Sunteți pe pagina 1din 72

4.

TUTUNUL
Nicotiana spp. L.
4.1. IMPORTANŢĂ ŞI RĂSPÂNDIRE
4.1.1.Importanţă:
Este o plantă industrială a cărui frunze sunt utilizate pentru fumat sub formă de:
ţigarete de toate tipurile;-ţigările de foi;-tutun pentru pipă.
Se mai utilizează pentru:mestecat; prizat.
Din frunze se extrag:
-acidul nicotinic (vitamina P);
-acidul citric ( 10 – 15% în N. rustica).
-Seminţele conţin 35 – 40% ulei semisicativ utilizat în:
-alimentaţie după rafinare;
-industria lacurilor şi vopselelor.
Turtele se pot utiliza fără restricţii în hrana animalelor.
Are o importanţă mare din punct de vedere agricol.
-măreşte timpul de muncă ocupat;
-nu necesită lucrări în intervale de timp când lucrările la alte culturi sunt în vârf
de sezon;
-valorifică terenurile mai puţin fertile şi cele nisipoase (tipurile Oriental,
Semioriental şi Virginia);
-asigură o valoare mare la unitatea de suprafaţă.
Inconveniente:
-necesită un volum mare de muncă manuală;
-are un mare număr de boli şi dăunători care pot deprecia şi reduce valoarea
producţiei;
-are nevoie de adăposturi pentru uscarea, fermentarea şi păstrarea foilor de
4.1.2. Răspândire:
Tutunul îşi are originea în continentul american de unde a fost adus în Europa
de membrii expediţiei lui Coloumb. Se întâlneşte la nivel global în cele mai diverse
condiţii pedoclimatice. Suprafaţa mondială cultivată cu tutun este de circa 4,2 – 5 mil.
hectare. Cele mai mari ţări cultivatoare de tutun sunt: China 1,3 mil. ha, India 463 mii ha,
Brazilia 318 mii ha, Turcia 290 mii ha, Indonezia 223 mii ha, S.U.A. circa 196 mii ha.
În România suprafaţa ocupată cu tutun a scăzut de la circa 35,1 mii ha în 1985
la sub 8,00 mii ha în anul 2003. Această suprafaţă continuă să scadă datorită
distorsiunilor şi problemelor cu care se confruntă industria de prelucrare a tutunului
autohton.
4.2. SISTEMATICĂ ŞI SOIURI
4.2.1. Sistematică
Tutunul face parte din familia Solanaceae genul Nicotiana care cuprinde un
număr mare de specii (60) împărţite în 3 subgenuri: Rustica, Tabacum şi Petunoides
(H.T. Gooldspeed, H., T., 1954).
Cele mai cultivate specii sunt:
Nicotiana rustica este cultivată (figura 4.1.) pe circa 9% din suprafaţa
mondială cu tutun, are un miros puternic şi un conţinut mare de nicotină. Din Nicotiana
rustica se obţin tutunurile tari.
Nicotiana tabacum ocupă peste 90% din
suprafaţa mondială cultivată de tutun. Este materia
primă pentru o gamă largă de produse pentru
fumat. În România se cultivă exclusiv această
specie care după: talie, mărimea şi grosimea
frunzelor, gradul de dezvoltare al nervaţiunii
frunzelor, poziţia frunzelor pe plantă, cuprinde 5
tipuri de tutun.
Tipul oriental (figura 4.2) include soiuri:
cu talia mica;
frunze mici de culoare deschisă;
conţinut ridicat în glucide;
conţinut scăzut în nicotină;
Fig. 4.1. – Nicotiana rustica ocupă circa 10 – 15% din suprafaţa
mondială cultivată cu tutun.
Soiurile de tip oriental se pot cultiva pe soluri cu strat arabil mai subţire
erodate, cu fertilitate mijlocie.
Acestui tip îi aparţin soiurile:
Djebel 123 Molovata 94
Djebel 143 Molovata 155
Djebel 212 Molovata 178
Djebel 252
Fig. 4.2. – Tutunul de tip oriental
A – Tutunul Molovata; B – Tutunul Djebel
Tipul semioriental (figura 4.3) cuprinde soiuri de calitate superioară deosebite
de tutunurile orientale prin:
-conţinut mai ridicat de nicotină;
-talie mai înaltă;
-frunze mai mari decât la tutunurile orientale;
-se cultivă în partea centrală a Câmpiei Române (jud. Giurgiu, zona Ghimpaţi
unde valorifică solurile cu strat arabil mai subţire).
Din acest tip de tutun fac parte soiurile: Ghimpaţi 55, Ghimpaţi 69, Ghimpaţi
111.
Tipul Virginia (figura 4.4.) are soiuri
productive, de calitate superioară diferenţiat faţă de
tipul semioriental prin:
-frunze lungi, eliptice sau oval – lanceolate;
-imb şi nervaţiune fină;
-mai bogate în nicotină decât tutunul
semioriental;
-plasticitate ecologică mare.
Se cultivă cu rezultate bune în: sudul Olteniei
pe solurile nisipoase, Lunca Siretului, pe luncile
râurilor din Muntenia, centrul şi N.V. Transilvaniei pe
terenurile nisipoase.
Din acest tip de tutun fac parte soiurile:
Virginia 180, Virginia 196, Virginia 207.
Fig. 4.3. – Tutunul
semioriental Ghimpaţi
A – planta întreagă;
B – frunză

Fig. 4.4. – Tutun Virginia


Bright
A – planta întreagă; B - frunză
Tipul de mare consum (figura 4.5.) se caracterizează prin:
-plante cu talia mare;
-frunze mari, groase, poroase
-nervaţiune bine evidenţiată chiar grosieră;
-capacitate de producţie ridicată;
-calitatea foilor mijlocie spre slabă;
-pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solurilor;
-conţinut de nicotină de 1 – 2,5%;
Se cultivă pe 20% din suprafaţa mondială cultivată cu tutun.
Din acest tip de tutun fac parte soiurile: Banat 13,
Banat 95, Bărăgan 132, Bărăgan 133, Bărăgan 185.
Tipul Burley (figura 4.6.) se caracterizează prin:
-talia mare a plantelor;
-frunze mari, subţiri cu nervaţiune fină;
-limbul este poros – pretabil la aromatizări

Fig. 4.6. – Tutun de Burley (N.


Fig. 4.5. – Tutun de Anitia şi colab., 1974)
mare consum A – planta întreagă;
A – planta întreagă; B - frunză
B - frunză
Se cultivă pe solurile aluvionare, fertile, cu precădere în luncile râurilor din
Transilvania ( Târnave, Mureş, Olt, etc.)
Acestui tip de tutun îi aparţin soiurile:
- Burley 114
- Burley 224
- Burley 194
- Burley 235
- Burley 196
După utilizare (I. Trifu şi D. Gavrilin, 1953), soiurile de tutun sunt pentru:
-igarete superioare;
-ţigarete de calitate mijlocie şi de mare consum;
-ţigări de foi;
Sub aspect merceologic tutunurile pot fi :
-deschise la culoare
-închise la culoare.
Pe lângă speciile cu pondere mare în cultură (Nicotiana tabacum, Nicotiana
rustica), mai prezintă o mare importanţă pentru cultivare speciile Nicotiana glutinosa,
Nicotiana glauca, Nicotiana silvestris (figura 4.7.) folosite ca genitori pentru hibridări în
lucrările de ameliorare. Specia Nicotiana alata se cultivă în scopuri fumative în zona
Orientului Mijlociu.
Fig. 4.7. – Specii de tutun
1 – Nicotiana glutinosa; 2 - Nicotiana glauca; 3 – Nicotiana silvestris
(N. Anitia şi colab., 1974)
4.3.COMPOZIŢIE CHIMICĂ
Tutunul are o compoziţie chimică complexă de care depinde calitatea fumativă
a foilor.
Frunzele de la Nicotiana tabacum conţin :
-80% compuşi organici
-20% compuşi minerali ( 8 – 25% ).
Compuşii organici sunt:
-hidraţi de carbon solubili;
-hidraţi de carbon insolubili;
-compuşi azotaţi;
-răşini şi uleiuri volatile.
Hidraţii de carbon insolubili, sunt reprezentaţi de celuloză 7 – 8% cu rol
important în calitatea fumativă (întreţin arderea şi gustul tutunului) a tutunului.
Compuşii azotaţi, influenţează negativ calitatea tutunului dacă depăşesc 8%
din substanţa uscată. La tutunurile din România, conţinutul în compuşi azotaţi este de:
6 - 10% în tutunurile din ţigarete şi 11–17% în tutunurile pentru ţigări de foi.
Raportul dintre glucidele solubile şi albumine dau COEFICIENTUL SMUK cu valori de :
1,5 – 3 în tutunurile superioare;
0,5 în tutunurile inferioare.
Nicotina este cel mai important compus azotat care influenţează puternic
însuşirile fumative ale tutunului. Variază ca valoare între 0,3 – 5% funcţie de: tipul de
tutun (mai mic în frunzele tutunurilor orientale şi mai mare la tutunurile pentru ţigări de
foi), tipul de sol, condiţiile climatice şi fertilizare. Azotul din sol influenţează puternic
conţinutul în nicotină al frunzelor (N. Anitia, Voiculescu M., 1962).
Tutunul mai conţine nornicotină şi anabasină – alcaloizi cu un efect mai slab
decât nicotina.
Răşinile şi uleiurile eterice - se găsesc în foile de tutun uscate: 2 – 16 %
răşini şi 0,1 – 1 % uleiuri volatile. Dau aroma şi calitatea foilor de tutun.
Substanţele minerale se găsesc în proporţie de 8 – 25% din substanţa
uscată din care 75% sunt compuşi ai Ca şi K (KO2 şi CaO), iar restul cloruri şi sulfaţi.
Influenţează arderea şi calitatea fumativă a tutunului.
Acizii organici se găsesc în proporţie de 12 – 16% în frunzele fermentate şi
sunt în cantitate mai mică în frunzele uscate. Cei mai importanţi acizi organici sunt:
acidul malic, acidul citric, acidul oxalic.
Calitatea tutunului se apreciază după :
criterii subiective: aromă, gust, acţiune narcotică.
criterii obiective date de însuşirile frunzelor uscate: culoare, mărime, consistenţă,
structură, elasticitate, nervaţiunea.
Combustia este un factor esenţial de calitate. Un tutun este bun dacă arde: bine,
uniform, fără flacără şi formează o cenuşă tare (amestec de: produşi de piroliză şi
substanţe incomplet arse sau condensate).
Randamentul de ardere se apreciază după valoarea dată de raportul dintre
substanţele incomplet arse şi cantitatea de substanţe organice din tutun:
 q 
100 1  1 
R =  q

R = randamentul de ardere %
q1 = cantitatea de substanţe organice incomplet arse din scrum
q = cantitatea de substanţe organice din tutun.

