea populaţiei pe teritoriul respectiv şi apariţia dreptului de propietate privată, iar
terenurile arabile erau luate necultivate unul sau mai mulţi ani pentru a-i reface capacitatea de
producţie. Mai târziu au apărut şi alte sisteme de agricultură cum a fost cel cu ogor negru,
5
sistemul de agricultură cu asolament altern, în care una dintre cele trei sau patru sole să fie
cultivate cu trifoi.
În secolul al XX-lea s-au dezvoltat doua sisteme importante de agricultură şi anume:
 sistemul de agricultură convenţională, cu două variante: moderat intensivă şi puternic
intensivă;
 sistemul de agricultură alternativă sau biologică, cu mai multe variante, dar care au, în
general, aceleaşi principii.

1.1. Sistemul de agricultură convenţională

Denumirea de agricultură convenţională vrea să exprime un fel de agricultură care s-a
transmis din generaţie în generaţie pănă în perioada contemporană, cu toate progresele ştiinţifice
şi tehnice din domeniu.
Sistemul de agricultură convenţională în varianta moderat intensivă se întâlneşte în
exploataţiile care deţin un procent ridicat de plante prăşitoare în cadrul asolamentului şi o
rotaţie de 2/3 ani, în care locul principal îl ocupă două specii din grupa cerealelor şi anume grâul
şi porumbul. În acest sistem cel mai utilizat îngrășământ este gunoiul de grajd şi în mai mică
măsură îngrăşămintele industriale. Sistemul respectiv corespunde perioadei de început a
utilizării îngrăşămintelor obţinute pe cale industrială, dar care se întâlneşte şi astăzi în multe
exploataţii agricole din ţara noastră. În această variantă de agricultură exploataţia agricolă
dispune de un sistem de creştere a animalelor, de la care rezultă cantităţi suficiente de gunoi de
grajd necesară pentru fertilizarea solurilor.
Sistemul de agricultură convenţională în varianta intensivă se caracterizează prin
mecanizarea procesului de producţie şi utilizarea îngrăşămintelor minerele şi pesticidelor. Acest
tip de agricultură beneficiază şi de soiuri şi hibrizi de mare producţie, cu o mare sensibilitate la
boli şi dăunători, fapt care determină utilizarea unui număr mare de preparate chimice de sinteză
necesare pentru protecţia culturilor. În zonele cu un regim hidric deficitar s-a prevăzut ca verigă
tehnologică obligatorie irigarea culturilor, iar în cele cu exces de umiditate, înlăturarea acestuia.
Exploataţiile agricole care practică agricultura convenţională în varianta puternic
intensivă, de obicei, nu dispun de un sector zootehnic dezvoltat pentru a putea asigura
îngrăşămintele organice necesare menţinerii fertilităţii solurilor. Prin folosirea execesivă a
îngrăşămintelor minerale în special a celor cu azot poate duce la poluarea solului, a apelor şi a
plantelor. În cazul variantei intensive a agriculturii convenţionale s-a ajuns la o specializare a
exploataţiilor agricole pe profiluri (legumicol, viti-pomicol, zootehnic), astfel încât este foarte
greu să se asigure reciclarea gunoiului de grajd sau altor reziduri zootehnice pentru refacerea
fertilizării solurilor.

6
 Agricultura extensivă cu imputuri reduse sau de subzitenţă, se caracterizează prin
producţii slab competitive, care poate afecta într-o anumită măsură mediul înconjurator, inclusiv
calitatea biomasei mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte
substanţe agrochimice (erbicide, insectofungicide, amendamente minerale). Hibrizii şi soiurile
performante nu sunt răspândiţi pe scară largă, acest sistem fiind practicat şi în Romania de către
producătorii individuali.

1.2. Sistemul de agricultură alternativă

Acest tip de agricutură se mai întalneşte şi sub denumirea de agricultură biologică, fiind
considerată o alternativă împotriva fenomenului de poluare apărut în urma folosirii excesive a
produselor chimice în agricultură. Acest termen este nepotrivit deoarece toata agricultura este o
„biologie aplicată” prin care se obţin produse alimentare necesare omului şi animalelor.
Agricultura reprezintă, de fapt, o investiţie a omului în ecosistem şi care poate fi dăunătoare
dacă aceasta este neraţională.
Agricultura biologică este mediu-intensivă şi prin urmare mai putin agresivă în raport cu
factorii de mediu, cu produsele agricole mai puţin competitive din punct de vedere calitativ. În
raport cu mediul înconjurator acest sistem este bine armonizat, tratamentele aplicate pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt în special biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse
de îngrășăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este necesară
certificarea produselor utilizate, produsele fiind comercializate pe o piaţă specială.
Pe plan mondial sunt cunoscute mai multe şcoli de agricultură biologică, ale căror
concepţii de fertilizare a solului depind de fondatorul şcolii. Dintre acestea merită să amintim:
a. Metoda agriculturii biodinamice, aceasta fiind cea mai veche concepţie cu privire la
agricultura biologică şi a fost lansată în Germania de către Rudolf Steiner în anul 1924.
Particularităţile metodei de agricultură biodinamică sunt:
 lucrările agricole, începând cu semănatul, se execută, în măsura în care este posibil,
ţinând seama de poziţia plantelor din sistemul solar şi de poziţia Pământului în raport
astronomic faţă de celelalte planete;
 se pune accentul pe folosirea îngrăşămintelor organice provenite din propia fermă,
compostate după anumite reguli, în acestea introducându-se anumite preparate de natură
bacteriologică şi enzimatică care au ca scop favorizarea proceselor fermentative ce dau
naştere unui humus de calitate;
 pentru prevenirea atacului produs de bolile criptogamice asupra plantelor se recomandă
stropiri cu decoct din planta numită ”umbra iepurelui” sau din urzici, iar împotriva

7
 insectelor dăunătoare se foloseşte un macerat din coajă de copaci. Pentru pomii fructiferi
se recomandă stropirea trunchiurilor, toamna cu o pastă de argilă.
Exploataţia agricolă este considerată ca un organism întreg care posedă atât sector al
culturilor de câmp cât şi sector zootehnic pentru poducerea gunoiului de grajd (Lixandru
Gh., 2003).
b. Metoda agriculturii organico-biologice
A fost elaboarată de Dr. H. Muller în Elveţia (1930) şi se sprijină pe teoria „circuitului
substanţelor necesare vieţii”, exploataţia agricolă trebuind să dispună atât de sector al culturilor
de câmp, al culturilor legumicole cât şi de sector zootehnic. Este o variantă a metodei
agriculturii biologico-dinamică care are scopuri comerciale.
Particularităţile generale ale acestei metode sunt:
 lucrarea superficilă a solului;
 compostarea gunoiului de grajd în grămezi;
 utilizarea unui îngrăşământ obţinut sub forma unei făini din alge marine cu schelet
calcaros;
 folosirea fosfaţilor naturali sub formă de faină precum şi a altor roci, a sărurilor brute de
potasiu, fiind măcinate;
 combaterea dăunătorilor şi a bolilor criptogamice cu preparate din sulf, oxiclorură de
cupru, extracte din plantele rotenona și piretru şi preparate biologice de genul
”Thuringin”;
 împotriva buruienilor se pot aplica tratamente termice şi mecanice;
 metoda respectivă a avut adepti în Franţa şi Belgia.
c. Agricultura organică
Acest sistem nu se deosebeşte în mod evident de agricultura biologică. Termenul de
agricultură organică se referă la o agricultură fără chimicale, acest termen fiind utilizat în special
în ţările de limbă engleză.
Caracteristica principală a agriculturii organice este aceea că recomandă evitarea folosirii, pe
cât posibil, a produselor chimice de sinteză (îngrăşăminte, pesticide, hormoni sintetici), ele fiind
acceptate doar în cazuri excepţionale.
Principalele obiective ale sistemului de agricultură organică sunt:
 obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă şi la costuri rezonabile;
 îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor resurselor mediului înconjurător şi
reducerea la minimum a surselor de poluare;

8
  crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să asigure
cantităţile necesare dezvoltării societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să
permită creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea vieţii cu natura.
Agricultura biologică crează condiţii necesare pentru construirea ecosistemelor naturale,
asigurând dezvoltarea durabilă a societăţii cu precădere în mediul rural. Pentru promovarea cu
succes a unei agriculturi biologice este necesar să se respecte anumite condiţii de către
producătorii agricoli, care se referă mai ales la alegerea judicioasă a asolamentelor, rotaţia
culturilor, fertilizarea, controlul și combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor.
Pierderile posibile de azot din sol sunt reduse la minimum prin fertilizare cu îngrăşăminte
organice naturale, care sunt aplicate în doze optime în funcţie de caracteristicile specifice locale
şi cerinţele plantelor cultivate, prin utilizarea plantelor leguminoase fixatoare de azot şi prin
stimularea activităţii microorganismelor din sol. Acest scop poate fi asigurat prin tehnici de
cultură mai puţin intensive, perioade de timp corect alese pentru lucrările agricole, includerea
culturilor ascunse. Obiectivul final este obţinerea de hrană şi îmbrăcăminte în cantităţi eficiente
omenirii şi de calitate corespunzătoare.
În ţările dezvoltate ale U.E. şi în S.U.A. se practică aşa numita agricultură de precizie
care este cea mai avansată formă de agricultură. Aceasta se întâlneşte pe suprafeţe mai restrânse,
având la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a diferitelor resurse de
mediu, aplicarea în optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un control riguros asupra
posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

1.3. Sisteme de agricultură durabilă (integrată)

Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă o strategie politică enunţată prima dată de
către Brundtland (1927) din cadrul Comisiei Mondiale a Mediului si Dezvoltării, înţelegând prin
aceasta o ”dezvoltare care să satisfacă cerinţele generaţiilor actuale fără a compromite pe cele
ale generaţiilor viitoare de a-şi satisface propiile nevoi” (Raportul Brundtland, 1987, intitulat
”Viitorul nostru comun”). Este vorba de o dezvoltare viabilă din punct de vedere economic,
echitabilă din punct de vedere social și ecologic privită în timp şi spaţiu. O asemenea cerinţă
presupune respectarea anumitor principii de etică şi echitate în care să se implice fiecare individ
al societăţii, fiecare colectivitate umană, organisme politice şi de stat.
Agricultura durabilă se caracterizează printr-o producţie intensivă de produse
competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul înconjurător.
Sistemele integrate, semnifică utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor
tehnologice: pentru lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi
dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi

9
utilizarea rezidurilor rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizarea unor producţii mari,
de calitate superioară şi stabile în unităţile de producţie vegetale si zootehnice.
Sistemele de agricultură durabile (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate
productivă multisectorială, producţia vegetală fiind întodeauna în relaţie directă cu cea din
zootehnie. În acest tip de agricultură, pentru obţinerea unor produse competitive sunt necesare
urmatoarele măsuri:
 diversitatea mare a culturilor vegetale dar, în acelaşi timp, soiuri şi hibrizi cu un potenţial
genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale;
 culturile perene sunt folosite, atât pentru necesităţile sectorului zootehnic cât şi pentru
îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a solului;
 culturile de leguminoase perene şi anuale sunt preferate pentru îmbunătăţirea bilanţului
azotului în sol, culturile ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale,
pentru protecţia solului la suprafaţă împotriva factorilor naturali și antropici agresivi
(ploi torenţiale, vânt, circulaţie necontrolată pe sol);
 utilizarea de materiale organice reziduale provenite de regulă, din sectorul zootehnic (de
preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminete minerale;
 se folosesc pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor, dar şi pentru conservarea stării de
fertilitate a solului. Dozele de îngrăşăminte, sunt stabilite pe baza calculelor de bilanţ a
elementelor nutritive din sol în scopul evitării supradozării, mai ales în cazul azotului,
atât pentru reducerea cheltuielilor de producţie, cât şi a poluării mediului;
 folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând cât
mai mult utilizarea substanţelor chimice;
 de mare importanţă în combatrea buruienilor este și capacitatea plantelor cultivate de
reducere a proliferării acestora, precum şi calitatea lucrărilor mecanice făcute în acest
scop;
 exploatarea raţională şi protecţia pajiştilor şi fâneţelor naturale şi a zonelor supuse
eroziunii printr-un păşunat în sistem controlat;
 furajarea animalelor trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea rasei, iar
manipularea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli în scopul
minimizării poluării. Numărul de animale trebuie să fie corelat cu suprafaţa de teren
agricol al fermei;
 efectuarea în perioada optimă (în funcţie de conţinutul de apă din sol pe adancimea de
lucarare) a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de recoltat şi transport;

10
  trebuie respectate şi anumite condiţii cu privire la pretabilitatea solului faţă de o lucrare
specifică, faţă de numarul de lucrări, sarcina pe osie, presiunea din pneuri, numarul de
roţi pentru protecţia solului împotriva degradării fizice;
 la amenajarea fermei trebuie luate în considerare pe lângă aspectele de protecţia şi
conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii și cele economice şi sociale.
Agricultura durabilă trebuie să devină componenta principală a politicii agrare a statului şi
reprezintă, pentru zonele rurale, cea mai bună perspectivă, aptă să ofere o soluţie integrată
pentru problemele economice, sociale şi de mediu.
Obţiunea pentru un sistem de agricultură durabilă presupune respectarea şi introducerea în
activitatea agricolă a unor măsuri speciale care să păstreze solul sănatos pentru generaţiile
viitoare.
Sistemele agricole sunt stâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu.
Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea
agriculturii durabile. Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării
tehnice, nivelul de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de
respectul pentru natură, pentru mediul înconjurator al tuturor celor care lucrează în acest
domeniu.

CAPITOLUL II
SISTEME DE LUCRARE A SOLULUI

Ţinând seamă de unele particularităţi ale condiţiilor de sol şi climă din diferite zone ale ţării
noastre, sistemele de lucrare a solului sunt diferenţiate pe: terenurile în pantă, pe solurile
nisipoase, sărăturoase, în incintele îndiguite şi pe terenurile amenajate pentru irigaţii.

11
 Un sistem raţional de lucrări ale solului trebuie să urmarească principiul ca terenul să fie
acoperit cu plante de cultură, sau lucrat în permanenţă şi menţinut astfel curat de buruieni,
începând imediat după recoltarea plantei premergătoare, până la însămânţarea culturii
următoare. Începând de la eliberarea terenului de culturi până la însămânţarea următoare se
execută o serie de lucrări ale solului, lucrările aplicandu-se într-o anumită ordine. Sistemul de
lucrări ale solului este diferit, în funcţie de cerinţele plantelor de cultură, condiţiile de sol şi
climă, gradul de îmburuienare a terenului, cultura premergătoare.
Lucrările solului se împart în două categorii: lucrări de bază, care include arăturile şi lucrări
de pregătire propriu-zisă pentru semănat sau lucrări superficiale, de afânare şi mărunţire a
solului pentru creşterea unui pat germinativ.
În funcţie de plantele de cultură, în agricultura României se aplică trei sisteme principale de
lucrare a solului:
 sisteme de lucrări ale solului pentru însămânţările de toamnă;
 sisteme de lucrări ale solului pentru însămânţările de primăvară;
 sisteme de lucrări ale solului pentru însămânţarea culturilor succesive.

