Sunteți pe pagina 1din 116

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI „REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: AGRICULTURĂ I.F.R.

Conf. univ. dr. Gheorghe POŞTA

LEGUMICULTURĂ

Curs pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timişoara


2017
1
Referenţi ştiinţifici:

Prof.univ.dr. BERAR Viorel


Prof.univ.dr. DOBREI Alin

CIP

Tipografia …. (se scrie de tipografie)

2
Cuprins

Pag.
Cuprins ........................................................................................................................ 4
UNITATEA DE
ÎNVĂŢARE
1 BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE .................. 5
1.1. Obiectul şi conţinutul disciplinei de legumicultură ............... 5
1.2. Importanţa şi particularităţile legumiculturii ......................... 7
1.3. Originea şi evoluţia plantelor legumicole ............................ 9
2 BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE .................. 13
2.1. Înmulţirea plantelor legumicole ........................................... 13
2.2. Clasificarea plantelor legumicole ........................................ 20
3 ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE ....................................... 24
3.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură ............ 24
3.2. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina .............................. 27
3.3. Aerul ca factor de vegetaţie în legumicultură ...................... 31
4 ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE ....................................... 32
4.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă .......................... 32
4.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol şi nutriţia
minerală .............................................................................. 37
5 BAZELE TEHNOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR
LEGUMICOLE ................................................................................. 43
5.1. Sisteme de cultură a plantelor legumicole .......................... 43
5.2. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a
solului în legumicultură ....................................................... 45
5.3. Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole ...... 48
6 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE
CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII .............. 56
6.1. Morcovul ............................................................................. 56
6.2. Pătrinjelul pentru rădăcină .................................................. 59
6.3. Păstârnacul ......................................................................... 61
7 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE
CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII .............. 63
7.1. Ţelina pentru rădăcină ........................................................ 63
7.2. Sfecla roşie ......................................................................... 65
8 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE
CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII .............. 67
8.1. Ridichile .............................................................................. 67
8.2. Cartoful ............................................................................... 69
9 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA CEPEI ........ 71
9.1. Ceapa comună .................................................................... 71
9.2. Usturoiul comun .................................................................. 76
9.3. Prazul .................................................................................. 78
10 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA VERZEI ...... 80
10.1. Varza cu căpăţână albă ...................................................... 80
10.2. Conopida ............................................................................. 86
10.3. Gulia .................................................................................... 89
11 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA SOLANO-
FRUCTOASE ................................................................................... 92
11.1. Tomatele ............................................................................. 92
12 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA SOLANO-
FRUCTOASE ................................................................................... 99
12.1. Ardeiul ................................................................................. 99
12.2. Pătlăgelele vinete ................................................................ 101

3
Pag.
UNITATEA DE
ÎNVĂŢARE
13 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA
BOSTĂNOASE ................................................................................ 103
13.1. Castravetele ........................................................................ 103
14 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA
BOSTĂNOASE ................................................................................ 109
14.1. Pepenele galben ................................................................. 109
14.2. Pepenele verde ................................................................... 111
14.3. Dovlecelul comun ................................................................ 112
Bibliografie ................................................................................................................... 116

4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE

Cuvinte cheie: legumicultura, importanţă alimentară şi economică

Rezumat
Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor
biologice ale diferitelor specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi
ecosistemice ale acestora, cu realizarea condiţiilor corespunzătoare
cerinţelor speciilor şi cultivarelor de plante legumicole, în scopul valorificării
în măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor
producţii ridicate, de calitate superioară, eşalonate în tot cursul anului şi în
condiţii economice avantajoase.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1. Obiectul şi conţinutul disciplinei de legumicultură

