Pajisti

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului
"Regele Mihai I al României" din Timişoara
Cojocariu Luminiţa
CULTURA PAJIŞTILOR ŞI A PLANTELOR

FURAJERE
Timişoara
2022
Aminteşte-ţi...
Prof.univ.dr. Luminiţa Cojocariu
Note de curs: Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere – Partea I
CUPRINS
Lista cu abrevieri…………………………………………………..…….… 7
Introducere…………………………………………………………….…... 9
Capitolul I
Resursele vegetale ale globului - pajiştile.................................................. 11
1.1. Strategia de producţie şi de valorificare a pajiştilor…………………... 12
1.1.1. Producţia şi potenţialul de producţie al pajiştilor.......................... 13
1.1.2. Utilizarea multifuncţională a patrimoniului pastoral din România
şi integrarea în Uniunea Europeană…........................................... 14
1.2. Răspândirea pajiştilor la nivel mondial şi în România.......................... 17
1.3. Pajiştea. Pratologia. Pratotehnică........................................................... 22
1.3.1. Importanţa pajiştilor....................................................................... 23
1.3.1.1. Importanţa pajiştilor în echilibrul ecologic şi turism…….. 29
1.3.2. Clasificarea pajiştilor..................................................................... 31
1.3.2.1. Clasificarea pajiştilor în funcţie de modul de apariţie a
acestora .............................................................................. 31
1.3.2.2. Clasificarea pajiştilor în funcţie de criteriul climatic……. 35
1.3.2.3. Clasificarea pajiştilor în funcţie de modul de folosire........ 38
1.3.2.4. Clasificarea pajiştilor în funcţie de obiectul de protecţie... 38
Capitolul II
Pajiştea ca ecosistem................................................................................... 41
2.1. Ecosistemul – unitate funcţională a biosferei........................................ 41
2.1.1. Părţile componente ale ecosistemului............................................ 42
2.1.2. Tipuri principale de ecosisteme..................................................... 43
2.2. Caracteristici generale ale ecosistemelor de pajişti................................ 44
2.3. Fluxurile fundamentale din ecosistemul de pajişti................................. 45
2.4. Structura trofică a ecosistemelor de pajişti............................................ 47
2.5. Factorii care influenţează vegetaţia pajiştilor........................................ 48
2.5.1. Factorii abiotici.............................................................................. 49
2.5.2. Factorii biotici................................................................................ 50
2.5.3. Principiile acţiunii factorilor ecologici.......................................... 51
2.6. Schimbări care au loc în vegetaţia pajiştilor.......................................... 52
2.6.1. Fluctuaţiile..................................................................................... 52
2.6.2. Succesiunea fitocenozelor pe pajişti.............................................. 53
2.7. Intervenţia omului în ecosistemele de pajişti......................................... 54
2.8. Reconstrucţia ecologică a ecosistemului de pajişte………………...… 55
3
Capitolul III
Caracteristicile plantelor din flora pajiştilor............................................ 58
3.1. Gramineele............................................................................................. 59
3.1.1. Particularităţi agrobiologice........................................................... 59
3.1.2. Relaţiile gramineelor cu factorii de vegetaţie................................ 66
3.1.3. Valoarea economică a gramineelor................................................ 68
3.1.4. Răspândirea gramineelor………………………………………... 69
3.2. Leguminoase din pajişti......................................................................... 70
3.2.1. Particularităţi agrobiologice........................................................... 71
3.2.2. Relaţiile leguminoaselor cu factorii de vegetaţie........................... 73
3.2.3. Valoarea economică a leguminoaselor.......................................... 74
3.2.4. Răspândirea leguminoaselor.......................................................... 75
3.3. Rogozuri şi pipiriguri............................................................................. 75
3.4. Plante din alte familii botanice………………………………………... 78
3.4.1.Clasificarea plantelor din alte familii.............................................. 78
Capitolul IV
Tehnologia de ameliorare a pajiştilor……………………………………. 84
4.1. Reglarea regimului de apă...................................................................... 85
4.1.1. Eliminarea excesului de umiditate................................................. 85
4.1.2. Completarea regimului de umiditate.............................................. 88
4.1.3. Alte metode de completare a deficitului de umiditate…………... 89
4.2. Îmbunătăţirea regimului elementelor nutritive din sol........................... 90
4.2.1. Utilizarea îngrăşămintelor chimice pe pajişti................................ 91
4.2.1.1. Aplicarea îngrăşămintelor chimice pe pajişti...................... 104
4.2.1.2. Efectul îngrăşămintelor chimice asupra pajiştilor.............. 104
4.2.2. Utilizarea îngrăşămintelor organice pe pajişti............................... 109
4.2.2.1.Gunoiul de grajd................................................................... 109
4.2.2.2. Îngrăşăminte organice semilichide (tulbureala de grajd)... 112
4.2.2.3.Târlirea………………………………………………...….. 113
4.3. Corectarea reacţiei solului. Aplicarea amendamentelor......................... 117
4.4. Lucrari tehnico-culturale........................................................................ 118
4.4.1. Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase şi a cioatelor............................. 118
4.4.2. Combaterea buruienilor................................................................. 121
4.4.3. Distrugerea muşuroaielor şi nivelarea lor...................................... 126
4.4.4. Curăţirea pajiştilor, îndepărtarea pietrelor………………………. 128
4.4.5. Autoînsămânţarea…………………………………………..…… 129
4.4.6. Supraînsămânţarea......................................................................... 129
4.5. Prevenirea şi combaterea eroziunii........................................................ 129
4
4.6. Gestionarea pajiştilor în vederea menţinerii biodiversităţii................... 131

4.6.1. Forme de sprijin financiar, subvenţii, care pot contribui la
menţinerea stării favorabile a pajiştilor.......................................... 131
4.6.2. Plăţi de agro-mediu și climă pentru utilizatorii de pajiști.............. 133
4.6.3. Bune practici ce trebuie executate pe pajişti.................................. 135
4.7. Instrumentele de management al pajiştilor............................................ 140
Capitolul V
Pajiştile. Peluzele şi gazonul........................................................................ 143
5.1. Conservarea şi crearea spaţiilor verzi, parte integrantă a protecţiei
mediului înconjurător.................................................................................... 143
5.1.2. Funcţiile zonelor verzi................................................................... 144
5.2. Principii de compoziţie în funcţie de tipul de gazon utilizat………….. 145
5.2.1. Tipuri de gazon.............................................................................. 145
5.2.2. Specii şi amestecuri pentru gazon.................................................. 147
5.3. Lucrări de instalare a gazonului……………………………………..... 150
5.3.1. Stabilirea locului de amplasare a gazonului……………….…….. 150
5.3.2. Curăţirea terenului …………………………………………...…. 151
5.3.3. Drenarea excesului de umiditate ………………………………... 151
5.3.4. Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor…………….… 151
5.3.5. Pregătirea terenului……………………………………………… 152
5.3.6. Nivelarea…………………………………………………...……. 153
5.3.7. Semănatul gazonului………………………………………..…… 153
5.4. Lucrări de întreţinere……………………………………………..…… 156
5.4.1. Irigarea gazonului……………………………………………….. 157
5.4.2. Tăierea gazonului……………………………………………...… 159
5.4.3. Fertilizarea gazonului………………………………………..…... 159
5.4.4. Controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor……………...…….. 160
Capitolul VI
Tehnologia de cultură a pajiştilor semănate……………………………. 162
6.1. Tehnologia înfiinţării unor pajişti semănate (temporare) în locul unor
pajişti permanente degradate……………………………………….……… 163
6.1.1. Alegerea şi pregătirea terenului………………………………..... 164
6.1.2. Aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor………………...… 166
6.1.3. Materialul de semănat………………………………………...…. 167
6.1.3.1. Sămânţa şi semănatul ……………………………...…….. 173
6.1.4. Întreţinerea pajiştilor semănate……………………………….…. 175
6.1.5. Modalităţi de utilizare a pajiştilor semănate- temporare……...…. 176
6.2.Tehnologia înfiinţării unor pajişti semănate (temporare) în teren arabil 177
5
6.3. Refacerea pajiştilor semănate…………………………………….…… 178

Capitolul VII
Utilizarea economică a pajiştilor. Folosirea pajiştilor prin păşunat…….. 180
7.1. Importanţa ierbii pentru asigurarea bazei furajere………………….… 180
7.2. Sisteme de folosire a păşunilor……………………………………..… 181
7.2.1. Păşunatul liber……………………………………………….…... 181
7.2.2. Păşunatul raţional (rotativ)…………………………………...….. 183
7.3. Măsuri tehnico-organizatorice pentru folosirea raţională a păşunilor… 187
7.3.1. Determinarea producţiei păşunilor…………………………..…... 187
7.3.2. Capacitatea de păşunat………………………………………...… 191
7.3.3. Tarlarizarea pajiştilor…………………………………………..... 193
7.4. Lucrări ce se execută înainte de începerea păşunatului…………….... 199
7.5. Tehnica păşunatului…………………………………………………... 203
7.5.1. Momentul începerii păşunatului……………………………..….. 204
7.5.2. Înălţimea de păşunat………………………………………..…… 204
7.5.3. Frecvenţa păşunatului………………………………………...…. 205
7.5.4. Data încetării păşunatului……………………………………...... 206
7.6. Lucrări ce se execută pe păşuni în timpul păşunatului……………...… 206
Capitolul VIII
Folosirea pajiştilor prin cosit…………………………………………..…. 207
8.1. Importanţa fânului în hrana animalelor…………………………...…... 207
8.2. Recoltarea fâneţelor……………………………………………...…… 208
8.2.1. Epoca de recoltare…………………………………………...…... 208
8.2.2. Tehnica recoltării…………………………………………..……. 210
8.2.2.1 .Înălţimea de recoltare a fâneţelor…………………...…… 211
8.2.2.2. Frecvenţa recoltărilor …………………………………… 211
8.3. Pregătirea fânului………………………………………………….….. 212
8.3.1. Metode de pregătire a fânului………………………………….... 214
8.3.1.1. Pregătirea fânului pe sol (uscarea direct pe pământ)……. 214
8.3.1.2. Pregătirea fânului pe suporţi……………………….…….. 215
8.3.1.3. Pregătirea fânului în baloţi………………………………. 218
8.3.2. Metode de uscare a fânului……………………………….……... 220
8.3.2.1. Uscarea cu ajutorul strivirii………………………..…….. 220
8.3.2.2. Uscarea fânului cu ajutorul curenţilor de aer……………. 220
8.4. Păstrarea fânului…………………………………………………..…... 221
Bibliografie……………………………………………………….……….. 225
6
Lista cu abrevierile
Descriere Abbreviation Description

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agency for Payment and
APIA
Agricultură Intervention in Agriculture
Baza de date Corine Land Cover CLC Corine Land Cover Database
Food and Agriculture
Organizația pentru Alimentaţie şi
FAOSTAT Organization - Statistical
Agricultură - divizia statistică
Database
Unitate de suprafață ha Unit of surface area
Pajişti cu Înaltă Valoare Naturală HNV High Natural Value grassland
Institutul Naţional de Statistică a National Institute of Statistics
INS
României of Romania
Government emergency
Ordonanța de urgență a Guvernului OUG
ordinance
Politica Agricolă Comună PAC Common Agricultural Policy
Măsura acidității sau alcalinității Measure of acidity or
pH
solului alkalinity of soil
Programul Naţional de Dezvoltare National Rural Development
PNDR
Rurală Program
Terrestrial Ecoregions of the
Ecoregiuni terestre ale lumii TEOW
World
Greutate furajului verde pe unitate Green forage weight per unit
t/ha mv
de suprafață area
Greutatea substanței uscate pe The dry matter weight per unit
t.ha-1 DM
unitatea de suprafată area
Unităţi Nutritive - UN NU Nutritional units
Unităţi de exploatare - UE EU Exploitation units
Valoare pastorală - VP PV Pastoral value
Unitate Vită Mare - UVM LSU Livestock unit (LSU)
Unitate administrativ-teritorială ATU Administrative-territorial unit
Uniunea Europeană EU European Union
Substanţă uscată - SU DM Dry matter
7
8
INTRODUCERE
La nivel global, ca de altfel şi în România, pajiştile în prezent sunt

într-o avansată stare de degradare datorită unor factori naturali ca:
aridizarea climatului, inundații catastrofale, exces permanent sau temporar
de umiditate, eroziunea solului, acidifiere, sărăturare, invazia vegetației
ierboase și lemnoase nevaloroase, etc., cât și a unor factori antropici ca:
abandonul.
Schimbările economice și sociale care au avut loc în România în
ultimele trei decenii, sunt foarte fidel reflectate și în starea pajiştilor și în
modul lor de folosire. După anul 1990, odată cu începerea procesului de
retrocedare a terenurilor agricole către foştii proprietari sau către urmașii
acestora, multe din terenurile agricole au ajuns în situația de a fi
abandonate.
Lipsa cunoștințelor de specialitate a noilor proprietari, precum şi
lipsa mijloacelor de lucru mecanizate, starea financiară precară în care se
găseau noii proprietari, vârsta înaintată a proprietarilor, domiciliul la
distanțe mari față de pajiştile pe care le dețineau datorită migrației
anterioare a tinerilor spre orașe, și mai ales a politicilor agricole incoerente
aplicate de guvernările care s-au succedat după anul 1990, sunt
principalele cauze ale abandonului pajiştilor din România.
Pentru redresarea situației acestor pajiști pe zone mari geografice
și etaje altitudinale este necesară elaborarea unei strategii cu date noi
asupra cauzelor care duc la degradare, stabilirea posibilităților concrete de
îmbunătațire a covorului vegetal al pajiștilor, respectiv a modului
corespunzător de valorificare cu animalele, uzitând de fondurile destinate
pajiştilor prin diverse tipuri de programe.
După intervenție, producția vegetală și animalieră având ca
resursă principală pajiștile, poate să crească în paralel cu conservarea
biodiversității, întregirea și înfrumusețarea peisagistică a teritoriului,
protecția mediului și alte avantaje în concordanță cu normele Uniunii
Europene.
Pajiștile reprezintă o sursă de hrană regenerabilă însă potențialul
acestora poate fi diminuat în lipsa unui control responsabil și a unor
informații aduse de specialiștii din domeniul agricol.
Sper ca în acest volum specialiştii din cercetare şi producţie,
studenţii şi toţi cei care doresc să contribuie la repunerea în valoarea a
pajiştilor să găsească suficiente informaţii de ordin teoretic şi practic
necesare.
9
10
CAPITOLUL I
RESURSELE VEGETALE ALE GLOBULUI - PAJIŞTILE
Ce sunt pajiştile?
În sens restrâns, "pajiştile" pot fi definite ca un teren acoperit de
vegetaţie ierboasă. „Conform FAO, pajiştile (în sens larg) sunt printre cele
mai mari tipuri de habitate din lume. Suprafaţa acestora este estimată la
52,5 milioane de km2 sau în procente reprezintă 40,5% din suprafața
Pământului” [78].
În Europa există diferite tipuri de pajiști, variind de la aproape
deșertice în sud-estul Spaniei, pajişti stepice, la pajiști umede/lunci, care
domină în partea de nord și nord-vest [78].
S-a încetăţenit părerea că iarba este un produs natural care creşte şi
fără îngrijirea omului. Părerea este numai în parte îndreptăţită, întrucât
numai o parte din pajiştile de pe Glob sunt pajişti naturale pe care iarba s-a
instalat şi se menţine fără intervenţia omului. Unele dintre aceste pajişti
datează din vremuri îndepărtate, de milioane de ani şi au asigurat hrana
animalelor sălbatice ierbivore înainte de apariţia omului şi de începuturile
agriculturii [99].
Dar, suprafeţe mari pe glob sunt de data mai recentă şi se datoresc
existenţei eforturilor făcute de om, de a obţine suficientă hrană pentru
animalele domestice. Aceste eforturi sunt răsplătite prin recoltele obţinute
mai ales în condiţiile culturii intensive a pajiştilor.
În ţările cu agricultură avansată, se realizează producţii mari şi de
calitate atât la cultura plantelor cât şi la creşterea animalelor.
Sporirea producţiei vegetale şi animale se bazează pe un complex
de măsuri, dintre care sunt de menţionat mai ales folosirea soiurilor de
plante şi a raselor de animale de mare productivitate, în asociere cu măsuri
adecvate de sporire a fertilităţii solului, combaterea dăunătorilor, bolilor şi
buruienilor, iar în zootehnie hrana şi adăposturi corespunzătoare armonizat
cu nivelul ridicat de producţie de lapte, carne, lână şi ouă îndeosebi.
Ca orice altă cultură intensivă, pajiştile necesită o dotare tehnică
corespunzătoare, posibilităţi de sporire a fertilităţii solului, de mecanizare
a lucrărilor şi în mod deosebit cadre de specialitate care să valorifice în
condiţii de producţie rezultatele cercetării ştiinţifice şi de specialitate.
11
În relieful variat al ţării noastre, există şi pajişti în care condiţiile

naturale nu sunt favorabile culturii intensive şi deci cele două moduri de
cultură, extensiv şi intensiv vor coexista.
Va rămâne loc şi pentru pajiştile poliflore, atât de mult de apreciate
de agricultori. De altfel, prin prezenţa leguminoaselor, care nu trebuie să
lipsească din pajiştile intensive, se asigură nu numai o bună bază furajeră,
ci şi una meliferă – trifoiul alb, trifoiul roşu, fiind specii foarte mult căutate
de albine.
Factorii naturali ai mediului înconjurător, supuşi protecţiei în
condiţiile legii sunt: aerul, apa, solul, pădurile şi orice altă vegetaţie
terestră şi acvatică, fauna terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentele
naturii [30]. Este de menţionat faptul că în rezervaţiile naturale sunt
cuprinse şi imense suprafeţe de pajişti. Acestea vor avea ca rol prioritar
conservarea unor specii rare de plante şi uneori de animale, care fără
ocrotire ar dispărea într-o perioadă nu prea îndelungată [15].
Va fi în interesul agriculturii să se delimiteze şi să se ocrotească
mai ales pajiştile care conţin specii importante pentru lucrările de
ameliorare, prin deosebitele lor însuşiri în ce priveşte rezistenţa la boli,
rezistenţa la iernare, etc.
Ocrotirea mediului nu înseamnă şi nu trebuie să însemne numai
conservarea unor spaţii în starea lor naturală, ci şi modificarea unor spaţii
în sensul înfrumuseţării peisajului cum ar fi gazoanele realizate de om.
Dezvoltarea rurală, al doilea pilon al Politicii Agricole Comune
(PAC) - Common Agricultural Policy (CAP) - capătă o importanţa din ce
în ce mai mare în politicile de dezvoltare recente ale UE. Dezvoltarea
rurală este de obicei bazată pe resursele locale, care pot fi cele naturale,
economice sau sociale. Deoarece aceste funcţii trebuie să funcţioneze în
paralel, în spaţiul european, pentru dezvoltarea rurală este de aşteptat sa
utilizeze resursele locale într-un mod multifuncţional. În acest context
potenţialului pajiştilor regionale, reprezintă o resursă naturală în cadrul
dezvoltării rurale ([14], [103]).
1.1. Strategia de producţie şi de valorificare a pajiştilor
În balanţa furajeră, păşunile şi fâneţele constituie o bogăţie naturală

de mare importanţă, mai ales în judeţele de deal şi de munte, unde pajiştile
formează o zonă economică predominantă.
12
Prin păşunatul excesiv, vegetaţia pajiştilor s-a degradat mereu, prin

reducerea şi dispariţia speciilor valoroase pentru hrana animalelor, iar
productivitatea lor în prezent este cu mult inferioară faţă de potenţialul
productiv natural al acestora.
Spre deosebire de orice altă cultură agricolă, care asigură o singură
recoltă pe an, pajiştile fie ele permanente sau temporare, datorită
caracteristicilor plantelor din covorul vegetal, pot asigura mai multe
recolte pe an.
Rezultatele de producţie arată că, în comparaţie cu alte culturi,
pajiştile permanente înregistrează cel mai mare spor de producţie, la
unitatea de substanţă activă aplicată.
Cercetările efectuate arată că pajiştile semănate sunt capabile să
dea producţii superioare faţă de pajiştile permanente, iar pe lângă
producţiile mari pe care le dau, pajiştile semănate mai prezintă şi alte
avantaje ca: repartizarea mai uniformă a producţiei în perioada de
vegetaţie şi posibilităţile multiple de folosire.
Pe pajiştile semănate toate lucrările se pot face mecanizat şi se
creează posibilitatea de alegere a speciilor în concordanţă cu agrotehnica
stabilă, precum şi cu modul de exploatare (păşunat, cosit, mixt).
Pajiştile semănate reprezintă o sursă importantă de furaje şi nu
exclud măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor permanente, ci se completează
reciproc în funcţie de condiţiile concrete existente, alegându-se metoda
cea mai eficientă din punct de vedere economic.
Studiul pajiştilor permanente prezintă un interes ştiinţific deoarece
în acest fel se pot clarifica şi unele aspecte fundamentale ale ecologiei cum
sunt: relaţia dintre stabilitatea şi maturitatea ecosistemelor, echilibrul
biologic în ecosistemele naturale şi în cele influenţate de activitatea
omului, aspecte discutate de altfel la primul Congres Internaţional de la
Haga din 1974.
1.1.1. Producţia şi potenţialul de producţie al pajiştilor
Producţiile pajiştilor permanente sunt foarte diferite. În general,

recoltele sunt sub capacitatea de producţie a pajiştilor, datorită unor cauze
obiective cum ar fi:
- pajiştile permanente sunt amplasate pe terenuri în pantă, slab
productive, pe soluri acide, adesea erodate, insuficient aprovizionate
cu apă şi insuficient drenate, întrucât nu s-au făcut nici un fel de
lucrări de îmbunătăţiri funciare;
13
- fiind mari suprafeţe situate în zone alpine sau la altitudini mari,

perioada de vegetaţie este scurtă (3 - 5 luni) şi de asemenea şi
temperatura medie din perioada de vegetaţie este scăzută;
- suprafeţe foarte mari de pajişti sunt folosite iraţional, fiind
suprapăşunate, ceea ce duce la degradarea lor sau subpăşunate ceea
ce duce la păşunatul selectiv, deci la invadarea pajiştilor de către
buruieni;
- nu se execută nici un fel de lucrări de întreţinere a pajiştilor sau
dacă se execută în cea mai mare parte ele se fac cu investiţii
minime.
Pajiştile temporare dau producţii mari, ele situându-se la nivelul
culturilor agricole productive.
Pe baza analizei suprafeţei fotosintetizatoare, a sumei gradelor de
temperatură, a precipitaţiilor, se constată că potenţialul de producţie al
pajiştilor este mai mare decât producţia înregistrată.
La o recoltă de 10,5 tone S.U./ha cum sunt recoltele obţinute în
ultimii ani, se ajunge la 115 Gj energie metabolizabilă la hectar, iar la o
recoltă de 25 tone S.U./ha care este capacitatea de producţie a unei pajişti
în care vegetaţia durează 6 luni, corespund 215 Gj energie metabolizabilă
[97].
Cu toate condiţiile, uneori vitrege, de climă şi sol, cercetările
efectuate în ultimele decenii au relevat posibilităţi imense de sporire a
producţiei pajiştilor. Pe această bază se acceptă, în general, ideea că în
multe ţări, printre care şi ţara noastră, posibilităţile de ridicare a producţiei
pajiştilor sunt mai mari decât la alte categorii de culturi agricole, deoarece
se pleacă de la un nivel productiv actual destul de scăzut.
În pajiştile permanente, prin îmbogăţirea regimului trofic şi
reglarea regimului hidric, prin aplicarea unor lucrări simple şi acolo unde
situaţia concretă o impune prin reînsămânţări şi supraînsămânţări, se pot
spori producţiile foarte mult.
Datoria noastră, a tuturor, este de a cunoaşte cât mai bine modul de
a folosi raţional şi de a ocroti acest inestimabil bun al ţării şi de a-l
transmite intact generaţiilor viitoare.
1.1.2. Utilizarea multifuncţională a patrimoniului pastoral din

România şi integrarea în Uniunea Europeană
O componentă importantă a patrimoniului funciar al ţării noastre o

constituie suprafaţa de 4,9 milioane hectare de pajişti permanente,
14
considerate, pe bună dreptate, o avuţie naţională deoarece reprezintă 33%

din suprafaţa totală a ţării şi 21% din suprafaţa agricolă. Această suprafaţă
în condiţiile aplicării unei tehnologi moderate de cultivare, ar putea
asigura hrana, anual, pentru cel puţin 10 miloane UVM (Unităţi Vită
Mare). Din păcate, până în acest moment acest indicator economic de
apreciere a valorii de utilizare a pajiştilor nu s-a realizat, datorită
dezinteresului faţă de potenţialul agroecologic pe care îl oferă aceste
suprafeţe, fapt generat şi de necunoaşterea cadrului juridic specific de
folosire a acestor suprafeţe.
Eficienţa biologică a fitomasei obţinută din pajişti şi culturi furajere
în procesul de gestionare a resurselor furajere şi de decizie tehnică, trebuie
corelat cu criteriul eficienţei economice.
În ultimul timp cercetarea ştiinţifică europeană a elaborat noi
concepte în domeniul producerii furajelor. În lumina acestor concepte,
sistemul de cultură al plantelor furajere nu mai reprezintă un sistem
independent, ci este parte componentă (subsistem) al unui sistem mai
cuprinzător şi anume sistemul furajer [7].
Sistemul furajer este conceput ca un sistem de informare şi decizie.
În prezent, atât în ştiinţă cât şi în practică, criteriile de performanţă
pentru sistemele culturilor furajere sunt reprezentate sub denumirea de
valoarea de utilizare şi multifuncţionalitate.
Indicatorul valoare de utilizare a fost elaborat şi generalizat de
cercetătorii francezi la începutul deceniului IX. El înglobează de fapt un
ansamblu de însuşiri care se iau în considerare în aprecierea resurselor de
fitomasă din punctul de vedere al satisfacerii cerinţelor de nutriţie ale
animalelor.
Potrivit acestei concepţii, valoarea de utilizare ca furaj a unei resurse
de fitomasă se stabileşte pe baza randamentului util al culturii respective, al
calităţii alimentare şi al facilităţii de conservare. Colectivul de cercetători
condus de Motcă Gh. (1994, 2003), prin cercetările lor au extins criteriile
pentru definirea valorii de utilizare, adăugând în prima etapă la cele de mai
sus gradul de conversie a furajului în produse animaliere utile pentru om.
Acesta este un criteriu de eficienţă biologică a fitomasei consumate de
animale, care în procesul de gestionare a resurselor furajere şi de decizie
tehnică trebuie corelat cu criteriul eficienţei economice şi mai nou, cu cel al
eficienţei ecologice.
În ultimi ani, în ţările cu tradiţie din Uniunea Europeană, valoarea
fondului pastoral este exprimată printr-un indicator de multifuncţionalitate,
circumscris conceptului de dezvoltare durabilă.
15
Această nouă concepţie de multifuncţionalitate a pajiştilor permanente

înglobează atât funcţia agronomică (de producţie) a acestora, cât şi altele,
tot atât de importante, cum sunt: folosirea şi conservarea biodiversităţii
florei şi faunei specifice, protecţia solului şi a calităţii mediului (calitatea
peisajului), dezvoltarea agroturismului ecologic ([19], [20], [102]).
Prin această nouă modalitate de folosire a resurselor oferite de
covorul vegetal al pajiştilor permanente, omul trebuie să respecte şi să-şi
armonizeze interesele respectând legile naturii, deoarece aplicarea necontrolată
a tehnologiilor şi exploatarea abuzivă a resurselor duce la dezechilibre
ireversibile în relaţia sol – covorul vegetal al pajiştei–animal–om. Aceasta
presupune ca orice intervenţie tehnologică să fie dimensionată ca volum,
intensitate şi impact numai atât cât permite capacitatea de rezilienţă a
ecosistemului [18].
Informaţii privitoare la posibilitatea de previziune şi control a
valorii de utilizare a pajiştilor, definită în mod global prin cantitatea de
resurse furajere sau pastorale, care sunt în strânsă conexiune cu compoziţia
botanică şi structura covorului vegetal fac obiectul cercetărilor actuale.
În condiţiile din ţara noastră, peste 70% din suprafaţa de pajişti
permanente se regăsesc pe terenuri în pantă, supuse în permanenţă
proceselor de eroziune. Dacă vegetaţia ierboasă nu ar acoperi aceste
suprafeţe s-ar produce adevărate catastrofe ecologice, cu urmări de natură
economico – socială incalculabile.
Pajiştile permanente din România mai păstrează încă una din cele
mai complexe biodiversităţi floristice din Europa. În această structură
floristică intră numeroase specii de plante cu o valoare pastorală ridicată,
ce formează producţia de furaj a pajiştilor [43].
De asemenea, pajiştile româneşti pot fi considerate adevărate bănci
naturale de germoplasmă din care, prin diferite metode de ameliorare, se
creează genotipuri noi, formate din soiuri şi hibrizi performanţi.
În covorul vegetal al pajiştilor permanente există peste 200 de
specii leguminoase anuale şi perene, care au un rol important în creşterea
calităţii furajului în substanţe proteice. Totodată, în condiţii din ţara
noastră, aceste leguminoase aprovizionează, prin procesul simbiotic de
fixare a azotului atmosferic, solurile cu cantităţi importante de azot
biologic, între 30 – 150 kg/ha/an.
O mare parte din flora covorului vegetal al pajiştilor permanente
nu este încă utilizată. Astfel, se impune realizarea unei cartări floristice
privind ponderea plantelor medicinale şi a celor melifere.
16
Spectrul culorilor şi arhitectura morfologică a speciilor din pajiştile

permanente îmbunătăţesc calitatea peisagistică a covorului vegetal
(fig.1.1), cu consecinţe directe pozitive asupra dezvoltării turismului
ecologic în ţara noastră.
Fig. 1.1. Pajişti în zona montană a Banatului Românesc (foto: Petru Rain)
În consecinţă, la baza folosirii sistemului multifuncţional al pajiştilor

stă aplicarea unei gestionări integrate a covorului vegetal, prin care
valoarea de utilizare a pajiştilor capătă o nouă dimensiune, racordată
sistemului de dezvoltare durabilă. Totodată, modul de utilizare multifuncţională
a patrimoniului pastoral poate constitui şi un etalon de apreciere a
gradului de integrare a agriculturii româneşti în structurile europene [8].
Pratologia este un domeniu multidisciplinar dezvoltat ca răspuns la
crizele cu care se confruntă azi ecosistemul de pajişte.
1.2. Răspândirea pajiştilor la nivel mondial şi în România
Pe glob pajiştile ocupă 23% din suprafaţa uscată a Terrei. Aceasta

înseamnă în cifre absolute, cca 3,3 miliarde hectare.
O succintă trecere în revistă este cuprinsă în tabelul 1.1.
Din datele cuprinse în tabel se constată că în valoare absolută
suprafeţele cele mai mari ocupate de păşune sunt în Asia (1079784.392
mii ha), urmează Africa (842870.172 mii ha) şi America de Nord, de Sud
şi Centrală (799820.258 mii ha).
17
Tabelul 1.1.
Distribuţia suprafeţelor de pajişti pe continente*
Suprafaţa Suprafaţa Suprafaţa pajişti
Nr.
Specificare uscatului agricola permanente
crt.
(mii ha) (mii ha) (mii ha)
1 Africa 2.964.678,60 1121810.7278 842870.172
America (Nord, Sud
2 3.889.231,20 1178003.2648 799820.258
şi Centrala)
3 Asia 3.093.556,55 1668503.147 1079784.392
4 Europa 2.207.347 461320.8081 173072.003
5 Australia si Oceania 848.654,70 42287030 37316600
Pe glob - total 13.003.468,05 4801370.2776 3233686.353
*Sursa: date FAO, 2018 [49]
Datele privitoare la suprafaţa pajiştilor diferă de la an la an, de aici

şi unele diferenţe cu privire la raportul dintre diferite continente.
În general ordinea se păstrează şi diferenţele nu sunt prea mari.
Repartiţia procentuală a păşunilor şi fâneţelor pe continente conform
datelor FAO 2018 sunt prezentate în tabelul 1.2.
Concret, Africa deţine 28,12% păşuni şi fâneţe din suprafaţa totală,
Oceania 39,80%, America de Sud 25,17%, Europa 7,82%.
Europa deţine, comparativ cu alte continente, o suprafaţă mică de
pajişti, dar este de menţionat că, acest continent a contribuit în cea mai
mare măsură la promovarea culturii pajiştilor pe plan mondial şi că,
gramineele şi leguminoasele furajere folosite în cultura pajiştilor intensive
în zona temperată îşi au arealul natural în Europa.
Tabelul 1.2.
Repartiţia procentuală a păşunilor şi fâneţelor în diferite continente şi ţări*
Continentul sau Păşuni şi fâneţe - % Păşuni şi fâneţe - % faţă
ţara din suprafaţa totală de suprafaţa arabilului
Oceania 39,80 90,96
China 41,68 74,33
Africa 28,21 75,13
America de Sud 25,17 76,11
S.U.A 26,82 60,47
Rusia 5,62 42,72
Europa 7,82 37,52
Studiind repartiţia suprafeţelor de pajişti în diferite ţări din Europa

se constată că, cele mai mari suprafeţe sunt localizate în Spania, Franţa şi
Ucraina, unele dintre cele mai mari ţări ale acestui continent (tabelul 1.3).
18
Tabelul 1.3.
Suprafeţe ocupate de păşuni şi fâneţe faţă de suprafaţa totală şi faţă de arabil în
câteva ţări din Europa
Suprafața Suprafața Suprafața de
Nr.
Ţări ale Europei uscatului agricolă pajiști permanente
crt.
(mii ha) (mii ha) (mii ha)
1. Albania 2740 1174,08 478,08
2. Austria 8243,5 2652,83 1258,81
3. Belarus 20282 8453,00 2630,00
4. Belgia 3028 1354,00 480,00
5. Bosnia și Herzegovina 5100 2211,00 1082,00
6. Bulgaria 10856 5030,00 1399,00
7. Croatia 5596 1484,00 608,00
8. Cehia 7725 3523,00 990,00
9. Danemarca 4243 2632,00 231,00
10. Estonia 4239 1004,00 312,00
11. Finlanda 30390 2272,00 24,00
12. Franta 54766 28660,10 9527,90
13. Germania 34861 16645,00 4713,00
14. Grecia 12890 6103,60 2882,00
15. Ungaria 9053 5296,00 799,00
16. Irlanda 6889 4516,00 4064,00
17. Italia 29414 12405,00 3245,00
18. Lituania 6267,5 2947,00 796,00
19. Olanda 3373 1822,00 764,00
20. Norvegia 30547 986,29 180,01
21. Polonia 30420 14512,00 3150,00
22. Portugalia 9147 3573,99 1875,85
23. Moldova 3289 2257,10 341,10
24. Romania 23006 13414,00 4288,00
25 Federatia Rusa 1637687 215494,00 92052,00
26. Serbia 8746 3464,00 676,00
27. Slovacia 4809 1889,00 524,00
28. Spania 49880 26183,32 9412,96
29. Suedia 41034 3009,00 455,00
30. Elvetia 4000 1510,07 1086,71
31. Ucraina 57932 41329,00 7577,00
32. Regatul Unit 24193 17350,86 11266,90
19
În ceea ce priveşte România, pajiştile permanente se întind pe o

suprafaţă de 4,828 mil. ha şi reprezintă 33,00% din terenul agricol şi
20,20% din suprafaţa totală a ţării (fig. 1.2).
În România suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,828 mil. ha
din care 3,272 mil. ha sunt păşuni şi 1,556 mil. ha sunt fâneţe [104].
Fig. 1.2. Suprafaţa agricolă a României după modul de folosinţă [104]
Ele sunt răspândite pe tot cuprinsul ţării în condiţii ecopedologice

foarte diferite de la câmpie până la piscurile cele mai înalte ale munţilor,
ceea ce a determinat o mare varietate de tipuri de pajişti şi de tehnologii
de îmbunătăţire, îngrijire şi exploatare (tabelul 1.4).
Tabelul 1.4.
Distribuţia pajiştilor în România [71]
Din care:
Specificare
Pietriş, rocă
la suprafaţă
Salinitate şi
lacalinitate
Eroziuni şi
Total
U.M.
umiditate
alunecări
Aciditate
Exces de
restricţii
Nisipuri
pH<5
Fără
Mii
Total/ţară 4926,2 1960,5 1185,5 325,0 870,0 190,5 54,0 376,7
ha
Total/ţară % 100 39,6 23,9 6,5 17,5 3,8 1,0 7,7
Suprafeţe întinse de pajişti se găsesc în zonele de deal şi urcă până

la munte, ca atare, în judeţele în care predomină zone de relief înalte sunt:
Hunedoara, Maramureş, Caraş – Severin, Bihor, etc. (judeţe în aria cărora
intră suprafeţe montane însemnate).
Răspândirea pajiştilor permanente pe tot cuprinsul ţării noastre, în
condiţii ecologice diferite, au condus la o mare varietate de tipuri de
pajişti.
20
Pajiştile naturale din ţara noastră prezintă următoarea repartizare în

funcţie de altitudine şi forme de relief (fig.1.3).
- pajişti cu exces de umiditate................................................................2,5%
- pajişti de şes şi câmpie situate la 0 – 400m altitudine.......................26,9%
- pajişti de dealuri şi coline, situate la 400 – 800 m altitudine……....42,8%
- pajişti de munte situate la 800 – 1600 m altitudine ..........................18,9%
- pajişti alpine situate la peste 1600 m altitudine...................................8,9%
Fig.1.3. Repartizarea suprafeţelor de pajişti din România în funcţie de altitudine şi

forme de relief [71]
Se poate constata faptul că o bună parte din pajiştile naturale sunt

repartizate în condiţii mai puţin favorabile, ca atare şi producţia acestora
scade odată cu altutidinea (fig. 1.4).
Fig. 1.4. Pajişti montane (foto: Luminiţa Cojocariu)

21
1.3. Pajiştea. Pratologia. Pratotehnică

Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie
ierboasă. În ele se întâlneşte un complex mare de specii de plante,
aparţinând la diferite familii; dintre acestea, gramineele perene sunt
dominante. Diferită este de asemenea şi valoarea furajeră a acestor specii
de plante. Speciile care se dezvoltă într-o pajişte se deosebesc şi prin
cerinţele lor faţă de condiţiile naturale şi prin modul de exploatare. Dacă la
vegetaţia constituită din populaţiile speciilor de plante superioare se
adaugă plantele inferioare, microorganismele şi fauna, atunci se poate face
o imagine despre formaţiunea complexă de viaţă, reprezentată de o pajişte.
În viziunea agricolă actuală, producţia de furaje obţinută de pe
pajiştile permanente, este parte integrantă a gestiunii teritoriului agricol şi
presupune: gestionarea durabilă, respectiv durabilitatea sistemelor
componente, viabilitatea economică şi socială a activităţii agricole şi
contribuie la dezvoltarea durabilă a spaţiului rural, într-o lume tot mai
urbanizată.
Având în vedere importanţa deosebită a producţiei de furaje,
implicit a modernizării exploatării pajiştilor, subiect ce a preocupat în
mod deosebit cercetătorii din domeniu, s-au structurat câteva ramuri ale
ştiinţei agricole, care au ca obiect de studiu pajiştile şi anume:
Pratologia studiază multifuncţionalitatea pajiştilor şi evidenţiază
importanţa şi locul acestora în rezolvarea unor probleme actuale şi de
perspectivă din domeniul economic,ecologic şi social. În dicţionarul
explicativ al limbii române [47] termenul de pratologie se traduce prin:
„ştiinţa care se ocupă cu studiul pajiştilor” (< it. pratologia).
Cuvântul pratologie este compus prin unirea cuvintelor „pratum”
(de origine latină-pajişte) şi „logos” (din limba greacă care înseamnă
ştiinţă).
Ecopratologia are ca obiect de studiu ecosistemele din pajişti.
Pratotehnica se ocupă de partea aplicativă a pratologiei, elaborează
măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor, metodele şi tehnologiile de cultivare
ale acestora şi ale plantelor furajere în general, respectiv folosirea
ştiinţifică a pajiştilor.
Pajiştea are un caracter multifuncţional, iar funcţia cea mai
importantă este producerea furajelor suculente şi fibroase. Importanţa
economică şi ecologică a pajiştilor permanente este deosebită. Suprafeţele
22
mari ocupate de pajişti sunt intim legate de viaţa cotidiană şi de conservarea

mediului înconjurător.
În balanţa furajeră, păşunile şi fâneţele constituie o bogăţie naturală
de mare importanţă, mai ales în judeţele de deal şi de munte, unde pajiştile
formează o zonă economică predominantă.
Prin păşunatul excesiv, vegetaţia pajiştilor s-a degradat mereu, prin
reducerea şi dispariţia speciilor valoroase pentru hrana animalelor, iar
productivitatea lor în prezent este cu mult inferioară faţă de potenţialul
productiv natural al acestora.
Spre deosebire de orice altă cultură agricolă, care asigură o singură
recoltă pe an, pajiştile fie ele permanente sau temporare, datorită
caracteristicilor plantelor din covorul vegetal, pot asigura mai multe
recolte pe an.
Rezultatele de producţie arată că, în comparaţie cu alte culturi,
pajiştile permanente înregistrează cel mai mare spor de producţie, la
unitatea de substanţă activă aplicată.
Cercetările efectuate arată că pajiştile semănate sunt capabile să dea
producţii superioare faţă de pajiştile permanente, iar pe lângă producţiile
mari pe care le dau, pajiştile semănate mai prezintă şi alte avantaje ca:
repartizarea mai uniformă a producţiei în perioada de vegetaţie şi
posibilităţile multiple de folosire.
Pe pajiştile semănate toate lucrările se pot face mecanizat şi se
creează posibilitatea de alegere a speciilor în concordanţă cu agrotehnica
stabilă, precum şi cu modul de exploatare (păşunat, cosit, mixt).
Pajiştile semănate reprezintă o sursă importantă de furaje şi nu
exclud măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor permanente, ci se completează
reciproc în funcţie de condiţiile concrete existente, alegându-se metoda
cea mai eficientă din punct de vedere economic.
Studiul pajiştilor permanente prezintă un interes ştiinţific deoarece
în acest fel se pot clarifica unele aspecte fundamentale ale ecologiei cum
sunt: relaţia dintre stabilitatea şi maturitatea ecosistemelor, echilibrul
biologic în ecosistemele naturale şi în cele influenţate de activitatea
omului, aspecte discutate de altfel la primul Congres Internaţional de la
Haga din 1974.
1.3.1. Importanţa pajiştilor
Pajiștile trebuie privite în toată complexitatea lor, cu funcțiile lor

economice (furaj, plante medicinale, nectar, etc.), protective (conservare,
23
antierozionale, biodiversitate, echilibru termohidric, sechestrare carbon,

etc.), estetice (peluze, gazon, peisaje, etc.), sportive (turism, schi, etc.) și
de altă natură [85].
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este
deosebită: aceste uriaşe suprafeţe verzi sunt nebănuit de intim legate de
viaţa noastră, de conservarea mediului în care trăim. Pajiştile oferă suport
biodiversităţii şi serviciilor culturale, prin contribuţia lor ca patrimoniu
cultural (fig. 1.5) şi valoare de agrement ([61], [119]).
Fig. 1.5. Troiţă în pajiştea de la Vîrfuri, judeţul Arad (foto: Adrian Slev)
Produse alimentare, furaje

Pajiştile susţin fermele de animale peste tot în lume. De la bovine,
efectivele de ovine și caprine, la cai și bivoli de apă, pajiștile suportă un
număr mare de animale domestice, în scopul obţinerii unor alimente sigure
şi sănătoase (fig. 1.6).
Pentru siguranţa alimentară, Uniunea Europeană a dezvoltat o serie
de standarde privind alimentele, siguranţa şi sănătatea animalelor şi a
plantelor. În ultimii ani au intrat în vigoare şi în România noi reglementări
conform cărora producătorii trebuie să garanteze că toate alimentele,
furajele pentru animale pot fi urmărite pe întregul lanţ alimentar.
Fig. 1.6. Pajiştea sursă de alimente sigure şi sănătoase

(foto: a, c - Luminiţa Cojocariu, b – [161])
24
În multe zone, în mod special cele de munte, sistemele agro-silvo-

pastorale reprezintă principala sursă de venit a populaţiei.
Sursă de hrană pentru animalele domestice
O mare parte din furajele suculente şi fibroase necesare pentru
creşterea animalelor sunt obţinute din pajişti. Astfel în ţara noastră peste
50% din furajele fibroase şi suculente sunt obţinute din pajişti permanente,
diferenţa fiind asigurată de culturi furajere în ogor propriu şi prin culturi
furajere succesive.
Pajiştea, însă trebuie să constituie principala sursă de furaj pentru
bovine, ovine, cabaline. Din cauză că iarba păşunată este cel mai ieftin
furaj, ea constituie baza raţiei furajere de primăvara până toamna, de la
sfârşitul lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii octombrie. În timp ce
păşunează, vaca, recoltează, transportă, consumă şi transformă ea însăşi
furajul [13].
Fig. 1.7. Păşune în zona de câmpie (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Posibilităţile de utilizare ale pajiştilor sunt variate: cosit pentru fân

sau însilozare, păşunat după diferite tehnici (fig. 1.7). Sistemul de păşunat
se caraterizează prin prezenţa unui animal consumator de iarbă, ale cărui
caracteristici şi interacţiuni cu agrosistemul de pajişte pot fi foarte diferite
(bovine de diverse tipuri, ovine, caprine, cabaline şi chiar păsări cum sunt
gâştele) (Simon et al., 1997 citat de [125]).
Habitat şi sursa de hrană pentru animalele sălbatice
Speciile de animale sălbatice, de la cele inferioare la cele superioare
direct sau prin poziţii pe care le ocupă în lanţurile trofice, îşi asigură hrana
din pajişti. Pajiştea este deci unul din puţinele ecosisteme care asigură
supravieţuirea speciilor şi constituie principalul habitat de viaţă al lor [99].
Macrofauna şi microfauna reprezintă o importanţă deosebită în dezvoltarea
pajiştiilor [88].
25
Sursă importantă meliferă

Vegetaţia unei pajişti este reprezentată prin asociaţii de plante
foarte variate, unele dintre ele cu o valoare meliferă apreciabilă. Pajiştile
asigură un cules de nectar şi polen de intensitate mică sau mijlocie, însă de
lungă durată. Pajiştile bune pot produce anual până la 80 kg miere la ha,
cele mijlocii până la 50 kg/ha, iar cele slabe (de mlaştini) 20 kg/ha [112].
Din punct de vedere apicol interesează în primul rând plantele din
grupa leguminoaselor şi apoi din celelalte grupe. Pentru apicultură sunt
mai importante pajiştile situate pe terenul cu relieful neregulat, care prezintă
văi mai înguste şi mai adânci, râpe, terase naturale, teren accidentat etc.
(fig. 1.8), întru-cât înfloritul plantelor se face la diferite intervale care se
succed unele după altele, iar cositul ierbii de asemenea se face la date
diferite, ceea ce permite să se folosească culesul un timp mai îndelungat
[112].
Fig. 1.8. Stupi în pajiştile melifere din localitatea Brădişorul de Jos, judeţul Caraş –
Severin (foto: Luminiţa Cojocariu)
Protecția solului în ecosistemele în pericol de eroziune și

deșertificare
În zonele afectate de eroziune este foarte utilă prezenţa unor pajişti
bine închegate pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen.
Pământul care este acoperit cu vegetație ierboasă, are totodată o
capacitate mult mai mare de reținere a apei în sol. Astfel Seample, în
1970 (citat de [125]), arată că pe o pantă domoală, în cazul existenței unei
26
pajiști închegate cu înălțimea plantelor de 20 cm, acestea rețin de 7 ori mai

multă apă decât în cazul terenului arabil și de 4 ori mai mult decât în cazul
în care pajiștea este suprapăşunată.
Terenurile înierbate au o capacitate mai mare de reţinere a apei.
Ierburile în schimb au o capacitate foarte mare de absorbţie a apei.
Plantele furajere au capacitatea de a asigura restaurare solului ca
urmare a incendiilor de pădure, reconversia terenurilor agricole.
Mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului
Este foarte cunoscut faptul că sub iarba pajiştilor s-au format cele
mai fertile soluri, aceasta pe de o parte datorită rădăcinilor fasciculate ale
gramineelor, care leagă particulele de sol în agregat, îmbogăţindu-le în
substanţe organice iar pe de altă parte datorită leguminoaselor care în
simbioză cu bacteriile fixatoare de azot, îmbogăţesc solul în azot, sporind
astfel fertilitatea acestuia [38].
Stocarea carbonului
Cultivarea și urbanizarea pajiștilor, și alte modificări ale pajiștilor
ce pot duce spre deșertificări pot fi o sursă semnificativă de emisii de
carbon. Arderea biomasei, mai ales din savanele tropicale, contribuie cu
mai mult de 40% din emisiile globale de dioxid de carbon brute. Unele
pajişti unde din diverse motive pot apărea specii de plante străine poate
reduce depozitarea carbonului, deoarece acestea au rădăcinile mai puțin
extinse, sub valoarea pentru depozitare a materiei organice decât plante
native din pajişti.
Pajiştile pot stoca aproximativ 34% din stocul mondial de carbon
din ecosistemele terestre, în timp ce pădurile pot stoca aproximativ 39%
iar agro-ecosistemele aproximativ 17%. Spre deosebire de păduri, unde
vegetația este principala sursă de stocare a carbonului, solurile de sub
vegetaţia pajiştilor pot stoca o cantitate însemnată de carbon.
Din alt punct de vedere pajiştile îndeplinesc şi alte funcţii:
- stoc de germoplasmă; pajiştile româneşti pot fi considerate
adevărate bănci naturale de germoplasmă;
- suport al biodiversităţii; pajiştile permanenete constitue pe de o
parte şi un patrimoniu genetic prin diversitatea speciilor prezente.
O mare parte din flora covorului vegetal al pajiştilor permanente
nu este încă utilizată cum ar fi: plantele medicinale şi cele melifere;
- conservarea speciilor pe cale de dispariţie;
- rol esenţial în aspectul landşaftului (contribuţii la înfrumuseţarea
şi atractivitatea zonei geografice); spectrul culorilor şi arhitectura
morfologică a speciilor din pajiştile permanente îmbunătăţesc calitatea
27
peisagistică a covorului vegetal, cu consecinţe directe pozitive asupra

dezvoltării turismului ecologic în ţara noastră.
- medii de recreere în natură (fig. 1.9).
Fig. 1.9. Mediu de recree în pajiştile din Vatra Dornei România

(foto: Luminiţa Cojocariu)
O altă direcţie în care pajiştilor permanente le revine un rol

deosebit este aceea a ocrotirii naturii (fig. 1.10). Dorst (1970), spunea că
„Ocrotirea naturii şi a resurselor sale este de fapt ocrotirea omului
împotriva unora din acţiunile sale”. În acest sens, în ţara noastră sunt
declarate rezervaţii naturale o serie de pajişti cum ar fi: fâneţele naturale
de la Bosanci (Suceava), Valea lui Daniel (Iaşi), Zăul de câmpie (Mureş),
Suatu (Cluj), etc. [125].
Fig. 1.10. Pajişti cu biodiversitate ridicată – Bazinul Dornelor

28
Barbara Heidenreich (2009), a identificat necesitatea de a înțelege

mai bine „valoarea economică totală a pajiștilor” (TEV - Total Economic
Value), contribuţia acesteia la bunăstarea umană, furnizoare de bunuri și
servicii. În această concepţie pajiştile oferă o gamă mare de produse și
servicii "utilizabile" și beneficii "non-utilizabile", care nu tind să fie prețuite
în economia de piață, cum ar fi:
- valoarea directă de utilizare a pajiştilor (de exemplu - componentă
principală în sistemele agrosilvopastorale, furaj, bio-medicale,
material genetic, recoltarea de produse, recreere în aer liber);
- valori de întrebuințare indirecte ale pajiştilor, cum ar fi funcțiile
ecosistemice care corespund cu păstrarea peisajului intact (tratarea
deșeurilor, conservarea solului, păstrarea apei, habitat pentru fauna
sălbatică, reciclarea nutrienţilor, polenizare, calitatea aerului, protecția
stratului de ozon, etc);
- valorile "non-utilizare" de bunuri și servicii socio-culturale care
contribuie la bunăstarea omului: sănătate, estetică, cunoașterea
spirituală, culturală, tradițională, educație, etc. (fig. 1.11).
Fig. 1.11. Pajiştea în contextul cunoaşterii spirituale – Vatra Dornei

1.3.1.1. Importanţa pajiştilor în echilibrul ecologic şi turism

Iniţiativele de ocrotire a naturii au plecat de la necesitatea de a
salva unele specii de plante (rare) şi animale pe cale de dispariţie, idee
care s-a extins ulterior asupra unor zone de importanţă naţională declarate
parcuri sau rezervaţii.
Omul a intrat în istorie purtând povara de mituri şi superstiţii
convertite treptat în divinizarea naturii, ce i se părea nelimitată în spaţiu şi
timp, inepuizabilă în plante şi animale [121].
29
Decăderea economico-culturală a Egiptului antic, ca şi a altor

popoare are la origine printre altele şi epuizarea bogăţiilor naturale, prin
acţiuni nechibzuite.
Dispariţia unor civilizaţii, implicit a imperiului Maya, are drept
cauză principală deteriorarea mediului ambiant [37]. Imperiul persan a
lăsat în urma sa pustiuri nesfârşite, în care s-a prăvălit propria civilizaţie.
Romanii au divinizat şi ei natura, respectiv agricultura şi pădurea,
creşterea animalelor şi vânătoarea (conform scrierilor lui Aristotel), dar şi
aceştia au exploatat-o fără discernământ, iar repercusiunile nu au întârziat
să apară în viaţa de stat. Încă de atunci au existat unele voci care au ridicat
un semnal de alarmă, vis-a-vis de dezechilibrele din natura înconjurătoare
cauzate de activitatea omului.
Cu toate acestea au existat şi anumite popoare care au înţeles
necesitatea protejării mediului.
Garailaso de la Vega (1609) aminteşte de cea mai veche lege de
ocrotire a naturii ca fiind cea a preincaşilor privitor la protecţia păsărilor,
prin care cel care deranja o pasăre de guano în timpul clocitului era ucis,
ca şi cel ce omora aceste păsări.
De asemenea, un suveran asiatic, marele domnitor mongol Kubilay
a promulgat prima lege care interzicea vânatul mamiferelor şi păsărilor în
perioada de reproducere [121].
În Europa, în perioada evului mediu, intra în grija unor conducători
conservarea latifundiilor personale. Astfel, regele Angliei Wilhelm T.
(1066 - 1087) a dat legi spre la protejarea unor animale sălbatice.
Primele documente de reglementare a vânatului, în Rusia, au fost
elaborate încă din sec. al XI-lea pe teritoriile ţarului şi al nobililor.
Grija pentru anumite teritorii şi fauna acestora se regăseşte şi în
spiritul poporului român şi în decursul istoriei avem suficient de multe
exemple. În Moldova, Ştefan cel Mare „rămâne o revelaţie, un fir conducător
pentru cunoaşterea, administrarea, valorificarea, apărarea şi perpetuarea
peisajului naţional” (Ţopa E., 1972, citat de [121]). În acest context se
încadrează „braniştele”, cărora domnitorul le-a impus un regim conservativ
dinamic, prin reglementarea cositului, a păşunatului, etc.
Astfel au luat naştere primele măsuri de ocrotire şi protecţie a
mediului, care mai târziu, în secolul al XVIII-lea, se regăsesc într-o
concepţie umanitară de conservare a unor teritorii, ce erau puse la dispoziţia
publicului, pentru recreere şi turism.
Primele parcuri iau fiinţă din iniţiativă particulară, cum au fost cele
din Germania, Franţa, SUA, Elveţia, etc. Începutul îl fac germanii cu
30
Theresienhaim-ul de la Bamberg din Bavaria (1803), urmat de parcul Hot

Spring din Arkansas –SUA (1832).
Ideea de rezervaţii mari s-a născut în SUA (1864) din iniţiativa lui
J.Muir, care convinge oficialităţile de pe atunci de la Washington să
cedeze statului California valea râului Yosemite şi Mariposa Grave pentru
a se înfiinţa o rezervaţie naturală [121].
În anul 1872, preşedintele Statelor Unite ale Americii Th. Roosevelt
a semnat prima lege prin care ia naştere primul parc din lume ocrotit de
lege şi anume Parcul naţional Yellowstone, înfiinţat la 1 martie 1872 [44].
Şi astfel, această idee de conservare a naturii a prins teren pe întinsul
continentelor, generând asociaţii, societăţi, ba chiar şi ministere (1970, în
Anglia) care se ocupă de conservarea şi protecţia mediului înconjurător.
Trecerea în revistă a principalelor teritorii ocrotite, în mod special a celor
în care pajiştea naturală ocupă un rol însemnat, pledează în acest sens în
favoarea pajiştii, în rolul ei în protecţia mediului, recreere şi turism.
1.3.2. Clasificarea pajiştilor
Există mai multe criterii de clasificare a pajiştilor prin prisma

obiectivelor de studiu vizate. Unii autori consideră esenţial criteriul –
modalitatea de apariţie şi clasifică pajiştile în pajişti naturale şi pajişti
artificiale (temporare, semănate). Alţi autori împart pajiştile naturale în
funcţie de criteriul climatic în: pajişti tropicale, pajişti subtropicale, pajişti
temperate şi pajişti din regiunile subarctice. Desigur tehnologii clasifică
pajiştile în funcţie de criteriul economic, respectiv a modului lor de
utilizare în: păşuni şi fâneţe.
1.3.2.1. Clasificarea pajiştilor în funcţie de modul de apariţie a

acestora
Pajişti naturale. Pe suprafeţe întinse de teren s-a instalat spontan
o vegetaţie specifică de pajişte. Astfel de pajişti poartă denumirea de
pajişti naturale.
a. Pajiştea naturală primară
Este reprezentată de vegetaţia ierboasă pionieră, instalată direct pe
roca-mamă, aflată în diverse stadii de evoluţie care s-a desfăşurat paralel
cu procesul de pedogeneza [4].
31
Aceste pajişti sunt răspândite în diferite regiuni ale globului unde

factorii ecologici (de regulă regimul hidric sau cel termic) nu au permis
formarea pădurilor; ele s-au dezvoltat într-o perioadă lungă de timp, cca
20-28 milioane de ani în urmă. Reprezentanţii tipici ai acestor pajişti sunt
stepa euro-asiatică (de la Marea Neagră la Marea Galbenă), preeria cu
ierburi înalte sau marile câmpii americane cu ierburi scunde, pampasul
argentinian, savana africană, tundra din nordul Asiei.
În ţara noastră pajiştile naturale primare ocupă suprafeţe mici, cca
100000 ha. Ele sunt răspândite în ochiurile de stepă din S-E ţării (fig.1.12)
şi pe suprafeţe mai mari în zona alpină.
Fig. 1.12. Pajişte stepică extrazonală din Munţii Măcinului [153]
Vegetaţia de stepa e dominata de specii ierboase de talie mică şi

mijlocie rezistente la secetă. Speciile ierboase reprezentative vegetaţiei de
32
stepă (majoritar instalate pe un substrat pietros) sunt: firuţa cu bulbi (Poa

bulbosa), purul sau aiul sălbatic (Allium rotundum), volbura cantabrica
(Convolvulus cantabrica), bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiuşul
stepic (Festuca valesiaca), peliniţa (Artemisia austriaca), coada şoricelului
(Achillea millefolium), scaiul dracului sau rostogolul (Eryngium campestre),
matura neagra (Kochia prostrata) [153].
În zona alpină, pajiştile naturale primare prezintă o pondere
economică pastorală importantă reprezentând păşunatul de vară.
b. Pajiştile naturale secundare

Pajiştile naturale secundare au o istorie mai recentă şi au luat
naştere datorită intervenţiei omului în pajişti (defrişări de păduri, sisteme
de păşunat). Aceste pajişti le denumim „naturale” în sensul că vegetaţia s-
a instalat spontan.
În ţara noastră, pajiştile naturale secundare se întind de la nivelul
mării şi până la etajul subalpin, ocupând o suprafaţă de peste 4 milioane
hectare.
Dacă s-ar exclude influenţa omului pajiştile naturale secundare ar
reveni mai devreme sau mai târziu, în funcţie de stadiul lor de evoluţie, la
vegetaţia ancestrală respectiv la păduri sau mărăcinişuri. Din păcate astfel
de pajişti se întind azi pe suprafeţe mari în România, ca efect al exploatării
nejudicioase a lor. Constatăm că există astăzi suprafeţe întinse de pajişti
împădurite în care vegetaţia forestieră, instalată spontan, ocupă suprafeţe
însemnate din pajişte [29] (fig.1.13).
Fig. 1.13. Pajişte împădurită – Munţii Aninei (foto: Luminiţa Cojocariu)