2.1. Sisteme de lucrări ale solului pentru însămânţările de toamnă

În condiţiile ţării noastre, culturile care se însămânţează toamna sunt grâul de toamnă, orzul
de toamnă, secara de toamnă, borceagul de toamnă, rapiţa de toamnă, cele mai mari suprafeţe
revenind grâului de toamnă.
Lucrările solului pentru însămânţările de toamnă sunt determinate, în primul rând, de cultura
premergătoare şi anume de timpul de la recoltarea acesteia şi până la semănat. În mod obişnuit
culturile de toamnă se însămânţează după plante care eliberează terenul devreme, şi anume:
grâul, orzul, mazărea, care se recoltează la sfarşitul primăverii şi în prima parte a verii, după
culturi care se recoltează toamna: floarea soarelui, porumbul, sfecla de zahăr, cartofii de toamnă,
soia, precum şi după ierburi perene: trifoi, lucerna etc.
 După culturile care eliberează terenul devreme, cum sunt grâul, orzul, mazărea etc.,
sistemul de lucrări al solului pentru însămânţările de toamnă începe cu arătura de bază, executată
imediat după recoltarea plantelor şi eliberarea terenului de resturile vegetale. Această lucrare
trebuie să se termine în 4-5 zile. Fiecare zi de întârziere este în dauna calităţii lucrării, deoarece
solul se usucă foarte repede în această perioadă.
Dacă în perioada recoltării plantei premergătoare solul este prea uscat şi arătura adâncă ar
ieşi bolovănoasă, este mai bine ca imediat dupa recoltare să se execute o arătură superficială, la
10-15 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată sau să se facă dezmiriştirea cu grapa
cu discuri, la adâncimea de 8-12 cm.

12
 În acest caz se ară adânc după 2-4 săptămâni, când sunt condiţii favorabile efectuării unei
arături de calitate. Pentru semănat se execută 2-3 lucrări superficiale, ultima în preajma
semănatului cu grapa sau cultivatorul.
 După culturile care eliberează terenul mai târziu, deoarece timpul până la semănat este
foarte scurt, recoltarea culturii premergătoare trebuie să se facă repede şi să se scoată din câmp
toate resturile vegetale. De regulă, se recoltează toamna târziu culturile prăşitoare, care, în mod
normal, lasă solul mai afânat şi mai curat de buruieni dacă lucrările de îngrijire au fost executate
corect şi la timp.
Pregătirea terenului pentru însămînţarea culturii următoare trebuie să înceapă cu
executarea arăturii. Adâncimea arăturii se stabileste ţinând seamă de starea de umiditate a
solului. În mod normal, arătura se face la 18-20 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa
stelată, pentru sfărâmarea brazdelor şi aşezarea solului. După arătură, terenul se lucrează cu
grapa cu discuri, în direcţii opuse, de două sau chiar de trei ori, dacă arătura este bolovănoasă şi
solul foarte uscat, pentru mărunţirea bolovanilor.
În cazul în care solul este suficient de bine aranjat se recomandă ca, pentru prevenirea
dezrădăcinării plantelor, înainte de semănat să se execute tăvălugirea.
În toamnele secetoase, care sunt destul de frecvente în multe zone din ţara nostră, după
recoltarea porumbului nu se poate realiza o arătură de calitate. În aceste condiţii, dacă porumbul
a fost bine îngrijit şi solul este curat de buruieni, pregătirea terenului pentru însămânţarea
culturilor de toamnă se poate face numai prin aplicarea a 2-3 lucrări cu grapa cu discuri, în două
direcţii perpendiculare, ultima executându-se în agregat cu grapa stelată sau cu grapa cu colţi.
Prin aceasta se realizează o afânare superficială a solului la 8-12 cm adâncime, ceea ce este
suficient pentru obţinerea unui pat germinativ corespunzător pentru culturile ce urmează a se
însămânţa în toamnă. Această metodă se aplică doar în cazuri excepţionale, deoarece producţiile
obţinute pe astfel de terenuri sunt mai mici decât pe cele arate.
 După leguminoasele perene şi anume trifoi, lucernă, sparceta etc, terenul se ară în
ultimul
an de folosinţă, vara sau toamna. Arătura se face şi într-un caz şi în altul cu plugul cu trupiţă, la
adâncimea de 25-35 cm. În cazul lucernei, pentru evitarea lăstăririi ulterioare, se execută mai
întâi decoletarea plantelor cu plugul obişnuit, la adâncimea de 7-8 cm, iar după circa două
săptămâni se execută arătura adâncă cu plugul cu antetrupiţă.
 După pajişti naturale, slab productive, când terenul se cultivă cu culturi de toamnă, solul
se
desţeleneşte printr-o arătură cu plugul cu antetrupiţă, la adâncimea de 25-30 cm. Dacă stratul de
ţelină este prea gros, se procedează mai întâi la mărunţirea lui cu grapa cu discuri, prin trecerea

13
în două direcţii perpendiculare la adâncimea de 7-8 cm şi după aceasta se execută arătura
adâncă. Dacă terenul arat se poate lucra cu grapa cu discuri, pentru mărunţirea bulgărilor şi a
bucăţilor de ţelină care nu au fost îngropate sub brazdă, atunci când arătura de desţelenire se
prezintă prea afânată, solul se tăvălugeşte imediat cu tavălugi grei, în agregat cu grape cu colţi.
În continuare, până la semănat, terenul se menţine curat de buruieni, prin lucrări cu grapa
sau cultivatorul de câte ori este nevoie, iar înainte de semănat se lucrează cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi reglabili.

Fig. 2.1 Arătura tradiţională

Fig. 2.2 Arătura cu grapa cu discuri şi grapa cu colţi reglabili

2.2. Sistemul de lucrări ale solului pentru însămânţările de primăvară

Primăvara se seamănă cele mai multe culturi, ele pot să urmeze după plante care se
recoltează devreme, ca şi după plante care părăsesc terenul. În primul caz, sistemul de lucrări ale
solului este asemănător cu cel prezentat pentru culturile care se seamănă toamna.
Arătura de vară, care este lucrarea de bază, se execută imediat după recoltarea culturii
premergătoare, fiind urmată de 1-3 lucrări superficiale, după nevoie, pentru menţinerea solului
curat de buruieni şi afânat la suprafaţă. Dacă din diferite cazuri solul este foarte uscat şi nu se

14
poate realiza imediat după recoltarea culturii premergătoare, se procedează la dezmiriştirea
terenului, iar arătura se face mai tarziu, după 2-3 săptămâni, când se ivesc condiţii favorabile.
În cazul culturilor care eliberează terenul târziu, se execută arătura adâncă de toamnă la
adâncimi variabile, în funcţie de condiţiile de climă şi sol, de cerinţele plantelor de cultură şi
care se dovedeşte cea mai economică.
Pe cernoziomuri, adâncimea arăturii poate fi de 20-25 cm, pe podzoluri şi soluri brune de
pădure atât cât este adâncimea stratului de humus, în care caz, concomitent cu arătura se execută
subsolajul la încă 10-15 cm.
Primăvara, până la semănat, se execută lucrări superficial cu grapa cu colţi, cu grapa cu
discuri sau cu cultivatorul combinat.
Culturile de primăvară se însămânţează în trei epoci:
În epoca I, primăvara foarte devreme, imediat după topirea zăpezii (orzul, mazărea,
borceagul, grâul de primavară, ovăzul, lucerna, trifoiul, inul, sfecla, etc.), lucrările solului sunt
mai reduse ca număr, dar variază în funcţie de plantă, de climă, de sol și de starea de afânare și
îmburuienare a solului.
Imediat ce terenul s-a zvântat, arătura se grăpează, folosindu-se grapa cu colţi. Dacă
terenul iese din iarnă curat de buruieni şi afânat, pregătirea pentru însămânţarea culturilor din
prima epocă se poate face numai prin lucrarea cu grapa cu colţi, care se execută o dată sau de
două ori pe an. Uneori după ierni bogate în precipitaţii, primăvara terenul este bătătorit. În acest
caz şi dacă terenul mai este şi îmburuienat, la câteva zile după grăpat se execută o lucrare cu
cultivatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, creându-se astfel patul
germinativ corespunzator, în care apoi se seamănă la cel mult 1-2 zile de la realizarea lucrării.
Pentru a se reduce numărul de treceri cu tractorul pe aceeaşi suprafaţă de teren, au fost
elaborate noi tehnologii cu folosirea pentru pregătirea terenului a unor agregate de maşini,
numite combinatoare, cu ajutorul cărora se execută deodată mai multe procese tehnologice,
evitându-se tasarea excesivă a solului și totodată, reducându-se consumul de carburanţi.
Asemenea combinatoare pot fi formate din grapa cu colţi, grapa elicoidală şi tăvălugul inelar. O
altă combinaţie poate fi formată din vibrocultor, care este un cultivator cu piese active elastice,
grapa elicoidală și tăvălugul inelar. În funcţie de condiţiile pedoclimatice, nivelul producţiilor
obţinute depinde într-o măsură însemnată şi de felul agregatelor folosite.
În vederea însămânţărilor de primăvară îndeosebi pentru plantele cu seminţe mici şi
anume: inul, lucerna, trifoiul, etc, terenul trebuie lucrat cu tăvălugul în agregat cu grapa cu colţi
reglabili, cu colţii îndreptaţi înapoi. Ataşarea grapei este cu atât mai necesară în cazul când se
foloseşte tăvălugul neted.

15
 Pentru culturile care se seamănă mai târziu, în epoca a II-a şi a III-a cum sunt, de
exemplu, porumbul, fasolea, soia, etc, pregătirea terenului se face în mod diferenţiat, în funcţie
de starea solului la ieşirea din iarnă şi evoluţia vremii până la semănat. Daca solul nu a fost arat
din toamnă sau se prezintă în primăvară bătătorit, din cauza precipitaţiilor căzute din abundenţă
în timpul iernii, lucrările de primăvară se încep prin arătura executată la adâncimea de 16-20 cm,
cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În zonele secetoase şi în anii cu precipitaţii puţine, arătura de primăvară se tăvălugeşte şi
se grăpează. Până la semănat, solul se întreţine afânat şi fără buruieni, prin lucrări cu grapa cu
discuri sau chiar cu cultivatorul în agregat cu grapa. Înainte de semănat sau chiar în ziua
semănatului, solul se afânează cu grapa cu discuri sau cu cultivatorul, la adâncimea de
încorporare a seminţelor.

2.3. Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile succesive

În zonele cu precipitaţii suficiente şi pe terenurile irigate, după culturile principale, care
eliberează terenul devreme, în prima jumătate a verii, se practică sistemul culturilor succesive,
numite și culturi duble sau culturi în mirişte.
Sistemul de lucrare şi pregătire a solului pentru culturile succesive începe cu executarea
unei arături superficiale la adâncimea de 14-18 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Pe
terenurile aranjate pentru irigat se recomandă ca înainte de executarea arăturii să se aplice o
udare. Pe solurile uşoare, mai afânate şi curate de buruieni, arătura se poate înlocui cu lucrarea
cu grapa grea cu discuri, executată de două sau chiar de trei ori, în direcţii perpendiculare. Când
arătura rezultată este prea afânată şi solul este uscat, terenul se tăvălugeşte cu tăvălugul neted
sau cu tăvălugul inelar, în agregat cu grapa cu colţi şi apoi se seamănă, iar după semănat se
grăpează din nou cu o grapă ușoară.

2.4. Sistemul de lucrări minimale ale solului

Agricultura modernă, în condiţiile mecanizării complexe şi a existenţei unei game variate
de utilaje şi maşini, creează posibilităţi nelimitate de reducere la minimum a cheltuielilor de
producţie, sporind astfel rentabilitatea acestei ramuri a economiei naţionale. În acest sens, se
manifestă tot mai mult tendinţa de a se reduce numărul lucrărilor agricole, respectiv de pregătire
si fertilizare a solului, de semănat şi de îngrijire a culturilor, de a se reduce astfel numărul
trecerilor tractorului pe terenurile cultivate. Acest sistem urmăreşte în acelaşi timp evitarea
stricării structurii şi a celorlalte proprietăţi fizice a solului, ca urmare a aplicării unui numar
mare de lucrări mecanice.

16
 Sistemul este cunoscut sub denunirea de „sistem de lucrări minimale ale solului”, iar unii
cercetători îl mai numesc şi „sistem optim de lucrare a solului”. Pentru o cultură de porumb care
urmează după grâu sunt necesare cel puțin 12 lucrări, deci tractorul trebuie să parcurgă aceeaşi
suprafaţă de teren de 12 ori. În vederea realizării scopului propus prin sistemul de lucrări
minimale ale solului este necesar să se formeze agregate din diferite maşini agricole, acţionate
de tractor, care execută mai multe lucrări agricole în acelaşi timp, la o singură trecere a
tractorului. Astfel, lucrările de pregătire a solului, aplicarea îngrăşămintelor, a erbicidelor şi
semănatul se pot realiza printr-o singură trecere sau prin două treceri ale agregatului de maşini.
Dacă toate lucrările specificate mai sus se execută printr-o singură trecere a tractorului,
agregatul de maşini trebuie să fie format dintr-un plug cu două sau mai multe brazde, urmat de o
grapă stelată. În faţa tractorului se ataşează o maşină pentru împrăştiat îngrăşăminte, iar alături
de plug se fixează semănătoarea, cu un singur rând, prevăzută cu un dispozitiv de administrat
îngrăşăminte la cuib şi erbicide pe rând. Această variantă a sistemului de lucrări minime se poate
aplica numai în zonele cu umiditate suficientă, unde nu se pune problema acumulării unor
rezerve de apă în sol printr-o arătură făcută înaintea semănatului, toamna. Se poate aplica şi în
alte zone, numai în condiţii de irigare.
În cealaltă variantă, lucrările respective se realizează prin două treceri ale tractorului, la
prima trecere se execută împrăştierea îngrăşămintelor, arătura, grăpatul şi aplicarea erbicidelor
pe toată suprafaţa. La a doua trecere, primăvara, se realizează afânarea solului la adâncimea de
semănat, semănatul şi aplicarea îngrăşămintelor la cuib. Agregatul este alcătuit dintr-un
cultivator montat în faţa semănătorii, care este prevăzut şi cu un dispozitiv de încorporare a
îngrăşămintelor în cuib. La aplicarea metodelor şi tehnologiilor noi în lucrările solului este
necesar să se aibă în vedere înzestrarea tehnică, particularităţile plantelor şi condiţiile
pedoclimatice locale. Ţinând cont de aceşti factori, cea mai potrivită metodă agrotehnică este
aceea prin care se menţine sau se sporește fertilitatea solului, se obţin cele mai mari producţii, se
reduce consumul de combustibil, sporeşte eficienţa economică a măsurilor aplicate.

17
 Fig. 2.3 Scarificator

Fig. 2.4 Cizel şi plug

Fig. 2.5 Paraplow

2.5. Particularităţile lucrărilor solului pe terenurile în pantă, nisipoase, irigate,

sărăturate
Terenurile în pantă sunt supuse procesului de eroziune, stratul de sol de la suprafaţă fiind
transportat la vale de şuvoaiele de apă ce se formează din plorile repezi. Pericolul eroziunii este
cu atât mai mare cu cât creşte mărimea pantei. Eroziunea solului pe terenurile în pantă poate fi
prevăzută şi combătută în special prin metode agrotehnice, între care lucrările solului are o
foarte mare importanţă.
Pe astfel de terenuri, toate lucrările solului trebuie să se execute de-a lungul curbelor de
nivel. În felul acesta, pe terenul arat, brazdele orientate perpendicular pe direcţia pantei opresc
apa, care se înfiltrează în straturile mai adânci ale solului. Această măsură nu se poate aplica
decât în condiţiile unor loturi mari de teren.