4.4. PARTICULARITĂŢILE MORFOLOGICE


Perioada de vegetaţie a tutunului se desfăşoară în două etape: răsadniţa
(spaţii protejate unde se produce răsadul) şi în câmp.
Rădăcina în faza embrionară este pivotantă apoi ramificat fasciculată în stadiul
de răsad. După transplantarea în câmp, rădăcina devine fasciculantă şi pătrunde în sol
până la adâncimea de 150 – 200 cm (figura 4.8.). Are o capacitate redusă de
solubilizare a compuşilor greu solubili din sol având nevoie de soluri fertile cu elemente
nutritive uşor accesibile.
Fig. 4.8. – Rădăcina
A – rădăcina la 35 de zile de la transplantare; B – rădăcina la înflorirea tutunului
Tulpina este erectă cu înălţime variabilă funcţie de tipul de tutun (80–300 cm).
Ramifică doar când vârful de creştere al tulpinii este distrus. Ramificaţiile se dezvoltă din
muguri vegetativi aflaţi la subsuoara frunzelor (copilii). Este acoperită cu perişori
protectori şi secretori.
Frunzele: sunt sesile, alterne, de mărime variabilă funcţie de tipul de tutun.
Funcţie de: lungimea tulpinii, mărimea frunzelor, forma şi unghiul de inserţie al
frunzelor rezultă forma plantei sagoma (figura 4.9.).
Fig. 4.9. - Forma plantei de tutun
(Sagoma):
1 - cilindrică; 2 - elipsoidală; 3 - ovoidală;
4 - conică;
5 - con cu vârful în jos; 6 - două conuri
unite prin baze.
Faţă de axa tulpinii prinderea frunzelor pe tulpină se face sub diverse unghiuri.
Unghiul de inserţie a frunzelor de tutun pe tulpină dă poziţia pe plantă a acestora:
verticală < 35º, oblic orizontală 65-85º şi orizontală > 85º (figura 4.10.).

Fig. 4.10. - Unghiul de inserţie pe tulpină a frunzelor la tutun


Verticală < 35o ; oblic orizontală 65 – 85º; orizontală > 85º
Suprafaţa limbului foliar este: glandular păroasă, netedă sau încreţită în diferite
grade (figura 4.11.).

Fig. 4.11. - Suprafaţa limbului foliar


1 - netedă; 2- mărunt încreţită; 3 - mijlociu încreţită; 4-puternic încreţită; 5 - ondulată.
Forma frunzei (figura 4,12) este specifică tipului de tutun şi este dată de
raportul dintre lungimea şi lăţimea frunzei în zona de lăţime maximă şi

Fig. 4.12 - Forma limbului foliar


1 - rotundă; 2-cordiformă; 3-eliptic rotundă; 4-eliptică ovală; 5-ovală;
6-obovală; 7-romboidală; 8-lanceolată; 9-eliptic lanceolată; 10-oval lanceolată; 11-oboval
lanceolată
Forma vârfului frunzei (figura 4.13.) diferă de la un soi la altul.

Fig. 4.13. – Forma vârfului limbului foliar la tutun


1 - ascuţit; 2 - mijlociu ascuţită; 3 - slab ascuţită; 4 - scurt acuneiată;
5 - rotunjit obtuză; 6 - lung acuneiată; 7 - mucronată
Forma bazei limbului foliar poate avea diferite forme în funcţie de soi (figura
4.14.).

Fig. 4.14. - Forma bazei limbului foliar la frunza de tutun


1 - peţiolată; 2 - semipeţiolată; 3 - sesilă; 4 - rotundă; 5 - cordiformă; 6 - gât de vioară; 7
- peţiolată cu auricole înguste; 8 - peţiolată cu auricole mijlocii;9-peţiolată cu auricole
late.
La baza frunzelor de pe tulpină pot apărea unele formaţiuni anexe frunzelor: auricole,
apendici, şi decurenţe (prelungiri ale limbului foliar).
Nervaţiunea frunzelor diferă de la un soi la altul şi este un important element de calitate.
Cu cât nervaţiunea are o pondere mai mică în suprafaţa limbului foliar cu atât
frunzele au o calitate mai bună (randament mare de utilizare a limbului foliar).
În secţiune transversală (figura 4.15.) frunza de tutun este formată din: 1 – epidermă
inferioară (epi); epidermă superioară (eps); ţesut palisadic (tp); ţesut lacunos (tl);
fascicole libero-lemnoase (fll.).
În dezvoltarea lor frunzele de tutun trec prin anumite faze:
faza de creştere până la anumite dimensiuni specifice soiului când creşterea încetează
şi asimilatele sunt cedate frunzelor care cresc din etajele superioare;
maturitatea tehologică când acumulările de asimilate în frunze au atins maximul;
maturitatea fiziologică când frunzele nu mai asimilează, se îngălbenesc, se subţiază, se
veştejesc, şi se usucă pe plante.
Pe o plantă de tutun frunzele au mărimi diferite în funcţie de etajul în care se
formează. După mărime frunzele de pe o plantă de tutun se împart în 5 grupe (tutunurile
orientale şi semiorientale) şi 3 grupe: poală, mijloc şi vârf (tutunurile de mare consum,
Virginia şi Burley). Numărul de frunze pe etaj diferă de la un tip de tutun la altul (tabelul
4.1.).
Tabelul 4.1.
Numărul de foi la planta de tutun
Etajele Numărul de foi pe etaj % din recoltă pe etaje
Frunze de poală 3–4 10
Frunze de sub mijloc 4–5 15
Frunze de mijloc 5–7 35
Frunze de sub vârf 5–6 28
Frunze de vârf 4–5 12

Fig. 4.15. – Secţiune transversală prin frunza de tutun ep. – epidermă superioară
Frunzele de mijloc şi de sub vârf la tutunurile orientale şi semiorientale
reprezintă peste 60 % din producţia totală de frunze a acestor tipuri de tutun.

Fig. 4.16. – Gruparea frunzelor pe planta de tutun


Florile sunt hermafrodite cu receptacule (Comes O., 1899) alcătuite pe tipul 5
dispuse în inflorescenţe terminale de tip cime racemoase de diferite forme (figura 4.17.).
Caliciul este tubular – campanulat sau ovoid, cinci-fidat. Corola infundibuliformă cu
marginile perpendiculare pe tub prevăzute cu 5 lobi corolini. Are 5 stamine egale sau
inegale cu antere ovale sau alungite. Ovarul este bi şi foarte rar tetralocular. La baza
ovarului se găseşte un inel nectarifer.
Fig. 4.17. – Forma inflorescenţei la tutun
1 – sferică; 2 – semisferică lăţită; 3 – arc cu vârful în jos; 4 – sferică lăţită;
5 - hexagonală
Polenizarea este autogamă, alogamia nefiind exclusă.
Fructul este o capsulă binoculară cu caliciul persistent împărţită în 2 rar 4 loji.
Seminţele sunt mici (MMB = 0,07–0,1 g) de culoare brună roşcată.
4.5. CERINŢELE FAŢĂ DE FACTORII DE VEGETAŢIE
Tutunul este o plantă cu pretenţii mari atât faţă de factorii pedoclimatici care
influenţează puternic calitatea foilor de tutun.
4.5.1. Cerinţele faţă de temperatură
Este o plantă termofilă originară din zonele calde ale Americii cu următoarele
cerinţe faţă de temperatură:
-temperatura minimă de germinare este de 11oC la N. tabacum şi 7 – 8oC N.
rustica.
-temperatura optimă de germinare a seminţelor este de 30 – 35oC şi maximă
38–40oC.
-creşte şi se dezvoltă bine la temperaturi de 25 – 30oC, optima fiind între 22-
27ºC (Anitia N., Ioane, 1959).
-plantele mature rezistă la temperaturi de -1 – -2oC dacă acestea sunt de
scurtă durată.
-constanta termică este de 3200 – 3600oC din care 2500 – 2900oC în
perioada de vegetaţie din câmp.
Temperatura mai ridicată dă tutunuri de calitate superioară cu un conţinut
scăzut în nicotină (tutunurile pentru ţigări de foi realizate în insula Iava – Indonezia).
4.5.2. Cerinţele faţă de umiditate
Tutunul este pretenţios faţă de umiditate (Anitia N., 1948) datorită :
-frunzelor cu epiderma şi cuticula foarte subţire;
-pierderii uşoare a apei;
-coeficientul de transpiraţie ridicat 300 – 500;
-perioadei critice pentru apă din lunile mai – iunie când necesarul de apă este
de 60 – 70 mm;
-precipitaţiile trebuie să fie de scurtă durată;
-pretenţios faţă de umiditatea relativă a aerului care influenţează calitatea
frunzelor de tutun. Precipitaţiile trebuie să fie de scurtă durată.
Umiditatea şi climatul mai rece favorizează:
-creşterea conţinutului de nicotină ridicat în frunze;
-frunze fără aromă, de calitate slabă.
Seceta de scurtă durată şi temperaturile la nivel optim dau :
-tutunuri cu frunza fină;
-cu conţinut scăzut în nicotină şi aroma bine individualizată.
Vântul este dăunător pentru plantele de tutun:
provoacă ruperea plantelor şi deteriorarea frunzele.
4.5.3. Cerinţe faţă de lumină
Lumina influenţează puternic calitatea frunzelor de tutun. Sub aspectul
înfloritului soiurile de tutun pot fi:
-de zi lungă;
-indiferente.
Intensitatea mică a luminii favorizează: realizarea unor frunze subţiri, fine;
elastice şi rezistente. Este tehnica care se aplică la tutunurile pentru ţigări de foi.
Pentru anumite sortimente de tutun (pentru ţigări de foi) plantele de tutun se
umbresc în timpul vegetaţiei.
Vântul este dăunător pentru plantele de tutun:
provoacă ruperea plantelor şi deteriorarea frunzele.
4.5.3. Cerinţe faţă de lumină
Lumina influenţează puternic calitatea frunzelor de tutun. Sub aspectul
înfloritului soiurile de tutun pot fi:
-de zi lungă;
-indiferente.
Intensitatea mică a luminii favorizează: realizarea unor frunze subţiri, fine;
elastice şi rezistente. Este tehnica care se aplică la tutunurile pentru ţigări de foi.
Pentru anumite sortimente de tutun (pentru ţigări de foi) plantele de tutun se
umbresc în timpul vegetaţiei.
4.5.4. Cerinţele faţă de sol
Solul influenţează puternic creşterea, dezvoltarea plantelor şi calitatea foilor de
tutun.
Toate tutunurile necesită soluri cu textură nisipo – lutoase, lutoase, aerate,
calde, cu pH de 6,4 – 7,4.
Cerinţele faţă de sol au şi un mare grad de specificitate.
Tutunurile orientale preferă soluri: nisipo – lutoase, pietroase, cu strat arabil superficial,
cu fertilitate mai scăzută, cu expoziţie sudică.
Tutunurile de tip Virginia dau rezultate bune pe solurile: nisipoase, profunde, sărace în
materie organică.
Tutunurile de mare consum şi Burley preferă: soluri profunde, cu fertilitate ridicată.
Tutunurile pentru ţigări de foi, tutunurile se cultivă pe soluri: de luncă – profunde, umede,
sărace în humus şi substanţe organice
4.5.5. Zonele de cultură
În ţara noastră zonarea ecologică la tutun este dată de particularităţile fiecărui
tip de tutun în parte (figura 4.18.)

