După mai bine de două ceasuri, morarul și nevasta lui l-au găsit pe Ionaș în

mijlocul lanului de grâu, cu fața în soare, cu fața palidă și fără cunoștință. Bărbatul
îl luă în brațe și îl duse imediat în odaia lui. Cu toate stăruințele, băiatul nu își
revenea din leșin. Câte nu au încercat, câte nu i-au dat... Nu a mers nici cu săruri,
nici cu descântece, nici cu rugămințile Măriucăi, sfâșietoare de ți se rupea inima.
Ionaș parcă era numai pe jumătate acolo. Cu corpul în patul său, printesc, iar cu
sufletul departe, departe.

După trei zile, dădu primul semn de viață. Deschise ochii, trezit de gălăgia
oamenilor care începuseră să secere grâul.

– Mămucă, ce se aude afară? zise el, cu o voce blajină, cum nu avusese până
atunci.

– Sunt oamenii, dragul mamei, au venit la muncă. Este vremea secerișului. Tu cum
te simți, fiul meu?

– Mămucă și tătucă, tocmai ce am revenit dintr-o lungă și folositoare călătorie, zise

băiatul. Și tare mult îmi doresc să vă povestesc și vouă, mai ales că acum sunt cu
totul alt om.

Morarul simți că îi dau lacrimile. Fiul său vorbea așa cum își dorise dintotdeauna.

– Să ascultăm povestea, zise Vasile. Abia aștept să ne spui pe unde ai umbat în

acestă neobișnuită călătorie.

– Tătucă, tocami m-am întors dintr-o... Călătorie în spicul de grâu.

Speriată de cel auzite, Măriuca își făcu la repezeală o cruce și puse mâna pe fruntea
fiului său. Fierbințeală nu avea, slavă Domnului. Și atunci de ce vorbea atât de
ciudat?

– Mămucă, stai liniștită, nu mi-am pierdut mințile. Eu aș spune chiar că mi le-am

regăsit. Mai țineți minte ce am apucat eu la tăierea moțului?

– Un spic de grâu, zise Vasile.

– Și tu, tătucă, ai tălmăcit că aveam să mă fac morar, așa ca tine. Alta era citirea
cea bună. În dimineața când am plecat de acasă, m-am dus direct în lanul de grâu.
Nu știu ce mă chema acolo unde nu fusesem niciodată. Era ceva peste voința mea,
peste gândurile mele. Parcă mă duceau picioarele singure. Aproape am fugit,
urmând o cărare de care nici nu știam. Am ajuns în scurtă vreme și am început să
mă rotesc prin lanul de grâu, ca și cum aș fi dansat de unul singur. Era ca o horă în
care intrasem fără să știu ce fac. M-am învârtit vreme îndelungată până ce am
amețit. Știu că am căzut la pământ, cu fața în sus, acolo unde m-ați găsit voi. Am
văzut pentru o clipă soarele, apoi am închis ochii și am adormit. Când m-am trezit,
eram într-o altă lume.

– În ce lume erai, copilul meu? întrebă speriată Măriuca.

– Eram în Spicul de grâu, spuse sigur pe el Ionaș. Prima dată nu am știut unde am
ajuns. Îmi aduc aminte că era o lumină gălbuie și multă liniște. Parcă eram pe un
alt tărâm. Am stat o vreme să mă dumiresc unde sunt și dacă am văzut că nu vine
nimeni la mine, am început să plâng. Așa cum făceam eu înainte. Un plâns din
acela care vă supăra pe voi amândoi. Cred că am plâns vreun sfert de ceas, când a
apărut cățelușa pe care o gonisem eu în urmă cu câteva zile.

– Ai văzut? Ți-am spus eu că vei avea nevoie de mine, a spus ea.

– Ai venit să mă dojenești?

– Nu, am venit pentru a te ajuta. Eu sunt bună la suflet și vreau să îl răsplătesc pe

tatăl tău care m-a salvat de la moarte.

– Poți să pleci, am să văd eu ce voi face. Dar până să pleci, spune-mi unde mă aflu.
Parcă este o altă lume.

– Ai dreptate, pentru că te afli în Spicul de grâu.

– Cum să fiu în Spicul de grâu? Așa ceva nu este posibil. Eu sunt mai mare, iar el
mai mic. Nu pot încăpea acolo.

– Așa ți se pare, dar te încredințez că așa este. Și dacă nu mai ai nevoie de mine,
am să merg la puișorii mei, care sunt mai copți la minte decât tine.

Și a plecat. Am început să caut o ieșire din încăperea întunecată în care mă aflam,

dar peste tot dădeam de un perete gălbui, ca o scoarță de copac foarte tare. Nu am
găsit nicio ieșire și am început din nou să plâng, și mai tare decât prima dată.
Speriat că nu vine nimeni, am strigat-o pe cățelușă.

– Cățelușo, te rog să vii la mine. Îți făgăduiesc că am să fiu ascultător și nu voi mai
râde de tine.

Iar cățelușa a venit destul de repede.

– M-am întors pentru binele făcut de tătâne-tău. Tu nu meritai să-mi pierd vremea
cu tine. Ești un fecior răzgâiat, care se gândește numai la el.

– Cățelușo, te rog să mă ierți, nu mai fac.

– Și mă vei asculta?

– Da, voi fi ca un mielușel de cuminte. Numai să scap de aici, din Spicul de grâu.

– Ehei, nu este chiar așa de ușor cum crezi tu. Pentru asta va trebui să ai răbdare și
să treci prin mai multe încercări. Te prinzi să fii ascultător?

– Mă prind.

– Și cuminte?

– Și cuminte, promit.

– Și harnic?

– Mă va pune cineva să muncesc?

– În Spicul de grâu toată lumea muncește pentru a-și câștiga bucata de pâine. Vei fi
și harnic?

– Voi fi, cățelușo, ce să fac, vai de zilele mele. Dar făgăduiești că ai să mă duci la
mămuca și la tătuca?

– Făgăduiesc, dar când te voi duce, vei fi alt copil. Unul de toată isprava, așa cum
își doresc părinții tăi.

Atunci cățelușa a împins cu lăbuțele o portiță pe care eu nu o văzusem. Am intrat

într-o altă cămară, la fel de întunecată. Am aflat că se numea Odaia noilor veniți.

...................