18
 Arătura pe astfel de teren se face mai bine cu plugul reversibil, care întoarce brazdele
într-o singură parte, spre amonte, deoarece astfel ele reţin mai bine apa şi împiedică eroziunea
solului.
Dacă panta este mai mare, pentru combaterea eroziunii se iau măsuri speciale, cum ar fi,
de exemplu, executarea de trasee. În cazurile în care panta depăşeşte 30%, pe terenurile
respective nu se mai cultivă plante anuale, ci numai perene, se fac plantaţii pomicole sau terenul
se foloseşte ca păşune.
Terenurile nisipoase
În ţara noastră, peste 500.000 ha sunt acoperite de nisipuri şi soluri nisipoase, din care
mai mult din sudul Olteniei şi în zona de vest a ţării.
Lucrările solului trebuie executate astfel ca nisipul să fie cât mai rar întors de către
uneltele şi maşinile agricole, pentru a împiedica spulberarea lui de vânt. Cât timp solul este mai
ocupat de culturi, îndeosebi de cele semănate în rânduri obişnuite sau de resturile de plante
rămase de la recoltare, sau chiar de vegetaţia spontană, el este apărut împotriva acţiunii vântului.
Ţinând seama de acest lucru, pe nisipuri, pentru semănăturile de toamnă arătura se execută la o
dată mai apropiată de epoca de semănat pentru culturile următoare. Pentru culturile de
primăvară, arătura se execută toamna târziu, în ferestrele din timpul iernii sau chiar primăvara
foarte devreme, când nisipul este umed.
Pe solurile nisipoase şi nisipuri se execută arături la adâncimea de 25-30 cm, asigurându-
se o încorporare mai bună şi mai în adâncime a resturilor vegetale şi a gunoiului de grajd.
Lucrările cu grapa, pe nisipuri trebuie să fie cât mai puţine sau chiar să fie evitate.
Arătura pentru însămânţările de toamnă se lasă negrăpată până la semănat, iar dacă există
pericolul de spulberare se poate renunţa chiar la grăpare. Dacă terenul nu este tasat şi nu este
îmburuienat se poate renunţa la lucrarea cu grapa şi pentru însămânţările de primăvară.
Pentru culturile care se seamănă primăvara târziu, pregătirea solului în vederea
semănatului se face numai cu ajutorul cultivatorului foarte aproape de data semănatului. După
semănat, solul nu se grăpează, pentru a nu se distruge micile rigole formate de brăzdarele
semănătorii, care opun rezistenţă împotriva spulberării.
Toate lucrările solului pe nisipuri şi în special arătura, se fac perpendicular pe direcţia
vântului dominant în zona respectivă, deoarece brazdele şi şanţurile ce se formează între ele
constituie obstacole în calea spulberării nisipului. Pe nisipuri nu se aplică tăvălugirea şi
îndeosebi cea cu tăvălugul umed, deoarece aceasta crează condiţii favorabile spulberării
grăuncioarelor de nisip.
Terenurile irigate

19
 Lucrările solului pe terenurile irigate trebuie să conducă la nivelarea suprafeţii solului şi
pregătirea acestuia pentru aplicarea irigaţiei. Pe terenurile irigate, după recoltarea plantei
premergătoare, rămâne în sol o anumită cantitate de umiditate, arătura, ca şi celelalte lucrări ale
solului se execută întotdeauna la maturitatea fizică a solului.
Arătura pentru semănăturile de toamnă nu va depăşi 20 cm adâncime. Pentru realizarea
unei arături de bună calitate pentru culturile de toamnă, este necesar să se aplice o udare mai
târzie la culturile premergătoare, care asigură la arat umiditatea solului de cel putin 60-65% din
capacitatea de câmp. Pentru culturile de primăvară, adâncimea arăturii variază între 20-30 cm, în
funcţie de cerinţele plantelor. Dintre culturile de primăvară, sfecla de zahăr şi lucerna
reacţionează pozitiv la arătura foarte adâncă de 25-30 cm.
Pe terenurile irigate, după arătura de toamnă solul trebuie să devină nivelat, arătura
facându-se în agregat cu grapa stelată. Primăvara, solul se lucrează cu grapa cu colţi reglabili,
după care se pot semăna culturile din prima epocă. Dacă terenul este tasat, la ieşirea din iarnă, se
poate lucra înainte de semănat cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
Pentru culturile care se seamană în epoca a II-a şi a III-a, solul se lucrează înainte de
semănat cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată. Prăşitul se face mai adânc decât pe
terenurile neirigate şi trebuie să fie corelate cu lucrările pentru irigat.
Terenurile sărăturoase
Solurile sărăturoase sunt ataşate, impermeabile, din care cauză necesită lucrări de afânare
mai dese.
Arătura pe terenurile sărăturoase se poate face la sfârşitul primăverii, când stratul arabil
începe să se usuce sau la începutul toamnei, când acesta începe să se umezească. Dacă arătura se
face când solul are multă umiditate se scot felii din sol care se usucă repede şi se sfărâmă foarte
greu. În stare uscată, aceste soluri aproape că nu pot fi lucrate cu unelte obişnuite. Executarea
arăturii se face cu grijă să nu se scoată la suprafaţă, din adâncime, sol cu conţinut ridicat de
săruri.
Pentru a creea condiţii favorabile infiltrării apei şi spălării sărurilor în profunzime, se
practică afânarea în adâncime a solurilor sărăturoase cu ajutorul scarificatoarelor. În complex cu
lucrările solului, pe terenurile sărăturoase trebuie să se aplice lucrări speciale ameliorative, ca:
folosirea amendamentelor, irigarea pentru spălarea sărurilor etc.

CAPITOLUL III
FERTILIZAREA SOLULUI ÎN AGRICULTURĂ

20
 3.1. Fertilitatea solului şi metodele de dirijare a acesteia
3.1.1. Categorii de fertilitate
Solul, formaţiunea naturală de la suprafaţa litosferei evoluează permanent prin transformarea
rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici. Fiind
locul de transformare continuă a materiei organice, având o compoziţie biochimică complexă,
într-un corp poros ce reţine apa şi aerul, solul capătă o proprietate nouă faţă de roca din care s-a
format şi anume “fertilitatea”. Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin
acumularea progresivă în roca dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor.
Fertilitatea este însuşirea solului de a asigura condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor prin acumularea factorilor de vegetaţie (lumină, apă, aer, căldură, elemente nutritive şi
activitate biologică) şi asigurarea condiţiilor pentru ca aceşti factori să fie folosiţi în cantităţi
îndestulătoare.
Fertilitatea sau rodnicia pământului este o însuşire esenţială a solului care-l deosebeşte
radical de rocă, aceasta având o evoluţie dinamică în timp, sub impactul activităţii umane.
Fertilitatea are un conţinut deosebit de complex şi este o funcţie (rezultantă) a tuturor însuşirilor
sale.
Din punct de vedere agrotehnic este importantă abordarea unitară, sistemică a fertilităţii
solului în vederea modelării conservative a acesteia, cu accent pus pe cerinţele plantelor de
cultură.
Abordarea unitară a corelaţiei dintre fertilitatea solului, cerinţele plantelor şi măsurile
agrotehnice presupune cunoaşterea următoarelor:
 categoriile şi indicatorii fertilităţii solului;
 aprecierea în teren, determinarea în laborator şi parametrizarea indicatorilor fertilităţii
solului în raport cu cerinţele plantelor de cultură;
 monitorizarea şi modelarea fertilităţii solului.
Categorii de fertilitate
În literatura de specialitate se întâlnesc formulate mai multe categorii de fertilitate a solului
printre care: naturală, artificială, relativă şi potenţială.
Fertilitatea naturală este aceea care se formează ca rezultat al procesului natural de formare
a solului şi depinde de toţi factorii naturali care au condus la formarea solului respectiv: roca
mamă, clima, vegetaţia, timpul etc.. Prin fertilitatea naturală sau iniţială se înţelege deci
fertilitatea solului respectiv înainte ca acesta să fie luat în cultură.

21
 Fertilitatea artificială (culturală, efectivă, potenţial agroproductiv) apare în urma intervenţiei
omului prin diferite măsuri pedo-hidro-ameliorative sau agrofitotehnice: fertilizare, amendare,
irigare, desecare, terasare, îndiguire, desfundare etc., efectuate în scopul potenţării fertilităţii
naturale. Însă dacă aplicarea acestor măsuri este defectuoasă, neraţională, se produce diminuarea
fertilităţii naturale a solului prin diferite procese nedorite (salinizare secundară, acidifiere,
înmlăştinire, eroziune etc.).
Fertilitatea relativă apare în urma raportării fertilităţii la cerinţele speciilor de plante
cultivate, la condiţiile de climă, la verigile tehnologice de cultură aplicate etc.. De exemplu,
psamosolurile sunt mai puţin recomandate pentru soia, sfeclă de zahăr, porumb etc. şi mai
favorabile pentru arahide, sorg, pepeni, năut, viţă de vie etc.. Solurile halomorfe se pretează
numai pentru anumite culturi (orez, iarbă de Sudan, muşeţel, sorg etc.). Deci fertilitatea este
relativă, adică un sol este mai puţin fertil pentru unele specii de plante de cultură şi mai fertil
pentru altele.
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea maximă a unui sol de a asigura plantele de
cultură cu apă, substanţe nutritive, căldură şi aer, dar numai după anumite intervenţii ale omului.
De exemplu, solurile mlăştinoase, cu o bogată rezervă de materie organică, după desecare (sau
drenare), după lucrarea lor energică etc. asigură recolte mari, comparabile cu cele realizate pe
solurile fertile. În acest caz a existat un factor limitativ şi anume apa în exces, care după
eliminare permite solului să-şi manifeste întregul potenţial.
Indicatorii fertilităţii solului
Fertilitatea solului poate fi caracterizată printr-o serie de indicatori care, pentru sistematizare,
se pot încadra în patru grupe:
 agrofizici: textura, structura, porozitatea, compactarea (densitatea aparentă, rezistenţa la
penetrare, gradul de tasare, rezistenţa specifică la arat), volum edafic util, indicele
agrofizic al fertilităţii solului;
 hidrofizici: indicii hidrofizici şi relaţiile cu apa, mişcarea apei în sol, permeabilitatea
pentru apă (infiltraţia, filtraţia), capacitatea de a reţine apa (rezerva de apă utilă),
ascensiunea capilară a apei (aport freatic);
 agrochimici: reacţia solului, capacitatea de schimb ionic, gradul de saturaţie în baze,
conţinutul de elemente nutritive;
 agrobiologici: humusul, activitatea biologică (numărul organismelor din sol, activitatea
enzimatică, respiraţia solului, indicatorul biologic al fertilităţii solului), starea fitosanitară
(potenţialul de îmburuienare – rezerva de seminţe de buruieni şi cartarea buruienilor,
prezenţa dăunătorilor şi a agenţilor fitopatogeni).

22
 3.2. Indicatori agrofizici ai fertilităţii solului
3.2.1. Volumul edafic util (VE) sau grosimea fiziologic utilă, reprezintă grosimea
solului până la rocile compacte şi masive sau stratele de materiale cu peste 90% fragmente
scheletice, având grosimea peste 20 cm. Cunoaşterea VE este necesar pentru numeroase scopuri
practice agrotehnice (amplasarea culturilor, adâncimea intervenţiilor tehnologice etc.) fiind un
indice de ansamblu pe profilul cultural al solului care ne arată conţinutul de material fin util
plantelor pentru a le furniza apă şi elemente nutritive şi pentru a asigura pătrunderea sistemului
radicular.
Odată cu creşterea conţinutului de material scheletic (bolovani, pietre şi pietriş) şi/sau
micşorarea adâncimii la care apare roca dură, adică odată cu micşorarea VE, condiţiile de
creştere a plantelor devin din ce în ce mai precare. În acelaşi VE, în zonele mai puţin umede,
scade nu numai spaţiul de dezvoltare al rădăcinilor ci şi posibilitatea de aprovizionare a plantelor
cu apă şi substanţe nutritive.
În stratul arabil (0-30 cm) se întâlnesc majoritatea rădăcinilor plantelor, însă, în cazul
culturilor perene, al celor cu sistem radicular profund, o parte din rădăcini explorează stratul
subarabil. Dezvoltarea în profunzime a solului şi creşterea volumului edafic util este un proces
pedogenetic evolutiv îndelungat care este influenţat în mică măsură de tehnologiile agricole.
Este important însă ca agrotehnica aplicată să regleze în favoarea plantelor de cultură însuşirile
edaficului util şi mai cu seamă să evite diminuarea acestuia prin eroziunea părţii superioare
fertile.
3.2.2. Textura constituie una din însuşirile cele mai importante şi mai stabile ale solului.
Aceasta influenţează regimul termic, hidric, de aer şi nutritiv, capacitatea de adsorbţie,
acumularea humusului, condiţiile de executare a lucrărilor solului, dozele şi epocile de aplicare a
îngrăşămintelor, amplasarea culturilor etc.
Deoarece textura solului influienţează în mare parte agrotehnica aplicată este important
să cunoaştem textura solului prin apreciere în teren şi analiza granulometrică în laborator.
Încadrarea unui sol într-o clasă texturală se face în funcţie de proporţia de argilă (cu ø <0,002
mm), praf (ø 0,02-0,002 mm) şi nisip (2-0,02 mm) (tabelul 3.1).
În teren textura solului se determină diferenţiat pe straturile solului sau numai în arabil şi
subarabil, prin examinarea probei cu ochiul liber, sub lupă şi supunând-o la diferite încercări
simple (consistenţă la uscat, senzaţie la frecare în stare umedă, aderenţă, plasticitate, rulare şi
modelare la umed etc.).

23
 Tabelul 3.1.
Grupe de clase şi clase texturale (SRTS, 2003)

Simbol pentru Cod Denumire Argilă Praf Nisip

Hărţi Tabele <0,002 0,002-0,02 2-0,02
mm mm mm
G G 01 Texturi grosiere <12 <32 >56
N N 10 Nisip <5 <32 >63
U U 20 Nisip lutos 6-12 <32 56-94
M M 03 Texturi mijlocii 13-32 <32 35-87
S S 30 Lut nisipos 13-20 <32 48-87
L L 40 Lut 21-32 <79 <79
F F 05 Texturi fine >33 <67 <67
T T 50 Lut argilos 33-45 <67 <79
A A 60 Argilă >46 <54 <54

SRTS-2003: Sistemul Român de Taxonomie a solurilor

Textura grosieră (nisipoasă, nisipo-lutoasă) determină conţinut mic de humus şi
substanţe nutritive, structură slab dezvoltată, permeabilitate mare pentru apă şi aer, dar
capacitate mică de reţinere a apei, complex coloidal slab reprezentat etc.. Pe astfel de soluri
lucrările solului se reduc la minim posibil, terenul se menţine cât mai mult acoperit pentru a
evita eroziunea eoliană şi pierderea apei din sol, fertilizarea predominant organică şi cu
îngrăşăminte verzi, completată cu fertilizare minerală în doze mici şi repetate. Plante care
valorifică bine solurile nisipoase: cartoful, sfecla, viţa de vie, tutun, ricin, sorg, orz, pepeni,
fasoliţă, pomi (piersic, cais, vişin, nuc).
Textura mijlocie (luto-nisipoasă, lutoasă, luto-argiloasă) conferă cele mai bune condiţii
tuturor proceselor din sol şi respectiv plantelor de cultură. Majoritatea plantelor de cultură se
dezvoltă cel mai bine în cazul solurilor cu textură mijlocie. Solurile care au o textură mijlocie
prezintă o structură stabilă, bine dezvoltată, porozitate, permeabilitate şi capacitate de
înmagazinare a apei corespunzătoare unui bun regim aerohidric, se lucrează relativ uşor într-un
interval larg de umiditate.
Textura fină (argilo-lutoasă, argiloasă) prezintă permeabilitate mică pentru apă şi aer,
conţinut mare de humus şi elemente nutritive, dar compactitate mare şi capacitate mică de

24
încălzire a solului. Pe profilul solurilor cu textură fină însuşirile hidrofizice sunt din ce în ce mai
puţin favorabile ca urmare a creşterii conţinutului de argilă. Adâncimea de lucrare a acestor
soluri trebuie să fie corelată cu grosimea orizontului bioacumulativ, completat cu mobilizarea
fără întoarcere a stratelor mai profunde. O permeabilitate scăzută, care provoacă deseori băltirea
apei la suprafaţa solului, poate fi îmbunătăţită prin scarificare, afânare adâncă sau desfundare.
Plantele de cultură care valorifică solurile cu textură fină sunt: grâul, orzul, porumbul,
leguminoasele perene (trifoi, lucernă) sau anuale (soia, mazăre).
Dintre metodele agrotehnice de modificare a texturii menţionăm arătura foarte adâncă şi
desfundarea (când textura stratului subarabil e diferită de cea a stratului arabil), aducerea de
material nisipos (pe terenul argilos) sau de material argilos (pe terenul nisipos), însă aceasta din
urmă este o lucrare extrem de costisitoare.
Când textura, structura, reacţia etc. stratului subarabil sunt mai puţin favorabile, arătura
se va adânci treptat de la un an la altul.
3.2.3. Structura solului
Fertilitatea unui sol este strâns legată de starea lui structurală. Prin lucrările agrotehnice
trebuie să îmbunătăţim starea structurală sau cel puţin să prevenim degradarea structurii solului.
Cercetarea structurii solului sub aspect agrotehnic se face în mod direct, în teren unde se
apreciază: forma (tipul) structurii, gradul de dezvoltare (degradare) etc., sau în laborator unde se
determină stabilitatea hidrică (hidrostabilitatea) şi mecanică a elementelor structurale.
În câmp cercetarea structurală a solului se face, în primul rând, prin observare a modului
de revărsare a brazdei în urma plugului precum şi după felul de mărunţire a solului în urma
uneltelor şi maşinilor cu care se lucrează. Cele mai corecte observaţii în câmp asupra structurii
se fac la starea de umiditate reavănă a solului prin palparea, presarea şi desfacerea
(individualizarea) agregatelor din masa solului. Gradul de dezvoltare a structurii se apreciază
după criteriile menţionate în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2
Gradul de dezvoltare a structurii solului (Borlan Z.,1993)

Specificare Modalităţi practice de recunoaştere

Bine >75 % din masa solului este organizată în agregate
dezvoltată structurale, stabile, vizibile, aderente unele de altele şi care se
individualizează uşor;
Moderat 25-75 % din masa solului este organizată în agregate
dezvoltată structurale, moderat stabile şi uşor observabile;
Slab < 25 % din masa solului este organizată în agregate

25
 dezvoltată structurale întregi; elementele structurale sunt greu observate;
Structură agregatele structurale sunt distruse în cea mai mare parte prin
distrusă lucrările agricole anuale;
Structură masa solului apare legată în bulgări compacţi, cu diametrul
bulgăroasă peste 15 mm;
Nestructurat nu se observă agregate structurale în masa solului; materialul
de sol este masiv, dacă prezintă coeziune şi monogranular,
dacă este necoeziv.