Fig. 4.18. Harta zonelor de cultură a tipurilor de tutun în România


1 – Oriental; 2 – Semiorientale; 3 – Virginia; 4 – Mare consum; 5 – Burley
Tutunul de tip oriental se cultivă în: centrul Moldovei, Delta Dunării şi sudul Dobrogei.
Tipul semioriental este zonat în: centrul câmpiei Bărăganului.
Tipul Virginia se cultivă pe solurile nisipoase din: sudul Olteniei şi partea de nord - vest a
ţării şi luncile limitrofe unor râuri (Mureş, Timiş, Bârzava în Banat) (Coculescu Gr.,
Dănău C., 1959).
Tipul Burley se cultivă: pe terenuri aluvionare din centrul Transilvaniei şi în Câmpia de
Vest (Borcean I., Tabără V. şi colab., 1996).
Tipul de mare consum se cultivă pe terenurile fertile şi profunde din estul Bărăganului şi
Câmpia de Vest.
Tipurile de tutun îşi păstrează identitatea numai dacă sunt cultivate în zonele cu condiţii
pedoclimatice specifice lor.
4.6. TEHNOLOGIA CULTURII
4.6.1. Amplasarea
Amplasarea în câmp a culturilor de tutun se face în funcţie de particularităţile
biologice şi tehnologice ale tipurilor de tutun.
În unităţile mari cultivatoare solele se sistematizează astfel :
-se împarte în parcele late de 40 – 50 m cât mai lungi;
-între parcele se trasează drumuri de acces late de 1,5 – 2 m pentru transportul
răsadului, a producţiei de frunze recoltate şi pentru deplasarea utilajelor pentru
efectuarea lucrărilor de întreţinere;
-pe terenurile în pantă, lungimea parcelelor este de-a lungul curbelor de nivel;
-pe suprafeţe mai mici nu se tasează parcele şi drumuri.
Solele cultivate cu tutun trebuie să aibă:
-fertilitatea cât mai uniformă;
-să se găsească în apropierea centrului gospodăresc şi a unor surse de apă;
-expoziţie sudică, sud-vestică sau vestică;
-protejate de vânturi şi curenţi de aer (Irimia N., 1967);
Tutunul se poate amplasa în asolamente de 2 - 4 ani (Gh. BÎlteanu, 2002).
Amplasarea tutunului în asolament evită atacul unor agenţi patogeni extrem de
păgubitori pentru tutun (Baicu T., Seşan Tatiana, 1996).
În mod obişnuit tutunul se cultivă în afara asolamentelor şi nu se amplasează
pe terenuri proaspăt desţelenite.
4.6.2. Rotaţia
În cadrul asolamentului tutunul se cultivă după: cereale păioase (grâu, ovăz,
orz).
Tutunurile superioare se amplasează după: cereale păioase şi leguminoase
pentru boabe.
Tutunurile de mare consum în asolament de tipul: grâu – tutun – leguminoase
pentru boabe – tutun.
Tutunurile care după uscare trebuie să aibă o culoare închisă se cultivă după
leguminoase pentru boabe în asolament simplu. Tutunul se poate cultiva fără prea mari
probleme în monocultură mai mulţi ani luându-se măsuri de combatere a bolilor şi
dăunătorilor (Anitia N. şi colab., 1974, BÎlteanu Gh., 1979; 2002).
În cadrul asolamentului nu se cultivă după:
-floarea soarelui şi cânepă – ambele fiind atacate de lupoaie;
-tomate, ardei, castraveţi şi alte solanacee care sunt atacate de viroze comune;
-după porumb erbicidat cu produse cu remanenţă mare;
-prăşitoare care lasă după recoltare o cantitate mare de resturi vegetale şi
populaţii de dăunători;
-după leguminoase perene care lasă în sol cantităţi mari de azot dăunător
calităţii pentru unele sortimente de tutun (orientale, semiorientale etc.).
4.6.3. Fertilizarea

Nutriţia la tutun este dependentă de tipul şi destinaţia tutunului.


Este sensibil şi reacţionează puternic la fertilizare. Aceasta trebuie făcută în
funcţie de:
-fertilitatea naturală a solului;
-rezerva de apă din sol;
-tipul de tutun cultivat;
-consumul specific: pentru 100 kg foi uscate se consumă 2,4 kg N; 0,7 kg P;
K2O5 şi 5 kg/ha K2O (Bâlteanu Gh., 2001) şi cantităţi importante de calciu*. La o
producţie de 2000 kg foi uscate sunt necesare: 140 kg N, 60 kg P2O5 şi 230 kg K2O
(Bîlteanu Gh. şi colab, 1974).
Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Cultura şi Industrializarea tutunului
Băneasa (1980) stabileşte pentru 100 Kg foi plus producţia aeriană un consum de: 9,5
Kg N, 2,8 Kg P2O5 şi 10,8 Kg K2O. Consumul maxim de elemente nutritive este la 100
de zile de la plantare pentru potasiu şi la 70 zile pentru azot (figura 4.19.).
Din totalul consumului de elemente nutritive pentru producţia de frunze se
consumă 25,26% N , 25,0% P2O5 şi 46,24% K2O.
Insuficienţa sau dezechilibrele între elementele fertilizante, determină: boli
fiziologice şi infecţioase (viroze, bacterioze şi micoze) grave care afectează calitatea
foilor de tutun.
Fiecare din elementele fertilizante au un rol important în definirea cantităţii şi
mai ales a calităţii foilor de tutun.
Fig. 4.19. – Dinamica absorbţiei şi acumulării
elementelor nutritive şi a substanţei uscate la
tutun
Azotul influenţează conţinutul de
nicotină, fineţea şi culoarea foilor. Corelate cu un
conţinut ridicat al solului în apă, dozele mari de
azot determină creşterea producţiei pe plantă
(figura 4.20.).

Dozele de N se stabilesc în funcţie de


tipul de tutun şi se corectează în funcţie de
fertilitatea solului şi planta premergătoare.
În doze nepotrivite azotul este dăunător
pentru calitatea anumitor sortimente de tutun.

În funcţie de aceşti factori, dozele de


azot pentru tutun sunt cele redate în tabelul 4.2. Fig. 4.20. – Influenţa apei şi a
(R.A.T.R., 1997). azotului în sol asupra producţiei
de foi uscate pe plantă
Tabelul 4.2.
Dozele de azot în funcţie de tipul de tutun (Regia Autonomă a Tutunului, 1997)
Tipul de tutun Dozele de N Kg / ha
Oriental 20 – 40
Semioriental 30 – 50
Burley 70 – 120
Virginia 20 – 50
Mare consum 50 – 80

Îngrăşămintele de N se aplică sub lucrările de pregătire a patului germinativ


înainte de plantare.
Fosforul acţionează pozitiv asupra: producţiei de foi de tutun; calităţii foilor de tutun,
contracarează acţiunea nefavorabilă a azotului.
Fosforul, în funcţie de tipul de tutun se aplică în dozele din tabelul 4.3.
(R.A.T.R., 1997).
Tabelul 4.3.
Dozele de fosfor funcţie de tipul de tutun (R.A.T.R., 1997)

Tipul de tutun Dozele de P2O5 Kg / ha


Oriental 40 – 60
Semioriental 50 – 80
Burley 80 – 140
Virginia 70 – 100
Mare consum 60 – 100
Se aplică sub arătura de bază sau sub lucrările de pregătire a patului
germinativ ca îngrăşăminte complexe.
Potasiul are un rol pozitiv în: combustia tutunului, creşterea cantităţii de
glucide, măreşte rezistenţa la boli. Carenţa de potasiu se manifestă prin clorozarea
vârfului limbului frunzei de tutun (figura 4.21.).

Fig. 4.21. – Carenţa în


potasiu pe frunzele de tutun

Dozele orientative de potasiu la tutun sunt redate în tabelul 4.4. (R.A.T.R., 1997).
Tabelul 4.4.
Dozele de îngrăşăminte cu potasiu K2O funcţie de tipul de tutun (R.A.T.R., 1997)
Tipul de tutun Dozele de K2O Kg / ha
Oriental 40 – 70
Semioriental 50 – 90
Burley 100 – 160
Virginia 70 – 120
Mare consum 60 – 120
Se aplică sub arătura de bază o dată cu îngrăşămintele cu fosfor.
Pentru producţia de foi şi pentru calitatea acestora sunt foarte importante
rapoartele între elementele nutritive. Aceste rapoarte sunt specifice fiecărui tip de tutun
(tabelul 4.5.).
Tabelul 4.5.
Rapoartele NPK, funcţie de tipul de tutun
Rapoartele de fertilizare
Tipul de tutun
N P2O5 K2O
Oriental 1 2–3 1–2
Semioriental 1 1,5 – 2 1 – 1,5
Burley 1 1,5 – 2 1 – 1,5
Virginia 1 1 1
Mare consum 2 1 1–2
Pentru ţigări de foi 2 1 1,3

Rapoartele de fertilizare se reglează prin dozele de îngrăşăminte aplicate în


funcţie de fertilitatea solului, planta premergătoare şi factorii climatici.
Gunoiul de grajd este bine valorificat de către tutun (tabelul 4.6.). Dozele de
gunoi de grajd se stabilesc în funcţie de tipul de tutun şi se aplică direct tutunului sub
formă fermentată. Tutunul valorifică foarte bine şi efectul remanent al gunoiului aplicat în
anii anteriori.
Tabelul 4.6.
Dozele de gunoi de grajd în funcţie de tipul de tutun
Tipul de tutun Dozele de gunoi de grajd t / ha
Oriental Nu se aplică
Semioriental 5 – 10 t
Burley Se aplică plantei premergătoare + 300 – 400 kg superfosfat
Virginia 20 – 40
Mare consum 10 – 20
Ţigări de foi 10 – 20

Gunoiul se aplică sub arătura de bază.


Microelementele: Mg, Fe, Mn şi B înbunătăţesc calitatea producţiei şi se
aplică pe anumite tipuri de sol unde se constată carenţă. La tutunurile de tip Oriental şi
Burley se pot aplica cu succes îngrăşăminte foliare de tip Multi – K +1%, Mg + Me
(Fe0,1%, B 0,1%, Mn 0,03%, Zn 0,05%, Cu 0,04%, Mo 0,03%). Se aplică în 2-3 stropiri
106-150 kg/ha.
4.6.4. Lucrările solului
Pregătirea terenului pentru tutun se face în funcţie de: planta premergătoare,
tipul de sol, tipul de tutun şi specificul tehnologic al culturii de tutun.
Succesiunea lucrărilor solului pentru cultura de tutun sunt:
-dezmiriştirea cu polidiscul la adâncimea de 8 – 12 cm;
-arătura la adâncimea de 25 – 30 cm pe solurile profunde şi 15 – 20 cm pe
solurile superficiale sau de coastă.
Pe solurile nisipoase adâncimea arăturii este 15 – 20 cm când nu se aplică
gunoiul de grajd şi 25 – 35 cm când se încorporează sub arătură gunoiul de grajd.
Terenul arat se grăpează şi nivelează până la intrarea în iarnă.
Pregătirea patului germinativ are drept scop:
-nivelarea şi mărunţirea solului pe adâncimea de plantare;
-distrugerea buruienilor.
Deoarece tutunul se plantează primăvara târziu, lucrările solului în vederea
plantării încep timpuriu:
-2 – 3 lucrări de menţinere a solului afânat pe adâncimea de 10 – 12 cm şi
curat de buruieni, lucrările se fac cu cultivatorul şi în condiţii excepţionale cu grapa cu
discuri. În toate condiţiile trebuie evitate pierderea apei din sol şi formarea de bulgări
care diminuează efectul erbicidelor.
Înainte de plantare, terenul se lucrează cu grapa cu discuri când se aplică
erbicide volatile urmat de combinator, care mărunţeşte şi nivelează solul. Acolo unde nu
se aplică erbicide în vederea plantării solul se lucrează cu cultivatorul sau cu
combinatorul.
Pregătirea patului germinativ, aplicarea îngrăşămintelor şi erbicidarea trebuie
să se facă printr–un număr cât mai redus de lucrări.