33
Pajiştile subalpine prezente în zona pădurilor cât şi a tufărişurilor

subalpine sunt disclimaxuri artificiale, ca rezultat al influenţelor pastorale,
care au intervenit în echilibrul de climax al fitocenozelor; pajiştile
extinzându-se în special pe locurile defrişate de vegetaţia forestieră.
O data cu dezvoltarea agriculturii, a creşterii numărului de animale
şi intervenţia omului in ecosistemul de pajişti s-a accentuat schimbând
fizionomia formaţiunilor respective. Doar pe suprafeţe restrânse sau în
“rezervaţii naturale“ se mai păstrează caracterul natural al pajiştilor. De
aceea toate suprafeţele ierboase, pe care există vegetaţie ierboasă permanentă
(nedeterminată ca timp), indiferent de originea lor au fost denumite ca
pajişti permanente (fig. 1.14). Această noţiune nu le exclude pe celelalte ci
le înglobează pe baza principiului permanenţei vegetaţiei [99].
Fig.1.14. Pajişte permanentă – localitatea Vârfuri, judeţul Arad (foto: Mihai Simon)
Pajişti semănate (pajişti artificiale, pajişti temporare). Acestea sunt

înfiinţate de om, pentru o perioadă determinată de timp (1 - 10 ani) cu un
amestec de ierburi perene.
Cultivarea de pajişti temporare (semănate) au ca scop:
- să asigure masă verde din abundenţă;
- producţia să fie repartizată cât mai bine pe parcursul perioadei de
vegetaţie, în funcţie de cerinţele animalelor;
- furajul produs să se caracterizeze printr-o valoare nutritivă ridicată.
În mare parte, pajiștile semănate sunt mai productive decât pajiştile
naturale și sunt gestionate mai intens în vederea obținerii unei producții
foarte mari de lapte sau pentru producția de carne de la animalele
rumegătoare (fig.1.15).
34
Fig. 1.15. Pajişte semănată - Braşov (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Acestea pot fi înfiinţate în teren arabil şi de regulă intră în rotaţie

cu alte culturi furajere sau pot fi semănate în locul unor pajişti permanente
degradate.
În funcţie de condiţiile particulare ale fiecărei ţări, ponderea lor în
balanţa furajeră este foarte diferită; în unele ţări sunt necunoscute, iar în
altele constituie principala sursă de hrană, consumată în stare proaspătă
sau consumată sub diverse forme.
1.3.2.2. Clasificarea pajiştilor în funcţie de criteriul climatic

Numeroşi autori împart pajiştile în funcţie de criteriul climatic în
următoarele diviziuni (Terrestrial Biomes):
- pajişti tropicale numite şi savane;
- pajişti subtropicale –pampasul;
- pajişti temperate respectiv preeria şi stepa;
- pajişti din regiunile subarctice – tundra.
Un tip de pajişte temperată este preeria. Cele mai multe preerii
sunt în Statele Unite şi regiunea central-sudică a Canadei. Preeria s-a
dezvoltat în cadrul condiţiilor naturale din aceste zone, creând un echilibru
între vegetaţie şi nesfârşitele turme de erbivore. Vegetaţia se caracterizează
prin plante cu talie înaltă, specifice solurilor bogate în substanţe nutritive.
35
Din acest motiv, preeriile sunt cel mai des folosite pentru agricultură. În
preerie cresc puţini copaci aproape de izvoare sau alte surse de apă (fig.
1.16).
Fig. 1.16. Preeria [54]
Stepa este un alt tip de pajişte temperată, ce se întinde din Europa

şi până în Asia. Stepele se găsesc în zonele mai puţin predispuse la
umezeala. Vegetaţia este specifică unui climat uscat, iar talia plantelor este
mai mică decât în preerie. Lipsa de umiditate pune stepa în pericolul de a
deveni deşert (fig. 1.17).
Fig. 1.17. Pajişti de stepă [154]
Pampasul reprezintă un alt ecosistem de pajişti, cu climă subtropicală,

întâlnit în America de Sud (estul Argentinei şi mai puţin în Uruguay)
36
menţinându-se în prezent pe suprafeţe restrânse şi modificate printr-un

păşunat intensiv (fig. 1.18).
Fig. 1.18. Pampasul argentinian [155]
Un alt tip de păşune este savana, ce se întinde în special în Africa

şi pe zone mai restrânse în America de Sud, Asia şi Australia. Savana este
o pajişte tropicală iar vegetaţia este specifică climatului uscat, respectiv
plante rezistente la secetă (în mod special graminee) şi arbori izolaţi (
baobabul, acacia etc ). Suma anuală a precipitaţiilor este de cca 1270 mm
iar acestea sunt distribuite în 6 - 8 luni, restul perioadei fiind caracterizat
de secetă puternică. În savană au loc incendii frecvente din cauza
uscăciunii. Una dintre cele mai cunoscute astfel de pajişti este savana
africana (fig. 1.19).
Fig. 1.19. Savana africană [54]

37
În regiunile subarctice se întâlneşte un alt tip de pajişte, încadrată

în cadrul pajiştilor primare, denumită tundră. Tundra se întinde în
extremitatea nordică a Europei, Asiei, Americii de Nord şi în unele insule
ale Oceanului Îngheţat. Tundra are rolul de a asigura furajul, în mod
special pentru reni.
1.3.2.3. Clasificarea pajiştilor în funcţie de modul de folosire

După modul în care pajiştile sunt utilizate, respectiv prin păşunat
sau cosit, acestea pot fi împărţite în păşuni şi fâneţe (fig. 1.20).
În aceeaşi măsură, pajiştile pot avea o folosinţă mixtă prin
alternarea păşunatului cu cositul.
Fig. 1.20. Păşuni şi fâneţe în zona montană – Poiana Braşov

(Foto: Luminiţa Cojocariu)
1.3.2.4. Clasificarea pajiştilor în funcţie de obiectul de protecţie

- Pajişti cu Înaltă Valoare Naturală (HNV);
- Pajişti importante pentru păsări;
- Pajişti importante pentru fluturi.
Pajiștile susțin o biodiversitate ridicată, iar pe plan global sunt

importante pentru conservarea multor specii de floră şi fauna
Planurile strategice PAC, în ţările UE, combină instrumentele de
sprijin financiar în scopul protejării biodiversității, îmbunătățirea calităţii
serviciilor ecosistemice și conservarea habitatelor, a speciilor și a peisajelor.
Pajişti cu înaltă valoare naturală (HNV)

În accepţiunea Agenţiei Europene pentru Mediu, pajiştile cu înaltă
Valoare Naturală (fig. 1.21) sunt acele terenuri cu mare diversitate biologică
38
pe care se practică agricultura extensivă [107], definiţie susţinută şi pe

portalul [79].
Comunitățile rurale depind de componentele - cheie ale biodiversității
și ale serviciilor ecosistemice ce se regăsesc în aceste habitate [139]. În
România aceste pajişti beneficiază de subvenţii în scopul protecţiei şi
conservării biodiversităţii lor [60].
Fig. 1.21. Pajişti cu Înaltă valoare naturală (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Pajişti importante pentru păsări
Pajiştile sunt importante pentru menținerea diversității păsărilor în

Europa, în special pentru speciile propuse spre conservare (fig. 1.22).
Preocupările legate de reducerea populațiilor de păsări au stimulat o
varietate de planuri de management şi strategii de conservare a păsărilor
([39; [106]); toate sugerând necesitatea înțelegerii modului în care factorii
socio-economici influențează procesele de luare a deciziilor ale proprietarilor
de terenuri în care acestea habitează.
Eterogenitate habitatelor de pajişti, în general încadrate de garduri
vii, asigură coexistența speciilor și mențin diversitatea comunităților de
păsări ce habitează şi/sau tranzitează aceste ecosisteme ([17], [35], [63]).
Un management integrat al pajiştilor poate contribui la conservarea
speciilor de păsări ce contribuie la biodiversitatea pajiştilor ([48], [118]).
39
Fig. 1.22. Pajişti importante pentru păsări (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Pajişti importante pentru fluturi

O serie de pajişti semi-naturale, din România, denumite generic
Pajişti importante pentru fluturi (Maculinea sp.), constituie habitat pentru
„fluturii de iarbă” şi beneficiază de subvenţii ca o compensare pentru
pierderile de furaj ca urmare a utilizării lor durabile.
Pajiști recoltate extensiv contribuie în mod substanțial la protecţia
şi conservarea speciilor de fluturi.
40
CAPITOLUL II
PAJIŞTEA CA ECOSISTEM
2.1. Ecosistemul – unitate funcţională a biosferei

Acţiunea de modificare şi modelare a ecosistemelor terestre este
cea mai veche intervenţie asupra naturii în istoria omenirii; după descoperirea
focului, omul a incendiat pădurea pentru a mări suprafeţele de păşunat
pentru animalele ce reprezentau vînatul preferenţial, dar şi pentru animalele
pe care începuse să le domesticească.
Unele categorii de ecosisteme, printre care şi pajiştea, se află,
pretutindeni în lume, sub o presiune umană uriaşă ca urmare a creşterii
demografice a populaţiei umane, a nevoii tot mai mari de hrană pentru om şi
animalele sale. Pădurea dispare pentru a face loc păşunilor şi infrastructurii
care permite o exploatare mai eficientă, stepele, pampasul şi preeria dispar în
faţa expansiunii culturilor agricole, în timp ce, în numeroase locuri din lume,
deşertul câştigă, anual, kilometrii întregi din terenuri folosite ca păşuni sau
pentru culturile agricole.
Transformarea unui ecosistem natural în teren cultivat înseamnă,
întotdeauna, reducerea masivă a lanţurilor trofice, ceea ce va face ecosistemul
evident mai sensibil şi mai vulnerabil în faţa modificărilor mai mult sau
mai puţin bruşte ale condiţiilor de mediu.
Primele probleme de mediu au fost eroziunea şi modificarea
climatului, declanşate ca o consecinţă a distrugerii pădurii.
Asocierile de populaţii ale diferitelor specii de microorganisme,
plante şi animale dintr-o anumită pajişte nu sunt întâmplătoare. Ele
reprezintă o comunitate de aşa manieră alcătuită întrucât nu pot supravieţui
decât speciile adaptate condiţiilor concrete din pajiştea respectivă. Acest
complex de organisme adaptat unui anumit biotop alcătuieşte o unitate
funcţională de transformare a energiei şi substanţei , unitate ce a fost
denumită ecosistem [99].
Pajiştile constituie un echilibru ecologic în cadrul interacţiunilor
dintre floră, faună, sol şi climă. Ele reprezintă un factor de geneză şi de
apărare a solului contra eroziunii; sursă inepuizabilă de producţie primară;
rezervor de oxigen şi consumator de CO2; constituie mediul de viaţă
pentru numeroase mamifere, păsări, insecte etc. În acest context se
41
încadrează pajiştile primare (preeria, savana, stepa, pampasul şi tundra) în

ecosisteme naturale.
Dar în dinamica pajiştilor a intervenit şi intervine omul, adesea cu
rezultate dintre cele mai negative, transformând aceste ecosisteme naturale
în agroecosisteme.
2.1.1. Părţile componente ale ecosistemului

Ecosistemul este o unitate funcţională cu dimensiuni variabile.
Astfel, un ecosistem poate fi o pajişte, o pădure, etc.
Orice ecosistem este alcătuit din două subansambluri:
- biotopul sau habitatul de vieţuire - format din elemente abiotice
(sol, climă);
- biocenoza sau comunitatea vie care cuprinde totalitatea populaţiilor
de plante, animale şi microorganisme dintr-un anumit biotop.
Biotopul, în accepţiunea lui Whittaker şi colab. (1973), constituie
mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.
Biotopul este străbătut de un curent de energie, în special energia
radiaţiilor solare, care asigură comunităţii vii resursele necesare traiului.
Agrobiotopurile categorisind în această grupă atât terenurile cultivate
cât şi pajiştile create sau apărute ca urmare a activităţii omului, ocupă cele
mai propice biotopuri, extinzându-se în prezent pe aproximativ 30% din
suprafaţa uscatului [117].
Elementele biotopului pot fi împărţite în trei categorii:
- substanţe anorganice (CO2, H2O, etc.) care sunt implicate în circuitul
elementelor în ecosistem;
- substanţe organice (substanţe humice din sol, lipide, hidraţi de
carbon, etc.);
- regimul climatic (precipitaţii, lumină, temperatură) - delimitează
condiţiile de existenţă.
Caracteristicile specifice ale biotopului determină instalarea unei
biocenoze specifice, configurată vizibil de o vegetaţie constituită floristic
din anumite specii de plante.
Biocenoza reprezintă subsistemul biologic al ecosistemului. Acesta
cuprinde totalitatea plantelor, animalelor şi microorganismelor ataşate şi
adaptate unui biotop.
În biocenoză există trei categorii de vieţuitoare:
a. producătorii (plantele verzi);
b. consumatorii primari (iebivorele) şi secundari (carnivorele);
c. descompunătorii sau reducătorii.
42
Aceste trei categorii, pe baza energiei solare, înmagazinate de

plante (producătorii) asigură circuitul principalelor elemente în natură (N,
C, H, O), prin procesul de fotosinteză.
Agrobiocenozele (biocenozele agrosistemelor) se deosebesc în
câteva privinţe de biocenozele ecosistemelor naturale. În timp ce
biocenoza unui ecosistem natural este constituită în majoritatea cazurilor
numai din specii autohtone (din specii proprii zonei respective biogeografice),
biocenoza unui agroecosistem, în special prin producătorul primar dominant
(planta cultivată, monocultura) este formată din una sau mai multe specii
alohtone (specie străină respectivei zonei biogeografice). Reducerea
diversităţii agrobiocenozei până la monocultură, necesită menţinerea unor
modificări în biotop şi are consecinţe asupra relaţiilor interspecifice şi a
circulaţiei substanţelor în agroecosistem [117].
În literatura de specialitate se consideră că producţia biocenozei
unui ecosistem reprezintă ansamblul proceselor de biosinteză a substanţei
organice. În agroecosistemul de pajişte producţia de substanţă uscată este
constituită din două categorii distincte: producţia primară şi producţia
secundară.
Producţia primară este constituită, în principal, prin contribuţia
plantelor verzi (producători primari). În general într-o pajişte vorbim de
producţia de furaj (masă verde sau fân).
Producţia secundară reprezintă prelucrarea substanţei organice
consumate de diverse organisme heterotrofe (erbivore, carnivore, etc.) în
alţi produşi organici specifici: de exemplu transformarea în zooproduse ori
fitoproduse [55].
2.1.2. Tipuri principale de ecosisteme
Ecosistemele prezintă structuri şi funcţii foarte complexe, de aceea

există şi mai multe criterii de clasificare a lor.
În funcţie de substrat ecosistemele pot fi terestre (păduri, pajişti,
tufărişuri) şi ecosisteme acvatice.
O altă clasificare este cea care împarte ecosistemele în ecosisteme
majore şi minore. În prima categorie se realizează sinteza de materie
organică de către producători, iar în ecosistemele minore – materia
organică provine din alte ecosisteme.
În funcţie de originea lor ecosistemele pot fi de asemenea
clasificate în ecosisteme naturale, care apar în mod spontan prin relaţiile
organismelor între ele în interdependenţă cu factorii de mediu (fără
43
intervenţia omului) şi ecosisteme artificiale (antropogene), create de om,

în care factorii sunt dirijaţi de om (regim hidric, fertilizare, consumatori).
Un exemplu de ecosisteme artificiale sunt serele, dar şi pajiştea temporară
poate deveni un ecosistem artificial în cazul în care toţi factorii sunt
dirijaţi de om.
Întrucât energia care susţine ecosistemul constituie una din cele
mai importante caracteristici ale lui, clasificarea după criteriul energetic
este cea mai elocventă şi anume:
a. Ecosisteme naturale în care unica sursă de energie este energia
solară; acestea având o productivitate de 10 - 500 Gj/ha/an.
b. Ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este implicată o
sursă naturală suplimentară de energie. Exemple: estuarele, unele
păduri din tropicele umede, înzestrate cu mare productivitate – 400
- 1150 Gj/ha anual.
c. Ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este implicată
şi o sursă suplimentară de energie adusă de om.
Cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor s-a soldat cu formarea
unor ecosisteme agricole dependente de om şi cu ieşirea lor de sub
acţiunea determinantă a ecosistemelor naturale [116]. Acestea sunt de fapt
agroecosistemele, în care omul aduce un surplus de energie – dată în
general de combustibilul fosil, de energia acumulată în îngrăşăminte.
Acestea au o mare productivitate care poate ajunge până la 1.500 Gj/ha/an.
d. Ecosistemele urbane, în care energia este asigurată de combustibilul
fosil, de diferite surse de energie neconvenţională. Exemplu: oraşe,
suburbii, zone industriale.
2.2. Caracteristici generale ale ecosistemelor de pajişti

Principalele ecosisteme terestre sunt pădurea, tufărişul şi pajiştea,
fiecare cu propriile caracteristici. Pajiştea naturală primară s-a instalat
spontan pe roca mamă paralel cu procesul de pedogeneză. Pe aceste
pajişti, productivitatea este de cel mult 500 Gj/ha/an. Dacă pe aceste
pajişti omul intervine cu o serie de lucrări, productivitatea acestora poate
creşte până la 1.500 Gj/ha/an, şi ele nu mai pot fi considerate pajişti
naturale ci pajişti permanente [99].
Prin comparație cu alte agroecosisteme, agroecosistemul de pajişti
prezintă cea mai mare complexitate cu structura cea mai diversificată fiind
cel mai puţin controlat de om.
44
2.3. Fluxurile fundamentale din ecosistemul de pajişti

Menţinerea oricărui ecosistem se bazează pe desfăşurarea a trei
fluxuri fundamentale şi anume:
1. Fluxul de energie;
2. Fluxul de substanţă;
3. Fluxul de informaţie;
Fluxul de energie
Ecosistemele naturale şi agroecosistemele, asemeni oricărui alt
sistem material, iau fiinţă, îşi menţin structura şi subzistă numai datorită
scurgerii prin ele a unui flux de energie [117]. Sursa de energie care
întreţine viaţa ecosistemelor pajişti este energia solară captată şi acumulată
de plante. De aici ea este preluată prin lanţul trofic de consumatorii
primari (ierbivorele), apoi de consumatorii secundari (în cazul nostru –
omul), iar ceea ce rămâne este preluat de descompunători.
În 24 de ore, Soarele luminează îndeobşte aproximativ jumătatea
timpului (există variaţii în funcţie de latitudine şi sezon) cantitatea de
energie în zona temperată variază, în medie între 1 - 1,5 mil.Kcal/m2/an. În
ţara noastră fluxul mediu de energie solară este cuprins între 1 - 1,4 x 106
Kcal/m2/an [117].
Nu întreaga energie solară este absorbită de către plante. Cca.
jumătate se reîntoarce în mediu sub formă de lumină reflectată, care
conferă vegetalelor culoarea specifică. Din jumătatea de energie absorbită
foarte puţin se utilizează în sinteza substanţelor organice, cea mai mare
parte se pierde în procesul fiziologic al transpiraţiei vegetale şi sub formă
de căldură.
De la producătorii primari (plantele verzi), energia trece la nivelul
trofic următor, respectiv consumatorii (de diferite categorii) care folosesc
la rândul lor o parte din aceasta pentru satisfacerea necesităţilor vitale.
De subliniat faptul că în interiorul ecosistemului, transferul de
energie se face cu pierderi; cea mai mare pierdere de energie fiind la
nivelul producătorilor (fig. 2.1).
În ecosistemele de pajişte (şi în agroecosisteme, în general) omul
intervine prin suplimentarea de energie, prin lucrări mecanice, respectiv
combustibilul fosil, prin lucrări manuale (energia metabolică umană), prin
lucrări cu ajutorul animalelor de tracţiune (energia metabolică animală).
Acest aport de energie duce la creşterea productivităţii şi a intensităţii
sistemului de cultură al pajiştilor.
45
Fig. 2.1. Dinamica energetică a unui lanţ trofic dintr-un ecosistem natural din zona
temperată (adaptare după [117])
Fluxul de substanţă
Curgerea discontinuă a curentului de energie solară în ecosistemele
naturale şi în cele construite de om antrenează circulaţia unui număr
însemnat de elemente chimice [99].
Fluxul de substanţă se realizează ciclic prin trecerea materiei de la
un nivel trofic la altul, astfel:
- substanţele chimice sunt absorbite (din sol sau din aer) de către
plantele verzi şi înglobate în propria substanţă. Ele sunt preluate
prin consum de nivelurile trofice superioare, ajungând a fi
retransformate în substanţe minerale ca efect al activităţii
descompunătorilor;
- în ecosistemele pajişti exploatate neraţional o parte din aceste
elemente se exportă fără a fi înlocuite ceea ce în timp au drept
consecinţă micşorarea fluxului de substanţă. Omul poate interveni
în această situaţie prin aplicarea de îngrăşăminte organice şi
minerale ce pot amplifica principalele circuite de elemente din
pajişti (C,N,P,K,Ca, etc.), care inevitabil vor duce la sporirea
producţiilor.
Fluxurile de substanţă şi de energie merg paralel, după cum se
poate observa şi în figura 2.2, deoarece energia este înmagazinată în
substanţă şi vehiculată sub formă de energie chimică prin compuşi
organici complecşi.
46
Fig. 2.2. Schema generală a circulaţiei substanţelor (a elementelor chimice prin

compuşii lor) în ecosistemele naturale pe seama curgerii discontinue a curentului de
energie. Circuitul gazos al CO2 şi O2 a fost parţial detaliat pentru evidenţierea celor
două procese complementare: fotosinteza şi respiraţia (adaptare după Odum, 1975,
citat de [117]).
Fluxul de informaţie
Fluxul de informaţie este de asemenea prezent în ecosistemul
pajişte. Ecosistemul natural se bazează pe un echilibru între consumatori şi
producători pentru a-şi menţine stabilitatea. Informaţia circulă de la
producător la consumator şi invers, reglând astfel cantitatea acesteia pe
baza principiilor ciberneticii.
În structura şi funcţionarea ecosistemului de pajişti permanente,
după cum remarcă Moisuc A. (1991), în fluxul de informaţie trebuie să
intervină şi informaţia ştiinţifică. Aceasta trebuie să furnizeze date certe
asupra cantităţii de producători (plante verzi – masă verde), a numărului
optim de consumatori pentru cantitatea respectivă.
2.4. Structura trofică a ecosistemelor de pajişti
Studiul relaţiilor, lanţurilor şi structurii trofice permit stabilirea

legăturilor dintre vieţuitoare şi a modului cum are loc circuitul energiei,
substanţei şi informaţiei în ecosistem.
Puia şi colaboratorii (1998) defineau lanţul trofic ca modalitate de
transfer a energiei chimice potenţiale incluse în substanţele organice
sintetizate de plantele verzi, grupelor de organisme heterotrofe prin
consumatori succesivi.
47
Plantele verzi deschid oricare din lanţurile trofice ale unui

ecosistem, activitatea lor având ca rezultat stocarea de energie şi eliberarea
de oxigen. Celelalte grupe de vieţuitoare (consumatorii primari şi
secundari) sunt total dependente de energia stocată şi oxigenul eliberat.
Plantele verzi – într-o pajişte - reprezintă cca 90% din întreaga
biomasă. Substanţa organică produsă şi acumulată în plante serveşte ca
hrană atât insectelor fitofage, cât şi animalelor superioare domestice sau
sălbatice, iar o parte din ea ajunge direct la dispoziţia consumatorilor.
Deci, insectele fitofage şi animalele ierbivore constituie cel de-al doilea
nivel al lanţului trofic cunoscut sub denumirea de consumatori primari.
În cadrul ecosistemelor de pajişti, consumatorii secundari sunt
oamenii, ei alcătuind cea de-a treia treaptă a lanţului trofic, ultima verigă
fiind cea a descompunătorilor, care au la dispoziţie doar o cantitate mică
de substanţă din substanţa iniţială a producătorului.
2.5. Factorii care influenţează vegetaţia pajiştilor
Biocenozele din pajişti au luat naştere sub influenţa unor serii de

factori.
Totalitatea elementelor mediului fizic şi biotic care determină
constituirea şi evoluţia ecosistemelor din pajişti, poartă denumirea de
factori ecologici. În funcţie de originea lor factorii ecologici se clasifică în:
factori abiotici şi factori biotici.
La rândul lor factorii abiotici se pot clasifica în:
a. factori climatici;
b. factori edafici;
c. factori orografici.
Factorii biotici – sunt reprezentaţi de interacţiunile ce au loc între
populaţiile de plante, animale şi microorganisme.
Factorii ecologici acţionează asupra biocenozei în diverse moduri
provocând inhibarea sau stimularea dezvoltării unor populaţii. Desigur, nu
orice acţiune a factorilor ecologici determină modificări în ecosistem,
deoarece fiecare specie are anumite limite de toleranţă, între care nu se
produc modificări. Între aceste limite de toleranţă (minim şi maxim), se
află optimul ecologic.
În constituirea şi evoluţia ecosistemelor de pajişti, alături de
factorii ecologici acţionează şi factorii antropogeni. Aceştia se datorează
48
activităţii omului care prin intervenţia sa în pajişti, nu face decât să dozeze

unul sau altul dintre factorii ecologici.
2.5.1. Factorii abiotici
Factorii climatici au un rol hotărâtor asupra vegetaţiei din pajişti.

Lumina reprezintă sursa principală de energie pentru întregul
ecosistem. Cu cât timpul de iluminat şi cantitatea de lumină ce cade pe
unitatea de suprafaţă este mai mare, cu atât şi potenţialitatea de a acumula
o cantitate mai mare de substanţă organică este mai mare.
Temperatura este implicată în toate procesele fundamentale ce se
petrec în organismele vii, fiecare proces fiziologic având un minim, un
optim şi un maxim între care se desfăşoară.
Aerul este de mare însemnătate, ştiut fiind că plantele au nevoie
pentru procesul de fotosinteză şi respiraţie, de bioxid de carbon şi oxigen.
De asemenea mişcările aerului (vânturile) au o deosebită acţiune chiar
dacă nu direct, ci prin acţiunea celorlalţi factori.
Apa are şi ea un rol deosebit de important, în funcţie de regimul de
precipitaţii, vegetaţia pajiştilor din ţara noastră este diversificată. Astfel, în
regiunile secetose, vegetaţia pajiştilor este formată din specii rezistente la
secetă (xerofite) şi în unele cazuri rezistente la sărăturarea solurilor
(halofite). Acestea au o valoare furajeră inferioară. În regiunile bogate în
precipitaţii, vegetaţia pajiştilor este alcătuită din specii iubitoare de umezeală
(mezofile sau higrofile), de asemenea cu valoare furajeră scăzută.
Factorii edafici
Solul ca mediu de existenţă a vegetaţiei are un rol important
punând la dispoziţia plantelor elementele nutritive şi apa.
Bogăţia solului în elemente nutritive, determină o anumită compoziţie
floristică. De asemenea fiecare specie se dezvoltă doar în anumite limite
ale pH-ului. O modificare mică a pH-ului în afara limitelor de toleranţă a
unei anumite specii duce la dispariţia speciei în discuţie.
Factorii orografici
Aceştia contribuie în mare măsură la distribuţia diferită pe
suprafaţa solului a apei provenite din precipitaţii şi din scurgeri, influenţând
în acest timp şi gradul de evaporare.
Relieful, prin gradul de înclinare şi expoziţie, la rândul lui,
influenţează graduarea celorlalţi factori staţionari şi provoacă modificări în
compoziţia floristică a pajiştilor.
49
În funcţie de aceşti factori există zone şi subzone de vegetaţie,

etaje şi subetaje de vegetație.
2.5.2. Factorii biotici
Puia I. şi colab. (1998), susţin ideea că agroecosistemele spre

deosebire de ecosistemele naturale, posedă o natură dualistă. Fiindcă au
fost create de om, agroecosistemele sunt considerate sisteme artificiale.
Agroecosistemele au luat naştere din interferenţa a trei categorii de factori:
factori biologici, factori sociali şi factori economici , contribuţia lor fiind
diferită de-a lungul istoriei.
Populaţiile întâlnite într-o pajişte, alcătuiesc comunităţi biotice
ataşate unui anumit biotop. Aceste comunităţi nu se pot forma decât pe
baza unor serii de interacţiuni care se stabilesc între indivizii unei anumite
specii şi între indivizii diferitelor specii. Toate aceste interacţiuni între
indivizi sunt cunoscute sub denumirea de factori biotici.
Interacţiunile dintre indivizi poartă denumirea de coacţii, ele
putând fi între indivizii aparţinând aceleaşi specii şi atunci se numesc
coacţii homotipice şi între indivizi aparţinând speciilor diferite şi atunci
poartă denumirea de coacţii heterotipice.
Coacţiile homotipice
Principalele coacţii homotipice se referă la efectul de grup, efectul
de masă şi competiţia interspecifică.
Efectul de grup se referă la biomasa totală care se realizează pe o
anumită suprafaţă (pajişte).
Efectul de masă se referă la biomasa totală care se realizează pe o
anumită suprafaţă de pajişte.
Competiţia interspecifică – se datorează „luptei” pentru hrană, apă,
lumină.
Relaţiile între membrii unei comunităţi vegetale (aparţinând aceleaşi
specii) se manifestă în primul rând sub forma schimbului reciproc de
substanţe ce are loc cu deosebire prin intermediul rădăcinilor [12]. Sunt
unele plante care elimină prin rădăcini unele substanţe toxice, chiar şi
pentru propria specie. De exemplu dacă se amestecă rădăcini de Bromus
sp. (obsigă) cu nisip în care se găsesc seminţe puse la germinat din aceiaşi
specie, la plantele răsărite se observă semne de intoxicaţie [97].
Coacţii heterotipice sunt foarte complexe, realizându-se între
indivizii speciilor diferite. Principalele coacţii heterotipice care apar în
structura fitocenozelor de pajişti sunt:
50
Neutralismul este interrelaţia dintre două specii care vieţuiesc

independent, deci nu au nici o influenţă una asupra celeilalte.
Simbioza este un alt tip de coacţie în care două specii convieţuiesc,
fiecare fiind avantajată de această convieţuire. Un exemplu clasic de
simbioză care este util în pajişti este interacţiunea dintre leguminoase şi
bacteriile genului Rhizobium.
Protocooperarea, constă în asocierea de două sau mai multe
specii care favorizează ambele specii; asocierea care nu este obligatorie
deoarece speciile respective pot supravieţui şi separat. În pajiştile permanente
dar şi în cele semănate, întâlnim un exemplu clasic de protocooperare între
graminee şi leguminoase.
Amensualismul este un tip de coacţie în care o specie este înhibată
în creştere şi reproducere de o altă specie. În cazul plantelor, acest
fenomen poartă denumirea de alelopatie.
Competiţia interspecifică, când două sau mai multe specii cresc
într-o comunitate, ele se influenţează reciproc, fiecare specie căutând să
obţină factorii necesari creşterii ei. Competiţia are loc pentru factorii de
mediu specifici care afectează creşterea şi dezvoltarea şi anume: apa,
substanţele nutritive şi lumina. Efectele acesteia se manifestă în modificările
dinamicii de creştere a indivizilor speciilor [99].
2.5.3. Principiile acţiunii factorilor ecologici
În cadrul interacţiunilor din interiorul oricărui ecosistem şi ca atare

şi în ecosistemul pajişte, factorii ecologici sunt factori si selecţiei naturale.
Ei provoacă variabilitatea, determină supravieţuirea, perpetuarea plus
variantelor şi eliminarea minus variantelor.
Felul acţiunii factorilor ecologici poate fi grupat în mai multe
categorii, clasificarea cea mai importantă referindu-se la modul lor de
acţiune, mod ce se poate grupa în trei principii.
a. Principiul factorilor limitativi
Se referă la faptul că producţia poate fi mărită numai dacă se aplică
plantelor elementul nutritiv aflat sub limita (cantitatea) inferioară a
necesarului plantelor. Aceasta este cunoscută sub denumirea de legea
minimului.
Dacă acest factor (element) nutritiv se aplică, atunci se
înregistrează creşterea spectaculoasă a producţiei. Pe de altă parte aplicându-
se acest element se măreşte considerabil posibilitatea de acumulare de
substanţe şi în acelaşi timp se schimbă raportul dintre elementele nutritive,
51
existând posibilitatea ca un alt element să fie în cantitate mai mică decât

necesar în noile posibilităţi de realizare a fotosintezei.
Pe de altă parte, dacă se dă o cantitate prea mare de elemente
nutritive acestea au acţiune inversă în sensul că stânjenesc dezvoltarea unor
specii, astfel că pe lângă legea minimului, trebuie avut în vedere şi legea
maximului, peste care o anumită specie este dezavantajată în dezvoltarea ei.
Fiecare factor ecologic de fapt are un minim şi un maxim pentru
acea specie, care se numeşte limită de toleranţă; între aceste limite fiind
situat un optim. Sub şi peste aceste limite (indiferent dacă este vorba de
precipitaţii, temperatură, elemente nutritive, etc), specia respectivă dispare
din biocenoză.
b. Principiul interacţiunii factorilor se referă la faptul că factorii
ecologici nu acţionează independent. Dacă un factor este înlăturat, altul îi
ia locul. De asemenea modificarea unui factor atrage după sine şi
modificare unuia sau a mai multor alţi factori.
c. Principiul factorilor declanşatori legat de factorii limitativi, în
sensul că introducerea unui factor declanşează o reacţie în lanţ. Astfel,
dacă pe o pajişte cu deficit de umiditate, se trece la irigare (deci se înlătură
factorul limitativ apă), atunci se declanşează o serie de modificări în
structura şi evoluţia ecosistemului în sensul că dispar plantele xeromorfe şi
se instalează o altă vegetaţie, mai productivă [99].
2.6. Schimbări care au loc în vegetaţia pajiştilor
În interiorul ecosistemului - pajişti pot avea loc o serie de acţiuni

şi interacţiuni care dau naştere la dispariţia unor specii şi înlocuirea lor cu
alte specii [126], chiar la înlocuirea unor biocenoze cu altele.
Capacitatea unui ecosistem de a suporta oscilaţii reversibile în
jurul unei stări staţionare se numeşte capacitata de rezilienţă. În cazul în
care o modificare care are loc în vegetaţia unei pajişti se petrece în limitele
capacităţii de rezilienţă avem de a face cu o fluctuaţie, iar în cazul în care
modificările depăşesc capacitatea de rezilienţă sunt ireversibile (fiind mai
profunde) se numesc succesiuni.
2.6.1. Fluctuaţiile
Ecosistemele de pajişti sunt într-un echilibru dinamic, care îi

conferă o anumită stabilitate, mai ales când fitocenozele cuprind un strat
de ţelină bine constituit.
52
Fluctuaţiile care se petrec în pajişte se datoresc atât factorilor

abiotici şi poartă denumirea de fluctuaţii alogene, cât şi factorilor biotici –
fluctuaţii autogene şi în sfârşit cele care se datoresc acţiunii omului care
poartă denumirea de fluctuaţii antropogene.
1. Fluctuaţiile alogene – sunt schimbări datorate unor factori
ecologici şi sunt cele mai cunoscute şi foarte uşor sesizabile. Astfel, sunt
cunoscute schimbările fenologice care au caracter sezonier ele fiind
complexe şi ciclice în sensul că se petrec anual în decursul fiecărei
perioade de vegetaţie.
Aceste fluctuaţii se datoresc faptului că diferitele faze fenologice
apărute în dezvoltarea speciilor unei pajişti se petrec în timp, diferite în
funcţie de perioada de vegetaţie a respectivelor specii, de precocitatea lor,
de pretenţiile lor la umiditate, temperatură, pretenţii care sunt satisfăcute
în perioade diferite ale anului.
2. Fluctuaţiile autogene – sunt cele care se referă la reglarea
cibernetică a densităţii consumatorilor în lanţul trofic al ecosistemelor pajişti.
3. Fluctuaţiile antropogene – sunt numeroase şi se datoresc
intervenţiei omului cum ar fi de exemplu administrarea de îngrăşăminte.
Astfel, Bărbulescu şi Motcă (1983) arată că prin târlire cu oile,
efectuate pe păşuni de Nardus stricta din masivul Făgăraş, unde această
specie a fost dominantă (70%), vegetaţia s-a modificat; în locul acesteia
instalându-se specii bune furajere ca: Festuca rubra (90%), Agrostis
capillaris (20%), Poa media (15%), Trifolium repens (15%). După 4 - 5
ani, vegetaţia revine la cea iniţială.
2.6.2. Succesiunea fitocenozelor pe pajişti
Metabolismul ecologic, nivelul alelopatic, celelalte interacţiuni din

cadrul biocenozei ale factorilor abiotici, permit o permanentă „tensiune” şi
remaniere structurală a ecosistemelor [136].
De exemplu, formarea şi îngroşarea stratului de ţelină duc cu
timpul la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă a speciilor care le-au generat.
Aceasta au ca rezultat dispariţia acestor specii din fitocenoză şi instalarea
altor specii.
De exemplu stratul de ţelină de pe o pajişte mezofilă de Festuca
rubra duce la înlocuirea acestei specii cu Nardus stricta, mai adaptată
condiţiilor nou create de stratul îngroşat de ţelină.
Succesiunile fitocenozelor sunt de două categorii esenţiale şi
anume: succesiuni primare şi secundare.
53
Succesiunile primare sunt acelea în care fitocenoza se instalează pe

un teren iniţial abiotic. Astfel, s-au format pajiştile naturale primare.
Succesiunile secundare sunt atunci când o fitocenoză se instalează în locul
altei fitocenoze dispărute sau distruse.
2.7. Intervenţia omului în ecosistemele de pajişti
Schimbări antropogene
Omul intervine în orice ecosistem, cu un scop bine precizat. În
ecosistemul „pajişti”, omul intervine în scopul de a modifica radical
fitocenoza, dar şi pentru a-i modifica producţia. În acest sens gospodărirea
pajiştilor prin lucrările aplicate implică trei direcţii de intervenţie, cu
însemnate consecinţe ecologice.
1. Manipularea speciilor.
Intervenţia omului în pajişti (prin lucrările efectuate), duce la
modificarea mai mult sau mai puţin pronunţată a structurii vegetaţiei.
Toate acestea au drept rezultat mărirea producţiei pajiştilor, dar şi o
diminuare a numărului speciilor din ecosistem şi deci o simplificare a
compoziţiei floristice.
Speciile noi introduse (prin însămânţare) au, de regulă, însuşiri
culturale superioare, dar însuşiri biologice adaptative mai reduse.
2. Modificarea structurii ecosistemelor praticole – în scopul
concentrării producţiei la un anumit nivel trofic (de regulă la nivelul
producătorilor primari, iarba pajiştilor); pe această cale se afectează
complexitatea, structura trofică şi spaţială şi mai ales biodiversitatea. De
exemplu prin combaterea buruienilor se îndepărtează specii nedorite.
3. Schimbarea condiţiilor ecologice.
Întregul complex de tehnologii moderne aplicate în cultura pajiştilor
conduc la o drastică schimbate a acţiunii factorilor ecologici. Rezultatul
imediat obţinut se manifestă în creşterea producţiilor primară şi secundară.
O intervenţie bine gândită şi pe baze ştiinţifice pe care o efectuează
omul în aceste fitocenoze are rezultate pozitive atât pentru fitocenoză, cât
şi pentru activitatea productivă şi economică a omului.
Biosfera, în ansamblul ei şi în strînsă interdependenţă cu factorii
abiotici, este privită ca o comunitate de circa jumătate de secol, după ce
ecologii au trecut de perioada studiilor descriptive, prin etapa cercetărilor
de anvergură sintetică şi generatoare de teorii sau ipoteze, păşind în etapa
ecologiei aplicative, a verificării ideilor teoretice prin „exerciţii” practice
în cadrul programelor de reconstrucţie sau reabilitare ecologică.
54
2.8. Reconstrucţia ecologică a ecosistemului de pajişte

Reconstrucţia ecologică este ansamblul de măsuri de modelare
intenţionată, iniţiate şi derulate de câtre om, prin care se asigură
restabilirea structurii, funcţiilor naturale hidrologice, biogeochimice şi
ecologice, diversităţii şi dinamicii naturale în vederea refacerii unui
ecosistem degradat în urma intervenţiei umane.
Prin reconstrucţia ecologică a ecosistemului de pajişte se
urmăreşte reluarea funcţiilor naturale ale acestui ecosistem şi repunerea
acestuia în condiţii de evoluţie naturală, astfel încât să se regenereze
habitatele şi ansamblul biodiversităţii iniţiale. Regenerarea resurselor
naturale ale pajiştilor vor permite şi exploatarea durabilă a acestora, de
către comunitatea locală, astfel încât, programele de reconstrucţie ecologică
pot contribui, în egală măsură, atât la îmbunătăţirea calităţii mediului, cât
şi la creşterea calităţii vieţii populaţiei umane.
Din punct de vedere conceptual, reconstrucţia ecologică a pajiştilor a
devenit o temă de actualitate, în contextul preocupărilor pentru conservarea
biodiversităţii pajiştilor şi dezvoltării unor strategii de mediu care urmăresc
stoparea fenomenelor de dispariţie a speciilor şi degradare continuă a
comunităţilor biologice, precum şi îmbunătăţirea calităţii mediului ambiant
la nivel regional şi global.
Elementul central al reconstrucţiei ecologice este reprezentat de
identificarea căilor care permit repararea, reasamblarea şi ajustarea
componentelor ecosistemului de pajişte pentru a asigura buna sa funcţionare
[53]. Dar aceasta presupune nu numai o tehnologie complexă de inginerie a
mediului ci şi o bază foarte solidă de cunoştinţe de pratologie, care asigură
înţelegerea corectă a mecanismelor care guvernează însăşi existenţa
ecosistemelor de pajişti, permiţând, totodată, prognozarea unor direcţii de
evoluţie ale acestora sub influenţa diverşilor factori externi şi interni.
Prin succesiunea ecologică, orice ecosistem degradat poate evolua
către un ecosistem stabil pe baza capacităţii sale de auto-reparare (şi nu, în
mod obligatoriu, de regenerare), dacă omul nu intervine din nou– spre
exemplu, în estul Americii de Nord, suprafeţe folosite ca terenuri agricole
şi epuizate ca urmare a practicilor agricole eronate au fost abandonate şi
au revenit la stadiul de pădure în zeci de ani.
În aceste condiţii, este logic să ne punem următoarea întrebare:
este sau nu necesară reconstrucţia sau reabilitarea ecologică a pajiştilor?
55
Da, deoarece succesiunea vegetaţiei, în cazul pajiştilor este, de

regulă, un proces foarte lent; mai mult decât atât, în unele cazuri
degradarea indusă prin acţiunile omului se poate extinde, pe cale naturală,
în ecosistemele vecine (spre exemplu, înaintarea deşertificării).
De altfel, reconstrucţia sau reabilitarea ecologică a pajiştilor se
bazează pe principiul succesiunii vegetaţiei, dar scurtează timpul necesar
refacerii ecosistemului-pajişte din punct de vedere structural şi funcţional.
Speciile care vor compune covorul vegetal şi speciile de animale insecte,
etc., nu vor mai fi identice cu cele native din ecosistemul natural.
Programele de reconstrucţie ecologică au fost prefigurate de anumite
practici de management ecologic impuse prin legislaţia de mediu care
prevede obligaţia agenţilor economici de a reabilita habitatele degradate ca
urmare a exploatării necontrolate a resurselor naturale.
La scară mai mică atât în ceea ce priveşte suprafaţa, cât şi obiectivele
urmărite, astfel de practici ecologice au existat şi în ţara noastră –
administrarea fondului forestier şi programele de reîmpădurire a unor
versanţi, plantarea unor perdele de protecţie în vederea reducerii fenomenelor
de eroziune a solului, diversificarea şi rotaţia unor culturi agricole în
vederea asigurării unor recolte mai mari.
Derularea unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică a
habitatelor de pajişti, este precedată de realizarea unui studiu ştiinţific
detaliat, urmărind o documentare amănunţită privind situaţia iniţială a
ecosistemului şi evoluţia acestuia ca urmare a intervenţiei umane, precum
şi o evaluare cât mai precisă a stării actuale a ecosistemului şi a tuturor
componentelor sale, abiotice şi biotice.
De asemenea, în desfăşurarea acestui gen de programe, nu trebuie
neglijată nici evaluarea impactului economic pentru viaţa comunităţii
locale şi a posibilităţilor de valorificare economică a teritoriului şi de
dezvoltare durabilă a regiunii după finalizarea fazei de implementare a
măsurilor de reconstrucţie ecologică, în vederea asigurării stabilităţii pe
termen mediu şi lung a ecosistemului respectiv.
O recomandare similară poate fi făcută şi în cazul unor ecosisteme
care au posibilitatea de a se reface singure după abandonarea utilizării lor
de către om – spre exemplu, suprafeţe folosite ca terenuri agricole şi
epuizate ca urmare a practicilor agricole eronate au fost abandonate şi au
revenit la stadiul de pajişte în decursul a zece-douzeci de ani. Perioada
poate fi chiar mai scurtă dacă ele se află situate aproape de o pajişte
permanentă, aceasta la rândul ei fiind abandonată [10].
56
Ecosistemul nou creat permite o îmbunătăţire a peisajului şi chiar o

valorificare productivă a terenurilor; eventual, ar putea evolua lent către
un ecosistem mai complex, cu o biodiversitate mai ridicată prin procesul
de succesiune ecologică. Astfel putem discuta de reabilitare ecologică.
Un alt exemplu de reabilitare ecologică – se referă la înlocuirea
unei păduri puternic degradate prin exploatarea masei lemnoase cu o
păşune. Acest aspect nu reprezintă cea mai optimă soluţie din punct de
vedere al refacerii biodiversităţii ecosistemului iniţial, dar asigură o
îmbunătăţire a funcţiei de stabilizare a solurilor, reducere a riscului de
eroziune şi alunecării de teren, precum şi o creştere a capacităţii de reţinere a
apei provenite din precipitaţii [77]. În acelaşi timp, păşunea reprezintă şi
un potenţial de valorificare economică.
A reface un ecosistem înseamnă să cunoşti toate părţile sale
componente (ignorarea unei singure componente duce la eşec), să le aduci
împreună şi să ştii să le asamblezi pentru a funcţiona împreună.
A reface ecosistemul de pajişte, înseamnă cunoştinţe despre
relaţiile intraspecifice şi inter-specifice, despre rolul unor boli în evoluţia
populaţiilor, despre influenţa variaţiilor genetice asupra structurii şi
stabilităţii comunităţilor vegetale şi animale din pajiştea respectivă.
Reconstrucţia sau reabilitarea ecologică a unui ecosistem degradat
prin intervenţia umană trebuie să asigure suportul pentru regenerarea
ecosistemului iniţial, cu toate componentele sale abiotice şi comunităţile
biologice [100]. Deosebit de importantă este crearea condiţiilor de viaţă
pentru primele verigi ale lanţurilor trofice care reprezintă suportul
verigilor superioare şi baza piramidelor trofice din ecosistem.
Comunităţile vegetale reprezintă principalul producător de biomasă
şi suportul fundamental al celorlalte comunităţi biologice din ecosistem.
Însă nu trebuie neglijată nici comunitatea formată din bacterii şi
fungi care joacă un rol major în ciclul nutrienţilor şi formarea stratului
fertil superior al solului. „Implantul” acestor organisme într-un ecosistem
ce urmează a fi reabilitat se poate realiza prin intermediul unor fragmente
de sol înierbat aduse din ecosisteme similare celui care este supus
operaţiunilor de reabilitare.
Refacerea celorlalte comunităţi biologice, animale, poate să se
desfăşoare lent, prin recolonizarea naturală a ecosistemului reabilitat pe
seama populaţiilor de animale din ecosistemele învecinate sau poate fi
accelerată prin introducerea unor nuclee populaţionale aduse din
ecosisteme asemănătoare.
57
CAPITOLUL III
CARACTERISTICILE PLANTELOR DIN FLORA

PAJIŞTILOR
In pajişti vegetaţia este alcătuită în majoritate din plante perene

(fig. 3.1), plante care prezintă cea mai mare importanţă economică. Între
aceste plante s-au format asociaţii caracteristice cu anumite trăsături specifice,
sub influenţa factorilor biologici şi antropogeni.
Fig. 3.1. Izlazul comunal de la Cebza, judeţul Timiş

(Foto: Zeno Zbăgan)
Unele specii sunt productive şi au o compoziţie chimică valoroasă

fiind plante bune de nutreţ, ceea ce determină introducerea lor în cultură,
la alcătuirea amestecurilor pentru pajişti semănate.
Alte specii sunt nevaloroase din punct de vedere furajer din cauza
producţiilor scăzute, de slabă calitate ori prin aceea că sunt toxice sau
vătămătoare pentru animale sau dăunătoare vegetaţiei pajiştilor.
Capacitatea de producţie a unei pajişti şi calitatea nutreţului pot fi
influenţate şi dirijate de către om. Pentru aceasta este necesar să se cunoască
particularităţile biologice, ecologice şi valoarea economică a principalelor
specii, precum şi comportarea lor la păşunat şi cosit.
Pentru cunoaşterea fitocenozelor pajiştilor, speciile care intră în
componenta acestora le prezentăm în următoarele 4 grupe: graminee,
leguminoase, rogozuri şi pipiriguri şi plantele din alte familii botanice
(diverse).
58
3.1. Gramineele
Din această grupă fac parte speciile aparţinătoare familiei Poaceae
(Gramineae).
Gramineele formează cea mai însemnată grupă de plante care
participă la alcătuirea covorului ierbos al pajiştilor, cu 30 - 90% din
recolta totală.
În pajiştile din ţara noastră se întâlnesc peste 260 de specii, dintre
care cca 70% sunt perene, acestea prezentând importanţă deosebită.
Gramineele anuale sunt mai puţin răspândite şi nu prezintă, în general
importanţă [122].
Pe lângă proporţia lor diferită în pajişti, gramineele au şi valoare
furajeră diferită, oscilând de la bună şi foarte bună consumate cu plăcere
de animale, la toxice.
Gramineele perene reacţionează bine la fertilizare şi la celelalte
măsuri de sporire a producţiei, au capacitatea mare de înfrăţire şi de
otăvire, acoperă bine terenul, formând o ţelină bine închegată.
3.1.1. Particularităţi agrobiologice
Sistemul radicular
Gramineele prezintă rădăcini fasciculate. Adâncimea de înrădăcinare
indică capacitatea gramineelor de a explora substanţele nutritive din sol,
precum şi rezistenţa la secetă. Speciile cu talie înaltă ca Bromus inermis,
Bromus erectus, Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, au rădăcini
mai profunde, până la 1 m şi chiar mai mult. Înrădăcinare mijlocie (60 -
80 cm) au Festuca pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, Dactylis
glomerata. Specii cu înrădăcinare superficială (30 - 50 cm) sunt: Agrostis
stolonifera, Alopecurus pratensis, Poa pratensis, ş.a.
Rădăcinile gramineelor au funcţia de a acumula substanţe de
rezervă, deosebit de necesare pentru regenerarea plantelor după cosit sau
pentru pornirea în vegetaţie primăvara. Acumularea unor astfel de substanţe
are loc cu deosebire toamna conferind acestor plante şi rezistenţă la ger.
Durata de viaţă a rădăcinilor gramineelor perene este de un an la
Agrostis stolonifera, Agrostis tenuis, Alopecurus pratensis, Lolium perenne,
Poa trivialis, iar la Agropyron pectiniforme, Agropyron repens, Dactylis
glomerata, Nardus stricta, Poa pratensis, rădăcinile trăiesc mai mulţi ani
asigurând perenitatea plantelor, deci o durată mai lungă de viaţă.
59
În funcţie de activitatea rădăcinii există trei tipuri de graminee

(Tranghton, 1967, citat de [7]):
- tipul Lolium perenne la care activitatea lor este întreruptă iarna şi
vara;
- tipul Lolium multiflorum la care activitatea este întreruptă vara şi
foarte puţin timp iarna;
- tipul Dactylis glomerata la care activitatea este întreruptă foarte
puţin timp în cursul iernii.
Creşterea rădăcinilor se realizează primăvara în timpul înfrăţitului
şi în mod deosebit toamna.
Dezvoltarea şi creşterea. În viaţa gramineelor se disting două
cicluri şi anume vegetativ şi generativ. În ciclul vegetativ planta germinează,
înfloreşte, apar deci mugurii de la baza frunzelor, lăstarii primară, care dau
naştere la alţi lăstari numiţi lăstari secundari şi aşa mai departe. În cel de-
al doilea ciclu, ciclul generativ, nu se mai formează lăstari noi ci se alungesc
cei existenţi care formează la vârf inflorescenţa şi în final seminţele.
Înfrăţirea gramineelor. Procesul de formare de noi lăstari la
graminee din nodurile bazale ale tulpinii se numeşte înfrăţire, iar lăstarii
noi formaţi se numesc fraţi. La baza primei frunze formate în cursul
răsăririi, în interiorul şi la baza acesteia se află meristemul formativ al
tulpinii, din care se formează alte frunze, prin alungire telescopică.
Deşi, fiecare lăstar îşi formează rădăcina proprie şi este capabil de
a trăi independent, ei sunt legaţi de ceilalţi formând o tufă în interiorul
căreia se stabilesc relaţii de nutriţie. Acest lucru este evident când se
formează lăstari noi care, până când apar propriile rădăcini sunt hrăniţi de
planta mamă.
Procesul de înfrăţire decurge rapid. Înfrăţirea optimă se realizează
la temperaturi între 10 - 200C, dar fraţii se formează şi la temperaturi mai
scăzute. Alungirea tulpinilor se produce mai târziu, după acumularea
temperaturilor specifice. În acest timp, meristemul apical se modifică,
formându-se primordiile inflorescenţei. Această formaţiune se numeşte apex.
La apariţia primordiilor organelor florale, tulpinile se alungesc rapid, după
care urmează faza de burduf, de înspicare, înflorire şi formarea seminţelor.
Capacitatea de înfrăţire ca mijloc de înmulţire vegetativă, conferă
rezistenţă gramineelor şi un mare potenţial de concurenţă interspecifică,
ceea ce face ca ele să devină dominante în pajişte prin formarea unei mase
vegetative mai mari decât la celelalte plante a căror lăstari se ramifică.
Înfrăţirea este determinată de o serie de factori de natură genetică
şi influenţată de vârstă, de faza de vegetaţie, de factorii climatici (apa,
60
temperatura), de elementele nutritive din sol (N; P; K) şi nu în ultimul

rând de modul de folosire al pajiştilor (păşunat-cosit).
Astfel, un păşunat abuziv determină o epuizare a plantelor şi ca
atare o slăbire a capacităţii lor de înfrăţire. Şi înălţimea la care se execută
recoltarea influenţează profund înfrăţirea. Astfel, dacă recoltarea se face
deasupra vârfului de creştere a tulpinii (apex) înfrăţirea este frânată, iar
dacă aceasta se îndepărtează, înfrăţirea este mult stimulată.
Gramineele au două feluri de lăstari: scurţi şi alungiţi. Lăstarii
scurţi au un număr mare de frunze (alcătuite din teacă şi limb) iar lăstarii
alungiţi pot să fie vegetativi (sau sterili) şi generativ(sau fertili), adică
formează inflorescenţe, aşa cum s-a prezentat anterior. Proporţia dintre
aceste două tipuri de lăstari, este o caracteristică a fiecărei specii, dar cu o
puternică influenţă din partea mediului de viaţă şi a modului de folosire.
În funcţie de momentul formării lăstarilor generativi există două
tipuri de graminee:
- la care lăstarii generativi se formează în primul an, fapt pentru care
au fost denumiţi de primăvară (Lolium perenne, Lolium multiflorum,
Arrhenatherum elatius);
- la care lăstarii generativi se formează în al doilea an şi numai din
lăstari ce s-au format toamna şi au iernat şi care au fost denumiţi de
toamnă (Bromus inermis, Festuca rubra, Agropyron pectiniforme).
Lăstarii generativi după fructificare mor.
În funcţie de proporţia dintre lăstarii scurţi şi alungiţi, există mai
multe tipuri de graminee:
Graminee de talie joasă sau de etaj inferior, care se caracterizează
prin predominarea lăstarilor scurţi cu o mai mare parte a frunzelor situate
la baza tulpinilor. Aceste specii se pretează pentru păşunat; ele se mai
numesc şi „graminee de păşune”. Din această categorie fac parte: Cynodon
dactylon, Festuca pseudovina, Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Nardus
stricta, Poa bulbosa, etc.
Graminee de talie mijlocie sau de etaj mediu, cuprind speciile la
care proporţia dintre lăstarii scurţi şi cei alungiţi este aproximativ egală.
Tulpinile au atât frunze situate pe nodurile superioare cât şi pe nodurile
bazale. Aceste specii se pot folosi atât prin cosit cât şi prin păşunat, adică
mixt. Din această categorie fac parte: Agrostis stolonifera, Agrostis tenuis,
Agropyron pectiniforme, Cynosurus cristatus, Festuca pratensis, etc.
Graminee cu talie înaltă sau de etaj superior, la care predomină
lăstarii alungiţi. La acestea, majoritatea frunzelor se află de-a lungul
tulpinilor, iar uneori lipsesc frunzele bazale. Aceste graminee se pretează
61
la recoltarea prin cosire, fiind cunoscute sub denumirea de „graminee de

fâneaţă”. Din această grupă fac parte: Arrhenatherum elatius, Agropyron
repens, Bromus inermis, Dactylis glomerata, Lolium multiflorum, Phleum
pratense, etc.
O caracteristică de bază a gramineelor este modul cum sunt grupaţi
lăstarii, ca rezultat al modului în care se realizează înfrăţirea. În funcţie de
această caracteristică, gramineele se împart în următoarele grupe:
Graminee stolonifere, care au două categorii de lăstari, unii în sus
şi alţii (denumiţi stoloni) cresc în sol la adâncimea de 5 - 20 cm, mai mult
sau mai puţin orizontal. În unele cazuri stolonii cresc la suprafaţa solului
sub forma unor tulpini târâtoare (Cynodon dactylon Agrostis stolonifera).
Prin stoloni şi tulpini târâtoare aceste plante se înmulţesc vegetativ alături
de înmulţirea generativă [97].
Pajiştile dominate de graminee stolonifere se folosesc numai prin
cosit. În cazul păşunatului, solul se tasează. Aceste pajişti realizează
producţii satisfăcătoare prin fertilizare cu doze moderate de îngrăşăminte,
irigaţii şi folosirea raţională. Din această grupă fac parte: Agropyron
repens, Agrostis stolonifera, Beckmannia eruciformis, Bromus inermis,
Cynodon dactylon, Thyphoides arundinacea şi altele.
Gramineele cu tufă rară. Nodurile de înfrăţire la aceste specii se
află la adâncimea de 3 - 5 cm în sol. Fraţii noi formaţi se distanţează de
lăstarul principal, dând tufei aspectul de vas, mai îngust la bază şi mai larg
la partea superioară. Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând
un covor ierbos încheiat, înţelenind terenul. Aceste specii sunt productive
şi se pretează la întocmirea amestecurilor de însămânţat pentru pajiştile
temporare, fiind folosite prin cosit, păşunat sau mixt. Din această grupă
fac parte: Arrhenatherum elatius, Agropyron pectiniforme, Bromus erectus,
Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense,
Trisetum flavescens, etc.
Gramineele cu tufă mixtă. La aceste specii din nodurile de
înfrăţire se formează atât lăstari aerieni, cât şi stoloni subterani mai scurţi.
Lăstarii aerieni formează tufe rare, unite între ele prin stoloni scurţi şi
subţiri. Această configuraţie a tufelor realizează un covor ierbos încheiat şi
o ţelină elastică rezistentă la păşunat şi călcatul cu animalele. Aceste specii
se pretează la păşunat.
Din această categorie fac parte: Alopecurus pratensis, Festuca
rubra, Poa pratensis, etc.
Gramineele cu tufă deasă. La aceste graminee nodul de înfrăţire
este situat foarte aproape de suprafaţa solului, sau chiar la suprafaţa
62
solului, iar fraţii sunt strânşi alăturaţi între ei, dând aspectul unor tufe
compacte. Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă în condiţii
de viaţă neprielnice altor graminee.
Gramineele cu tufă deasă sunt micorizante. Datorită acestor
însuşiri, aceste specii se pot menţine în pajişti timp îndelungat în condiţiile
unor soluri compacte şi cu un strat gros de ţelină. Gramineele cu tufă
deasă sunt: Deschampsia caespitosa, Festuca supina, Festuca pseudovina,
Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Molinia coerulea, Nardus stricta,
Poa violacea, Stipa sp., etc.
Înflorirea este un moment deosebit de important în viaţa
gramineelor. Formarea lăstarilor generativi se produce spre sfârşitul
primului ciclu de vegetaţie şi are ca efect oprirea înfrăţirii. Înfloritul se
produce în anumite condiţii favorabile de climă (temperatură, lumină) şi
sol (umiditate, substanţe nutritive).
Capacitatea de otăvire este o însuşire specifică a gramineelor şi
se referă la posibilitatea acestora de regenerare după folosire (cosit sau
păşunat). Refacerea gramineelor are loc pe seama formării de noi lăstari şi
prin alungirea în continuare a tulpinilor şi a frunzelor la care nu a fost
afectat ţesutul meristematic. Pentru practică acest lucru are importanţă
deosebită în folosirea eşalonată a nutreţului verde. De asemenea, de
otăvire depinde, în mare parte şi productivitatea speciei. Otăvirea este
influenţată pozitiv de o bună aprovizionare a solului cu elemente nutritive,
în special cu azot, precum şi la un regim favorabil de umiditate. Păşunatul
abuziv, cu un număr mare de animale, precum şi cositul la o înălţime prea
mică de sol influenţează negativ otăvirea.
După capacitatea de otăvire, gramineele se împart în următoarele
grupe:
- graminee cu capacitate mare de otăvire, de la care se obţin 2 - 3
coase pentru fân sau 4 - 5 cicluri de păşunat: Dactylis glomerata,
Lolium multiflorum, Lolium perenne;
- graminee cu capacitate mijlocie de otăvire, de la care se obţin până
la 2 coase pentru fân, respectiv 3 - 4 cicluri de păşunat: Festuca
pratensis, Phleum pratensis;
- graminee cu capacitate mică de otăvire, de la care se obţine o
singură recoltă pentru fân şi o otavă ce se poate păşuna, sau două
cicluri de păşunat: Agrostis stolonifera, Agrostis tenuis, Bromus
inermis, Festuca rubra.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor.
63
În general, se constată că gramineele care ajung mai repede la

maturitatea biologică (prin fructificare) trăiesc mai puţin şi invers. Din
acest punct de vedere se deosebesc:
- graminee cu ritm rapid de dezvoltare şi vivacitate scurtă, sunt
acelea care formează seminţe în primul an, dau producţii maxime
în al doilea an şi trăiesc relativ puţin, menţinându-se în cultură 2 -
3 ani. Astfel, Lolium multiflorum trăieşte 1 - 2 ani, Lolium perenne
2-4 ani, Arrhenaterum elatius 3-4 ani, etc.;
- graminee cu ritm mijlociu de dezvoltare şi vivacitate mijlocie, sunt
acelea care formează seminţe în cel de-al doilea an, dau producţii
maxime în al treilea an şi trăiesc 5 - 8 ani. De exemplu: Dactylis
glomerata, Festuca pratensis, Phleum ptratense;
- graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare, sunt acelea
care formează seminţe în al doilea an, dau producţii maxime în anii
3 şi 4 şi trăiesc 10 şi peste 10 ani. Asemenea graminee sunt: Poa
pratensis, Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca rubra,
Festuca arundinacea;
- graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare
sunt acelea care fructifică târziu după 3 - 8 ani (Festuca rupicola),
5 ani (Deschampsia caespitosa), până la 6 - 8 ani (Nardus stricta).
Ele trăiesc foarte mult de la 35 ani (Deschampsia caespitosa) la 40
ani (Festuca rupicola) şi până la 45 ani (Nardus stricta) [97].
Cunoaşterea ritmului de dezvoltare şi a vivacităţii gramineelor
valoroase este necesară la alcătuirea amestecurilor pentru semănatul
pajiştilor semănate, în funcţie de folosinţă.
Cunoscând viteza de parcurgere a fazelor fenologice, respectiv
ritmul de dezvoltare al diferitelor plante din flora pajiştilor naturale, se
poate stabili în mod concret momentul de recoltare al fâneţelor sau de
folosire al păşunilor.
Odată cu pornirea în vegetaţie începe să crească şi să se dezvolte
părţile şi noile organe aeriene. Paralel se produce şi o sporire în volum şi
în greutate a masei vegetale, care constituie recolta de masă verde sau fân.
Dinamica creşterii masei vegetative la plantele ce alcătuiesc
covorul vegetal al pajiştilor, poate fi reprezentată printr-o curbă în directă
legătură cu parcurgerea fazelor de vegetaţie.
Precocitatea gramineelor.
Precocitatea se referă la perioada de timp de la pornirea în
vegetaţie şi până la înspicare. Sub acest raport, gramineele se împart în
precoce, intermediare şi tardive.
64
Gramineele precoce înspică la cca 30 de zile de la pornirea în

vegetaţie. Acestea sunt: Arrhenatherum elatius, Anthoxanthum odoratum,
Poa bulbosa, Poa pratensis.
Gramineele intermediare înspică după cca 50 de zile de la pornirea
în vegetaţie, astfel amintim: Dactylis glomerata, Lolium perenne, Festuca
pratensis.
Gramineele tardive, cum sunt: Agropyron repens, Bromus inermis,
Agrostis stolonifera, Phleum pratense înspică doar după 60 - 70 de zile de
la pornirea în vegetaţie.
Prin procesul de ameliorare în cadrul speciilor s-au obţinut soiuri
cu diferite grade de precocitate. Pentru uşurarea exprimării precocităţii s-a
introdus un sistem de notare numit indice de precocitate care are
următoarele caracteristici: prima cifră indică luna înspicării; a doua cifră
indică decada din lună în care are loc înspicarea; litera a sau b indică
prima parte sau respectiv cea de-a doua parte a decadei.
Acumularea de substanţe de rezervă.
Este de o deosebită importanţă din cel puţin două puncte de vedere
şi anume: refacerea plantei după fiecare recoltare şi reintrarea în vegetaţie
primăvara.
Cu ajutorul substanţelor de rezervă planta reuşeşte să supravieţuiască
atunci când fotosinteza fiind slabă sau întreruptă nu reuşeşte să satisfacă
nevoile de consum prin respiraţie ale plantei.
Substanţele de rezervă sunt depozitate în diferite locuri în funcţie
de specie. Astfel distingem: graminee la care substanţele de rezervă sunt
depozitate în stoloni sau rizomi (Agropyron repens), în internodiile scurte
de la baza lăstarilor; la baza frunzelor (Dactylis glomerata, Lolium
perenne), la baza lăstarilor (Arrhenatherum elatius, Phleum pratense).
Locul în care sunt acumulate substanţele de rezervă este foarte
important de ştiut pentru a putea determina înălţimea de recoltare.
În timul iernii, activitatea fotosintetică fiind întreruptă sau foarte
redusă, părţile vii se menţin în stare latentă, consumând ce-a mai mare
parte a substanţelor de rezervă în procesul de respiraţie.
Formarea primilor lăstari şi a frunzelor din primăvară are loc tot pe
seama substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent.
În timpul înfrăţirii, activitatea fotosintetică este atât de intensă
încât produsele elaborate depăşesc necesităţile fiziologice ale plantei şi ca
atare rezerva de materii nutritive creşte din nou. Are loc din nou o scădere
în timpul creşterii în general la gramineele cu numeroase tulpini generative
şi masă foliară bogată. Această scădere continuă până la înspicare, fază în
65
care la majoritatea gramineelor se înregistrează un conţinut minim de

substanţe de rezervă.
După înspicare, în perioada înfloririi şi fructificării, conţinutul în
substanţe începe să crească din nou, pentru ca odată cu uscarea lăstarilor
generativi şi intensificarea înfrăţirii de vară-toamnă, rezerva de hrană să
scadă din nou.
În concluzie acumularea şi depunerea substanţelor nutritive de
rezervă se produce în general în acea perioadă a activităţii fotosintetice în
care are loc o diminuare a intensităţii proceselor de creştere.
Acumularea şi dinamica substanţelor de rezervă, trebuie privite şi
din punctul de vedere al reacţiei plantelor la acţiunea cositului şi păşunatului.
Din acest punct de vedere, înălţimea de cosit şi/sau păşunat, numărul
recoltelor şi durata de timp dintre ele, precum şi momentul începerii
păşunatului în primăvară şi încetarea acestuia în toamnă, influenţează
gradul de acumulare a substanţelor de rezervă.
3.1.2. Relaţiile gramineelor cu factorii de vegetaţie
Cerinţele faţă de temperatură. Majoritatea speciilor perene

suportă temperaturile scăzute în cursul iernii sau cele ridicate din cursul
verii. Gramineele perene sunt în schimb sensibile la oscilaţiile bruşte de
temperatură din primăvară.
În general, gramineele reintră în vegetaţie la temperaturi pozitive
scăzute de la 10C (Phleum pratense, Festuca pratensis), până la 60C
(Lolium perenne, Dactylis glomerata).
Temperatura optimă de dezvoltare a gramineelor este de 10 - 200C,
temperaturi care asigură creşterea maximă în condiţiile în care este
asigurată umiditatea necesară.
Cerinţele faţă de apă. Gramineele perene în general au cerinţe
foarte mari faţă de apă, mai mari decât gramineele cultivate (cerealele);
coeficientul lor de transpiraţie fiind de 500 - 100% mai mare ajungând
până la 1000. Până şi la gramineele rezistente la secetă cum este
Agropyron pectiniforme, coeficientul de transpiraţie este mare 573,
rezistenţa la secetă fiind dată de unele adaptări cum ar fi adâncimea mai
mare a sistemului radicular [97].
În cursul perioadei de vegetaţie, consumul este diferit în funcţie de
modul de folosire, prin cosit sau păşunat.
Privind cerinţele faţă de apă există graminee:
66
- xerofile, adaptate la condiţii de uscăciune (fig. 3.2) cum ar fi