Formarea structurii este favorizată de fertilizarea cu îngrăşăminte organice, de coloizii

organici şi minerali, de activitatea vieţuitoarelor din sol, de alternanţa dintre îngheţ şi dezgheţ,
de rădăcinile plantelor.
Degradarea, pulverizarea structurii, are loc prin lucrarea excesivă a solului, îndeosebi
când este prea uscat sau prea umed, prin tasare, salinizare, fertilizare minerală cu îngrăşăminte
cu cationi monovalenţi etc..
În procesul de cultivare a plantelor structura solului este supusă la aceste două fenomene
contrare: de distrugere şi de refacere. În funcţie de caracteristicile tehnologiei aplicate poate
domina unul dintre fenomene. Prevenirea proceselor de degradare presupune o serie de măsuri
tehnologice, care pot fi rezumate astfel: rotaţia culturilor şi un mod adecvat de lucrare a solului,
menţinerea unei “proporţii de humus” suficiente şi evitarea epuizării solului, prevenirea
acidifierii solului prin cultivare, favorizarea activităţii mezofaunei, evitarea rămânerii
„dezgolite” a solului în perioada ploilor torenţiale.
Structura solului se poate reface prin: aplicarea sistematică a îngrăşămintelor organice
(gunoiului de grajd, gunoiului de păsări), a îngrăşămintelor verzi, a resturilor vegetale tocate, a
amendamentelor calcaroase; practicarea asolamentelor cu solă săritoare (cu lucernă, trifoi,
sparcetă sau graminee perene); cultivarea leguminoaselor anuale pentru boabe şi în general a
plantelor semănate în rânduri apropiate (la 12,5 cm); executarea corectă a lucrărilor solului, la
umiditatea potrivită, printr-un număr de treceri cât mai redus etc.; folosirea unor substanţe
chimice (tip crilium).
3.2.4. Porozitatea totală reprezintă totalitatea spaţiilor capilare (cu ø sub 1 mm, prin
care circulă de obicei apa–porozitatea capilară) şi necapilare (cu ø peste 1 mm, prin care circulă
de obicei aerul–porozitatea necapilară, de aeraţie) din masa solului. Porozitatea totală a solului
se determină indirect pe baza unei formule cunoscând densitatea aparentă şi specifică a solului
respectiv, iar porozitatea capilară şi necapilară se determină în mod direct, folosind metoda cu
probe în aşezare naturală, recoltate în cilindrii.

26
 Valorile porozităţii totale oscilează, în general, între limitele de 40-60 %, cu cât un sol
este mai tasat, cu atât valorile porozităţii totale sunt mai mici (42-45 %). În stratul arabil, afânat,
valorile reprezintă, în general, 48-50%. Valorile cresc simţitor pe măsură ce creşte conţinutul de
materie organică. Ele sunt de ordinul a 60-70 % în solurile organo-minerale (soluri de sere sau
pajişti din zonele umede) şi pot ajunge la peste 80% la turbe.
Se apreciază, în general, că stratul arat este bine lucrat, afânat, când porozitatea totală
este între valorile de 48-55 % din care 2/3 (30-36 %) reprezintă porozitatea capilară (de reţinere
a apei) şi 1/3 (18-24 %) reprezintă porozitatea necapilară (de aeraţie).
Ameliorarea porozităţii solului se realizează prin: lucrările solului pentru porozitatea
necapilară (lucrări de afânare sau de tăvălugire) şi prin măsuri de refacere a structurii solului
pentru porozitatea capilară.
3.2.5. Compactarea solurilor
Este o adevărată problemă a agriculturii din ţara noastră. Ea se produce fie natural, în
cazul solurilor argiloase, aluviale, nisipoase etc., fie din cauze antropice, prin trecerile repetate
ale agregatelor agricole, mai ales când solul este umed.
Compactarea se exprimă prin densitatea aparentă, gradul de tasare şi rezistenţa la
penetrare. Ea înrăutăţeşte permeabilitatea pentru apă şi aer, limitează pătrunderea rădăcinilor,
măreşte rezistenţa specifică la arat etc.
Determinarea densităţii aparente se bazează pe prelevarea de probe de sol în aşezare
nemodificată folosind cilindrii metalici cu volum cunoscut şi raportând masa solului uscat în
etuvă la volumul total al probei. Valorile acesteia oscilează în general între 0,9-1,5 g/cm 3.
Interpretarea densităţii aparente trebuie să se finalizeze din punct de vedere agrotehnic prin
precizarea intervenţiilor necesare, ţinând cont totodată de beneficiarul acestor intervenţii:
optimul pentru plante, procese ce dorim să le dirijăm, ameliorarea fertilităţii solului etc.
În stratul arat această însuşire se modifică direct prin lucrările solului, scade la arat,
discuit, cultivaţie, lucrat cu freza, grapa şi creşte (solul se tasează) la lucrarea cu tăvălugul, sau
indirect în funcţie de calitatea lucrărilor solului, modul de fertilizare, de organizare a
asolamentelor etc..
La efectuarea intervenţiilor agrotehnice de modificare a densităţii aparente trebuie avut
în vedere tendinţa solului de revenire la o densitate de echilibru, specifică proprietăţilor
intrinseci ale solului şi efectului culturalizării (degradant, conservativ, ameliorator). În orizontul
subarabil densitatea aparentă este de regulă mărită de talpa plugului şi trecerile repetate pe teren,
reducerea acesteia se face prin lucrări de scormonire, scarificare şi desfundare.
Valorile densităţii aparente preferate de majoritatea plantelor de cultură variază între 1,0-
1,4 g/cm3. Se consideră că solul este prea afânat când densitatea aparentă este sub 1,0 g/cm 3 şi

27
este prea tasat când aceasta este peste 1,4 g/cm 3. Valorile de 1,0-1,2 sunt optime pentru cartofi,
sfeclă, morcovi, pătrunjel, ridichi iar valorile de 1,2-1,3 g/cm3 sunt preferate de cereale păioase,
porumb, floarea soarelui.
Activitatea biologică din sol se desfăşoară normal în solurile afânate şi bine aerate.
Nitrificarea are o intensitate maximă la densităţi aparente de 1,11-1,15 g/cm 3 şi este foarte
scăzută la valori mai mari de 1,5 g/cm3.
Determinarea rezistenţei la penetrare este o metodă simplă şi eficientă de evaluare a
stării de tasare a solului, corelată cu umiditatea solului. Determinarea rezistenţei la penetrare
reprezintă de asemenea o cale simplă de estimare indirectă a rezistenţei la arat sau altor lucrări
ale solului, precum şi dezvoltarea şi pătrunderea în sol a sistemului radicular. Asemănarea dintre
vârful de penetrare al penetrometrului şi rădăcini este evidentă.
Cercetările experimentale arată că la valori sub 10-15 daN/cm 2 rezistenţa la penetrare nu
influenţează negativ pătrunderea în sol a rădăcinilor, în timp ce la valori mai mari de 35-50
daN/cm2 aceasta este aproape nulă.
Gradul de tasare reprezintă un indicator complex care include atât densitatea aparentă
(porozitatea totală, porozitatea minim necesară) cât şi textura. Porozitatea minim necesară este
considerată ca valoarea minimă a porozităţii totale, care la un conţinut de argilă dat, poate
asigura în sol condiţii fizice satisfăcătoare. Gradul de tasare, pe lângă utilizarea lui ca indicator
general al stării de aşezare se foloseşte în practică pentru stabilirea necesităţii lucrărilor de
afânare a solurilor excesiv tasate.
Criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea necesităţii de permeabilizare a solului
pentru ai regla regimul hidrofizic sunt: argilă în strat arat peste 40%, densitatea aparentă frecvent
peste 1,4 g/cm3, rezistenţa la penetrare peste 30-50 daN/cm 2, gradul de tasare a solului mai mare
de zero.
Pe solurile compacte, indiferent de originea acestui proces, se ridică problema combaterii
compactării. Aceasta se poate realiza pe cale mecanică, prin lucrări executate la adâncimea
stratului compactat: lucrări de subsolaj (scormonire) la 35-40 cm adâncime pe solurile cu
compactare de mică adâncime şi lucrări de scarificare (afânare adâncă) la adâncime de 60-70 cm
pe soluri cu compactare de adâncime. Cercetările efectuate au arătat că această lucrare trebuie
repetată la intervale de 5-6 ani.
Lucrările de afânare pe cale mecanică a solurilor compacte nu reprezintă un remediu de
durată, deoarece solurile astfel afânate se recompacteză uşor, ceea ce face necesară revenirea
periodică cu astfel de lucrări şi prezintă pericolul ca, în timp, intensitatea recompactării şi
destructurării să crească. Lucrările mecanice de afânare şi reafânare a solurilor compactate
trebuie de aceea însoţite de măsuri de prevenire a compactării. Este necesar să se adopte rotaţii

28
de lungă durată cu culturi amelioratoare, să se asigure fertilizare raţională şi bilanţ pozitiv al
humusului, să se optimizeze sistemul de lucrare al solului asigurându-se calitate superioară a
lucrărilor.
Totodată sistemul de maşini trebuie astfel concepută încât să se reducă efectele negative
asupra solului, îndeosebi prin limitarea presiunii pe sol. În exploatare se va urmări reducerea
numărului de treceri şi în mod deosebit eliminarea lucrărilor şi traficului în condiţii
necorespunzătoare de umiditate, dar şi folosirea tractoarelor cu balonaj mărit şi presiune joasă în
anvelope.
În prezent este unanim acceptatã ca una dintre cele mai negative consecinţe a agriculturii
convenţionale, compactarea de suprafaţă (secundarã) și stratificarea profilului de sol.
Cauzele compactării solului sunt multiple, din acestea derivã si metodele de corectare a
acesteia, în sinteză fiind următoarele: prelucrarea solurilor la umiditatea adecvatã, reducerea
numărului de treceri pe suprafaţa solului, scăderea presiunii utilajelor agricole pe unitate de
suprafaţă, asolamente cu un număr mare de culturi neprăşitoare, variaţia adâncimii de lucrare a
solului, îmbunătăţirea drenajului solului, creşterea materiei organice din sol.
Rezistenţa specifică la arat, adezivitatea, gonflarea, contracţia, consistenţa, plasticitatea,
indicele agrofizic al solului etc., sunt alţi indicatori care urmăresc evaluarea şi parametrizarea
optimului agrofizic al solului în raport cu planta şi tehnologia de cultură. Aceşti indicatori sunt
utilizaţi în special în activitatea de cercetare, iar metodele de determinare şi interpretare sunt
prezentate la lucrările practice de agrotehnică.

3.3. Indicatori hidrofizici ai fertilităţii solului

Indicatorii hidrofizici ai fertilităţii solului utilizaţi în practica agricolă sunt: indicii
hidrofizici şi relaţiile solului cu apa, mişcarea apei în sol, permeabilitatea pentru apă (infiltraţia,
filtraţia), capacitatea de a reţine apa (rezerva de apă utilă), ascensiunea capilară a apei (pentru
solurile cu aport freatic) etc.
3.3.1. Indicii hidrofizici ai solului reprezintă valorile umidităţii la care se petrec
schimbări evidente în ceea ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei din sol. Dintre
indicii hidrofizici unii au legătură cu intervalul umidităţii active (IUA), având o importanţă
practică deosebită - coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea de câmp,
iar alţii ne dau orientare în privinţa repartizării spaţiului lacunar din sol-capacitatea capilară,
capacitatea totală pentru apă. Importanţa practică a indicilor hidrofizici ai solului este dată de
precizarea relaţiilor care există între sol-umiditatea acestuia şi tehnologia aplicată (limitele şi
intervalele de traficabilitate, lucrabilitate). Indicii hidrofizici se pot materializa prin indicarea
conţinutului de apă al solului în momentul apariţiei unei schimbări privind proprietăţile amintite.

29
 Valoarea umidităţii corespunzătoare diferiţilor indici hidrofizici este dependentă de o
serie de factori: textură, structură, conţinut de humus, starea de aşezare a solului etc. Din această
cauză încadrarea în limite de favorabilitate universal valabile a indicilor hidrofizici este foarte
dificilă având în vedere diversitatea tipurilor de soluri la nivel naţional, regional sau chiar local.
În acest sens, şi în scop practic, determinarea acestora se finalizează prin interpretarea lor
diferenţiată pe însuşirile intrinseci ale solului analizat la nivel de teritoriu ecologic omogen.
Mişcarea apei în sol este un fenomen deosebit de important pentru definirea
caracteristicilor şi fertilităţii solului. Ea condiţionează pătrunderea în sol a apei din precipitaţii
sau irigaţie (permeabilitatea), răspândirea ei în sol, drenarea excesului de apă, consumul
productiv de către plante, pierderile neproductive prin evaporaţie etc.
3.3.2. Permeabilitatea pentru apă a solului este proprietatea acestuia de a permite
circulaţia mai lentă sau mai rapidă a apei. Ea mai este definită ca proprietatea solului de a fi lăsat
să fie străbătut de un curent descendent de apă. Permeabilitatea se exprimă prin cantitatea de apă
care poate trece printr-o probă de sol, într-un timp dat.
Permeabilitatea pentru apă a solului depinde în principal de doi factori: mărimea
porozităţii totale şi diametrul porilor. În mod indirect permeabilitatea solului pentru apă este
influenţată şi de textura, structura solului, conţinutul de humus, gradul de afânare al solului etc.
care de fapt influenţează direct porozitatea şi diametrul porilor. Pătrunderea apei din precipitaţii
în sol şi creşterea rezervelor de apă pe profilul solului depinde sau este influenţată de cantitatea
şi intensitatea precipitaţiilor, de temperatura apei şi solului, de panta şi expoziţia terenului, de
diferenţierea texturală a profilului de sol.
În cazul solurilor cu stratificaţii, permeabilitatea pentru apă depinde de proprietăţile
hidrofizice ale orizontului cel mai puţin permeabil, de textura şi compactitatea acestuia. În
procesul de pătrundere şi trecere a apei prin sol se disting două faze: infiltraţia sau
permeabilitatea solului nesaturat şi filtraţia sau permeabilitatea solului saturat.
Infiltraţia are valori mari la început, când solul este uscat, pe măsura saturării solului cu
apă, a gonflării acestuia etc. valoarea vitezei de infiltraţie scade. În cazul când aportul apei
gravitaţionale continuă, procesul infiltraţiei trece direct în procesul de filtraţie. În mod obişnuit,
viteza filtraţiei este de zeci de ori mai mică decât cea de infiltraţie. Viteza de filtraţie reprezintă
viteza de percolare a apei gravitaţionale.
Cunoaşterea permeabilităţii pentru apă a solului prezintă importanţă pentru stabilirea
măsurilor agrotehnice de îmbunătăţire a acesteia (scarificări, afânări, drenuri, amendări) şi o mai
bună dirijare a regimului apei în sol, pentru irigaţii (calculul duratei udării, calculul mărimii
debitului de apă).