4.6.5. Producerea răsadului


Parcurgerea perioadei de vegetaţie a tutunului se face în două etape date de:
-cerinţele ridicate faţă de temperatură;
-perioada lungă de vegetaţie;
-seminţe mici cu putere slabă de străbatere;
-ritmul lent de creştere în prima săptămână după răsărirea;
Culturi reuşite de tutun se pot realiza numai prin utilizarea unui răsad viguros,
sănătos obţinut timpuriu.
Timpul de realizare a răsadului de tutun este de:
-35 – 40 zile în răsadniţe calde;
-50 – 60 zile în solarii, tunele şi brazde reci.
Răsadul de tutun se poate produce în răsadniţe: calde (figura 4.22.),
semicalde; (tunele şi solarii) şi reci.
Suprafaţa de răsadniţe (tabelul 4.7.) depinde de: tipul de tutun, tipul de
răsadniţă, suprafaţa cultivată cu tutun.
La stabilirea suprafeţei de răsadniţă se ţine seama de faptul că pentru a se
obţine 2500 plante/m2, trebuie semănate 4000 seminţe, ceea ce corespunde cu 0,4 –
0,8 g/m2 (Bâlteanu Gh. şi colab., 1974). Numărul de fire de răsad bune pentru plantare
sunt în funcţie de tipul cu răsadniţe (tabelul 4.7.).
Tabelul 4.7.
Suprafaţa de răsadniţă necesară în m2 pentru plantarea unui ha cu tutun
Tipul de tutun Tipul de răsadniţe m2
Calde Semicalde Reci
Djebel 90 – 100 100 – 110 120 – 130
Molovate 75 – 80 80 – 85 100 – 110
Ghimpate 60 – 65 65 – 70 75 – 80
Banat şi Burley 35 – 40 40 – 45 45 – 50
Virginia şi Bărăgan 40 – 45 45 - 50 55 – 70
Amplasarea răsadniţelor se face pe terenuri: permeabile, cu apă freatică sub
1,5 – 2 m, ferite de vânturi, înclinate spre sud sau sud – vest, în apropierea unor surse
de apă, grupate cât mai aproape de centrul gospodăresc în locuri adăpostite (figura
4.23.).

Fig. 4.23. – Aşezarea grupată a răsadniţelor pentru a produce răsad de tutun

4.6.5.1. Pregătirea răsadniţelor


Substratul germinativ din răsadniţele calde se face din pământ de ţelină,
mraniţă şi nisip (raport de 2 : 2 : 1), aşezat în grosime de 15 cm pe un strat de gunoi
nefermentat (biocombustibil) gros de 50 – 70 cm.
Pentru 100 m2 de răsadniţe sunt necesari 15 m3 de amestec germinativ.
Înainte de a fi pus în răsadniţe amestecul se dezinfectează cu: Formalină 40
CS 5% - 30 – 40 l/m3, Vapam 2% - 30 – 40 l/m3, Basamid 95% - 350 g/m3, Dazomet 98
G - 500 g/m3.
Substratul germinativ se amestecă bine cu produsul dezinfectat şi se ţine în
grămezi acoperite cu prelate timp de 7 zile după care se lopătează din nou.
Înainte de construcţia răsadniţelor, terenul se curăţă de stratul cu iarbă şi se
dezinfectează cu praf de var.
Se aşează gunoiul în straturi succesive şi se tasează până când grosimea
acestuia ajunge la 40 – 60 cm şi se tratează la suprafaţă cu praf de var.
O dată cu formarea stratului cald se aşează tocurile răsadniţelor.
Substratul germinativ în grosime de 15 cm se aşează peste biocombustibil
când temperatura acestuia ajunge la 35 – 40ºC. La această temperatură toate seminţele
de buruieni răsar în 3 – 5 zile putând fi eliminate prin erbicidare sau prin plivit.
4.6.5.2. Fertilizarea - se face cu îngrăşăminte complexe NPK de tip 13:27:13,
15:15:15, etc. în doză de 3 kg/ha.
Se poate folosi şi un amestec format din 2,0 kg azotat de amoniu, 5 kg
superfosfat şi 1,5 kg sulfat de amoniu pentru 100 m2. După aplicare, îngrăşămintele se
încorporează în stratul germinativ.
Înainte de semănat, substratul germinativ se tratează împotriva dăunătorilor cu
insecticide granulate şi împotriva bolilor cu Tiuram 75 PU, Captadin 50 în concentraţie
de 0,3 % (20l soluţie/100 m2).
4.6.5.3. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa utilizată provine din recolta anului precedent. Trebuie să fie tratată cu unul din
produsele: Tiuram 4 g/kg, Rovral TS 10 g/kg, Captadin 50 PU 3 g/kg, Tiramet 60 PTS 4
g/kg sau Apron 35 SD 2,5 g/kg. Tratamentul previne atacul unor agenţi patogeni.
Pentru semănat se poate folosi :
-sămânţă neîncolţită când semănatul se face până la 20 – 25 martie
-sămânţa încolţită timp de 4-5 zile la temperatura de 20-25ºC se foloseşte când
emănatul se face după 25 martie.
Semănatul se face când temperatura în stratul germinativ ajunge la 25 – 28oC.
Momentul semănatului trebuie să asigure până la plantare 40 – 45 de zile. Momentul
semănatului este ales şi în funcţie de zona de cultivare a tutunului (tabelul 4.8.).
Tabelul 4.8.
Momentul semănatului tutunului pentru răsad Anitia N. şi colab 1974
Răsadniţe semicalde şi tunele
Zona de cultură Răsadniţe calde Brazde reci
Numai pe gunoi Direct pe sol acoperit

10 – 25 15 – 30
Jumătatea de sud a ţării 15 – 25 martie 20 – 30 martie
martie martie
15 – 25 20 – 30
Jumătatea de nord a ţării 15 – 30 martie 25 martie – 5 aprilie
martie martie

Pentru o repartizare cât mai uniformă înainte de semănat sămânţa se


amestecă cu un balast: nisip, gris, făină grisată de porumb etc.
Semănatul se face în două sensuri: jumătate din seminţe într–un sens şi
cealaltă jumătate în sens opus.
Cantitatea de sămânţă 0,4 – 0,6 g / m2.
Înainte de semănat stratul germinativ se tasează uşor.
Semănatul se poate face şi în apă cu ajutorul unor stropitori.
După semănat, peste sămânţă se cerne mraniţă în strat de 4–5 mm după care
se udă cu apă a cărei temperatură este de 20 – 25ºC.
Răsărirea are loc în condiţii normale după 12 – 14 zile de la semănat.
De la răsărit la plantare, tutunul trece prin mai multe faze: răsărire, cruciuliţă,
urechiuşe, răsad complet (2 – 6 frunze) (figura 4.24.).
Fig. 4.24. – Fazele de creştere a
răsadului (N. Aniţia, 1974)
1-2- răsărire; 3 – început cruciuliţă;
4 – cruciuliţă;
5 – început urechiuşe;
6 – urechiuşe; 7 – răsad
semiformat; 8 – răsad bun de
plantat;

Lucrările de îngrijire în răsadniţe sunt: aerisirea, udatul, plivitul, terotajul,


combaterea bolilor, combaterea dăunătorilor şi călirea.
4.6.5.4. Aerisirea are ca scop asigurarea plantelor cu oxigen şi eliminarea
gazelor rezultate din fermentarea biocombustibilului. Pentru aerisire răsadniţele se
deschid ziua între orele 11 – 16.
Asigurarea luminii se face prin: eliminarea rogojinilor şi curăţarea foliei de la geamurile
răsadniţelor.
4.6.5.5. Udatul răsadurilor - determină calitatea răsadului.
Necesarul de udări şi cantitatea de apă sunt în funcţie de faza de vegetaţie a
răsadului. Prin udat substratul germinativ se umectează pe o adâncime de 3–5 cm.
Până în faza de cruciuliţă se fac zilnic 2 – 3 udări.
Pentru udatul răsadului de tutun apa trebuie să aibă temperatura cerută de
faza în care se găseşte tutunul.
Apa destinată udării răsadului se ţine în butoaie la soare pentru încălzire. La
stabilirea schemei de udat în răsadniţă se ţine seama de:
-cantitatea de apă şi numărul de udări care se reduc pe măsură ce se apropie
momentul transplantării în câmp;
-să se evite excesul de apă în răsadniţă;
-creşterea adâncimii de umectare la 8-10 cm pe măsură ce răsadul avansează
în vegetaţie;
-în zilele cu ploaie şi temperaturi favorabile, răsadniţele se descoperă.
4.6.5.6. Răritul răsadului
Se face atunci când la răsărire se constată o densitate prea mare. Înainte de
rărit se face udatul răsadului. După rărit peste răsad se presară mraniţa şi se udă.
4.6.5.7.Combaterea buruienilor se face prin plivit şi chimic prin erbicidare.
Plivitul se face numai când substratul germinativ este umed.
După plivit, peste răsad se cerne mraniţă şi se udă pentru a spăla plantele de
mraniţă.
Combaterea chimică a buruienilor se face cu DIMID 0,5 g/m2.
Se dizolvă 10 g DIMID în 1/4 l apă, care apoi se pune în 6-8 l apă cu care se
stropeşte 20 m2 de răsadniţă. Erbicidarea se face imediat după semănat sau în două
etape folosind 0,5-0,6 g DIMID/m2, 1/2 din doză se aplică înainte de semănat şi 1/2 din
doză după acoperirea seminţelor cu mraniţă.
4.6.5.8.Terotajul constă în adăugarea de mraniţă dezinfectată începând cu
faza de cruciuliţă a răsadului. Se face în mai multe etape. Are ca scop completarea
substratului germinativ. După împrăştierea mraniţei, răsadul se udă.
4.6.5.9.Fertilizarea suplimentară stimulează vigoarea răsadului de tutun:
Se fac 2-3 fertilizări în funcţie de evoluţia plantelor de tutun şi faza de vegetaţie
în care se află. Pentru fertilizarea suplimentară se folosesc: amestecuri de îngrăşăminte
simple, îngrăşăminte complexe foliare, îngrăşăminte complexe şi gunoi de pasăre.
Pentru fertilizarea suplimentară dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie
de faza de vegetaţie a răsadului de tutun (tabelul 4.9.).
Tabelul 4.9.
Dozele de îngrăşăminte chimice simple pentru fertilizarea suplimentară la răsadul de
tutun (după Anita N.I. şi colab., 1975)
Cantitatea de îngrăşământ chimic (kg) la 100 m2 răsadniţă

Faza de fertilizare
Superfosfat Sulfat de potasiu
Azotat de amoniu
% P2O5 40% K2SO4