Agropyron pectiniforme, Poa bulbosa, Festuca valesiaca;
- mezofile (Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne,
Poa pratensis), sunt gramineele perene cele mai valoroase cu
cerinţe moderate faţă de apă în perioada de vegetaţie;
- mezohigrofile şi hidrofile care se întâlnesc pe pajişti naturale cu
umiditate în exces (Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis,
Beckmania eruciformis).
Fig. 3.2. Pajişti din zona de câmpie în timpul verii (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Cerinţele faţă de aerul din sol. Gramineele sunt plante puţin

pretenţioase faţă de regimul de aer din sol. Gramineele stolonifere au
cerinţe mai mari, datorită stolonilor şi a nodurilor de înfrăţire situat la o
adâncime mai mare în sol. Gramineele cu tufă rară şi cel cu tufă mixtă au
cerinţe moderate, iar gramineele cu tufă deasă, au cerinţele cele mai
reduse faţă de aer.
Cerinţele faţă de sol şi substanţele nutritive.
În general, gramineele perene sunt puţin pretenţioase faţă de sol.
Totuşi, între diferite specii sunt diferenţieri în ceea ce priveştecerinţele
faţă de textura solului. Astfel, gramineele stolonifere preferă solurile mai
uşoare, pe când gramineele ca Alopecurus pratensis, Festuca pratensis,
cresc pe soluri mai grele.
Dintre elementele nutritive, gramineele au cerinţe ridicate pentru
azot, reacţionând puternic prin sporuri de producţie, la fertilizarea cu
îngrăşăminte cu azot.
67
Gramineele cele mai valoroase sunt răspândite pe solurile slab acide.

La graminee este caracteristic faptul că există un prag fix privind
pH-ul solului. Depăşirea acestui prag duce la dispariţia din vegetaţia
pajiştilor a speciei respective. Acest lucru determină ca modificarea pH-
ului să ducă la modificarea compoziţiei floristice.
3.1.3. Valoarea economică a gramineelor
Valoarea economică este o noţiune foarte complexă şi trebuie

apreciată faţă de condiţiile concrete în care se găseşte pajiştea respectivă.
Cum fiecare specie de graminee are un areal de răspândire de la
toleranţa minimă la toleranţa maximă, faţă de anumite condiţii şi valoarea
ei este diferită, evident valoarea maximă fiind în condiţii optime. Astfel
Lolium perenne este o excelentă plantă de nutreţ în zonele cu umiditate
suficientă şi uniform repartizate şi cu o foarte slabă valoare furajeră în
zonele secetoase.
De asemenea o deosebită importanţă o prezintă şi modul de
folosire (păşunat, cosit) şi epoca de recoltare.
Astfel, Festuca arundinacea este o bună plantă de nutreţ când este
folosită la timp şi slabă dacă se întârzie recoltatul.
Productivitatea gramineelor perene depinde de capacitatea de
înfrăţire, de otăvire şi de masa vegetativă produsă.
Gramineele cu productivitate mare sunt: Arrhenatherum elatius,
Dactylis glomerata, Lolium multiflorum, Phleum pratense. Gramineele cu
productivitate mijlocie sunt: Alopecurus pratensis, Agrostis stolonifera,
Agrostis tenuis, Festuca rubra, Poa pratensis. Dintre speciile slab productive
fac parte Festuca pseudovina, Nardus stricta, Poa bulbosa, etc.
Valoarea furajeră depinde de compoziţia chimică, consumabilitate
şi digestibilitate.
Consumabilitatea gramineelor este determinată în funcţie de
specie, specia de animale, faza fenologică.
De exemplu Dactylis glomerata (fig. 3.3), cunoscută ca o foarte
bună plantă de nutreţ, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie are un consum
scăzut de proteină brută şi ridicat de celuloză, ceea ce duce la obţinerea
unui furaj inferior din punct de vedere calitativ.
68
Fig. 3.3. Pajişti de Dactylis glomerata (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Gramineele cu consumabilitatea ridicată sunt: Arrhenatherum

elatius, Alopecurus pratensis, Festuca pratensis, Lolium perenne, Phleum
pratense, Poa pratensis. Gramineele cu grad scăzut de consumabilitatea
sunt: Anthoxanthum odoratum, Deschampsia caespitosa. Chrysopogon
gryllus, speciile de Stipa, etc.
În ceea ce priveşte digestibilitatea gramineelor, aceasta este diferită
de la o specie la alta, iar la aceeaşi specie, în funcţie de vârstă şi de
proporţia dintre tulpini şi frunze.
La sfârşitul anilor 1970, au fost introduse noi sisteme bazate pe
conţinutul energetic (kcal) şi de digestibilitatea furajului [13].
Astăzi însă vorbim despre energia netă pentru producerea de lapte
sau energie netă pentru producerea de carne, chiar dacă modul de
apreciere diferă în diverse ţări.
3.1.4. Răspândirea gramineelor
Gramineele au o capacitate mare de adaptare şi se întâlnesc în

condiţii pedologice diferite, după cum urmează:
În stepă şi silvostepă: Agropyron cristatus, A. repens, Botriochloa
ischaemum, Bromus erectus, B.inermis, Cynodon dactylon, Poa bulbosa,
P.pratensis.
69
În etajele forestiere (fig. 3.4): Agrostis tenuis, Arrhenatherum

elatius, Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Deschampsia caespitosa,
Festuca pratensis, F.rubra, Holcus lanatus, Lolium perenne, Nardus
stricta, Phleum pratense, Trisetum flavescens.
În etajul subalpin: Agrostis rupestris, Deschampsia flexuosa, Poa
alpina, Phleum alpinum.
În lunci: Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Alopecurus, Poa
pratensis pratensis, Festuca pratensis, etc.
Pe sărături: Beckmania eruciformis, Puccinellia distans, Festuca
pseudovina.
Pe nisipuri: Agropyron repens, Elymus sabulosus, Cynodon dactylon.
Pe turbă: Deschampsia caespitosa, Molinia coerulea.
Fig. 3.4. Pajişti în etajele forestiere (Foto: Luminiţa Cojocariu)
3.2. Leguminoase din pajişti

Plantele care aparţin familiei Fabaceae, formează a doua grupă
importantă de specii din vegetaţia pajiştilor, prin valoarea furajeră deosebită
determinată de conţinutul ridicat de substanţe proteice şi săruri minerale.
Leguminoasele îmbunătăţesc însuşirile fizico-chimice ale solului.
Sunt bine consumate de toate speciile de animale.
Leguminoasele sunt mai puţin răspândite în pajişti decât gramineele
reprezentând doar 5 - 10% din masa vegetativă totală a pajiştilor permanente
şi numai în condiţii deosebit de favorabile (în pajiştile din luncile râurilor
sau în pajiştile sistematic fertilizate) pot ajunge la o participare de 40 -
60% din vegetaţia pajiştilor.
70
Leguminoasele au o vivacitate mai redusă decât gramineele şi cele

mai multe specii nu se pot înmulţi pe cale vegetativă.
De asemenea, sunt mai exigente faţă de condiţiile de creştere decât
gramineele.
La pregătirea fânului se produc pierderi mari prin scuturarea
frunzelor care reprezintă partea cea mai valoroasă a plantelor.
În tehnologiile aplicate pe pajişti se urmăreşte realizarea unui
procent mai ridicat de leguminoase care să ajungă la cel puţin 20 - 30%,
contribuind astfel la obţinerea unui furaj bogat şi echilibrat în substanţe
nutritive.
3.2.1. Particularităţi agrobiologice
Sistemul radicular. Rădăcinile leguminoaselor sunt pivotante, la

unele specii cum ar fi Onobychis viciifolia, Medicago falcata, s.a.,
rădăcinile pot depăşi adâncimea de 10 m.
În felul acesta leguminoasele nu concurează gramineele în privinţa
apei şi substanţelor nutritive.
Având un sistem radicular profund, leguminoasele sunt rezistente
la secetă.
Unele specii cum sunt: Trifolium repens, Trifolium fragiferum, au
rădăcini mai puţin adânci, până la 1 m, fiind mai puţin rezistente la secetă.
Caracteristic leguminoaselor este faptul că pe rădăcini sunt
nodozităţi ca rezultat al simbiozei cu bacteriile din genul Rhizobium.
Lăstărirea. Prin lăstărire se înţelege formarea de noi lăstari din
mugurii aflaţi pe colet.
Spre deosebire de graminee, la leguminoase lăstarii sunt ramificaţi.
Lăstărirea poate fi influenţată prin asigurarea condiţiilor de
umiditate, hrană şi aer din sol şi modul de folosinţă.
Ca şi la graminee şi la leguminoase lăstarii sunt vegetativi (mai
scurţi) şi generativi (mai lungi), proporţia dintre aceştia determinând
modul de folosire (păşunat sau cosit).
Există leguminoase la care predomină lăstarii scurţi, ei fiind de
talie joasă. Acestea folosesc la păşunat.
Cele mai importante astfel de specii sunt: Trifolium repens, Lotus
corniculatus, Medicago lupulina.
La o altă categorie domină lăstarii lungi. Acestea au talie mai
înaltă, nu rezistă la călcare şi de aceea se folosesc prin cosit.
71
Dintre acestea amintim: Trifolium pratense, Trifolium hybridum,

Vicia cracca, Onobrychis viciifolia, Lathyrus pratensis.
Formele de creştere. După forma de creştere, leguminoasele pot
avea tufe, tulpini târâtoare şi tulpini agăţătoare.
Leguminoasele cu tufă erectă – la aceste plante, lăstarii cresc mai
mult sau mai puţin vertical formând o tufă, mai compactă sau mai laxă.
Acestea pot fi folosite prin păşunat sau cosit.
După recoltare, din mugurii de pe colet, care se află la 2 - 3 cm în
sol, se formează alţi lăstari.
La Medicago falcata se pot forma lăstari şi din mugurii de pe
rădăcini.
Din această grupă fac parte: Lotus corniculatus, Medicago sativa,
Trifolium pratensis, Onobrychis vicifolia, Trifolium hybridum.
Leguminoasele cu tulpini târâtoare. Lăstarii acestor plante formaţi
din mugurii de pe colet rămân culcaţi pe sol, iar la noduri se formează
tulpini adventive.
Aceste leguminoase se înmulţesc şi vegetativ, acoperind bine
terenul.
Sunt specifice modului de folosire prin păşunat.
Acestea sunt: Trifolium repens şi Trifolium fragiferum.
Leguminoasele cu tulpini agăţătoare, prezintă frunze paripenate
prevăzute cu cârcei cu care se prind de alte specii, care servesc drept suport.
Sunt specii care se pretează la folosirea prin cosit având productivitate
mare şi talie înaltă. Din această categorie fac parte speciile din genurile
Vicia şi Lathyrus.
Otăvirea leguminoaselor. Leguminoasele se refac mai repede şi
produc un număr mai mare de coase decât gramineele.
Majoritatea speciilor otăvesc de 3 - 4 ori în cursul unei perioade de
vegetaţie: Medicago sativa, Trifolium hybridum, T.repens, T.pratense.
Alte specii, cum sunt: Onobrychis viciifolia, Trifolium montanum
otăvesc mai slab.
Otăvirea este în strânsă legătură cu lăstărirea şi este influenţată de
aceiaşi factori.
Ritmul de creştere şi vivacitatea. Leguminoasele au o vivacitate
mai mică decât gramineele, dar ritmul de dezvoltare este mai rapid.
Din acest punct de vedere leguminoasele se clasifică astfel:
- leguminoase cu ritm foarte rapid de dezvoltare şi vivacitate mică:
Medicago lupulina, Melilotus albus, Melilotus officinalis, Trifolium
72
pratense, care trăiesc 2 - 3 ani, dar se menţin în pajişti prin

autoînsămânţare;
- leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie:
sunt specii care se dezvoltă mai lent şi care trăiesc 5 - 10 ani, ca de
exemplu: Lotus corniculatus, Medicago sativa, Onobrychis viciifolia;
- leguminoase cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare: Lathyrus
pratensis, Trifolium fragiferum, Vicia cracca, s.a., sunt plante care
trăiesc 10 - 15 ani.
În anumite condiţii speciale, vivacitatea poate fi mult modificată.
Astfel, Trifolium hybridum care în mod normal trăieşte 4 - 5 ani, pe
terenurile bine aprovizionate cu apă şi bine aerate, care permit dezvoltarea
unor rădăcini adventive, pot supravieţui până la 20 şi chiar 30 de ani [97].
Precocitatea. Leguminoasele prezintă o mare variabilitate existând
mari diferenţe între specii, în sensul că unele înfloresc foarte timpuriu
(Trifolium pratense, Onobrychis viciifolia, Trifolium hybridum, Medicago
lupulina), iar altele abia la începutul verii (Medicago falcata, Vicia
cracca, Ttrifolium medium).
3.2.2. Relaţiile leguminoaselor cu factorii de vegetaţie
Cerinţele faţă de apă. Deşi consumă mari cantităţi de apă, ca şi

gramineele, leguminoasele din pajişti, având înrădăcinare profundă, sunt
mai rezistente la secetă.
De exemplu: Lotus corniculatus, Medicago sativa, Medicago
falcata, Onobrychis viciifolia. Leguminoasele care nu suportă secetă sunt:
Lathyrus pratensis, Trifolium hybridum, Trifolium pratense, Trifolium
repens. Leguminoasele sunt sensibile la excesul de apă din sol.
Sunt mai rezistente la excesul de umiditate: Lathyrus pratensis,
Trifolium hybridum şi Vicia cracca.
Cerinţe faţă de aerul din sol. Leguminoasele din pajişti au cerinţe
mari pentru aerul din sol, deoarece bacteriile fixatoare de azot sunt aerobe.
În timpul vegetaţiei, cerinţele maxime faţă de aerul din sol sunt în
perioada formării lăstarilor.
De aceste caracteristici trebuie să se ţină cont la lucrările de
îngrijire ce se execută pe pajişti, în sensul de a se asigura pătrunderea
aerului până la colet.
Cerinţe faţă de temperatură. Leguminoasele au o comportare
diferită atât faţă de temperaturile scăzute din cursul iernii, cât şi faţă de
cele ridicate din timpul verii.
73
Sunt specii care rezistă la temperaturi scăzute din iarnă şi ridicate

din vară (Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus), cât
şi specii sensibile la temperaturile excesive (Trifolium pratense, Trifolium
hybridum, Lathyrus pratensis).
În mai mare măsură decât gramineele, leguminoasele sunt sensibile
la oscilaţiile de temperatură din timpul verii.
Temperatura optimă de creştere a leguminoaselor este cuprinsă
între 18 - 270C, corespunzătoare temperaturilor optime de activare a
bacteriilor fixatoare de azot [97].
Cerinţele faţă de reacţia solului şi substanţele nutritive. Unele
specii de leguminoase, cum sunt Trifolium repens şi Lotus corniculatus
sunt indiferente faţă de reacţia solului.
Pe soluri sărăturate se află Trifolium fragiferum iar pe soluri cu
aciditate mare se află Trifolium arvense. În general, leguminoasele cresc
pe soluri cu o amplitudine a pH-ului cuprinsă între 4,5 - 7,5 [122].
O particularitate a leguminoaselor este posibilitatea de a folosi
azotul din aer prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot.
De aceea, pretenţiile lor faţă de azotul din sol sunt reduse.
În schimb au cerinţe mari faţă de fosfor, potasiu, calciu pe care le
pot folosi din substanţele greu solubile ale solului datorită puterii mari de
dizolvare prin intermediul secreţiilor radiculare.
De asemenea leguminoasele, au cerinţe ridicate pentru unele
microelemente cum ar fi sulful şi molibdenul, ambele implicate în
metabolizarea azotului.
3.2.3. Valoarea economică a leguminoaselor
Leguminoasele au o valoare economică mare datorită producţiilor

mari, a comestibilităţii şi digestibilităţii ridicate.
Calitatea superioară a nutreţului se datoreşte şi conţinutului ridicat
de proteine.
Faţă de graminee, leguminoasele au un conţinut mai ridicat de
proteine şi mai scăzut de celuloză.
De asemenea, au un conţinut ridicat de fosfor, calciu, magneziu,
precum şi vitamine, fiind bogate în caroten şi vitamina C.
Luând în considerare aceste însuşiri, sunt valoroase economic
speciile: Medicago sativa, Trifolium pratense, T.repens, Onobrychis
viciifolia urmate de Lotus corniculatus şi Trifolium hybridum, care sunt
introduse în cultură pură sau în amestecuri cu graminee perene.
74
Unele specii sunt mai puţin consumate datorită cumarinei conţinute

în plantă, de exemplu la speciile genului Melilotus, iar altele pot provoca
intoxicaţiile la animale: Coronilla varia.
3.2.4. Răspândirea leguminoaselor
În zonele de stepă şi silvostepă: Lotus corniculatus, Medicago

falcata, Medicago .lupulina, Onobrychis viciifolia, Trifolium campestre;
În etajele forestiere: Lathyrus pratensis, Trifolium hybridum, Lotus
corniculatus, Trifolium montanum,Trifolium pratense, Trifolium repens.
În etajul subalpin: Lotus corniculatus, Onobrychis transilvanica,
Trifolium repens.
În lunci: Galega officinalis, Lathyrus pratensis, Trifolium repens,
Medicago lupulina, Vicia cracca.
Pe sărături: Melilotus albus, Trifolium fragiferum, Melilotus .officinalis.
Pe nisipuri: Medicago minima, Onobrychis arenaria, Trifolium arvense.
3.3. Rogozuri şi pipiriguri
În această grupă sunt reunite speciile aparţinând familiilor Cyperaceae

şi Juncaceae, caracterizate în general prin cerinţe asemănătoare îndeosebi
faţă de apă, multe specii preferând staţiuni umede, chiar cu apă stagnantă.
Au valoare furajeră scăzută.
Cele mai multe specii sunt perene, cu aceleaşi forme de creştere ca
la graminee. Rogozurile cu tufa deasă, cu timpul formează muşuroaie greu
de combătut.
În general rogozurile în faza tânără au o valoare mai mare, dar
primăvara excesul de umiditate împiedică ajungerea la ele.
Prin maturizare, valoarea furajeră a rogozurilor scade foarte mult,
astfel încât după apariţia inflorescenţelor şi când terenul s-a uscat şi poate
fi păşunat, valoarea furajeră a acestor plante este echivalentă cu valoarea
furajeră a paielor.
Rogozurile pornesc în vegetaţie înaintea gramineelor, iar prin
consumarea lor, îndeosebi de oi, se produc intoxicaţii grave, care se
atribuie unor ustilaginee care parazitează rogozurile.
De aceea, pe pajiştile invadate de rogozuri se va păşuna mai târziu,
când gramineele s-au dezvoltat, iar rogozurile în faza mai avansată de
vegetaţie sunt ocolite de animale.
75
În ceea ce priveşte compoziţia chimică, rogozurile au un conţinut

ridicat de celuloză şi de siliciu, din care cauză consumabilitatea acestora
este redusă.
Conţinutul ridicat de siliciu din plante determină degradarea
substanţelor albuminoide din organismul animal, iar unele specii prevăzute
cu peri rigizi şi silicifiaţi, produc leziuni ale mucoaselor.
Conţinutul redus de calciu şi fosfor determină boli de carenţă la
animale. Sub raportul conţinutului de proteină (15 - 22% PB), unele specii
depăşesc gramineele, dar consumabilitatea plantelor este redusă [122].
Rogozurile se combat prin drenarea excesului de umiditate.
Cyperaceae-le sunt larg răspândite în ţara noastră, unele dintre ele,
cum sunt cele aparţinând genului Carex având şi o bună valoare furajeră.
Juncaceae-le în schimb, reprezentate de fapt şi prin specii mai
puţine, au o valoare furajeră şi economică scăzută şi, în plus, există şi
specii dăunătoare în special asupra aparatul digestiv sau chiar toxice.
Din punct de vedere al înfrăţirii şi aceste plante sunt de mai multe
categorii:
- cu tufă rară (Carex vulpina şi Carex leporina);
- care formează stoloni (Carex praecox, Carex hirta, Scirpus effusus);
- cu tufă deasă (Carex caespitosa, Juncus inflexus, Juncus effusus).
Acestea din urmă ajung la dimensiuni foarte mari şi care, după
moartea plantelor, formează nişte muşuroaie greu de distrus.
Valoarea furajeră este în general redusă, fiind sărace în săruri de
fosfor şi calciu şi în substanţe hidrocarbonate solubile.
În schimb unele rogozuri au un conţinut de proteină superior
gramineelor. Astfel Luzula spadicea are 21,7% proteină brută, Carex
vulgaria 17,7%, Luzula albida 16,2%, Carex pilulifera cu 15,5% ş.a.m.d.,
evident cu variaţii în timpul perioadei de vegetaţie, plantele tinere având
un conţinut mai ridicat.
La aceste specii conţinutul în celuloză brută este relativ scăzut (22
- 27%) ceea ce face să aibă o bună valoare furajeră.
Ele sunt însă puţin reprezentate în pajişte.
În general rogozurile în faza tânără au o valoare mai mare, dar
atunci, primăvara, excesul de umiditate împiedică ajungerea la ele.
Prin maturizare valoare furajeră a rogozurilor scade foarte mult
astfel încât după apariţia inflorescenţelor şi când terenul s-a uscat şi poate
fi păşunat, valoarea furajeră a acestor plante este echivalentă cu valoarea
furajeră a paielor.
76
Rogozurile au un conţinut scăzut în calciu ceea ce produce

îmbolnăviri ale sistemului osos.
Conţinutul ridicat în siliciu determină scăderea consumabilităţii
acestora. Acest lucru este amplificat şi de faptul că multe specii sunt
acoperite cu perişori tari impregnaţi cu siliciu, care irită mucoasa bucală şi
intestinală provocând animalelor grave leziuni.
Răspândirea acestor plante este diferită în funcţie de staţiune fiind
întâlnite în toate zonele din ţară.
În luncile râurilor şi etajelor forestiere pe pajiştile cu exces de
umiditate se întâlneşte Carex hirta, Carex leporina, Scirpus sylvaticus,
Juncus inflexus s.a.m.d.
În mlaştini rogozurile formează principala masă vegetativă (astfel,
în mlaştini şi bălţi) fiind reprezentate de specii ca: Carex riparia,
C.acutiformis, C.gracilis, C.vulpina, Schoenoplectus lacustris; în lunci
umede: Carex hirta, C.leparina, Scipus sylvatica, Cyperus fucus; în zona de
pădure: Carex sylvatica, C.digitata, C.caryphyllea;Carex vulpina, Carex
vesicaria, Carex riparia, Carex caespitosa, Scirpus lacustris, Scirpus
mantinus specii cu talie mare, ceea ce face ca producţia să fie de 20 t/ha
dar care au tulpina lignificată şi frunze grosiere ceea ce face ca valoarea
lor furajeră să fie scăzută.
Specii mai puţin pretenţioase faţă de umezeală sunt Carex praecox
în pajiştile de câmpie, Carex caryphyllea din zona forestieră şi Carex
curvula în pajiştile subalpine. Aceste specii au grad mai ridicat de
consumabilitate şi nu prezintă pericol de intoxicaţie pentru animale. Cu
toate acestea nu sunt consumate de animale decât dacă pajiştea este foarte
degradată şi nu există alte specii furajere.
Pipirigurile
Pipirigurile, în general, nu sunt consumate de animale şi
invadează pajiştile umede sub formă de vetre, înăbuşind astfel vegetaţia
valoroasă. În aceelaşi timp pot provoca şi denivelări ale terenului din
pajişte.
Dacă nu se iau măsuri de combatere, de la an la an, suprafaţa
invadată de pipiriguri se măreşte iar suprafaţa utilă pentru furaj se
micşorează. În cazul în care suprafaţa acoperită cu pipiriguri este mare,
executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, urmată de reînsămânţare
reprezintă cea mai eficientă metodă de combatere a acestora.
77
3.4. Plante din alte familii botanice

În compoziţia vegetaţiei pajiştilor intră pe lângă graminee,
leguminoase, Cyperaceae şi Juncaceae şi alte plante aparţinând altor
familii botanice. Acestea sunt cunoscute sub numele generic de plante din
alte familii.
Uneori aceste plante, prin similitudine cu culturile agricole li se
spune buruieni din pajişti, deşi unele dintre ele au o bună valoare furajeră
ceea ce fac ca noţiunea de buruiană să fie improprie.
O serie de astfel de specii sunt bogate în substanţe nutritive şi au
un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, având o compoziţie
chimică cel puţin egală cu a gramineelor.
Ele sunt şi foarte bogate în cenuşă, calciu, magneziu, fosfor ceea ce
face ca prezenţa lor pe pajişti să fie dorită.
Mai mult, există o serie de specii care au un foarte ridicat conţinut
în proteină. Dintre acestea amintim: Chamenerion angustifolius 30%,
Hypericum perforatum 27%, Plantago gentianoides 24%, Senecio subalpinus
24%, Campanula abietina 20% şi altele.
Există şi alte plante cu un conţinut ridicat în proteină, dar care
conţin şi o serie de substanţe vătămătoare sau care au un gust amar şi ca
atare plantele care le conţin au un grad redus de consumabilitate.
Astfel Genista sagitalis conţine 26% proteină dar şi alcaloidul
citezină, sau Fragaria vesca (20% proteină), şi Rumex acetosella (20%
proteină) care conţine mult acid oxalic.
Plantele care fac parte din această grupă au o participare care
diferă foarte mult de la o pajişte la alta în funcţie de o serie de factori:
staţiune, modul de folosire şi intensitatea folosirii, modul de îngrijire a
pajiştii ş.a.m.d.
Folosirea neraţională a pajiştilor, supraîncărcarea acestora, lipsa
unor lucrări elementare de îngrijire, fac ca plantele din alte familii
botanice să devină dominante ocupând chiar 70 - 80% din vegetaţie,
rezultând de fapt o pajişte degradată, un teren practic neproductiv.
3.4.1. Clasificarea plantelor din alte familii
Criteriile de clasificare a acestui grup de plante sunt foarte variate

şi ele se bazează pe durata vieţii lor, pe modul de înmulţire, pe valoare
economică, etc.
78
O primă clasificare este cea care împarte plantele din alte familii în
două categorii: plante necondiţionate şi plante condiţionate.
Plantele necondiţionate sunt lipsite de valoare furajeră, indiferent
de condiţiile de creştere.
Din această categorie fac parte buruienile neconsumate de animale,
cele vătămătoare şi toxice, precum şi plantele dăunătoare vegetaţiei pajiştilor
permanente ca arbuştii, semiarbuştii, buruienile semiparazite sau parazite.
Plantele condiţionate includ o serie de specii a căror valoare
furajeră se schimbă în funcţie de modul de folosinţă, momentul folosirii,
condiţiile de creştere, specia de animale care le foloseşte.
Unele specii sunt consumate când se găsesc în fân dar sunt ocolite
pe păşune (Alchemilla vulgaris) pe când altele sunt mai bine consumate pe
păşune (Tragopogon pratensis).
Alte plante cum ar fi coada şoricelului (Achilea sp.), chimenul
(Carum carvi) îşi modifică valoarea furajeră în funcţie de abundenţa lor pe
pajişte. Aceste plante, dacă sunt în cantităţi moderate în fân, contribuie la
îmbunătăţirea calităţilor gustative, măresc apetitul animalelor şi digestibilitatea.
Dar, dacă sunt în proporţie mare în fân sau pe păşune, depreciază calitatea
nutreţului.
O serie de plante sunt consumate diferit de animale. Astfel caii
consumă păpădia înaintea altor specii, ovinele consumă unele specii pe
care taurinele le ocolesc.
Un alt mod de consumare diferenţiată se întâlneşte la urda vacii
(Cardaria draba) care la începutul perioadei de păşunat nu este consumată
de animale, dar mai târziu, în lipsa altor plante mai bune, este consumată
şi aceasta.
O altă clasificare este după perioada de vegetaţie. În acest sens

plantele pot fi anuale, bienale sau perene.
În vegetaţia pajiştilor permanente domină plantele perene.
Plantele anuale şi mai ales cele bienale participă într-o măsură mult
mai mică la alcătuirea vegetaţiei fiind mai răspândite pe pajiştile degradate
intens păşunate, situate în zone secetoase. Astfel:
- ca plante perene amintim: Achillea millefolium, Plantago media,
Chrisanthemum leucanthemum, Potentilla argentea, Chelidonium
majus, Atropa beladona, Heleborus purpurascens;
- ca plante bienale: Carum carvi, Carduus acanthoides, Verbascium
plomoides, Conium maculatum, Hiosciamus niger;
79
- plante anuale: Sinapis arvensis, Matricaria chamomilla, Xantium

spinosus, Trapa nutans, Solanum nigrum, Bidens tripartita.
O altă clasificare foloseşte ca şi criteriu valoarea economică a

plantelor. Din acest punct de vedere distingem mai multe categorii.
Plante comestibile. Grupa cuprinde o serie de plante care sunt bine
consumate atât pe păşune cât şi în fân. Aceste plante au un conţinut ridicat
de proteine, consumabilitate şi digestibilitate ridicate. Aşa sunt păpădia
(Taraxacum officinale), troscotul (Polygonum aviculare), cinci degete
(Potentilla reptans), creţuşca (Alchemilla vulgaris), pătlagina (Plantago
lanceolata, Plantago media), barba caprei (Tragopogon pratensis).
În general valoarea furajeră a acestor plante este mai ridicată când
plantele sunt tinere.
Sunt şi excepţii, astfel Artemisia se consumă mai bine toamna
târziu, când gustul amar şi mirosul pătrunzător, neplăcut dispar.
Plante neconsumate (buruieni de balast) cuprind o serie de specii
care sunt ocolite de animale şi pe păşuni şi în fân.
În anumite situaţii însă, animalele le consumă fără ca prin aceasta
să influenţeze producţia, având în vedere valoarea lor nutritivă foarte
scăzută.
Astfel de plante sunt margareta (Chrysanthemum leucanthemum),
busuiocul de câmp (Prunella vulgaris), traista ciobanului (Capsella bursa
pastoris), urda vacii (Cardaria draba).
Plante care depreciază produsele obţinute de la animale. Această
grupă la rândul ei este subîmpărţită în trei şi anume:
- plante care strică gustul şi schimbă culoarea laptelui cum sunt:
leurda (Alium ursimum), peliniţa (Artemisia austriaca), usturoiţă
(Aliaria officinalis), măcrişul mărunt (Rumex acetosella), muşeţelul
(Matricaria chamomilla), muştarul (Sinapis arvensis);
- plante care depreciază calitatea cărnii: rostopasca (Chelidonium
majus), leurda (Alium ursinum), păducherniţa (Lepidium ruderale);
- plante care depreciază calitatea lânii (fig. 3.5): brustulan (Arctium
lappa), dentiţa (Bidens tripartita), scai (Carduus acanthoides),
holera (Xantium spinosum), scaietele popii (Xantium strumarium);
- plante dăunătoare sau vătămătoare cum ar fi: scaiul dracului
(Eryngium campestre), cornaci (Trapa nutans) întâlnită în zone
mlăştinoase.
80
Fig. 3.5. Pajişti cu specii care depreciază calitatea lânii

În fine o ultimă categorie este a plantelor toxice. Dintre acestea

marea majoritate cresc în staţiunile umede sau în locuri umbrite şi numai
un număr restrâns de specii se reîntâlnesc pe soluri uscate ca de exemplu
laptele cucului (Euphorbia cyparisias), dediţelul galben (Adonis vernalis).
Toxicitatea se datorează prezenţei în plante a unor compuşi toxici
din grupa alcaloizilor, glicozizilor, uleiurilor eterice, acizilor graşi,
saponinelor.
Marea majoritate a plantelor toxice conţin cantităţile maxime de
toxine în faza tânără, pe măsura îmbătrânirii cantitatea reducându-se.
Aceasta explică faptul că o serie de plante toxice pe păşune nu sunt
toxice în fân.
Toxicitatea unor specii depinde de condiţiile de mediu.
Astfel Veratrum album este foarte toxică într-o anumită fenofază
în unele pajişti, pe când în pajiştile din alte zone geografice poate fi
consumată de animale fără să provoace nici un neajuns. Această comportare
este pusă pe seama absenţei/excesului unor microelemente extrase din sol.
De asemenea şi alţi factori cum ar fi cantitatea de lumină,
adâncimea apei freatice, condiţiile meteorologice (seceta, precipitaţii
abundente), pot contribui la amplificarea toxicităţii plantelor.
Scăderea toxicităţii pe măsura maturizării plantei trebuie pusă în
legătură şi cu procesul de migrare a unor principii toxici din organele
aeriene în cele subterane sau, în unele cazuri se depun în seminţe.
81
De aici şi concluzia că nu toate părţile plantei sunt la fel de toxice.

La unele plante ca stirigoaia (Veratrum album), cucuta de apă (Cicuta
virosa), omagul (Aconitum toxicum) deşi toată planta este relativ toxică,
cei mai toxici sunt rizomii.
Fig. 3.6. Pajişti alpine cu Colchicum autumnale (Foto: Luminiţa Cojocariu)
La altele, ca brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale) (fig. 3.6),

cele mai toxice sunt frunzele şi lăstarii tineri, iar la altele cum ar fi
mătrăguna (Atropa beladona), neghina (Agrostema githago) sunt toxice
seminţele şi, în fine, la alte plante principii toxici sunt mai ales în fructele
necoapte ca la zârnă (Solanum nigrum).
Unele plante sunt toxice numai în stare verde cum ar fi coroniştea
(Coronila varia), limbariţa (Alisma plantago aquatica), sărăţeaua (Stelaria
graminea), boglar (Ranunculus sceleratus) pe când altele sunt toxice atât
în stare verde cât şi uscată (fân).
Astfel de plante sunt degetarul (Sigitalis lanata), coada calului
(Equisetum palustre), veninariţa (Gratiela officinalis), cucuta (Conium
maculatum), fierea pământului (Cetaurinium umbelatum).
Dar toxicitatea plantelor depinde şi de specia de animale care le
consumă. Astfel de exemplu, două boabe de mătrăgună (Atropa beladona)
provoacă otrăvirea la om, în timp ce asupra iepurilor nu are nici un efect.
Animalele rumegătoare sunt în general mai rezistente la acţiunea
toxică şi în special a acelora ce conţin agenţi cianogeni.
Aceasta se explică prin conţinutul acid al rumenului, care creează
condiţii favorabile pentru descompunerea glicozizilor din plantele consumate.
Aşa se explică de ce caii sunt mult mai sensibili decât vitele
cornute mari.
De asemenea animalele mai tinere sunt mai sensibile, cum şi rasele
ameliorate sunt mult mai sensibile decât formele rustice, primitive.
82
Pe pajiştile pe care nu se aplică măsuri de igienă culturală

îmburuienarea este rapidă şi ca atare şi ritmul de degradare a pajiştilor este
rapid. Măsurile ce se iau pentru combaterea buruienilor din pajişti ţin de
cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de biologia
speciilor, de modul de folosire.
Se recomandă, cu precădere, măsurile preventive de reducere a
invaziei cu plante nevaloroase din punct de vedere furajer (toxice) prin
curăţirea pajiştilor cel puţin odată într-un sezon de păşunat. Măsurile
curative, cum ar fi erbicidarea şi/sau desţelenirea şi reînsămânţarea, se
recomandă doar în cazuri extreme. De asemenea încărcătura cu animalele
pe păşune trebuie să fie bine dimensionată, evitându-se subpăşunatul (în
cazul pajiştilor abandonate) ori suprapăşunatul (în cazul pajiştilor de
câmpie din România).
83
CAPITOLUL IV
TEHNOLOGIA DE AMELIORARE A PAJIŞTILOR
Majoritatea ideilor şi teoriilor care stau la baza practicii îmbunătăţirii

pajiştilor sunt legate de însăşi concepţia despre pajişti, fie că ele sunt
privite din punct de vedere teoretic ca unităţi de vegetaţie, fie din punct de
vedere practic, ca o categorie de terenuri agricole, destinate produceii de
nutreţ.
Care sunt cauzele degradării pajiştilor?
Schimbarea productivităţii pajiştilor este datorată schimbărilor
condiţiilor de viaţă ale plantelor din structura vegetaţiei.
Când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei se
consideră că pajiştea se degradează, din punct de vedere economic.
Cauzele care generează degradarea pajiştilor, sunt legate de factorii
naturali, dar şi de factorii de ordin gospodăresc; de managementul pajiştilor.
Dintre factorii naturali amintim în primul rând regimul de umiditate
şi hrană al plantelor care compun covorul vegetal. Sărăcia solurilor în
substanţe nutritive, constituie unul din aspectele generale ale degradării
pajiştilor.
Lucrările ce pot fi executate pe pajişti în scopul îngrijirii şi
îmbunătăţirii acestora pot fi grupate în două categorii: lucrări radicale şi
lucrări de suprafaţă.
Lucrările radicale – presupun desţelenirea şi înfiinţarea de pajişti
temporare.
Lucrările de suprafaţă – aceste lucrări se execută în sensul asigurării
unor condiţii mai bune de viaţă pentru plantele valoroase din pajişti, fără a
distruge covorul vegetal. Aceste măsuri de suprafaţă se referă la:
- reglarea regimului hidric;
- îmbunătăţirea regimului elementelor nutritive din sol;
- corectarea reacţiei solului;
- lucrări tehnico-culturale;
- combaterea buruienilor;
- prevenirea şi combaterea eroziunii;
- auto şi supraînsămânţarea.
84
4.1. Reglarea regimului de apă

Dintre principalele cauze care duc la degradarea pajiştilor se numără
şi excesul sau deficitul de umiditate.
Condiţiile extrem de variate în care se găsesc pajiştile din ţara
noastră, fac ca pe unele pajişti să existe un exces de umiditate în anumite
perioade şi un deficit în alte perioade. În ambele cazuri dispar specii
valoroase în favoarea celor nevaloroase.
În cazul umidităţii în exces, apar plante iubitoare de apă, cu
valoare furajeră mult mai redusă.
Îmbunătăţirea regimului apei din sol se impune atât prin lucrări de
eliminare a excesului de umiditate, cât şi a deficitului (irigare).
4.1.1. Eliminarea excesului de umiditate
Pajiştile supuse excesului de umiditate sunt cele întâlnite pe

terenuri joase din luncile râurilor, la baza versanţilor, pe soluri cu roci
impermeabile aproape de suprafaţa solului, etc. Acestea se recunosc după
vegetaţie, respectiv prezenţa speciilor higrofile şi hidrofile, a muşchilor
(fig. 4.1) şi după unele semne caracteristice ale solului (culoare, gleizare).
Fig. 4.1. Porţiuni din pajişti supuse excesului de umiditate (Foto: Luminiţa Cojocariu)
85
Principalele cauze ale excesului de umiditate sunt: inundaţiile,

scurgerile de apă de pe alte terenuri, apa freatică la mică adâncime, etc.
Accesibilitatea apei freatice pentru plante este foarte importantă
mai ales în a doua parte a verii. Se consideră că pe o pajişte folosită ca
păşune nivelul optim al apei freatice trebuie să fie de 60-100 cm, iar la o
fâneaţă la 30-80 cm [99].
Excesul de umiditate creează condiţii nefavorabile dezvoltării
plantelor valoroase, din covorul vegetal; întrucât înrăutăţeşte regimul de
aeraţie fapt ce reduce activitatea microorganismelor aerobe şi favorizează
acumularea de materie organică nedescompusă. De asemenea umiditatea
în exces face ca solurile să fie mai reci cu aprox. 50C, dezavantaj în
primăvară când plantele pornesc cu întârziere în vegetaţie.
Din punct de vedere al zooigienei, solurile umede sunt
necorespunzătoare întrucât sunt favorabile înmulţirii paraziţilor, care duc
la evidente scăderi de producţie animalieră [125].
Toate acestea reclamă necesitatea înlăturării excesului de apă din
pajişti prin diferite lucrări.
Desecarea prin canale deschise constă în executarea unui sistem
de canale deschise, cu secţiune trapezoidală cu panta continuă de 5 0/00.
Aceste canale au adâncimea de 50 – 150 cm, fiind distanţate la 150 – 300
m în funcţie de gradul de umiditate, configuraţia şi tipul terenului.
Aceste canale comunică cu canalele colectoare de dimensiuni mai
mari, iar de aici într-un canal principal, care are dimensiunea de 1,5 – 2 m
şi panta de 0,5 – 10/oo.
Pământul ce rezultă se împrăştie uniform pe pajişti în mod special
la umplerea unor depresiuni.
Acest sistem prezintă însă o serie de dezavantaje şi anume: reduc
din suprafaţa pajiştilor şi nu pot fi folosite decât vara, deoarece iarna apa
îngheaţă. În plus trebuie construite poduri şi podeţe pentru animale şi
vehicole.
Desecarea prin drenuri sau canale închise, constă în săparea unei
reţele de şanţuri la 1-1,5 m adâncime. Distanţa dintre aceste canale, în care
se introduc tuburi de argilă, beton sau alte materiale, este de 10-50 m.
Drenurile – tip cârtiţă, se lucrează la adâncimea de 50 –80 cm, cu
ajutorul unui plug special, care lasă în urmă galerii cu pereţi tasaţi.
Acest sistem prezintă avantajul că nu reduce din suprafaţa
pajiştilor, este utilizabil tot timpul anului şi de asemenea îmbunătăţeşte
regimul de aeraţie şi termic. Dar, are şi dezavantaje, în sensul că necesită
cheltuieli mari, iar întreţinerea este mai dificilă.
86
Desecarea prin puţuri absorbante, această metodă se execută în

depresiuni mici, unde nu există posibilitatea creării de canale. Puţurile
constă în gropi a căror adâncime trebuie să străbată primul strat
impermeabil. Acestea se vor acoperi cu pietre, pentru prevenirea accidentelor.
Colmatarea este o metodă în zonele în care prin abaterea cursului
apelor se pot înlătura în urma colmatării microformaţiuni negative de
relief. Metoda necesită cheltuieli mari.
Îndiguirea este o metodă preventivă şi se recomandă folosirea ei
în zone în care construirea unui dig mic poate apăra de ape, suprafeţe
relativ mari pentru că în alte condiţii, costul lucrărilor depăşeşte avantajul
pe care îl poate aduce. Toate aceste lucrări de desecare şi drenaj la fel ca şi
regularizarea şi îndiguirea râurilor se fac pe bază de proiecte şi se execută
de specialişti din domeniul îmbunătăţirilor funciare [86].
Apa rezultată din diferitele sisteme de desecare, drenaj şi captarea
izvoarelor este util să fie înmagazinată în bazine, lacuri, etc. şi refolosită la
nevoie pentru adăparea animalelor, irigaţii, iazuri de peşte şi alte trebuinţe
pe pajişti [86].
Desecarea pe cale biologică este o foarte bună metodă mai ales în
acele pajişti unde apa freatică este aproape de suprafaţa solului. Desecarea
se face cu ajutorul unor arbori mari consumatori de apă, ca Salix, Populus,
care se plantează de aşa manieră încât să delimiteze tarlalele de păşunat.
Mai mult ele pot folosi şi ca umbrare. Din păcate, metoda nefiind rapidă,
în sensul că este nevoie de câţiva ani pentru creşterea pomilor, aceasta este
mai puţin folosită.
În unele pajiştile de luncă (fig. 4.2) vegetaţia de Salix sp., a fost
controlată de către locuitori şi zona a devenit un bun refugiu pentru odihna
animalelor în timpul verii după ce acestea s-au adăpat.
Fig. 4.2. Pajişti de luncă cu vegetaţie de Salix sp. în localitatea Bolvaşniţa, judeţul
Caraş-Severin (Foto: Luminiţa Cojocariu)
87
Bărbulescu C. şi colab. (1991), recomandă înierbarea suprafeţelor

de pajişti cu exces de umiditate cu unele graminee valoroase din punct de
vedere furajer ca Typhoides arundinacea (ierbăluţa) acolo unde excesul de
apă la suprafaţă este permanent şi cu Festuca arundinacea (păiuşul înalt)
pe zonele cu exces de apă în profilul de sol.
4.1.2. Completarea regimului de umiditate
Completarea deficitului de apă poate asigura sporuri mari de

producţie ştiut fiind faptul că plantele din pajişti au cerinţe mari faţă de
umiditate. Aceasta are ca efect secundar o mai bună activitate a
microorganismelor din sol, o mai bună capacitate de folosire a
îngrăşămintelor, o mai bună repartizare a producţiei pe întreg anul.
Păşunile au cerinţe mai mari faţă de apă decât fâneţele [116].
Irigarea pajiştilor se poate face numai în cazul unei vegetaţii bine
închegate; speciile componente să fie valoroase plante de nutreţ, solurile
să nu fie grele, pânza de apă freatică să fie la suprafaţă.
O problemă deosebit de importantă este stabilirea plafoanelor
minime sub care umiditatea din pajişti nu trebuie să scadă. În funcţie de
conţinutul de apă a solului şi acest plafon, se stabilesc normele de udat.
Este bine ca aceste norme să fie mai mici (300 - 500 m3/ha) şi mai dese.
Fâneţele se udă la începutul înspicării, când consumul de apă este
maxim şi nu se mai irigă după recoltat decât dacă solul este foarte uscat. În
schimb după păşunat se poate iriga imediat.
Irigarea prin revărsare constă în construirea unei reţele
permanente de irigare, alcătuită din canale cu secţiune redusă, prevăzută
cu prize şi mici stăvilare. Apa din reţeaua de irigare se revarsă pe de o
parte şi alta într-un strat subţire infiltrându-se în sol.
Această metodă se aplică foarte uşor pe pajiştile de munte şi deal
în deosebi acolo unde există un drenaj natural bun şi unde există surse de
apă (pâraie).
În zonele de câmpie pentru irigarea pajiştilor semănate se poate
realiza irigarea prin revărsare prin inundarea succesivă a parcelelor. Apa
curge sub forma unei pânze subţiri pe teren umezindu-l gradual. Parcelele
ce se irigă au toate o înclinaţie de 1 - 2%. Apa ajunge în pajişte prin canale
deschise prevăzute cu ecluze simple (fig. 4.3) pe latura cea mai ridicată a
parcelei. Apa dirijată de la o margine traversează terenul iar la marginea
inferioară dacă este în exces este colectată într-un colector, de unde se
întoarce din nou în canalul principal [80].
88
Fig. 4.3. Sistem de irigarea al pajiştilor prin revărsare (Foto: Franco Lucchini)
Irigarea prin fâşii este o variantă a irigării prin revărsare, se

realizează prin scurgere la suprafaţă şi se foloseşte numai acolo unde
terenul este uniform, deci pe pajiştile semănate. Tarlalele trebuie să aibă
1000 - 1200 m lungime şi 400 m lăţime. Canalele secundare şi provizorii
se execută sub formă de reţea. Fâşiile de irigare sunt orientate de-a lungul
pantei şi au de regulă latura egală cu cea a unei maşini de semănat.
Irigarea prin aspersiune este o metodă ce ar trebui să primească
o largă aplicabilitate, întrucât poate fi de succes, folosită şi în cazul unor
terenuri frământate cum este cazul multor pajişti. Nu produce eroziuni, nu
duce la bătătorirea solului, în plus apa măreşte conţinutul în oxigen al
solului. Sistemul acesta de irigare este foarte asemănător cu cel de pe alte
culturi agricole. Cheltuielile necesare şi consumul de energie, în cazul
irigării prin aspersiune, fiind mare nu se recomandă decât acolo unde duce
la sporuri substanţiale de producţie, deci în pajiştile temporare.
4.1.3. Alte metode de completare a deficitului de umiditate
Limanurile sunt nişte valuri (sau coame) de pământ, construite

paralel cu, curbele de nivel în scopul reţinerii apei. În general limanurile se
fac etajat, depărtate la 3-6 m una faţă de alta.
Brăzduirea este inversă limanurilor şi constă în trasarea unor
brazde de 20 - 25 cm adâncime şi la 3 - 6 m depărtate între ele. Brazdele
reţin o mare cantitate de apă care se infiltrează în sol, evitând astfel
eroziunea solului.
Reţinerea zăpezii, cu ajutorul diferitelor obstacole se practică în
regiunile secetoase, expuse vânturilor puternice.
Perdelele de protecţie au rol important în reducerea vitezei
vântului, în mod special în pajiştile de câmpie unde vântul dominant este
uscat. Pe terenurile în pantă opresc scurgerea apei, iar iarna reţin zăpada.
89
4.2. Îmbunătăţirea regimului elementelor nutritive din sol

Una din cele mai importante măsuri de îmbunătăţire a producţiilor
pajiştilor este aplicarea de îngrăşăminte chimice; organice şi mixte
(chimice şi organice).
O practică de fertilizare raţională (conform [96] presupune
consultarea şi însuşirea unor informaţii tehnico-ştiinţifice care să permită
un răspuns pertinent la următoarele întrebări:
- ce fel de nutrienţi trebuie aplicaţi?
- care sunt cantităţile adecvate din aceşti nutrienţi?
- ce tip de îngrăşăminte este indicat a fi utilizat ţinând cont de
condiţiile de sol, de climă şi de unele particularităţile?
- care sunt epocile cele mai potrivite pentru aplicare?
- care sunt tehnicile de aplicare a îngrăşămintelor pe pajişti pentru
a obţine o eficacitate mărită?
Unele particularităţi ale aplicării îngrăşămintelor minerale pe

pajişti
Stabilirea sistemului raţional de fertilizare constituie o problemă
mult mai complexă şi mai dificilă decât la plantele agricole.
Vegetaţia pajiştilor consumă cantităţi mari de elemente: astfel,
pentru o producţie de 4 t/ha S.U. sunt extrase din sol 80 - 85 kg N, 25 -
32 Kg P2O5, 85 - 100 K2O şi 47 - 50 kg CaO [97].
Aplicarea îngrăşămintelor duce la un puternic dezechilibru între
speciile concurente din covorul vegetal, ceea ce are ca efect înmulţirea
unora în detrimentul altora.
Din această cauză, aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti este strâns
legată de gradul de participare al buruienilor (speciilor neconsumate de
către animale) cât şi de modul de evoluţie al pajiştilor, respectiv de
schimările care au loc în structura vegetaţiei.
Fertilizarea pajiştilor trebuie concepută, după un plan, pe o
perioadă mai lungă de timp avându-se în vedere şi direcţia schimbărilor ce
survin în compoziţia vegetaţiei şi impactul asupra mediului.
În aplicarea îngrăşămintelor pe pajiştile permanente trebuie să se
ţină seama de unele particularităţi imprimate de perenitatea culturii şi de
complexitatea vegetaţiei, de numărul de recolte pe an, de modul de
folosire a pajiştilor (păşunat/cosit) şi nu în ultimul rând de condiţiile foarte
diferite de relief şi altitudine.
90
În acest sens la aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti se au în vedere

următoarele aspecte:
- folosirea simultană a tuturor tipurilor de îngrăşăminte, inclusiv a
celor cu microelemente;
- posibilitatea utilizării unor doze mari de îngrăşăminte (în mod
special cele cu azot), aplicate fracţionat pe parcursul perioadei de
vegetaţie (acolo unde este cazul);
- aplicarea îngrăşămintelor la suprafaţa solului – reclamă utilizarea
cu precădere a celor mai uşor solubile, inclusiv a celor lichide, a
îngrăşămintelor organice semilichide şi lichide. Gunoiul de grajd la
pajişti se va aplica numai bine fermentat;
- aplicarea îngrăşămintelor este posibilă în tot cursul anului, iarna,
primăvara, vara, toamna în sezonul de vegetaţie – după păşunat sau
cosit (acolo unde este cazul);
- pe pajiştile permanente devine necesară folosirea îngrăşămintelor
organice şi a fertilizării prin târlire.
Ţinând cont de toate acestea, fertilizarea pajiştilor se realizează în
cadrul unui program bine organizat.
În cazul „Pajiştilor cu Înaltă Valoare Naturală” (HNV), „Pajiştilor
importante pentru păsări” şi „Pajiştilor importante pentru fluturi”, ce cad
sub incidenţa măsurilor de Agromediu şi climă [105], se vor folosi doar
îngrăşăminte organice.
4.2.1. Utilizarea îngrăşămintelor chimice pe pajişti
În general fertilizanţii aplicaţi pe pajişti sunt azotul, fosforul şi

potasiul. Cu toate acestea, nu toată cantitatea de îngrăşământ adăugată este
prelevată de către plante, o parte din aceasta completează rezerva solului,
iar o parte se pierde prin levigare sau se volatilizează în cazul azotului.
Astfel, o parte din elementele nutritive preluate de către plante revine în
sol în urma morţii acestora contribuind pe această cale la rezerva solului.
Aplicarea repetată a fertilizanţilor an după an, poate mării
considerabil cantităţile totale de azot, fosfor şi potasiu din sol, fapt ce ar
duce la la pierderea acestor elemente în momentul în care solul devine
suprasaturat.
Creşterea plantelor şi productivitatea pajiştilor sunt sensibil afectate
de biodisponibilitatea elementelor nutritive, azotul, fosforul şi potasiul
fiind în general limitanţii principali [108]. O slabă aprovizionare determină o
creştere lentă a plantelor şi reduce în acelaşi timp concentraţia acestor
91
elemente în biomasa produsă [1]. Într-o pajişte excesul fertilizării poate

provoca dezvoltarea unei flore nitrofile în detrimentul altor specii şi
diminuarea sau dispariţia leguminoaselor (Loiseau et al., citat de [73]).
Azotul în plantă şi sol. Îngrăşăminte cu azot
Azotul este unul din elementele esenţiale ale materiei vii alături de
carbon de oxigen şi de apă.
Azotul este un element foarte răspândit, repartizat între sol
(16360*1016 kg), atmosferă (386*1016 kg; aerul pe care îl respirăm este
constituit din 78% azot sub formă N2), apă (2.3*1016 kg) şi materia
organică vie sau moartă (0.028 până la 0.065*1016 kg). Între aceste
domenii diferite, are loc în permanenţă transferuri şi transformări în cursul
cărora azotul apare sub diferite forme libere sau combinate: azot molecular
atmosferic, nitriţi, nitraţi, amoniu, proteine, amino-acizi etc. (Larousse
Agricole, 2002, citat de [73]).
Azotul este elementul esenţial în viaţa plantelor, contribuind în
măsură hotărâtoare la formarea biomasei şi la sinteza proteinelor. El
determină intensificarea înfrăţirii, refacerea mai rapidă a masei vegetative
(după păşunat sau cosit) accelerează ritmul de creştere a plantelor,
prelungeşte perioada de vegetaţie, etc. Acţiunea azotului este amplificată
de prezenţa fosforului şi potasiului şi pentru faptul că acestea asigură un
procent corespunzător de leguminoase ce contribuie la îmbunătăţirea
calităţii furajului.
Aprovizionarea plantelor cu azot se face din mai multe surse:
activitatea bacteriilor fixatoare de azot (independente sau simbiotice),
rezervele de azot din sol, descompunerea materiei organice, resturile
(dejecţiile) animalelor. Aceste rezerve sunt în general limitate şi de aceea
o folosire intensivă a pajiştilor obligă la folosirea îngrăşămintelor.
Fixarea biologică a azotului atmosferic este realizată în principal
de către bacteriile (genurile Rhizobium şi Bradyrhizobium) care trăiesc în
simbioză cu plantele şi în special cu leguminoasele. Bacteriile din genul
Rhizobium sunt prezente în nodozităţile rădăcinilor şi absorb azotul
atmosferic pe care îl sintetizează în diferiţi produşi mai mult sau mai puţin
complecşi care vor fi utilizaţi de către planta gazdă. În revanşă, bacteriile
folosesc produşii carbonaţi produşi de către leguminoase.
Cantităţile de N fixate de către bacteriile din genul Rhizobium
asociate cu leguminoasele din pajişti variază foarte mult. Astfel în condiţii
favorabile, trifoiul alb sau lucerna pot să fixeze în jur de 400 kg N ha –1an–1
şi foarte rar cantităţi mai mari de 650 kg N ha–1an–1 (Ledgard and Giller,
92
1995 citat de [73]), dar în pajiştile naturale sau semi–naturale cantităţile de