30
 Permeabilitatea este excesivă la solurile nisipoase şi foarte mică la solurile argiloase.
Solurile bogate în humus, structurate şi afânate, au o porozitate bună fiind permeabile, în timp ce
solurile cu conţinut redus de humus, cu predominarea proceselor de argiloiluviere, cu structură
distrusă, formează strate impermeabile.
Pătrunderea apei în sol este favorizată pe terenurile plane sau cu pantă redusă de
afânările efectuate, de continuitatea pe verticală a porilor, de ameliorarea indicilor agrofizici ai
solului etc., iar pe terenurile în pantă de prezenţa vegetaţiei ierboase, a brazdelor pe direcţia
curbelor de nivel.
Creşterea permeabilităţii şi a capacităţii de înmagazinare a apei în sol se realizează în
primul rând prin lucrările de bază ale solului şi prin lucrări pedoameliorative, dar şi în mod
indirect prin fertilizare organică şi asolamente adecvate.
Umiditatea momentană, rezerva de apă totală şi utilă existentă la un moment dat în
sol permite aprecierea posibilităţilor de aprovizionare a plantelor cu apă, serveşte în tehnica
irigaţiei, la determinarea regimului hidric al solului şi pentru a preciza măsurile agrotehnice care
trebuie luate. Acestea se determină pe adâncimea care interesează, de regulă pentru stratul de sol
în care se dezvoltă majoritatea rădăcinilor.
3.3.3. Apa capilară circulă în sol, sub acţiunea forţelor capilare, în toate sensurile.
Mişcarea are loc întotdeauna dinspre zonele mai umede spre cele mai puţin umede. Apa din
precipitaţii sau irigaţie se înmagazinează în straturile mai profunde ale solului. În perioadele
secetoase apa capilară se mişcă în sens ascendent de la nivelul pânzei de apă freatică sau a
straturilor mai umede din adâncime, spre straturile de la suprafaţă, mai uscate. Apa capilară
circulă, de asemenea, lateral pentru egalarea diferenţelor de potenţial al apei.
Pentru practica agricolă există următoarele trei fenomene legate de ascensiunea capilară
a apei în sol cu semnificaţie deosebită:
 ascensiunea capilară în solurile la care apa freatică se găseşte la adâncime suficient de
redusă pentru ca ridicarea prin capilaritate să atingă profilul de sol;
 prezenţa franjului capilar în cuprinsul stratului de sol explorat de sistemul radicular al
plantelor de cultură conduce la folosirea unei părţi din apa care ajunge la nivelul
rădăcinilor prin ascensiune capilară. Această cantitate de apă se numeşte aport freatic şi
ea se ia în calcul la stabilirea necesarului de apă;
 ascensiunea capilară a apei din straturile superioare ale solului poate conduce la
pierderea prin evaporare a apei din sol. Execuţia unei afânări superficiale cu spaţii largi
necapilare şi întreruperea corespondenţei porilor cu aerul atmosferic împiedică urcarea
apei prin capilaritate până la suprafaţă, deci se micşorează evaporaţia apei.

31
 Cunoaşterea caracteristicilor ascensiunii capilare a unui sol, a înălţimii şi vitezei de
urcare a apei, prezintă importanţă practică. Se pot face astfel aprecieri privind posibilitatea
folosirii de către plante a apei din pânza freatică sau din straturile umede mai profunde ale
solului. La majoritatea solurilor ascensiunea capilară nu depăşeşte 2 m. În aceste cazuri dacă
pânza de apă freatică este la o adâncime mai mare de 2 m faţă de ramificaţiile radiculare, apa
freatică nu poate fi folosită de plante. La solurile nisipoase apa urcă prin capilare numai 0,5-1 m
şi până la 4 m la solurile argiloase.
De mare importanţă este şi viteza de urcare a apei capilare în sol. Astfel, la o viteză mică
chiar dacă în sol există rezervă de apă accesibilă, afluxul ei spre rădăcini are loc prea încet faţă
de cerinţele plantelor. De asemenea când capilaritatea solului este prea mare peste 70% din
porozitatea totală (caracteristic solurilor degradate, tasate, nestructurate) se deplasează către
suprafaţa solului o cantitate prea mare de apă şi se intensifică evaporarea. Ascensiunea capilară
cea mai favorabilă se întâlneşte la solurile mijlocii, bine structurate.
Ameliorarea indicatorilor hidrofizici ai fertilităţii solului se realizează prin măsurile de
reglare a regimului de apă al solului, măsuri care să asigure înmagazinarea şi păstrarea apei în
sol, îndepărtarea excesului de apă şi a cauzelor acestuia etc.

3.4. Indicatori agrochimici ai fertilităţii solului

Indicatorii agrochimici sunt reacţia solului, capacitatea de reţinere şi schimb a ionilor
aflaţi în soluţia solului, conţinutul în elemente nutritive etc.
Reacţia solului este una din cele mai importante proprietăţi ale solului ca mediu pentru
creşterea plantelor. Ea poate fi acidă, neutră sau alcalină şi este determinată de ionii H + şi OH-
aflaţi în soluţia solului. Reacţia solului se exprimă prin indicele pH şi reprezintă logaritmul
negativ al concentraţiei ionilor de hidrogen. pH-ul apei pure reprezintă punctul de neutralitate al
scării pH şi are valoarea 7. Prin acidulare valoarea acestui indice se micşorează de la 7 spre 1,
iar prin alcalizare creşte de la 7 spre 14. Intervalul de variaţie este astfel de la 1 la 14 (tabelul
3.2).

Tabelul 3.2

Aprecierea reacţiei solurilor după valorile pH (Borlan Z., 1994)

pH Aprecierea reacţiei pH Aprecierea reacţiei

sub 3,5 extrem de acidă 6,81-7,20 Neutră

3,51-4,30 foarte puternic acidă 7,21-8,40 slab alcalină

32
 4,31-5,00 puternic acidă 8,41-9,00 moderat alcalină

5,01-5,80 moderat acidă 9,01-9,40 puternic alcalină

9,41-10,00 foarte puternic alcalină

5,81-6,80 slab acidă
peste 10,01 extrem de alcalină

Mediul optim pentru plante, sub aspectul reacţiei, este foarte diferit. În general, plantele
nu suportă un pH mai mic de 4-5 sau unul mai mare de 9. Majoritatea plantelor preferă reacţia
neutră (pH = 6,8-7,2), altele pe cea slab acidă (pH = 5,8-6,8) şi puţine pe cea slab alcalină (pH =
7,2-8,4). Valorile extreme ale pH-ului trebuie corectate cu ajutorul amendamentelor.
Pe solurile acide se folosesc piatră de var măcinată, var nestins, var stins, marnă, tuf
calcaros, carbonat de calciu rezidual, spumă de defecaţie de la fabricile de zahăr, zgură metalică
de furnal etc. Pe solurile alcaline se aplică fosfogips, gips, praf de lignit, sulf nativ, celolignină,
clorură de calciu.
Cunoaşterea reacţiei solului şi ameliorarea acesteia este deosebit de importantă deoarece
de aceasta depinde: comportarea plantelor de cultură şi a microorganismelor din sol, mobilitatea
elementelor nutritive, efectul erbicidelor aplicate la sol etc.
În mod obişnuit dozele de amendamente calcaroase folosite pentru corectarea acidităţii
solurilor sunt cuprinse între 2 şi 8 t/ha. Se consideră că pentru a schimba reacţia solului cu o
unitate pH, în condiţii obişnuite sunt suficiente în medie 2-2,5 t/ha CaCO 3 pentru solurile cu
textură uşoară şi 3,0-3,5 t/ha CaCO3 pentru solurile grele.
Ameliorarea solurilor saline şi alcaline se realizează printr-un complex de măsuri care
cuprind: amendarea gipsică, spălarea sărurilor, cultivarea unor plante tolerante la sărăturare şi
altele. Solonceacurile cer mai ales lucrări de spălare şi drenaj, soloneţurile cer pe lângă aceste
măsuri şi aplicarea amendamentelor cu gips (materiale cu reacţie fiziologică acidă care conţin şi
calciu în vederea înlocuirii sodiului din complex).
Dozele de amendamente se calculează ţinând cont de conţinutul solului în sodiu
schimbabil, alcalinitatea dată de carbonaţii şi bicarbonaţii de sodiu, de capacitatea de schimb
cationic a solului ca şi de valoarea de acidifiere a materialului utilizat ca amendament.
Conţinutul de elemente nutritive mobile (accesibile sau asimilabile) reprezintă un
factor de vegetaţie indispensabil plantelor. Pentru completarea deficitului de elemente nutritive,
se folosesc îngrăşăminte naturale şi chimice, biopreparate, îngrăşăminte verzi, asolamente cu
solă săritoare etc. Necesitatea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se stabileşte pe

33
baza analizei agrochimice a solului şi stabilirea elementelor care sunt în carenţă. Clasele de
conţinut se apreciază conform tabelului 3.3.

Tabelul 3.3

Interpretarea datelor agrochimice privind asigurarea solului cu

forme mobile de azot, fosfor şi potasiu (Lixandru Gh., 2006)

Humus( %) IN PAL (ppm P) KAL (ppm K)

Clase de Soluri cu Soluri cu Pentru Pentru toate Soluri cu Soluri cu Soluri cu

asigurar textură textură toate tipurile de textură textură textură
e grosieră mijlocie tipurile sol grosieră mijlocie fină
şi fină de sol

Foarte ≤ 0,5 ≤ 1,0 ≤ 1,0 <8 < 50 < 66 < 80

scăzută
Scăzută 0,5-1,0 1,1-2,0 1-2 8 -18 50-100 66-132 80-160

Mijlocie 1,1-2,0 2,1-4,0 2,1-4,0 18-36 100-150 132-200 160-240

Ridicată 2,1-4,0 4,1-8,0 4,1-6,0 36-72 150-200 200-265 240-230

Foarte > 4,0 >8,0 > 6,0 >72 > 200 > 265 > 320
ridicată

3.5. Indicatorilor agrobiologici ai fertilităţii solului

Indicatorii agrobiologici sunt substanţa organică (humusul), activitatea biologică
(numărul organismelor din sol, activitatea enzimatică, respiraţia solului, indicatorul biologic al
fertilităţii solului), starea fitosanitară (potenţialul de îmburuienare-rezerva de seminţe de
buruieni şi cartarea buruienilor, prezenţa dăunătorilor, a agenţilor fitopatogeni, poluarea cu
elemente toxice). Toţi aceşti indicatori se determină prin metode de precizie în laboratoare de
specialitate.
3.5.1. Humusul reprezintă sursa energetică principală a solurilor, cu o influenţă benefică
asupra majorităţii proprietăţilor lor. Terenul fără humus nu poate fi considerat sol. Solurile au un
34
conţinut în humus foarte diferit, atât cantitativ cât şi calitativ, în funcţie de vegetaţia naturală sub
care s-au format, clima, relieful, tipul de sol, tehnologia de cultură. Substanţele humice acordă
solului culori cenuşii, brune până la negru.
Dacă ne referim la întreg teritoriu arabil al ţării, cantitatea de humus reprezintă aproape
un miliard de tone pe adâncimea de 0-20 cm şi două miliarde de tone, pe adâncimea de 0-50 cm.
În medie, terenurile agricole din ţara noastră au rezerve mijlocii de humus, valoarea mediei
ponderate a acestora fiind de 136 tone/ha. Materia organică constituie substratul energetic pentru
viaţa din sol.
Dintre consecinţele bilanţului negativ a humusului din sol amintim următoarele:
degradarea structurii, intensificarea tasării, reducerea permeabilităţii, creşterea nevoii aplicării
îngrăşămintelor minerale şi mai ales organice, apariţia carenţei unor microelemente, scăderea
activităţii microorganismelor, creşterea rezistenţei solului la efectuarea lucrărilor agricole,
micşorarea capacităţii de tamponare, creşterea efectului fitotoxic al unor metale grele şi a
eroziunii pe versanţi, micşorarea eficienţei irigaţiei.
Humusul constituie un rezervor de elemente nutritive pentru plante şi microorganisme,
pe care le pune la dispoziţia acestora în urma proceselor biochimice de mineralizare, de schimb
de ioni şi de solubilizare.
Între conţinutul de humus şi producţiile agricole este o corelaţie pozitivă, acestea fiind cu
atât mai mari cu cât rezerva de humus este mai bună. De aceea conţinutul de humus reprezintă o
problemă de importanţă majoră.
Ameliorarea conţinutului de humus al solului se realizează în special prin introducerea în
sol a materiei organice sub formă de: gunoi de grajd, îngrăşământ verde, resturi vegetale etc.
Pentru menţinerea proporţiei de humus, în sol, trebuie să se încorporeze anual circa 7-10
t/ha de materie organică, iar pentru un bilanţ pozitiv este necesar a aplica anual 10-15 t/ha. În
prezent, pierderile de humus sunt „mascate” de folosirea îngrăşămintelor, a tehnologiilor
moderne de cultură, a soiurilor (hibrizilor) de mare randament etc.
Utilizarea îngrăşămintelor organice, dozele aplicate trebuie încadrate în contextul general
al agrotehnicii aplicate pentru armonizarea sistemului de fertilizare cu organizarea
asolamentului, cu dirijarea factorilor de vegetaţie, trofici şi tehnologici, în scopul optimizării
relaţiei: sol-plantă-tehnologie de cultură-eficienţă. Dozele de îngrăşăminte organice se
calculează în funcţie de asolament, însuşirile agrochimice şi compoziţia granulometrică a solului
întrucât acestea influenţează favorabil atât starea de aşezare cât şi compoziţia chimică a solului.
Pentru a avea efecte maxime fertilizarea organică se asociază cu cea minerală.