Privită în sens restrâns, legumicultura este o ştiinţă care se ocupă de


cultura legumelor.
Etimologia provine de la două cuvinte din limba latină:
-„legumer” care înseamnă vegetale cultivate pentru hrana omului;
-„cultura” care se referă la priceperea de a lucra pământul şi de a
îngrijii plantele.
Cultura legumelor a constituit una din primele activităţi practice ale
omului. Pe măsura dezvoltării societăţii s-au dezvoltat continuu cunoştinţele
şi metodele de cultivare a plantelor legumicole.
Odată cu perfecţionarea tehnologiilor de cultură a legumelor în câmp,
apariţia şi dezvoltarea culturilor forţate în sere şi a celor protejate în
adăposturi din mase plastice sau sticlă fără sursă permanentă de încălzire,
legumicultura s-a consolidat ca ştiinţă de sine stătătoare.
Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor
biologice ale diferitelor specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi
ecosistemice ale acestora, cu realizarea condiţiilor corespunzătoare
cerinţelor speciilor şi cultivarelor de plante legumicole, în scopul valorificării
în măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor
producţii ridicate, de calitate superioară, eşalonate în tot cursul anului şi în
condiţii economice avantajoase.
Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este
deosebit de importantă deoarece acestea fundamentează tehnologia de
cultură. De exemplu la tomate: când acestea se cultivă prin răsad, sistemul
radicular pătrunde la mică adâncime în sol (20-40 cm) şi trebuie să se

5
intervină prin irigări mai dese pentru a asigura apa necesară creşterii şi
dezvoltării plantelor.
La cultura tomatelor prin semănat direct, sistemul radicular pătrunde la
adâncime mai mare în sol (peste 1 m) şi plantele se pot aproviziona cu apă
din straturile mai profunde ale solului, necesitând irigări mai rare şi cu norme
mai mari.
Hibrizii de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinuţi prin
diferite metode, în timp ce la soiurile cu creştere determinată nu mai este
necesară susţinerea.
Faptul că la subsuoara frunzelor se formează lăstari numiţi copili este
interpretat diferit în tehnologiile de cultură. La cultura timpurie a tomatelor în
câmp, ca şi la cea în sere, solarii şi răsadniţe, copilitul se face radial, în timp
ce la cultura de vară se face parţial, lăsând 1-2 copili.
Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii de
mediu (căldură, lumină, aer, apă, hrană etc.) prezintă o importanţă deosebită
deoarece prin tehnologia aplicată putem interveni pentru dirijarea lor în
strânsă concordanţă cu cerinţele diferitelor specii sau chiar a soiurilor şi a
hibrizilor de plante legumicole.
Legumicultura prezintă unele caracteristici faţă de celelalte sectoare
ale producţiei vegetale. Astfel putem menţiona:
- gradul înalt de intensivitate, datorat unor particularităţi ale plantelor
legumicole şi tehnologiilor de cultură; majoritatea speciilor au un potenţial
productiv ridicat, obţinându-se producţii mari la unitatea de suprafaţă;
- practicarea legumiculturii se face pe suprafeţe relativ restrânse, dar
pe terenurile cele mai bune (fertile, irigabile, mecanizabile);
- necesită investiţii mari pentru amenajarea terenului (pentru irigare şi
mecanizare), de constituire a spaţiilor pentru cultură (sere, solarii) şi a
depozitelor de păstrare a produselor;
- legumicultura se practică tot timpul anului, folosindu-se spaţii
încălzite (sere) şi neîncălzite (solarii);
- tehnologiile de cultură sunt foarte complexe şi se diferenţiază de la o
specia la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de locul de cultură,
de destinaţia producţiei şi de perioada de cultură;
- majoritatea legumelor fiind perisabile, se impune măsuri speciale de
recoltare, transport, depozitare, păstrare şi de condiţionare pentru
valorificare;
- datorită marii complexităţi a tehnologiilor, necesită un volum mare de
forţă de muncă comparativ cu alte sectoare ale producţiei vegetale.