Faza de urechiuşe 30 80 150

6-8 zile după faza de urechiuşe 50 120 250

6-7 zile înainte de transplantare 50 120 250

Îngrăşămintele complexe de tipul 13:27:13 se aplică în doză de 3 kg dizolvate


în 2 l apă/m2. Pot fi folosite şi alte tipuri de îngrăşăminte complexe respectându-se
cantitatea de substanţă activă la unitatea de suprafaţă de răsadniţă (05-1,0g/m2).
Se pot folosi şi îngrăşăminte foliare complexe tipice cu diverse rapoarte între
elementele fertilizante care pot conţine şi microelemente (de tip POLYFEED 0,5-1,0
g/m2).
Gunoiul de pasăre este extrem de eficient la fertilizarea suplimentară a
tutunului. Se foloseşte un amestec de gunoi cu apă; o parte gunoi la 10 părţi apă
fermentat timp de 24 ore. Produsul obţinut se reformulează; 40% soluţie de gunoi şi
60% apă. Se fac 2-3 stropiri. După fiecare stropire, plantele se udă pentru a se spăla
gunoiul rămas pe frunze.
4.6.5.10. Combaterea bolilor este o lucrare decisivă pentru realizarea unui
răsad de calitate superioară.
Cele mai frecvente boli întâlnite la răsadul de tutun sunt:
-mana – Perenospora spp.;
-rizonctonia – Rhizoctonia spp.
-putregaiul negru al rădăcinii – Thielaviopsis basicola;
-căderea plantulelor Phythium spp.;
Prevenirea atacului de boli în răsadniţele de tutun se face prin:
-utilizarea de sămânţă sănătoasă şi tratată;
-dezinfectarea substratului germinativ;
-aşezarea răsadniţelor departe de platformele de gunoi, de spaţiile de uscare şi
depozitele foilor de tutun.
Pentru prevenirea atacului de mană în răsadniţe se fac 3-5 tratamente cu unul
din produsele:
Captadin 50 WP – 0,125% Pevicur 607 SG – 0,25%
Dithane 75 WP – 0,2% Shavit 71,5 – 0,2%
Merpan 50 WP – 0,2% Turda cupral 50 PU – 0,3%
Polyram combi 0,2% Ridomil Gold plus 42,5 WP-0,3%
Topsin 70 PU – 0,2% Derosal 0,2%
Prevenirea atacului de Phitium spp. se face cu: Captadin 50 WP – 0,2% sau
Tiramet 60 PTS – 3 g/kg sămânţă (preventiv).
Atacul de putregai negru al rădăcinii se previne prin tratamente în răsadniţă cu: Bavistin
50 WP – 0,175%, Benlate 50 WP – 0,15%, Topsin 70 PU – 0,2%, Tiramet 60 PTS – 3
g/kg sămânţă (preventiv).
4.6.5.11. Combaterea dăunătorilor
Cei mai frecvenţi dăunători ai tutunului în răsadniţe sunt: Coropişniţa –
Grilothalpa grilothalpa, tripsul – Trips tabacii, afidele – Aphis spp., păianjemul roşu –
Tetranychus urticae (Coch).
Coropişniţa se combate preventiv prin:
amplasarea răsadniţelor cât mai departe de platforma de gunoi;
trasarea în jurul răsadniţei a unor şanţuri capcană umplute cu gunoi nefermentat.
Pe cale chimică:
Sintogrill 50G – 300 g/100 m2 (3 g/m2) aplicat în substratul germinativ cu 10-12 zile
înainte de semănat.
Tripsul se combate chimic cu:
Diazol 60 EC – 0,15% Sinoratox 35 CE – 10 ml/100 m2
Lonnele 90 WP – 0,05% Carbetox 37 CE – 0,3 – 0,4%
Metamex 90 WP – 0,05% (20-30 l /m2)
Confidor 200 SL – 0,04% (15 -30 ml/100 m2) Detelic EC – 0,15%
Basadin 600EW–10ml/100 m2 Omite 57 CE – 0,1%
Nisolum 50 CE – 0,08%
Se fac 2-3 tratamente din care ultimul cu 4-5 zile înainte de transplantare.
Intervalul între tratamente este de 7-10 zile, excepţie fiind produsul Confidor
200 SL cu o durată de acţiune de 25-30 zile.
4.6.5.12. Călirea răsadului se face cu 7-8 zile înainte de transplantarea pentru
a mări gradul de adaptabilitate a plantelor de tutun la condiţiile de mediu din câmp.
În perioada de călire, pe timp frumos răsadniţele se deschid complet pe timp
frumos, iar udările se fac o dată la două zile.
Înainte de scoaterea răsadului din răsadniţe, acesta se tratează preventiv
împotriva atacului de mană, trips.
Răsadul se poate realiza mai nou în sistem flotant în casete celulare în bazine
cu apă (substrat nutritiv), amplasate în sere sau solarii (Păunescu Alecs. şi colab.,
2000).
4.7. Plantarea
4.7.1. Epoca de plantare
Momentul plantării tutunului în câmp este atunci când la adâncimea de 10 cm
în sol se realizează temperatura de 10-12°C şi a trecut pericolul îngheţurilor târzii.
Întârzierea plantării tutunului spre sfârşitul momentului optim (figura 4.25.) duce
la:
-reducerea producţiei;
-scade calitatea foilor de tutun;
-creşte conţinutul de nicotină;
-se măreşte consistenţa foilor.

Fig. 4.25. - Influenţa epocii de plantare asupra producţiei şi calităţii foilor de tutun
Momentul transplantării răsadului în câmp depinde de:
- stadiul de dezvoltare a răsadului (figura 4.26.) care trebuie să
fie de:

Fig. 4.26. – Răsad bun pentru plantare


- 7 – 8 cm şi 5-6 frunze la plantarea manuală;
- 16 – 18 cm şi 7 – 8 frunze la plantarea mecanizată;
- rezistenţa diferită a soiurilor la temperaturile scăzute din primăvară (Virginia şi
Burley, mai sensibile; Djebel, Molovată şi Ghimpaţi, mai rezistente);
- stadiul de călire a răsadului. Un răsad bine călit se poate planta în câmp mai
timpuriu deoarece rezistă la temperaturi de -2 - -4ºC dacă acestea sunt de scurtă
durată;
- textura solului – pe soluri uşoare plantarea este mai timpurie, iar pe soluri
mijlocii şi grele mai târzie.
În toate cazurile, întârzierea plantării în câmp a tutunului duce la pierderi de
producţie şi de calitate.
În unităţile specializate, cu suprafeţe de tutun semnificative, perioada de
plantare este cea din tabelul 4.10..
Tabelul 4.10.
Momentul plantării în funcţie de zonă
Data plantatului
Momentul
Ponderea din suprafaţă % Zone călduroase
plantării Zone reci din centrul şi N ţării
din S ţării
I 10 25 IV – 5 V 1 – 10 V
II 60 6 – 15 V 11 -20 V
III 30 16 – 25 V 21 – 30 V

În mod obişnuit în anii cu condiţii climatice normale, plantarea tutunului se


încheie până la 15 mai în sudul şi vestul ţării şi până în 25 mai în Transilvania şi
Moldova.
4.7.2. Distanţa de plantare – între rânduri şi pe rând depinde de tipul şi soiul
de tutun (tabelul 4.11.).
Tabelul 4.11.
Distanţa de plantare între rânduri şi pe rând şi densitatea la soiurile de tutun
Distanţă de plantare
Nr. crt. Soiuri de tutun Densitatea mii plante/ha
între rânduri între plante pe rând
1. Djebel 35-40 12-15 200-240
2. Molovata 35-40 15-18 160-200
3. Ghimpaţi 40-50 20-25 80-100
4. V Virginia - mare consum 60-65 35-40 38-46
5. Burley 60-70 40-45 31-42
6. Virginia irigat 60-70 40-50 28-35
4.7.3. Densitatea este un factor determinant al producţiei la tutun (Bîlteanu Gh.
şi colab., 1974).
Pe măsură ce densitatea creşte (până la o anumită limită) producţia de frunze
este mai mare decât scăderea producţiei pe plantă odată cu creşterea densităţii.
Densitatea plantelor are influenţă mare asupra calităţii foilor de tutun. Această
influenţă este favorizată şi de mărimea dozelor de azot (figura 4.27.). Se prelungeşte
perioada de vegetaţie, se întârzie maturizarea tehnică a frunzelor, maturarea frunzelor
este neuniformă, culoarea închisă a foilor după uscare.

Fig. 4.27. - Influenţa densităţii asupra calităţii şi producţiei de foi de tutun


La o densitate optimă, fineţea foilor este mai bună, iar indicii de calitate
(culoare, consistenţă) se îmbunătăţesc.
La densitate mică rezultă foi: groase cu consistenţă mare, conţinut ridicat de
proteine şi albumine.
Reducerea spaţiului de nutriţie peste anumite limite, determină scăderea
conţinutului de răşini şi în consecinţă a aromei – element extrem de important pentru
calitatea tutunului.
4.7.4. Plantarea se poate face:
-manual pe suprafeţe mai mici;
-mecanizat când suprafeţele sunt compacte aşezate într-un sistem sistematizat
de cultivare a tutunului.
La plantare (indiferent de sistem) se are în vedere că:
-plantele să se îngroape în pământ până la vârful vegetativ;
-plantele să se fixeze în pământ
-plantarea să se facă dimineaţa şi seara;
-locul de plantare a fiecărei plante să fie bine udat;
-să nu se planteze pe ploaie şi teren umed;
-să se respecte distanţele între rânduri şi pe rând;
-rândurile să fie drepte.
Plantarea manuală se poate face: în sistem gospodăresc, în sistem dobrogean.
Sistemul gospodăresc se practică în zonele mai umede cu pat germinativ
bine pregătit.
Plantarea parcurge o serie de etape:
-efectuarea de găuri cu plantatorul în pământ la adâncimea de plantare a
răsadului;
-se introduce în pământ firul de răsad cât mai drept;
-se trage pământ pe rădăcină;
-se pun 0,2 – 0,3 l apă pe marginea găurii pentru a aşeza lângă rădăcină
pământ ud şi mocirlos;
-se aşează pământ umed în jurul plantei;
-peste pământul umed se trage pământ uscat pentru a se limita evaporaţia;
-se verifică prinderea firului de răsad în pământ.
Sistemul dobrogean de plantare se practică în zone secetoase cu teren mai
slab pregătit. Se fac următoarele operaţii:
-se fac găuri în pământ cu chitonogul (plantatorul mare);
-se umplu găurile cu apă;
-se refac găurile cu plantatorul după ce apa s-a infiltrat în sol;
-se introduce firul de răsad în gaura lăsată de plantator cât mai drept (rămân
afară numai vârful foilor);
-se presează lateral pământul umed pe plantă;
-gaura făcută cu plantatorul alături de plantă se umple cu apă.
Acest sistem asigură un procent mare de prindere.
Pe terenurile irigate se fac următoarele operaţiuni:
-se irigă terenul cu 200-300 m3/ha cu câteva zile înainte de plantare:
-se face marcarea terenului între rânduri şi pe rând;
-se fac găurile cu plantatorul;
-se pun în pământ manual firele de răsad;
Se strânge solul lângă plante pentru a le fixa cât mai bine de pământ.
Pe terenurile reavene, bine pregătite irigarea se face după plantare.
Plantarea mecanizată - se face cu maşină: MPR 5 cu o productivitate de 0,8 –
1,2 ha/zi funcţie de soi sau cu maşina Balthes cu o productivitate de 8 ha/zi.
Pentru plantarea mecanizată, terenul trebuie sa fie bine nivelat şi afânat, iar
răsadul să aibă 6-8 frunze şi 16-18 cm lungime.
Maşinile de plantat fac următoarele operaţiuni: deschid rigolele, aşează răsadul
în rigolă, udă răsadul, fixează plantulele de sol.
Viteza de deplasare a maşinii de plantat este de 0,3 – 0,75 km/h.
La 3-4 zile de la plantare se face verificarea prinderii plantelor transplantate, iar
eventualele goluri se completează manual, cu răsad de aceiaşi vârstă.
4.7.5. Lucrările de îngrijire
După transplantare, în câmp, în culturile de tutun se fac următoarele lucrări de
întreţinere: completarea golurilor, combaterea buruienilor, plivitul, copilitul, combaterea
bolilor, combaterea dăunătorilor.
Completarea golurilor - se face la 1-2 zile după plantare după verificarea
prinderii plantelor. Pentru completarea golurilor se foloseşte răsad de aceiaşi vârstă cu
cel plantat.
Combaterea buruienilor - se face prin trei praşile mecanice şi două – trei
praşile manuale.
Prima praşilă se face la 7-8 zile de la plantare la adâncimea de 6-8 cm.
Următoarele praşile se fac la interval de 10-15 zile la adâncimea de 8-10 cm praşila a II
–a şi 10-12 cm praşila a III –a.
Ultima praşilă se face înainte ca bara cultivatorului să atingă vârful plantelor.
Pe terenurile joase mai umede, la soiurile cu frunza mare, plantele se
muşuroiesc odată cu ultima praşilă indiferent de condiţiile climatice. Culturile de tutun
trebuie să fie curate de buruieni, deoarece buruienile produc atât pierderi cantitative cât
şi calitative (de cele mai multe ori buruienile sunt plante pentru unii agenţi patogeni şi
dăunători).
Combaterea buruienilor pe cale chimică
Combaterea buruienilor pe cale chimică măreşte eficienţa economică a culturii
de tutun.
Funcţie de speciile de buruieni, de gradul de îmburuienare se folosesc o serie
de erbicide cu un grad mare de selectivitate pentru tutun (tabelul 4.12. Codex, 1999).
În culturile de tutun erbicidate se mai fac 1-2 praşile mecanice şi 1-2 praşile
manuale. Adâncimea praşilelor nu trebuie să depăşească 4-6 cm.
Combaterea bolilor – este o continuare a protecţiei plantelor începută în
răsadniţe.
Cele mai importante boli ale tutunului în câmp sunt: mana (Perenospora
tabacina), boala petelor de bronz (Pseudomonas tabacii), putrezirea neagră a rădăcinii
(Teioloviopsis basicola), virozele, etc.
Mana – este principala şi cea mai păgubitoare boală a tutunului (duce la
deteriorarea gravă a limbului) (figura 4.28.) (Ghimp V., 1941, Racoviţă A., 1961). Atacul
de mană este favorizat de: timpul rece şi ploios, terenuri îmburuienate. Se previne prin:
cultivarea de soiuri rezistente, folosirea de răsad sănătos tratat în răsadniţe, eliminarea
din cultură a plantelor bolnave, respectarea tuturor verigilor de tehnologie (amplasare,
rotaţie, combaterea buruienilor, densitate, etc.) şi prin tratamente chimice în timpul
perioadei de vegetaţie.
Tabelul 4.12.
Principalele erbicide utilizate în culturile de tutun (Codex, 1999)
Nr. crt. Produsul comercial Substanţa activă Doză Buruienile combătute Mod de aplicare
trifluralin Irigat ppi
1. Treflan 24 EC mono.
240 g/l 4,0 l/ha 8 cm
trifluralin Irigat ppi
2. Trifluralin 24EC mono. şi unele dicotiledonate
240 g/l 4,0 l/ha 8 cm
trifluralin Irigat Ppi
3. Treflan 24 EC mono. şi unele dicotiledonate
240 g/l 4,0 l/ha 8 cm
napropamid
4. Devrinol 50 WP 2,5-3,0 kg/ha mono. şi unele dicotiledonate ppi
50%
metolaclor
5. Dual 500 CE 5-6 l/ha mono. şi unele dicotiledonate ppi
500 g/l
metolaclor
6. Dual Gold 966 EC 1,0 l/ha mono. şi unele dicotiledonate preem
960 g/l
metolaclor
7. Dual 500 CE 5-6 l/ha mono. şi unele dicotiledonate ppi
500 g/l
metolaclor
8. Dual 960 EC 2,5-3,0 l/ha mono. şi unele dicotiledonate ppi
960 g/l
alaclor
9. Mecloran 35 CE 5-6 l/ha mono. şi unele dicotiledonate preem
35%
alaclor
10. Mecloran 48 CE 4 l/ha mono. şi unele dicotiledonate ppi
487%
benfluralin
11. Balan 6,0-8,0 l/ha mono. şi unele dicotiledonate ppi
18 g/l
trifluralin
12. Digenin 24 EC 4 l/ha monocotiledonate culturi irigate ppi
240 g/l
pendimetalim
13. Stomp 330 CE 4 l/ha mono. şi unele dicotiledonate preem
330 g/l
Tabelul 4.12.
Principalele erbicide utilizate în culturile de tutun (Codex, 1999) continuare
pendimetalim
14. Stomp 330 EC 4 l/ha mono. şi unele dicotiledonate preem
330 g/l