35
 În cadrul asolamentului aplicarea gunoiului de grajd se efectuează la intervale de 2-4 ani,
existând plante care valorifică bine gunoiul aplicat direct, iar altele dimpotrivă valorifică foarte
bine efectul remanent al gunoiului de grajd aplicat culturilor premergătoare.
3.5.2. Activitatea biologică, procesele care se petrec ca urmare a activităţii organismelor
din sol au influenţă hotărâtoare asupra fertilităţii acestuia şi, ca urmare, asupra producţiei
vegetale. Astfel din multitudinea de procese biologice şi biochimice, deosebit de dinamice, din
sol esenţiale din punct de vedere agrotehnic sunt: procesul de formare a humusului (humificare),
mineralizarea materiei organice şi eliberarea de elemente folosite în nutriţia plantelor
(amonificarea, nitrificarea, denitrificarea), activitatea enzimatică a solului, relaţiile dintre
rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol (fixarea azotului atmosferic), relaţiile dintre
microorganismele din sol relaţiile dintre rădăcinile diverselor plante (favorabile sau antagoniste).
Cunoaşterea vieţuitoarelor din sol, a proceselor şi relaţiilor care le determină permite
aplicarea măsurilor agrotehnice de dirijare şi reglare a factorului biologic şi implicit să asigure
menţinerea sau ameliorarea fertilităţii biologice a solului şi prin urmare obţinerea unor producţii
stabile în timp.
Activitatea biologică a solului poate fi cunoscută şi apreciată după mai multe criterii,
unul dintre acestea este şi numărul de indivizi dintr-o anumită grupă de organisme (numărul
bacteriilor, numărul râmelor etc.). Numărul de indivizi nu poate fi întotdeauna un indicator
sigur, deoarece, deseori, o parte dintre aceştia se află în stare de repaus. O evaluare mai exactă se
obţine dacă pe lângă numărul organismelor se determină activitatea acestora (enzimatică,
respiratorie) şi efectele proceselor care le induc (schimbul de substanţe).
3.5.3. Starea fitosanitară a solului se referă la frecvenţa buruienilor, agenţilor
fitopatogeni, dăunătorilor şi poluarea cu elemente toxice.
Cunoaşterea stării fitosanitare a solului presupune determinarea potenţialului de
îmburuienare a terenului prin determinarea rezervei de seminţe de buruieni din sol, determinarea
gradului de îmburuienare al culturilor (speciile de buruieni şi dominanţa acestora), cartarea
buruienilor, identificarea cauzelor şi surselor de îmburuienare (fertilizare neadecvată, asolament
neraţional, exces temporar de apă, lucrări agrotehnice necorespunzătoare, rezerva de seminţe din
sol, lipsa măsurilor preventive), determinarea dăunătorilor, a agenţilor fitopatogeni şi a
elementelor toxice.
Datorită cantităţii mari de seminţe de buruieni pe care o deţine solul şi a facultăţii
germinative a seminţelor care se păstrează mult timp, solul reprezintă principala sursă de
îmburuienare a culturilor agricole. De asemenea solul reprezintă principalul depozitar al bolilor
şi dăunătorilor plantelor de cultură precum şi a poluanţilor eliminaţi de industrie în mediul
înconjurător. Refacerea stării fitosanitare a solului se realizează prin mijloace specifice,

36
complexe, prezentate de discipline ca: herbologie, fitopatologie, entomologie, depoluarea
solului.

3.6. Principalele tipuri de îngrăşăminte

3.6.1. Îngrăşăminte chimice
Îngrăşămintele chimice (minerale, industriale) prezintă o serie de mari avantaje: dau
posibilitatea administrării elementelor necesare plantelor la momentul optim, se manipulează, şi
se administrează relativ uşor, conţin elemente nutritive in concentraţie mare etc. au însă şi
dezavantaje, determinate de faptul că unele se spală uşor de către apa rezultată din ploi, topirea
zăpezilor, irigaţie etc., care se infiltrează prin sol, obişnuit conţin un singur element chimic, sunt
mai scumpe decât cele organice, poluează solul, în special cele cu azot, când sunt folosite
unilateral şi în doze mari.
În funcţie de elementul nutritiv de bază pe care îl conţin, se grupează în îngrăşăminte
chimice cu azot, fosfor, potasiu, complexe, etc.
Îngrăşămintele chimice cu azot
Subgrupe:
 Îngrăşăminte chimice cu azot sub forma amoniacală (NH4) sunt reprezentate prin:
amoniacul lichid, apa amoniacală, amoniacaţi şi sulfatul de amoniu.
Amoniacul lichid (anhidru) este un îngrăşământ a cărui folosire oferă posibilităţi multiple de
mecanizare şi automatizare a producerii, transportului şi încorporării în sol. Este mai ieftin decât
îngrăşămintele solide, dar sporurile de recoltă sunt practic egale cu cele determinate de acestea.
Amoniacul anhidru conţine 82% N, socotit la greutate, şi are reacţie bazică. Se transportă în
cisterne de mare presiune şi se introduce direct în sol.
Apa amoniacală (NH4OH) este o soluţie de amoniac în apă, conţinând 16-23% N, se aplică
înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei, pe vreme răcoroasă, noroasă, pentru a nu se pierde
mult amoniac.
Amoniacaţii se obţin din amestecul apei amoniacale cu îngrăşăminte cu azot sau prin
dizolvarea unor îngrăşăminte azotate în amoniac lichid.
Sulfatul de amoniu (NH4)2SO4 este o sare cristalizată sau granulată, de culori diferite (albă-
galbenă, cenuşie-roză, după impurităţi), ce conţine 21% N, are reacţie fiziologică acidă şi este
indicată pentru solurile alcaline sau neutre, încorporându-se la arătura de bază.
 Îngrăşăminte chimice cu azot sub forma nitrică (NO3). Sunt reprezentate prin:
Azotatul de sodiu sintetic (NaNO3), sare ce conţine 15-16% N, are reacţie fiziologică
alcalină şi se aplică la semănat sau în timpul vegetaţiei.

37
 Azotatul de calciu Ca2(NO3), este un îngrăşământ universal, fiind bine valorificat de toate
culturile. Se prezintă sub formă de cristale albe şi conţine 11-15% N.
 Îngrăşămintele chimice cu azot sub formă nitrică şi amoniacală. Sunt reprezentate
prin:
Azotatul de amoniu (NH4NO3), o sare albă sau galben-roşcată, care conţine 32-34% N
amoniacal şi nitric, în proporţii egale. Se dizolvă foarte uşor în apă, reacţia fiind endotermă. Este
foarte higroscopic. Dă rezultate bune pe toate solurile, fiind îngrăşământul cel mai mult folosit
în etapa actuală. Deşi are reacţie acidă, se comportă ca o sare amfoteră. Se administrează în
general primăvara.
 Îngrăşămintele chimice cu azot sub forma amidică. Din această grupă fac parte:
Cianamida de calciu (CN2Ca), produs de sinteză sub formă de praf negru-cenuşiu cu reflexe
albăstrui, higroscopic ce conţine 18-20% N şi are reacţie bazică. Se administrează cel mai târziu
la arătura de bază, deoarece în sol trece în cianamidă liberă, care este toxică şi pentru om. De
aceea, se utilizează şi la sterilizarea solului, precum şi ca erbicid şi defoliant.
Ureea CO(NH2)2, are culoare albă, este unsuroasă şi conţine 46% N. Fiziologic, la început
are reacţie bazică, apoi acidă. Nu lasă reziduuri în sol. La echivalenţă de substanţă activă, dă
sporuri practice egale cu cele înregistrate de către azotatul de amoniu.
 Îngrăşămintele chimice cu fosfor. Au ca sursă principală de materie primă zăcămintele
de
fosfaţi naturali şi îndeosebi apatita şi fosforiţii.
Superfosfatul Ca(H2PO4)2 x 2H2O este cel mai răspândit îngrăşământ cu fosfor, obţinându-se
din fosfaţi naturali şi din făină de oase tratată cu acid sulfuric. Se prezintă sub formă de praf sau
granule, de culoare albă-cenuşie. Superfosfatul simplu conţine 16-18% P2O5, iar la cel
concentrat aproape dublu. Este puţin higroscopic şi are reacţie neutră în câmp. Se administrează,
de regulă, la arătura de bază.
Ca îngrăşăminte chimice cu fosfor se mai cunosc zgura lui Thomas, precipitatul,
termofosfaţii, făina de oase şi altele.
 Îngrăşăminte chimice cu potasiu. Au ca sursă principală de materie primă zăcămintele
naturale de săruri potasice brute, uşor solubile în apă (la noi se găsesc la Gălean-Tazlău, lângă
Bacău), cum sunt silvinitul şi kainitul.
Sarea potasică 40% (KCl) este principalul îngrăşământ cu potasiu şi rezultă din prelucrarea
silvinitului şi kainitului. Are culoare albă-cenuşie, până la roză-roşie, este higroscopică, cu
reacţie neutră până la bazică. Se foloseşte pe toate solurile, pentru plantele care o valorifică,
administrându-se, de regulă, la arătura de bază.

38
 Sulfatul de potasiu (K2SO4) este un îngrăşământ cu 48-54% K2O, ce se recomandă în
special pentru tutun, fiindcă nu conţine clor.
 Îngrăşămintele complexe şi mixte conţin 2-3 elemente nutritive (NP, NK, PK, NPK),
purtând denumiri ca: amonofos, nitrofos, nitrofoska etc.
Aceste îngrăşăminte se folosesc tot mai mult, ele având, faţă de cele unilaterale, avantajul că
sunt mai puţin higroscopice şi asigură o distribuţie mai uniformă a elementelor nutritive. În
acelaşi timp sunt mai economice la transport, ambalaj, volum de depozitare şi de muncă pentru
încorporare, deoarece la acelaşi conţinut de elemente nutritive, greutatea produsului brut este de
2-3 ori mai mică. Ca dezavantaj se remarcă mai ales faptul că proporţia fixă dintre elementele
nutritive nu corespunde întotdeauna cu cerinţele plantelor. În prezent se produc îngrăşăminte
complexe specifice pe plante sau grupe de plante, care alături de macroelemente conţin şi
microelemente.
 Îngrăşăminte chimice complexe foliare au început să fie produse şi în ţara noastră. În
funcţie de raportul N : P : K, poartă denumiri ca F231, F011, F141 şi F411. Aceste îngrăşăminte
în afară de macroelemente conţin şi microelemente, precum şi produşi organici care au rol în
metabolismul plantelor. Ele se aplică sub formă de soluţie, în timpul vegetaţiei după o tehnică
specifică fiecărei culturi şi numai dacă terenul a fost fertilizat cu îngrăşăminte chimice sau
organice.
 Îngrăşămintele organo-minerale. Se prezintă sub formă de granule şi au substratul
organic
reprezentat prin lignit. Unele conţin numai azot, altele azot şi fosfor, precum şi acizi humici.
Sunt de perspectivă pentru solurile cu textură uşoară (nisipoase, erodate, podzolice). Doza ce se
recomandă a fi utilizată este de 800-1000 kg/ha îngrăşământ brut.
3.6.2. Îngrăşăminte organice
Îngrăşămintele organice (complete, universale), prezintă avantajul că se pot administra
pe toate solurile şi aproape la toate plantele. La rândul lor, se clasifica în îngrăşăminte naturale,
verzi şi turbe.
Îngrăşămintele naturale (locale, de fermă). Sunt reprezentate prin gunoi de grajd,
mraniţă, compost, urină, must de bălegar, gunoi de păsări şi ape uzate.
Gunoiul de grajd este principalul îngrăşământ organic şi reprezintă un amestec format
din dejecţii solide şi lichide şi din aşternutul animalelor.
Compoziţia chimică a gunoiului de grajd este influenţată, de asemenea, şi de vârsta
animalelor, cel rezultat de la tineret fiind mai sărac în azot decât cel al animalelor bătrâne, de
calitatea furajelor consumate, de felul aşternutului, de metoda de fermentare etc.
Tabelul 3.4

39
 Compoziţia medie a gunoiului de grajd proaspăt (Chiriţă V. şi colab., 1990)
COMPOZIȚIA A 100 KG GUNOI DE GRAJD PROASPĂT CU
AȘTERNUT DE PAIE (KG)
SPECIFICARE
AMESTECAT DE CAL DE CORNUTE MARI DE OI DE PORCI
Apa 75 71,30 77,30 64 72,40

Materie organică 21 25 20 31 25

Azot total (N) 0,50 0,50 0,45 0,83 0,45

Fosfor (P2O5) 0,25 0,28 0,23 0,23 0,19

Potasiu (K2O) 0,60 0,63 0,50 0,67 0,60

Calciu (CaO) 0,35 0,21 0,40 0,33 0,18

Magneziu (MgO) 0,15 0,14 0,11 0,18 0,09

Sulf (SO2) 0,10 0,07 0,06 0,15 0,08

Gunoiul colectat din grajduri este supus fermentaţiei în platforme de gunoi. Ca metodă
de fermentare, cel mai mult de foloseşte fermentarea la rece (anaerobă). Ea constă din scoaterea
zilnică a gunoiului din grajd şi aşezarea lui în straturi pe suprafaţă de 2-3 m 3, bătătorindu-l bine,
până când se ajunge la înălţimea de 2,5-3 m, apoi se ia altă porţiune şi se procedează la fel.
Platforma odată terminată se acoperă cu un strat de pământ, coceni, paie, pentru a se evita
pierderile mari de amoniac.
Mraniţa este gunoi de grajd în stare înaintată de fermentare, fiind astfel mai bogată în
elemente nutritive şi mai eficiente decât gunoiul de grajd. Se foloseşte în special în răsadniţe şi
sere. Dă rezultate foarte bune şi când se administrează local, în cuiburile ce urmează a fi plantate
cu cartofi, rădăcinoase, legume, etc.
Gunoiul de pasări are acţiune rapidă şi ca urmare se pretează la aplicarea în timpul
vegetaţiei, precum şi în răsadniţe. Culturile de toamnă (cerealele) care se prezintă primăvara slab
dezvoltate, pot fi fertilizate cu gunoi de păsări, folosind doze de 600-700 kg/ha.
Apele uzate sunt apele de canal provenite de la întreprinderile industriale, de la
colectarea fecalelor puternic diluate sau din apele menajere. Acestea se utilizează ca
îngrăşământ, după o prealabilă curăţire prin procedee mecanice, chimice şi biologice.
Îngrăşămintele verzi reprezintă masa vegetativă a unor plante cultivate în acest scop şi
care în momentul dezvoltării maxime se încorporează în sol, unde se descompun, îmbogăţind
solul în materie organică eliorându-i însuşirile fizice, chimice şi biologice. Sunt recomandate ca

40
îngrăşământ verde în deosebi culturi leguminoase ca: lupinul, mazărea, măzărichea, sulfina sau
fasoliţa, în funcţie de condiţiile pedoclimatice. Pe nisipuri rezultate foarte bune se obţin cu lupin
alb. Încorporarea în sol se face prin arătură în faza de înflorire a plantelor sau în faza de formare
a păstăilor, după ce peste cultura respectivă s-a trecut cu grapa cu discuri sau cu tăvălugul.
Turba se formează în condiţii de exces de umiditate. Înainte de a fi folosită direct ca
îngrăşământ se păstrează în grămezi timp de 6-12 luni. Ea poate servi ca aşternut în grajd
pentru animale şi după aceea se încorporează în sol.
Biopreparatele reprezintă culturi de microorganisme (bacterii şi ciuperci), care
influienţează favorabil nutriţia plantelor.
Nitraginul este un produs care conţine bacterii din genul Rhisobium folosite pentru
tratarea seminţelor de leguminoase (soia, lucerna, trifoi, fasole, etc). Nitraginul se livrează în
flacoane de 250 ml, fiind necesare 2-5 flacoane la hectar, în funcţie de plantă. Seminţele se
tratează în ziua semănatului prin stropire cu o suspensie rezultată din amestecul conţinutului
unui flacon cu câte 1,5-2 L apă, pentru câte 140-200 kg seminţe mari, şi 1 L apă pentru fiecare
25-50 kg seminţe mici.
Din grupa biopreparatelor se mai întâlnesc Azotobacterinul, Fosfobacterinul (care
eliberează fosforul inaccesibil din partea organică a solului) şi Silicobacterinul (care desface
alumino-silicaţii).
3.6.3. Sisteme de aplicare a îngrăşămintelor
Aplicarea îngrăşămintelor chimice. Pentru o folosire cât mai raţională a îngrăşămintelor, la
aplicarea lor trebuie să se ţină seama de însuşirile solului, condiţiile climatice, cerinţele plantelor
şi însuşirile îngrăşămintelor (reacţie, grad de solubilitate, stare fizică, etc). Din punct de tehnic,
principalele metode de aplicare a îngrăşămintelor sunt:
 aplicarea prin împrăştiere, folosind maşini speciale sau aviaţia utilitară. În funcţie de
specificul culturii, împrăştierea se face înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei;
 aplicarea în benzi, se efectuează concomitent cu semănatul. Se întrebuinţează pentru
aceaste semănători combine, care aşează îngrăşămintele sub seminţe, deasupra lor, sau
lateral, după necesităţi. Metoda se practică şi în timpul vegetaţiei, la plantele prăşitoare,
folosind cultivatorul-hrănitor;
 aplicarea cu apă de irigaţie, caz în care îngrăşămintele se dizolvă în aceasta;
 aplicarea extraradiculară, constă în stropirea culturilor cu soluţii diluate de îngrăşăminte,
acestea fiind absorbite prin frunze. Prezintă unele dificultăţi determinate mai ales de
cantitatea mare de apa ce trebuie transportată şi administrată.
În funcţie de epoca de aplicare a îngrăşămintelor, se deosebesc trei metode principale:
1. Fertilizarea înainte de semănat