6
1.2. Importanţa şi particularităţile legumiculturii

Legumele au un rol deosebit în alimentaţia raţională, atât ca urmare a


unui conţinut complex de substanţe nutritive şi energetice, cât mai cu seamă
a influenţei favorabile asupra desfăşurării normale a tuturor funcţiilor
organismului uman.
Cele mai multe legume au un gust plăcut, cu nuanţe foarte diferite de
la un soi la altul, unele dintre ele fiind bogate în uleiuri eterice, glicozizi,
pigmenţi etc., ce stimulează pofta de mâncare.
Numărul mare de specii, varietăţi şi soiuri de legume, constituie
materie primă pentru prepararea unei game variate de mâncăruri, îmbogăţind
şi îmbunătăţind astfel sortimentul preparatelor culinare.
Compoziţia chimică a legumelor, ne arată conţinutul ridicat în apă,
zaharuri, proteine, amidon, grăsimi, valoarea energetică (în calorii) etc.
Analizând comparativ diferitele legume cu alte alimente de origine
vegetală şi animală, se constată că produsele legumicole au o valoare
alimentară mai scăzută, precum şi o energie calorică mai mică, însă au
importanţă deosebită în alimentaţia omului, prin conţinutul ridicat în vitamine,
săruri minerale etc., constituind, alături de fructe, alimente valoroase pentru
hrana omului.
Numeroasele specii de legume conţin cantităţi mari de glucide
digestibile (amidon, zaharoză, glucoză, fructoză), glucide nedigestibile
(celuloză, hemiceluloză, pectine, protide etc.). Legumele păstăioase conţin
cantităţi mari de substanţe proteice (mazărea 6,7%, bobul 8,6%, fasolea
2,4% şi altele). Legumele rădăcinoase conţin hidraţi de carbon între 5-15%.
Consumul în stare proaspătă a legumelor dă posibilitatea asimilării
vitaminelor în totalitate de către organismul uman. Prin fierbere, păstrare la
temperaturi ridicate şi prin industrializare o bună parte din vitamine se pierd.
În compoziţia legumelor sunt bine reprezentate numeroase săruri
minerale, cum sunt cele de: Ca, Fe, Cu, P, Zn, Cl, Na şi altele. Predominanţa
în compoziţia produselor legumicole a elementelor bazice Ca, K, Fe, Na etc.
asigură un efect alcalinizator, neutralizând aciditatea produsă de late
elemente şi în special cele de provenienţă animală.
Acţiunea mineralizantă puternică au: varza, conopida, ceapa, prazul,
salata, mazărea, pătrunjelul verde, ţelina, morcovul, castraveţii, care se
caracterizează printr-un conţinut echilibrat de Fe, Ca şi P. Printr-un conţinut
ridicat în fier se caracterizează şi alte specii de legume, cum sunt: măcrişul,
spanacul, reventul şi ştevia. Aceste plante legumicole au însă un conţinut
ridicat de acid oxalic, fapt pentru care se recomandă consumul lor în cantităţi
limitate. Întrucât spanacul este o legumă mult solicitată, iar sub raportul
compoziţiei prezintă inconvenientul anunţat, poate fi înlocuit cu succes în
alimentaţie de către spanacul de Noua Zeelandă, care sub raportul