butilat
15. Diizocab 80 CE 5-7 l/ha mono. şi unele dicotiledonate pp
80%

3,0-6,0 l/ha
metolaclor 500g/l
16. Dual 500 CE + Patoran 50% 2,5-4,0 l/ha mono. şi dicotiledonate ppi
metobromuron 50 %
3,0-6,0 l/ha

propaquizofop mono. anuale şi perene din sămânţă


17. Agil 100 EC 1,0 l/ha post
100 g/l şi rizomi

2,0-3,0 l/ha S. halepense


fluazifop–p
18. Fusilade Super 4,0-6,0 l/ha Agropyron repes post
-butyl 125 g/l
4,0-6,0 l/ha Cynodon dactylon

2,0-3,0 l/ha S. halepense


haloxyfop
19. Galant Super 4,0-6,0 l/ha Agropyron repes post
metil 100 g/l
4,0-6,0 l/ha Cynodon dactylon

Furore super fenoxaprop-


20. 1,0 l/ha S. halepense graminee anuale post
75 EW etil 75 g/l

dimetanamida
21. Frontier 400 EC 1,6 l/ha mono. şi dicotiledonate post
400 g/l

Prevenirea atacului de mană şi a altor boli ale tutunului se face prin tratarea
culturilor cu unul din produsele redate în tabelul 4.13. Pe întreaga perioadă de vegetaţie
se fac 4 – 7 tratamente.
Primul tratament se face la 4-5 zile după transplantarea în câmp, iar
următoarele la intervale de 10-14 zile. Fiecare tratament se face cu alt produs fungicid.
Când se utilizează produse de contact,
obligatoriu se fac tratamente după fiecare ploaie.
Plantele bolnave apărute în vetre se smulg se
scot din parcelă şi se distrug prin ardere.
Viroze se previn prin distrugerea buruienilor şi
combaterea insectelor vectoare (afide, cicade, trips).

Fig. 4.28. – Mana tutunului


Foarte păgubitoare este boala petelor de bronz – Ariceala tutunului (Tomata
spotfod wilt. virus)care produce pagube cu caracter de calamitate. Se manifestă prin
apariţia pe frunze de necroze de diverse forme (neuniforme, contur circular, dungi, linii,
desene în formă de frunză de stejar) de culoare alburie, cenuşie, roşcată sau brună.
Prevenirea bolii se face prin combaterea insectelor vectoare ale virusului Thrips
tabaci şi prin tratamente în răsadniţe îaninte de însămânţare cu 2-3 zile folosind
insecticide granulate (Sinoratox 5 G – 5 g/m2; Furadan 10 G – 3 g/m2)(Pop I., 1986,
Baicu T., Sesan Eugenia Tatiana, 1996).
Focul sălbatic al tutunului (pseudomonas syringae p.v. tabaci) (Walf, et Foster)
yung. Deje et Wilcie. Semnalată la noi în ţară de Ghimpu V., 1936. Boala poate distruge
în câteva zile culturile de tutun. Boala poate apare din răsadniţă (apar pe marginile
frunzei pete umede de culoare verde închisă apoi brună negriciaosă – organele atacate
se usucă). În câmp la plantele bolnave pe frunze apar pete care se măresc până la 0,5-
3 cm în diametru cu conturul necrozat brună-ruginie. În jurul petelor apare o aureolă cu
lăţimea de 1-2 mm (Baicu T., Sesan Tatiana Eugenia, 1996).
Atacul se previne prin aplicarea unui complex de măsuri:
-dezinfectarea solului în răsadniţe cu 1 l Vapon sau 10 l Oretion la 1 m3 –
substrat germinativ. Tratamentul se face cu 30 de zile înainte de însămânţare;
-dezinfectarea substratului de germinarei şi a răsadniţelor cu formalină;
-amplasarea răsadniţelor la distanţă de uscătoriile şi depozitele de tutun;
-distrugerea buruienilor din jurul răsadniţelor;
-tratamentul la plante cu zeamă bordeleză 1% la intervale de 3 zile.
În câmp: - se respectă asolamentul (3-4 ani);
-arătură adâncă;
-fertilizare echilibrată;
-utilizarea la plantare de răsad sănătos;
-distrugerea frunzelor atacate;
-cultivarea de soiuri rezistente;
-recoltarea mai devreme când există pericol de atac.
Combaterea dăunătorilor tutunului: tripsul (Trips tabaci), afidele (Myzus
persicae), buha semănăturilor (Agriotis segetum); omida capsulelor (Heliothus obsoleta),
viermi sârmă (Agriotis lineatus), afidele (Aphis spp.).
Tripsul (figura 4.29.) tutunului atacă plantele în tot cursul vegetaţiei provocând:
-debilitarea plantelor;
-îmbolnăvirea plantelor cu viroze.
Atacă foile de tutun de-a lungul nervurilor determinând desprinderea limbului
de acestea în timpul uscării şi dospirii. Atacul de trips se recunoaşte prin apariţia culorii
alb cenuşii de-a lungul nervurilor.
Se combate cu unul din produsele redate în tabelul 4.14.
Aceste produse combat şi alţi dăunători.
Primul tratament pentru
combaterea tripsului în câmp se
face la 10-15 zile de la plantarea
în câmp dacă s-a făcut tratamentul
răsadului cu 1-2 zile înainte de
scoaterea din răsadniţă.
Tratamentul doi se face la
10 zile după primul iar următoarele
la 10-15 zile după tratamentul doi

Fig. 4.29. - Atacul de trips la tutun


a - frunză atacată; b – larvă de trips; c – trips adult
Tabelul 4.13.
Principalele produse fungicide utilizate pentru combaterea bolilor la tutun (Codex, 1999)
Doza
Nr. crt. Produsul comercial Substanţa activă Agentul patogen combătut
(l, kg/ha)
1. Turda Cupral 50 PU oxiclorura de cupru cu 50% Cu metalic 0,3% Mana tutunului
2. Dithane M -75 mancozeb 80% 0,2% Mana tutunului
3. Polygram combi metiram 80% 0,2% Mana tutunului
4. Polygram DF metiram 80% 0,2% Mana tutunului
Vondozeb
5. mancozeb 75% 0,2% Mana tutunului
75 DG
6. Benlate 50 WP benomil 50% 0,15% Rizoctonia Putregaiul negru
7. Previcur 607 SL propanocab din clorhidrat de propanocab 0,1% Mana tutunului
8. Topsin 70 PU tiofanat metil 70% 0,3% Rizoctonia Putregaiul negru
9. Topsin 70WP tiofanat metil 70% 0,3% Rizoctonia Putregaiul negru
10. Captadin 50 PU captan 50% 0,2% Mana tutunului
11. Captadin 50 WP captan 50% 0,2-0,5% Rizoctonia Mana tutunului
12. Captan 80 WP captan 50% 0,125% Mana tutunului Rizoctonia
13. Merpan 80 WW captan 50% 0,2% Mana tutunului
14. Merpan 90 WP captan 50% 0,2% Mana tutunului
Ridonil Gold
15. metalonil N 40% 2,5kg/ha Mana tutunului
N 60 WP
metalonil N 2,5% oxiclorura de cuprucu
16. Ridonil Gold plus 42,5 WP 3,0kg/ha Mana tutunului
40% cupru metalic
Făinarea
17. Smavit F.F. 78,5 WP triadimenol 1,5% + folpet 70% 0,2%
Mana tutunului
18. Microthion sulf 80% 0,4-0,5% Făinarea tutunului
19. Thiovit sulf 80% 0,3-0,4% Făinarea tutunului
Tabelul 4.14.
Produsele insecticide utilizate pentru combaterea dăunătorilor în culturile de tutun
(Codex, 1999)