41
 Când încorporarea se realizează la arătură sau cel mai târziu înainte de pregătirea patului
germinativ. Se mai numeşte şi îngrăşarea de bază, deoarece cu această ocazie se aplică toată
doza sau cea mai mare parte din cantitatea fiecărui îngrăşământ în parte. Ca îngrăşăminte de
bază sunt folosite cele cu fosfor, potasiu, cu azot amoniacal sau chiar azotatul e amoniu în
zonele aride şi neirigate.
2. Fertilizarea odată cu semănatul
Se practică în scopul asigurării plantelor cu elemente nutritive la începutul vegetaţiei şi se
folosesc doze mici (1/3-1/4 din doza totală). La această îngrăşare se utilizează de regulă,
îngrăşăminte cu azot şi complexe.
3. Fertilizarea în timpul vegetaţiei sau suplimentară
Se recomandă pentru completarea necesităţii plantelor în anumite faze de vegetaţie, faţă de
elementele nutritive. Pentru aceasta, cel mai mult se folosesc îngrăşămintele cu azot solide şi
lichide, care în cazul cerealelor de toamnă se împrăştie primăvara la suprafaţa culturilor, iar în
cazul prăşitoarelor se încorporează direct în sol. Tot ca fertilizare suplimentara este şi cea
extraradiculară.
În ceea ce priveşte valorificarea îngrăşămintelor chimice ca dozele ce se recomandă, acestea
depind de sol, specia şi soiul ce se cultivă, precum şi mersul vremii.
Ca doze se recomandă, în general, 60-140 kg/ha N s.a, cantităţi mai mari fiind necesare în
cazul soiurilor intensive, hibrizilor de porumb, sfeclei de zahăr, cartofului. Eficacitatea
îngrăşămintelor cu azot sporeşte mult când se aplică împreună cu îngrăşămintele cu fosfor şi
potasiu.
Îngrăşămintele chimice cu fosfor sunt necesare mai ales pentru grâu, sfeclă şi cartof.
Aplicate singure determină rar sporuri de producţie asigurate, dar contrabalansează efectul
negativ al celor cu azot aplicate în doze mari şi îmbunătăţesc calitatea produselor. De aceea, se
aplică în combinaţie cu acestea, dozele variind între 40-120 kg/ha P2O5, în funcţie de plantele
cultivate în sol.
Îngrăşămintele chimice cu potasiu sunt bine valorificate de către sfecla de zahăr, cartof,
floarea–soarelui, tutun, etc., precum şi de alte culturi pe soluri de tip podzolic cu textură
nisipoasă. În general, solurile noastre conţin potasiu în procentul necesar satisfacerii necesităţilor
plantelor. Totuşi, îngrăşămintele respective sunt necesare alături de celelalte pentru echilibrarea
raportului N : P : K şi îmbunătăţirea calităţii produselor. Dozele de îngrăşăminte cu potasiu care
se recomandă sunt moderate, cuprinse între 45-100 kg/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor organice
Gunoiul de grajd este bine valorificat aproape de toate plantele, în special de cele cu
perioadă de vegetaţie îndelungată sau cu masa vegetativă mare (porumb pentru boabe şi siloz,

42
iarbă de Sudan, cartof, sfecla de zahăr, etc). Cantităţile ce se recomandă variază între 10-40
tone/ha, în funcţie de fertilitatea solului, cerinţelor plantelor şi condiţiile climatice (in zonele
umede se folosesc dozele cele mai mari).
Gunoiul se utilizează cel mai mult în stare de semifermentare, după ce a fost păstrat 2-3 luni
pe platforme de gunoi. Transportat la câmp, nu trebuie aşezat în grămezi mici, ci împrăştiat şi
încorporat imediat în sol, pentru evitarea pierderilor de azot.
Efectul gunoiului durează 3-4 ani de la aplicare. Acest îngrăşământ se încorporează de
obicei la arătura de bază, iar în zonele foarte umede ca şi pe terenurile ce nu se ară toamna
(nisipoase, în pantă), primăvara devreme.
Mraniţa se foloseşte în doze de 6-10 tone/ha, aplicându-se la cuib, în cazul cartofului,
rădăcinoaselor, legumelor sau chiar în timpul vegetaţiei la cerealele de toamnă, prin împrăştierea
pentru culturi iarna.

Fig. 3.1 Dispozitive de aplicare Fig. 3.2 Aplicarea îngrăşămintelor foliare

a îngrăşămintelor minerale

43
 CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ: INFLUIENŢA SISTEMULUI DE LUCRARE ŞI
FERTILIZARE ASUPRA PRODUCŢIEI LA CULTURA PORUMBULUI ÎN
CADRUL STAŢIUNII DIDACTICE IAŞI – FERMA EZĂRENI

4.1. Introducere
Având în vedere că în etapa actuală, se urmăreşte găsirea unor metode agrofitotehnice
mai rapide, economice şi eficiente care să asigure obţinerea unor recolte ridicate în contextul
reducerii cheltuielilor la hectar şi conservării solului, am considerat ca oportună stabilirea cu
mai multă precizie a interacţiunilor ce se stabilesc între principalii parametrii tehnologici în
condiţiile de climă şi sol din Câmpia Moldovei.
Prin cercetările efectuate în cadrul fermei Ezăreni a Staţiunii Didactice Iaşi, lucrarea de
faţă îşi propune să aducă o modestă contribuţie la îmbunătăţirea tehnologiei de cultură a
porumbului, precum şi identificarea factorilor limitativi ai producţiei în vederea eliminării, pe
cât posibil, a acestora în scopul creşterii cantitative şi calitative a producţiei şi a rentabilităţii
economice.

44
 4.2. Caracterizarea ecopedologică a zonei
4.2.1. Aşezarea geografică şi limitele

Fig. 4.1. Harta judeţului Iaşi

Staţiunea Didactică Ezăreni aprţine Universităţii Agronomice şi de Medicină veterinară,

Iaşi este situată în Podişul Moldovei care ocupă o suprafaţă de peste 25.000 kmp şi este
considerat ca fiind cel mai întins şi mai reprezentativ podiş al României. În general, este cuprins
între Obcinele Bucovinei, Subcarpaţii Moldovei, nord-estul Câmpiei Române, valea Prutului şi
cea a Dunării. Faţă de unităţile vecine limitele nu sunt mereu distinct de tranşante şi, pe alocuri,
îndeseobi spre trecerea la Câmpia Română se intercalează subunităţi cu trăsături de tranziţie.
4.2.2. Alcătuirea geologică
În alcătuirea geologică de ansamblu a podişului se pot separa trei unităţi geostructurale
deosebite: Platforma Est-Europeană, Platforma Bârladului şi Platforma Covurluiului.
Studiile de specialitate au arătat că în evoluţia paleogeografică îndelungată a acestor
unităţi structurale se pot distinge două etape importante, cu caracteristici tectono-structurale
deosebite, materializate prin cele două etaje structurale: soclul şi cuvertura.
Evoluţia geologică a acestor unităţi structurale se deosebeşte, în special, în privinţa
fundamentului complicat şi diferenţiat, consolidat în faze orogenetice succesive. Din stiva de
sedimente, de diferite vârste (paleozoice, mezozoice şi terţiare), aparţinând cuverturii
sedimentare, eroziunea a scos la zi depozite sarmaţiene şi poliocene. Doar în colţul de NE, în

45
malul Prutului, eroziunea a deschis şi depozite mai vechi, badeniene şi cenomaniene, aşa cum
rezultă din harta geologică (fig. 4.2).

Fig.4.2. Podişul Moldovei-Subunităţile fizico-geografice

4.2.3 Relieful
Privit în ansamblu, Podişul Moldovei se prezintă ca un ansamblu de păduri, dealuri şi
coline ale căror suprafeţe coboară domol spre S-SE. Fragmentarea colinar-deluroasă a reliefului
este strâns legată de particularităţile locale ale evoluţiei sistemului fluvio-denudaţional în
structură general monoclinală şi de influenţa litologiei.
Orientare generală a reţelei de văi şi a interfluviilor este de la N-NV spre S-SE datorită
basculării tectonice a podişului din Terţiar şi Cuaternar. Altitudinea maximă, de 688 m în Dealul
Ciungi, se înregistrează în sectorul piemontan al podişului, din extremitatea de N-NV, după care
urmează Podişul Sucevei (587 m în Dealul Mare-Hârlău) şi Podişul Bârladului (561 m în Dealul
Doroşanu). Altitudinile minime se întâlnesc în lungul luncilor principale şi ele coboară, spre
exemplu, sub 15 m în lunca Prutului şi în cea a Siretului în apropiere de Galaţi.
Cea mai mare parte a reliefului are un caracter sculptural ca urmare a acţiunii agenţilor
modelatori asupra molasei neogene, predominant argilo–nisipoasă, în condiţiile unei substanţiale

46
mişcări de ridicare tectonică. Astfel, se apreciază că aproximativ 60-70% din suprafaţa podişului
a fost în mod continuu sub influenţa proceselor fluvio-denudaţionale.
Relieful structural şi petrografic se exprimă în funcţie de modul în care procesele
denudaţionale evidenţiază rezistenţa mecanică diferită a rocilor dispuse în structură general
monoclinală. Prezenţa la suprafaţă sau în apropiere de suprafaţă a stratelor de roci mai dure, de
calcar oolitice şi gresie sarmaţiană, a condus la formarea de platouri, suprafeţe sau platforme
structurale. Cele mai reprezentative exemple sunt grupate în Podişul Sucevei (Podişul
Dragomirnei, Podişul Fălticenilor, Dealul Mare-Hârlău) şi Podişul Central Moldovenesc
(Repedea-Păun, Şcheia-Ipatele, Tansa etc.) ceea ce explică şi faptul că aici se întâlnesc cele
mai mari altitudini.
Fragmentarea câmpiei iniţiale se datorează reţelei hidrografice şi proceselor de versant
care au contribuit la formarea unui mare număr de văi. În funcţie de orientarea direcţiei
principale de scurgere a văilor faţă de înclinarea stratelor au fost separate văi consecvente,
subsecvente, obsecvente, resecvente.
Primele râuri şi văi, conforme cu suprafeţele iniţiale şi cu structura lor au fost cele
consecvente. Ele sunt bine reprezentate în partea sudică a Podişului Moldovei, în Colinele
Tutovei şi în Câmpia înaltă a Covurluiului. Văi cu orientare generală NS se întâlnesc şi în
regiunile mai nordice (Bazinul superior al Bârladului, Câmpia colinară a Jijiei) dar ele sunt de
tip resecvent.
Văile subsecvente sunt dispuse aproximativ transversal faţă de direcţia înclinării
stratelor, deci sunt orientate EV sau VE, şi prezintă o asimetrie evidentă: un versant abrupt, de
cuestă (coastă), cu expoziţie generală nordică, opus înclinării stratelor şi un versant conform cu
căderea stratelor, prelung, uşor înclinat.
Relieful de acumulare este predominant în extremitatea sudică a Podişului Moldovei,
unde interfluviile şi câmpurile interfluviale sunt derivate din câmpia fluvio-lacustră romaniană.
Pe de altă parte, şi în restul podişului reliefului acumulativ-sculptural are o dezvoltare
apreciabilă, fiind reprezentat prin terase fluviale, şesuri aluviale, etc.
Râurile mai mari, precum Prutul, sunt acompaniate de grinduri fluviale continue, cu 2-4
m mai înalte decât sectoarele de albie dintre ele şi versant, şi fiind greu inundabile, pe ele se află
numeroase sate.
4.2.4. Clima
Podişul Moldovei are o climă temperat-continentală, de nuanţă excesivă, datorită poziţiei
sale geografice şi deschiderii largi spre masele de aer continental, de origine asiatică.
În ceea ce priveşte temperatura, verile sunt calde şi iernile sunt reci. Amplitudinile
termice absolute variază, de regulă, între 66-72oC iar cele medii anuale cresc de la 23oC în NV

47
(23,4o la Fălticeni) la 25oC în sud (25,2o la Bârlad). Temperatura medie anuală a aerului odată cu
creşterea altitudine şi altitudinii, de la peste 10oC, la Pechea, în sudul Câmpiei Covurluiului la
6,5oC, la Straja, în Depresiunea Rădăuţi. Totuşi, cele mai obişnuite valori sunt cuprinse între 8o şi
9,5oC.
Precipitaţiile sunt mai sărace faţă de celelalte unităţi deluroase ale României. Ele scad de
la NNV către SSE, pe măsură ce creşte depărtarea de ocean şi scade altitudinea. Astfel,
cantitatea medie anuală de precipitaţii depăşeşte 700 de mm în masivul Ciungi, din Podişul
Piemontan, iar în extremitatea sudică a Câmpiei înalte a Covurluiului coboară la mai puţin de
450 mm.
Vânturile dominante sunt cele din direcţie nord-vestică.
4.2.5. Hidrografia
Reţeaua hidrografică cu caracter permanent şi semipermanent are o densitate cu valori
destul de mici, cuprinse între 0,15 şi 06 km/km 2, datorită climatului continental, care
influenţează decisiv modesta scurgere lichidă specifică (0,5-6 l/s/km2).
Din punct de vedre al structurii alimentării, râurile de V, NV şi centru a podişului au o
alimentare de tip pluvial moderat, la care 72% din scurgerea superficială este provocată de ploi.
În Câmpiile colinare ale Jijiei şi Fălciului alimentarea este de tip pluvio-nival, cu o dominare
uşoară a alimentării din ploi. În schimb, în Câmpia înaltă a Covurluiului alimentarea este de tip
nivo-pluvial deoarece scurgerea asigurată din topirea zăpezii deţine o pondere de până la 52 %.
În regimul debitelor şi nivelelor se remarcă apele mari de la sfârşitul iernii şi începutul
primăverii, produse de topirea zăpezii, dar căreia i se pot suprapune şi unele ploi. Apoi, se
menţionează viiturile de origine pluvială, care se produc în sezonul cald, mai frecvent în mai şi
iunie, după care urmează ape mici, specifice perioadei de toamnă-iarnă. Debitele maxime
înregistrate în timpul viiturilor au ajuns pe Siret la 2250-2350 m 3/s, în primăvara anului 1970
(chiar la cca 4800 m3/s în iulie 2005), iar pe Moldova la 1110 m 3/s în primăvara anului 1969.
Uneori, râuri mici, precum Vasluieţul, au putut atinge un debit de 135 m3/s.
4.2.6. Vegetaţia
Succesiv, de la NV către SE, în funcţie de scăderea altitudinii şi de continentalizarea
treptată a condiţiilor climatice s-au diferenţiat patru etaje de vegetaţie: pădurea mixtă, pădurea
de foioase, silvostepa şi stepa. De obicei, la altitudini de peste 200 m domină, în mod natural,
vegetaţia forestieră iar la altitudini mai mici pajiştile silvostepice şi stepice.
Etajul pădurilor mixte, de conifere şi fag, acoperă o suprafaţă destul de mică din
Podişul Piemontan dar care reprezintă singura arie din România, unde coniferele coboară în
afara Carpaţilor şi Subcarpaţilor, ceea ce denotă nuanţa de climat temperat boreal.