7
conţinutului în fier se prezintă foarte bine, însă conţinutul în acid oxalic este
foarte redus, fiind neglijabil.
Unele specii legumicole ca: mărarul, pătrunjelul pentru frunze, ţelina
pentru frunze etc. au în compoziţia lor un conţinut ridicat de uleiuri eterice,
cea ce imprimă un gust, picant, plăcut diferitelor mâncăruri. Unele specii
legumicole au proprietăţi antibiotice, aşa sunt: ceapa, usturoiul, prazul,
hreanul, care conţin substanţe bactericide numite fitoncide. Cerinţele de
hrană ale organismului se pot satisface printr-o raţie alimentară zilnică,
formată din produse de origine animală în cantitate de 714 g şi 1225 g
alimente de origine vegetală, din care 900-950 g să fie produse horticole, iar
din acestea 400 g legume. Iată deci că 33% din raţia zilnică a produselor de
origine vegetală trebuie să o reprezinte legumele.
Spre exemplu, ceapa, datorită potasiului pe care îl conţine, este şi
diuretică, influenţând contracţia vezicii şi deblocarea rinichilor. Obezii, care
se balonează repede, se vor simţi mai bine, dacă odată sau de două ori pe
lună vor consuma în curs de 24 ore brânză degresată, în care au pus o
ceapă tăiată mărunt. Bogată în sulf, ceapa este depurgativ excelent, curăţă
sângele şi este şi un bun remediu împotriva bolilor căilor respiratorii, guturai,
bronşită, gripă etc.
Astăzi, când foarte multă lume este ameninţată de ateroscleroză,
ceapa este extrem de preţioasă şi în acest sens, deoarece siliciul pe care îl
conţine dă supleţe arterelor, în plus ea diluează sângele şi circulaţia se face
mult mai uşor. Iodul activează ganglionii limfatici, calciul fortifică vasele şi
favorizează dezvoltarea fizică a copiilor. Datorită fosforului pe care-l conţine
ceapa contribuie la reechilibrarea bolnavilor de nevroză şi suferinzilor de
insomnie şi altele.
Prin ponderea pe care o ocupă în alimentaţia omului, consumul de
legume constituie un indicator important pentru aprecierea nivelului de trai.
De aceea producerea legumelor are o însemnătate economică deosebit de
mare pentru toate ţările.
Prin dezvoltarea culturilor forţate în sere, a celor protejate în diferite
adăposturi, importanţa economică a legumelor a căpătat noi dimensiuni.
Eşalonarea producţiei legumicole pe întreg anul calendaristic, creează
posibilitatea folosirii raţionale a forţei de muncă, eliminându-se caracterul
sezonier al muncitorilor.
Importanţa economică a culturii legumelor rezidă şi din faptul că
acestea permit o folosire intensivă a terenului. Se apreciază că 1 ha de
legume cultivate în câmp echivalează cu 10-12 ha de grâu, 1 ha de legume
cultivate în solarii echivalează cu 150 ha de grâu, iar 1 ha de legume
cultivate în sere echivalează cu 200 ha de grâu.
Prin cultura legumelor se obţin producţii foarte ridicate la unitatea de
suprafaţă. La cultura legumelor în câmp se pot obţine frecvent producţii de
peste 30 t/ha, la cultura în solarii de 50-70 t/ha, iar la cultura în sere de 80-
8
120 t/ha. La unele specii şi în sisteme intensive de cultură (hidroponică) se
pot obţine producţii de peste 300 t/ha.
Un alt aspect de importanţă economică se referă la faptul că prin
cultura legumelor se asigură o mai bună valorificare a terenului decât prin
multe alte culturi, datorită posibilităţilor de efectuare, pe scară largă, a
succesiunilor, atât la cultura în câmp liber, dar mai cu seamă la cea protejată.
Folosirea pe scară largă a culturilor asociate în sere, solarii şi
răsadniţe creează posibilitatea folosirii intensive a acestor spaţii şi
recuperarea într-un timp mai scurt a investiţiilor.
Cultura legumelor constituie o sursă importantă de venituri pentru
unităţile cultivatoare şi gospodăriile populaţiei. Legumele constituie o
importantă sursă de materii prime pentru industria conservelor. Aceasta a dat
posibilitatea de a se dezvolta întreprinderile mari, integrate, de producere şi
industrializare a legumelor şi fructelor.
Prin valorificarea eşalonată a producţiei pe tot parcursul anului se
creează un echilibru dinamic între venituri şi cheltuieli.
O parte din resturile vegetale de la unele culturi legumicole se pot
folosi în hrana animalelor (vărzoase, sfecla, mazărea, fasolea etc.).