N fixate sunt în general mai mici de 10 kg N ha–1an–1.
În sol azotul este prezent în special sub formă de compuşi organici
şi de NH4+ fixaţi pe argile. Azotul din materia organică este eliberat sub
formă de azot mineral şi pus la dispoziţia plantelor în urma proceselor de
mineralizare rezultate prin descompunerea materiei organice datorită
activităţii micro–organismelor. În paralel, micro–organismele din sol
utilizează şi ele azotul mineral din sol pentru propriul lor metabolism: ele
preiau deci azotul pentru al transforma în azot organic (organizare sau
imobilizare de azot). Acestea fiind la rândul lor descompuse, vor contribui
la mineralizarea azotulu [73].
În pajişti, producţia anuală de nitrat din sol nu este suficientă
pentru a acoperi nevoile plantelor, atunci când randamentul scontat
depăşeşte randamentul accesibil, fără fertilizare. Cantitatea totală de azot
care trebuie administrată unei pajişti, sub formă minerală sau organică,
este egală cu diferenţa între, pe de o parte, a nevoilor plantelor şi ansamblul
de pierderi în azot pe timpul unei perioade de vegetaţie. Cantitatea de azot
mineral prezentă la un moment dat în solurile pajiştilor este rezultatul
bilanţului dintre pierderi şi câştiguri. Câştigurile provin din aporturile
făcute de către om (îngrăşăminte chimice, gunoi de grajd, etc.), din fixarea
azotului atmosferic şi din aporturile atmosferice (precipitaţii, particule de
praf). Pierderile sunt datorate absorbţiei plantelor, transformărilor biologice
sau fizico-chimice (imobilizarea datorită micro-organismelor, volatilizarea
amoniacului, denitrificarea).
Fertilizarea cu azot
Pentru a adapta producţia de iarbă la nevoile animalelor,
fertilizarea cu azot nu se justifică decât dacă prezenţa leguminoaselor din
pajişte este scăzută iar acestea nu pot fixa azotul necesar funcţiilor plantelor.
Aportul îngrăşămintelor cu azot este aproape fără efect asupra producţiei
de biomasă atunci când procentul ponderal anual de leguminoase depăşeşte
40 – 50%.
Îngrăşămintele cu azot, induc sporuri de producţie pajiştilor, dar
diferenţiat în funcţie de o serie de factori cum ar fi:
- tipul de pajişte;
- altitudinea la care este situată pajiştea;
- gradul de aprovizionare cu elemente nutritive;
- condiţiile meteorologice;
- doza şi tipul de îngrăşământ aplicat;
- epoca de administrare a îngrăşămintelor.
93
Cu privire la efectul fertilizării cu azot asupra producţiei pajiştilor

permanente, în literatura de specialitate există multe date. Ele demonstrează
că aplicarea azotului conduce la obţinerea de însemnate sporuri de recoltă,
pe toate tipurile de pajişti.
În principiu, producţia pajiştilor sporeşte în mod progresiv cu doza
de azot aplicată până la un anumit nivel dar, în general, nu proporţional cu
acestea. De aceea la dozele mai mari revine la fiecare kg element activ
aplicat, un spor de producţie mai mic decât la dozele moderate. Acest
lucru este de o deosebită importanţă în stabilirea dozelor optime şi a
dozelor economice pentru fiecare tip de pajişte. Între doză şi efect există o
relaţie pătratică, reprezentarea grafică fiind o parabolă. Prin derivarea
funcţiei matematice se obţine doza maximă, minimă şi un optim economic.
Deşi sporurile de producţie sunt mai mari când se dau îngrăşăminte
în complex, în general doza de azot nu trebuie să depăşească 200 kg/ha.
Doze mai mari se recomandă doar în cazuri speciale [97].
Dintre condiţiile climatice, precipitaţiile influenţează efectul
îngrăşămintelor cu azot asupra pajiştilor. Astfel, lipsa umidităţii după
aplicarea îngrăşămintelor (o primăvară secetoasă), duce la neutralizarea
integrală a îngrăşămintelor. O serie de cercetări în domeniu arată că în anii
ploioşi se realizează o producţie mai mare de furaj decât în anii secetoşi şi
că, producţiile cresc dacă precipitaţiile sunt uniform repartizate în timpul
anului.
Epoca optimă de aplicare a îngrăşămintelor cu azot este primăvara,
întrucât acesta este mai eficient folosit de către plantele din pajişti în
primele faze de vegetaţie, când consumul în azot este maxim.
Cea mai mare parte a azotului se aplică la sfârşitul iernii–începutul
primăverii deoarece mineralizarea azotului organic din sol este lentă din
cauza temperaturilor scăzute. În vară, absenţa precipitaţiilor atmosferice
împiedecă valorificarea azotului din îngrăşăminte.
Dacă plouă însă, în timpul verii creşterea biomasei poate să fie
semnificativă cu condiţia ca azotul să fie disponibil. În acest sezon,
mineralizarea este foarte importantă iar iarba beneficiază în plus de azotul
restituit de către animale pe parcursul păşunatului din primăvară.
Îngrăşămintele cu azot determină simplificarea compoziţiei floristice
şi creşterea procentului de participare a gramineelor în detrimentul
leguminoaselor [91]. De aceea, de compoziţia floristică a pajiştilor trebuie
să se ţină cont şi la stabilirea dozelor, dar şi de momentul aplicării
îngrăşămintelor cu azot.
94
Astfel, pe o pajişte permanentă în care domină gramineele precoce,

ca Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Alopecurus pratensis, Poa
pratensis, azotul trebuie aplicat primăvara cât mai devreme sau chiar
toamna târziu.
Administrarea fracţionată a dozelor mari de azot este impusă de
necesitatea aprovizionării ritmice a plantelor cu elemente nutritive şi de
cerinţa folosirii cu eficienţă maximă a azotului din îngrăşământ, înlăturând
pe cât posibil pierderile prin levigare.
Între mărimea dozei de azot, numărul de fracţionări şi producţia
pajiştilor există o corelaţie directă, în sensul că dozele mai mari (150 - 200
kg/ha N), aplicate în mai multe reprize, sporesc mai mult producţia, în
timp ce dozele moderate nu este necesar să fie fracţionate [92].
Chiar dacă aplicarea întregii cantităţi de azot o singură dată
primăvara este mai economică din punct de vedere al consumului de
energie, totuşi, discrepanţa mare dintre prima şi toate celelalte coase, face
ca în cazul folosirii ca păşune a acestor pajişti de recomandat să fie
aplicarea a ½ din doză primăvara şi o ½ după prima coasă sau o 1/3
primăvara, o 1/3 după prima coasă şi 1/3 după cea de-a doua coasă.
Literatura de specialitate recomandă aplicarea unor doze diferite de
îngrăşăminte pe pajişti în funcţie de fiecare staţiune în parte.
Tabelul 4.1.
Aportul de azot recomandat în regiunea Midi–Pyrénées (sudul Franţei)*
Aport recreştere
Aport ciclul I
(cicluri secundare)
(kg N ha–1)
(kg N ha–1)
Mod de exploatare Sfârşitul iernii Primăvară Începutul verii
Siloz ciclul I 100 la 150 30 la 50 0 la 30
Fân precoce ciclul I 60 la 100 30 la 50 0 la 30
Fân tardiv ciclul I 0 la 50 20 la 40 20 la 40
15 la 25 ari/UVM 50 la 80 30 la 50 0 la 30
Păşunat
25 la 35 ari/UVM 20 la 50 0 la 30 0
Pentru recolta a doua, preconizările sunt de 80 la 120 kg N ha –1 pentru siloz, sau de 50 la
80 kg N ha–1, administrate imediat după recolta precedentă
*Sursa: Groupe Régional „Fourrages” Midi–Pyrénées – La fertilisation des prairies,
Réponses à des questions fréquement posées en Midi–Pyrénées citat de [73]
După cum se poate constata în funcţie de zonă (staţiune) sau de

perioada de aplicare, dozele de N recomandate pot varia semnificativ. În
tabelul 4.1 sunt redate unele recomandări pentru administrarea N în
Franţa, în regiunea Midi–Pyrénées.
Tot în Franţa dar de data aceasta în Nord (Pays de la Loire)
repartizarea dozei totale de azot se face în mod diferit şi aceasta datorită
95
condiţiilor climatice diferite. Odată calculată doza totală necesară în

funcţie de modul de exploatare a pajiştii repartiţia dozei de azot se face ca
în tabelul 4.2.
Tabelul 4.2.
Repartizarea dozei totale de azot în regiunea Pays de la Loire (Nordul Franţei)*
Păşunat la Păşunat precoce: Păşunat
Natura primului ciclu sf. iernii: încep. – jumăt. tardiv: Siloz Fân
ian./feb. martie aprilie
Aport îninte de primul ciclu
0 50 30 0 la 100 0
(kg N ha–1)
Aport îninte de al Păşunat / 30 la 40 30 0 la 50 sau 30
doilea ciclu (kg N Siloz 80 la 100 / / 0 /
ha–1) Fân 60 60 / 0 0
Aport păşunări ulterioare (kg
30 pe ciclu până la doza totală
N ha–1)
*Sursa: Chambre régionale d′Agriculture Pays de la Loire, 1998 citat de [73]
Dozele citate în tabelul 4.2, vor fi modelate în funcţie de contribuţia

estimată a aportului organic din timpul anului.
Aportul de N trebuie să se facă pe pajişte urmărindu-se valorificarea
maximă a acestuia. După un păşunat, dacă iarba rămâne verde, acest aport
poate să se facă în zilele următoare după scoaterea animalelor de pe
păşune. Invers, dacă o păşune este rasă (siloz, fân sau păşunat cu oile) se
va aştepta reapariţia frunzelor tinere verzi.
În ceea ce priveşte efectul remanent al azotului, acesta este redus.
Pe pajiştile permanente este necesar ca fertilizarea cu azot să se repete în
fiecare an, deoarece prin solubilizare, volatizare, denitrificare au loc
pierderi de azot şi nu se manifestă efectul remanent, pajiştea nefertilizată
revenind la starea iniţială [92].
În pajiştile folosite intensiv, unde îngrăşămintele cu azot se dau în
doze mari, după 2 - 3 ani de fertilizare consecutivă, efectul remanent se
resimte pe o perioadă de doi ani.
Forma îngrăşământului cu azot aplicat pajiştilor trebuie să fie în
funcţie de reacţia solului. Astfel, pe pajiştile de pe solurile acide sunt mai
indicate nitrocalcarul, ureea şi chiar azotatul de amoniu, în timp ce pe
sărături este indicat sulfatul de amoniu.
De asemenea, în regiunile cu regim pluviometric ridicat este mai
indicată ureea, iar în regiunile secetoase ureea este contraindicată fiind de
preferat azotatul de amoniu.
Fosforul în plantă şi sol. Îngrăşămintele cu fosfor
Fosforul are o mare importanţă atât în metabolismul plantelor cât şi
în cel al animalelor.
96
Fosforul este un constituent esenţial al plantelor, el având

numeroase funcţii biochimice cea mai importantă fiind cea de transfer a
energiei prin ADP şi ATP. O altă funcţie majoră a P este aceea că acest
element este un constituent al acizilor nucleici ARN şi ADN, fiind esenţial
în diviziunea celulară. Fosforul mai este de asemenea un constituent al
fosfolipidelor care contribuie la structura membranelor citoplasmatice.
Pentru plante fosforul are un rol energetic central - în reacţiile de
sinteză şi oxidare, în procesul de fotosinteză, în metabolismul lipidelor,
aminoacizilor; stimulează creşterea sistemului radicular, înfrăţirea la
graminee şi măreşte rezistenţa plantelor la secetă.
Proporţia de fosfor organic şi mineral poate să varieze foarte mult.
În straturile superioare ale solului cantitatea de P total poate varia între 10
– 90% ([142], [109]) în solurile agricole incluzând şi pe cele de pajişti
unde mai mult de 50% este fosfor organic.
Cantitatea de P prelevată de către plante depinde de concentraţia de
fosfor din soluţia solului aflată în vecinătatea rădăcinilor şi de procentul
de migrare a ionilor către suprafaţa rădăcinilor ([3], [51]).
În pajişti fosforul contribuie la sporirea producţiei şi îmbunătăţirea
calităţii, diminuând efectele negative ale excesului de azot.
Pentru animale fosforul, alături de calciu şi magneziu este
elementul principal al ţesuturilor şi sistemului osos. De asemenea fosforul
influenţează şi producţia animalieră; în mod special producţia de lapte.
Astfel pentru 1 l de lapte este necesar 0,75 – 0,95 g fosfor.
Carenţa de fosfor la animale, asociat cu carenţa de calciu, poate
provoca rahitismul în perioada de creştere sau osteomalacia la animalele
adulte.
Cerinţele de fosfor în hrana animalelor se pot asigura atunci când
furajul conţine minimum de 0,35% P din substanţa uscată. Un conţinut
mai mic de 0,2% P din substanţa uscată evidenţiază carenţa pentru însăşi
nutriţia plantelor cu fosfor [6].
Fertilizarea cu fosfor
Solurile pajiştilor gestionate în mod intensiv primesc foarte des
îngrăşăminte cu fosfor. De asemenea, o altă sursă de fosfor pentru pajişti o
constituie cantităţile de fosfor care provin din dejecţiile animalelor care le
păşunează sau gunoiul de grajd administrat.
Efectul îngrăşămintelor cu fosfor asupra vegetaţiei pajiştilor este
condiţionat de însuşirile chimice ale solului, de compoziţia floristică a
pajiştilor, de dozele aplicate şi de prezenţa azotului [134].
97
Dintre fertilizanţii care se aplică în mod regulat pe pajişti (tabelul

4.3), superfosfatul şi triplu-superfosfatul sunt adesea aplicaţi ca şi fertilizanţi
individuali, în timp ce fosfatul de amoniu este administrat în complex
împreună cu N şi/sau K. Fosforul din fiecare tip de fertilizant este destul
de solubil, dar acesta este în mod progresiv adsorbit sau precipitat sau
imobilizat de către biomasa microbiană astfel sporind retenţia în sol şi
devenind greu asimilabil pentru plante.
Tabelul 4.3.
Principalele tipuri de fertilizanţi cu fosfor [73]
Fertilizant %P Solubilitatea în apă
Superfosfat 8–9 ridicată
Triplu superfosfat 20 ridicată
Monoamoniu fosfat 26 ridicată
Diamoniu fosfat 23 ridicată
Roci fosfatice (apatite) 12–16 scăzută
Dozele de fosfor aplicate pe pajişti se stabilesc în funcţie de

cartarea agrochimică. Cert este că, raportul N/P trebuie să fie de 2/0,5 - 1
cu excepţia unor pajişti în care lipsesc leguminoasele şi unde raportul
trebuie să fie net în favoarea azotului (2/0,3 - 0,5).
Pe solul cu deficienţe în fosfor, aplicarea unei doze de 100 kgPha-1
sub formă de superfosfat pe pe o pajişte păşunată asigură creşteri de
producţie. O doză mai redusă de fosfor (60 - 80 kgPha–1) determină
creşteri de producţie dar concentraţia de fosfor din plante este mult mai
mică. Spre exemplu, aplicarea unei doze de 33 kgPha–1 timp de trei ani (o
dată pe an) determină o creştere a concentraţiei de P din plantă de 0,35%
de abia în al treilea an (Norman, 1956 citat de [73]). În Noua Zeelandă,
aplicarea unei doze de 100 kgPha–1 an–1 timp de trei ani măreşte
concentraţia fosfor din biomasă de la 0.30% până la chiar 0.45% [123].
De asemenea, pe o serie de terenuri din Anglia şi Ţara Galilor, o
doza de 35 kgPha–1 sub formă de triplu superfosfat, creşte concentraţia de
fosfor din furaj cu 0.29% până la 0.32% la prima coasă şi cu 0.27% până
la 0.29% la coasa a doua [110]. În Scoţia, aplicarea superfosfatului în doza
de 50 kgPha–1, are un efect foarte mic asupra creşterii concentraţiei de
fosfor din biomasă pe o pajişte naturală [73].
În Germania aplicarea anuală a 35 kgPha–1 timp de 50 de ani pe o
pajişte exploatată numai prin cosit, a asigurat creşterea concentraţiei de
fosfor din plante [130].
98
Aplicarea şi totodată asimilarea fosforului de către plante poate fi

influenţată şi de biodiversitatea plantelor din covorul vegetal. Este
cunoscut faptul că plantele asimilează diferit substanţele nutritive din sol.
Când leguminoasele perene cresc în cultură pură, fertilizarea cu P
are un efect foarte mare asupra concentraţiei de fosfor din plantă, cum se
întâmplă în cazul trifoiului alb [2] sau a lucernei [84]. În cazul trifoiului
alb, aplicarea a 39 kgPha–1an–1 timp de 7 ani determină o creştere a
concentraţie de fosfor de 0.45% în comparaţie cu 0.30% P în cazul în care
nu s-a aplicat fosfor [46].
Unele date orientative pentru fertilizarea principalelor tipuri de
pajişti permanente din ţara noastră, stabilite pe baza datelor experimentale
de lungă durată, sunt date în Tabelul 4.4 ([5] modificat de [73]).
Tabelul 4.4.
Date orientative privind fertilizarea pajiştilor permanente cu fosfor (kg
substanţă activă ha–1an–1) [73]
Tipul de pajişte P2O5 (P)
1. Festuca valesiaca
50–60 (20–25)
2. Festuca rupicola
3. Agristis capillaris
- pajişti productive 75–100 (35–45)
- pajişti slab productive 50–70 (20–35)
4. Festuca rubra 75 (35)
5. Nardus sticta 100 (45)
6. Festuca ovina ssp. sudetica 50 (20)
În funcţie de modul de utilizare şi capacitatea de producţie a

pajiştilor administrarea fosforului se mai poate face şi în funcţie de
managementul impus de gradul de exigenţă al fermierilor (tabelul 4.5).
Tabelul 4.5.
Aplicarea fosforului în funcţie de managementul impus*
Procent de păşunat din producţia anuală a pajiştii
Gradul de Practicile de fertilizare cu
50 la75% (1 >75% (1 un
exigenţă al fosfor de 5 ani <50% (2 coase
coasă apoi un păşunat apoi
crescătorului (kg P2O5 ha–1 an–1) apoi un păşunat)
păşunat) cosit)
Ridicat aport regulat şi > 50 sau aport
50 30 0
(producţie organic tot la 2–3 ani
70 50 30
aproape de aport regulat dar slab (< 50)
100 70 50
potenţial) aport nul sau neregulat şi slab
aport regulat 30 0 0
Medie
aport neregulat şi slab 50 30 0
aport regulat 0 0 0
Slabă
aport neregulat şi slab 30 0 0
*Sursa: Thélier - Huché, INRA, comunicaţii personale citat de Chambre régionale
d′Agriculture Pays de la Loire, 1998 [73]
99
Epoca optimă de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna,

la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Când din anumite motive nu s-au
administrat toamna, aceste îngrăşăminte se pot aplica primăvara devreme
pe sol îngheţat.
În România îngrăşămintele cu fosfor se aplică în general toamna,
iar efectul remanent este de 2 - 4 ani.
Potasiu în plantă şi sol. Îngrăşămintele cu potasiu
Potasiul are un rol important în plantă, el asigurând închiderea şi
deschiderea stomatelor prin faptul că influenţează potenţialul osmotic şi
rigidizarea celulelor de apărare. Deschiderea are loc ca şi răspuns la
mărirea potenţialului osmotic al celulelor de apărare, datorită acumulării
temporare a potasiului împreună cu clorul [73].
Potasiul este implicat în transportul substanţelor fotosintetizate din
frunze şi de asemenea este un activator a unui mare număr de enzime
incluzând şi câteva enzime implicate în sinteza proteinelor [9]. Potasiul
joacă mai multe roluri într-o plantă decât orice altă substanţă nutritivă.
Potasiul nu este parte din structura plantelor, ci doar le ajută la transportul
apei, substanţelor nutritive şi a zahărului în ţesuturile plantelor, ajută la
sinteza proteinelor, formarea amidonului şi fixarea azotului de către
leguminoase.
După Şmuleac and Goian (2005), conţinutul de potasiu depinde de
specie, vârstă, organ şi de unii factori de mediu (pH, intensitate luminoasă,
absenţa sau prezenţa altor ioni, aprovizionarea cu apă). În frunzele plantelor
superioare, conţinutul mediu de potasiu este între 1.66 - 2.75% din
substanţa uscată, putând ajunge până la 8%.
În sol potasiu este prezent pe de o parte în structura mineralelor
primare şi secundare, pe de altă parte sub forma de cationi schimbabili, iar
pe de altă parte ca şi ioni solubili în soluţia solului. În solurile care conţin
ilită sau minerale asemănătoare, potasiul aplicat prin fertilizare poate fi
reţinut datorită fixării, iar procentul de reţinere poate să crească când K
este reciclat în urma păşunatului intensiv [141].
Cantitatea de potasiu disponibil din sol poate varia de la un tip de
sol la altul, iar pentru unele soluri poate să se schimbe de la un an la altul,
în special fracţiunea de K schimbabil care poate fi epuizată datorită
exporturilor prin cosit
Potasiul are un rol deosebit în folosirea economică a apei de către
plante; măreşte rezistenţa plantelor la ger şi la boli criptogamice,
îmbunătăţeşte calitatea furajului şi influenţează pozitiv producţia.
100
În organismul animal, potasiul are un rol important în reglarea

presiunii osmotice şi în menţinerea echilibrului acido-bazic.În schimb
potasiul în exces produce tulburări în metabolismul animalelor.
Pentru satisfacerea necesarului de potasiu în hrana animalelor,
conţinutul optim al furajelor trebuie să fie de 2 - 2,5% K din substanţa
uscată.
La un conţinut mai mic de 1% K din substanţa uscată, se manifestă
carenţa de potasiu pentru nutriţia plantelor [7].
Fertilizarea cu potasiu
Aplicarea unilaterală a îngrăşămintelor cu potasiu pe pajişti nu
duce la sporuri de producţie cum nici asocierea cu azotul nu sporeşte
producţia. Mai mult pe solurile cu reacţie acidă, determină chiar o uşoară
scădere a producţiei. Pe solurile normal aprovizionate este necesară
aplicarea potasiului astfel ca raportul N/P/K să fie de 2/0,5 - 1/0,5 ceea ce
înseamnă doze de 40-60 kg K2O aplicate la 2 - 3 ani. Pe pajiştile foarte
productive potasiul se va aplica anual, toamna.
Potasiul este unul dintre macroelementele care poate fi mai mult
sau mai puţin aplicate în mod regulat iar această aplicare poate să aibă un
efect foarte mare asupra producţiei de iarbă.
Modul în care o pajişte poate să răspundă la fertilizarea cu potasiu
este foarte variat în funcţie de gradul de aprovizionare a solului şi de
modul de folosinţă al acesteia. Fertilizarea cu potasiu se efectuează doar o
singură dată în timpul sezonului de creştere. Aplicarea în exces a potasiului
determină o prelevare a acestui element în exces devenind ineficient
diminuând absorbţia magneziului.
De asemenea, aplicarea în exces poate provoca pierderi prin
spălare. Pentru aceste motive, este adesea imposibil să se menţină
cantitatea de potasiu optimă din sol când cosirile sunt repetate sau
păşunatul este intensiv [73].
Nu trebuie uitată nici regiunile în care sunt situate pajiştile, unele
soluri sunt reputate a fi bogate în potasiu (soluri argiloase) iar altele sunt
sărace în potasiu (în general solurile nisipoase care reţin foarte puţin
elementele nutritive). Ţinând cont de aceste aspecte şi totodată luând în
considerare şi sistemul de exploatare a pajiştilor se recomandă următoarea
schemă de fertilizare (tabelul 4.6).
101
Tabelul 4.6.
Aplicarea K în funcţie de managementul impus*
Procent de păşunat din producţia
Practicile de
Gradul de anuală a pajiştii
fertilizare cu
exigenţă al <50% (2 50 la 75% (1 >75% (1
potasiu de 2 ani
crescătorului coase apoi coasă apoi un păşunat
(kg K2O ha–1 an–1)
un păşunat) un păşunat) apoi cosit)
Ridicat (producţie >100 50 0 0
aproape de între 50 şi 100 80 50 0
potenţial) < 50 150 100 50
>50 50 0 0
Medie
< 50 80 50 0
da 0 0 0
Slabă
nu 50 50 0
*Sursa: Thélier - Huché, INRA, comunicaţii personale citat de Chambre régionale
d′Agriculture Pays de la Loire, 1998 [73]
Îngrăşăminte cu microelemente
La plante microelementele întră în alcătuirea unor vitamine,
pigmenţi, a enzimelor, influenţând sintezele specifice din organism.
Microelementele esenţiale pentru nutriţia plantelor sunt: Fe, Cu,
Zn, B, Mn, Mo, Co. La animale lipsa microelementelor pot provoca o
serie de boli. De exemplu, carenţa în magneziu pe un fond excesiv de
potasiu, determină apariţia bolii denumit „tetanie de iarbă” la animalele
întreţinute pe păşuni primăvara timpuriu.
Carenţa manganului duce la scăderea fecundităţii, respectiv la
mărirea procesului de infecunditate; lipsa calciului duce la dereglări în
sistemul osos şi la atrofierea muşchilor.
În Australia carenţa cobaltului a provocat îmbolnăvirea în masă a
ovinelor.
Insuficienţa microelementelor în pajişti poate fi compensată prin
folosirea îngrăşămintelor pe bază de borax (20 kg/ha), molibdat de amoniu
(2 kg/ha), sulfat de fier (10 kg/ha), sulfat de mangan (25 kg/ha), oxid de
magneziu (35 kg/ha).
În cazul în care apar unele simptome la animale ca o consecinţă a
lipsei microelementelor, este necesară fertilizarea cu unul din aceste
îngrăşăminte şi anume cel care conţine microelementul deficitar.
Epoca de administrare este primăvara devreme odată cu
îngrăşămintele cu azot, dar pot fi aplicate şi extra – radicular, sub formă de
soluţie, în perioada de vegetaţie a plantelor.
Ciclul elementelor nutritive în ecosistemul de pajişte
102
Ciclul elementelor nutritive în relaţia sol-plantă-animal dintr-o

pajişte este foarte important. Astfel animalele se bazează în special pe
vegetaţia din pajişte (masă verde, fân, siloz) pentru a-şi asigura substanţele
nutritive, iar pe de altă parte animalele lasă la rândul lor pe pajişti o parte
din elementele nutritive pe care ele le consumă. Datorită acestei legături
cu planta, animalele au nevoie ca fiecare element nutritiv să fie prezent în
cantităţi adecvate şi de asemenea câteva combinaţii de elemente să intre
într-o balanţă cât de cât echilibrată (Underwood and Sutle, 1999 citat de
[73]).
Elementele nutritive pot fi introduse în sistem prin atmosferă sau
prin fertilizare organică sau minerală şi pierdute în sistem prin spălare sau
volatilizare din sol [141] (fig. 4.4).
Fig. 4.4. Transformările majore ale elementelor nutritive în ecosistemele de pajişte

[141]
Numeroase procese sunt implicate în ciclul elementelor nutritive,

aceste procese petrecându-se în cadrul relaţiei: plantă - sol - animal.
Acestea includ transformarea în sol a substanţelor insolubile în
substanţe solubile, prelevarea nutrienţilor cu ajutorul rădăcinilor plantelor,
translocare din rădăcini în tulpini şi utilizarea de către plante, consumul de
către animale şi reîntoarcerea în sol prin moartea şi descompunerea
plantelor sau a animalelor [135].
103
4.2.1.1. Aplicarea îngrăşămintelor chimice pe pajişti

La stabilirea modului de aplicare a îngrăşămintelor, trebuie să se
ţină seama de configuraţia terenului, dar şi de forma îngrăşământului.
Îngrăşămintele minerale pot fi aplicate manual, mecanic sau cu aviaţia
utilitară.
Pe terenurile cu pantă mare, îngrăşămintele se aplică manual.
Pentru o împrăştiere corespunzătoare lucrarea trebuie bine organizată
având în vedere ca împrăştierea să se facă din amonte în aval.
Pe terenurile plane, sau cu pantă mai mică şi puţin accidentale se
pot folosi maşinile tractate. În acest scop se foloseşte MIC-1 sau maşina
de administrat amendamente şi îngrăşăminte chimice MA-3,5 în agregat
cu tractorul U 651 (U650 M).
Aviaţia utilitară poate fi folosită pe terenurile mari de pajişti.
Starea de nutriţie a plantelor cu N, P, K se ameliorează prin
aplicarea îngrăşămintelor cu aceste elemente. La stabilirea raportului
dintre aceste elemente trebuie să se ţină seama de o serie de factori cum ar
fi: potenţialul de producţie al pajiştilor, condiţiile climatice, altitudinea,
solul, eficienţa economică, s.a.m.d. Aceasta impune o diferenţiere în
aplicarea îngrăşămintelor pe diferitele tipuri de pajişti.
În concluzie, se vor întocmi scheme de fertilizare pentru fiecare
pajişte în parte.
4.2.1.2. Efectul îngrăşămintelor chimice asupra pajiştilor

Îngrăşămintele, independent de elementul nutritiv pe care îl aduc în
sol, se caracterizează prin aceea că au aceleaşi tipuri de efecte, mai
pregnante la unul sau altul din îngrăşăminte, sau la un complex de
îngrăşăminte. În cele mai multe din cazuri, noţiunea unui singur element
fertilizant este inferioară cazului în care se aplică mai multe elemente în
complex.
Sporirea producţiei
Aplicarea îngrăşămintelor sporeşte producţia pajiştilor din ţara
noastră [72]. Cel mai mare efect privind sporirea producţiei îl au
îngrăşămintele cu azot.
Răspunsul pajiştilor în materie de producţie vegetală în urma
aplicării azotului în diferite doze a fost studiat de foarte mulţi autori pe o
gamă foarte largă de tipuri de pajişte aflate pe diferite tipuri de sol.
În general pajiştile fertilizate şi cosite pe parcursul unui sezon
agricol determină mari creşteri de producţie atunci când se administrează
azot. În cazul în care nu se administrează azot iar în pajişte nu există, sau
104
există nu mic procent de trifoi, cantităţile de iarbă recoltate sunt între 1 şi

5 t SU ha–1an–1 producţii care sunt destul de mici pentru pajiştile din
regiunile temperate.
La ora actuală producţia de iarbă depinde în special de
aprovizionarea solurilor în azot şi de condiţiile de mediu. Când aportul de
N creşte, se înregistrează o creştere lineară a randamentului de producţie
care se ridică la 20 – 30 kg SU ha–1an–1 pentru o rată de aplicare între 250
şi 400 kg N ha–1an–1 [141].
Repartizarea producţiei pe coase
Pe pajiştile permanente nefertilizate, degradate, la coasa I se obţine
50 - 60% din producţia anuală. Restul de 35 - 40% se realizează la coasa a
II-a şi numai 5 - 10% la a III-a.
Pe pajiştile profund degradate se obţine o singură recoltă în cursul
anului, iar în cazul altor pajişti două sau trei recolte, dar cu ponderea cea
mai mare la prima recoltă. Administrarea îngrăşămintelor duce la o
repartizare mai uniformă a producţiei alături de faptul că determină
sporirea recoltei [125]. Dar uniformizarea nu poate duce – indiferent de
cantitatea de îngrăşăminte aplicate şi de regimul pluviometric – la
egalizarea producţiilor coaselor. În orice condiţii coasa I-a va da producţia
cea mai mare, următoarele coase neputând decât împreună egala producţia
primei coase.
Compoziţia floristică
Pe păşuni şi fâneţe, prin aplicarea îngrăşămintelor au loc
importante schimbări uneori chiar radicale în compoziţia floristică a
pajiştii. Astfel de schimbări influenţează atât asupra mărimii recoltei cât şi
a calităţii acesteia. Natura şi intensitatea acestor schimbări se manifestă în
funcţie de felul şi doza de îngrăşăminte. La sistarea aplicării
îngrăşămintelor, efectul remanent al anilor precedenţi se pierde foarte
repede, producţiile scăzând brusc.
Modificarea compoziţiei floristice prezintă o importanţă deosebită
deoarece pe această cale există posibilitatea transformării pajiştilor
degradate în alte tipuri de pajişti mai valoroase.
Este cunoscut faptul că îngrăşămintele cu azot favorizează
gramineele şi defavorizează leguminoasele, în timp ce îngrăşămintele cu
fosfor şi potasiu stimulează creşterea leguminoaselor.
Influenţa îngrăşămintelor cu azot se poate manifesta însă asupra
compoziţiei botanice şi prin schimbarea proporţiei dintre graminee.
105
Fig. 4.5. Influenţa diferitelor doze de îngrăşăminte asupra compoziţiei floristice a

unei pajişti de Nardus stricta [97]
O îmbunătăţire substanţială a compoziţiei floristice se constată şi

pe pajiştile de Nardus stricta (fig. 4.5). Astfel dacă la martor Nardus
stricta era în proporţie de 63% şi alte specii 28% (gramineele valoroase
fiind foarte slab repartizate, 9%) în urma aplicării de doze mari de
îngrăşăminte (N192P64K60) procentul de participare a speciei Nardus stricta
s-a redus la 4%, cel al plantelor din alte specii la 10%, iar procentul de
participare al gramineelor valoroase a crescut la 86%.
În concluzie, în cazul aplicării unor doze masive de azot se ajunge
la diminuare până la dispariţia speciei Nardus stricta.
Compoziţia chimică a furajului
Îngrăşămintele chimice contribuie la creşterea producţiei dar şi la
îmbunătăţirea compoziţiei chimice a plantelor. Astfel, aplicarea consecutivă
a azotului pe o pajişte de Nardus stricta a condus la îmbunătăţirea valorii
alimentare a furajului (tabelul 4.7) [36].
Tabelul 4.7.
Influenţa îngrăşămintelor aplicate 5 ani consecutiv asupra compoziţiei chimice a
producţiei pajiştii de Nardus stricta, % din SU [36]
Tratamentul
Specificare Mt. N100 N150 N200 N250
netratat P50K50 P75K50 P100K100 P125K125
Substanţă organică 93,88 94,00 93,80 93,63 93,50
Proteină brută 12,65 18,75 21,56 24,37 24,25
Proteină solubilă 9,30 12,30 12,80 9,50 9,60
Proteină pură 8,50 11,50 14,00 15,50 15,00
Celuloză brută 23,59 21,61 20,92 20,73 20,86
Grăsimi brute 3,50 3,80 3,75 3,58 3,53
SEN 54,14 49,84 47,57 44,95 45,86
Cenuşă 6,12 6,00 6,20 6,37 6,50
P2O5 0,65 1,20 1,35 1,20 1,00
K2O 1,00 1,20 1,26 1,25 1,15
CaO 0,200 0,23 0,27 0,19 0,16
106
Numai proteina brută creşte de la 12,65% la martorul netratat, la

23,25% la varianta N250P125K125.
Îngrăşămintele chimice cu azot au o influenţă directă asupra
compoziţiei chimice a plantelor, determinând creşterea puternică a
conţinutului de proteine din plante.
Foarte important este însă a se cunoaşte doza de azot care nu poate
fi depăşită şi care variază în funcţie de un complex de factori (tipul pajiştii,
condiţiile de mediu, mod de folosire). Este un fapt constatat că, la dozele
mari, azotul se absoarbe în exces, depăşind capacitatea de metabolizare a
plantelor tinere, ceea ce duce la creşterea proporţiei fracţiunilor neproteice,
care ajung în organismul animal sub formă de azot nitric, amoniacal,
amidic.
Acumularea în furaj a azotului neproteic, îndeosebi a azotului
nitric, poate cauza perturbări ale metabolismului animal, scăderea producţiei
de lapte, de carne, avorturi, grade diferite de intoxicare.
Toate aceste neajunsuri pot fi evitate, contracarate prin fertilizare
echilibrată a pajiştilor, asigurând şi cantitatea necesară de apă şi eventual
prin completarea raţiilor furajere cu microelemente, ce se găsesc în
cantităţi insuficiente, astfel, ca dozele foarte mari de azot să nu afecteze
sănătatea animalelor.
Consumabilitatea şi digestibilitatea
Îngrăşămintele minerale pot influenţa gradul de consumabilitate şi
digestibilitate a furajului pe de o parte prin modificări pe care le produc în
compoziţia floristică, iar pe de altă parte prin modificarea structurii
organelor vegetative. Astfel, sub acţiunea îngrăşămintelor creşte proporţia
de frunze şi lăstari tineri, frunzele sunt mai mari, îşi pierd din rigiditate şi
sunt consumate cu mai multă plăcere de către animale.
Consumabilitatea sporită face ca animalele să consume zilnic o
cantitate mai mare de hrană pe o pajişte fertilizată, decât pe una
nefertilizată. Mai este de semnalat şi faptul că aplicarea îngrăşămintelor
prelungeşte perioada de păşunat cu 2 - 3 săptămâni, lucru deosebit de
important pe pajiştile de munte. Când în sol sunt suficiente elemente
nutritive (deci pajiştea este fertilizată), creşterea plantelor începe aproape
simultan cu topirea stratului de zăpadă, ceea ce determină o devansare a
începerii păşunatului impusă de dezvoltarea explozivă a vegetaţiei [125].
Digestibilitatea – este de asemenea favorabil influenţată de
fertilizare, în final rezultând un număr mai mare de UN/ha, adică sporeşte
valoarea pajiştii [99].
107
O influenţă deosebită asupra consumabilităţii şi digestibilităţii îl

are şi tipul de îngrăşământ folosit.
Gradul de consumabilitate se îmbunătăţeşte cu atât mai mult cu cât
el este mai redus pe pajiştea nefertilizată.
Producţia animalieră
Îmbunătăţirea din punct de vedere calitativ şi cantitativ al pajiştilor
permanente, ca efect al aplicării îngrăşămintelor, se reflectă şi asupra
producţiilor obţinute de la animale.
În experienţele efectuate în Munţii Parâng, s-a sporit capacitatea de
păşunat, respectiv s-a sporit numărul de oi care păşunează la hectar de la 5
(cât erau pe martorul nefertilizat) la 18 în anul I şi 25 în anul II de la
fertilizare. De aceea producţia de lapte la ovine a crescut cu 568 litri la
hectar, iar creşterea în greutate a fost mai mare cu 292 kg/ha [125].
Însuşirile solului sunt influenţate de fertilizare, dar nu întotdeauna
pozitiv, forma îngrăşământului, doza aplicată, raportul dintre elemente,
condiţiile staţionale, pH-ul solului, sunt factorii care concură la realizarea
acestei influenţe. Astfel, folosirea numai a îngrăşămintelor minerale cu
azot (care au reacţii fiziologice acide) produc scăderea pH-ului, deci
determină obligativitatea intervenirii cu amendamente. Dacă în schimb
azotul se aplică în complex cu fosforul şi potasiul, efectul negativ nu se
manifestă. Acest lucru impune obligativitatea aplicării îngrăşămintelor
minerale în complex [97].
Eficienţa economică
Aplicarea îngrăşămintelor pe pajiştile permanente este în general
eficientă din punct de vedere economic. Dozele de îngrăşăminte optime
sunt însă mai mici decât dozele cu care se realizează producţia maximă [76].
Pe baza cercetărilor efectuate în Munţii Făgăraşului, Bărbulescu şi
colab, (1991), arată că aplicarea îngrăşămintelor chimice pe pajişti
reprezintă o măsură eficientă din punct de vedere economic, numai până la
altitudinea de 1900 m inclusiv.
Peste această altitudine, sporul de producţie este atât de mic că nu
acoperă valoarea investiţiei.
În contextul în care ne dorim să limităm input-urile fertilizanţilor,
raţionalizarea aportului de elemente nutritive din pajiştile naturale a
devenit o miză prioritară pentru gestionarea sistemelor erbacee.
Pe pajiştile care sunt sub angajament APIA, măsura de Agromediu
şi climă utilizarea pesticidelor şi a fertilizanţilor chimici este interzisă.
108
4.2.2. Utilizarea îngrăşămintelor organice pe pajişti
Îngrăşămintele organice, prin calitatea lor de îngrăşăminte complexe,

exercită un efect ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solului, utilizarea lor determinând sporuri însemnate de producţie în pajişti.
Pe pajiştile permanente se folosesc toate tipurile de îngrăşăminte
organice, o pondere mai mare având-o gunoiul de grajd, îngrăşămintele
semilichide, mustul de grajd şi îngrăşarea prin târlire.
4.2.2.1.Gunoiul de grajd
Folosirea gunoiului de grajd pe păşuni reprezintă una dintre cele
mai importante măsuri de sporire a producţiei şi îmbunătăţire a compoziţiei
floristice. Gunoiul de grajd este un îngrăşământ organic complet, care
îmbogăţeşte solul în humus, în principalele elemente nutritive, în unele
microelemente cât şi în microorganisme şi produse ale metabolismului lor.
Astfel, 6 t gunoi de grajd, induc în sol 30 kg N, 12 kg P 2O5, 36 kg
K2O, 18 kg CaO şi peste 1400 kg materie organică.
Pe lângă îmbogăţirea în elemente nutritive gunoiul de grajd duce la
îmbunătăţirea regimului de aer şi căldură în sol, la sporirea capacităţii
solului de a reţine apa. De asemenea determină o intensificare a acţiunii
microorganismelor din sol [19]. Conţinutul mediu în elemente fertilizante
a acestui tip de îngrăşământ este de: 0,55% N; 0,22% P2O5; 0,55% K2O şi
0,23% CaO [86].
Tabelul 4.8
Conţinutul gunoiului de grajd în azot substanţă activă [86]
Compoziţia chimică (% din masa
proaspătă)
Tipul de gunoi
Materii
Azot (N) Apă
organice
Gunoi de cabaline 0,58 71 25
Gunoi de bovine 0,45 77 20
Gunoi de ovine 0,83 64 31
Gunoi fermentat 3-4 luni 0,55 77 17
Gunoi fermentat
0,98 79 14
complet (mraniţă)
Notă: fiecare 1000 Kg gunoi fermentat 3-4 luni contine aproximativ 5 Kg N s.a.
Calitatea gunoiului de grajd depinde de specia de animale de la

care provine, cel mai bogat în elemente fertilizante fiind gunoiul de ovine
urmat de cabaline şi bovine, iar cel mai sărac este cel rezultat de la porcine
(tabelul 4.8). Depozitarea şi fermentarea gunoiului de grajd se face într-un
109
loc special amenajat, numit platformă pentru gunoi. Fermentarea durează

3 – 5 luni, timp în care se pierde 25 – 30% din greutatea sa iniţială [86]. În
unele localităţi se practică amenajarea platformei de gunoi de grajd, la
ieşirea din localitate, în imediata apropiere a izlazului comunal (fig. 4.6).
Fig. 4.6. Amenajarea platformei de gunoi de grajd (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Un metru cub de gunoi cântăreşte 300 – 400 kg atunci când este

proaspăt şi afânat, 700 kg când este proaspăt şi îndesat, 800 kg când este
semifermentat şi 900 kg când este fermentat şi umed
Cantitatea administrată este în funcţie de compoziţia floristică a
pajiştilor, stadiul de degradare a acestora, de cantitatea de gunoi de grajd
disponibilă [75]. Dozele recomandate variază între limite largi şi anume de
la 20 la 40 t/ha.
Pentru pajiştile sub angajament APIA – Măsura de agro – mediu şi
climă) utilizarea tradiţională a gunoiului de grajd este permisă până în
echivalentul a maxim 30-50 kg azot substanţă activă (N s.a.)/hectar. În
această situaţie dozele recomandate variază între limite largi şi anume de
la 3,00 t/ha (gunoi fermentat complet - mraniţă) la 6,67 t/ha (gunoi de
bovine), a se vedea tabelul 4.9.
Tabelul 4.9.
Doza maxima de gunoi de grajd care poate fi aplicată pentru limita de 30 Kg N
s.a./ha [144]
Tone maxime aplicabile pe hectar
Tipul de gunoi de grajd
pentru limita de 30 Kg N s.a./ha
Gunoi de cabaline 5.16
Gunoi de bovine 6.67
Gunoi de ovine 3.60
Gunoi fermentat 3-4 luni 5.45
Gunoi fermentat complet (mraniţă) 3,00
110
Epoca optimă de aplicare este toamna la încheierea ciclului de

păşunat. În felul acesta pe lângă faptul că se obţin sporuri de producţii de
10 % faţă de fertilizarea din primăvară, mai există avantajul că timpul de
transport este mai lung, deci lucrarea poate fi efectuată în condiţii mai
bune şi că precipitaţiile din iarnă antrenează mai bine elementele nutritive
în sol [125].
Un alt aspect deloc de neglijat este faptul că nu se creează greutăţi
în păşunat deoarece până în primăvară dispare mirosul caracteristic de
gunoi, plantele putând fi consumate cu plăcere de către animale.
Primăvara devreme se poate administra gunoi de grajd fâneţelor şi
eventual acelor tarlale de pe pajişte pe care se va intra târziu la păşunat.
Gunoiul de grajd este indicat a se administra bine fermentat, deci
după ce a stat un an în platformă. Acest lucru este necesar întrucât el se
aplică la suprafaţă.
Se recomandă ca gunoiul de grajd să se repartizeze cât mai
uniform pe păşune. În felul acesta se evită îmburuienarea păşunii prin
înmulţirea plantelor nitrofile nevaloroase, acolo unde prin împrăştiere
neuniformă a căzut o cantitate mai mare de gunoi [99].
Fig. 4.7. Aplicarea gunoiului de grajd pe pajişti (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Durata de remanenţă a gunoiului este de 4 - 5 ani în funcţie de

doza aplicată, calitatea îngrăşământului, compoziţia floristică a pajiştii.
111
Sporurile cele mai mari de recoltă se obţin în anul I spor ce scade treptat
de la un an la altul.
Deşi efectul gunoiului de grajd este deosebit, folosirea acestuia
este limitată de disponibilul existent, în unele zone de dificultăţile
transportului, împrăştierea lui şi uneori de comoditatea celor care ar trebui
să-l folosească [19].
Pe lângă faptul că întreaga cantitate de gunoi de grajd trebuie
valorificată, se evită riscul poluării mediului ambiant, datorită acumulării
în unele zone, lângă grajduri, a unor enorme astfel de cantităţi. Prin
acumularea unor cantităţi mari de gunoi de grajd, elementele minerale sunt
spălate şi distribuite în cantităţi excesiv de mari pe terenurile şi în apele
din apropiere, având ca efect poluarea cu nitraţi şi nitriţi a acestora.
Mai mult prin acumularea unor cantităţi de gunoi de oi în jurul
stânelor, de exemplu, se degradează compoziţia floristică apărând plantele
nitrofile nevaloroase (Urtica, Rumex).
Pe lângă efectul favorabil asupra creşterii recoltei de masă verde,
aplicarea de gunoi de grajd pe pajişti naturale duce la ridicarea ponderii
leguminoaselor în covorul vegetal pe de o parte, iar pe de altă parte la
îmbogăţirea solului în P2O5, K2O, CaO, MgO.
Din punct de vedere economic lucrarea de fertilizare cu gunoi de
grajd este deosebit de avantajoasă, singurele cheltuieli fiind legate de
transportul şi împrăştierea lui pe pajişti [125].
4.2.2.2. Îngrăşăminte organice semilichide (tulbureala de grajd)

Îngrăşăminte organice semilichide provin din adăposturi de bovine
prevăzute cu un sistem de evacuare hidraulică a dejecţiilor sau prin
spălarea cu jet de apă a padocurilor de la taberele de vară. Sunt bogate în
azot şi în potasiu; conţinutul în fosfor este însă scăzut.
Transportul şi împrăştierea îngrăşămintelor semilichide pe pajişti
se poate face prin mai multe metode:
- cu ajutorul remorcilor cisternă RCU-4 tractate de tractor; în acest
caz se păstrează diluţia iniţială din bazinul de colectare;
- pomparea tulburelii de grajd în sistemul de irigare şi distribuire cu
ajutorul aspersoarelor speciale, prevăzute cu duze de cauciuc; în
acest caz este necesară diluarea cu 5-8 părţi de apă;
- evacuarea prin sistemul de irigare prin brazde.
Cantităţile de îngrăşăminte semilichide sunt variabile 300 - 600
m3/ha. Lăpuşan şi colab., 1975, recomandă aplicarea fracţionată în doze de
50-100 m3/ha după ciclurile de exploatare.
112
Fertilizarea cu îngrăşăminte organice semilichide se completează

cu îngrăşăminte minerale cu fosfor, 30 kg/ha P2O5, pentru menţinerea unui
raport echilibrat între leguminoase şi graminee.
Pentru nu a ridica preţul de cost al lucrării se recomandă aplicarea
îngrăşămintelor semilichide pe pajiştile cele mai apropiate.
Această fertilizare are un efect remanent de 2 - 3 ani. Revenirea pe
aceiaşi pajişte cu fertilizare organică la interval de timp mai scurt nu este
recomandată, deoarece se reduce procentul de leguminoase, concomitent
cu proliferarea buruienilor nitrofile.
4.2.2.3.Târlirea
Este cel mai natural sistem de îngrăşare a pajiştilor, deoarece
dejecţiile animalelor sunt redate imediat, fără prelucrarea pajiştei.
Târlitul constă, de fapt în folosirea dejecţiilor solide şi lichide
rezultate în timpul odihnei de peste zi, dar mai ales din timpul nopţii,
animalele fiind închise în acest timp în aşa zisa strungă sau târlă.
Metoda se bazează pe observaţia empirică – şi ca atare practicată
de foarte multă vreme – că în locul unde au înnoptat animalele, dacă
cantitatea de dejecţii nu este prea mare, se produc modificări profunde
pozitive, în sensul că se instalează specii bune furajere şi că se realizează o
sporire considerabilă a producţiei. Dacă animalele se menţin un timp prea
îndelungat pe acelaşi teren, se instalează specii nevaloroase ca Rumex sp,
Urtica dioica, Capsella bursa-pastoris.
Dar, prin menţinerea animalelor noaptea pe aceeaşi suprafaţă şi
această vegetaţie dispare şi locul respectiv se transformă într-un teren
lipsit de vegetaţie, deci practic scos din circuitul pastoral.
Astfel de terenuri se întâlnesc des în jurul saivanelor, a stânelor.
Se pune deci problema folosirii acestor dejecţii în scopul sporirii
valorii pajiştilor, a producţiilor, cu atât mai mult cu cât cantitatea acestor
dejecţii este considerabilă (tabelul 4.10).
Tabelul 4.10.
Cantităţile medii anuale de dejecţii de la diferite specii şi conţinutul lor în
elemente nutritive [144]
Dejecţii Elemente nutritive (kg)
Specia
solide (kg) lichide (l) N P2O5 K2O
Bovine 6000 2000 30 11 1,6
Ovine 500 200 6,7 1,5 5,0
Cabaline 4000 1200 35 8 10
113
În funcţie de perioada de păşunat, parte mai mare sau mai mică din
acestea, pot fi folosite în fertilizare prin târlire. Efectele târlirii, ca şi a
folosirii oricărui îngrăşământ organic sunt numeroase, cele mai importante
fiind:
- sporirea producţiei – toate experienţele efectuate duc la concluzia
că prin târlire se realizează sporuri de producţie pe orice tip de
pajişte şi în special pe cele de Nardus stricta sau Festuca rubra
care pot ajunge la triplarea producţiei. Dacă târlirea se repetă tot la
4 - 5 ani odată cât este efectul remanent al târlirii, se poate ajunge
la o producţie constantă superioară cantitativ şi calitativ [99];
- schimbarea compoziţiei floristice – multe cercetări demonstrează
că în urma târlirii se reduce gradul de acoperire cu plante inferioare
din punct de vedere furajer, în favoarea celor valoroase. Astfel,
prin târlire cu oile gradul de acoperire de Nardus stricta scade,
locul acestuia fiind luat de Festuca rubra, Agrostis tenuis şi
Trifolium repens [125].
Pentru a se realiza fertilizarea prin târlire animalele sunt ţinute mai
multe nopţi pe acelaşi teren, în nişte locuri îngrădite, numite târle.
Numărul de nopţi este determinat de tipul de pajişte (tabelul 4.11).
Tabelul 4.11.
Suprafaţa ocupată de animale şi numărul de nopţi de târlă [7]
Numărul de nopţi
Specia de Suprafaţa pentru
pajişti pajişti pajişti
animale un animal (m2)
bune medii degradate
bovine 2-3 1-2 3-4 5-6
ovine 1-2 1-2 3-4 5-6
Suprafaţa strungii, târlei, se calculează în raport cu specia sau

numărul animalelor [7]:
S=Nxs
unde: - s este suprafaţa rezervată unui animal; N- numărul de animale din turmă.
Târlirea se execută pe întreg sezonul de păşunat cu o intensitate de

maximum 2-3 nopţi o oaie/1m2 pe pajişti cu covor vegetal valoros sau 4 -
6 nopţi o oaie /1 m2 pe pajişti degradate.
Târlirea se execută cu toate speciile de animale, revenind ca
echivalent 2 - 3 nopţi 1 UVM/6 m2 pe pajişti valoroase sau 4 - 6 nopţi pe
pajişti degradate.
114
Depăşirea pragului de 6 - 8 nopţi o oaie/1 m2 sau 1 UVM/6 m2

duce la degradarea accentuată a covorului vegetal prin apariţia speciilor de
buruieni nitrofile (ştevia, urzica, etc.) cât şi la poluarea apelor, solului,
peisajului, îmbolnăvirea animalelor şi alte neajunsuri.
În nopţile în care se realizează târlirea se acumulează cantităţi
suficiente de elemente nutritive, care să determine sporirea procentului de
participare în covorul ierbos a unor specii cu valoare foarte mare cum
sunt: Lolium perenne, Trifolium repens, Trifolium pratense.
Menţinerea animalelor pe târlă se realizează cu ajutorul unor
garduri mobile numite porţi de târlire (sau ţarcuri, oboare, garduri).
Acestea au 3 – 4 m lungime, 1,3 m înălţime fiind prevăzute cu 4 - 5 bare
orizontale şi şipci oblice pentru asigurarea rezistenţei. Dacă porţile de
târlire nu se mută în intervalul de timp stabilit apar fenomene nedorite.
Suprafertilizarea distruge covorul vegetal apărând pericolul eroziunii
solurilor pe terenurile în pantă. În anii următori târlirii excesive se
instalează buruieni nitrofile ca: Urtica dioica, Rumex sp., Chenopodium
sp., Veratrum album.
Fertilizarea prin târlire este deosebit de importantă în primul rând
pe pajiştile de deal şi munte unde fertilizarea prin alte metode este dificilă
şi neeconomică.
Fig. 4.8. Târlirea cu oile – Vîrciorova, judeţul Caraş-Severin

Porţile din plasă de sârma cu rame metalice uşoare 21 - 23 kg au o

durabilitate mai mare, sunt uşor de manipulat şi de fixat în pământ, costul
115
lor amortizandu-se în 2 - 3 ani. Cu asemenea porţi, schimbarea târlei