Substanţa activă Doza


Nr. crt. Produsul comercial Dăunătorii combătuţi
% g ml/l %, l, kg/ha

Tripsul
1. Basudin 600 EW diazinon 600 g/l 1,0 l/ha
Păduchele verde

3,0 l/ha Tripsul


2. Carbetox 37 CE malation 37%
3,0 l/ha Afide

Tripsul
3. Orthene 75 WS acetate 75% 0,75 kg/ha
Afide

4. Sinoratox 35 CE dimetoat 35% 1,0 l/ha Trips sp.

5. Sinoratox 50 G dimetoat 5% 3,0 Kg/ha Viermi sârmă

Tripsul
6. Polytrin 200 EC cipermetrin 200 g/l 0,1 l/ha
Afide

Tripsul
7. Chesii 25 WS pymetrozin 0,5 kg/ha
Afide

malation 3,3%
8. Sintogril 5 G 3,0 kg/ha Coropişniţă
feritroticu 4,1

1,0 l/ha
9. Confidor 200 SL imidocloprit Trips
0,75%

10. Netentex 900 WP imidocloprit 0,05% Trips


Combaterea dăunătorilor din cultura tutunului (trips şi afide) este obligatorie
dacă vrem să obţinem recolte de calitate.
Recepatul se face la culturile afectate de grindină sau în anii cu condiţii de
vegetaţie foarte bune. Constă în: tăierea plantelor la înălţimea de 10-12 cm deasupra
solului. Din mugurii dorminzi ai cotorului rezultă 1-2 lăstari care pot forma o recoltă de
frunze semnificativă.
După recepat, culturile se fertilizează suplimentar şi eventual se irigă.
Recepatul se face cel mai târziu până la 20 iulie.
Politul – constă în înlăturarea foilor de la baza plantei. Se face după formarea
frunzelor de la mijlocul şi vârful tulpinii.
Înlăturarea frunzelor de la bază este obligatorie pentru că sunt; de calitate
slabă, au limbul sfâşiat, sunt atacate de boli şi dăunători, ajung greu la maturitate
tehnică din lipsă de lumină, mari consumatoare de elemente nutritive şi apă, acoperite
cu particule de sol.
Lucrarea se face manual. Numărul foilor eliminate este în funcţie de tipul de
tutun:
-2-3 frunze la tutunurile cu foaia mare (Virginia, Burley şi Mare consum);
-4-5 foi pe o lungime de 20 cm de tulpină la tutunurile de tip oriental;
-3-5 frunze în anii cu precipitaţii puţine în perioada mai-iunie;
-2-3 frunze când tutunul se cultivă pe soluri uşoare, pietroase sau puţin fertile.
Politul se poate face la praşila a treia. Frunzele eliminate se distrug prin
ardere.
Cârnitul – constă în eliminarea vârfului de creştere a tulpinii de tutun.
Favorizează pozitiv atât producţia cât şi calitatea acesteia prin conţinutul mai ridicat în
hidraţi de carbon (figura 4.30.) (tabelul 4.15.).
Tabelul 4.15.
Influenţa cârnitului asupra producţiei la tutun (Bîlteanu, Gh. 2001)
Producţia kg/ha foi uscate
Soiul Spor producţie %
Martor (necârnit) Cârnit
Molovata 976 1241 27
Ghimpaţi 1200 1376 15
Virginia 1050 1167 12

Cârnitului se execută în funcţie de mai


mulţi factori (Anitia N., Dimofte N., 1950);
-tipul de tutun şi soiul cultivat;
-fertilitatea solului;
-condiţiile climatice.
Se face:
-timpuriu când se rupe butonul floral;
-târziu când se elimină inflorescenţa, la
apariţia capsulelor;
Fig.4.30. – Hidraţii de carbon Cârnitul poate fi făcut:
solubili la tutunul oriental sub -sus când se elimină butonul floral sau
influenţa cârnitului şi a apei din inflorescenţa;
sol (Anitia N., şi colab., 1974) -jos când se rup inflorescenţa şi câteva
frunze.
După cârnit pe plantă trebuie să rămână 15-20 de foi.
Pe solurile cu fertilitate bună nu se face cârnitul.
Prin cârnit se creează condiţii pentru a se obţine frunze mai uniforme şi de calitate.
Coeficientul Smuk creşte ca valoare la foile de pe plantele de tutun oriental
cârnite (figura 4.31.) la fel greutatea foilor de tutun pe plante (figura 4.32.).

Fig. 4.31. – Coeficientul Smuk la Fig. 4.32. – Greutatea foilor de


tutunul oriental sub influenţa tutun uscate la tipul oriental sub
cârnitului, influenţa cârnitului şi a apei din
a azotului şi a apei din sol sol (Anitia N., şi colab., 1974)
(Anitia N., şi colab., 1974)
Copilitul – este o lucrare obligatorie în culturile la care s-a făcut cârnitul. Se
face prin 2 -3 treceri la intervale de 10-12 zile. La fiecare trecere se elimină lăstarii
formaţi la subsuoara frunzelor. Se poate face:
-timpuriu când copili au 6-10 cm acestea fiind îndepărtaţi prin rupere;
-târziu când copilii se îndepărtează prin tăiere.
Prevenirea formării copililor se poate face şi prin tratamente cu substanţe
inhibitoare de creştere precum: Royaltae sau Antak (25-30 l/ha) aplicate imediat după
cârnit (Bâlteanu Gh., 2001). Tratamentul se completează prin aplicare de substanţe
inhibitoare de creştere sistemice: hidrazida maleică 0,3% aplicată la 8-10 zile după
tratamentul cu substanţe de contact.
Irigarea, stimulează calitatea frunzelor de tutun (figura 4.33.).
Irigarea tutunului se impun în
zonele secetoase din sudul Oletniei, în
Dobrogea şi Bărăgan şi influenţează
pozitiv atât producţia cât şi calitatea foilor
de tutun.
În lipsa apei tutunul dă producţii
mici de calitate slabă, cu frunze închise la
culoare. În exces – apa reduce calitatea
foilor de tutun dacă se corelează şi cu
temperaturi ridicate.
Fig. 4.33. - Influenţa irigării asupra Efectul pozitiv al umidităţii
producţiei şi calităţii foilor de tutun solului asupra producţiei de foi în cantităţi
(Anitia N., şi colab., 1974) optime este stimulat de prezenţa azotului
(figura 4.34.).
Schemele de irigare a tutunului sunt în funcţie de tipul de sol.
Pe soluri uşoare:
-o udare de aprovizionare înainte de plantare cu o normă de 300-400 m3
apă/ha.
-o udare de înrădăcinare la 20-30 zile după plantare cu o normă de udare de
300-400 m3 apă/ha.
-3-4 udări în timpul vegetaţiei cu norme de udare de 400-600 m3/ha.
Pe solurile cu textură mijlocie regimul de irigare constă din:
-o normă de aprovizionare de 400-500 m3/ha, îaninte de plantarea în câmp;
-o udare după plantare cu 500-600 m3/ha;
-2 udări în vegetaţie cu norme de 600-700 m3/ha respectiv 700-800 m3/ha;
-două udări după înflorit cu norme de udare de 600-800 m3/ha.
În culturile irigate se poate face începând din
luna august şi o fertilizare suplimentară cu 100-200
kg/ha îngrăşăminte complexe.

Fig. 4.34. - Producţia de foi de tutun pe plantă funcţie


de dozele cu azot şi conţinutul de apă în solul
4.7.6. Recoltarea
La stabilirea momentului optim de recoltare a tutunului trebuie să se aibă în
vedere debutul operaţiunilor de preindustrializare.
Maturizarea tehnică a frunzelor de tutun are loc eşalonat de la bază spre vârful
plantei. Se recunoaşte după câteva particularităţi fenologice:
-culoarea verde-gălbuie a limbului;
-suprafaţa băşicată a limbului frunzei;
-marginile şi vârful frunzelor se lasă în jos;
-perişorii de pe frunze se desprind uşor;
-frunzele sunt mate fără luciu;
-se rup uşor de pe plantă.
Maturitatea tehnică este atinsă atunci când din punct de vedere chimic sunt
acumulate toate grupele de substanţe care dau calitatea fumativă a frunzelor.
La o recoltare prea timpurie atât producţia cât şi calitatea frunzelor este
scăzută. După uscare tutunul are o culoare verzuie sau brună; este prea higroscopic şi
se degradează uşor în timpul păstrării.
La o recoltare întârziată (la răscoacere) se înregistrează pierderi cantitative şi
calitative (frunzele sunt de culoare închisă, fără aromă, uşor casante).
Intervalul de maturizare a foilor de tutun creşte de la baza (40-55 zile) la cele de la vârful
plantei (60-70 zile) şi este puternic influenţat de fertilitatea solului şi condiţiile climatice.
Momentul recoltării poate fii stabilit şi în funcţie de destinaţia foilor, de tipul de
tutun, condiţiile climatice şi de fertilitatea solului.
Pentru producţia de ţigări, foile se recoltează la începutul maturităţii când încă
ele mai desfăşoară procese vitale (Anitia N., şi colab., 1974, Axinte M., 1995).
Tutunurile cu foaia mare pentru ţigarete se recoltează când 1/3 din suprafaţa
limbului foliar s-a îngălbenit.
Soiurile de tip Virginia, se recoltează când 2/3 din suprafaţa frunzelor este de
culoare galbenă deschisă.
Pentru ţigări de foi, frunzele se recoltează la începutul maturităţii tehnice.
În anii secetoşi şi pe solurile mai puţin fertile, frunzele se recoltează mai
timpuriu în timp ce în anii ploioşi recoltarea se face mai întârziat.
În fiecare etapă se recoltează 2-3 foi la cele de poală; 3-5 la foile de mijloc şi 5-
8 la foile de vârf. Intervalul de recoltare este mai lung la soiurile de tip Virginia şi mai
scurt la soiurile de mare Consum.
Recoltarea foilor de tutun se face manual pe măsura maturizării acestora în 5-6
etape cu un interval între ele de 6-7 zile. Calendaristic recoltarea tutunului se desfăşoară
în perioada 1 iulie-30 septembrie (60-90 zile).
Recoltarea impune următoarele operaţiuni:
-ruperea foilor trăgând de ele lateral;
-eliminarea primelor 3-4 frunze de la bază dacă nu s-a făcut politul;
-aşezarea foilor recoltate în mănuchiuri în coşuri sau lăzi care apoi se acoperă
pentru ca foile să nu se ofilească;
-transportul foilor la centrul gospodăresc în aceiaşi zi cu recoltarea;
-sortarea foilor în centrul gospodăresc;
-înşiratul foilor de tutun pe sfori sau pe sârme;
Sortarea, înşiratul şi aşezarea la uscat a foilor recoltate se face în aceiaşi zi în
care s-a făcut recoltarea.
Frunzele din acelaşi etaj fiind uniforme ca dimensiuni, consistenţă, maturizare,
dospesc uniform, capătă aceiaşi culoare, se înşiră pe aceleaşi sârme.
Când s-a folosit Etrelul pentru forţarea maturizării, frunzele se recoltează şi se
depozitează separat.
Recoltarea mecanizată se face cu maşina „Balthes” sau cu echipamentul
ERT-5 montat pe tractorul U 445 HC.
Tutunurile de tip Virginia se pot recolta mecanizat prin sistemul „Long”. Pentru
recoltarea în acest sistem, cultura de tutun se plantează la distanţă mai mare între
rânduri, plantele se cârnesc şi se polesc lăsându-se pe plantă 10-12 foi.
Recoltarea mecanizată se poate face numai în condiţii de maturitate uniformă a
foilor şi la tutunurile cu foaia mare.
Grăbirea maturităţii frunzelor de tutun se poate face prin tratamente cu ETREL
(acid 2 cloro-etil-fosforic) (Irimia M., 1977).
Recoltarea de plante întregi şi mixt (frunze + planta întreagă) - se practică la
tutunurile cu foaia mare (Burley, Maryland şi de Mare consum). Se taie plantele, se
despică apoi la bază şi pun la uscat. Când tutunul are un număr mare de foi de bună
calitate, recoltarea este mixtă:
În prima fază se recoltează manual foile de la bază şi cele de la mijloc; iar în
faza a doua plantele cu foile rămase se recoltează mecanizat prin tăiere.
Sistemul se practică la tutunurile de tip Burley.
Frunzele recoltate se transportă la magazii unde se face sortarea pe trei
categorii: foi mari, mijlocii şi mici. În cadrul fiecărei categorii se delimitează trei sorturi:
coapte, necoapte, postcoapte.
Sortarea frunzelor pe diverse criterii uşurează procesele ulterioare recoltării:
dospirea şi uscarea.
Înşiratul frunzelor de tutun – se face manual sau mecanizat pe sfori sau
sârme cu lungimea de 2-6 m (figura 4.35.).
Aşezarea foilor pe sfoară sau sârmă, se face
în funcţie de mărimea acestora:
-foile mari faţă la faţă;
-foile mici dos la faţă;
Înşiratul mecanic al foilor de tutun se poate
face cu maşina MIT-1.
Pentru o uscare rapidă, nervura de la
tutunurile cu foaia mare se zdrobeşte sau se despică
pe o lungime de 4-8 cm.
Pentru uscarea artificială, foile de tutun se
leagă pe şipci cu lungimea de 1,75 m şi secţiunea de 4
x 1,5 cm.
Producţia de frunze este de circa 1000-1500
Figura 4.35. – Şiruri de foi de kg la hectar la tutunurile orientale şi de 2500-3000
tutun kg/ha la soiurile Virginia, Mare consum şi Burley.
a – aşezate faţă în faţă; b – Uscarea tutunului are loc în două etape:
dos la faţă; c – andrea trecută dospirea;
prin nervura frunzei -uscarea propriu-zisă a frunzelor de tutun.
Dospirea este prima etapă a uscării care se finalizează prin:
-îngălbenirea frunzelor;
-Îmbunătăţirea calităţii.
Dospirea are loc la: temperatura 25-36ºC în condiţii naturale, 26-49ºC în
condiţii artificiale şi o umiditate a aerului 75-85%.
În timpul procesului de dospire frunzele elimină 30-40% apă din greutatea
Dospirea se face în şiruri pe gherghefuri puse în spaţii cu mediul optim de
căldură şi umiditate.
În procesul de dospire:
-nu se reduce conţinutul de nicotină;
-creşte conţinutul în acizi organici, care sunt componente în ansamblul
factorilor care condiţionează calitatea tutunului;
Durata procesului de dospire este dată de destinaţia tutunului şi de tipul de
tutun:
-2 – 4 zile la tutunurile pentru ţigarete;
-21 zile la tutunurile pentru foi;
-1 – 2 zile la soiurile orientale;
-2 - 3 zile la cele semiorientale;
-3 – 4 zile la alte soiuri.
În etapa de dospire, în frunze au loc o serie de procese biochimice:
-degradarea amidonului;
-degradarea substanţelor polifenolice;
-degradarea clorofilei.
Aceste procese se continuă şi în etapa de uscare a foilor.
La sfârşitul procesului de dospire frunzele mai conţin 40-50% apă care trebuie
eliminată cât mai rapid pentru a se obţine culoarea galbenă sau roşie a foilor. Procesul
dospirii continuă cu fixarea culorii care trebuie să fie:
-galbenă la tutunurile pentru ţigarete;
-maro la tutunurile pentru ţigări de foi.
Fixarea culorii se face prin:
-expunerea directă a foilor de tutun la soare;
-sau în condiţii controlate, cu temperatura de 40ºC şi umiditate sub 50%.
Uscarea – este un proces care continuă dospirea şi fixarea culorii.
Uscarea foilor de tutun este un proces influenţat puternic de:
-soi; -gradul de maturizare a foilor; -momentul recoltării; -etajul din care provin foile;
-tehnologia aplicată; -modul de înşirare; -condiţiile climatice ale anului;
-metoda de uscare.
În procesul de uscare, umiditatea în foi trebuie să ajungă în final la 6-7%.
Uscarea foilor de tutun se poate face pe cale naturală la: soare, umbră în
adăposturi (figura 4.36.) şi la curenţi de aer (figura 4.37.).