1.3. Originea şi evoluţia plantelor legumicole

Cunoaşterea locului de origine al plantelor legumicole prezintă un


interes deosebit din punct de vedere teoretic şi practic. Cunoscând locul de
origine al unei specii precum şi condiţiile în care aceasta a evoluat în
decursul timpului, putem să ne dăm seama de principalele ei însuşiri şi
caractere biologice şi să precizăm pretenţiile speciei respective faţă de
factorii de mediu. Ca rezultat al interacţiunii dintre organism şi mediu, au avut
loc schimbări care au dus la individualizarea speciei sau varietăţii, adaptată
la anumite condiţii de mediu, cu un anumit potenţial de variabilitate.
Plantele legumicole cultivate prezintă o variabilitate accentuată în
special la organele comestibile, deoarece omul a căutat să fixeze modificările
utile şi apoi să le dezvolte în sensul dorit de el. În acest sens putem să
amintim cazul ridichilor la care unele soiuri au greutatea rădăcinilor îngroşate
de 20-30 g, în timp ce alte soiuri de ridichi japoneze formează rădăcini
îngroşate care ajung fiecare la peste 10-15 kg.
De asemenea, fructele unor soiuri de dovleac au fiecare câteva zeci
de grame, iar la soiurile cu fructe mari, acestea ajung la greutatea de peste
50-80 kg. Variabilitatea în limite foarte largi a organelor comestibile poate fi
ilustrată şi mai concludent exemplificând cu varietăţile de plante legumicole
din grupa verzei (varza albă, varza roşie, conopida, gulia, varza de Bruxelles
etc.).
Problema originei plantelor legumicole este elucidată astăzi în cea mai
mare parte.
9
Centrele geografice de origine a plantelor legumicole sunt teritorii
relativ restrânse şi izolate, totalizând cca a 40-a parte din suprafaţa uscată a
globului pământesc, extinderea lor fiind limitată de bariere climatice, masivi
muntoşi, mări, oceane, deşerturi.
Cercetările efectuate au stabilit 12 centre genice ale plantelor de
cultură din care 9 sunt genocentre şi pentru plantele legumicole.
De regulă, prezenţa unei forme primitive într-un genocentru
localizează originea sa. Sunt cazuri când pentru aceeaşi specie sunt
identificate mai multe centre genetice.
Genocentrele sunt primare pentru unele specii (cele în care s-au
individualizat speciile respective) şi secundare pentru altele (de diversificare
a unor genofonduri de altă provenienţă).
Cu scopul de a înţelege cât mai bine relaţiile dintre organism şi mediu,
evoluţia trebuie privită şi în cazul plantelor legumicole sub aspect fitogenetic
şi ontogenetic.
Evoluţia filogenetică priveşte etapele de evoluţie a organismelor vii în
decursul generaţiilor. Organismele au evoluat şi-au format un anumit mod de
manifestare (însuşiri şi caractere), potrivit cu succesiunea condiţiilor de
mediu din timpul fiecărei generaţii şi a tuturor generaţiilor până în prezent.
Modul de manifestare obişnuită a plantelor legumicole se păstrează atât timp
cât variaţia succesiunii condiţiilor de mediu nu depăşeşte anumite limite
obişnuite în cadrul cărora s-au format şi evoluat filogenetic speciile
respective. Dacă schimbările succesiunilor condiţiilor de mediu depăşesc
anumite limite, plantele pot fi distruse, adică nu-şi mai pot continua viaţa. De
asemenea, cu cât schimbarea succesiunii obişnuite a condiţiilor de mediu se
iveşte mai aproape de începutul vieţii organismelor (momentul fecundării), cu
atât mai uşor şi mai accentuat se va schimba modul de manifestare a
plantelor.
În faza embrionară, când organismul nu este încă independent,
schimbarea succesiunilor condiţiilor din mediul exterior poate avea influenţă
asupra embrionului, în măsura în care se reflectă în schimbarea organismului
matern.
Omul, schimbând succesiunea condiţiilor de viaţă (în afara variaţiei
naturale) atât prin lărgirea arealului geografic, prin metode de cultivare, cât şi
prin aplicarea diferitelor metode de ameliorare şi pătrunzând în profunzimea
intimităţii biologiei plantelor până la modificarea cromozomilor în mod dirijat,
a provocat şi a grăbit mult schimbarea plantelor legumicole, modul lor de
manifestare, îmbunătăţindu-le în sensul dorit de el, cu scopul de a-i satisface
necesităţile sale. Un exemplu concludent al capacităţii de evoluţie îl întâlnim
la varză, la care pornindu-se de la câteva specii sălbatice cu rozeta de
dimensiuni mici (Brassica rupestris, Brassica cretica, Brassica insularis etc.)
prin interfecundare s-a ajuns la 7 forme cultivate de Brassica oleracea L.