(ocolului) se face de un singur om într-un timp relativ scurt.
În nopţile în care se realizează târlirea se acumulează cantităţi
suficiente de elemente nutritive, care să determine sporirea procentului de
participare în covorul ierbos a unor specii cu valoare foarte mare cum
sunt: Lolium perenne, Phleum pratense, Trifolium repens, Trifolium
pretense [19].
Pentru realizarea unor sporuri mari şi menţinerea acestui spor cât
mai îndelungat, se recomandă să se execute scheme de târlire care să
cuprinsă întreaga suprafaţă ce poate fi fertilizată prin târlire în cicluri de
cinci ani.
Animalele lasă în locurile de odihnă cantităţi însemnate de dejecţii.
De exemplu, într-o perioadă de păşunat de 150 zile, 100 vaci pot asigura
1050 - 1500 kg N, 600 - 750 kg P2O5, 1500 - 1950 kg K2O, 900 - 1200 kg
CaO. Dacă toate aceste substanţe nutritive nu sunt uniform repartizate, cea
mai mare parte se pierde sau pot produce efecte negative [122].
Efectul târlirii se resimte mai pregnant în anul al doilea, când apar
în covorul vegetal graminee şi leguminoase valoroase ca: Poa pratensis,
Festuca pratensis, Phleum pratense, Trifolium repens, Lotus corniculatus.
Exemplu:
Târla sau strunga pentru 150 de oi va avea o suprafaţă de 150 m2.
Dacă porţile de strungă se mută odată la 5 zile, în intervalul de păşunat de
194 de zile, strunga se mută de 39 de ori. Dacă înmulţim suprafaţa strungii
(150 m2) cu 39 rezultă că în intervalul de păşunat de 194 de zile se poate
fertiliza o suprafaţă de 5.850.000 m2.
Fig. 4.9. Schema fertilizării prin târlire – cu 150 de oi
116
Efectul târlirii se resimte 2 - 5 ani. Astfel prin mutarea succesivă a

târlei, în sezonul de păşunat (în decursul unui an), se poate fertiliza o
suprafaţă destul de mare de pajişte.
Din punct de vedere economic această fertilizare este deosebit de
ieftină unica cheltuială fiind legată de porţile de târlire.
Cerinţa principală a lucrării de administrare a îngrăşămintele este
ca acestea să fie distribuite cât mai uniform. Uniformitatea distribuţiei are
importanţă mare, căci o distribuţie neuniformă face ca în unele zone
cantitatea de îngrăşământ să fie mai mică, neasigurându-se efectul de
îngrăşare scontat, iar în altele să fie concentraţii prea mari de îngrăşământ,
provocând prin aceasta poluarea locală a solului.
Mijloacele tehnice pentru aplicarea îngrăşămintelor se vor alege cu
mare atenţie, în funcţie de felul şi starea îngrăşămintelor, de metoda aplicată
pentru dozare şi aplicare propriu-zisă, de felul acţionării, de capacitate.
4.3. Corectarea reacţiei solului. Aplicarea amendamentelor
O mare parte din pajiştile permanente din ţara noastră află pe soluri
acide iar câteva zeci de mii de hectare pe soluri cu reacţie alcalină
(sărături).
Solurile acide se formează în condiţii specifice de climat răcoros şi
umed, marea majoritate a precipitaţiilor căzând în perioada de vegetaţie,
ceea ce determină o puternică levigare. Cantitatea mare de apă reţinută de
stratul de ţelină, conjugată cu temperaturile scăzute, fac ca mare parte din
procesele de descompunere să fie de natură anaerobă ceea ce duce la
îngrăşarea stratului de ţelină. Spălarea în profunzime a cationilor bazici
uşor solubili (Ca, Mg, Na, K) este corelată cu menţinerea în straturile de la
suprafaţă a altora ca Fe, Mn, Al, care reţin şi blochează fosforul în fosfaţi
de Al, Mn, Fe [97]. Aceste fenomene fac ca furajele provenite de pe soluri
acide să aibă valoare furajeră scăzută, iar animalele hrănite unilateral cu
furaje provenite din astfel de pajişti să se îmbolnăvească de rahitism şi
osteomalacie. Înlăturarea acestor neajunsuri se realizează prin aplicarea
amendamentelor.
Amendarea solurilor acide se face cu substanţe calcaroase şi
deşeuri industriale care conţin calciu, cum sunt: carbonatul de calciu sau
piatra de var măcinată (CaCO3), varul nestins (CaO), varul stins (Ca(OH)2),
marna, tuful calcaros, spuma de defecaţie.
117
Dozele folosite sunt în funcţie de pH-ul solului în sensul că dacă

este mic, dozele sunt de peste 10 t, iar dacă valoarea lui nu este aşa scăzută
dozele sunt sub 10 t.
Efectul amendamentelor este maxim dacă se aplică împreună cu
îngrăşăminte chimice. Acest fapt este confirmat de Rotar I., (1997), care
pe o pajişte de Festuca rubra - Agrostis tenuis, amendată cu 5 CaCO3,
obţine un spor de 0,66 t/ha SU, iar atunci când pe lângă amendare se
aplică şi îngrăşăminte pe bază de N, P, K, diferenţa de producţie faţă de
partea nefertilizată ajunge la 3,98 t/ha SU.
Un efect pregnant al aplicării amendamentelor este faptul că
provoacă schimbări favorabile în compoziţia floristică, în sensul că Nardus
stricta este înlocuită cu specii valoroase şi anume: Festuca rubra şi
Agrostis tenuis.
Gradul şi viteza de solubilizare a amendamentelor este cu atât mai
mare cu cât acestea sunt mărunţite mai fin (în particule cu diametrul sub
0,5 mm) şi administrate cât mai uniform. Încorporarea amendamentelor
este mai eficientă dacă, după aplicare, se efectuează una sau două treceri
cu grapa cu colţi.
Epoca cea mai bună de aplicare este toamna, la sfârşitul perioadei
de vegetaţie sau iarna. Efectul remanent este de 8 - 10 ani.
O altă categorie de pajişti care necesită amendamente sunt cele de
pe sărături. În acest caz se pune problema corectării pH-ului de la alcalin
spre neutru. Pe solurile bazice cresc un număr redus de plante, cu valoare
economică redusă şi care nu sunt capabile de a forma o ţelină bine
închegată. Pe aceste soluri este indicată aplicarea fosfogipsului în doze de
10 t/ha, toamna, bine mărunţit şi uniform împrăştiat. Pentru ca aceste
amendamente să fie eficiente este bine ca ele să fie însoţite de
administrarea a 20 - 30 t gunoi de grajd bine fermentat aplicat în aceiaşi
perioadă. Acest tratament complex face ca în aceste pajişti să apară
leguminoasele, iar dintre graminee să domine Puccinellia distans.
4.4. Lucrari tehnico-culturale
4.4.1. Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase şi a cioatelor
Pajiştile din zonele forestiere, fiind pajişti naturale secundare, sunt

frecvent invadate de specii lemnoase, reprezentate în special de arbuşti şi
mai rar arbori.
118
Gradul de acoperire cu vegetaţie lemnoasă este în strânsă legătură

cu modul de folosire şi îngrijire a pajiştilor. Astfel pe pajiştile folosite
neraţional sau pe care nu se execută lucrări de îngrijire, vegetaţia lemnoasă
pune treptat stăpânire pe tot terenul şi ajunge astfel la stadiul iniţial de
pădure [19] (fig. 4.10).
Fig. 4.10. Păşuni împădurite – Vârciorova, judeţul Caraş – Severin

Abandonarea unor mari suprafeţe din zona montană şi coborârea

oilor la şes a făcut ca pe pajiştile abandonate să nu se mai facă nici un fel
de lucrări de întreţinere (fig. 4.11). În consecinţă la ora actuală sunt
invadate, în diferite grade, de tufărişuri şi arbuşti.
În zone forestiere este necesară realizarea unui echilibru favorabil
între vegetaţia lemnoasă şi cea ierboasă, în sensul de a menţine ca pajişti
numai acele suprafeţe de pe care se pot obţine producţii mari, în condiţiile
conservării solului [125].
Vegetaţia lemnoasă reprezintă mijlocul cel mai sigur de prevenire
a declanşării fenomenului de eroziune, determinat în primul rând de
precipitaţiile abundente din aceste zone.
De asemenea vegetaţia lemnoasă, chiar şi sub formă de arbuşti,
reprezintă un loc de refugiu pentru animalele sălbatice, distrugerea ei
însemnând o mare greşeală ecologică. Mai mult, existenţa pădurilor
asigură un regim hidric corespunzător plantelor mezofile, care sunt foarte
valoroase din punct de vedere furajer.
119
Greşelile care se pot face sunt exteriorizate prin dereglarea

echilibrului ecologic, care poate avea drept consecinţă cele mai nedorite
fenomene ca erodarea solului până la roca mamă. Şi acest fenomen este
întâlnit pe mari suprafeţe unde tăierea masivă a arborilor, fără replantare,
au consecinţe negative profunde [99].
La nivelul Regiunii Vest se întâlnesc 20 de specii de plante rare,
periclitate şi endemice, care necesită măsuri de conservare. Dintre acestea
se pot aminti câteva: pinul negru de Banat (Pinus nigra ssp banatica),
zâmbrul, tisa (Taxus baccata), floarea de colţ, narcisa (Narcissus
stellaris), ghinţura galbenă(Gentiana lutea), cornaciul (Trapa natans),
ghiocelul (Galanthus nivalis), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica),
arnica (Arnica montana) ([145], [160]).
Arborii care cresc pe păşuni se îndepărtează în cazuri cu totul
deosebite. Este bine ca aceştia să fie menţinuţi sub formă de pâlcuri şi să li
se taie ramurile inferioare, până la înălţimea de doi metri, în felul acesta
lumina ajunge la suprafaţa solului, fiind favorizate plantele bune de nutreţ.
Sub aceste pâlcuri animalele găsesc loc de adăpost pe arşiţă sau ploi
Fig. 4.11. Pajişte invadată cu ferigă, arbori şi arbuşti – localitatea Brebu, judeţul
Caraş – Severin (Foto dronă: Mihai Simon)
120
4.4.2. Combaterea buruienilor
Pajiştea, ca şi oricare cultură agricolă, în cazul neîngrijirii ei se

îmburuienează. Cauzele îmburuienării sunt multiple (Moisuc și Đukič,
2002). Principalele cauze ale îmburuienării sunt [99]:
- regim hidric necorespunzător;
- folosire necorespunzătoare;
- fertilizare iraţională.
În alcătuirea covorului ierbos al pajiştilor alături de gramineele şi
leguminoasele furajere perene participă şi speciile din grupa "diverse" sau
„alte specii”, unele dintre acestea au valoare furajeră scăzută, iar altele
sunt practic neconsumate de animale (fig. 4.12), sau prezintă un grad
ridicat de toxicitate, sau depreciază calitatea produselor animaliere.
Fig. 4.12. Buruieni în vegetația pajiştilor din localitatea Ezeriș, județul Caraș-Severin
(foto Cristian Bostan)
Practic trebuie considerate buruieni sau cel puţin vegetaţie nedorită

şi Juncaceae-le şi Cyperaceae-le din pajişte cât şi speciile din alte familii.
În anumite condiţii specifice de creştere şi anume în luncile
râurilor sau pe terenuri cu umiditate în exces se dezvoltă plante aparţinând
familiilor Juncaceae şi Cyperaceae.
Cyperaceae-le sunt larg răspândite în ţara noastră, unele dintre ele,
cum sunt cele aparţinând genului Carex având şi o bună valoare furajeră.
Juncaceae-le în schimb, reprezentate de fapt şi prin specii mai puţine, au o
valoare furajeră şi economică scăzută şi în plus, există şi specii dăunătoare
în special asupra aparatul digestiv sau chiar toxice.
Valoarea furajeră este în general redusă, fiind sărace în săruri de
fosfor şi calciu şi în substanţe hidrocarbonate solubile. În schimb unele
rogozuri au un conţinut de proteină superior gramineelor. Astfel Luzula
121
spadicea are 21,7% proteină brută, Carex vulgaria 17,7%, Luzula albida
16,2%, Carex pilulifera cu 15,5% ş.a.m.d., evident cu variaţii în timpul
perioadei de vegetaţie, plantele tinere având un conţinut mai ridicat. La
aceste specii conţinutul în celuloză brută este relativ scăzut (22 - 27%)
ceea ce face să aibă o bună valoare furajeră. Ele sunt însă puţin
reprezentate în pajişte.
În general, rogozurile în faza tânără au o valoare mai mare, dar
atunci, primăvara, excesul de umiditate împiedică ajungerea la ele. Prin
maturizare valoare furajeră a rogozurilor scade foarte mult astfel încât
după apariţia inflorescenţelor şi când terenul s-a uscat şi poate fi păşunat,
valoarea furajeră a acestor plante este echivalentă cu valoarea furajeră a
paielor [19].
Rogozurile au un conţinut scăzut în calciu ceea ce produce
îmbolnăviri ale sistemului osos. Conţinutul ridicat în siliciu determină
scăderea consumabilităţii acestora. Acest lucru este amplificat şi de faptul
că multe specii sunt acoperite cu perişori tari impregnaţi cu siliciu, care
irită mucoasa bucală şi intestinală provocând animalelor grave leziuni.
În luncile râurilor şi etajelor forestiere pe pajiştile cu exces de
umiditate se întâlneşte Carex hirta, Carex leporina, Scirpus sylvaticus,
Juncus inflexus s.a.m.d.
În mlaştini, rogozurile formează principala masă vegetativă fiind
reprezentate de specii ca: Carex vulpina, Carex vesicaria, Carex riparia,
Carex caespitosa, Scirpus lacustris, Scirpus mantinus specii cu talie mare,
ceea ce face ca producţia să fie de 20 t/ha dar care au tulpina băţoasă şi
frunze grosiere ceea ce face ca valoarea lor furajeră să fie scăzută [99].
Pe pajiştile uscate se întâlnesc puţine specii de rogozuri. Dintre
aceste cele mai răspândite sunt în zona de şes Carex praecox în etajul
forestier Carex cariophilla, în zona alpină Carex curvula.
În compoziţia vegetaţiei pajiştilor intră, pe lângă graminee,
leguminoase, Cyperaceae şi Juncaceae şi alte plante aparţinând speciilor
şi familiilor foarte diferite. Toate acestea sunt cunoscute sub numele
generic de plante din alte familii.
Uneori aceste plante, prin similitudine cu culturile agricole li se
spune buruieni din pajişti, deşi unele dintre ele au o bună valoare furajeră
ceea ce fac ca noţiunea de buruiană să fie improprie.
O serie de astfel de specii sunt bogate în substanţe nutritive şi au
un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, având o compoziţie
chimică cel puţin egală cu a gramineelor. Ele sunt şi foarte bogate în
cenuşă, calciu, magneziu, fosfor ceea ce face ca prezenţa lor pe pajişti să
122
fie dorită. Mai mult, există o serie de specii care au un foarte ridicat
conţinut în proteină. Dintre acestea amintim: Chamenerion angustifolius
30 %, Hypericum perforatum 27%, Plantago gentianoides 24%, Senecio
subalpinus 24%, Campanula abietina 20% şi altele [125].
Există şi alte plante cu un conţinut ridicat în proteină, dar care
conţin şi o serie de substanţe vătămătoare sau care au un gust amar şi ca
atare plantele care le conţin au un grad redus de consumabilitate. Astfel
Genista sagitalis conţine 26% proteină dar şi alcaloidul citezină, sau
Fragaria vesca (20% proteină), şi Rumex acetosella (20% proteină).
Plantele care fac parte din această grupă au o participare care diferă foarte
mult de la o pajişte la alta în funcţie de o serie de factori: staţiune, modul
de folosire şi intensitatea folosirii, modul de îngrijire a pajiştii ş.a.m.d.
Folosirea iraţională a pajiştilor, supraîncărcarea lor, lipsa unor
lucrări elementare de îngrijire, fac ca plantele din alte familii botanice să
devină dominante ocupând chiar 70-80 % din vegetaţie, rezultând de fapt
o pajişte degradată, un teren practic neproductiv ([128], [129]).
Una dintre cele mai periculoase buruieni care a invadat în ultimele
două decenii pajiştile de deal şi montane de la noi este Pteridium
aquilinum (L) Kuhn - denumită popular feriga mare, feregă, ţolul lupului,
cerga ursului, etc. [24].
Înmulţirea plantei se face asexuat prin spori şi pe cale vegetativă
prin rizomi. Sporii determină extinderea considerabilă a arealului de
infestare, în timp ce rizomii asigură îndesirea pe suprafaţa respectivă după
instalare.
Capacitatea de ramificare a rizomilor este foarte mare. Feriga de
câmp prezintă în sol rizomi groşi de 1,5 – 3 cm diametru, în care se
acumulează substanţele de rezervă şi alţi rizomi mai subţiri situaţi mai la
suprafaţă.
Feriga reduce în păşuni cantitatea de furaj disponibil (fig. 4.13) iar
în condiţiile în care este consumată dă un gust amar laptelui, untului şi
brânzeturilor şi cauzează intoxicări animalelor. Intoxicarea este mai
frecventă la taurine, cabaline şi mai rară la ovine şi porcine. Ea se poate
manifesta sub forma unei avitaminoze, care se datorează prezenţei
thiaminei sau intoxicare puternică, având aceleaşi simptome ca şi
cancerul. Aceste toxine se pot transmite prin lapte şi pot contamina
oamenii. Riscurile sunt mai ridicate atunci când vacile păşunează devreme
zonele infestate cu ferigă [86].
123
Fig. 4.13. Ferigă în pajiştile de la Goruia, județul Caraș-Severin

Literatura de specialitate recomandă diferite metode de combatere

a ferigii: pe cale mecanică, termică, biologică şi chimică. Având în vedere
caracteristicile speciei Pteridium aquilinum metodele de combatere trebuie
să se bazeze pe fiziologia sa: schimburile care au loc la nivelul mugurilor
dorminzi, conţinutul în glucide, ciclurile de translocare ale acestora etc.
Planul de combatere trebuie să fie întocmit pe termen lung şi să
ţină seama de o serie de aspecte în luarea deciziilor: conservarea naturii
(floră, faună); sănătatea umană şi animală; creşterea productivităţii terenurilor;
prevenirea eroziunii solului; calitatea peisajului şi alte considerente
silvice, arheologice, economice, etc. [86].
Combaterea mecanică a speciei Pteridium aquilinum, cosirea,
tocarea (zdrobirea), călcarea cu animale şi discuitul sunt cele mai frecvent
menţionate în literatura de specialitate. Primele trei trebuie să fie realizate
în perioada de creştere intensă a ferigii. Aratul şi discuitul distruge o parte
din rizomi şi îi expune la acţiunea gerului, dar în majoritatea zonelor de
deal şi munte, aratul este greu de realizat datorită pantelor accentuate,
neuniformităţii terenului, roca la suprafaţă, lipsei căilor de acces, etc.
Combaterea ferigii prin acţiunea animalelor. Astfel, se amplasează
târla (strunga) pe o suprafață infestată cu ferigă, în prealabil curățită. Oile
stând mai multe zile în aceelași loc distrug o parte din rizomii de ferigă.
Cercetările în domeniu evidențiază faptul că, simpla utilizare a
păşunatului extensiv (fig. 4.14) a determinat a reacţie defensivă a ferigii
comparativ cu situaţia de abandon a pajiștilor.
124
Taurinele au o eficienţă mai mare decât ovinele, în combaterea

ferigii, dar trebuie avut grijă ca animalele să fie hrănite corespunzător,
înainte de a fi introduse pe suprafeţele cu ferigă, pentru a se evita cazurile
de intoxicare.
Fig. 4.14. Pajiște (localitatea Soceni), invadată de ferigă - pășunată cu vacile

(Foto Cristian Bostan)
Combaterea chimică s-a impus datorită rezultatelor limitate şi

dificultăţile de combatere ale speciei Pteridium aquilinum prin celelalte
metode.
„Cele mai bune rezultate pentru condiţiile ţării noastre s-au obţinut
cu erbicidele Glean 50 g/ha, Arsenal 6 l/ha şi Asulox 6 l/ha aplicat 2 ani
consecutiv în stadiul de dezvoltare maximă a aparatului foliar până când
ramura principală este nelemnificată cu efect de 80 – 100%. Cantitatea de
apă pentru stropit este între 400 – 600 l/ha pentru a se îmbiba bine
frunzele. În urma erbicidării gramineele perene au supravieţuit după Glean
şi au fost distruse după Arsenal. Toate erbicidele recomandate după
aplicare au un efect fitotoxic redus în sol, permiţând după 2 - 3 săptămâni
efectuarea unor lucrări de supraînsămânţare sau reînsămânţare şi după o
lună păşunatul şi cositul în condiţii de normalitate” [86].
Combaterea termică prin incendiere, ar putea fi folosită doar ca
alternativă în condițiile în care celelalte metode de combatere nu au avut
eficiența dorită. Aplicarea acestei metode de combatere nu se poate face
decât cu acceptul autorității competente pentru protecția mediului și cu
informarea prealabilă a serviciilor publice comunitare pentru situatii de
urgenta [152], urmând a fi respectate condițiile impuse de aceste autorități.
125
Combaterea termică a ferigii este o metodă cu impact negativ

asupra factorilor de mediu (aer, sol) prezentând un pericol și de extindere
către vecinătăți (pădure, zone locuite, culturi agricole, etc.) fiind necesară
adoptarea de măsuri preventive, utilizarea acesteia nefiind recomandată cu
prioritate cu atât mai mult cu cât în anul următor rizomii neafectaţi de
efectul incendierii vor infesta terenul cu noi plante de ferigă.
Pe pajiştile pe care nu se aplică măsuri de igienă culturală
îmburuienarea este rapidă şi ca atare şi ritmul de degradare a pajiştilor este
rapid. Măsurile ce se iau pentru combaterea buruienilor ţin de cauzele care
au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de biologia speciilor, de
modul de folosire. În general măsurile sunt de două feluri: măsuri
preventive şi măsuri curative.
Măsurile preventive ţin de igiena culturală specifică. În primul
rând o folosire iraţională, prin sub sau suprapăşunat, duce la epuizarea
plantelor furajere valoroase şi proliferarea buruienilor.
Ca atare o primă metodă preventivă este folosirea raţională a
pajiştilor prin încărcătură optimă. Tot de sistemul de păşunat ţin și
măsurile de întreţinere curentă a pajiştilor şi anume:
- îndepărtarea resturilor neconsumate, printre care sunt şi buruienile,
împiedicându-se astfel fructificarea lor;
- împrăştierea dejecţiilor animalelor ceea ce duce la anularea
condiţiilor propice azotofilelor;
- asigurarea unei rotaţii corespunzătoare în folosirea pajiştilor.
Tot o măsură preventivă este şi asigurarea unui regim hidric
corespunzător, ceea ce duce la dispariţia plantelor hidrofile, Cyperaceae şi
Juncaceae în cazul unui exces de umiditate. Şi celelalte măsuri, care se
referă la aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, de asemenea au
efect asupra îmbunătăţirii compoziţiei floristice, respectiv asupra reducerii
participării vegetaţiei nedorite (buruienile).
Măsurile curative sunt cele care se referă la distrugerea buruienilor.
Măsurile mecanice se referă la pliviri sau la cosiri repetate care
epuizează buruienile. Aceste măsuri trebuie aplicate în tot timpul anului. De
asemenea sunt obligatorii lucrările din perioada de nepăşunat (iarna, toamna,
primăvara) când resturile buruienilor trebuiesc adunate şi îndepărtate.
4.4.3. Distrugerea muşuroaielor şi nivelarea lor
Originea muşuroaielor este diferită, în sensul că pot avea la origine

activitatea unor animale (furnici, cârtiţe, popândăi) şi atunci sunt în mare
126
parte lipsite de vegetaţie sau, rezultate în urma acţiunii mistreţilor care

căutând bulbi distrug ţelina şi formează grămezi de pământ, care vor
deveni apoi muşuroaie [99].
Muşuroaiele se formează pe pajiştile prost folosite şi neîngrijite
(fig. 4.15). Muşuroaiele sunt de diferite mărimi şi frecvenţe, uneori putând
ocupa 40 - 50% din întreaga suprafaţă a pajiştilor, ceea ce înseamnă
diminuarea cu acest procent a producţiilor
Fig. 4.15. Pajişte degradată cu muşuroaiele de origine animală - cârtiţe, furnici

Alte muşuroaie sunt de origine vegetală fiind cauzate de acumularea

materiei organice de la plantele neconsumate (rogozuri) sau pe păşunile
defrişate în locul cioatelor care putrezesc treptat.
Fig. 4.16. Pajişte degradată cu muşuroaiele de origine vegetală

(Foto Luminiţa Cojocariu)
În etajele superioare se formează „mărghile” îndeosebi pe pajiştile

de Nardus şi Dechampsia. Datorită faptului că aceste graminee au tufă
127
deasă acumulează mari cantităţi de materie organică care nu este

descompusă din lipsa oxigenului.
Animalele calcă printre tufe, datorită excesului de umiditate
existent aici, bătătoresc solul, îl dislocă în jurul tufelor şi formează astfel
muşuroaiele care pot ajunge la 50 - 150 cm în diametru şi 30 - 80 cm în
înălţime. Vegetaţia acestor muşuroaie este alcătuită din specii nefurajere şi
chiar licheni (fig. 4.16). Aceasta determină o înţelenire puternică a
mărghilelor, formarea unui strat compact ce poate fi foarte greu distrus.
Pentru combaterea muşuroaielor (de orice tip) recomandăm măsuri
preventive care trebuiesc aplicate anual, spre sfârşitul perioadei de
vegetaţie sau primăvara devreme, folosindu-se grapele obişnuite sau
târşitorile.
Există şi maşini speciale de distrugere şi împrăştiere a
muşuroaielor lăsând în urmă un sol mărunţit şi nivelat. Unde muşuroaiele
ocupă o suprafaţă prea mare, dacă este posibilă desţelenirea, e bine să se
facă aceasta, iar acolo unde nu se poate se face o nivelare cu lama greder.
După distrugerea muşuroaielor este obligatorie aplicarea de
îngrăşăminte şi supraînsămânţarea cu un amestec de specii perene cu
valoare furajeră ridicată.
4.4.4. Curăţirea pajiştilor, îndepărtarea pietrelor
Pe pajiştile din zona de deal şi munte există pietre la suprafaţă. De

asemenea pot exista cioate putrezite, resturi de vegetaţie aduse de ape cât
şi materiale rezultate în urma activităţii omului - aceasta în special pe
pajiştile de lângă aşezările umane (fig. 4.17).
Fig. 4.17. Adunatul pietrelor în grămezi în pajiştea de la Vârciorova,

judeţul Caraş-Severin (Foto: Luminiţa Cojocariu)
128
Strângerea pietrelor mobile şi acelor semiîngropate (fig. 4.17),

fragmente de mărimi diferite din roca mamă, este o operaţiune legată de
necesitatea recuperării suprafeţelor sustrase de la producţie şi care
împiedică buna exploatare a pajiştii. Pietrele pot fi ulterior reutilizate
pentru construcţii pastorale sau pentru alte folosinţe.
Curăţirea singură nu este eficientă. Orice măsură de îmbunătăţire a
pajiştii trebuie să înceapă cu curăţirea, dar ea trebuie să fie urmată de alte
măsuri cum sunt: nivelarea, fertilizarea, toate urmate de obligativitatea
folosirii pajiştilor prin păşunat raţional [19].
4.4.5. Autoînsămânţarea
Este o metodă obligatorie şi care trebuie aplicată pe toate pajiştile

la intervale corespunzătoare cu vivacitatea speciilor dominante din pajişte
[99]. Ea este necesară pentru a exista seminţe care prin încolţire să poată
înlocui plantele ce mor.
Autoînsămânţarea se realizează prin sistemul de rotaţie a pajiştilor,
care o dată la 4 - 6 ani (funcţie de vivacitatea plantelor) se cosesc după ce
speciile dominante au format seminţe.
Prin cosire se lovesc plantele şi astfel se scutură seminţele. De
asemenea prin uscarea lor pe sol se scutură seminţele existente,
asigurându-se astfel rezerva necesară de seminţe [125].
4.4.6. Supraînsămânţarea
Constă în semănatul peste covorul vegetal existent a unei singure

specii sau al unui amestec format din specii valoroase corespunzătoare
condiţiilor staţionale.
Supraînsămânţarea nu se poate executa decât în urma unei
mobilizări superficiale a solului cu ajutorul grapei cu colţi sau cea cu
discuri, funcţie de grosimea stratului de ţelină sau vegetaţie existenţă.
După semănat se trece din nou cu grapa cu colţi în sus. Această lucrare se
face primăvara devreme înainte de pornirea plantelor în vegetaţie.
4.5. Prevenirea şi combaterea eroziunii
Eroziunea în suprafaţă este una dinte cele mai răspândite forme de

„agresiune” asupra pajiştilor, dar concomitent acestea pot fi afectate şi
129
prin forme ale eroziunii în adâncime (ogaşe, ravene, torenţi, etc); la aceste
fenomene se pot adăuga şi alunecări de teren [25].
Fig. 4.18. Procese de versant pe pajişti (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Erodarea solului duce la reducerea gradului de acoperire cu

vegetaţie ierboasă şi instalarea speciilor rezistente la eroziune, dar care au
o valoare furajeră mai scăzută (Botriochloa ischaemum, Festuca
valesiaca, Festuca rupicola) [99].
În general eroziunea, fie că este eoliană sau hidrică, se datorează,
cel puţin în mare parte, unor acţiuni necugetate ale omului. Ea poate fi de
suprafaţă sau de adâncime [26].
Prevenirea eroziunii pe pajişte se face prin măsuri tehnico-
organizatorice care se referă la organizarea păşunatului raţional, evitarea
suprapăşunatului, nepăşunatul pe vreme ploioasă [19].
Măsurile de prevenire a eroziunii solului pe pajişti sunt numeroase.
Un covor vegetal bine închegat împiedică declanşarea fenomenului de
eroziune [89]. Apoi toate măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor (combaterea
buruienilor, a vegetaţiei lemnoase, nivelarea, folosirea raţională, fertilizarea,
supraînsămânţarea) sunt de fapt şi măsuri de prevenire a eroziunii.
Eroziunea se poate împiedica sau combate prin plantarea de
perdele forestiere antierozionale. Acestea se amplasează de-a lungul
curbelor de nivel la distanţe variabile în funcţie de pantă, cu o lăţime de 5 -
10 m.
Metodele propriu-zise de combatere a eroziunii au ca scop
reţinerea sau evacuarea dirijată a surplusului de apă şi stabilizarea solului
prin lucrări speciale efectuate pe ravene şi ogaşe.
130
4.6. Gestionarea pajiştilor în vederea menţinerii

biodiversităţii
Majoritatea ideilor şi teoriilor care stau la baza practicii
îmbunătăţirii pajiştilor sunt legate de însăşi concepţia despre pajişti, fie că
ele sunt privite din punct de vedere teoretic ca unităţi de vegetaţie, fie din
punct de vedere practic, ca o categorie de terenuri agricole [131], destinate
producerii de furaj şi de menţinere a biodiversităţii [128].
4.6.1. Forme de sprijin financiar, subvenţii, care pot contribui

la menţinerea stării favorabile a pajiştilor
Plăţile de agro-mediu constituie ajutoare specifice, care se acordă

din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), fermierilor care îşi
asumă, în mod voluntar, angajamente de agro-mediu pentru o perioadă de
5 ani începând cu data semnării angajamentului.
Actul normativ comunitar care reglementează condiţiile de acordare
a ajutoarelor specifice, este Regulamentul CE nr. 73/2009 al Consiliului,
de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru
agricultori în cadrul politicii agricole comune şi de instituire a anumitor
sisteme de ajutor pentru agricultori.
Statele membre se asigură că toate terenurile agricole, în special
cele care nu mai sunt exploatate în scopul producţiei, sunt menţinute în
bune condiţii agricole şi de mediu [146].
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 (PNDR)
[105] vizează acordarea de plăţi compensatorii pe suprafaţă pentru
utilizatorii de terenuri agricole.
O astfel de categorie este reprezentată de măsura de agro-mediu şi
climă, urmărindu-se sprijinirea dezvoltării durabile a zonelor rurale, prin
atingerea obiectivelor specifice şi operaţionale propuse.
Obiective specifice: dezvoltarea durabilă a spaţiului rural, prin
încurajarea utilizatorilor de terenuri de a introduce sau continua metodele
de producţie agricolă, compatibile cu protecţia şi îmbunătăţirea mediului,
a biodiversităţii, apei, solului şi peisajului rural.
Obiective operaţionale:
- Menţinerea pajiştilor cu înaltă valoare naturală;
- Menţinerea biodiversităţii prin aplicarea practicilor agricole
tradiţionale;
131
- Managementul adecvat al pajiştilor importante pentru păsări.

Ajutorul specific se acordă sub forma plăţilor anuale suplimentare
pentru exploataţiile agricole vegetale sau zootehnice, înregistrate în
sistemul de agricultură ecologică, care se află în perioada de trecere de la
agricultură convenţională la cea ecologică, numită şi perioadă de
conversie.
Bunele condiţii agricole şi de mediu (GAEC – good agricultural
and environmental conditions) sunt prevăzute de Ordinul nr. 352/2015
pentru aprobarea normelor privind ecocondiţionalitatea în cadrul
schemelor şi măsurilor de sprijin pentru fermieri în România şi trebuie
respectate de către toţi fermierii care solicită plăţi directe pe suprafaţă,
plăţi de agromediu, sprijin pentru zone defavorizate (fig. 4.19) pe toate
parcelele din cadrul exploataţiei, inclusiv pe cele neeligibile şi pe cele care
nu sunt folosite în scopul producţiei.
Fig. 4.19. Pajişti semi – naturale de pe Muntele Mic (Foto Loredana Copăcean)
Standarde pentru menţinerea unui nivel minim de întreţinere a

terenurilor agricole necesar a fi respectate [157]:
- Întreţinerea pajiştilor permanente prin asigurarea unui nivel minim
de păşunat sau prin cosirea lor cel puţin o dată pe an;
- Nu este permisă arderea vegetaţiei uscate a pajiştilor permanente;
- Nu este permisă tăierea arborilor solitari şi/sau a grupurilor de
arbori de pe terenurile agricole;
- Evitarea instalării vegetaţiei nedorite pe terenurile agricole,
inclusiv pe terenurile care nu sunt folosite în scopul producţiei.
132
Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole

(pajişti) şi forestiere în condiţiile tranziţiei spre o economie de piaţă,
determină creşterea presiunii asupra resurselor naturale ale României.
Astfel, gestionarea durabilă a resurselor din pajişti a devenit o adevărată
provocare.
Conform criteriilor propuse de Forumul European pentru
Conservarea Naturii şi Pastoralism [45] și PNDR 2014-2020 ([94], [105]),
pajiștile din România sunt încadrate în următoarele categorii:
- pajiştile naturale şi semi-naturale din zona montană (fig. 4.19);
- livezile tradiţionale extensive în care fondul vechilor fâneţe se
conservă aproape în întregime, făcând din acestea unul dintre cele
mai valoroase şi mai bine conservate habitate tradiționale din zona
carpatică, Transilvania şi zona pericarpatică. În plus, aceste livezi
tradiţionale, conservă în cele mai multe cazuri, soiuri autohtone
vechi de pomi fructiferi, care constituie un genofond cultural
ancestral, periclitat, ce nu trebuie pierdut;
- peisaje mozaicate incluzând pajişti, arbori, arbuşti şi parcele
agricole de dimensiuni mici cultivate extensiv în care biodiversitatea,
inclusiv fauna sălbatică este ridicată;
- pajişti aflate în vecinătatea pădurilor în care există o mare
diversitate faunistică (păsări, insecte, animale mici şi mari).
4.6.2. Plăţi de agro-mediu și climă pentru utilizatorii de pajiști
Subvențiile, plăţile de agro-mediu au drept obiectiv sprijinirea

dezvoltării durabile a zonelor rurale. Această măsură „trebuie să încurajeze
fermierii să deservească societatea ca întreg prin introducerea sau
continuarea aplicării metodelor de producţie agricolă compatibile cu
protecţia şi îmbunătăţirea mediului, a peisajului şi caracteristicilor sale,
a resurselor naturale, a solului şi a diversităţii genetice” [159].
Plăţile de agro-mediu și climă constituie ajutoare specifice, care se
acordă din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), fermierilor
care îşi asumă, în mod voluntar, angajamente de agro-mediu pentru o
perioadă de 5 ani.
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 (PNDR)
vizează acordarea de plăţi compensatorii pe suprafaţă pentru utilizatorii de
terenuri agricole, pajiști.
133
O astfel de categorie este reprezentată de Măsura10 - Agro-mediu

și climă, urmărindu-se sprijinirea dezvoltării durabile a zonelor rurale, prin
atingerea obiectivelor specifice şi operaţionale propuse.
Măsura 10 „Plăţi de agro-mediu și climă” din cadrul PNDR 2014-
2020, se desfăşoară pe patru direcţii principale, din care trei se referă
direct la pajiști:
- menținerea biodiversității și a valorii de mediu a suprafețelor
agricole cu înaltă valoare naturală; arealele de pajiştile semi-
naturale şi livezile tradiţionale extensive;
- protejarea unor specii; condiţii speciale de management a pajiştilor
sau terenurilor agricole reprezentative pentru păsări sau pentru
fluturi;
- adaptarea la efectele schimbărilor climatice prin promovarea
tehnologiilor și practicilor noi de management.
Măsura 10 „Plăţi de agro-mediu și climă”, submăsura 10.1 prevede
conservarea biodiversităţii şi gospodărirea extensivă a pajiştilor și se
referă la următoarele pachete [94].
1. Pachetul 1 – pajiști cu înaltă valoare naturală;
2.Pachetul 2 – practici agricole tradiţionale poate fi aplicat doar adiţional,
în combinaţie cu Pachetul 1);
Varianta 2.1 – lucrări manuale pe pajişti permanente utilizate ca fâneţe;
Varianta 2.2 – lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti permanente utilizate
ca fâneţe;
3. Pachetul 3 – pajişti importante pentru păsări:
Varianta 3.1 – Crex crex;
Varianta 3.2 – Laniu minor şi Falco vespertinus;
4. Pachetul 6 – pajişti importante pentru fluturi (Maculinea sp.).
Sprijinul acordat în cadrul acestei măsuri este de tip compensatoriu.
Prima compensatorie de agro-mediu şi climă este plătită anual, ca sumă
fixă, acordată pe unitatea de suprafaţă (hectar) şi reprezintă o compensaţie
pentru pierderile de venit şi costurile suplimentare suportate de fermierii
care încheie angajamente voluntare.
Provocarea constă în menţinerea acestei bogate resurse naturale, ce
reprezintă pajiștea (fig. 4.20).
134
Fig. 4.20. Livezi tradiționale extensive (foto Luminiţa Cojocariu)
„Pentru a reuşi, este nevoie ca sistemele extensive de agricultură să

fie susţinute îndeajuns pentru a putea face faţă competiţiei atât cu
sistemele agricole intensive cât şi într-un context mai larg, cu alte activităţi
economice emergente cu care se vor afla în competiţie (pachetele 1 şi 2).
În situaţia livezilor tradiţionale utilizate extensiv (fig. 4.20), lipsa
mecanizării cu utilaje grele şi evitarea chimizării alături de aplicarea
tehnicilor agricole tradiționale folosite (ce se reduc în fond la un păşunat
non-intensiv şi la cosit) vor favoriza menţinerea integrală a habitatelor
respective, a fondului cultural tradiţional, a biodiversităţii precum şi a
învelişului edafic (pachetele 1 şi 2).
Un management adecvat al pajiştilor din interiorul Ariilor
Importante pentru Păsări (IBA) este necesar pentru conservarea speciilor
de păsări importante la nivel european. Speciile vizate în continuarea
acţiunilor din program sunt Crex crex, Lanius minor şi Falco vespertinus.
Aceste specii sunt prezente în număr mare în România în timp ce în alte
zone din Europa se află în declin sau au dispărut” [159].
4.6.3. Bune practici ce trebuie executate pe pajişti
In situaţia în care un beneficiar şi-a asumat angajamentul de „Plată

de agro-mediu și climă”, acesta trebuie să respecte o serie de cerinţe, în
funcție de pachetul accesat.
135
Pachetul 1 (P1) – Pajişti cu Înaltă Valoare Naturală, vizează

terenurile agricole situate în zonele cu înaltă valoare naturală, delimitate în
PNDR la nivel de unitate administrativ-teritorială (UAT), utilizate ca
pajişti permanente, precum şi suprafeţele acoperite cu livezi tradiţionale
utilizate extensiv ca pajişti prin cosit şi/sau păşunat [95].
Cerinţe specifice [95]:
- „Utilizarea fertilizanţilor chimici este interzisa;
- Utilizarea tradiţionala a gunoiului de grajd este permisa până în
echivalentul a maxim 40 kg. N s.a./ha;
- Utilizarea pesticidelor este interzisă;
- Cositul poate începe doar după data de 1 iulie (pentru terenurile
situate în UAT cu altitudini medii mai mari sau egale cu 600 m)
sau după data de 15 iunie (pentru terenurile situate în UAT cu
altitudini medii mai mici de 600 m);
- Masa vegetală cosită trebuie adunată de pe suprafaţa pajiştii nu mai
târziu de două săptămâni de la efectuarea cositului;
- Păşunatul se efectuează cu maxim 1 UVM pe hectar;
- Păşunile inundate nu vor fi păşunate mai devreme de doua
săptămâni de la retragerea apelor;
- Este interzis aratul sau discuitul pajiştilor aflate sub angajament;
- Nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţării
(se pot face însămânţări cu specii din flora locală doar în cazurile
când unele suprafeţe sunt afectate accidental)”.
Pachetul 2 (P2) – Practici agricole tradiţionale - propune două
variante aplicabile pe suprafeţele de pajişti permanente sau livezi
tradiţionale utilizate extensiv prin cosit [95]:
- „varianta 2.1 – lucrări manuale pe pajişti permanente utilizate ca
fâneţe,
- varianta 2.2 – lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti permanente
utilizate ca fâneţe”.
Sunt vizate pajişti permanente utilizate prin cosit (fâneţe), precum
şi suprafeţele acoperite cu livezi tradiţionale utilizate extensiv ca fâneţe
prin cosit (variantele 2.1 şi 2.2).
- „lucrările cu utilaje mecanizate nu sunt permise pe suprafaţa
pajiştilor şi a livezilor tradiţionale aflate sub angajament cu excepţia
celor operate cu forţă animală (varianta 2.1);
136
- cositul se poate efectua cu utilaje mecanizate de mică capacitate

(utilaje cu lama scurtă şi viteză mică de deplasare), fiind interzisă
folosirea utilajelor grele (varianta 2.2);
- masa vegetală cosită trebuie adunată de pe suprafaţa pajiştii aflate
sub angajament nu mai târziu de două săptămâni de la efectuarea
cositului;
- nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţări
când unele suprafeţe sunt afectate accidental);
- este interzis aratul sau discuitul pajiştilor existente în cadrul fermelor
care au angajamente în derulare”,
Pachetul 3 (P3) – Pajişti importante pentru păsări - propune două
sub-pachete, fiecare cu câte două variante, aplicabile pe suprafeţele de
pajişti importante pentru păsări [95]:
- „subpachetul 3.1 – Crex crex:
- varianta 3.1.1 – lucrări manuale pe pajişti importante pentru Crex
crex,
- varianta 3.1.2 – lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante
pentru Crex crex.
- subpachetul 3.2 – Lanius minor şi Falco vespertinus:
- varianta 3.2.1 – lucrări manuale pe pajişti importante pentru Lanius
minor şi Falco vespertinus,
- varianta 3.2.2 – lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante
pentru Lanius minor şi Falco vespertinus”.
Sub -pachetului 3.1 – Crex crex:
- „cositul se poate efectua doar după data de 31 iulie;
- cositul se va realiza dinspre interiorul parcelei spre exteriorul
acesteia;
- păşunatul se va efectua cu maximum 0,7 UVM pe hectar;
- lucrările cu utilaje mecanizate nu sunt permise pe suprafaţa
pajiştilor aflate sub angajament;
- cu excepţia celor operate cu forţă animală (pentru varianta 3.1.1)
sau sau lucrările se pot efectua cu utilaje mecanizate de mică
capacitate (cosit cu utilaje cu lama scurtă și viteză mică de
deplasare), fiind interzisă folosirea utilajelor grele (pentru varianta
3.1.2);
- sunt interzise acţiunile care să conducă la accelerarea drenajului
natural al pajiştilor aflate sub angajament;
137
- utilizarea fertilizanţilor chimici şi a pesticidelor este interzisă;

- utilizarea tradiţională a gunoiului de grajd este permisă până în
echivalentul a maxim 40 kg N sa/ha (1 UVM/ha);
- o bandă necosită, lată de 3 metri, va fi lăsată pe marginile fiecărei
parcele (poate fi cosită după data de 1 septembrie);
cositului;
- pajiştile inundate nu vor fi păşunate mai devreme de două
- este interzis aratul sau discuitul pajiştilor existente în cadrul
fermelor care au angajamente în derulare”.
Sub-pachetului 3.2 – Lanius minor şi Falco vespertinus:
- „cositul trebuie efectuat cel mai târziu până la data de 1 iulie;
- păşunatul se va efectua cu maximum 1 UVM pe hectar;
- lucrările cu utilaje mecanizate nu sunt permise pe suprafaţa
pajiştilor aflate sub angajament cu excepţia celor operate cu forţă
animală (pentru varianta 3.2.1) sau lucrările se pot efectua cu
utilaje mecanizate de mică capacitate (cosit cu utilaje cu lama
scurtă și viteză mică de deplasare), fiind interzisă folosirea utilajelor
grele (pentru varianta 3.2.2);
- utilizarea fertilizanţilor chimici şi a pesticidelor este interzisă;
echivalentul a maxim 40 kg N sa/ha (1 UVM/ha);
- o bandă necosită, lată de 3 metri, va fi lăsată pe marginile fiecărei
parcele (poate fi cosită după data de 1 septembrie);
cositului;
138
Pachetul 6 (P6) – Pajişti importante pentru fluturi (Maculinea sp.)

propune două variante, aplicabile pe suprafeţele de pajişti importante
pentru fluturi [95]:
- varianta 6.1 –lucrări manuale pe pajişti importante pentru fluturi
(Maculinea sp.),
- varianta 6.2 – lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante pentru
fluturi (Maculinea sp.).
Pachetul 6 vizează terenurile agricole utilizate ca pajişti
permanente, situate în zonele unde au fost identificate populaţii
reprezentative ale unor specii prioritare de fluturi din genul Maculinea sp.
Cerinţele specifice [95]:
- „utilizarea fertilizanţilor chimici şi a pesticidelor este interzisă;
echivalentul a maxim 40 kg N s.a./ha;
- cositul poate începe doar după data de 25 august;
- lucrările cu utilaje mecanizate nu sunt permise pe suprafaţa pajiştilor
aflate sub angajament, cu excepţia celor operate cu forţă animală
(pentru varianta 6.1) sau lucrările se pot efectua cu utilaje mecanizate
de mică capacitate (cosit cu utilaje cu lama scurtă și viteză mică de
deplasare), fiind interzisă folosirea utilajelor grele (pentru varianta
6.2);
- păşunatul se efectuează cu maxim 0,7 UVM pe hectar;
- sunt interzise acţiunile care să conducă la accelerarea drenajului
natural al pajiştilor aflate sub angajament;
cositului;
„Normele privind ecocondiţionalitatea cuprind:cerinţele legale în

materie de gestionare (SMR) şi standardele privind bunele condiţii
agricole şi de mediu ale terenurilor (GAEC) referitoare la următoarele
domenii: mediu, schimbări climatice şi bunele condiţii agricole ale
139
terenurilor; sănătatea publică, sănătatea animalelor şi plantelor; bunăstarea

animalelor - art. 93 alin.1 din Regulamentul CE nr. 1306/2013” [95].
4.7. Instrumentele de management al pajiştilor

În vederea asigurării unui management corespunzător a unei pajişti
permanente, trebuie să fie utilizate atât instrumente tehnice şi juridice de
specialitate, cât şi instrumente de ordin financiar fără de care nu ar fi
posibilă materializarea măsurilor tehnice şi juridice.
Instrumente tehnice şi juridice
Conform H.G. 1064 11/12/2013, Art. 4, administrarea pajiştilor
aflate în domeniul public şi/sau privat al comunelor, oraşelor, municipiilor
şi al municipiului Bucureşti se face de către consiliile locale, cu
respectarea prevederilor legale în vigoare.
În administrarea pajiştilor unei comune, localităţi principalul
instrument utilizat este planul de management, respectiv modul de
gestionare a pajiştilor ce se stabileşte prin amenajamente pastorale şi
regulamentul , ce îndeplineşte un dublu rol, fiind atât un instrument juridic
(solicitat şi prevăzut de lege), cât şi un instrument tehnic (necesită
implicarea specialiştilor în cercetare din diferite domenii şi elaborarea
unor seturi de măsuri tehnice care să conducă la păstrarea compoziţiei
floristice, a ratei de creştere a plantelor şi de randament al pajiştilor, pentru
a asigura cerinţele nutriţionale ale animalelor ([151], [149], [147]).
În Hotărârea de Guvern nr. 1064 din 11/12/2013, la Art. 8 (1), se
specifică faptul că modul de gestionare a pajiştilor se stabileşte prin
amenajamente pastorale, în condiţiile legii.
Întocmirea amenajamentelor pastorale trebuie să respecte Hotarârea
nr. 1064, din 11 decembrie 2013, privind Normele metodologice pentru
aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2013
privind organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente şi
pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991,
document emis de Guvernul României (act publicat în monitorul oficial
nr. 833 din 24 decembrie 2013).
Modul de implementare a amenajamentului pastoral se stabileşte
prin contractul de concesiune sau închiriere, conform prevederilor legale
în vigoare (HG 1064 11/12/2013, la Art. 8 (5)).
În Hotărârea de Guvern - HG 1064 11/12/2013, la Art. 12 şi 13, se
prevăd următoarele:
140
ART. 12: Responsabilitatea pentru respectarea bunelor condiţii

agricole şi de mediu revine exclusiv utilizatorilor.
Amenajamentul pastoral şi regulamentul de utilizare al
pajiştilor
„Amenajamentul pastoral” reprezintă „documentaţia care cuprinde
măsurile tehnice, organizatorice şi economice necesare ameliorării şi
exploatării pajiştilor”, în conformitate cu obiectivele de management al
pajiştilor prevăzute în „Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2013 privind organizarea,
administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente şi pentru modificarea şi
completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991” (art.1, lit. a. din HG
nr.1064 11/12/2013).
Măsurile prevăzute în „amenajamentul pastoral” se elaborează
astfel încât să ţină cont de exigenţele economice, sociale şi culturale,
precum şi de particularităţile regionale şi locale ale zonei.
Conform HG nr.1064 11/12/2013, art. 9, alin(1), amenajamentul
pastoral cuprinde:
a) actele care stau la baza dreptului de proprietate, inclusiv schiţa
pajiştii sau planul cadastral;
b) determinarea suprafeţei pajiştii sau a porţiunilor din care se
compune pajiştea, cu prezentarea denumirii, suprafeţei, vecinătăţilor şi a
hotarelor;
c) descrierea situaţiei geografice şi topografice a pajiştii sau a
diferitelor unităţi în cazul în care pajiştea se compune din mai multe
porţiuni;
d) descrierea solului pajiştii;
e) descrierea florei pajiştii;
f) calitatea pajiştii;
g) determinarea părţilor de pajişte care sunt oprite de la păşunat;
h) perioada de păşunat;
i) capacitatea de păşunat şi încărcătura optimă;
j) stabilirea căilor de acces;
k) stabilirea surselor şi a locurilor de adăpat;
l) locurile de adăpost pentru animale şi oameni;
m) împărţirea pajiştii pe unităţi de exploatare şi tarlale pentru
diferite specii;
n) lucrările care se execută în fiecare an pentru întreţinerea şi
creşterea fertilităţii solului;
o) lucrările de îmbunătăţire anuală şi pe termen lung;
141
p) lucrările tehnice şi instalaţiile care se utilizează, cu indicarea

locului de amplasare.
Utilizatorul pajiştii: „crescător de animale persoană fizică având
animale înscrise în Registrul naţional al exploataţiilor (RNE)/crescător de
animale orice tip de persoană juridică de drept public sau de drept privat,
constituită conform prevederilor Codului civil, având animale proprii sau
ale membrilor înscrise în RNE, care desfăşoară activităţi agricole specifice
categoriei de folosinţă a pajişti conform clasificării statistice a activităţilor
economice în Comunitatea Europeană pentru producţia vegetală şi animală”
(art.1 lit. c. din HG nr. 1064 din 11/12/2013).
Regulamentul de utilizare şi gestionare al pajiştilor, este inclus în
„amenajamentul pastoral”, iar „autoritatea contractantă are obligaţia de a
include în cadrul documentaţiei de concesiune sau închiriere a pajiştilor
amenajamentele pastorale şi condiţii speciale de îndeplinire a contractului,
cu respectarea prevederilor legale în vigoare” (art.6 alin.(2) din HG nr.
1064 din 11/12/2013).
Regulamentele de utilizare şi gestionare al pajiştilor, trebuie să fie
clare, concise şi să folosească un limbaj accesibil. În elaborarea rapoartelor
de monitorizare a pajiştilor se va ţine cont de faptul că acestea vor
reprezenta argumentele ştiinţifice pe baza cărora, factorii de decizie, vor
lua deciziile adecvate privind măsurile de management necesare pentru
gestionarea pajiştilor.
142
CAPITOLUL V
PAJIŞTILE. PELUZELE ŞI GAZONUL
5.1. Conservarea şi crearea spaţiilor verzi, parte integrantă

a protecţiei mediului înconjurător
Spaţiile verzi, indiferent cum le-am spune pajişti, peluze sau gazon
sunt intim legate de viaţa noastră şi sunt menţinute pentru valoarea lor
ornamentală şi de recreaţie.
O primă categorie de întinderi ocupate cu ierburi sunt pajiştile care
sunt de fapt strămoşii gazonului şi care se întreţin uşor, cu o coasă la
sfârşitul primăverii şi alta la începutul toamnei [98].
Peluzele sunt o altă etapă în evoluţia gazonului. Ele constituie cele
mai frecvente asociaţii de graminee, reprezentate în general de plante
rustice, rezistente la călcat şi care nu sunt pretenţioase la expoziţie.
Gazonul este un covor verde format din ierburi perene, ce rezistă
la cosiri repetate şi are nevoie de îngrijire adecvată.
În ecosistemul – de gazon există o legătură strânsă între tipurile de
plante din gazon în asociaţie intimă cu mediul ambiant. Influenţa mediului
include:
- clima (temperatura, umiditatea, lumina, vânturile);
- factorii edafici (toate caracteristicile solului);
- factorii biotici (animale, plante şi practici culturale).
Interacţiunea acestor factori determină calitatea, extinderea şi
întreţinerea gazonului.
Odată cu trecerea timpului, pretenţiile au crescut iar gazonul a
devenit un lux ieftin al vieţii moderne. De câteva decenii, suprafeţele
acoperite cu gazon au crescut considerabil, astfel că pajiştile care făceau
farmecul satelor noastre au tendinţa de a se redescoperi într-o formă mai
studiată, adaptată cerinţelor omului modern [52].
Pajiştile, peluzele şi gazonul contribuie la îmbunătăţirea calităţii
vieţii omului şi prin funcţiile lor sociale, ele realizează cadrul şi mediul
favorabil pentru recreerea publică sau privată în aer liber, înfrumuseţează
localităţile, locul de viaţă şi de muncă, unele dintre ele având importanţă
culturală (grădini-muzeu, grădini expoziţionale, grădini istorice) sau
ştiinţifică (grădini botanice, rozarii, rezervaţii, parcuri naţionale).
143
5.1.2. Funcţiile zonelor verzi
În prezent, în cele mai multe ţări, ajunse la un nivel de industrializare,

tehnicizare şi urbanizare fără precedent, conservarea şi crearea zonelor
verzi reprezintă un mijloc important de protecţie a omului şi a mediului
său de viaţă [66].
Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant – în
contextul artificializării crescânde a mediului de viaţă al oamenilor, rolul
ecologic al zonelor verzi se situează pe prim-plan, decurgând din multiple
acţiuni ale acestora, foarte importante pentru habitatul uman, mai ales în
zonele care nu beneficiază de apropierea pădurilor extinse pe mari
suprafeţe.
Funcţiile zonelor verzi, care contribuie în mod esenţial la calitatea
mediului de viaţă în teritoriul urban şi cel periurban, sunt: de ameliorare al
microclimatului urban, de purificare a atmosferei şi de atenuare a poluării
fonice.
Funcţiile sociale ale spaţiilor verzi - spaţiile verzi sunt benefice
pentru sănătatea oamenilor, nu numai prin crearea unui microclimat
favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai curat şi mai bine oxigenat,
ci şi prin influenţa stenică asupra stării neuropsihice.
Pe pajişti, în parcuri şi grădini, în funcţie de starea psihică şi de
caracterul scenei observate, fiinţa umană este predispusă spre calm,
reverie, vivacitate, tonifiere, receptivitate şi bună dispoziţie.
Recreerea în natură este tot mai mult adoptată, reprezentând în
acelaşi timp o evadare din obişnuit şi o modalitate de a profita direct de
acţiunile binefăcătoare ale factorilor naturali [66].
Funcţia estetică a spaţiilor verzi - crearea ambianţei naturale a
omului modern este o problemă deosebit de complexă, care nu se
dispersează de estetică.
Covoarele de iarbă deţin valenţe pictoriale: verdele lor pune în
valoare coloritul diferenţiat al vegetaţiei lemnoase în funcţie de sezon
(primăvara, vara, toamna) şi intensifică prin contrast cromatica veselă a
florilor.
Şi în afara localităţilor, intervenţiile în spaţiile verzi (pajişti,
peluze, gazon) urmărind diferite scopuri (ecologice, turistice, economice,
etc.), se fac nu numai cu grija protecţiei mediului ambiant, ci şi cu aceea a
ameliorării sau păstrării calităţii estetice a peisajelor transformate [66]. În
acest sens recomandăm ca refacerea spaţiului verde din jurul agropensiunilor,
144
să se facă în armonie cu „peisajul” înconjurător; spaţiul verde să fie o

continuare a celui natural iar pavajele să imite piatra, pământul, etc.
Şi, nu în ultimul rând, încântă însăşi frumuseţea ierbii, fină şi
mătăsoasă sau viguroasă şi densă, tunsă scurt sau unduind în bătaia
vântului, simplă sau smălţată cu flori.
5.2. Principii de compoziţie în funcţie de tipul de gazon

utilizat
Pentru majoritatea scopurilor există două opţiuni pe care trebuie să
le luăm în considerare atunci când ne hotărâm în legătură cu tipul de
gazon – un gazon pretenţios, ornamental, folosind iarba fină sau un gazon
util pe care se poate călca şi practica diverse jocuri sportive.
Diversele întrebuinţări fac să existe variate cerinţe faţă de iarbă şi
implicit variate specii şi soiuri cât şi o anumită tehnologie de înfiinţare şi
întreţinere a gazonului.
5.2.1. Tipuri de gazon
Gazon ornamental - când sunt bine îngrijite, gazoanele ornamentale

dau viaţă parcurilor şi grădinilor şi sunt admirate de toată lumea. Calitatea
esenţială a acestora este legată de aspectul dat de densitatea covorului
vegetal, al fineţii şi culorii foliajului [98].
Ele sunt de o culoare verde luxuriantă şi au o textură mătăsoasă.
Din păcate îngrijirea lor este dificilă şi necesită cunoştinţele unui
specialist, care să le menţină într-o formă perfectă, astfel îşi vor pierde
foarte repede aspectul lucios.
Jane Courtier (2000), consideră gazonul ornamental ca ,,o plantă
de grădină’’. Valoarea sa, este ea însuşi o trăsătură şi chiar una care scoate
în evidenţă restul grădinii sau al parcului. Nu este un gazon funcţional; nu
suportă să fie călcat în picioare prea mult şi categoric nu poate fi locul de
joacă pentru copii.
Aceste gazoane ornamentale necesită o serie de lucrări speciale de
amenajare şi întreţinere: tăieri repetate, fertilizări faziale, drenaj şi irigaţie.
Un gazon ornamental trebuie tuns destul de des şi la dimensiuni
mici, care lasă să se vadă orice imperfecţiunea de nivel; astfel că trebuie
pregătit solul cu foarte mare atenţie.
145
Speciile folosite în gazonul ornamental au frunze foarte subţiri,

creştere înceată şi de obicei se fixează greu.
Gazonul pentru spaţii verzi - se amenajează în general în spaţiul
public şi ca atare trebuie să suporte un trafic destul de intens. Acesta va
trebui tuns ceva mai sus pentru a masca imperfecţiunile minore, precum
zonele distruse.
Gazon de agrement - este destinat grădinilor de amatori şi unor
parcuri publice mai puţin circulate. Pentru un astfel de gazon există mai
multe exigenţe legate nu numai de calitate - acesta rămânând oricum
elementul esenţial, dar nu întotdeauna determinant. Intervin şi alte
exigenţe cauzate în principal de dorinţa proprietarului.
În general acest gazon trebuie să se instaleze uşor, iar întreţinerea
să fie comodă pentru a nu constitui un inconvenient. Cum deseori un astfel
de gazon se cultivă pe lângă casă, este evident că el se seamănă pe
suprafeţe reduse, fără a se putea modifica esenţial mediul.
Speciile şi soiurile trebuie să corespundă tipului de sol (cu
specificarea că pe suprafeţe mici solul poate fi înlocuit) şi climatului
existent. Precipitaţiile nu joacă un rol esenţial întrucât drenajul şi irigarea
sunt uşor de executat [98].
Traficul de pe aceste gazoane este destul de lejer (deseori sporadic)
iar metodele de întreţinere trebuie să fie la îndemâna tuturor.
Gazonul de sport - este destinat suprafeţelor pe care se desfăşoară
diferite activităţi sportive. Cum există foarte diferite sporturi (tenis, fotbal,
rugbi, hochei, curse hipice, golf), există evident şi o mare varietate de
gazoane.
Acestea trebuie să fie rezistente la trafic intens şi foarte intens, de
scurtă durată, urmat de perioadele de refacere, funcţie de ritmul de jocuri,
respectiv revenirea pe teren.
Un tip special de astfel de gazon care se consideră a fi şi cel mai
elevat este „verdele de golf”. Acest gazon este de cea mai înaltă calitate,
şi, după cum îi spune şi numele este cel care acoperă terenurile de golf.
În România se găsesc, la ora actuală, opt terenuri de golf, deşi
suntem departe de țările membre ale Uniunii Europene din punct de
vedere al investițiilor în domeniu. Cel mai mare teren de golf din ţară se
află în localitatea Teleac de lângă Alba Iulia.
Ameliorarea a creat soiuri speciale din diverse specii pentru a
alcătui un amestec ideal, în funcţie de zona din teren, iar tehnologia a găsit
metode de prelucrare minuţioasă, grădinărească a terenului.
146
Un alt tip este gazonul de fixare sau de taluz. Deşi poartă numele
de gazon acestea sunt de fapt, înierbări. În alcătuirea amestecurilor intră şi
forme mai rustice şi uneori şi leguminoase. Astfel de amestecuri sunt
folosite pentru borduri, taluzul autostrăzilor sau uneori chiar pe pistele de
schi. Întreţinerea este limitată şi necesită ori o mecanizare costisitoare
(taluzul autostrăzilor), ori o întreţinere manuală şi mai costisitoare [98].
Gazoanele speciale sunt tipuri de gazon ce nu intră în categoriile
amintite, datorită în special, condiţiilor staţionare specifice. Astfel de
gazoane sunt: gazonul pentru terenuri umbrite, gazonul pentru terenuri
sărăturate, gazonul pentru terenuri însorite, gazonul ecologic, gazonul de
protecţie împotriva eroziunii eoliene cât şi amestecurile pentru spaţiile
floristice ornamentale.
5.2.2. Specii şi amestecuri pentru gazon
Amestecurile folosite pentru gazon sunt în funcţie de cel puţin trei

elemente:
- tipul de gazon;
- dorinţa proprietarului;
- preţul seminţelor şi a lucrărilor de înfiinţare.
Folosirea unei singure specii în general nu este uzitată, cel mai
adesea folosindu-se amestecuri de specii, sau soiuri, asociindu-se două sau
mai multe graminee cu caracteristici complementare.Dar, în general,
trebuie să cultivăm amestecuri, după cum arată Laure Gry (1993),
deoarece fiecare specie şi varietate posedă însuşiri bine precizate, evidente
calităţi şi defecte.
Cum caracteristicile de mediu sunt variabile (climă, sol, trafic)
fiecare specie găseşte condiţii favorabile într-o microzonă, ceea ce face ca
întreg covorul să formeze o ţelină relativ uniformă.
Mai mult, fiecare specie poate compensa altă specie deficitară.
Astfel dacă una din specii este sensibilă la călcare, în perioada unui trafic
mai intens, altă specie o poate compensa.
O anumită sensibilitate la boli, sau lipsa apei poate fi compensată
de o specie mai rezistentă la boli respectiv la secetă.
Aceasta face ca aspectul gazonului, în cazul amestecurilor, să
rămână cel puţin acceptabil, dacă nu frumos, în tot timpul anului.
Într-un amestec de gazon nu trebuie să avem prea multe specii
întrucât aceasta implică dificultăţi la instalare cât şi la exteriorizarea
caracterelor. De aceea se apreciază că un amestec trebuie să cuprindă 2 - 5
147
specii (sau soiuri).