A B
Fig. 4.36. – Adăposturi pentru uscarea tutunului
A – uscător din stuf; B – interior de solar din polietilenă
Uscarea la soare se face prin
mai multe metode:
pe corlotă practicată la
tutunurile cu frunza mare: Şirurile de
tutun se aşează atârnate în încăperi sau
direct pe pardoseală cu cotoarele în jos
şi vârfurile în sus, se lasă aşa până la
îngălbenire după care şirele se leagă pe
carlete şi se scot în timpul zilei la soare.
Fig. 4.37. – Solar din schelet de lemn pe gherghefuri – în 10-20 de
acoperit cu folie şiruri de foi aşezate în rânduri
suprapuse.
Dospirea se face în magazii, solarii, etc., iar uscarea după terminarea dospirii
la soare;
pe cărucioare - unde şirurile de frunze se aşează cu cotoarele în sus şi
vârfurile în jos.
pe cărucioare mobile – formate dintr-un cadru lung de 3-3,5 m şi lat de 1-1,5
m fixat pe roţi. Pe scheletul de lemn se leagă şirele cu foile de tutun care se aşează ziua
la soare iar noaptea se ţin în adăposturi;
în solarii – făcute din rame de răsadniţă fixate pe un cadrul de lemn în care dospirea se
face înainte de înşiratul foilor (în năsada). Înşiratul foilor se face la începutul îngălbenirii.
Uscarea tutunului în solarii este foarte eficientă datorită prezenţei unui mediu
propice pentru dospire şi uscare.
Tutunurile de tip Burley şi pentru ţigări de foi se usucă la umbră în curent de
aer sau solarii (figura 4.38.), şuri, şoproane cu deschizături în pereţii laterali pentru a se
crea curenţi de aer. La acest tip de uscare umiditatea trebuie să fie mai ridicată pentru a
se putea trece de la culoarea galbenă la cea roşie brună.
Uscarea artificială – se practică la
tutunurile tip Virginia şi la cele la care se
urmăreşte să se obţină culori deschise
(Virginia Bright, Flue, Curing).
Pentru culori deschise uscarea se face în
uscătorii joase, iar pentru culori închise (fire
Curing) prin uscare directă la sursa de
Fig.4.38. - Solar pentru uscarea căldură.
foilor de tutun de tip Burley Uscarea cuprinde operaţiunile: îngălbenirea,
fixarea culorii galbene, uscarea limbului foliar,
uscarea nervurii principale a foii.
Îngălbenirea (dospirea) se face la: temperatura de 32-38ºC şi umiditatea
aerului de 75-85% pentru foile ajunse la maturitate şi 85-95% pentru cele maturizate
incomplet.
Fixarea culorii – se face când 2/3 din suprafaţa limbului foliar este îngălbenit.
Pentru aceasta temperatura se ridică cu 1-1,5ºC până la 43ºC unde se ţine câteva ore
după care temperatura se urcă la 50ºC iar umiditatea se reduce sub 50%.
Uscarea limbului foliar se face în continuarea procesului de fixare a culorii
când temperatura se ridică cu 1,2ºC/oră până la 60ºC, la o umiditate relativă de sub
40%.
Uscarea nervurii principale are loc prin ridicarea temperaturii de la 60ºC la
70ºC şi la o umiditate relativă sub 30%. În acest interval de temperatură are loc
caramerizarea zaharurilor care îmbunătăţesc aroma şi gustul tutunului.
Uscarea artificială se mai poate face şi în:
-în uscătorii înalte unde foile sunt aşezate rar (număr mic de foi pe m2) iar
aerul cald nu este direct de la sursă (uscare Virginia bright flue curing);
-în uscătorii joase cu aer cald venit la nivelul frunzelor indirect (uscare Virginia
bulla curing – uscarea în masă) – se obţine tutun de culoare deschisă sau direct de la
sursă pe foi (uscare Virginia fine curing), când rezultă tutun de culoare închisă utilizat
pentru pipă şi masticat. În acest sistem se pot usca atât foi cât şi planta întreagă.
În procesul dospirii şi al uscării, două elemente suferă transformări de fond:
-substanţa uscată care creşte ca pondere în greutatea frunzei pe intervalul de
uscare (figura 4.40.);
-apa care se reduce pe măsura parcurgerii intervalului de uscare (figura 4.39.);

Fig. 4.39. – Scăderea conţinutului de Fig.4.40. - Influenţa uscării asupra


apă în foile diferitelor tipuri de tutun conţinutului de substanţă uscată şi apă
în timpul uscării
Sortarea, prelucrarea şi păstrarea tutunului
Sortarea se face la tutunul uscat cu multă grijă pentru a nu rupe limbul foliar.
Pentru a se evita ruperea foilor de tutun, în timpul manipulării foilor umiditatea se
ridică la 14-16% caz în care limbul primeşte o oarecare elasticitate.
Procesul poate fi realizat:
1. Natural prin deschiderea geamurilor şi uşilor magaziilor în care se păstrează
tutunul (umiditatea de împrumut) din mediul înconjurător;
2. Umezirea artificială a limbului uscat artificial prin:
-introducerea vaporilor de apă în uscătorie, care ridică umiditatea frunzelor de 14-
16%;
-umezirea în afara camerei de uscare în spaţii special amenajate unde se introduc
vapori de apă până când umiditatea foilor ajunge la 14-16%.
Sortarea foilor de tutunului se face conform normelor SR 13334/1996 pe clase de
calitate funcţie de destinaţia tutunului Se au în vedere următoarele elemente de
calitate:
-însuşiri morfologice şi fizice - culoare, mărime, consistenţă şi integritatea limbului
foliar;
-atacul de boli şi dăunători;
-uniformitatea culorii şi mirosului;
-umiditatea şi maturitatea foilor.
După culoare, tutunul se clasifică în:
-tutun galben care intră în clasa I-a de calitate;
-tutunul roşu pentru clasa a II-a;
-tutunul galben şi roşu neuniform în clasa a III-a;
-tutunul brun încadrat în clasa a IV-a de calitate.
În clasele V şi VI intră tutunurile de culoare diferită şi cu limbul deteriorat.
La tutunurile pentru foi, sunt delimitate două clase:
-clasa A – foi pentru înveliş;
-clasa B – foi pentru sub înveliş;
Ambalarea foilor de tutun se face pe clase de calitate în: stosuri, păpuşi (15-20
foi netezite), fascicole (8-10 foi neîntinse).
Stosurile, păpuşile şi fasciculele se ambalează în:
-teancuri de 20-40 kg;
-baloturi de 20-30 kg învelite lateral în pânze;
Fermentarea tutunului
Este un proces interpus între dospire – uscare şi industrializare.
Prin fermentare, substanţele brute din foaia de tutun dospită şi uscată se
transformă în substanţe cu valoare fumativă. Fermentarea se face în spaţii speciale în
prezenţa a trei factori bine controlaţi:
-temperatură de 40-50ºC;
-umiditate relativă ridicată;
-oxigen în aer în cantitate mare.
Fermentarea are la bază procese enzimatice dezvoltate în foaia de tutun, unde
au loc: transformări fizice care constau în: pierderea apei, schimbarea culorii,
consistenţei, elasticităţii şi rezistenţei şi transformări fiziologice: se reduce şi încetează
respiraţia frunzei, se pierde apa din foaie, proces legat de umiditatea din aer, inversarea
raportului substanţă uscată –apă (în foaia verde 85% apă şi 15% s.u., iar în foaia uscată
85% s.u. şi 15% apă).Pierderea de substanţă uscată între 10-40% funcţie de metoda de
uscare este de 10-40%.
La procesele fizice şi fiziologice se adaugă procese biochimice prin car se
modifică: substanţele colonte, clorofila şi colorante, polifenoli şi acidul clorogenic
(determină culoarea galbenă), rutina, amidonul şi acizi organici, substanţele azotate (se
degradează în proporţie de 15-60%). Nicotina suferă puţine transformări în procesele de
dospire, uscare şi fermentare.
Tutunul fermentat este supus unei noi sortări şi constituie materia primă pentru
industria produselor de fumat.