10
O dată cu identificarea genomului drept nivel de manifestare a tuturor
mecanismelor schimbării evolutive şi pe măsura dezvoltării cercetărilor de
biologie moleculară, genetica s-a angajat în cercetări aplicative de „inginerie
genetică”, care în legumicultură a dus la obţinerea unor rezultate deosebite.
De asemenea s-au găsit posibilităţi de a se crea soiuri şi hibrizi care
maifestă puternic fenomenul heterozis. Folosirea heterozisului în
legumicultură a început din anul 1930, cu producerea seminţelor hibride la
varza de Bruxelles. În prezent se realizează producţia pe bază de heterozis
la 20 specii din sortimentul legumicol. Succese remarcabile s-au obţinut în
acest sens în cadrul culturilor de castraveţi, tomate, varză şi ceapă, care
ocupă anual 60% din întreaga suprafaţă afectată legumiculturii pe plan
mondial.
Îmbogăţirea şi diversificarea sortimentului prin soiuri şi hibrizi adaptaţi
la specificul ecologic al zonei sau microzonei şi pentru diferite modalităţi de
cultivare (în câmp, sere, solarii şi adăposturi joase din polietilenă), asigură
practicarea unei legumiculturi neîngrădite de bariere climatice zonal-
teritoriale, sau anotimpuale, cu producţie eşalonată pe tot cuprinsul anului,
conform cerinţelor de consum.
Situaţia structurii sortimentului din legumicultura ţării noastre
marchează începând din anul 1953 o profundă reorientare în problema
soiurilor, de înlocuire a introducerii de material săditor străin cu eforturi de
creaţie autohtonă în acest domeniu.
Evoluţia ontogenetică se referă la etapele de evoluţie a organismelor
vii în decursul unei generaţii.
Haekel şi Muller consideră că „ontogenia repetă filogenia” ceea ce nu
este exact, căci cea mai de seamă particularitate a naturii constă în faptul că
ea nu se imită niciodată. Referitor la această concepţie, biologia modernă
precizează că în ontogeneză se reflectă filogeneza. În cazul ontogenezei
sunt reproduse perioadele şi fazele de evoluţie prin care au trecut
organismele din fiecare generaţie în cadrul filogenezei, dar numai în ceea ce
priveşte formarea lor şi nu conţinutul. De la o generaţie la alta, aceste
perioade şi faze de evoluţie sunt deosebite în privinţa conţinutului lor, adică
plantele din fiecare generaţie sunt noi într-o măsură mai mare sau mai mică,
în funcţie de modul cum s-a schimbat succesiunea condiţiilor de viaţă, atât în
timpul generaţiilor precedente, câr şi a generaţiei actuale de indivizi.
Ciclul biologic al plantelor legumicole se desfăşoară în etape
caracteristice fiecărei specii în procesul de ontogeneză, dar şi diferitelor
organe luate separat. Dacă ontogeneza este procesul dezvoltării plantelor
din faza de zigot până la maturarea lor, organogeneza este procesul de
formare a organelor vegetative şi de reproducere în cursul ontogenezei
plantelor. Acest proces este stadial, necesitând diferite condiţii ale factorilor
de mediu şi o anumită succesiune, pentru a se putea desfăşura.

11
După Marcov şi Haev, în cadrul ciclului de viaţă a plantelor legumicole
se pot distinge trei perioade de bază: perioada de sămânţă, perioada
vegetativă şi perioada de reproducere. Fiecare perioadă cuprinde câte trei
faze importante.
De menţionat, că această schemă este orientativă, generală, dar nu
valabilă pentru fiecare familie sau specie în parte, având în vedere gradul
diferit de plasticitate şi condiţiile ecologice diverse în care se cultivă plantele
agricole, cu deosebire cele legumicole.
Evoluţia ontogenetică se modifică în funcţie de modul cum se schimbă
succesiunea condiţiilor de viaţă în decursul evoluţiei filogenetice. De
exemplu, unele specii de plante legumicole care, în condiţiile de cultură din
ţara noastră, nu formează seminţe (usturoiul) sau formează seminţe foarte
puţine şi în cea mai mare parte, neviabile (hreanul).