Atunci când se aleg speciile sau soiurile ce intră în componenţa
unui amestec trebuie să se facă în funcţie de obiectivele dorite (aspect
estetic, rezistenţa la trafic, uşurinţa de întreţinere).
Gramineea ideală pentru gazon, care să întrunească toate cerinţele,
nu există, şi atunci, în alcătuirea oricărui amestec trebuie respectate trei
principii fundamentale:
1. fiecare graminee are caracteristici proprii referitor la aspectul
decorativ al covorului vegetal şi al rezistenţei la trafic (călcare).
Existenţa a mai multor specii fac ca defectele unor specii (soiuri)
să fie compensate de calităţile altor specii (soiuri);
2. proporţia fiecărei specii, în amestec, trebuie să fie în funcţie de
talia plantei, capacitatea de concurenţă (inclusiv viteza de
instalare) şi agresivitatea faţă de alte specii;
3. amestecurile trebuie să fie foarte diversificate funcţie de scop
(decor, sport, agrement), ca atare oferta de specii, de soiuri şi
amestecuri trebuie să fie vastă (diversă).
Ţinând cont de aceste principii este limpede că alegerea speciilor

trebuie făcută atent şi nu lăsată pe seama hazardului. Trebuie să se studieze
atent avantajele, inconvenienţele, capacitatea de concurenţă, agresivitatea
fiecărei specii.
În ţara noastră oferta de sămânţă autohtonă este neglijabilă,
producerea de sămânţă pentru gazon fiind sporadică.
Sămânţa pentru gazon se procură în general de la firmele care o
importă de la producătorii din străinătate, şi în consecinţă nu se cunoaşte
modul de comportare a acestor soiuri şi specii în condiţiile specifice din
diferitele zone ale ţării.
În general firmele livrează sămânţa pentru un anumit tip de gazon
cu amestecul gata făcut. Specialiştii firmei fixează proporţia dintre specii
funcţie de tipul de gazon solicitat: soare, umbră, sport, trafic intens sau o
combinaţie între ele.
În figura 5.1 se prezintă amestecul pentru gazon pentru sport şi
soare (Sport et soleil), compus din 30% Lolium perenne – soiul Concerta
şi 70% Festuca arundinacea soiul Rygley, comparativ cu soiul Amalia de
Festuca arundinacea (în proporţie de 100%).
148
Fig. 5.1. Festuca arundinacea în amestec şi în cultură pură

Dacă dorim un gazon de fineţe, pentru zonele cu umbră, în amestec

trebuie să domine specia Festuca rubra care are şi o perenitate lungă (8 -
10 ani). În condiţiile de la Timişoara o comportare bună a avut-o amestecul
Trianon, compus din 40% - Lolium perenne - soiul Repell, 30% - Festuca
rubra tricophylla şi 30% - Festuca rubra commutata - soiul Aida (fig.5.2).
În primii patru ani în amestec domină specia Lolium perenne, după care
aceasta dispare.
Fig. 5.2. Amestecul Trianon în diverse faze de vegetaţie (Foto: Luminiţa Cojocariu)
149
5.3. Lucrări de instalare a gazonului

Pentru instalarea unui gazon de bună calitate, fiecare verigă
tehnologică îşi are rolul său, începând cu alegerea terenului, continuând cu
pregătirea lui, semănatul, fertilizarea, combaterea bolilor, buruienilor şi a
daunãtorilor, irigarea şi terminând cu o operaţie importantă, tunsul
gazonului.
După cum recomandă Moisuc A şi colab. (2001), operaţiunile care
se execută în vederea instalării unui gazon sunt:
- stabilirea locului de amplasare a gazonului;
- distrugerea vegetaţiei existente;
- curăţirea terenului;
- drenarea excesului de umiditate;
- fertilizarea de bază şi eventual aplicarea amendamentelor;
- pregătirea terenului;
- nivelarea;
- semănatul.
5.3.1. Stabilirea locului de amplasare a gazonului
Stabilirea locului de amplasare a gazonului este opţiunea edilului, a

proprietarului, a arhitectului.
O problemă legată de amplasare este şi cea privitoare la grosimea
stratului de sol.
Deşi marea masă a rădăcinilor gramineelor se situează pe adâncimea
de 10 - 15 cm în sol, Chevallie şi colab. (1977) au demonstrat că un gazon
ce dispune de 30 cm substrat va avea un aspect mult mai atractiv decât
unul care are un substrat doar de 15 cm.
Acest lucru este legat şi de faptul că, cu cât stratul de sol este mai
subţire, cu atât cantitatea de apă disponibilă plantelor este mai mică. În
astfel de cazuri irigării îi revine un rol esenţial.
Distrugerea vegetaţiei
Distrugerea vegetaţiei existente este o problemă ce uneori poate
deveni dificilă, şi aceasta depinzând de locul unde se amplasează gazonul,
respectiv de vegetaţia care a existat înainte (iarbă, buruieni, pârloagă,
tufăriş, etc.) [98].
P.H. Dernoeden şi A.S. Nash (1982) sunt de părere că, înainte de
instalarea gazonului, este de dorit efectuarea unei erbicidări totale, cu
150
produse pe bază de glyphosat (Roundup sau Gramoxone 5 - 7 l/ha), care

permit eliminarea posibilităţilor de infestare cu specii prezente în sol, sau
pentru care nu s-au descoperit, încă, erbicide selective.
Erbicidarea preemergentă controlează eficient şi speciile de
dicotiledonate perene, cu toate că ele pot fi combătute cu erbicide selective
şi după instalarea gazonului.
L.B. Mccarty (1995) apreciază că, prin combaterea buruienilor, se
favorizeaza buna dezvoltarea a gazonului, fàcându-l competitiv in lupta
pentru ocuparea spaţiului nutriţional.
5.3.2. Curăţirea terenului
Curăţirea terenului aceasta înseamnă îndepărtarea resturilor vegetale

lemnoase, a pietrelor sau a oricăror corpuri dure care există şi care
împiedică întreţinerea corespunzătoare (tunsul) a gazonului [98].
J. Coutier (2002) menţionează o lucrare importantă, aceea de
înlăturare a copacilor şi tufelor mari prin smulgerea cioturilor şi
rădăcinilor fără să mai rămână resturi în sol, pentru a nu favoriza încolţirea
şi creşterea ciupercilor, iar mai apoi putând să apară pante şi scobituri în
brazdele de iarbă.
5.3.3. Drenarea excesului de umiditate
Drenarea excesului de umiditate nu se impune dacă terenul are o

pantă de scurgere de 2% sau dacă solul este permeabil. În cazul în care nu
se îndeplinesc aceste condiţii se vor monta drenuri la adâncimea de 30 - 50
cm, iar distanţa dintre două linii de drenaj va fi de 3 - 6 m în funcţie de
umiditatea solului.
Surplusul de apă este colectat de un dren cu diametru superior
plasat perpendicular în partea cea mai joasă a terenului.
5.3.4. Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor
Cerinţele fată de elementele nutritive diferă în funcţie de speciile

care intră în compoziţia gazonului.
Aplicarea lor trebuie să survină unei analize complete a solului,
pentru a se evita erorile de dozaj ce atrag dupa ele costuri nerentabile şi
poluarea solului [115].
151
R.J. Hull (1995) este de părere că atunci când reacţia solului depăşeşte
limita de adaptabilitate a speciilor sunt recomandate amendamentele
calcaroase dacă solul este acid (5 – 6 kg/10 m2) şi fosfogipsul în cantitate de 8
- 10 kg/10 m2, daca solul este sărăturat.
Azotul este elementul cheie în dezvoltarea plantelor din gazon.
Este responsabil de creşterea vegetativă şi culoare. Suplimentele constante
sunt esenţiale pentru o densitate bună a frunzelor şi o dezvoltare
satisfăcătoare a rădăcinilor sub gazon. Dacă solul este slab aprovizionat cu
azot, plantele din gazon, suferă. Pe de altă parte excesul de azot face ca
plantele să fie prea suculente, să aibă o creştere forţată, plantele fiind
expuse la secetă, frig, atacul de boli şi dăunători.
Fosforul măreşte rezistenţa la călcare a gazonului. Acolo unde în
gazon se află şi trifoi aplicarea fosforului trebuie să fie limitată.
Semne ale carenţei: frunzele devin de o culoare verde – închisă,
apoi purpurie (de la pigmenţii antociani roşii) pe timp rece. Frunzele au
tendinţa de a se spirala, iar gazonul este slăbit şi creşte încet. Diferitele
specii ierboase răspund uşor şi diferit la deficienţele de fosfor.
Potasiul ajută în producerea energiei şi a componentelelor
structurale ale plantei şi creşte vigoarea şi rezistenţa la boli a plantelor.
Ajută la formarea plantelor puternice, tulpini tari şi reduce culcarea la
pământ. Carenţa în potasiu a fost asociată cu condiţiile grele ce le
întâmpină gazonul în iarnă. Are rol în rezistenţa la bolile patogene.
Pentru o creştere normală a gazonului, proporţia dintre potasiu –
azot trebuie să fie de 1:2.
Simptomele carenţei: pot fi obsevate pe frunzele bătrâne de pe
margini. Aceste frunze pot să cadă. La iarbă, uscarea începe de obicei de
la vârful frunzei şi merge spre bază, lăsând nervura principală verde.
Moisuc A şi colab. (2001) sugerează pentru fertilizarea terenurilor
gazonate situate pe suprafeţele mici din jurul locuinţei, aplicarea mraniţei
în cantitate de 4 - 5 kg/m2, 3 kg/100 m2 superfosfat şi 2 - 4 kg/100 m2 sare
potasică pentru a se asigura un suport nutriţional adecvat.
5.3.5. Pregătirea terenului
Pregătirea terenului se efectuează pe o adâncime cuprinsă între 12 - 20

cm ceea ce facilitează şi încorporarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor.
În funcţie de suprafaţa ce trebuie prelucrată se pot folosi freze
rotative, motocultoare sau unelte simple de grădinărit.
152
Dacă dorim să amenajăm un gazon ornamental pe lângă casă şi nu

dispunem de utilaje corespunzătoare (motofreze sau alte utilaje de
grădinărie) ar trebui să procedăm în felul următor:
- după curăţirea terenului şi nivelarea primară se împrăştie mraniţa,
calculându-se 4 - 5 kg/m2 şi superfosfat 3 kg/100 m2 şi sare
potasică 2 kg/100 m2 cu o împrăştiere cât mai uniformă [98];
- se sapă (cu hârleţul) toamna, când umiditatea este optimă la 22 - 25
cm cât mai uniform şi cu o bună încorporare a îngrăşămintelor.
Este bine să se şi mărunţească bulgării pentru ca în primăvară să nu
se creeze denivelări;
- primăvara, imediat ce se poate intra pe teren se mai administrează
1 kg/m2 mraniţă şi / sau 2 - 3 kg/100 m2 de azotat de amoniu.
Se greblează foarte atent pentru a se şi nivela perfect terenul,
(bulgării au fost distruşi în timpul iernii de îngheţurile şi dezgheţurile
repetate solul fiind practic foarte bine mărunţit).
După aceasta terenul se tasează prin tăvălugire.
În urma acestei operaţii terenul trebuie să fie perfect nivelat.
În caz că există denivelări aceste se îndreaptă cu grebla şi se
tasează din nou [98].
5.3.6. Nivelarea
Se realizează astfel încât să nu rămână denivelări. Pe suprafeţe mai

mici nivelarea se poate realiza după ochi cu ajutorul unei greble, iar pe
suprafeţe mai mari şi pentru un gazon pretenţios trebuie folosiţi ţăruşi de
nivelare pentru a obţine o suprafaţă perfect netedă. Orice denivelare a
suprafeţei este mult mai greu de corectat odată ce gazonul s-a fixat.
Pentru suprafeţe mari se pot folosi: scraperul cu cutie care poate
executa nivelări, umpleri sau afânări în cazul terenurile mai tari; graderul
nivelează pământul prin intermediul lamei hidraulice care poate fi
poziţionată în orice direcţie.
În condiţiile gazonării unui teren situat în jurul locuinţei şi care nu
depăşeşte câteva zeci de m2, se foloseşte grebla şi/sau un tăvălug uşor [93]
5.3.7. Semănatul gazonului
Epoca de semănat trebuie să se facă în condiţiile climatului

atlantic şi mediteranean, primăvara şi toamna când umiditatea şi temperatura
sunt optime creşterii ierbii.
153
Odată ce germinarea seminţei a început, trebuie să continue fără a

fi întreruptă, de aceea cel mai bine este să se înfiinţeze gazonul primăvara
(martie, aprilie, mai şi sfârşitul verii septembrie).
În aceste condiţii gazonul poate să răsară într-o săptămână.
Se recomandă semănatul în primăvară deoarece zilele sunt mai
lungi şi insolaţia este mai mare, iar răsărirea se poate încheia înainte de
apariţia zilelor caniculare; însă dezavantajul semănatului în această
perioadă este dat de agresivitatea buruienilor care intră în competiţie cu
tinere plante şi riscă să compromită o instalare bună a gazonului.
O peluză semănată în toamnă are şansa de a se instala mai bine
datorită faptului că solul este încă suficient de cald, majoritatea buruienilor
sunt mai puţin agresive, nopţile sunt mai reci şi umiditatea caracteristică
acestui sezon facilitează o germinare rapidă şi continuă. Singurul dezavantaj
este însă acela că, instalarea timpurie a îngheţurilor riscă să afecteze
tinerele plantule, insuficient înrădăcinate pentru a rezista la ger.
Peluzele din spaţiile peisagere plantate cu arbori nu pot fi semănate
toamna din cauza căderii fiziologice a frunzelor, care împiedică o răsărire
normală [40].
Semănatul gazonului se poate face oricând şi în perioada de vară,
cu condiţia să existe umiditate suficientă. Acest sistem prezintă însă
dezavantajul că seminţele de buruieni din sol, concură în ceea ce priveşte
germinaţia şi pot distruge gazonul înainte de semănat.
Se poate opta pentru folosirea brazdelor de iarbă în amenajarea
unui gazon. Avantajul acestei metode este că se asigură un gazon rapid –
de obicei se plantează într-o singură zi. De asemenea poate fi călcat uşor,
aproape imediat.
Brazdele proaspăt aşezate sunt mult mai puţin vulnerabile la
dăunători, boli şi distrugeri, decât iarba încolţită şi de obicei, rădăcina lor
se fixează rapid în pământ [33].
În acest caz solul nu trebuie să fie foarte bine prelucrat.
Calitatea gazonului va fi diferită în funcţie de tipul brazdelor.
Cele mai uşor de obţinut sunt brazdele de pajişti care pot fi luate de
la ferme. Ele însă pot să conţină un număr mare de buruieni cu frunze late.
Pentru un gazon de calitate, format din brazde de iarbă, se va opta
pentru brazde special semănate pentru gazon. Dezavantajul acestei metode
este însă costul foarte ridicat al brazdelor de iarbă, la care se mai adaugă
cheltuielile de depozitare, transport şi montare.
154
Cea mai bună perioadă pentru transplantarea brazdelor de iarbă

este primăvara şi toamna, dar se poate şi vara în condiţiile în care
dispunem de un sistem de irigaţie performant.
Cantitatea de sămânţă recomandată la înfiinţarea unui gazon este
diferită, fiind şi masa a 1000 de boabe a speciilor utilizate.
Conform datelor de specialitate, cantităţile de seminţe pentru
înfiinţarea unui gazon, pot varia între 5 g şi 50 g la m2.
O cantitate foarte mică (4 - 5 g/m2) se utilizează pentru terenurile
de golf semănate cu varietăţi ale speciei Agrostis stolonifera (pentru că are
un număr mare de seminţe într-un gram).
În general se optează pentru o acoperire densă, un semănat prea rar
ducând la întârzierea instalării peluzei sau poate favoriza îmburuienarea.
Pentru suprafeţe mari de gazon (parcuri, terenuri de sport)
semănatul se face cu maşini de semănat.
Pe suprafeţe mici (grădini particulare, pensiuni, instituţii publice,
etc.) semănatul se execută manual.
Semănatul se efectuează într-o zi fără vânt, pentru a nu împrăştia
seminţele. Pentru semănat terenul se delimitează în benzi cu ajutorul unor
sfori şi se seamănă prin împrăştiere, odată în lungime şi apoi în lăţimea
parcelei.
Pe suprafeţe mici se împarte terenul în pătrate de 1 m2, semănând
fiecare porţiune în parte, asigurându-se astfel o distribuţie uniformă a
seminţelor. După semănat, se greblează uşor, se tăvălugeşte şi se udă.
În figura 5.3 se prezintă parcurgerea principalelor etape în instalarea
gazonului.
Fig. 5.3. Etapele instalării unui gazon (Foto: Luminiţa Cojocariu)
155
Plantarea brazdelor de iarbă. Înainte de aducerea brazdelor,

terenul trebuie să fie deja prelucrat corespunzător, chiar umezit
Brazdele de iarbă au în general dimensiuni standard (30,5 cm x
91,0 cm). Ele se transportă rulate în sul (fig. 5.4).
a b
Fig. 5.4. Gazon rulou ([113], [158])
Înainte de plantat, terenul se delimitează cu ţăruşi, după care se

înfăşoară o frânghie. Se aşează primul şir de brazde lângă o margine
dreaptă. Atunci când se pune brazda, una pe lângă cealaltă, între ele
trebuie lăsat un mic spaţiu, pentru că brazda după călcare se lărgeşte.
Tasarea se face prin presare, stând pe o scândură aşezată pe gazon.
Imediat după plantat, gazonul se udă cu o cantitate ceva mai mare de apă
care să pătrundă în brazdă.
5.4. Lucrări de întreţinere

Gazonul are nevoie de o îngrijire specială în primele luni după
semănat.
Umezeala suficientă este elementul esenţial în promovarea unei
bune creşteri a rădăcinilor şi previne uscarea brazdelor de iarbă.
După instalarea gazonului se execută următoarele lucrări:
- irigarea;
- tăierea gazonului;
- fertilizarea;
- combaterea buruienilor;
- controlul bolilor şi dăunătorilor.
156
5.4.1. Irigarea gazonului
Seminţele de iarbă au nevoie de una până la trei săptămâni pentru a

răsări, în funcţie de anotimp, gradul de umezeală şi umiditatea solului.
Speciile de graminee perene, folosite pentru înfiinţarea gazonului au
cerinţe diferite pentru apă şi rezistenţă diferită faţă de secetă.
Pentru a se menţine satisfăcătoare creşterea plantelor, solul trebuie
să fie umed în zona rădăcinilor tot timpul.
Dacă persistă uscăciunea solului, culoarea gazonului se schimbă
uşor în albăstrui şi apoi în condiţii de uscăciune devine maronie. Din acest
moment gazonul începe să sufere.
Semănăturile noi sunt superficial înrădăcinate şi au nevoie de udări
uşoare şi frecvente.
Gazoanele stabilizate trebuie irigate mai puţin şi cu apă suficientă
pentru a ajunge în zona rădăcinilor pe o adâncime de 15 - 20 cm.
Gazonul trebuie udat atunci când acesta are nevoie, ora din zi fiind
diferită. Se recomandă ca irigare să se efectueze seara sau dimineaţa
devreme.
Recomandăm un sistem computerizat pentru irigarea gazonului,
indiferent că este vorba de o suprafaţă mare sau mică de teren (fig. 5.5).
Acesta se face înainte de instalarea gazonului şi constă dintr-o reţea de
conducte încorporate în sol la 70 cm adâncime să nu îngheţe iarna apa.
Duzele de udare se montează şi se reglează astfel încât aripile de ploaie să
acopere întreaga suprafaţă de teren.
Un computer, prevăzut cu senzor de ploaie, ne oferă posibilitatea
să reglăm cantitatea de apă, numărul şi durata udărilor.
Fig. 5.5. Irigarea gazonului [140]

157
După instalarea gazonului şi în anii următori irigarea se face în

funcţie de sezon.
În România, în anumiţi ani, devine obligatorie irigarea gazonului
începând cu luna aprilie, când temperaturile depăşesc 180C. Astfel în luna
aprilie şi până la mijlocul lunii recomandăm udarea gazonului seara sau
dimineaţa, cca 10 – 15 minute pe zi. În perioada verii (lunile iunie, iulie,
august), când ziua temperaturile sunt foarte ridicate, gazonul se udă cca 10
- 15 minute seara (ora 21 – 22 pm) şi dimineaţa (ora 6 – 7 am). În toamnă,
în luna septembrie se face o singură udare pe zi (10 minute), urmând ca
până la mijlocul lunii octombrie să se facă o udare la 2 – 3 zile.
În timpul iernii iarba din gazon beneficiază de apa provenită din
precipitaţii şi zăpadă.
În anumite situaţii, pe suprafeţe mici, se poate folosi şi un sistem
de irigaţii de suprafaţă care constă în utilizarea unui dispozitiv de irigat ce
se schimbă pe măsură ce suprafaţa a fost udată (fig.5.6, fig. 5.7). Aceste
sisteme prezintă dezavantajul că, nu poate fi reglat timpul şi norma de apă
şi în plus trebuie manevrat de către un om.
Fig. 5.6. Sistem de irigat de suprafaţa – V1 (Foto: Luminiţa Cojocariu)

158
Fig. 5.7. Sistem de irigat de suprafaţa V2 (Foto: Luminiţa Cojocariu)
5.4.2. Tăierea gazonului
Principalul obiectiv al cosirii este să se menţină iarba egală şi

atractivă. Un gazon proaspăt cosit este atractiv, chiar dacă e tăiat lung sau
scurt. Uniformitatea este foarte importantă. Pe terenurile pentru atletism şi
gazonul pentru sport, principalul obiectiv al tăieri este să aibă înăţimea
adecvată pentru joc. Unele tipuri de gazon au tendinţa de a forma denivelări.
Acest aspect afectează uniformitatea gazonului ce trebuie cosit. Un astfel
de gazon este cel format din Cynodon dactylon.
Prima tăiere a gazonului se execută când plantele au 10 cm
înălţime şi este denumită şi coasa de uniformizare.
Resturile care provin în urma tăierii se vor îndepărta de pe teren.
Este foarte important să nu se îndepărteze mai mult de 30 - 40%
din frunze la o tăiere.
O altă problemă este cea a frecvenţei de tăiere. Astfel, tăierile
frecvente şi periodice sunt esenţiale pentru un gazon bun.
Cu cât un gazon este tăiat mai scurt, cu atât trebuie tăiat mai scurt
următoarea dată, pentru a evita arderea (îngălbenirea) lui.
Frecvenţa de tăiere depinde de viteza de creştere a speciilor din
gazon, de condiţiile de mediu (temperatură, fertilizare, irigare), înălţimea
de tăiere şi modul de utilizare al gazonului [111].
5.4.3. Fertilizarea gazonului
O primă fertilizare se aplică gazonului imediat ce primele plante au

răsărit (10 g azotat/m2), urmată de o irigare.
Având în vedere că frecvenţa cosirilor este mai mare în lunile de
primăvară se recomandă ca şi fertilizările să fie mai dese. Astfel, în lunile
159
de creştere intensă a ierbii, acolo unde se irigă corespunzător, fertilizarea

se face la 2 – 3 săptămâni. Împrăştierea uniformă a îngrăşămintelor la
suprafaţa solului este obligatorie şi se face cu maşini uşoare de împrăştiat
îngrăşăminte sau manual. Prin împrăştierea manuală însă, există riscul de
a nimeri o cantitate mai mare pe anumite zone ceea ce ar conduce la
compromiterea gazonului (fig. 5.8).
Substanţele fertilizante pentru gazon se găsesc sub formă de
granule sau praf. În ambele cazuri se vor respecta dozele recomandate.
Fig. 5.8. Aspect mozaicat al gazonului în urma fertilizării (Foto: Luminiţa Cojocariu)
5.4.4. Controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
Buruienile strică aspectul gazonului dacă nu sunt controlate. O

parte din acestea sunt distruse prin erbicidare odată cu pregătirea terenului.
O altă parte, apărute din rezerva de seminţe din sol vor fi distruse
prin plivit şi cosit. În cazul în care aceste măsuri nu sunt suficiente se trece
la combaterea chimică.
Erbicidele sunt adesea combinate cu fertilizatorii, substanţele
nutritive întărind plantele în lupta cu buruienile.
Erbicidele pot fi aplicate la începutul toamnei, dar şi în primăvară,
însă în acest caz trebuie aplicate singure.
Bolile în gazon pot fi prevenite prin respectarea următoarelor
măsuri:
- folosind varietăţi rezistente;
- printr-o fertilizare corespunzătoare;
160
- irigare corespunzătoare;
- respectarea înălţimii şi frecvenţei de recoltare;
- înlăturarea tuturor materialelor depuse pe gazon (paie, frunze);
- afânarea solului.
Dacă toate aceste verigi tehnologice au fost respectate vom avea un
gazon de calitate.
Cazurile speciale se tratează diferit. Un caz special ar fi atunci
când avem animale de companie. În cazul în care avem câini, alegem un
amestec de gazon rezistent la călcare şi în plus de lucrările amintite
anterior, complectăm golurile ce pot să apară (ori de câte ori este necesar)
cu un amestec de seminţe păstrat de la înfiinţarea gazonului.
Şi gazonul şi câinii sunt un lux şi ca atare ne vom aştepta la lucrări
suplimentare ivite pe parcurs. Cu toate acestea şi în această situaţie putem
avea un gazon de calitate (fig. 5.9).
Fig. 5.9. Gazon de sport pentru animale (Foto: Luminiţa Cojocariu)
161
CAPITOLUL VI
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A PAJIŞTILOR

SEMĂNATE
Pajiştile permanente degradate, la care măsurile de îmbunătăţire de
suprafaţă nu dau rezultate, impun o schimbare totală a vegetaţiei şi deci de
înfiinţare în locul lor a unor pajişti temporare. În acelaşi timp pajiştile
temporare pot fi înfiinţate şi în teren arabil.
NECESITATEA ÎNFIINŢĂRII PAJIŞTILOR SEMĂNATE
Pentru ţara noastră cu cca. 4,9 mil. ha pajişti permanente, înfiinţarea

pajiştilor temporare reprezintă una dintre cele mai eficace măsuri de
ridicare al nivelului producţiilor din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Faţă de pajiştile permanente, pajiştile temporare prezintă câteva
însuşiri care le fac superioare acestora şi anume [70]:
- producţia pajiştilor temporare este mult mai mare şi de calitate mai
bună, cunoscut fiind faptul că noul covor vegetal este alcătuit din
cele mai valoroase specii furajere;
- producţia anuală este mai uniform repartizată în decursul perioadei
de vegetaţie;
- posibilitatea folosirii intensive ca o consecinţă a răspunsului
favorabil la irigare şi fertilizare;
- ameliorarea mai pregnantă a însuşirilor solului.
Toate acestea dovedesc utilitatea pajiştilor temporare şi necesitatea
înfiinţării lor acolo unde prin aceste măsuri producţia sporeşte considerabil
şi desigur numai acolo unde măsurile radicale sunt posibil de a se aplica.
Progrese considerabile în acest domeniu se realizează în ultimul
secol, sub forma a numeroase publicaţii demonstrând avantajele culturilor
amestecurilor de ierburi perene ([97], [99], [81]).
Rezultatele obţinute de cercetarea ştiinţifică din acest domeniu sunt
prezentate la Congresele Federaţiei Europene a Pajiştilor care se ţin la
anumite intervale de timp, în diverse oraşe ale Europei.
Din sinteza acestor rezultate se desprinde faptul că superioritatea
pajiştilor semănate faţă de cele permanente, de cele mai multe ori evidentă,
depinde de condiţiile naturale şi economice concrete.
162
Productivitatea pajiştilor semănate este determinată de precipitaţii,

de altitudine şi de sistemul de gospodărie.
În condiţii pedoclimatice asemănătoare pajiştile temporare au
realizat în medie pe primii doi ani de folosinţă, o producţie de 30% mai
mare decât cea a pajiştilor permanente [122].
6.1. Tehnologia înfiinţării unor pajişti semănate

(temporare) în locul unor pajişti permanente degradate
Dacă în zonele de câmpie şi de deal pajiştile semănate dau rezultate

foarte bune nu acelaşi lucru se poate spune despre zona de munte. Puia şi
colab., (1984), referitor la oportunitatea şi eficienţa înfiinţării de pajişti
semănate în zona montană arată că productivitatea acestora, în acelaşi
sistem de fertilizare, ca şi pajiştea permanentă de Agrostis tenuis şi
Festuca rubra, nu este mult diferită şi recomandă ca în munţi, datorită
dificultăţilor de lucru, înfiinţarea de pajişti semănate să se facă numai pe
terenuri cu o vegetaţie naturală degradată.
Înfiinţarea pajiştilor temporare de pe dealuri şi munţi înalţi trebuie
făcută cu mare atenţie întrucât pot surveni unele dificultăţi legate de
precipitaţii abundente, torenţiale, care spală solul, de vânturile puternice
care provoacă eroziuni, de solurile superficiale care necesită a fi lucrate cu
mare atenţie, pentru a nu scoate roca mamă la suprafaţă, de lipsa în mare
măsură a unui material biologic suficient de bine adaptat.
Tabelul 6.1.
Influenţa amestecului de ierburi şi a pantei asupra producţiei de SU obţinută pe
o pajişte semănată pe terenuri în pantă [122]
Amestecul de ierburi Panta Producţia Diferenţa Semnificaţie
t/ha %
a1- pajişti permanente 0-15 1,58 100 Mt
15-25 1,32 100 Mt
25-40 1,06 100 Mt
peste 40
a2 – Bromus inermis 50% 0-15 6,20 392 4,62 xxx
Onobrychis viciifolia 50% 15-25 5,64 427 4,32 xxx
25-40 4,68 442 3,62 xxx
peste 40 3,32 503 2,66 xxx
a3 – Festuca pratensis 20% 0-15 5,10 323 3,52 xxx
Poa pratensis 20% 15-25 4,37 331 3,05 xxx
Lotus corniculatus 25% 25-40 3,19 301 2,13 xxx
Trifolium repens 35% peste 40 3,03 459 2,37 xxx
a4 - Bromus inermis 10% 0-15 4,72 299 3,14 xxx
Dactylis glomerata 10%
Festuca arundinacea 10%
Poa pratensis 15-25 3,73 283 2,41 xxx
Medicago sativa 15%
Onobrychis viciifolia 15% 25-40 3,61 341 2,55 xxx
Trifolium repens 15%
Lotus corniculatus 15% peste 40 3,20 485 2,54 xxx
163
Pajiştile permanente din România sunt situate în mare parte pe

terenuri în pantă supuse eroziunii. Havreliuc, 1992, citat de [122],
recomandă înfiinţarea de pajişti temporare (după aplicarea de măsuri
antierozionale) pe aceste terenuri cu rezultate excelente (tabelul 6.1).
Foarte important la înfiinţarea unei pajişti temporare este să se ţină
cont de condiţiile concrete din fiecare zonă, de înzestrarea materială,
corelând investiţiile cu eficienţa economică.
6.1.1. Alegerea şi pregătirea terenului
Alegerea terenului. Pajiştile temporare (semănate) se înfiinţează

în locul pajiştilor permanente degradate, pe care lucrările de suprafaţă nu
au dat rezultate. Îmbunătăţirea radicală a pajiştilor este o lucrare mai
costisitoare decât îmbunătăţirea de suprafaţă.
Pe lângă o serie de lucrări pregătitoare (defrişare, nivelare, drenare)
sunt necesare lucrările propriu-zise de înfiinţare (desţelenirea, fertilizarea,
procurarea seminţelor, semănatul, etc.). De aceea se impune ca îmbunătăţirea
radicală să se facă pe baza unui studiu întocmit în acest sens, din care să
rezulte justificarea lucrării printr-o eficienţă economică cât mai ridicată.
Avându-se în vedere această lucrare, se recomandă desţelenirea
pajiştilor naturale degradate numai dacă se încadrează în următoarele
categorii:
- producţii mici din punct de vedere cantitativ şi calitativ;
- o ţelină îmbătrânită în care domină în mare măsură plante
neconsumate de animale;
- proporţie ridicată (25 - 30%) de muşuroaie şi vegetaţie lemnoasă;
- vegetaţie foarte rară care permite declanşarea procesului de eroziune;
- terenuri pe care s-a dezvoltat, în masă, o plantă nevaloroasă
(ştevie, pipirig, ferigă, etc.);
- terenuri relativ plane cu uşoare denivelări, care prin nivelare se
pretează la o exploatare intensivă.
În oricare din aceste condiţii solul trebuie să fie suficient de
profund, panta să nu depăşească 150, pânza de apă freatică să fie sub 0,5
m. Pe pajiştile umede (cunoscute uşor după vegetaţia caracteristică)
înainte de desţelenire trebuiesc făcute lucrări de desecare.
Pregătirea terenului comportă o serie de lucrări diferenţiate în
funcţie de condiţiile concrete din zona respectivă, de pantă, de stratul de
ţelină, de vegetaţia existentă. În acest sens se disting mai multe tehnologii:
a. cu mobilizarea totală a stratului de sol;
164
b. cu mobilizarea parţială a stratului de sol;

c. fără mobilizarea solului.
a. Tehnologii de pregătire a terenului cu mobilizarea totală a
stratului de sol.
În acest caz, pregătirea terenului presupune în primul rând
distrugerea stratului ierbos existent prin două discuiri perpendiculare.
După discuire se efectuează o arătură de 20 - 25 cm cu întoarcerea
completă a brazdei. Evident că dacă se aplică îngrăşăminte minerale sau
organice greu solubile sau amendamente, împrăştierea lor precede aceste
lucrări.
După arătură se recomandă executarea a încă 2 - 3 discuiri pentru
mărunţirea pământului şi favorizarea uscării şi descompunerii plantelor
din fosta ţelină.
Desţelenirea prin arătură nu se recomandă pe terenurile inundabile,
pe terenuri excesiv de umede sau uscate sau pe terenurile periclitate de
eroziune.
Tot o mobilizare totală a solului este şi lucrarea cu freza care se
recomandă acolo unde solul este superficial fără ca roca mamă să fie la
suprafaţă. Adâncimea de lucru este de 10 - 12 cm. Prin lucrare cu freza se
asigură o foarte bună fărâmiţare a solului. Metoda prezintă neajunsul că
randamentul de lucru este mic [97].
Pentru ca această lucrare să fie reuşită este indicată folosirea în
prealabil a unui erbicid (Gramaxone) pentru distrugerea covorului vegetal.
b. Tehnologia de pregătire a terenului cu mobilizarea parţială a
solului
Dacă panta depăşeşte 170, atunci se execută o mobilizare parţială a
solului primăvara devreme cu ajutorul grapei cu colţi reglabili, precedată
de asemenea de o erbicidare.
c. Tehnologia de pregătire fără mobilizarea solului
În anumite situaţii în care orografia terenului nu permite nici un fel
de lucrări de mobilizare a terenului sau când vegetaţia este foarte rară se
aplică supraînsămânţarea vechiului covor, fără nici o lucrare pregătitoare.
Cum majoritatea pajiştilor şi în special cele care trebuiesc
îmbunătăţite sunt situate pe terenuri ce nu au fost supuse unor lucrări de
îmbunătăţiri funciare, deci sunt degradate, prelucrarea terenului comportă
câteva particularităţi legate de condiţiile concrete:
- pe terenurile erodate partea inferioară a versantului se lucrează prin
arături paralel cu curba de nivel conform tehnologiilor prezentate
mai sus. Partea mijlocie a versantului cu înclinaţie mai mare se
165
discuieşte sau se lucrează cu freza, toamna sau primăvara foarte

devreme;
- versanţii lungi se lucrează pe sistemul benzilor alternative, iar
partea superioară se lucrează primăvara timpuriu cu freza.
Pe pajiştile umede, invadate de pipirig (Juncus sp.) se procedează,
în prealabil la evacuarea excesului de umiditate. Vara (de obicei după al
doilea ciclu de păşunat) se erbicidează cu Gramaxone (5 - 7 l/ha) iar după
câteva zile, când erbicidul şi-a făcut efectul se trece la pregătirea terenului
care constă în discuit, arat, nivelat şi un nou discuit pentru uniformizare.
Epoca optimă de desţelenire trebuie să fie în funcţie de condiţiile
concrete din pajiştea supusă îmbunătăţirii. Din punct de vedere biologic,
epoca optimă de desţelenire este în lunile iunie-iulie, aceasta pe de o parte,
întrucât se asigură o descompunere corespunzătoare a materiei organice,
iar pe de altă parte, întrucât buruienile şi-au consumat rezervele.
Aşa cum arată Moisuc A., 1991, pe terenurile expuse eroziunii
desţelenirea se face primăvara fiind urmată în cel mai scurt timp de semănat.
Dacă desţelenirea s-a făcut vara şi semănatul se execută primăvara,
atunci înainte de semănat terenul trebuie mobilizat. Dacă în urma
mobilizării este prea afânat se va tăvălugi înainte de semănat.
Cultura premergătoare: există două metode de înfiinţare a
pajiştilor temporare. O primă metodă este aceea de a semăna amestecul de
ierburi imediat după desţelenire. Cea de-a doua metodă constă în
înfiinţarea pajiştii temporare după o perioadă de 1 - 3 ani de la desţelenire,
şi se practică pe pajişti în care erau foarte multe buruieni sau pe care nu a
putut fi distrusă în totalitate ţelina.
6.1.2. Aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor
Spre deosebire de pajiştile naturale unde îngrăşămintele se pot

aplica numai la suprafaţa solului, în cazul înfiinţării pajiştilor temporare
există posibilitatea încorporării în sol a îngrăşămintelor/amendamentelor.
Există câteva particularităţi în aplicarea îngrăşămintelor la pajiştile
temporare, în sensul că se pot folosi doze mari de îngrăşăminte (atât
organice cât şi minerale), care să fie încorporate în sol la arătură sau la
pregătirea patului germinativ. Datorită materialului diferit care se poate
însămânţa dozele sunt diferite în funcţie de amestec.
Foarte indicate pentru pajişti sunt îngrăşămintele organice în doze
de 20 - 40 t/ha (şi chiar mai mult) care se aplică sub arătură. Pe solurile
grele aceste îngrăşăminte se resimt 4 - 5 ani în funcţie de doza aplicată.
166
Îngrăşămintele minerale sunt de asemenea foarte bine folosite pe

pajiştile semănate. Fiind plante la care se foloseşte masa vegetativă cele
mai importante îngrăşăminte minerale sunt cele cu azot.
Cantitatea de azot depinde de compoziţia floristică. La pajiştile
temporare, formate numai din graminee perene, se recomandă doze mai
mari de azot - 250 - 300 kg/ha (aplicat diferenţiat), iar în cazul amestecurilor
alcătuite din graminee şi leguminoase perene se aplică 50 - 100 kg/ha N
(de asemenea aplicat fracţionat).
Îngrăşămintele cu azot se administrează primăvara cu ocazia
lucrărilor de pregătire a patului germinativ (o parte), iar restul pe cicluri, în
cursul perioadei de vegetaţie.
Pe pajiştile temporare aplicarea singură a azotului nu este indicată,
ci împreună cu fosforul şi potasiu, numai astfel sporurile de producţie fiind
foarte mari. Fosforul şi potasiul se administrează toamna, odată cu
amendamentele şi îngrăşămintele organice. La fertilizarea de bază se
folosesc 60-80 kg P2O5 şi 60 - 80 kg K2O.
Fertilizarea complexă pe lângă sporurile mari de producţie face ca
să sporească perenitatea plantelor şi menţinerea pe întreaga durată de
exploatare a unui raport favorabil între graminee şi leguminoase [99].
O problemă deosebit de importantă este aceea a amendării, aceasta
cu toate că foarte multe din plantele din pajişti suportă aciditatea. Se
consideră că trebuie aplicate obligatoriu amendamente în cazul solurilor
acide cu un pH sub 5,5 şi un conţinut în aluminiu mobil de peste 10
mg/100 g sol. Dozele orientative sunt de 6 - 8 t/ha CaCO3 sau 4 - 6 t/ha
CaO ([7], [69]).
Efectul acestora se resimte 8 - 12 ani. În cazul în care se înfiinţează
pajişti temporare pe soluri sărăturate este obligatoriu încorporarea în sol a
fosfogipsului. Cantitatea de fosfogips ce se dă la hectar este de 10 - 12 t.
Din această cantitate jumătate se încorporează sub arătura de bază iar
cealaltă cu discul când se pregăteşte patul germinativ.
6.1.3. Materialul de semănat
Alegerea corespunzătoare a materialului de semănat este una din

cele mai importante acţiuni în reuşita pajiştilor temporare.
În alegerea materialului de semănat trebuie să se ţină seama de
foarte mulţi factori. Un prim factor este în funcţie de intensitatea de
cultură. În acest sens pentru exploatare extensivă se recomandă amestecuri
167
complexe, pentru exploatare semiintensivă amestecuri simple iar pentru

exploatare foarte intensivă culturi pure.
De foarte mare actualitate este şi varianta ecologică, în care se
merge cu un amestec alcătuit din mai multe specii, cu durată lungă de
folosire. În aceste pajişti temporare nu vom folosi îngrăşăminte minerale,
ci numai îngrăşăminte organice.
Producţiile acestor amestecuri sunt diferite, în funcţie de
intensitatea sistemului de cultură. În sisteme de cultură extensive, prin
alcătuirea unui covor vegetal de o mare diversitate, prin însămânţarea unor
amestecuri complexe, constituite din numeroase specii şi soiuri,
productivitatea poate fi mai mică. Din contră, în sisteme de cultură intensivă
a ecosistemelor de pajişti, prin nivelare, fertilizare, irigare, combaterea
buruienilor, se produce o uniformizare a habitatelor, astfel între
amestecurile simple pot să dea, de regulă, o producţie mai ridicată, decât
amestecurile complexe.
Alţi factori de care trebuie să se ţină seama sunt legaţi de: capacitatea
de adaptare; capacitatea de concurenţă; perioada de vegetaţie; potenţialul
productiv; valoarea furajeră; reacţia la îngrăşăminte; modul de folosinţă.
Din numărul foarte mare de graminee şi leguminoase aflate în flora
spontană, un număr mic de specii sunt recomandate pentru pajişti
temporare. În general gramineele au un spectru mai larg de adaptare pe
când leguminoasele au un spectru mai redus.
Moisuc A., Đukič D. (2002), susţin ideea că factorul esenţial în
menţinerea unei specii în amestecuri este capacitatea de concurenţă.
În acest sens s-a renunţat la specii foarte bine adaptate dar cu o
foarte slabă capacitate de concurenţă (Agrostis tenuis, Agrostis stolonifera,
Cynosurus cristatus) iar altele ca Lotus corniculatus, Festuca rubra se
folosesc limitat.
În funcţie de speciile care intră în amestec, există două categorii
principale de pajişti şi anume pajişti pe bază de graminee şi pajişti
alcătuite din amestecuri de graminee şi leguminoase.
Pajişti semănate - temporare pe bază de graminee
Existenţa unui variat sortiment de soiuri, a posibilităţii de a folosi
cantităţi mari de îngrăşăminte a stat la baza alcătuirii de pajişti numai din
graminee. În cultură pură, în condiţiile folosirii de cantităţi masive de
îngrăşăminte (peste 300 kg/ha N) se pot obţine producţii foarte mari [67].
În unele ţări din Europa (Franţa, Anglia) sunt suprafeţe mari cu
astfel de pajişti, care se bazează pe cultivarea unor soiuri ameliorate,
foarte productive, în condiţii de fertilizare intensivă cu azot şi irigare.
168
În condiţiile ţării noastre astfel de pajişti se pot justifica doar acolo

unde există cantităţile cerute de îngrăşăminte, unde este nevoie de o ţelină
elastică datorită încărcăturii mari de animale, unde trebuie să existe o bună
eşalonare a producţiei în decursul perioadei de vegetaţie. Astfel de pajişti
reclamă şi existenţa posibilităţilor de irigare.
Astfel se alcătuieşte aşa numitul „conveier de pajişti” bazat pe mai
multe specii de graminee sau pe o singură specie cu soiuri diferite. Ideea
de bază este eşalonarea producţiilor, prin eşalonarea recoltării, efectuată
prin cosit sau păşunat, în faza optimă a speciei sau a soiului respectiv.
Posibilitatea acestei eşalonări este dată de precocitatea diferită a
soiurilor de graminee aflate în cultură ([133], [132]).
În ceea ce priveşte înfiinţarea unei pajişti temporare numai cu o
singură specie, dar mai multe soiuri [97], arată că există posibilitatea ca în
ţara noastră să se înfiinţeze pajişti din mai multe soiuri de golomăţ, această
specie fiind foarte mult studiată.
De exemplu, se folosesc soiurile de golomăţ care au următoarele
grade de precocitate: de Banat 43 a; Gorom 43 b; Goliat 51 b; Poiana 52 a;
Gomag 52 b; (unde prima cifră indică luna, a doua decada iar litera „a”
dacă este începutul decadei, „b” la sfârşitul ei).
Pentru diferite zone ale ţării noastre se recomandă folosirea
următoarelor specii de graminee:
- pentru zonele umede şi mai răcoroase: Dactylis glomerata, Festuca
pratensis, Festuca arundinacea;
- pentru zonele din sudul ţării: Dactylis glomerata, Bromus inermis,
Festuca arundinacea, Festuca pratensi.
Pajişti semănate - temporare alcătuite din amestecuri de graminee
şi leguminoase
Amestecurile de graminee şi leguminoase perene sunt recomandate
pentru condiţiile ţării noastre, deoarece prezintă o serie de avantaje, dintre
care amintim doar cele mai însemnate ([81], [82]): productivitatea ridicată,
conţinut sporit de proteină, nu necesită o cantitate atât de mare de
îngrăşăminte, dau un furaj echilibrat ca şi conţinut (glucide-proteine), cu o
mare palatabilitate şi care nu produce meteorizaţii, furajul se poate
însiloza, plantele cresc mai bine datorită protocooperării ce se stabileşte
între graminee şi leguminoase şi de asemenea reface mai bine decât cultura
pură structura solului. Aceste pajişti, faţă de cele numai din graminee,
prezintă şi o eficienţă economică sporită în primul rând determinată de
faptul că nu se foloseşte o cantitate aşa de mare de îngrăşăminte.
169
Din multiplele avantaje, specificate mai sus, subliniem şi faptul că

prezenţa leguminoaselor în aceste amestecuri (graminee-leguminoase),
permite o mai mare supleţe în exploatare, ele nedegradându-se atât de
repede ca şi gramineele.
Un lucru foarte important este şi faptul că speciile cultivate în
amestec sunt mult mai puţin atacate de boli şi dăunători decât speciile în
cultură pură.
În figura 6.1 se prezintă un amestec simplu, alcătuit din două specii
furajere perene. Raportul de semănat a fost de 1:1. Din figură se poate
observa diferenţa de talie dintre cele două specii, întrucât specia Lolium
perenne porneşte mult mai rapid în vegetaţie comparativ cu specia
Trifolium pratense.
Fig. 6.1. Amestec simplu cu Lolium perenne şi Trifolium pratense – Anul I de cultură
Alegerea speciilor şi a soiurilor

În alegerea speciilor şi soiurilor trebuie să se ţină cont de o serie de
elemente şi anume: particularităţile ecologice (tabelul 6.2), capacitatea de
concurenţă, talia, ritmul de dezvoltare, vivacitatea, capacitatea de otăvire,
modul de folosinţă, durate de folosinţă.
Toate acestea sunt elemente determinante şi în stabilirea proporţiei
în amestec a speciilor.
Numărul de specii din care se constituie amestecul depinde de
sistemul de cultură. Astfel pentru pajiştile intensive se recomandă 1 - 2
specii de graminee şi leguminoase, iar pentru cele extensive 3 - 5 specii de
graminee şi 2 - 3 specii de leguminoase. Există lucrări care recomandă
introducerea în amestecuri şi a unor specii aromate (chimion, cimbru).
170
Tabelul 6.2.
Particularităţi ecologice (Bărbulescu C, et al, 1970, citat de [7])
Regiuni de cultură
dealuri
Specia câmpie lunci munţi
uscate umede
Alopecurus pratensis - + - + -
Arrhenatherum elatius - + - + +
Bromus inermis + + + - -
Dactylis glomerata + + + + +
Festuca pratensis - + - + +
Festuca rubra - - - + +
Lolium multiflorum + + - + -
Lolium perenne - + - + -
Phleum pratense - + - + +
Poa pratensis + + + + -
Trisetum flavescens + + - + +
Lotus corniculatus + + + + +
Medicago sativa + + + + -
Onobrychis viciifolia + - + + -
Trifolium hybridum - + - + +
Trifolium pratense - + - + +
Trifolium repens - + - + +
Ritmul de creştere a speciilor favorizează anumite specii în

anumite perioade. Într-un amestec Trifolium repens (40%), Lolium
perenne (25%), Poa pratensis (17%), şi Festuca rubra (18%), după 3 ani,
proporţia a fost de 57% Lolium perenne, 2 - 3% Poa pratensis şi Festuca
rubra, 30 - 35% Trifolium repens şi de asemenea a apărut în pajişti şi
Agrostis tenuis care nu a fost semănat. După 8 - 9 ani Lolium perenne era
în proporţie de 5 - 10%, dominante devenind Poa pratensis şi Festuca
rubra fiecare cu o participare de 30 - 35% ([7], [97]).
Un alt criteriu în alegerea speciilor în vederea însămânţării
amestecurilor îl constituie capacitatea de competiţie. În cazul amestecurilor
de graminee şi leguminoase, un rol major în menţinerea echilibrului dintre
speciile participante revine competiţiei interspecifice. Este deja clasic
exemplul amestecului simplu lucernă-golomăţ. Dacă acestea se pun în
proporţie egală în primii doi ani va domina lucerna, iar în anul 4-5
golomăţul ajunge să domine în proporţie de 70 - 80%.
La alcătuirea amestecurilor trebuie să se ţină cont şi de talia
plantelor, cele cu talia înaltă manifestă tendinţa de înăbuşire a celor cu
talie joasă.
171
Un alt criteriu de stabilire a numărului de specii şi a proporţiei

dintre ele este durata de folosire. În general, amestecurile simple au o
durată mai scurtă de folosire şi anume 2 - 3 ani, pe când cele complexe, de
4 - 7 ani.
Modul de folosire are de asemenea importanţă, pe de o parte
folosirea prin păşunat sau cosit, iar pe de altă parte intensitatea folosirii
pajiştii (tabelul 6.3).
Pajiştile folosite prin cosit sunt alcătuite din specii puţine cu talie
mare şi frunze tulpinale. Pentru obţinerea unui fân de calitate superioară
proporţia de leguminoase în aceste pajişti ajunge până la 70%. Dacă pe
aceste pajişti se folosesc doze mari de îngrăşăminte (ele fiind pajişti
intensive), proporţia de leguminoase trebuie să fie mai mică.
Pajiştile folosite prin păşunat sunt alcătuite din amestecuri
complexe şi au o durată mai mare de folosire. Ele cuprind plante cu talie
joasă, cu frunze bazale, rezistente la călcat, care au o bună capacitate de
regenerare şi sunt capabile să formeze o ţelină elastică. În astfel de pajişti
participarea leguminoaselor nu trebuie să depăşească 40%. În caz contrar
în urma bătătoririi ele dispar rămânând goluri în pajişti.
Pajiştile cu folosire mixtă sunt de asemenea alcătuite din amestecuri
complexe fiind de fapt cele mai recomandate, întrucât o agricultură modernă
presupune folosirea alternativă a pajiştilor prin păşunat şi cosit. În alcătuirea
lor intră atât plante cu talie mare cât şi cu talie mijlocie şi mică.
În figura 6.2. se prezintă un amestec complex, alcătuit din Trifolium
repens (20%), Medicago sativa (40%), Lolium perenne (25%), Dactylis
glomerata (15%), în anul însămânţării.
Fig. 6.2. Amestec complex alcătuit din mai multe specii – Anul I de cultură
172
Tabel 6.3.
Structura amestecurilor de graminee şi leguminoase perene pentru pajiştile
semănate (% din norma de semănat) (Anghel Gh., 1965, quoted by [7])
Modul de Durata de Graminee Leguminoase
folosinţă folosinţă total Talie Talie total Talie Talie
(ani) înaltă joasă înaltă joasă
Fâneaţă 2-3 30 30 - 70 70 -
4-6 60 60 - 40 40 -
Păşune 7 şi peste 70 30 40 40 10 30
Mixt 4-6 60 50 10 40 30 10
7 şi peste 60 40 20 40 25 15
Leguminoasele nu trebuie să aibă o participare mai mare de 30 -

40%.
Importantă este şi intensitatea folosirii. Astfel pe o pajişte alcătuită
dintr-un amestec simplu de Lolium perenne (66%) şi Trifolium repens
(33%) dacă se păşunează intensiv primăvara, trifoiul ajunge la o
participare de 66%, iar dacă se păşunează extensiv la 13% ([7], [97]).
Într-un amestec complex din 10 specii în proporţie egală după 2
ani, dacă se fac cosiri puţine (3) domină Dactylis glomerata şi
Arrhenatherum elatius, iar dacă se fac cosiri dese dispare Arrhenatherum
elatius şi domină Trifolium repens. Dacă se practică un păşunat des,
domină Lolium perenne, Festuca pratensis şi Trifolium repens. La un
păşunat moderat domină Dactylis glomerata.
Cea mai apropiată compoziţie faţă de cea iniţială se menţine în
cazul folosirii mixte a pajiştii.
În unele cazuri compoziţia floristică a pajiştilor temporare înfiinţate
în locul unor pajişti permanente degradate suferă modificări datorită
rezervei de sămânţă din sol.
Trebuie precizat faptul că, structura amestecurilor este supusă
influenţei a foarte mulţi factori. Pe lângă condiţiile staţionale, capacitatea
de concurenţă a speciilor, rezerva de seminţe din sol, etc., intervine
acţiunea omului, manifestată printr-un anumit sistem de fertilizare şi
folosire a pajiştii [68].
6.1.3.1. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să corespundă prevederilor cuprinse în standarde.
Calcularea normei de semănat comportă două faze: calcularea normei de
sămânţă la hectar şi calcularea cantităţii de sămânţă pentru fiecare specie
din amestec.
173
Cantitatea de sămânţă (Q), în kg/ha, se calculează după formula

[19]:
DxMMB
Q x 100
PxG
unde: Q – cantitatea de sămânţă
D – densitatea (număr seminţe germinabile pe m2)
P – puritatea
G – germinaţia.
În a doua etapă se calculează norma de sămânţă în amestec în

funcţie de participarea speciei sau soiului, conform formulei [19]:
QxK
C
100
unde: C – cantitatea de sămânţă la hectar

K – coeficientul de participare.
Densitatea exprimată prin numărul de boabe germinabile la m2

oscilează între limite destul de largi. Se recomandă valorile superioare
când durata de folosire va fi mai lungă sau când condiţiile fitotehnice şi
agrotehnice sunt mai puţin corespunzătoare (întârzierea semănatului, etc.).
Semănatul reprezintă una din cele mai importante lucrări în
înfiinţarea unei pajişti. Dacă se efectuează în bune condiţii răsărirea este
rapidă şi se obţine o pajişte închegată de bună calitate.
Există două sisteme de semănat: ogor propriu şi în cultură ascunsă.
Toate experienţele demonstrează că în cultură pură producţiile sunt mai
mari. De aceea nu se justifică semănatul în cultura ascunsă decât în cazuri
cu totul speciale în zonele foarte bogate în precipitaţii când norma de
semănat a plantei protectoare se reduce cu 50%.
Epoca de semănat optimă este primăvara cât mai devreme imediat
ce se poate ieşi în câmp. Întârzierea semănatului are efecte negative asupra
creşterii plantelor.
În zonele irigate şi acolo unde precipitaţiile sunt abundente şi bine
repartizate este indicată semănarea la sfârşitul verii (până la 10 septembrie),
astfel ca plantele să cumuleze 8000C până la venirea îngheţurilor. Acest
semănat are avantajul că se obţin producţii mari în primul an şi că
îmburuienarea este mai redusă.
174
Semănatul se face în rânduri dese, la 12,5 cm distanţă, cu ajutorul

maşinilor se semănat universale. În cazul folosirii plantei protectoare
aceasta se seamănă prima şi apoi, perpendicular pe rândurile plantei
protectoare, se seamănă amestecul.
Adâncimea de semănat este cuprinsă între 1 şi 3 cm, depinzând de
mărimea seminţelor, textura şi gradul de umiditate al solului.
Dacă terenul este afânat pentru realizarea unei adâncimi uniforme,
se recomandă ca înainte de semănat să se tăvălugească.
În cazul în care nu se poate executa semănatul cu maşina, se face
prin împrăştiere cu mâna. După semănat este obligatoriu să se realizeze un
contact strâns între sol şi sămânţă. De aceea se impune o tăvălugire.
6.1.4. Întreţinerea pajiştilor semănate
Lucrările de întreţinere trebuiesc să concure spre a permite

obţinerea unui furaj cantitativ şi calitativ superior, să asigure realizarea
unui covor vegetal bine închegat, să menţină structura floristică, conform
compoziţiei dorite, să asigure o durată cât mai mare de exploatare
economică.
Pentru aceasta sunt necesare o serie de lucrări atât în primul an de
vegetaţie cât şi în următorii.
Lucrările care se execută în anul I: tăvălugitul; distrugerea crustei,
cu grapa cu mărăcini, cu grapa cu colţi îndreptaţi în sus sau cu un
tăvălugul de lemn pe care s-a înfăşurat sârmă ghimpată; complectarea
golurilor, manual, sămânţa acoperindu-se cu grebla; combaterea buruienilor.
Combaterea buruienilor
Este cea mai importantă lucrare de întreţinere în anul însămânţării.
În primele luni de vegetaţie, gramineele şi leguminoasele perene sunt
firave, cu un sistem radicular foarte redus existând pericolul ca ele să fie
înăbuşite de buruienile anuale ce apar într-un număr mare.
Combaterea buruienilor se face prin două metode: mecanică şi
chimică.
a. Combaterea mecanică constă din cosiri repetate (cosiri de
curăţire), manual dacă sunt vetre mici de buruieni şi mecanice, cu cosiri
uşoare (carpatina, cositoare purtată pe tractorul de 45 CP) şi cu elemente
active foarte bine ascuţite. Cositul se execută înainte de înfloritul
buruienilor. Materialul rezultat este imediat îndepărtat.
b. Combaterii chimice a buruienilor de pe pajiştile însămânţate cu
graminee se efectueaza prin folosirea erbicidelor SDMA sau Icedin,
175
aplicându-se 1 - 3 kg/ha într-o soluţie de minimum 200 l apă, în faza în

care gramineele au format 2 - 3 frunze [122].
Începând din anul al II-lea de însămânţare, principalele lucrări de
întreţinere sunt: completarea golurilor, care se recomandă să se efectueze
în al doilea an de vegetaţie, prin supraînsămânţarea aceluiaşi material
vegetal în teren mobilizat în prealabil prin grăpare; cosirea resturilor după
păşunat (după ciclurile 1 şi 2); lucrări de igienă culturală, etc.
O lucrare de mare importanţă este şi fertilizarea.
În afară de fertilizarea de bază (de la înfiinţarea pajiştilor) pentru
ca producţiile să se menţină la nivelul dorit anual, trebuie fertilizată
pajiştea temporară.
Fertilizarea cu azot este diferenţiată în funcţie de compoziţia
floristică a pajiştilor şi modul de folosire.
Pe pajiştile formate numai din graminee şi care se păşunează, se
aplică anual N300 din care N75-150 primăvara şi N50-75 la ciclurile următoare.
Dacă pajiştea se exploatează prin cosit se aplică N150 primăvara devreme
şi N75-125 după prima coasă.
Pe pajiştile formate din amestecuri de graminee şi leguminoase
dacă proporţia de leguminoase depăşeşte 40%, se aplică anual primăvara
N60. Dacă leguminoasele sunt în proporţie mai mică de 20%, se aplică
primăvara N50-70 şi N50 după fiecare ciclu de folosinţă .
Fosforul şi potasiul trebuie administrate începând cu anul al III-lea
câte 50 - 60 kg/ha.
Irigarea se recomandă în special în regiunile secetoase de câmpie,
unde reprezintă condiţia de bază pentru reuşita pajiştilor semănate, să
contribuie la obţinerea unor producţii ridicate, bine eşalonate în decursul
perioadei de vegetaţie.
De asemenea, se irigă şi în celelalte regiuni ale ţării unde
precipitaţiile anuale sunt neuniform repartizate, semnalându-se în mod
frecvent perioade de secetă.
În cazul pajiştilor irigate îngrăşămintele se aplică în doze mai mari
care pot spori până la a fi duble.
6.1.5. Modalităţi de utilizare a pajiştilor semănate- temporare
Pentru obţinerea unor producţii corespunzătoare şi menţinerea

acestora la nivelul dorit aceste pajişti trebuie folosite conform principiilor
folosirii raţionale care va face obiectul capitolului următor.
176
Toate celelalte lucrări de pe pajişti se dovedesc inutile dacă acestea

se folosesc abuziv sau iraţional.
Cel mai raţional mod de folosire a acestor pajişti este folosirea
mixtă, adică atât prin păşunat cât şi prin cosit.
În primul an (deci în anul însămânţării), este bine ca aceste pajişti
să fie folosite prin cosit. După două cosiri din primul an se admite
păşunatul care ar putea avea un efect favorabil asupra înrădăcinării
plantelor.
În anii următori se poate folosi prin cosit pentru a se obţine fân sau
masă verde administrată la iesle şi prin păşunat.
Dacă se transformă în fân, cosirile sunt rare şi anume când înspică
gramineele, dacă se administrează la iesle cosirile sunt mai dese adică la
interval de 30 zile, iar dacă se foloseşte prin păşunat în funcţie de durata
de refacere a vegetaţiei, durata dependentă de condiţiile pedoclimatice.
6.2. Tehnologia înfiinţării unor pajişti semănate

(temporare) în teren arabil
Pajiştile temporare semănate în teren arabil se amplasează pe
terenurile din jurul marilor complexe zootehnice destinate producerii de
furaj. Fiind în imediata vecinătate a adăposturilor, acestea pot fi păşunate,
pot fi cosite şi administrate la iesle, pot fi transformate în fân, siloz,
semisiloz, semifân, cu un consum redus de energie. În sistem irigat,
producţia acestora este deosebit de ridicată (100 t masă verde/ha)
corespunzător eşalonate şi cu o calitate corespunzătoare, fapt ce le face de
neînlocuit.
Aceste pajişti au o folosire mai scurtă (4 ani), ceea ce face ca ele să
poată intra în asolament cu alte plante, cum ar fi sfecla furajeră şi
porumbul pentru siloz.
Materialul de semănat
La înfiinţarea pajiştilor temporare în teren arabil se folosesc
graminee perene sau amestecuri din graminee şi leguminoase perene.
Având în vedere că aceste pajişti sunt folosite timp de 4 - 5 ani, ca
materiale de semănat se folosesc specii intensive cu ritm rapid de
dezvoltare şi cu otăvire bună .
Raportul dintre graminee şi leguminoase depinde de modul de
folosire. Dacă pajiştea se foloseşte prin păşunat, ponderea leguminoaselor
177
nu trebuie să depăşească 40% din amestec. Dacă se foloseşte prin cosit

leguminoasele pot să fie în proporţie de 50 - 70%.
Ca specii valoroase pentru pajiştile temporare: Lolium multiflorum,
Lolium perenne, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratensis,
Festuca arundinacea, Trifolium pratense, Trifolium repens, Medicago sativa.
Planta premergătoare
Pentru ca pajiştea temporară să fie de la început reuşită este nevoie
ca terenul să fie curat şi planta premergătoare să părăsească terenul la
timp, astfel încât acesta să poată fi bine prelucrat. Pentru pajiştile care se
seamănă la sfârşitul verii, plantele premergătoare trebuie să elibereze
terenul până cel târziu la mijlocul lunii august.
Fertilizarea şi amendarea
În cazul pajiştilor semănate în teren arabil este indicată aplicarea
gunoiului de grajd dacă nu direct, cel puţin culturii premergătoare. Dozele
aplicate pot fi de 20 - 30 t/ha sau 40 t/ha în cazul în care se irigă.
Ca îngrăşăminte minerale se recomandă 100 - 200 kg P2O5 şi 50 -
100 kg K2O. Azotul se dă în doze de 60 - 300 kg N funcţie de aplicarea
sau nu a gunoiului, compoziţia floristică, intensitatea folosirii, irigarea.
Aceste pajişti trebuiesc de asemenea fertilizate anual. Când
compoziţia floristică este alcătuită din graminee şi leguminoase, primăvara
se aplică 100 kg N şi de asemenea după fiecare ciclu de folosire câte 60 kg
N. În cazul irigării, doza de azot sporeşte la 80 - 100 kg N. Dacă pajiştea
este alcătuită numai din graminee, atunci se aplică anual 300 kg N, în 3 - 4
reprize (primăvara şi după ciclurile de folosire), iar în condiţii de irigare
400 - 600 kg N, din care 150 pe terenul îngheţat primăvara şi restul în 3 - 4
reprize după ciclurile de folosire.
Nu se admite administrarea o singură dată a unor doze care să
depăşească 150 kg N întrucât există riscul de a se acumula nitraţi în plante
care pot duce la intoxicaţii la animale [83].
Lucrările de semănat şi de întreţinere (inclusiv irigarea) se fac în
mod identic cu cele de pe pajiştile semănate în locul pajiştilor degradate.
6.3. Refacerea pajiştilor semănate
Pajiştile semănate asigură producţii superioare un număr redus de

ani întrucât după un anumit număr de ani, funcţie de vivacitatea plantelor,
o serie din speciile semănate dispar din covorul vegetal. Menţinerea
178
producţiilor un timp mai îndelungat la un nivel superior este dependent şi

de modul în care se aplică îngrăşămintele, de modul de folosire al pajiştii.
Refacerea pajiştilor semănate rămâne încă o problemă deschisă, în
principiu existând două sisteme de refacere:
- prin desţelenirea covorului vegetal şi reînsămânţare. În acest caz se
va proceda ca şi la refacerea pajiştilor permanente degradate,
alegându-se, în funcţie de condiţiile concrete tehnologia cea mai
potrivită;
- prin supraînsămânţarea cu leguminoase si graminee perene
valoroase, cu ritm rapid de dezvoltare şi în anul supraînsămânţării
este obligatorie aplicarea de îngrăşăminte şi folosirea, cel puţin în
primul ciclu, a pajiştii prin cosit.
În vederea supraînsămânţării se va face o lucrare superficială a
terenului cu grapa cu colţi sau cu grapa cu discuri.
Semănatul se face prin împrăştierea seminţelor, urmând o
încorporare în sol cu ajutorul tăvălugului inelar. Rezultate mai bune se pot
obţine cu ajutorul frezei Rotaseeder, care realizează afânarea terenului în
fâşii late de 3 - 4 cm şi semănatul în rânduri, asigurând şi distribuirea
corespunzătoare a seminţelor.
Epoca de supraînsămânţarea este primăvara devreme.
179
CAPITOLUL VII
UTILIZAREA ECONOMICĂ A PAJIŞTILOR.

FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT
Modului de folosinţă raţională a pajiştilor are repercusiuni asupra
producţiei, a productivităţii animalelor şi implicit asupra eficienţei
economice a pajiştilor.
Iarba pajiştilor (nutreţul verde) poate fi păscută de animal sau
cosită - strânsă, transportată şi administrată la iesle (semifân, siloz).
Ca şi alte furaje fibroase, iarba este o resursă de bază pentru
producţia de carne şi lapte. Fiind un produs intermediar, este foarte dificil
să se determine valoarea sa financiară. Dar cu siguranţă, eficienţa productivă
a ierbii este cu atât mai mare cu cât este de calitate mai bună şi în
consecinţă, produsele animaliere sunt mai ieftine.
7.1. Importanţa ierbii pentru asigurarea bazei furajere

Creşterea animalelor pe păşuni este o veche îndeletnicire a omului
care a observat şi a folosit influenţa pe care o exercită consumul de iarbă şi
întreţinerea pe păşune asupra sănătăţii şi producţiei animalelor. Folosirea
pajiştilor prin păşunat prezintă o serie de avantaje:
- iarba constituie un nutreţ cu o valoare nutritivă superioară fânului
ce se obţine din ea. Această valoare deosebită se datoreşte faptului
că plantele sunt consumate într-o fază tânără, când conţinutul în
substanţe nutritive, vitamine şi săruri minerale este foarte ridicat,
iar plantele fiind fragede şi cu gust plăcut sunt consumate cu
plăcere de animale;
- mişcarea zilnică în aer liber intensifică funcţiile organismului
animal ceea ce contribuie la dezvoltarea lui armonioasă;
- prin însuşirile nutritive şi dietetice pe care le reprezintă, nutreţul
verde de pe păşune are un rol deosebit de însemnat în menţinerea
sănătăţii, prolificităţii şi productivităţii animalelor. Din acest punct
de vedere el înlătură în timpul verii eventualele carenţe apărute în
urma alimentaţiei de iarnă;
- nutreţul verde are o acţiune favorabilă asupra lactogenezei. Astfel,
deşi furajarea vacilor cu nutreţ verde nu reprezintă decât 40% din
180
durata unui an , producţia de lapte se ridică la 50-60% din totalul

producţiei anuale [122];
- hrănirea cu nutreţ verde (iarbă) având acţiune diuretică, favorizează
eliminarea prin urină a compuşilor toxici din organism.
Aceste avantaje, în special cele care se referă la valoarea nutritivă
sunt variabile, întrucât particularităţile legate de compoziţia chimică şi
gradul de consumabilitate a ierbii este influenţat de o serie de factori legaţi
de : compoziţia floristică, compoziţia chimică a solului, umiditatea solului,
regimul de temperatură şi precipitaţii. Astfel, o compoziţie floristică
corespunzătoare, sporeşte consumabilitatea şi digestibilitatea ierbii, pe
când o compoziţie necorespunzătoare face ca atât consumabilitatea cât şi
digestibilitatea să scadă [125].
Capacitatea de valorificare a unei păşuni este în funcţie de cel
puţin doi parametri: vegetaţia păşunii şi specia (rasa de animale care o
folosesc).
Când vorbim de vegetaţia păşunii nu facem referiri doar la
compoziţia ei floristică ci şi la faza fezologică din timpul folosirii păşunii.
Plantele tinere, fragede pe lângă faptul că sunt mai cu plăcere consumate
de către animale, au un conţinut mai ridicat de proteină cu un grad de
digestibilitate mai ridicat şi un conţinut mai scăzut de celuloză.
7.2. Sisteme de folosire a păşunilor
Metodele de păşunat se clasifică în două categorii: păşunatul liber

(continuu sau neraţional) şi păşunatul raţional. Ambele metode au variante
pentru exploatarea intensivă şi extensivă.
7.2.1. Păşunatul liber
Este sistemul de păşunat practicat din cele mai vechi timpuri, fiind
un sistem extensiv. Conform acestui sistem, animalele sunt lăsate să pască
pe păşune de primăvara devreme şi până toamna târziu.
Sistemul este practicat în zonele secetoase sau pe păşunile alpine şi
la care investiţiile prin metode intensive sunt nerentabile. Din nefericire,
sistemul acesta de păşunat la noi în ţară este foarte extins, cuprinzând
păşuni care s-ar preta şi la moduri de exploatare intensive.
Dezavantajele sistemului de păşunat liber sunt următoarele:
181
- în cele mai multe cazuri nu se aplică lucrările de îngrijire în mod

corespunzător, animalele stând tot timpul pe păşune;
- prin modul nedirijat în care se execută păşunatul se ajunge la
situaţia ca păşunea să fie supraîncărcată sau subîncărcată; ceea ce
duce la degradarea rapidă a covorului vegetal şi a stratului de
ţelină;
- într-o perioadă de vegetaţie, plantele valoroase pot fi păşunate de
10 - 12 ori, având drept consecinţă epuizarea şi dispariţia lor;
- plantele care rămân neconsumate ca urmare a păşunatului selectiv,
ajung la maturitate, se înmulţesc şi depreciază de la un an la altul
compoziţia floristică a pajiştii;
- pe terenurile în pantă, prezenţa continuă a animalelor duce la
distrugerea stratului de ţelină şi la declanşarea gravelor fenomene
de eroziune a solului;
- păşunatul continuu, deci şi pe vreme umedă, duce la bătătorirea
solului, la formarea de gropi şi muşuroaie, toate culminând cu
apariţia unor condiţii necorespunzătoare de viaţă pentru plantele
valoroase şi în consecinţă acestea dispar.
O variantă a păşunatului liber, practicată în unele zone din ţara
noastră şi care este de fapt o încercare de raţionalizare, se referă la
conducerea turmelor pe un anumit traseu, care din când în când este
modificat. Astfel, animalele nu stau în loc, ci păşunează pe locuri diferite
şi în aceiaşi zi şi în zile diferite.
O altă variantă a păşunatului liber este păşunatul în front. În acest
caz animalele sunt dirijate în deplasarea lor pe păşune de către un cioban
ce le permite înaintarea numai pe măsura consumării suficiente a plantelor.
Tot o variantă a păşunatului liber este păşunatul continuu (liber)
intensiv, care aşa cum arată Rotar I. (1997), a fost experimentat pentru
prima dată în Marea Britanie în anul 1970 şi s-a extins ulterior şi în alte
ţări cu climat umed.
Este un sistem intensiv simplificat; parcelarea este redusă în mod
substanţial la 1 - 2 parcele cu efect direct asupra diminuării cheltuielilor
ocazionale de parcelare şi alimentare cu apă.
Spre deosebire de păşunatul liber extensiv, în varianta intensivă
încărcarea păşunii cu animale se stabileşte în funcţie de producţia ei.
Păşunea se menţine la un nivel productiv foarte ridicat prin fertilizarea
periodică, la fiecare 3 - 4 săptămâni cu îngrăşăminte pe bază de azot, în
doze de 60 - 80 kg/ha N. În timpul administrării îngrăşămintelor nu se
182
întrerupe păşunatul. În acest sistem, densitatea încărcăturii este mult mai

scăzută decât în sistemul raţional [13].
În zonele de deal şi în cele montane din România, pajiştile din
proximitatea localităţilor ocupă suprafeţe mici şi sunt utilizate mixt prin
păşunat şi cosit (fig. 7.1). Delimitarea acestora se face cu garduri de lemn.
Fig. 7.1. Delimitarea suprafeţelor de pajişti – Vatra Dornei

7.2.2. Păşunatul raţional (rotativ)
În acest sistem, în funcţie de perioada de creştere a ierbii şi de

condiţiile climatice, animalele staţionează pe o parcelă mică de păşune
timp de 2-6 zile, apoi sunt trecute pe alte parcele. Revin pe aceeaşi parcelă
după o perioadă de 3 - 4 săptămâni, timp în care se reface covorul vegetal.
După fiecare ciclu de păşunat, agricultorul aplică fertilizanţi cu azot, iar
dacă rămâne prea multă iarbă nepăşunată se cosesc refuzurile. În acest
sistem de păşunat, densitatea încărcăturii cu animale este foarte mare.
Principiul de bază al păşunatului raţional constă în împărţirea
păşunii în tarlale (parcele), cu ajutorul gardurilor fixe sau mobile, care
sunt păşunate succesiv şi deci esenţa acestei metode constă din limitarea
timpului cât stau animalele pe o tarla corelată cu posibilitatea plantelor de
a se reface până când animalele vor reveni pe tarla.
În comparaţie cu păşunatul continuu, acest sistem prezintă o serie
de avantaje:
- se limitează timpul petrecut de animale pe un anumit teritoriu;
183
- sporeşte producţia păşunilor ca urmare a faptului că plantele după

folosire au timp pentru refacere;
- ciclurile de păşunat determină o mai mare uniformitate a
producţiilor în decursul perioadei de vegetaţie;
- se elimină aproape în totalitate păşunatul selectiv, deoarece animalele
consumă atât plantele valoroase cât şi cele mai puţin valoroase,
obligatorie fiind delimitarea suprafeţei şi a cantităţii de furaj ce le
stă la dispoziţie. În acest mod se îmbunătăţeşte compoziţia floristică
şi creşte gradul de consumabilitate;
- se previne îmbolnăvirea animalelor de parazitoze deoarece în
timpul limitat cât rămân animalele pe aceeaşi suprafaţă, germenii
parazitari nu ajung la stadiul de infestare, iar în perioada de
refacere a plantelor, până la revenirea animalelor pe suprafaţa
respectivă are loc sterilizarea păşunii sub acţiunea razelor solare;
- se previne declanşarea fenomenului de eroziune pe terenurile în
pantă şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru plantele valoroase,
pe terenurile plane;
- se execută cu uşurinţă lucrările de întreţinere pe perioadele de
regenerare a plantelor după păşunat.
Păşunatul prin rotaţie necesită folosirea gardurilor pentru delimitarea
suprafeţelor de păşunat şi dirijarea animalelor de la o suprafaţă de păşunat
la alta. Aceste lucrări obligatorii presupun cheltuieli mai mari decât în
cazul păşunatului continuu, ceea ce reprezintă un dezavantaj.
Din acest motiv păşunatul prin rotaţie se justifică din punct de
vedere economic numai pe păşunile foarte productive, cu compoziţia
floristică valoroasă, care realizează mai multe cicluri de folosire intensiv
la o durată mai mică de 6 zile.
Rotar I. (1997), arată că păşunatul prin rotaţie extensiv (sau
simplificat) se apropie mai mult de păşunatul continuu intensiv, motiv
pentru care se recomandă a fi aplicat cu respectarea aceloraşi condiţii:
asigurarea în optim a apei din precipitaţii sau irigare şi fertilizarea cu
îngrăşăminte pe bază de fosfor şi potasiu.
În zonele rurale se practică păşunatul prin rotaţie prin mutarea
animalelor de pe o tarla pe alta de păşune, pe măsură ce animalele au
consumat iarba (fig. 7.2).
184
Fig. 7.2. Păşunatul prin rotaţie extensiv prin delimitarea parcelelor cu gard electric
(Foto: Mihai Simon)
Suprafaţa de păşune care rămâne constantă întreg sezonul, se

împarte într-un număr redus de tarlale, 2 - 4 în perioada de primăvară şi 4 -
6 în perioada de vară. Ca urmare durata de păşunat pe o tarla este de 7 - 14
zile primăvara şi de 5 - 10 zile la sfârşitul sezonului de păşunat.
Păşunatul prin rotaţie intensiv prezintă la rândul său variante şi
anume: păşunatul pe tarlale (clasic), păşunatul dozat şi păşunatul cu porţia
sau fâşia.
O primă variantă – păşunatul dozat, pe care o recomandăm
pentru pajiştile permanente, cu producţii mai mici de 8 t/ha m.v. utilizate
în mod special cu oile, se referă la atribuirea unei suprafeţe mai mari de
păşune, pe care animalele stau o periodă mai lungă de timp. Suprafaţa
tarlalei se calculează în funcţie de producţia păşunii şi de numărul de
animale. Tarlalele sunt utilizate în succesiune, conform figurii 7.3.
Fig. 7.3. Păşunatul dozat, în succesiune

185
Varianta intensivă- a păşunatului raţional constă în împărţirea

păşunii în 8 - 12 tarlale şi intrarea succesivă cu animalele pe tarlale.
Această variantă este deja mai pretenţioasă şi se recomandă acolo unde
producţia păşunii depăşeşte 13 - 15 t/ha masă verde.
Păşunatul cu porţia sau în fâşii, este de fapt metoda cea mai
intensivă de păşunat, care simulează de fapt o iesle mobilă. Animalele
păşunează aliniate frontal, având în faţă o fâşie de păşune lată de 0,5 – 1
m, astfel încât să nu calce şi să nu murdărească iarba proaspătă pentru
fiecare animal calculându-se un front de furajare de cca. 1 m. Pe măsură
ce iarba se consumă, se delimitează o nouă fâşie ce va fi consumată în
acelaşi mod. Acest sistem de păşune se organizează numai în cazul când la
un ciclu de producţie, cantitatea de masă verde depăşeşte 15 t/ha.
Delimitarea fâşiei care urmează să fie păşunată se realizează în
cadrul parcelei cu gardul electric, acesta mutându-se într-o zi de câte ori
este nevoie, limitând astfel deplasarea animalelor.
Deşi nu este o metodă de păşunat propriu-zisă, folosirea ierbii la
iesle, se încadrează tot în cadrul acestui sistem. Pentru a se realiza acest
lucru, când iarba ajunge la 25 - 30 cm înălţime, ea se coseşte (odată sau de
două ori pe zi) şi este transportată şi administrată imediat animalelor.
Această metodă necesită un consum relativ mare de energie, cosit,
încărcat, transport. Dar, sistemul prezintă avantajul folosirii în măsură mai
mare a ierbii de pe păşune, pierderile fiind foarte mici (fig. 7.4).
Fig. 7.4. Pierderile înregistrate la diferitele metode de folosire a ierbii de pe păşune
Folosirea ierbii la iesle (fig. 7.5) prezintă şi avantajul că animalele

consumă mai puţină energie prin mişcare, dând posibilitatea de a realiza
aporturi zilnice superioare, dar care nu este întotdeauna compensată de
energia consumată pentru aducerea hranei.
186
Fig. 7.5. Folosirea ierbii la iesle (Foto: Franco Lucchini)
Toate variantele de păşunat raţional nu pot fi aplicate decât pe

pajiştile permanente îmbunătăţite (folosirea ierbii la iesle numai pe
păşunile perfect nivelate), pe păşunile semănate sau când se păşunează
culturi furajere.
7.3. Măsuri tehnico-organizatorice pentru folosirea

raţională a păşunilor
Folosirea raţională a păşunilor presupune în primul rând aplicarea

tehnologiilor adecvate pentru sporirea producţiei calităţii lor, iar în faza
următoare, unele măsuri care au drept scop cunoaşterea exactă a
potenţialului de producţie al pajiştilor şi valorificarea acestei producţii prin
intermediul animalelor.
Din această ultimă categorie fac parte următoarele lucrări:
determinarea producţiei păşunilor; determinarea capacităţii de păşunat;
tarlalizarea; executarea unor lucrări înainte de începerea păşunatului şi în
timpul păşunatului cât şi tehnica propriu-zisă a păşunatului.
7.3.1. Determinarea producţiei păşunilor
Foarte important în aprecierea unei păşuni este cunoaşterea

capacităţii ei de producţie. Aceasta poate fi determinată prin metode
directe şi indirecte.
Metoda directă sau a cosirilor repetate, are ca principiu cosirea
repetată, în decursul perioadei de păşunat a unor suprafeţe de probă.
Pentru aceasta, se aleg în funcţie de teren şi de uniformitatea vegetaţiei
mai multe suprafeţe reprezentative. Pe păşunile uniforme se aleg 4 puncte
187
a câte 2,5 m2, iar pe păşunile cu vegetaţie neuniformă 10 puncte a câte 1

m2. În cazul păşunatului liber, se îngrădesc suprafeţe mai mari de până la
100 m2.
Foarte indicată este folosirea cuştilor de păşunat care sunt constituite
din gard de sârmă şi instalate pe teren. Ele nu permit animalelor să păşuneze
în interiorul acestora, în schimb permit o creştere şi o dezvoltare nestingherită
a ierbii.
Cosirea se face, în cazul păşunilor tarlalizate, cu o zi înainte de
scoaterea animalelor de pe această tarla. Cantitatea de iarbă se cântăreşte
şi se raportează la hectar. Producţia totală de iarbă se obţine însumând
producţiile obţinute după fiecare coasă [62]:
Pt = Pc1 + Pc2 + Pc3 + ...+Pcn
unde: Pt – producţia totală

Pc1 – producţia primei coase, s.a.m.d.
Animalele nu păşunează întreaga cantitate de iarbă. De aceea, după

păşunat se delimitează alte suprafeţe care de asemenea, se cosesc, se
cântăreşte iarba şi prin însumarea tuturor coaselor se obţine totalul
plantelor neconsumate (producţia neconsumată).
PN = PN1 + PN2 + PN3 + ...+ PNn
unde: PN – producţia neconsumată

N1 – necosumat la prima coasă, s.a.m.d.
Din aceste date se poate obţine producţia reală (P r) sau efectivă a

păşunii dată de relaţia:
Pr = Pt - PN
Cunoscând producţia reală şi producţia totală a păşunii se poate

determina coeficientul (gradul) de consumabilitatea sau folosire K,
indicator sintetic ce exprimă calitatea păşunii:
Pr
K 100(%)
Pt
188
În cazul păşunatului liber nu este posibil să se stabilească în

dinamică resturile neconsumate deoarece animalele rămân în permanenţă
pe toată suprafaţa păşunii.
În această situaţie coeficientul de folosinţă se determină prin
analiza botanică a unor probe de 1kg, aşa cum s-a arătat mai sus.
Coeficientul de folosire (K) reprezintă raportul procentual dintre
masa plantelor considerate consumabile (M) şi masa totală a probei
analizate (Mt).
M
K 100 (%)
t M
Pe lângă stabilirea coeficientului de folosire calculat după date
directe din câmp se poate apela orientativ şi la date din literatură de
specialitate (tabelul 7.1)
Tabelul 7.1
Valori orientative ale coeficientului de folosire pentru unele specii de plante din
păşuni [7]
Coeficient
Tipuri de păşune mediu de
folosire K (%)
Păşuni pe terenuri umede cu multe Cyperacee, Juncacee 25-35
Păşuni alpine de Nardus stricta 35-45
Păşuni de munte de Nardus stricta 45-50
Păşuni de câmpie de Festuca valesiaca şi alte graminee 50-70
Păşuni de deal de Agrostis capilaris şi de lunci cu
85-90
graminee şi leguminoase valoroase
Păşuni temporare şi păşuni permanente de munte de
90-95
Festuca rubra
Producţia unei păşuni se exprimă în kilograme (sau tone) masă

verde la hectar. Dar, pentru a aprecia în acelaşi timp şi valoarea păşunii se
foloseşte exprimarea producţiei în UN/ha prin transformarea cantităţii de
iarbă în unităţi nutritive conform datelor cuprinse în tabelul 7.2.
Exprimarea în unităţi nutritive permite compararea mai exactă a
diferitelor categorii de pajişti.
Metoda cosirilor repetate prezintă avantajul că este uşor de
executat, iar rezultatele obţinute au suficientă exactitate pentru practică.
189
Tabel 7.2.
Coeficientul de transformare a producţiei de masă verde în UN [19]
Cantitatea de
Felul masei verzi iarbă echivalentă
cu 1 UN (în kg)
Iarbă de calitate foarte bună (graminee şi
4
leguminoase valoroase)
Iarbă de calitate bună (graminee valoroase) 5
Iarbă de calitate mijlocie 6
Iarbă de calitate slabă (rogozuri, ţepoşică) 7
Datele obţinute sunt afectate, totuşi de unele erori cauzate din

diferenţele ce apar în mod inerent între înălţimea de cosit şi înălţimea de
păşunat, între timpul cosirii şi timpul păşunatului.
Metoda indirectă (zootehnică)

Are la bază procedeul transformării tuturor produselor obţinute de
la animale în UN necesare obţinerii acestora. În acest scop se lucrează cu
loturi omogene, care se cântăresc obligatoriu la începutul şi la sfârşitul
perioadei de păşunat pentru determinarea sporului în greutate.
Transformarea tuturor produselor obţinute de la animale în unităţi
nutritive (UN) se face pe baza unor coeficienţi stabiliţi pe cale
experimentală şi trecuţi în tabelele 7.3 şi 7.4.
Tabelul 7.3.
Unităţi nutritive necesare pentru producerea unui litru de lapte cu 3,8 - 4,0%
grăsime [122]
Producţia medie zilnică
Greutatea unei
până la
vaci (kg) 6-8 l 10-12 l 14-16 l 18-20 l
4l
400 1,50 1,07 0,96 0,77 0,70
500 şi peste 1,65 1,16 1,01 0,81 0,75
De subliniat este faptul că indiferent de metoda folosită, producţia

unei pajişti trebuie determinată periodic (la 2 - 3 ani) întrucât ea este
supusă modificărilor ca efect al unor măsuri de îmbunătăţire ce se aplică,
sau ca rezultat al neaplicării nici unei măsuri.
190
Tabelul 7.4.
Unităţi nutritive necesare pentru 1 kg spor greutate vie (la bovine) [122]
Tineret sub 2 ani Animale peste 2 ani
greutate vie greutate vie
UN UN
(kg) (kg)
250 7,5 până la 400 9,8
300 7,9 450 10,1
350 8,2 500 10,4
400 8,6 550 10,7
450 9,2 600 11,0
7.3.2. Capacitatea de păşunat
Încărcătura cu animale pe o pajişte, este un instrument util de

folosire pentru crescătorul de animale deoarece îi permite să ajusteze
încărcătura de animale în funcţie de cantitatea de iarbă disponibilă.
Importanţa unei încărcături corecte de animale pe păşune este relevată de
multe experienţe efectuate în ţara noastră ([41], [97], [125]). Pentru stabilirea
încărcăturii corecte se calculează capacitatea de păşunat, respectiv numărul
de animale ce pot păşuna pe unitatea de suprafaţă.
Efectele capacităţii de păşunat sunt identificabile în morfologia
plantei, densitatea organelor, compoziţia botanică a pajiştii. Astfel, la o
încărcătură mică de animale, oferta de iarbă este net superioară cerinţelor
animalelor. Se ajunge la acumulare de biomasă. Iarba neconsumată va
îmbătrâni antrenând degradarea calităţii furajului. Vegetaţia se va
heterogeniza rapid.
Aceste inconveniente dispar odată cu creşterea încărcăturii de
animale, însă, se poate ajunge la suprapăşunat care va antrena degradarea
vegetaţiei parcelei cât şi a solului [124].
Capacitatea de păşunat (Cp) este direct proporţională cu producţia
reală a păşunii (P). Capacitatea de păşunat se exprimă în UVM/ha şi se
determină prin raportarea producţiei reale (efective) la necesarul de furaj
pe 1 UVM pentru întreaga perioadă de păşunat în care se realizează
producţia respectivă (N).
P
Cp  (UVM/ha)
N
unde: Cp – capacitatea de păşunat exprimat în UVM/ha
N – necesarul de iarbă/ 1 UVM într-o perioadă de păşunat
191
Unitatea vită mare (UVM) reprezintă o unitate convenţională

folosită pentru exprimarea relaţiei dintre productivitatea păşunii şi sectorul
creşterii animalelor, precum şi în unele calcule de balanţă furajeră,
economie zootehnică, etc. Ea se consideră echivalentă cu o bovină de 500
kg. Redăm în tabelul 7.5 câţiva coeficienţi de transformare în UVM.
Tabelul 7.5.
Coeficienţi de transformare în UVM pentru diferite specii şi categorii de
animale [86]
Coeficienţi de
Specia şi categoria de animale
transformare
Tauri şi boi de muncă 1,0-1,2
Vaci de lapte 1,0
Vite cornute mari de toate vârstele 0,7-0,8
Tineret bovin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret bovin până la 1 an 0,2-0,3
Oi şi capre de toate vârstele 0,14
Cai de muncă 1,0-1,1
Tineret cabalin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret cabalin până la 1 an 0,25-0,3
Datorită faptului că producţia reală este diferită în funcţie de

perioada de păşunat, este clar că şi capacitatea de păşunat este diferită, în
sensul că în primăvară (la primul ciclu de păşunat), cantitatea de iarbă este
mai mare decât la celelalte cicluri. De aceea, capacitatea de păşunat,
reieşită din calcul, se reduce cu 30% pentru ca animalele să aibă iarbă şi în
ciclurile 2, 3, 4 de păşunat. Surplusul de iarbă din ciclul 1 se va recolta
prin cosire şi transformare în fân (siloz).
Capacitatea de păşunat se poate calcula şi pe baza cercetării
vegetaţiei pajiştilor, prin metoda geobotanică sau metoda dublului metru,
cu ajutorul valorii pastorale (VP). Valoarea pastorală este un indicator
sintetic de apreciere a cantităţii şi calităţii păşunii.
Acest indice se poate determina pe baza acoperirii specifice
determinată în procente (A%) şi pe baza contribuţiei specifice (C s) bazate
pe notarea frecvenţei speciilor.
În primul caz, valoarea pastorală se calculează conform formulei:
A%xIs
Vp 
100
unde: Is – indicele specific de calitate al speciilor din păşune şi care are valori cuprinse
între 0 (specie fără valoare) şi 5 (specie excelentă).
192
Valoarea pastorală calculată prin această metodă este de maxim 5.

Capacitatea de păşunat se determină folosind formula:
Cp = Vp x 0,4 (până la 0,6)
În al doilea caz, valoarea pastorală se determină prin relaţia:
1
Vp = CsxIs ,
5
şi are valoarea maximă 100.
Capacitatea de păşunat este:
Cp = Vp x 0,02 (până la 0,03)
7.3.3. Tarlarizarea pajiştilor
Un păşunat raţional are ca principiu împărţirea păşunii în tarlale.
Împărţirea păşunii în tarlale

Păşunile cu suprafeţe mari se împart în trupuri mari, respectiv
unităţi de exploatare (UE) care se împart la rândul lor în tarlale.
Unităţile de exploatare sunt calculate în aşa manieră încât să
asigure hrana pentru 100 – 150 UVM. Suprafaţa lor se calculează conform
formulei [86]:
N
UE 
P
unde: N – necesarul de masă verde pentru 100-150 UVM în întreaga perioadă de păşunat;
P – producţia păşunii.
Suprafaţa rezultată prin calcul se majorează cu aproximativ 30%

pentru a compensa producţiile mai reduse din partea a doua a perioadei de
vegetaţie şi a crea o rezervă de furaj în caz de necesitate [23].
Numărul de tarlale, în care se împarte păşunea, depinde de doi
factori esenţiali şi anume durata ciclului de păşunat şi numărul de zile cât
rămân animalele pe o tarla.
Durata ciclului de păşunat depinde la rândul său de: condiţiile
climatice, compoziţia floristică, modul de îngrijire a păşunii şi se referă la
193
perioada de timp necesară pentru refacerea plantelor. Cu cât perioada este

mai scurtă, durata ciclului de păşunat este mai mică şi ca atare o tarla
poate fi păşunată de mai multe ori.
În zonele cu precipitaţii puţine, o păşune se reface după 30-40 zile,
iar în cele cu precipitaţii bogate după 25 - 35 zile. Există diferenţe şi între
refaceri după primul ciclu şi după următoarele. Dacă după primul ciclu
păşunea se reface după 28 - 30 zile, după celelalte cicluri durata de
refacere este mai lungă 35 - 40 zile.
Ciclul de păşunat poate fi scurtat prin aplicarea a o serie de măsuri
de îngrijire dintre care două joacă un rol esenţial şi anume: aplicarea
fracţionată a azotului şi completarea deficitului de umiditate.
Numărul de zile cât rămân animalele pe o tarla este bine să fie cât
mai mic şi se recomandă ca nici într-un caz să nu depăşească şase
deoarece aceasta duce, pe de altă parte la stânjenirea otăvirii, iar pe de o
parte la bătătorirea păşunii.
Se preconizează ca animalele să nu stea mai mult de 2 - 3 zile pe o
tarla. Când se face păşunat cu gard electric, se poate reduce durata de
staţionare pe o porţiune de pajişte de câteva ore.
Numărul de tarlale se calculează împărţind durata de refacere a
tarlalei în zile însumate cu durata cât stau animalele pe tarla, la numărul de
zile cât stau animalele pe tarla. Numărul de tarlale rezultat din calcul se
majorează, de regulă, cu 1 - 2, ceea ce reprezintă tarlalele care se elimină
anual, prin rotaţie, de la păşunat, în scopul aplicării măsurilor curente de
îmbunătăţire.
În principiu se recomandă ca numărul de tarlale să fie cuprins între
8 - 12; un număr mai mare de tarlale nefiind indicat.
Suprafaţa tarlalelor. Când se calculează suprafaţa tarlalelor trebuie
să se ţină cont de principiul ca producţiile lor să fie uniforme. De aceea, pe
o păşune uniformă suprafaţa tarlalei este raportul dintre suprafaţa totală şi
numărul de tarlale, toate tarlalele având suprafaţa egală.
Dacă producţiile sunt diferite, atunci suprafeţele vor fi inegale,
mărimea lor depinzând de producţie.
Sunt situaţii când suprafaţa tarlalei este foarte mare (10 – 15 ha), în
cazul fermelor de vaci de rasă pentru carne Angus; acestea stau pe păşune
tot anul (fig. 7.6).
194
Fig. 7.6. Delimitarea suprafeţei de păşunat în ferma de vaci Angus - Ohaba Lungă,
judeţul Timiş (Foto: Raul Timariu şi Andrei Lavinia)
Forma tarlalelor – depinde de o serie de factori dintre care amintim:

configuraţia terenului şi curbele de nivel, delimitările naturale, drumurile
de acces, surse de apă.
În funcţie de acestea se hotărăşte forma tarlalelor, pe cât posibil, de
formă, care înlesneşte organizarea păşunatului dozat sau în fâşii, în
interiorul lor.
Delimitarea tarlalelor se realizează prin formele naturale ale
reliefului (râuri, văi) vegetaţia lemnoasă existentă (liziere, pâlcuri de
arbori), drumuri, semne convenţionale sau prin garduri.
Gardurile fixe sunt formate din stâlpi înalţi de 1,5 m de la suprafaţa
solului, depărtaţi între ei la 3 - 4 m, pe care se fixează 3 - 4 rânduri de
sârmă ghimpată sau şipci de lemn (fig. 7.7). Gardurile interioare pot avea
numai două rânduri de sârmă. Gardurile fixe sunt costisitoare şi necesită
lucrări permanente de întreţinere.
195
Fig. 7.7. Delimitarea tarlalelor cu garduri din lemn (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Gardurile electrice – cu păstor electric, reprezintă soluţia cea mai

bună pentru organizarea păşunatului pe tarlale. În interiorul tarlalelor se
pot delimita suprafeţe mai mici, pe care animalele să stea 1 - 2 zile sau
doar o jumătate de zi.
.
Fig. 7.8. Păşunatul în interiorul tarlalelor
Păstorul electric
Gardul electric constituie un mijloc foarte eficient pentru
organizarea păşunatului pe tarlale, pentru delimitarea parcelelor sau pentru
protejarea împotriva animalelor sălbatice. Acest echipament funcţionează
pe principiul producerii unor şocuri de tensiune înaltă, dar de intensitate
196
joasă şi de foarte scurtă durată, asupra animalului care atinge conductorul

gardului, prin închiderea unui circuit electric între conductor şi pământ
prin corpul animalului.
În figura 7.9 este prezentată o pajişte pe care sunt delimitate
parcelele cu ajutorul a două rânduri de panglici prin care trece un curent
electric de joasă tensiune. Pentru fiecare parcelă există porţi de intrare a
animalelor, prevăzute cu un sistem de închidere şi deschidere.
Fig. 7.9. Delimitarea tarlalelor din pajişte cu gard electric (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Gardurile electrice moderne folosesc pentru alimentare baterii de

acumulatoare care sunt menţinute în stare de încărcare cu instalaţii cu
panouri fotovoltaice.
Generatoarele de impulsuri sunt construcţii electronice compacte
care au rolul de a transforma curentul preluat de la sursa de alimentare în
curent cu impulsuri de tensiune ridicate, la intensitate scăzută şi de foarte
scurtă durată.
Parametrii pe care trebuie să-i realizeze un generator de impulsuri
la nivelul lungimii totale a conductorului sunt: tensiunea minimă a
impulsului de 2000 V, tensiunea impulsului pentru oi poate ajunge până la
197
4.000 V; energia impulsului cuprinsă între 1 şi 5 J; perioada dintre două

impulsuri cuprinsă între 1 şi 1,5 secunde; durata impulsului de maxim 25
milisecunde.
Drept conductori pentru garduri electrice se folosesc: conductori
din sârmă zincată cu diametru cuprins între 1,5 şi 2,5 mm; conductori
rotunzi acoperiţi la exterior cu împletitură din liţe de cupru cu diametrul
exterior cuprins între 2,5 şi 12,5 mm; conductori sub formă de panglică cu
lăţimi cuprinse între 6 şi 40 mm. Lungimea conductorului pe care poate
să-l alimenteze un generator de impulsuri poate atinge chiar 30 km şi
depinde de rezistenţa specifică a conductorului şi de puterea generatorului
de impulsuri folosit.
Ca stâlpi pentru gardul electric se pot folosi: stâlpii din lemn;
stâlpii metalici; stâlpii din fibre de sticlă sau mase plastice dure etc.
Conductorii se fixează pe stâlpi folosind izolatori.
La instalarea pe teren a gardului trebuiesc respectate indicaţiile din
notiţa tehnică [156].
Pe lângă avantajele legate de sporirea gradului de valorificare a ierbii
prin păşunatul porţionat cu "păstorul" electric se reduce numărul păstorilor
care pot efectua alte lucrări necesare pe pajişti în perioada de păşunat.
În zonele izolate, unde există riscul ca animalele să fie atacate de
animale sălbatice, pajiștea este delimitată cu gard electric de tip plasă (fig.
7.10) și ulterior împărțită în tarlale mari. Gardul electric ține animalele
domestice în interiorul perimetrului delimitat şi pe cele sălbatice (lupi, urși
și porci mistreți), în exterior. Animalele din fermă sunt trecute dintr-o
parcelă în alta, pe măsură ce acestea au consumat toată iarba.
Fig. 7.10. Gard electric tip plasă în ferma de la Crocna, judeţul Arad
198
Delimitarea între parcele se poate face şi prin garduri vii formate

din foioase. Gardurile sunt indispensabile din punct de vedere tehnologic,
economic şi ecologic. Ele reduc viteza vânturilor, asigură umbra pentru
animale în zilele toride, păstrează umiditatea solului, produc oxigen. Se
recomandă următorii arbuşti: soc, lemn câinesc, gledice, sălcioară, cătină
albă, păducel, alun, etc.
Timpul de păşunat pe tarla prezintă de asemenea o importanţă
deosebită. Se cunoaşte faptul că animalele erbivore reuşesc, în câteva ore,
să-şi procure necesarul de hrană. În rest se plimbă bătătorind iarba şi solul.
De aceea este indicat să se păşuneze dimineaţa 3 - 4 ore, să se întrerupă
păşunatul 2 - 4 ore (timp în care animalele se odihnesc şi beau apă) şi să se
reia după - amiază de asemenea 3 - 4 ore.
În cazul păşunatului raţional (când se face tarlalizarea) păşunea se
menţine la un nivel productiv ridicat prin fertilizarea periodică, la fiecare 3
- 4 săptămâni cu îngrăşăminte pe bază de azot, în doze de 50 - 60 kg/ha N.
În timpul administrării îngrăşămintelor nu se întrerupe păşunatul. Excepţie
fac pajiştile care sunt sub angajament APIA. La acestea fertilizarea se va
face în funcţie de recomandările din pachetul accesat.
7.4. Lucrări ce se execută înainte de începerea păşunatului
Cu cel puţin cu o lună înaintea începerii păşunatului pe păşune,

trebuiesc executate o serie de lucrări tehnico-organizatorice, care să
permită desfăşurarea păşunatului în bune condiţii şi să stimuleze creşterea
plantelor, deci să contribuie la mărirea producţiei. La o parte din aceste
lucrări, ne-am referit în alte lecţii, respectiv curăţirea păşunii de
mărăcinişuri, resturi aduse de ape, pietre, nivelarea terenului şi evacuarea
excesului de apă, distrugerea buruienilor şi a plantelor toxice, etc.
O altă categorie de lucrări, denumite lucrări accesorii se referă la
repararea drumurilor de acces pe păşune şi a gardurilor, repararea şi
dezinfectarea construcţiilor existente (stâne, adăposturi, etc) şi începerea
lucrărilor la alte construcţii necesare unei bune exploatări a păşunilor.
Odată cu lucrarea de tarlalizare se amenajează un drum principal
(utilizabil tot timpul anului) care să permită circulaţia animalelor dar şi a
mijloacelor mecanice. De asemenea, fiecare tarla trebuie să fie prevăzută
cu un drum, de aşa manieră organizat încât să nu deranjeze celelalte
tarlale, nefiind admisă trecerea animalelor prin tarlalele deja păşunate,
care se află în perioada de refacerea plantelor. Tot legat de drumuri este şi
199
repararea sau construirea podurilor (fig. 7.11), care trebuie să aibă aceiaşi
lăţime cu cea a drumurilor.
Fig. 7.11. Drumuri în păşune – imagine dronă (Foto: Mihai Simon)
O lucrare de deosebită importanţă se referă la asigurarea apei pe

păşune. Modul de amenajare depinde de sursa de apă. Cel mai indicat este
folosirea surselor de apă naturale (râuri, izvoare, fântâni) dar, care să nu
fie poluate. Se cunoaşte că producţiile obţinute de la animale sunt mult
influenţate de calitatea şi cantitatea apei.
În general, animalele beau multă apă, cantităţile consumate fiind
condiţionate de mai mulţi factori. Astfel, cu cât animalele sunt mai grele şi
dau producţii mai mari de lapte, vor consuma mai multă apă. De
asemenea, consumul de apă este în strânsă legătură cu conţinutul de
substanţă uscată integrată. În mod obişnuit, pentru 1kg SU integrată,
bovinele au nevoie de 4 - 5 l apă, iar ovinele şi cabalinele de 2 – 3 l apă [122].
Fig. 7.12. Râuri, izvoare în zona montană (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Când adăpatul se face în râuri, trebuie amenajată o porţiune de râu

unde animalele să aibă acces fără a fi periclitate de accidentări. Porţiunea
respectivă trebuie pietruită pentru a preîntâmpina înmlăştinarea (fig. 7.12).
200
Dacă se face adăparea în jgheaburi cu apă permanentă de la

izvoare (a căror debit trebuie să fie superior consumului de apă al
animalelor), locul trebuie să fie pietruit şi prevăzut cu pantă de asemenea
pentru prevenirea înmlăştinării.
Tot adăpători (jgheaburi) se fac şi atunci când adăpatul se face din
fântâni. La construirea adăpătorilor trebuie să se ţină seama de câteva
elemente pentru ca adăpatul să se desfăşoare în bune condiţii şi cât mai
repede (tabelul 7.6, tabelul 7.7, fig. 7.13, fig. 7.14).
Tabelul 7.6.
Date necesare pentru calcularea lungimii adăpătorilor [7]
Frontul de adăpare (m) Timpul necesar
Specia de Necesarul zilnic când adăpatul se face: pentru adăpatul
animale de apă (l/cap) pe ambele unui animal
pe o latură
laturi (minute)
Cornute mari
40-45 0,5 1,2 7-8
şi cai
Tineret taurin
25-30 0,4 1,0 5-6
şi cabalin
Oi şi capre 4-5 0,2 0,5 4-5
Tineret ovin 2-3 0,2 0,5 4-5
Fig. 7.13. Adăpătoare pentru vaci – Peciu Nou, Judeţul Timiş (Foto: Ciocan Vasile)
201
Tabelul 7.7.
Date referitoare la cerinţele adăpătorilor, în funcţie de specie (cm) [7]
Lăţimea interioară
Specia de Înălţimea de la
Adâncimea în partea în partea
animale pământ
superioară inferioară
Cornute mari 35 45 45 40-60
Cai 35 50 40 60-70
Oi şi capre 20 35 25 25-35
În figura 7.14 se prezintă adăpători din tablă pentru oi şi capre,

dispuse în pajiştile din Banatul Montan.
Fig. 7.14. Adăpători pentru oi şi capre (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Lungimea adăpătorii (L) este dată de formula [7]:

Nxtxs
L
T
în care: N – numărul de animale care urmează să se adape;
t – timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute)
s – frontul de adăpare necesar pentru un animal în metri;
T – timpul necesar pentru adăparea unei turme, care este de 60 minute.
202
Pentru ca animalele să păşuneze liniştit şi să dea producţii mari

este necesar, ca pe lângă apa de băut să aibă la discreţie şi sare .
7.5. Tehnica păşunatului

Tehnica păşunatului se referă la modul în care animalele pasc
iarba, la evenimentele normale zilnice şi cele sezoniere care apar când
animalele sunt pe tarla. Păşunatul propriu-zis, deci atunci când animalele
se hrănesc cu iarba păşunii, durează 6 - 11 ore zilnic şi în mod normal se
desfăşoară în două perioade majore, după răsăritul soarelui şi înainte de
amurg. Timpul cât durează păşunatul depinde de administrarea sau nu a
furajelor concentrate.
Viteza normală de păşunat este de 40 - 70 muşcături pe minut. Oile
pasc similar (dar se deplasează mai mult) având gura mai mică şi frecvenţa
cu care muşcă iarba este mai mare.
Dacă iarba pajiştii este rară, animalele fac câţiva paşi între două
muşcături succesive din iarbă. Când rumenul este plin animalele se
odihnesc timp în care rumegă iarba. Această operaţie poate fi făcută de
animale stând în picioare sau culcate.
Timpul necesar pentru rumegare depinde de fibrozitatea ierbii
consumate însă în mod normal durează 5 - 9 ore (ceva mai mult pentru
iarba îmbătrânită).
În mod normal timpul de păşunat creşte cu dificultatea ruperii
ierbii şi rărirea pajiştii pe când timpul de rumegat creşte pe măsura
scăderii calităţii ierbii consumate. Animalele care sunt pe pajişte pot
parcurge 2 - 6 km/zi.
Fecalele se depun de 10 - 12 ori/zi şi urinează de 4 - 6 ori din care
vacile de lapte aproximativ jumătate depun în timpul nopţii iar 10 - 15% în
deplasare spre adăpători sau adăpost, restul ziua în timpul păscutului. În
privinţa adăpării animalele beau apă de 2 - 4 ori/zi în funcţie de conţinutul
în umiditate al ierbii ([97], [7]).
Alegerea hranei de către ierbivore se face folosindu-se simţurile
tactile, olfactive şi văzul. Dacă au posibilitatea alegerii, animalele preferă
părţile tinere deoarece acestea sunt mai fragede, cum de asemenea preferă
iarba cu un conţinut mare de zaharuri. Ele ocolesc materialele uscate, cele
infestate cu fungi, cât şi pajiştile (sau zonele) pe care sunt depuse fecalele
propriei specii sau a altor specii.
203
Pentru folosirea raţională a păşunilor este necesar să se ţină seama

de producţia şi de vegetaţia fiecărui trup, precum şi de cerinţele de păşunat
ale diferitelor specii de animale. În acest sens, pe păşunile productive şi cu
o vegetaţie valoroasă vor fi repartizate vacile cu mari producţii de lapte şi
tineretul taurin sub un an. Tineretului bovin de peste un an şi vacilor sterpe
li se vor repartiza păşuni cu ierburi mai puţin valoroase şi mai depărtate de
fermă, până la 2 - 3 km. Cailor li se vor repartiza păşuni mai umede cu
rogozuri sau ţepoşică (Nardus stricta) iar oilor, păşunile cu iarbă mai
măruntă [122].
7.5.1. Momentul începerii păşunatului
O condiţie esenţială în organizarea raţională a păşunatului o

constituie respectarea momentului optim de începere a păşunatului, de
acesta depinzând în primul rând starea vegetaţiei.
Dacă păşunatul se începe prea devreme, când plantele sunt prea
tinere şi solul prea umed, pot apărea următoarele efecte negative: se
distruge stratul de ţelină; se bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte regimul de
aer din sol; se formează gropi şi muşuroaie; pe terenuri în pantă se
declanşează eroziunea şi se modifică compoziţia floristică dispărând
plantele valoroase.
Păşunatul nu trebuie să înceapă nici prea târziu, deoarece creşte
conţinutul în celuloză, concomitent cu scăderea celui de proteină şi se
reduce gradul de consumabilitatea şi digestibilitate.
Momentul optim de începere a păşunatului este atunci când solul
s-a zvântat şi plantele au ajuns la înălţimea de 10 - 15 cm pe pajiştile
alcătuite din plante cu talie mică; 15 - 20 cm în zonele cu precipitaţii
abundente şi plante de talie înaltă; 20 - 30 cm pe pajiştile cultivate.
Cercetările în domeniu ([58], [59], [87]) stabilesc ca optim pentru
începerea păşunatului cu bovinele înălţimea de 12 cm şi de 6 - 10 cm
pentru păşunat cu ovinele.
7.5.2. Înălţimea de păşunat
Se referă la înălţimea pe care o au plantele când începe păşunatul.