48
 Etajul pădurii de foioase este mult mai larg dezvoltat şi în cadrul lui se pot separa trei
subetaje, şi anume:
Subetajul pădurii de fag acoperă masivele deluroase cu altitudini de peste 400 m (Podişul
Dragomirnei, Dealul Mare-Hârlău, Podişul Fălticenilor, platourile Tansa-Suhuleţ şi Repedea
Păun din Podişul Central Moldovenesc şi înălţimile cele mai mari din nord-vestul Colinelor
Tutovei). Pe alocuri, fagul (Fagus silvatica) este amestecat în proporţii variabile cu carpenul
(Carpinus betulus), gorunul (Quercus petraea), arţarul (Acer platanoides), ulmul de munte
(Ulmus Montana) şi teiul.

Fig. 4.3 Fagul (Fagus silvatica) Fig. 4.4 Carpenul (Carpinus betulus)

49
 Fig. 4.5 Arţarul (Acer platanoides) Fig. 4.6 Ulmul de munte (Ulmus Montana)

Subetajul pădurii de gorun acoperă, în general, înălţimile dintre izohipsele de 300 şi 400
m. Pădurea este rareori pură şi, de cele mai multe ori, gorunul (Quercus petraea), se amestecă în
diferite proporţii cu carpenul, fagul şi stejarul pedunculat (Quercus robur).

Fig. 4.7 Gorunul (Quercus petraea) Fig. 4.8 Stejarul pedunculat (Quercus robur)
Subetajul pădurii de stejar pedunculat a fost în trecut cel mai extins din întreg domeniul
forestier, acoperind colinele şi dealurile cu înălţimi de 200-300 m, dar a fost cel mai puternic
defrişat.
Etajul silvostepei cuprinde, în principal, Câmpia colinară a Jijiei, partea central-nord-
vestică a Câmpiei colinare a Fălciului, partea centrală a Câmpiei înalte a Covurluiului şi
culoarul Bârladului.
Etajul stepei acoperă o suprafaţă relativ mică în Podişul Moldovei, în sudul Câmpiei
înalte
a Covurluiului şi în sud-estul Câmpiei colinare a Fălciului.
Destul de răspândită este şi vegetaţia halofilă care se dezvoltă în funcţie de conţinutul în
săruri al apelor freatice, de apariţia la zi a substratului marno-argilos, sarmatic, în facies marin şi

50
de accentuarea perioadelor secetoase. Această vegetaţie apare fie în unele albii majore, fie pe
versanţi şi este formată din asociaţii de iarbă sarată (Salicornia herbacea).
4.2.7. Solurile
În funcţie de distribuţia marilor etaje fito-climatice, au fost separate două clase
importante de soluri, şi anume: luvisoluri, specifice domeniului forestier şi cernisoluri,
caracteristice, în general, silvostepei şi stepei.
Luvisolurile sunt predominante în nord-vestul, vestul şi centrul podişului şi, altitudinal,
se pot diferenţia două subetaje: subetajul superior cuprinde luvosolurile albice şi tipice, care se
formează pe terenurile cu altitudinea de peste 400 m sub o vegetaţie de pădure de fag (în zona
piemontană de la poalele Obcinei Mari şi a Culmii Pleşului, în Podişul Dragomirnei, Dealul
Mare-Hârlău, partea înaltă a Podişului Central Moldovenesc şi a Colinelor Tutovei).

Fig. 4.9 Profil de luvosol

Cernisolurile cuprind, în special, faeoziomurile, cernoziomurile greice, cambice şi

tipice.
Faeoziomurile se dezvoltă preponderent sub pădure de cvercinee şi sub pădure de amestec
(stejar, gorun, jugastru, tei, carpen, frasin) la altitudini cuprinse între 200 şi 300 m (Colinele
Tutovei, Dealurile Fălciului, Dealurile Copălău).
Cernoziomurile cambice, specifice silvostepei, ocupă suprafeţe mari în câmpiile colinare
ale Jijiei şi Fălciului, în centrul Câmpiei înalte a Covurluiului, în culoarul Bârladului, pe terasele
Siretului, de obicei la altitudini de 80-200 m.
Cernoziomurile tipice se dezvoltă cu precădere în Câmpia stepice a Covurluiului, dar
înaintează în lungul teraselor inferioare ale râurilor și în zona cernoziomului cambic (pe terasele
Prutului din Câmpia colinară a Fălciului, pe cel ale Bahluiului, din sud-estul Câmpiei colinare a
Jijiei etc.). Suprafeţe întinse din Podişul Moldovei sunt acoperite de soluri care nu ţin seama de
etajarea fito-climatică. O proporţie mare din suprafaţa versanţilor este acoperită de erodosoluri şi
regosoluri, în funcţie de dinamica proceselor de degradare a terenurilor.
51
 Pe şesurile râurilor predomină aluviosolurile, după care urmează hidrisolurile
(gleiosoluri cernice, molice şi eutrice) şi, uneori, mai ales în câmpiile colinare ale Jijiei şi
Fălciului, salsodisolurile (solonceacuri şi soloneţuri). Pe interfluviile înalte, cvasiorizontale,
unde apa stagnează datorită impermeabilităţii substratului se formează stagnosoluri şi subtipuri
stagnice. De asemenea, menţionăm prezenţa solurilor litomorfe, respectiv rendzinele (încadrate
în clasa cernisoluri), formate pe calcarele olitice sarmaţiene şi faeoziomuri tipice marnice de pe
marne şi argile bogate în carbonaţi.

Fig. 4.10 Profil de cernisol

Relieful de acumulare fluvială se impune prin dezvoltarea excepţională a teraselor (7-8

terase cu altitudini relativă de până la 170 m, frecvent cu dezvoltare asimetrică) şi prin
inversiuni de relief, precum în bazinul inferior al Bahluiului. Văile principale au şesuri deosebit
de largi şi o atenţie specială trebuie acordată salinizării solurilor.

4.3. Metoda de cercetare

Studiul privind influenţa diferitelor metode de lucrare a solului şi niveluri de fertilizare s-
a făcut în cadrul unei rotaţii de 3 ani, fasole-grâu-porumb.
Experiențele sunt amplasate pe un teren cu pantă de 3-4 %, sol de tip cernoziom cambic,
luto-argilos, format pe depozite loessoide, având un pH slab acid, conţinut în humus de circa
3,6-3,4 %, mijlociu aprovizionat în N si P2O5 şi bine în K2O.
Experiența este polifactoriala de tipul AxB. Din combinarea celor 2 factori au rezultat 12
variante.

Factorii studiaţi:
Factor A: Lucrările solului:
a1 – arat la adâncimea de 20 cm

52
a2 – arat la adâncimea de 30 cm
a3 – lucrat cu Cizel
a4 – lucrat numai cu grapa cu discuri
Factor B: Fertilizare (kg s.a./ha):
b1 – N60P60
b2 – N90P60

4.4. REZULTATE OBŢINUTE

Producţiile obţinute la cultura porumbului în anul agricol 2008-2009 au variat între
5977-8108 kg/ha. Faţă de varianta martor arat la 20 cm, spor de producţie distinct semnificativ
de 759 kg/ha s-a înregistrat în varianta arată la 30 cm cu 10% în plus faţă de martor. Pierderi
distinct şi foarte semnificative de producţie s-au înregistrat în variantele lucrate cu cizelul,
respectiv grapa cu discuri care au fost de 794 respectiv 1372 kg/ha (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1
Influenţa sistemului de lucrare a solului asupra producţiei de porumb
(Ailincăi C. şi colab., 2008-2009)
Varianta de lucrare Producția Diferența
a solului kg/ha % față de M kg/ha

Arat 30 cm 8108.0 110.32 758.7

Arat 20 cm (martor) 7349.3 100.00 -

Cizel 6555.0 89.19 - 794.3

Disc 5976.8 81.32 - 1372.5

Referitor la influenţa agrofondului, s-a constatat că sporirea dozei de azot a determinat

creşteri de producţie cu pâna la 7% (tabelul 4.2).
Tabelul 4.2
Influenţa nivelului de fertilizare asupra producţiei de porumb
(Ailincăi C. şi colab., 2008-2009)
Niveluri de Producția Diferența
fertilitate
kg/ha % față de M kg/ha

N90P60 7262.6 107.88 530.6

53
 N90P60 (martor) 6732.0 100.00 -

La cultura porumbului, interacţiunile dintre lucrările de bază aplicate solului şi sistemul

de fertilizare au determinat producţii maxime în varianta arată la 30 cm pe ambele agrofonduri
folosite, cuprinse între 7807 kg/ha si 8408 kg/ha, cu sporuri de producţie cuprinse între 655 si
1253 kg/ha, asigurate din punct de vedere statistic (tabelul 4.3).
Tabelul 4.3
Influenţa interacţiunii factorilor lucrarea de bază a solului x nivel de fertilizare asupra
producţiilor de porumb (Ailincăi C. şi colab., 2008-2009)
Varianta de lucrare a Niveluri de Producția
solului fertilizare
kg/ha % față de M

Arat 30 cm N90P60 8408.3 117.51

Arat 30 cm N60P90 7807.7 109.12

Arat 20 cm N90P60 7543.3 105.42

Arat 20 cm (martor) N60P60 7155.3 100.00

Cizel N90P60 6888.3 96.27

Cizel N60P60 6222.7 86.95

Disc N90P60 6210.3 86.79

Disc N60P60 5743.3 80.27

Diferenţe negative faţă de martor (arat la 20cm + N 60P60) cuprinse între 933 şi 1412
kg/ha şi asigurate statistic s-au obţinut ca şi în anul precedent la variantele lucrate cu grapa cu
discuri şi cizel (N60P60). La celelalte variante luate în studiu diferenţele de producţie au fost
nesemnificative.

54
 CONCLUZII

În secolul al XX-lea s-au dezvoltat două sisteme importante de agricultură şi anume:

sistemul de agricultură convenţională, cu două variante: moderat intensivă şi puternic intensivă;
sistemul de agricultură alternativă sau biologică, cu mai multe variante, dar care au, în general,
aceleaşi principii.

55
 Un sistem raţional de lucrări ale solului trebuie să urmărească principiul ca terenul să fie
acoperit cu plante de cultură, sau lucrat în permanenţă şi menţinut astfel curat de buruieni,
începând imediat după recoltarea plantei premergătoare, până la însămânţarea culturii
următoare.
Abordarea unitară a corelaţiei dintre fertilitatea solului, cerinţele plantelor şi măsurile
agrotehnice presupune cunoaşterea următoarelor: categoriile şi indicatorii fertilităţii solului;
aprecierea în teren, determinarea în laborator şi parametrizarea indicatorilor fertilităţii solului în
raport cu cerinţele plantelor de cultură; monitorizarea şi modelarea fertilităţii solului.
Producţia medie de porumb a oscilat între 5743 şi 8408 kg/ha. Arătura efectuată la 30 cm a
determinat obţinerea celor mai ridicate producţii (8108 kg/ha) . Când lucrarea de bază a solului a
constat din lucrarea efectuată cu grapa cu discuri sau cizelul, s-au înregistrat pierderi
semnificative de producţie de 1372 respectiv 794 kg/ha.
Prin aplicarea a 90 kg/ha ş.a. azot şi 60 kg/ha s.a. fosfor, producţiile au crescut faţă de
varianta martor N60P60 cu pâna la 531 kg/ha, această diferenţă fiind semnificativă.
La cultura porumbului, interacţiunile dintre lucrările de bază aplicate solului şi sistemul de
fertilizare au determinat producţii maxime în varianta arată la 30 cm pe ambele agrofonduri
folosite, cuprinse între 7808 kg/ha şi 8408 kg/ha, cu sporuri de producţie semnificative, cuprinse
între 652 şi 1253 kg/ha. Diferenţe negative faţă de martor (arat la 20cm + N 60P60) cuprinse între
4 și 20%, asigurate statistic s-au obţinut la variantele lucrate cu grapa cu discuri şi cizel (N 60P60).
La celelalte variante luate în studiu diferenţele de producţie au fost nesemnificative.
Odată cu scăderea dozei de îngrăşământ şi a gradului de mobilizare a solului se
înregistrează pierderi importante de producţie .
În condiţiile în care unul dintre cei doi factori analizaţi nu sunt disponibili în cantităţile
optime se poate interveni pentru îmbunătăţirea rezultatelor economice prin suplimentarea
celuilalt factor de producţie (în limitele prezentate anterior).

BIBLIOGRAFIE

1. Ailincăi C., Despina Ailincăi, Maria Zbant, 2004 - Cercetări privind efectul irigaţiei şi fertilizării
asupra fertilităţii solului şi a producţiei la grâu şi porumb. Lucrări ştiinţifice - vol. 47, seria
Agronomie, Iaşi;

56
2. Borlan Z., Hera C., 1973 - Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului în vederea folosirii
raţionale a îngrăşămintelor, Editura Ceres, Bucureşti;
3. Borland şi colab., 1995 - Îngrăşăminte simple şi complexe foliare, Editura Ceres, Bucureşti;
4. Borlan Z., Hera C., 1994 - Fertilitatea şi fertilizarea solurilor, Compediu de Agrochimie;
5. Bugăi A., 2010 - Cercetări privind influienţa aplicării fertilizanţilor chimici şi ai pesticidelor
asupra activităţii biologice şi asupra altor proprietăţi ale solurilor din Câmpia Crişurilor, Universitatea
„Transilvania”, Braşov;
6. Chiriţă V., Eliade G., Ştefanic G., 1980 - Modificarea unor indici biologici şi chimici ai
fertilităţii solului sub acţiunea îngrăşămintelor, An. Inst. Cercet. Cereale Plante Tehnice
(Fundulea), 46, 379 - 386;
7. Contoman M., 2005 - Bazele ecotehnologice ale cuturilor agricole - vol. 1, Ecopedologie şi
agrotehnică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” - Galaţi;
8. Davidescu D., Davidescu V., Lăcătuş R., 1988 - Microelementele în agricultură, Editura
Academiei, Bucureşti;
9. Davidescu D., Davidescu V., 1994 - Agricultura biologică, Editura Ceres, Bucureşti
10. Dorneanu A. şi colab., 2001 - Rolul îngrăşămintelor foliare în sistemul de agricultură durabilă,
Editura Academiei Romane, Bucureşti;
11. Eliade Gh., Ghinea L., Ştefanic Gh., 1988 - Bazele biologice ale fertilităţii solului, Editura
Ceres, Bucureşti;
12. Jităreanu G., Onisie T., Zaharia M., 2001 - Influienţa diferitelor sisteme de lucrare a solului
asupra producţiei de grâu şi porumb într-un asolament de 3 ani. Lucrări ştiinţifice, Seria
Agronomie, vol. 44, USAMV - Iaşi;
13. Jităreanu G., Onisie T., 1995 - Influenţa sistemului de lucrare şi fertilizare asupra producţie în
cadrul unui asolament de 3 ani, Lucrări ştiinţifice, Vol. 38, serie Agronomie, Universitatea
Agronomică şi de Medicină Veterinară Iaşi;
14. Lixandru Gh., 2006 - Sisteme integrate de fertilizare în agricultură, Editura PIM, Iaşi;
15. Onisie T., Jităreanu G., Zaharia M., 2002 - Modificarea stării fizice a solului sub influienţa
asolamentului şi a sistemului de lucrare. Lucrări practice, Universitatea Agronomică Iaşi, Seria
Agronomie, vol.42, Iaşi;
16. Ştefan G., Caia A., Magazin P.,2000 - Economie agrară, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi;
17. Zenoviu B., Hera C., 1973 - Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului în vederea
folosirii raţionale a îngrăşămintelor, Editura Ceres, Bucureşti.

57
58