Această înălţimea este determinată de specia care păşunează şi de talia
plantelor. În cazul folosirii ierbii la iesle cositul se poate face la înălţimea
dorită.
204
Înălţimea de păşunat influenţează modul de regenerare a

plantelor. Păşunatul prea jos (cum o fac oile) care duce la îndepărtarea
mugurilor superficiali şi a lăstarilor scurţi, determină o regenerare mai
slabă a plantelor şi în consecinţă duce la scăderea producţiei în ciclurile
următoare. Un păşunat prea sus are ca efect la folosirea iraţională a ierbii,
întrucât o cantitate mare de masă vegetativă rămâne neconsumată.
Înălţimea optimă de păşunat depinde de talia plantelor supuse
păşunatului. Ca atare, repartizarea speciilor de animale pe păşune trebuie
să fie făcută în funcţie de acest criteriu. Speciile cu talie joasă cu frunzele
bazale se pot păşuna mai jos, iar speciile cu talie înaltă (sau mijlocie) cu
frunze tulpinale trebuie păşunate mai sus.
În funcţie de aceste date se apreciază că înălţimea optimă de
păşunat este de 4 - 5 cm de la suprafaţa solului la păşunile din zona
forestieră şi de 3 - 4 cm la păşunile alpine şi în zona de stepă şi silvostepă.
Pe pajiştile cultivate, înălţimea de păşunat este de 5 - 6 cm [87].
7.5.3. Frecvenţa păşunatului
Este în funcţie de compoziţia floristică a păşunii, de lucrările care

se aplică pe păşunat, de intensitatea păşunatului.
Plantele de talie joasă (Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium
repens, Medicago lupulina), cu procent mai mare de frunze bazale şi
lăstari aşternuţi pe sol, suportă mai bine păşunatul repetat decât plantele de
talie înaltă, fără aşi diminua producţia.
Pe păşunile permanente de deal şi de munte se realizează cel puţin
trei cicluri de folosire pe cele de deal îmbunătăţite 3 - 4 cicluri, iar pe cele
temporare 4 - 6 cicluri, ajungând în condiţii de irigare, în zone cu perioade
lungi de vegetaţie, la 7 cicluri de păşunat.
Modul de executare a păşunatului pe tarla
Acesta comportă două aspecte diferite şi anume: modalitatea
efectuării păşunatului în interiorul tarlalei, timpul de păşunat pe tarla.
În cadrul modalităţii de deplasare a animalelor pe tarla există două
posibilităţi:
- când animalele sunt lăsate libere pe tarla;
- când se limitează suprafaţa de deplasare cu gard electric, astfel
încât animalele nu pot înainta decât treptat, pe măsură ce consumă
iarba. Aceasta duce la creşterea gradului de consumabilitate, la
evitarea bătătoririi solului [124].
205
Durata zilnică de păşunat sau intervalul zilnic în care animalele îşi

asigură necesarul de hrană pe păşuni, prin păşunat este de 8 - 9 ore. Pentru
ca animalele să nu se plimbe şi să bătătorească solul, este indicat să se
păşuneze dimineaţa 3 - 4 ore, să se întrerupă păşunatul la prânz 2 - 4 ore şi
să se reia după masă 3 - 4 ore. În timpul întreruperii păşunatului, animalele
trebuie ţinute în tabere de vară.
Pentru realizarea unui coeficient mai ridicat de folosire a ierbii este
indicat ca dimineaţa când animalele sunt flămânde să păşuneze acolo unde
au păşunat în după amiaza trecută şi de abia pe urmă să treacă pe o
porţiune nepăşunată.
7.5.4. Data încetării păşunatului
Este legată de epoca venirii primelor îngheţuri. Ultimul păşunat

trebuie să se realizeze cel târziu cu 25 - 30 zile înainte de instalarea
îngheţurilor permanente. Astfel, plantele au posibilitatea să acumuleze
glucide, să-şi refacă masa vegetativă. Aceasta duce la o bună suportare a
îngheţurilor pe de o parte iar pe de o altă parte la pornirea timpurie în
vegetaţie.
Întârzierea toamna a păşunatului până la venirea îngheţurilor face
ca iarba să nu se poată reface corespunzător, constituind una din cauzele
dispariţiei speciilor valoroase de pe astfel de pajişti.
7.6. Lucrări ce se execută pe păşuni în timpul păşunatului
În timpul păşunatului trebuie să se execute o serie de lucrări care să

ducă la îmbunătăţirea compoziţiei floristice, la refacerea cât mai rapidă a
plantelor, la sporirea producţiei de masă verde pe unitatea de suprafaţă, la
asigurarea zooigienei.
Aceste măsuri, care sunt obligatorii se referă la o serie de lucrări
dintre care cele mai importante sunt: cosirea resturilor nepăşunate după ce
animalele au părăsit tarlaua, împrăştierea dejecţiilor provenite de la
animale şi aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot după fiecare
ciclu de folosinţă sau periodic irigarea. Toate aceste măsuri aplicate în
complex au ca efect creşterea valorii economice a păşunii respective.
206
CAPITOLUL VIII
FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN COSIT

Din cele mai vechi timpuri o parte din iarba pajiştilor era
transformată în fân (fig. 8.1), în scopul asigurării de furaje pentru perioada
de stabulaţie.
La noi în ţară, de obicei, iarba recoltată prin cosit este transformată
în fân (fig. 8.1) şi în mai mică măsură în semifân sau semisiloz.
Fig. 8.1. Fâneţe din Depresiunea Dornelor (foto Luminiţa Cojocariu)
8.1. Importanţa fânului în hrana animalelor
Fânul este un furaj deosebit de valoros, obţinut prin uscarea naturală

sau artificială a plantelor recoltate prin cosit.
Calitatea fânului depinde de mai mulţi factori şi anume:
- compoziţia floristică;
- epoca recoltării;
- modul de pregătire şi păstrare;
- condiţiile meteo din timpul recoltării şi păstrării fânului.
Fânul de calitate conţine aproximativ 0,7 UN/kg şi 6 - 8% proteină
brută digestibilă, în timp ce fânul mai slab conţine numai 0,4 - 0,5 UN/kg
şi 2 - 4 proteină brută digestibilă.
207
Digestibilitatea substanţei organice este cuprinsă între 50% şi 70%

în funcţie de calitatea fânului [7].
Un procent mai mare de leguminoase ridică calitatea fânului.
Se consideră că un fân cu o compoziţie echilibrată când conţine
60% graminee valoroase, 30% leguminoase valoroase, iar speciile din alte
familii botanice nu depăşesc 10%.
Potrivit din punct de vedere al preţului de cost, cel mai ieftin furaj
pentru perioada de iarnă este fânul provenit din fâneţe naturale unde în
afară de recoltat şi pregătirea fânului se foloseşte forţa de muncă şi se
cheltuieşte energia doar pentru anumite lucrări de întreţinere a pajiştilor.
8.2. Recoltarea fâneţelor

Fâneţele recoltându-se doar în anumite perioade ale anului, această
lucrare este sezonieră şi se realizează în funcţie de anumiţi parametri
dependenţi de fenofaza plantelor, de înzestrarea gospodăriei, de factori
economici, organizatorici, etc (fig. 8.2).
Fig. 8.2. Sisteme tradiţionale de prelucrare şi păstrare a fânului

(foto Luminiţa Cojocariu)
8.2.1. Epoca de recoltare
Epoca optimă de recoltare a fânului nu corespunde cu momentul în

care se realizează producţia maximă de furaj, ci atunci când se obţine
208
cantitatea maximă de substanţe nutritive digestibile la unitate de suprafaţă

[31]. Acest moment este diferit de la un tip la altul în funcţie de speciile
dominante. Pe de altă parte, după cum se cunoaşte deja, conţinutul maxim
în proteină digestibilă este în faza tânără, iar pe măsură ce planta creşte şi
îmbătrâneşte scade.
Moisuc A., 1991, arată că producţia cea mai mare de fân şi de cea
mai bună calitate se obţine la înflorirea plantelor dominante din pajişti
(tabelul 8.1). Din acest punct de vedere epoca optimă de recoltare este de
la începutul şi până la sfârşitul înfloririi, ceea ce echivalează cu o durată
de 7 - 10 zile.
Tabelul 8.1
Producţia de fân, S.U. şi substanţe nutritive (kg/ha) în funcţie de epoca de
recoltare [97]
Epoca de Producţia Săruri
SU PD UN
recoltare de fân minerale
la înspicat 1130 1027 99 584 100
la înflorit 3260 2935 209 1660 231
la maturitatea
2900 2611 186 1250 193
seminţelor
Dacă se recoltează înainte de epoca optimă, deşi se obţine un fân

foarte valoros şi bogat în elemente nutritive, producţiile sunt foarte mici.
Acest mod de recoltare duce la slăbirea plantelor, care nu au timp să
acumuleze suficiente substanţe de rezervă şi în consecinţă, scăderea
producţiilor şi la coasele următoare.
Dacă fâneţele se recoltează prea târziu se obţin producţii mai mari
de fân însă de calitate inferioară, înrăutăţindu-se consumabilitatea şi
digestibilitatea. În acelaşi timp scade conţinutul în săruri minerale şi
vitamine, albumine, caroten, aceasta şi datorită faptului că frunzele încep
să se scuture, frunzele fiind tocmai organele bogate în astfel de principii
nutritivi ([65], [127]).
De asemenea, în cazul fâneţelor de două coase (sau a celor
cultivate) dacă se întârzie primul cosit, va scădea producţia coasei a doua,
aceasta ajungând la numai 15 - 20% din recolta primei coase, când în
condiţii normale aceasta trebuie să ajungă până la 50% din recolta primei
coase.
În condiţiile recoltării la timp a primei coase fânul obţinut la coasa
a doua este format din mai multe frunze, tulpinile sunt mai puţin tari şi în
consecinţă au un grad de consumabilitate mai mare.
209
Întârzierea recoltării favorizează şi îmburuienarea, pentru că în

momentul recoltării, buruienile au format deja seminţe.
La fâneţele de două coase, epocile de recoltare vor fi alese de aşa
manieră încât ultima recoltă să se facă cu o lună înainte de venirea
îngheţurilor permanente pentru a permite acumularea de substanţe de
rezervă în plante şi ca atare mărirea rezistenţei la ger şi a capacităţii de
refacere în primăvara următoare.
În concluzie, în privinţa epocii de recoltat subliniem:
- pentru obţinerea unor producţii mari de fân şi de bună calitate la
prima coasă, fâneţele trebuie cosite în perioada de la înspicatul
gramineelor şi îmbobocitul leguminoaselor şi până la înflorit;
- cositul în epoci mai timpurii mai mulţi ani de-a rândul duce la
slăbirea vitalităţii ierburilor şi la scăderea producţiei în anii
următori;
- întârzierea cositului determină scăderea valorii fânului, favorizează
îmbunătăţirea buruienilor, însă măreşte vitalitatea ierburilor;
- stabilirea epocii de recoltare a fâneţelor se face în funcţie de faza
de creştere a gramineelor dominante valoroase şi nu după date
calendaristice;
- fâneţele trebuie cosite într-un sistem de rotaţie la epoci diferite;
- pentru a se asigura autoînsămânţarea fâneţelor, odată la 4-5 ani, se
recomandă ca recoltarea să se efectueze după ce seminţele plantelor
dominante au ajuns la maturitate.
Pentru a evita influenţa negativă a cositului la aceiaşi epocă asupra
vegetaţiei şi producţiei pajiştilor se recomandă împărţirea fâneţelor în mai
multe tarlale şi recoltarea acestora în epoci diferite.
8.2.2. Tehnica recoltării
Depinde de condiţiile specifice din fiecare pajişte. Astfel, fâneţele

de munte, dealuri, fiind situate pe terenuri accidentate în majoritate se
recoltează manual (cu coasa), sau cu cositori autopropulsate cu lăţime
mică (cum este de exemplu motocositoarea Carpatina).
Pe terenurile unde recoltatul se poate mecaniza, aceasta se face cu
cositoarele purtate pe tractor şi anume CP40 pentru tractorul de 45 CP şi
CP65 purtate pe tractorul U650, cu cositoarea rotativă CRP 1,6 în agregat
cu tractorul U-445 sau cu vidroverul tractat VTF 3,6, în agregat cu U650
sau U 800.
210
Este foarte important ca elementele active ale cositoarelor să fie

bine ascuţite pentru ca recoltarea să se facă prin tăiere şi să nu se rănească
plantele.
8.2.2.1 .Înălţimea de recoltare a fâneţelor

Înălţimea la care se recoltează plantele exercită o influenţă directă
în primul rând asupra producţiei, iar pe de altă parte asupra plantelor.
Tabelul 8.2
Influenţa înălţimii de cosit asupra pajiştilor de Lolium perenne + Trifolium
repens [50]
Înălţimea de cosit (cm) %faţă de
Specificare
4 8 înălţimea de 4 cm
Producţia de SU (t/ha) 10,25 8,85 86
Ponderea trifoiului alb
24,8 22,0 89
din %SU
Masa stolonilor de trifoi
71,0 57,2 80
alb g/m2
Lungimea stolonilor
72,7 55,9 77
(m/m2)
Diametrul stolonilor mm 2,02 2,03 100
Cosirea prea sus duce în primul rând la o scădere a producţiei şi a

calităţii acesteia deoarece o parte din recoltă rămâne necosită, parte
formată din multe frunze bazale şi lăstari tineri bogaţi în substanţe
nutritive (tabelul 8.2).
Recoltarea la o înălţime mică (cositul ras) măreşte recolta şi
îmbunătăţeşte calitatea, însă reduce substanţial capacitatea de regenerare a
plantelor şi producţiile vor fi mici la coasele următoare.
Pentru a se realiza un raport favorabil între producţie şi calitate şi
pentru a se asigura refacerea plantelor în cele mai bune condiţii se
recomandă ca înălţimea de cosit să fie de 3 - 5 cm de la suprafaţa solului.
Înălţimea mai mare de recoltat (5 - 6 cm) este indicată la pajiştile temporare
şi la coasa a doua. De asemenea, se recomandă o înălţime de 6 - 7 cm în
cazul păşunilor recoltate prin cosit.
În felul acesta se realizează un raport favorabil între producţie şi
calitatea fânului, fără să se stânjenească refacerea plantelor.
8.2.2.2. Frecvenţa recoltărilor

În anii normali din punct de vedere pluviometric, dacă se respectă
epoca optimă de recoltat la coasa I şi intervale de aproximativ 5 săptămâni
211
între coase se realizează, de regulă, în toată ţara, între 2 şi 4 recolte/an, în

funcţie de zonă şi categoria de pajişte (permanentă sau semănată).
Mărind numărul de recoltări, se obţine un fân de bună calitate, însă
producţiile sunt mai mici.
8.3. Pregătirea fânului
Pregătirea fânului comportă un complex de lucrări în urma cărora

conţinutul în apă din plante se reduce de la 70 - 85% cât este posibil în
plantele verzi la 15 - 17% cât este umiditatea la care fânul se poate păstra
peste iarnă cu pierderi foarte mici (fig. 8.3). Această reducere este însoţită
de o serie de procese fiziologice şi biochimice care determină pierderi de
substanţă uscată.
Cu cât pierderile de apă sunt mai rapide cu atât şi pierderile de
substanţă uscată sunt mai mici. Deci esenţial în pregătirea fânului este ca
plantele să se usuce într-un timp cât mai scurt după recoltare. de aceea pe
lângă uscarea naturală se poate interveni prin uscare artificială pentru a
grăbi acest proces.
În procesul de uscare a furajelor verzi pe lângă fenomenul de
pierdere a apei (deshidratarea), mai au loc şi procese care provoacă
pierderi de substanţe nutritive. Pe acest considerent uscarea trebuie astfel
dirijată, încât aceste pierderi să fie cât mai mici, factorul determinant în
realizarea acestui scop îl prezintă durata de uscare.
După recoltare şi până la reducerea umidităţii la care plantele pot fi
păstrate, se disting două perioade: prima până în momentul în care plantele
ajung la cca 45 - 50% apă şi care durează câteva ore, deoarece este
îndepărtată apa liberă din plante, a doua până în momentul când conţinutul
de apă ajunge la 15 - 17%, care în condiţii normale durează 2 - 3 zile.
În prima fază, imediat după recoltare, celulele plantelor sunt încă
vii, continuă să respire şi să asimileze. Destul de rapid asimilaţia încetează
continuând respiraţia care se face cu pierderi de glucide solubile. Pierderile
se înregistrează şi la substanţe albuminoide, caroten, etc. De asemenea are
loc un intens proces de descompunere a aminoacizilor, deci înrăutăţirea
calităţii proteinelor, până când celulele sunt încă vii. După moartea celulelor
pierderile de apă se fac mult mai greu. Dacă de la umiditatea iniţială şi
până la umiditatea de 45 - 50% pierderile de apă se realizează în 5 - 8 ore,
de la această umiditate şi până la 17 - 20% e nevoie de 36 - 72 ore şi în
212
condiţii atmosferice necorespunzătoare (umiditate ridicată) chiar şi mai

mult.
Viteza de pierdere a apei este influenţată de doi factori: unul de
natură internă, care se referă la capacitatea ţesuturilor plantei de a reţine
apă iar al doilea factor depinde de condiţiile meteorologice.
Plantele tinere având capacitatea de reţinere a apei mai mare şi
uscarea este mai înceată decât la plantele recoltate mai târziu. De
asemenea, gramineele se usucă mai repede decât leguminoasele.
O altă categorie de pierderi este legată de faptul că frunzele pierd
mai repede apa decât tulpinile, ceea ce face ca în procesul uscării să cadă
foarte multe frunze în special la leguminoase.
Fig. 8.3. Pregătirea fânului – Gura Humorului (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Pierderile mari de substanţe nutritive sunt cauzate de precipitaţiile

care cad de multe ori în timpul recoltării fâneţelor. Diminuarea valorii
nutritive a fânului este în strânsă legătură cu durata şi intensitatea ploilor şi
cu temperatura din această perioadă. Când temperaturile sunt ridicate şi
plouă mult are loc o spălare puternică a constituenţilor solubili din plante
(zaharuri şi substanţe azotate). Mărimea acestor pierderi mai este influenţată
şi de momentul în care cad precipitaţii. Sa observat că pierderile sunt mai
mari când fânul este aproape uscat, deoarece membranele celulare şi-au
213
pierdut permeabilitatea selectivă pentru apă şi lasă să difuzeze constituenţii

solubili ai citoplasmei [125].
Dacă ploile sunt de durată se instalează ciupercile şi fânul
mucegăieşte. O altă categorie de pierderi sunt cele legate de operaţiile ce
se fac în timpul pregătirii fânului, de cele din timpul transportului şi
depozitării şi în fine de cele care se petrec atunci când fânul este administrat
la animale.
8.3.1. Metode de pregătire a fânului
8.3.1.1. Pregătirea fânului pe sol (uscarea direct pe pământ)

Această metodă este cea mai simplă şi cea mai răspândită de
uscare a ierburilor. În acelaşi timp ea este însoţită de cele mai mari pierderi
de substanţe nutritive, datorită duratei lungi de uscare şi manipulărilor
solicitate pentru pregătirea fânului, care determină importante pierderi
mecanice. Pierderile la această metodă de uscare cresc odată cu creşterea
procentului de participare a leguminoaselor şi cu cât cad mai multe
precipitaţii în timpul uscării.
Fig. 8.4. Cosirea şi adunarea fânului în brazde (Foto: Luminiţa Cojocariu)
Metoda dă rezultate satisfăcătoare în regiunile secetoase şi la

fâneţele slab productive unde fânul este lăsat să se usuce direct în brazde
de unde se strânge direct în căpiţe (fig. 8.4).
La fâneţele mai productive, acest lucru nu este posibil întrucât
astfel se lungeşte timpul de uscare şi implicit sporesc pierderile. De aceea,
214
pentru grăbirea uscării brazdele se întorc de mai multe ori, prima dată
după ce iarba a pălit. Este obligatoriu întoarcerea după fiecare ploaie.
După întoarcerea brazdelor, fânul se lasă să se usuce până la
umiditatea de 20 - 30% la care începe să foşnească fără însă ca frunzele să
se scuture; lucru ce se realizează în condiţii favorabile în 1 - 2 zile. Apoi
fânul se strânge în căpiţe de 100 - 300 kg, unde îşi continuă uscarea până
la umiditatea de conservare cca 15 - 17 zile [99].
Uscarea în brazdă reprezintă o variantă îmbunătăţită a uscării
plantelor pe sol. După ce fânul s-a pălit, se strânge în valuri, folosind în
acest scop greble mecanice sau cu tracţiune animală (fig. 8.5). În valuri,
uscarea se produce mai lent, reducându-se astfel substanţial pierderea
frunzelor de leguminoase şi obţinându-se un fân cu un conţinut mai ridicat
de proteine şi vitamine.
Din valuri fânul se adună în căpiţe, unde procesul de uscare se
continuă până la umiditatea de conservare.
Fig. 8.5. Adunarea fânului uscat (Foto: Luminiţa Cojocariu)
În regiunile unde regimul de precipitaţii în perioada recoltării este

destul de abundent, pregătirea fânului pe sol este foarte dificilă, deoarece
durata de uscare este mai mare şi implicit şi pierderile în substanţă uscată
sunt mai mari.
8.3.1.2. Pregătirea fânului pe suporţi

Pregătirea fânului pe suporţi se face în regiuni bogate în precipitaţii.
În felul acesta, fânul chiar dacă este plouat îşi păstrează culoarea şi gustul,
iar pierderile de substanţe nutritive sunt mici [62].
215
Suporţii folosiţi pentru pregătirea fânului sunt de mai multe tipuri.

Prepelecii (pari cu braţe), au înălţimea de cca 2 m fiind prevăzuţi
cu braţe de lemn lungi de 0,20 - 0,30 m, dispuse la distanţe de 0,30 - 0,40
m (fig. 8.6). Distanţa de la pământ până la primul braţ trebuie să fie de cca
0,60 m. Se consideră necesari, în funcţie de producţia de fân, 300 - 900 de
pari la hectar.
Fig. 8.6. Suporţi pentru pregătirea fânului – prepeleci (foto Luminiţa Cojocariu)
Capra piramidală are forma unei piramide formate din 2 - 3 pari

uniţi prin 2 - 3 rânduri de şipci plasate orizontal la distanţa de 0,60 m la
suprafaţa solului (fig. 8.7). Lungimea parilor este de cca 2 m. La 1 ha
fâneaţă, cu o producţie de cca 3000 kg fân, sunt necesare 20 - 30 capre
piramidale.
216
Capra colibă, are mai multe variante. Cea mai răspândită şi cea mai
practicată este din doi pereţi demontabili. Înălţimea acestor pereţi este de 2
m, lungimea de 3 m, iar distanţa între ei, la suprafaţa solului de 1,5 m. Pe
fiecare capră, se pot usca 500-1000 kg iarbă, deci pentru un hectar sunt
necesare 10 - 20 capre în formă de colibă, în funcţie de producţia de iarbă.
Fig. 8.7. Suporţi pentru pregătirea fânului - capra piramidală

Gardul suedez (fig. 8.8) este alcătuit din stâlpi înalţi de 2 m, aşezaţi
la distanţa de 1,8 - 2 m unul de altul. Lungimea gradului este variabilă. Pe
aceşti stâlpi se bat şipci sau se întinde sârmă galvanizată cu diametrul de
2,5 - 3 mm, la distanţa de 0,30 - 0,40 m una de alta, lăsându-se o distanţă
de 0,60 m de sol până la prima şipcă sau rând de sârmă.
Fig. 8.8. Suporţi pentru pregătirea fânului în Bucovina - gardul suedez

217
Pentru a se obţine rezultate bune la pregătirea fânului pe suporţi

(fig. 8.9) este necesar să se respecte anumite reguli. Astfel iarba se aşează
la uscat numai după ce s-a veştejit, deci când are un conţinut de apă de cca
50%, neplouată şi fără rouă. Iarba se aşează de jos în sus într-un strat gros
de 0,70 - 0,80 m, partea superioară fiind mai groasă. Loturile se netezesc
cu grebla pentru a uşura scurgerea apei.
Fig. 8.9. Suporţi pentru pregătirea fânului şi spaţii de depozitare în Maramureş

8.3.1.3. Pregătirea fânului în baloţi

Balotarea fânului prezintă avantajul că se reduc foarte mult
pierderile provocate de uscarea prea puternică a plantelor. Fânul pregătit
prin această metodă are un procent mare de frunze, miros aromat şi
culoare verde. Dacă în trecut această metodă se aplica doar în regiunile
secetoase la fânurile provenite de pe pajiştile semănate, acum această
metodă se practică şi în zonele montane (fig. 8.10).
218
Fig. 8.10. Pregătirea şi păstrarea fânului în baloţi (foto: Luminiţa Cojocariu)
Pregătirea fânului pe această cale constă în întoarcerea brazdelor o

dată sau de două ori în ziua recoltării şi balotarea lui înainte de uscarea
completă, atunci când plantele încep să foşnească. În acest moment
plantele conţin 30 - 35% apă. Baloţii se lasă în câmp până la uscarea
completă. Ulterior aceştia pot rămâne în câmp sau pot fi transportaţi pe
platforme şi depozitaţi în fermă (fig. 8.11).
După uscare, baloţii se depozitează în fânare sau şire, lăsându-se
canale de aerisire printre ele. Dacă uscarea plantelor din baloţilor nu s-a
desfăşurat în condiţii normale şi conţinutul de apă în momentul depozitării
este mai mare de 17%, trebuie să se instaleze la baza şirelor ventilatoare
pentru a desăvârşi uscarea şi a preveni în acest fel mucegăirea plantelor.
219
Fig. 8.11. Păstrarea baloţilor de fân în câmp şi stocaţi în fermă

(foto: a., b şi c Raul Timariu)
8.3.2. Metode de uscare a fânului
8.3.2.1. Uscarea cu ajutorul strivirii

Metoda se recomandă cu precădere pentru fâneţele bogate în
leguminoase şi numai în regiunile secetoase şi în anii cu precipitaţii reduse
în timpul recoltării.
Se cunoaşte faptul că frunzele se usucă mai repede decât tulpinile
ceea ce creează un decalaj în umiditatea celor două componente având
drept consecinţă căderea frunzelor.
Maşinile moderne de recoltat au posibilitatea de a strivi materialul
verde recoltat printr-un sistem de valţuri, cu scopul măririi suprafeţei de
contact cu aerul tulpinilor. Datorită acestui fapt, tulpinile care au un conţinut
mare de apă se usucă într-un ritm mai rapid, aproape odată cu frunzele. În
comparaţie cu uscarea plantelor nestrivite, durata uscării se reduce pe
această cale la jumătate.
8.3.2.2. Uscarea fânului cu ajutorul curenţilor de aer

Pregătirea fânului cu ajutorul acestei metode constă în dirijarea
unor curenţi de aer, creaţi artificial prin materialul recoltat şi insuficient
uscat. În felul acesta, deshidratarea se produce repede, iar datorită scurtării
timpului de uscare se reduc pierderile de substanţe nutritive.
Fânul obţinut după această metodă are un miros plăcut, îşi păstrează
culoarea verde şi are un conţinut ridicat în proteine.
Desigur, că folosirea acestei metode nu-şi găseşte justificare, în
cazul unor ierburi de calitate slabă (cu multe buruieni, rogozuri, etc.).
220
Folosirea ei este recomandată în special pentru lucernă, trifoi,

pentru pajiştile temporare şi eventual pentru fâneţele naturale cu o
vegetaţie deosebit de valoroasă.
Uscarea prin această metodă se poate face cu aer rece sau cald. Mai
folosită şi mai răspândită este metoda uscării prin ventilare cu aer rece.
Ca principiu, metoda de uscare prin ventilare cu aer rece, se
bazează pe higroscopicitatea aerului atmosferic, adică pe proprietatea lui
de a se satura cu vapori de apă. În timpul ventilării se produce o mişcare a
umidităţii din straturile interioare spre cele exterioare, iar de aici prin
evaporare în mediul înconjurător [122].
Instalaţia de uscare se compune dintr-un ventilator, un distribuitor,
care uniformizează aerul şi un grătar de lemn pe care se pune fânul.
Pentru pregătirea fânului pe această cale, plantele cosite se lasă în
câmp 1 - 2 zile, până se pălesc şi ajung la o umiditatea de 35 - 40%, după
care se transportă pentru uscare.
Uscarea cu aer cald se execută mai rar şi numai pentru furajele cu
o mare valoare nutritivă, ca de exemplu fânul viaminos.
Uscarea cu instalaţii pneumatice are loc în câteva secunde, plantele
fiind supuse la temperaturi foarte înalte. Diferite tipuri, de asemenea,
instalaţii sunt prevăzute cu dispozitive pentru obţinerea făinării de fân,
pentru prepararea furajelor combinate.
8.4. Păstrarea fânului

Modul de păstrare a fânului are o influenţă profundă asupra
calităţii. Un fân cu o foarte bună compoziţie floristică, la timp recoltat şi
bine pregătit poate fi depreciat de o păstrare necorespunzătoare.
Umiditatea fânului trebuie să fie de 15 - 17%. Dacă umiditatea este
mai mare sau plouă în timpul depozitării, temperatura începe să crească
datorită respiraţiei (unele celule nefiind moarte) şi datorită acţiunii bacteriilor
şi ciupercilor, ceea ce provoacă pierderi de substanţe uscate.
Pentru a preîntâmpina astfel de pierderi în momentul depozitării se
presară 5 kg sare la tonă fân. Sarea fiind higroscopică, absoarbe surplusul
de umiditate. De asemenea, se pot folosi paiele care se pun în straturi de
10 - 20 cm între straturi de 50 - 60 cm fân.
În unele zone ale României, unde terenul este accidentat şi fânul
nu se poate transporta, căpiţele se fac pe o platformă la înălţime de 1,8 – 2
m ( fig. 8.12), pentru a feri fânul de animalele sălbatice.
221
Fig. 8.12. Căpiţe - în zone montane – Baia de Aramă (foto: Luminiţa Cojocariu)
Fânurile se păstrează în căpiţe, şire sau stoguri), sub cerul liber

(fig. 8.13) sau în fânare (fig. 8.14 – 8.17), care diferă în funcţie de zona
geografică a României dar îndeplinesc aceelaşi rol. Locul de depozitate al
fânului trebuie să fie ferit de umezeală, terenul să aibe o bună permeabilitate,
ca pe el să nu stagneze apa, iar nivelul freatic din sol să fie coborât.
Fig. 8.13. Păstrarea fânului în căpiţe (a,c) şi în baloţi

(foto: a. Luminiţa Cojocariu, b. Raul Timariu)
222
Fig. 8.14. Păstrarea baloţilor în depozite acoperite – Slatina Timiş (foto: Petru Rain)
Fig. 8.15. Păstrarea fânului în depozite acoperite – Maramureş, România

223
Fig. 8.16. Fânar – Zona Zlatna, jud. Hunedoara (foto: Luminiţa Cojocariu)
Fig. 8.17. Păstrarea fânului în magazii închise – Bazinul Dornelor, România

224
BIBLIOGRAFIE
1. Aerts R., Chapin F.S., 2000, The mineral nutrition of wild plants revisited: a
re-evaluation of processes and patterns, Advances in Ecological Research, 30,
1–67
2. Bailey J.S., Laidlaw A.S., 1999, The interactive effects of phosphorus,
potassium lime and molybdenum on the growth and morphology of white
clover (T. repens L.) at establishment. Grass and Forage Science, 54, 69 – 76.
3. Barber S.A., 1984, Soil nutrient bioavailability. A mechanistic approach. A
Wiley–Interscience publication. New–York
4. Bărbulescu C., 1971, Producerea şi păstrarea furajelor, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
5. Bărbulescu C., Motcă Gh., 1983, Păşunile munţilor înalţi, Editura Ceres,
Bucureşti
6. Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987, Consideraţii privind folosirea indicilor
sintetici de caracterizare a fitocenozelor, utili în lucrările de tipizare a
pajiştilor permanente, Lucrări ştiinţifice ale Institutului de Cercetare şi
Producţie pentru Cultura Pajiştilor Măgurele – Braşov, XII, 9 – 18
7. Bărbulescu C., Motcă G., Puia I., Moisuc A., 1991, Cultura pajiştilor şi a
plantelor furajere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
8. Bârliba C., 2011, Cartografierea pajiştilor pe trepte de relief, Editura
Eurobit Timişoara
9. Blevins D.G., 1994, Uptake, translocation and function of essential mineral
elements in crop plants, In: Boote, K.J., et al. (eds) Physiology and Determination
of Crop Yield. American Society of Agronomy, Madison, pp. 259–275
10. Boboiciov S., Cojocariu Luminiţa, 2010, Suppositions in order of
reconsideration of the abandoned land -meadows and former agricultural
land, Research Journal of Agricultural Science vol.42(1)1, pag. 363-366
11. Bostan C., Moisuc., Radu Florina, Cojocariu Luminita, Sărăţeanu Veronica,
2010, Study of the action of Poa pratensis L. vegetal extract on the chemical
composition of some perennial grasses, Research Journal of Agricultural
Science vol.42(1)1, pag. 367-371
12. Bostan C., Moisuc A., Radu Florina, Cojocariu Luminita, Horablaga M.N.,
Marian F., 2011, The influence ofthe allelopathic substances on the growth
and the development of the perennial grasses, 3rd International Conference"
Research People And Actual Tasks On Multidisciplinary Sciences, Lozenec,
Bulgaria, pag. 317-322
13. Carlier L., Puia I., Rotar I., 1998, Pentru producţii mai bune de furaje,
Editura Risoprint, Cluj –Napoca
14. Căluşeru Lavinia Alina, Cojocariu Luminiţa, Săndoiu I., 2014, Socio-
economic influences on the agrosilvopastoral systems in mountain areas,
Research Journal of Agricultural Science, 46 (4), 2014, pp. 7 - 13, Online:
225
http://www.rjas.ro/volume_detail/30
15. Căluşeru Lavinia Alina, Cojocariu Luminiţa, Borlea F., Bordean Despina-
Maria, Horablaga Adina, 2015, Rural development of mountain areas in
Romania, challenges and targets for the year 2020, SGEM 5(2): 791-798
16. Chevallie C., Corbet M., Lucchi M., 1977, Les gazon sur dalle à la
Défense: Bilan de 4 années d'expérimentation. Cahiers d'Ecologie Appliquée
en milieu urbain, 6, 12-18
17. Codesido M., González-Fischer C.M., Bilenca D.N., 2013, Land bird
assemblages indifferent agricultural landscapes: a case study in the Pampas
of Central Argentina. BioOne 115, 8–16.
18. Cojocariu Luminiţa, Moisuc A., Stroia C., Horablaga M., 2004, La modalite
de diagnostiguer une prairie comme unite d’utilization, Simpozion ştinţ.
internaţional, Societatea Contemporană şi Integrarea Economică contemporană,
Chişinău, Moldova
19. Cojocariu Luminiţa, 2005, Producerea şi distribuirea furajelor, Editura
Solness Timişoara
20. Cojocariu Luminiţa, Căluşeru Lavinia Alina, Sărăţeanu Veronica, Horablaga
N.M., Samfira I., Durau Carmen, Bostan C., 2014, Multitask evaluation of
Ciacova grasslands, Romanian Journal of Grassland and Forage Crops,
No.10/2014, p: 7-18, Cluj Napoca, Romania
21. a. Cojocariu Luminița, Copăcean Loredana, Popescu C., Horablaga M.N.,
Bostan C., Pîrvulescu Luminița, 2015, Spatial and temporal analysis of
vegetation differentiation based on satellite images, Agrobuletin AGIR, no.
20, pp. 62-68
22. b. Cojocariu Luminiţa, Copăcean Loredana, Horablaga M.N., Bostan C.,
Pârvulescu Luminiţa, Popescu C., 2015, Grassland delineation and
representation through remote sensing techniques, Romanian Journal of
Grassland and Forage Crops, 2015, No. 12/2015, pp. 17 - 26, Cluj-Napoca,
România,
23. c. Cojocariu Luminiţa, Horablaga N.M., Borozan Aurica Breica, Bordean
Despina-Maria, Bostan C., Copăcean Loredana, 2015, Efficient use of
mountain grasslands – parcelling, Journal of Montanology, vol. IV – 2015,
pp. 54 -59
24. a. Cojocariu Luminiţa, Copăcean Loredana, Popescu C., 2016, Remote
sensing and GIS techniques to analyze invasion into grassland of the species
Pteridium aquilinum (L.) Kuhn, Romanian Journal Of Grasslands And Forage
Crops, no. 14/2016, pp. 31-42
25. b. Cojocariu Luminiţa, Popescu C., Copăcean Loredana, Bostan C.,
Horablaga Adina, 2016, Analysis of mountain grassland degradation affected
by erosion and conservation measures, Agrobuletin AGIR, no. 21, 2016, pp,
24-31
26. c. Cojocariu Luminiţa, Bostan C., Copăcean Loredana, Popescu C., 2016,
226
Grasslands degradation under the influence of soil characteristics and erosion

processes, Geographica Timisiensis, vol. XXV, nr. 1,
https://geografie.uvt.ro/wp-content/uploads/2015/06/cojocaru-copaceanu-
format.pdf
27. Cojocariu Luminiţa, Copăcean Loredana, Popescu C., Bordean Despina-
Maria, 2017, Normalized Difference Vegetation Index in „vertical” analysis of
grasslands, SGEM 2017 Conference Proceedings, Vol. 17, Issue 23, 2017, pp.
625-632, DOI: 10.5593/sgem2017/23/S11.078
28. a. Cojocariu Luminiţa, Bordean Despina-Maria, Copacean Loredana,
Hoancea Lia, 2018, Evaluation of the biodiversity protection degree in
Romanian Banat by geomatic methods, SGEM 18(5.1): 369-376
29. b. Cojocariu Luminita, Rain P., Simon M., Hoancea Lia, Copacean
Loredana, 2018, Remote sensing means for the analysis of changes of forest
field limits and their impact on grassland areas, SGEM Vienna Green 2018
Conference Proceedings, Vol. 18, ISSUE 1.5, 2018, pp 773-780, online:
https://www.sgem.org/sgemlib/spip.php?article13493
30. Cojocariu Luminiţa, Copacean Loredana, Popescu C., 2019, Conservation
of grassland habitats biodiversity in the context of sustainable development of
mountain area of Romania, Applied Ecology and Environmental Research Vol
17 Issue: 4, pp. 8877 – 8894, http://www.aloki.hu/pdf/1704_88778894.pdf
31. Corches Mihaela, Cojocariu Luminiţa, Rujan C., 2011, Assessing new
foreign varieties of Festuca arundinacea in hay meadow management regime,
Research Journal of Agricultural Science vol.43 (4), pp. 216 – 219
32. Courtier J., 2000, Grădinar fără grădină, Ghid idispensabil pentru
grădinăritul în cele mai restrânse spaţii, Ed. Aquila”93, Oradea
33. Courtier J., 2002, Totul despre îngrijirea gazonului, Ed. Aquila, 93, Oradea
34. Dernoeden P.H., Nash A.S., 1982, Control of various broadleaf weeds in
turf using experimental and commercial; herbicides, Proceeding of the
Northeastern Weed Science Society. U.S.A., vol: 36, 321 – 325
35. Dias R.A., Bastazini V.A.G., Gianuca A.T., 2014, Bird-habitat associations
in coastal rangelands of southern Brazil, Iheringia Sér. Zool., 104 (2014), pp.
200-208
36. Dincă F., 1980, Cercetări privind aplicarea diferenţiată a azotului pe
nardetele de munte, Lucrări ştiinţifice SCCP Măgurele-Braşov, vol, VI
37. Dorst J., 1970, Inainte ca natura să moară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
38. Dragomir N., 2005, Pajişti şi plante furajere. Tehnologii pentru cultivare,
Ed. Eurobit, Timişoara
39. Drum R.G., Ribic C.A., Koch K., Lonsdorf E., Grant E., Ahlering M., et al.,
2015, Strategic Grassland Bird Conservation throughout the Annual Cycle:
Linking Policy Alternatives, Landowner Decisions, and Biological Population
Outcomes. PLoS ONE 10(11): e0142525, online:
https://doi.org/10.1371/journal.pone.0142525
227
40. Dudeck E.A., Peacock G.H., 1992, Shade and turfgrass culture. D.W.
Waddington; Turfgrass, Madison, 264-284
41. Dumitrescu et al., 1979, Pajişti degradate de eroziune şi ameliorarea lor,
Editura Ceres, Bucureşti
42. Durău Carmen, 2012, Ecological and Agronomical Analysis of Some
Permanent Grasslands in the Banat Area, Bulletin UASVM Agriculture 69
(2), pp.142-147
43. Durău Carmen, Cotuna Otilia, Sărăteanu Veronica, 2014, Approaches on
the dynamics of the floristic composition of a Banat hill grassland (western
Romania), Annals of the University of Craiova - Agriculture, Montanology,
Cadastre Series)Vol. XLIV, pp. 86-88
44. Enck Gretel, 2010, How the National Park service from America should
step-us its wilderness management, Research Journal of Agricultural Sciences,
Vol. 42 (1) 1, Timişoara, pag. 440-448
45. European Forum on Nature Conservation and Pastoralism, High Nature
Value farming indicators, online: http://www.efncp.org/policy/indicators-high-
nature-value-farming/
46. Evans D.R., Thomas T.A., Williams T.A., Davies Ellis, W., 1986, Effect of
fertilizers on the yield and chemical composition of pure sown white clover
and on soil nutrient status. Grass and Forage Science, 41, 295 – 302
47. Explanatory Dictionary of the Romanian Language, online:
https://dexonline.ro/definitie/pratologie
48. Fiedler K., Wrbka T., Dullinger S., 2017, Pluralism in grassland
management promotes butterﬂy diversity in a large Central European
conservation area, J Insect Conserv, DOI 10.1007/s10841-017-9974-2
49. Food and Agriculture Organization (FAO), Foastat, Data, online:
http://www.fao.org/faostat/en/?#data/RL
50. Frame J., Boyd A.G., 1987, The effect of strategic use of fertilizer nitrogen
in spring and/or autumn on the productivity of a perennial ryegrass/white
clover sward, Grass and Forage Science, 42, 429-438
51. Frossard E., Brossard M., Hedley M.J., Metherell A., 1995, Reaction
controlling the cycling of P in soil, In: Tiessen, H. Edn. Phosphorus in the
Global Environment. John Wiley and Sons, Chichester, pp. 107–138
52. Giuchici Camelia, Moisuc A., 2003, Ritmul de crestere al plantelor în
funcţie de perioada şi înălţimea de tundere a gazonului. Lucr.st. Facultatea de
Agricultură, vol.XXXV, Editura Mirton, Timişoara, 163-166 p.
53. Gomoiu M.T., Skolka M., 2001, Ecologie: metodologie pentru studii
ecologice, Editura Ovidius University Press, Constanţa
54. Grasslands biomes, online: http://biomea.wikispaces.com/Grassland
55. Gruia R., 1998, Managementul eco-fermelor, Editura Ceres, Bucureşti
56. Gry Laure, 1993, Pour choisir les gazon de qualite. Semences et Progres,
nr. 76, 29-41
228
57. Heidenreich Barbara, 2009, What are global temperate grasslands worth? A
case for their protection, a Review of Current Research on their Total
Economic Value, http://cmsdata.iucn.org/downloads/grasslandsreview.pdf
58. Hoancea Lia, Copacean Loredana, Bordean Despina-Maria, Cojocariu
Luminiţa, 2017, Analysis of pasture vegetation in the west of Romania in
correlation with pastoral traditions, SGEM 2017, Vol. 17, Issue 52, 33-40 pp,
DOI: 10.5593/sgem2017/52/S20.005
59. Hoancea Lia, Simon M., Rain P., Copăcean Loredana, Cojocariu Luminiţa,
2018, Influence of environmental factors on the beginning of grazing on
grasslands fron ATU Oravita, in correlation with pastoral traditions, Research
Journal of Agricultural Science, Vol. 50, nr. 4/2018, pag. 391-398, Timisoara
https://www.rjas.ro/issue_detail/47
60. Hoancea Lia, Copăcean Loredana, Rain P., Cojocariu Luminiţa, 2019,
Quantification of High Natural Value grasslands in the Romanian Banat, a
normative and practical tool for biodiversity protection, Research Journal of
Agricultural Science, Vol 51(2), ISSN 2066-1843, 2019, pp. 26-35
61. Hopkins A., Holz B., 2006, Grassland for agriculture and nature
conservation: production, quality and multi-functionality, Agronomy
Research. 4 (1), pp. 3-20
62. Horablaga M., Cojocariu Luminiţa, 2007, Managementul pajiştilor şi al
plantelor furajere, Editura Eurostampa, Timişoara
63. Hovick T.J., Elmore L.D., Fuhlendorf S.D., et al., 2015, Spatial
heterogeneity increases diversity and stability in grassland bird communities.
Ecol. Appl. 25, pp. 662–672
64. Hull R., Ln H., 1995, Nutrient Uptake: Some Turfgrasses Do Better Than
Others. Michigan State University, Turfgrass Information File, art, ord. nr.
RJH 6/95; 7 – 13
65. Iacob T., Vîntu V., Samuil C., Dumitrescu N., 2015, Pajiştea, caracterizare
– îmbunătăţire – folosire, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
66. Iliescu Ana-Felicia, 2003, Arhitectură peisageră, Editura Ceres, Bucureşti
67. a. Ionescu I. et al., 1997, Influienţa speciei şi a normei de semănat la
graminee asupra producţiei pajiştilor temporare din zona subcarpatică a
Olteniei, Lucr. Şt. Univ. Ion Ionescu de la Brad, Vol.45, Iaşi
68. b. Ionescu I., Osiceanu M., 1997, Cercetări privind stabilirea unor elemente
tehnologice la pajiştile temporare bazate pe amestecuri complexe. Anal. Univ.
din Craiova, 50 de ani de Înv. Agr. Sup., Craiova
69. Ionescu I., 2002, Influienţa îngrăşămintelor şi amendamentului calcaros
asupra calităţii pajiştilor temporare din zona subcarpatică a Olteniei, Lucr.
Şt. Univ. Ion Ionescu de la Brad, Vol.45, Iaşi
70. Ionescu I., 2003, Pajişti temporare în zona subcarpatică a Olteniei, Editura
Sitech, Craiova
71. Ioniţă M. et al., 1996, Plante de nutreţ păşuni şi fâneţe, Editura Didactică şi
229
Pedagogică, Bucureşti
72. Juravle V., Cojocariu Luminiţa, Stroia C., Lalescu D., 2010, The dynamics
of the dry matter production as a result of the mineral fertilizers application,
Analele Universitătii din Oradea Fascicula: Ecotoxicologie, Zootehnie si
Tehnologii de Industrie Alimentară, vol. IX
73. Juravle V., 2011, Dinamica producţiei în funcţie de fertilizare la pajiştile
din Bazinul Bistricioarei, Teză de doctorat, USAB Timişoara
74. Lăpuşan A, et al., 1975, Aplicarea amendamentelor calcaroase şi
îngrăşămintelor pe pajiştile naturale şi semănate din R.S. România. Lucr. Şt.
S.C.C.P. vol. I, Măgurele, Braşov
75. a. Leneschi V., Cojocariu Luminiţa, Lalescu D.V., 2011, Optimization of
Alopecurus pratensis L. production under the influence of cattle manure, in
Banat plain conditions, Research Journal of Agricultural Science vol.43(1)1 -
349 (2011), pag. 248-253
76. b. Leneschi V., Cojocariu Luminiţa, Monostori T., Lalescu D., 2011,
Opimization of chemical fertilizers application at Alopecurus pratensis L., in
Banat plain conditions, Agrár-és Vidékfejlesztési Szemle. vol. 6. (1)
supplement „Traditions, Innovation, Sustainability” Hódmezővásárhely,
Hungary
77. Leopold A.C., Salazar Jackeline, 2008, Understory species richness during
restoration of wettropical forest in Costa Rica, Ecological Restoration, 26, 1:
22 – 26, University of Wisconsin Press, SUA
78. Life and Europe’s grasslands: Restoring a forgotten habitat, Luxembourg:
Office for Official Publications of the European Communities, 2008, ISBN
978-92-79-10159-5, ISSN 1725-5619, DOI: 10.2779/23028, online:
https://ec.europa.eu/environment/archives/life/publications/lifepublications/life
focus/documents/grassland.pdf
79. Live Viva Grass, online: https://vivagrass.eu/grasslands/high-nature-value-
grasslands/
80. Lucchini F., 2014, Modalităţi de obţinere a furajelor într-o fermă agricolă
familială, Proiect de diplomă, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al României” din Timişoara,
Facultatea de Agricultură
81. Marian F., 2009, Comportarea unor amestecuri anuale de graminee –
leguminoase în condiţiile Câmpiei Banatului, Teză de doctorat, Timişoara
82. Marian F., Moisuc A., Cojocariu Luminita, Samfira I., Horablaga M.N.,
2010, The behaviour in mixtures of some annual forage species, Research
Journal of Agricultural Science vol.42(1)1, pag. 490-496
83. Marian F., Moisuc A., Cojocariu Luminita, Lalescu D., Horablaga M.N.,
Grosz D., Jurmescu Irina, 2011, Optimization of the dry matter production
based on the percentage participation of Italian ryegrass in mixtures with
Crimson clover, Bulletin of University of Agricultural Scinces and Veterinary
230
Medicine Cluj-Napoca, vol. 68 (1)/2011, pag. 201-206

84. Markus D.K., Battle W.R., 1965, Soil and plant responses to long-term
fertilization of alfalfa (Medicago sativa L.), Agronomy Journal, 57, 613 – 616
85. Maruşca T., Blaj V.A., Rusu Mariana, 2012, Tehnologii de creștere a
valorii pastorale pentru pajiștile montane, Broşură tehnică, Academia de
Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti”, pag. 1-50
86. Marusca T., Mocanu V., Haș E., Tod Monica, Andreoiu Andreea, Dragoș
Marcela, Blaj V., Ene T., Silistru D., Ichim E., Zevedei P., Constantinescu C.,
Tod S., 2014, Ghid de întocmire a amenajamentelor pastorale, Editura
Capolovoro, Brașov
87. Maruşca T., 2015, Însemnări şi mărturii agrosilvopastorale, Editura
Universităţii Transilvania, Braşov
88. Maruşca T., 2016, Praticultura, pe înţelesul tuturor, Tipografia Coprint,
Bucureşti
89. Mazăre V., Stroia M., Cojocariu Luminiţa, 2010, The rehabilitation of the
agricultural land in Făget hills for pasture and hayfiels usage, Research
Journal of Agricultural Science vol.42(1)1, pag. 502 - 507
90. McCarty L., 1995, Winter Weed Management Schedule for Warm Season
Turfgrasses, Michigan State University Turfgrass Information File, art. ord. nr.
LBM 11/95 9 – 14
91. a. Mihăilescu R., Moisuc A., Cojocariu Luminiţa, 2011, Dependence of the
green mass production on the nitrogen amount applied in a hill grassland,
Research Journal of Agricultural Science vol.43 (4)
92. b. Mihăilescu R., 2011, Eficienţa aplicării îngrăşămintelor pe pajişti de
dealuri înalte, Teză de doctorat, USAB Timişoara
93. Mikolaski A., 2001, Idei utile în grădină, The Busy gardeners problem
solver, titlu în original, Editura Aquils”93, Oradea
94. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie
pentru Agricultură, Măsurile de dezvoltare rurală gestionate de APIA în anul
2015,http://www.apia.org.ro/files/pages_files/15-04-10-12-15-
20PNDR_2015_Axa_II_Rev_MADR-28_10_2014.pdf
95. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ghid informativ pentru
fermierii care solicită în anul 2015 sprijin în cadrul măsurilor compensatorii
de dezvoltare rurală aplicabile pe terenuri agricole, Versiunea 1.0, online:
http://www.apia.org.ro/files/pages_files/15-05-08-04-04-
23Ghid_masuri_dezvoltare_rurala_versiune_1.0.pdf
96. Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor, Cod de bune practici agricole
pentru protecţia apelor împotriva poluarii cu nitrati din surse agricole, 2005,
Bucureşti, România, https://www.icpa.ro/documente/coduri/cbpaRO.pdf
97. Moisuc A., 1991, Cultura plantelor furajere. Lito Institutul Agronomic
Timişoara
98. Moisuc A., Pleşa Claudia, Giuchici Camelia, 2001, Gazonul-ştiinţă şi artă,
231
Editura Agroprint, Timişoara.

99. Moisuc A., Đukič D., 2002, Cultura plantelor furajere, Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara
100. Moisuc A., Samfira I., Cojocariu Luminita, Horablaga M.N., Sarateanu
Veronica, Durau Carmen, Codrea Mirela, 2007, Ecological reconstruction of
Banat”s grasslands degraded by natural and anthropic factors, Scientifical
Papers, vol.XXXIX, pg. 255-260, Timisoara
101. Motcă Gh., Oanceam I., Geamânu Lidia-Ivona, 1994, Pajiştile României,
Editura Tehnică Agricolă
102. Motcă Gh., Geamănu Lidia, Dincă N., Berchez M., Mihailescu Mihaela,
2003, Rezultate experimentale privind utilizarea multifuncţională a cadrului
vegetal peren în agricultura durabilă, Ses. şt. a cadr. did. şi a stud.
U.S.A.M.V. Bucureşti, Facuit. de Agricultură, Volum de rezumate, Bucureşti,
pag. 28 - 29
103. Nagy G., Halasz A., Horváth P., 2011, The potential role of Middle-East
European grasslands in multifunctional rural development, online:
https://www.researchgate.net/publication/272357691_The_potential_role_of_
Middle-East_European_grasslands_in_multifunctional_rural_development
104. National Institute of Statistics, Statistical yearbooks of Romania, 2018,
https://insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/asr_2018_romana.pdf
105. National Rural Development Programme for the 2014 – 2020 period,
versiunea 2020, https://www.madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/2020/PNDR-
2014-2020-versiunea-X-aprobata-04.05.2020.pdf
106. Niemuth N., Estey M., Fields S., Wangler B., & Bishop A., Moore Pamela,
Grosse R., Ryba A., 2017, Developing spatial models to guide conservation of
grassland birds in the U.S. Northern Great Plains. The Condor. 119. 506-525.
10.1650/CONDOR-17-14.1
107. Öllerer Kinga, 2014, The ground vegetation management of woodpastures
in Romania – Insights in the past for conservation management in the future,
Applied Ecology And Environmental Research 12(2): 549-562
108. Parfitt R.L., Yeates G.W., Ross D.J., Mackay A.D., Budding P.J., 2005,
Relationships between biota, nitrogen and phosphorus availability, and
pasture growth under organic and conventional management. Applied Soil
Ecology, 28, 1–13
109. Paul E.A., Clark, F.E., 1996, Soil Microbiology and Biochemistry. 2nd edn.
Academic Press, San Diego
110. Paynter R.M., Dampney, P.M.R., 1991, The effect of rate and timing of
phosphate fertilizer on the yield and phosphate offtake of grass grown for
silage at moderate to high levels of soil phosphorus. Grass and Forage
Science, 46, 131–137
111. Peacock C., 1998, An Introduction to Turfarasses, Handbook of Turfgrass
Insect Pest; 3 – 6
232
112. Proapicultura, http://www.proapicultura.ro/plante_pasuni_pajisti.htm

113. Progazon, Rulouri de gazon, online: www.progazon.ro
114. Programul National de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020, Capitolul 8.
Descrierea fiecărei măsuri selectate, 10. Plăți pentru agro-mediu şi climă,
http://www.madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/programare-20142020/dezbatere/fise-
masuri/plati-agro-mediu-si-clima-Draft-v.1-28.02.2014.pdf
115. Prün H., 1981, Lawn fertilisation with slow release fertilizes. Rasen Turf
Gazon, 12 (4), 104
116. Puia I., Bărbulescu C., Pavel C., Ionel A., 1984, Producerea şi păstrarea
furajelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
117. Puia I., Soran V., Rotar I., 1998, Agroecologie. Ecosistem, Ecologizare,
Editura Genesis, Cluj-Napoca
118. Rain P., Bostan C., Copăcean Loredana, Hoancea Lia, Cojocariu Luminiţa,
2019, Management of grasslands for the conservation of the bird species
Lanius Minor and Falco Vespertinus in accordance with the Common
Agricultural Policy, in Romania. case study, Research Journal of Agricultural
Science, Vol 51(2), pp. 45-56
119. Reid R.S., Thornton P.K., McCrabb G.J., Kruska R.L., Atieno F., Jones
P.G., 2004, Is it possible to mitigate greenhouse gas emissions in pastoral
ecosystems of the tropics, Environ. Dev. Sustain., 6 (2004), pp. 91-109
120. Rey R., 1979, Viitor în Carpaţii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova
121. Resmeriţă I., 1983, Conservarea dinamică a naturii, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti
122. Rotar I., 1997, Cultura pajiştilor, Editura Agronomia Cluj-Napoca
123. Rowarth J.S., Gillingham A.G., Tillman R.W., Syers J.K., 1988, Effects of
season and fertilizer rate on phosphorus concentrations in pasture and sheep
faeces in hill country. New Zealand Journal of Agricultural Research, 31, 187–
193.
124. Samfira I., 2004, Pajişti naturale şi exploataţii ecologice, Editura Eurobit,
Timişoara
125. Samfira I., Moisuc A., 2007, Ecopratotehnică, Editura Eurobit, Timişoara
126. Samfira I., Sărăţeanu Veronica, Moisuc A., Cojocariu Luminiţa, 2010,
Analysis of the evolution of the vegetation from lowland moderate halophylic
grassland from Western Romania, Romanian Journal of Grassland and Forage
Crops, No.2, pp. 61-68
127. Samuil C., 2010, Producerea şi consevarea furajelor, Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi
128. Sărăţeanu Veronica, Horablaga M.N., Stroia M.C., Butnariu Monica, Bostan
C., 2008, Approach on the shrub invasive species impact on western
Romanian grasslands, Scientific Papers, vol. 40 (1), pp. 315-318
129. Sărăţeanu Veronica, 2010, Assessing the influence of Amorpha fruticosa L.
invasive shrub species on some grassland vegetation types from western
233
Romania, Research Journal of Agricultural Science, 42 (1), pp. 536-540

130. Schellberg J., Möseler B.M., Kühbauch W., Rademacher I.F., 1999, Long–
term effects of fertilizer on soil nutrient concentration, yield, forage quality
and floristic composition of a hay meadow in the Eifel mountains, Germany.
Grass and Forage Science, 54, 195–207
131. Simon M., Copacean Loredana, Cojocariu Luminita, 2018, U.A.V.
technology for the detection of spatio-temporal changes of the useful area for
forage of grassland, Research Journal of Agricultural Science, Vol. 50, nr.
4/2018, pag. 333-341, https://www.rjas.ro/issue_detail/47
132. Sintea N. et al., 1979, Productivitatea unor specii de graminee şi
leguminoase perene în culturi pure şi amestecuri, Lucr. Şt. S.C.C.C.P. vol. V,
Măgurele, Braşov
133. Simtea et al., 1990, Reînsămânţarea şi supraînsămânţarea pajiştilor,
I.C.P.C.P. Braşov
134. a. Stroia C., Morel C., Jouany C., 2007, Dynamics of diffusive soil
phosphorusin two grasslands experiments determined both in field and
laboratory condition. Agriculture Ecosystem and Environment, 119, 60-74
135. b. Stroia C., 2007, Étude de fonctionnement de l’écosystème prairial en
conditions de nutrition N et P sub limitantes. Application au diagnostic de
nutrition. Thèse de Doctorat. École doctorale: SEVAB (Sciences Ecologiques
Vétérinaires Agronomiques et Bioingénieries)
136. Stugren B., 1975, Ecologie teoretică, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 288 pag
137. Şmuleac A., Goian M., 2005, Fertilizarea minerală şi organică la grâu şi
porumb. Editura Mirton, 204 pg.
138. Terrestrial Biomes, online:
https://www.nature.com/scitable/knowledge/library/terrestrial-biomes-
13236757/
139. Vîntu V., Samuil C., Rotar I., Moisuc A., Razec I., 2011, Influence of the
management on the phytocoenotic biodiversity of some Romanian
representative grassland types, Not Bot Hort Agrobot Cluj 39(1): 119-125
140. West Garden, online: www.westgarden.ro
141. Whitehead D.C., 2000, Nutrient elements in grassland. Soil–Plant–Animal
relationships. CAB International , Wallingford, 369 pp.
142. Withers P.J., Sharpley A.N., 1995, Phosphorus fertilizers, In: Rechcigl, J.E.
Edn Soil Amendments and Environmental Quality. Lewis Publishers, Boca
Raton, pp.65–107
143. Whittaker R.H., Levin S.A., Root R.B., 1973, Niche, habitat, and ecotope.
American Naturalist 107: 321-338
144. ••• Amenajamentul pastoral pentru pajiştile comunei Bolvaşniţa, judeţul
Caraş-Severin
145. ••• Amenajament pastoral pentru pajiştile din U.A.T. Vermeş, județul Caraş-
Severin, online: http://www.adr5vest.ro/attach_files/Cadru%20natural%20-
234
%20mai%202013.pdf
146. ••• Council Regulation (EC) No 73/2009, of 19 January 2009, establishing
common rules for direct support schemes for farmers under the common
agricultural policy and establishing certain support schemes for farmers,
amending Regulations (EC) No 1290/2005, (EC) No 247/2006, (EC) No
378/2007 and repealing Regulation (EC) No 1782/2003, online: https://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:030:0016:0099:EN:PDF
147. ••• Hotărârea Guvernului nr. 1064, din 11 decembrie 2013 - Normele
metodologice pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2013 privind organizarea, administrarea şi exploatarea
pajiştilor permanente şi pentru modificarea şi completarea Legii fondului
funciar nr. 18/1991, document emis de Guvernul României (act publicat în
Monitorul Oficial nr. 833 din 24 decembrie 2013)
148. ••• Legea Fondului Funciar nr. 18 din 19 februarie 1991, Publicat în
Monitorul Oficial nr. 1 din 5 ianuarie 1998, online:
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/1459
149. ••• Ordin nr. 544 din 21 iunie 2013 - Metodologia de calcul al încărcăturii
optime de animale pe hectar de pajişte, emis de Ministerul Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale (act publicat în Monitorul Oficial nr. 386 din 28 iunie
2013)
150. ••• Ordinul nr. 352/2015 pentru aprobarea normelor privind
ecocondiţionalitatea în cadrul schemelor şi măsurilor de sprijin pentru fermieri
în România, Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 363 din data de 26 mai
2015,https://www.madr.ro/docs/fitosanitar/Norme_de_eco-
conditionalitate/Ordin-nr352-din-10-februarie-2015.pdf
151. ••• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului - OUG nr. 34/2013 (act publicat în
Monitorul Oficial nr. 267 din 13 mai 2013)
152. ••• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 195 din 22 Decembrie 2005
Privind Protecţia Mediului, Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 1196 din
data de 30 decembrie 2005
153. ••• http://ecomuntiimacinului.wordpress.com/vegetatia
154. ••• http://kazahstan2009.files.wordpress.com/2009/09/caii-de-stepa.jpg
155. ••• http://kellysworld.info/USERIMAGES/ArgPampa.JPG
156. ••• http://pajisti-grassland.ro/proiecte/lucrari/ghid1.pdf
157. ••• http://www.apia.org.ro/materiale%20promovare/ecologic_04_2011.pdf
158. ••• www.okazii.ro
159. •••http://www.madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/programare-2014
2020/dezbatere/fise-masuri/plati-agro-mediu-si-clima-Draft-v.1-
28.02.2014.pdf
160. ••• https://adrvest.ro/apeluri-lansate/pi-2-2-imm-uri-apel-2020/
161. •••https://www.123rf.com/photo_33555211_milk-and-cows-emmental-
region-switzerland.html
235

Pajisti

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pajisti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului

"Regele Mihai I al României" din Timişoara

CULTURA PAJIŞTILOR ŞI A PLANTELOR

4.6. Gestionarea pajiştilor în vederea menţinerii biodiversităţii................... 131

6.3. Refacerea pajiştilor semănate…………………………………….…… 178

Descriere Abbreviation Description

La nivel global, ca de altfel şi în România, pajiştile în prezent sunt

RESURSELE VEGETALE ALE GLOBULUI - PAJIŞTILE

În relieful variat al ţării noastre, există şi pajişti în care condiţiile

1.1. Strategia de producţie şi de valorificare a pajiştilor

În balanţa furajeră, păşunile şi fâneţele constituie o bogăţie naturală

Prin păşunatul excesiv, vegetaţia pajiştilor s-a degradat mereu, prin

1.1.1. Producţia şi potenţialul de producţie al pajiştilor

Producţiile pajiştilor permanente sunt foarte diferite. În general,

- fiind mari suprafeţe situate în zone alpine sau la altitudini mari,

1.1.2. Utilizarea multifuncţională a patrimoniului pastoral din

O componentă importantă a patrimoniului funciar al ţării noastre o

considerate, pe bună dreptate, o avuţie naţională deoarece reprezintă 33%

Această nouă concepţie de multifuncţionalitate a pajiştilor permanente

Spectrul culorilor şi arhitectura morfologică a speciilor din pajiştile

În consecinţă, la baza folosirii sistemului multifuncţional al pajiştilor

1.2. Răspândirea pajiştilor la nivel mondial şi în România

Pe glob pajiştile ocupă 23% din suprafaţa uscată a Terrei. Aceasta

Datele privitoare la suprafaţa pajiştilor diferă de la an la an, de aici

Studiind repartiţia suprafeţelor de pajişti în diferite ţări din Europa

În ceea ce priveşte România, pajiştile permanente se întind pe o

Fig. 1.2. Suprafaţa agricolă a României după modul de folosinţă [104]

Ele sunt răspândite pe tot cuprinsul ţării în condiţii ecopedologice

Suprafeţe întinse de pajişti se găsesc în zonele de deal şi urcă până

Pajiştile naturale din ţara noastră prezintă următoarea repartizare în

Fig.1.3. Repartizarea suprafeţelor de pajişti din România în funcţie de altitudine şi

Se poate constata faptul că o bună parte din pajiştile naturale sunt

Fig. 1.4. Pajişti montane (foto: Luminiţa Cojocariu)

1.3. Pajiştea. Pratologia. Pratotehnică

mari ocupate de pajişti sunt intim legate de viaţa cotidiană şi de conservarea

1.3.1. Importanţa pajiştilor

Pajiștile trebuie privite în toată complexitatea lor, cu funcțiile lor

antierozionale, biodiversitate, echilibru termohidric, sechestrare carbon,

Produse alimentare, furaje

Fig. 1.6. Pajiştea sursă de alimente sigure şi sănătoase

În multe zone, în mod special cele de munte, sistemele agro-silvo-

Fig. 1.7. Păşune în zona de câmpie (Foto: Luminiţa Cojocariu)

Posibilităţile de utilizare ale pajiştilor sunt variate: cosit pentru fân

Sursă importantă meliferă

Protecția solului în ecosistemele în pericol de eroziune și

pajiști închegate cu înălțimea plantelor de 20 cm, acestea rețin de 7 ori mai

peisagistică a covorului vegetal, cu consecinţe directe pozitive asupra

Fig. 1.9. Mediu de recree în pajiştile din Vatra Dornei România

O altă direcţie în care pajiştilor permanente le revine un rol

Fig. 1.10. Pajişti cu biodiversitate ridicată – Bazinul Dornelor

Barbara Heidenreich (2009), a identificat necesitatea de a înțelege

Fig. 1.11. Pajiştea în contextul cunoaşterii spirituale – Vatra Dornei

1.3.1.1. Importanţa pajiştilor în echilibrul ecologic şi turism

Decăderea economico-culturală a Egiptului antic, ca şi a altor

Theresienhaim-ul de la Bamberg din Bavaria (1803), urmat de parcul Hot

1.3.2. Clasificarea pajiştilor

Există mai multe criterii de clasificare a pajiştilor prin prisma

1.3.2.1. Clasificarea pajiştilor în funcţie de modul de apariţie a

Aceste pajişti sunt răspândite în diferite regiuni ale globului unde

Fig. 1.12. Pajişte stepică extrazonală din Munţii Măcinului [153]

Vegetaţia de stepa e dominata de specii ierboase de talie mică şi

stepă (majoritar instalate pe un substrat pietros) sunt: firuţa cu bulbi (Poa

b. Pajiştile naturale secundare

Fig. 1.13. Pajişte împădurită – Munţii Aninei (foto: Luminiţa Cojocariu)