Întrebări de autoevaluare

1. Care este importanţa alimentară a cultuvării plantelor legumicole ?


2. Ce este evoluţia filogenetică ?

12
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE

Cuvinte cheie: înmulţirea sexuată şi asexuată, clasificarea

Rezumat
Plantele legumicole se înmulţesc pe două căi: pe cale sexuată şi pe
cale vegetativă. În general, plantele legumicole se pretează foarte rar numai
pentru una din aceste căi, dar în practică se alege calea cea mai avantajoasă
din punct de vedere economic..
Plantele legumicole cultivate pe întreg globul aparţin unui număr mare
de specii. Bois (1927) consideră că sunt cunoscute peste 1300 specii ce
aparţin la 54 familii de monocotiledonate şi 16 familii de dicotiledonate. Dintre
acestea, la noi în ţară se cunosc şi se cultivă pe suprafeţe mai mari sau mai
mici circa 50-60 specii.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.1.Înmulţirea plantelor legumicole

Plantele legumicole se înmulţesc pe două căi: pe cale sexuată şi pe


cale vegetativă. În general, plantele legumicole se pretează foarte rar numai
pentru una din aceste căi, dar în practică se alege calea cea mai avantajoasă
din punct de vedere economic.
Unele plante legumicole se înmulţesc pe cale sexuată, de regulă
mazărea, fasolea, bamele, altele se înmulţesc pe cale vegetativă, de
exemplu: hreanul, usturoiul, batatul, ceapa de Egipt etc.
Sunt şi plante legumicole care se înmulţesc pe ambele căi: tarhonul,
leuşteanul, cardonul şi altele.

Înmulţirea pe cale sexuată


Se realizează prin intermediul seminţelor.
Din punct de vedere botanic, la unele plante avem de-a face cu
seminţe propriu-zise (la tomate, ardei, vinete, fasole, mazăre, castraveţi,
pepeni etc.). La alte specii se folosesc fructele uscate indehiscente cum ar fi:
nucula de revent, ştevie, măcriş; achena la salată, anghinarie; cariopsa la
morcov, pătrunjel, ţelină; glomerula la sfecla roşie.
Înmulţirea pe cale sexuată prezintă o serie de avantaje pentru
practică, dintre care mai importante sunt următoarele:
-de la o singură plantă se obţine un număr foarte mare de
descendenţi. Ex. la tomate, varză, morcov, de la o singură plantă se obţin mii
de seminţe, fiecare din acestea putând da naştere la o nouă plantă.
Coeficientul de înmulţire este mare la speciile legumicole care au seminţe
mici (ex. la tomate – 333; la varză – 1053) şi mai mic la speciile legumicole
care au seminţe mari (ex. la mazăre – 8; fasole – 8).
13
Prin coeficientul de înmulţire înţelegem câte kg de sămânţă
comercială se pot obţine dintr-un kg de sămânţă iniţială.
-datorită conţinutului scăzut în apă, se pot păstra, în condiţii normale,
între 2 şi 7 ani, în funcţie de specie. În condiţii speciale (temperatură
coborâtă, sub vid), se pot păstra sute de ani (ex. laboratorul de plasmă
germinativă de la Hiratsuka – Japonia).
-datorită faptului că au volum redus ocupă spaţii mici cu ocazia
păstrării;
-operaţiile de manevrare a seminţelor se pot mecaniza în bună
măsură;
-datorită modului simplu de păstrare a seminţelor, se pot crea rezerve
pentru mai mulţi ani, lucru imposibil în cazul înmulţirii pe cale vegetativă;
-permite mecanizarea lucrării de semănat;
-înmulţirea sexuată permite introducerea în practică a hibrizilor F1,
care manifestă fenomenul heterozis.
Dezavantaje:
-se poate produce impurificarea soiurilor;
-sămânţa hibridă se produce cu cheltuieli mari.
La plantele legumicole din familiile Cruciferae, Leguminosae,
Cucurbitaceae şi Compositae tegumentul se îmbibă uşor cu apă, iar sămânţa
se umflă şi încolţeşte repede.
La seminţele plantelor legumicole din familiile Liliaceae, Umbelliferae,
Polygonaceae şi Chenopodiaceae tegumentul fiind compact nu permite
pătrunderea uşoară a apei, ceea ce determină o umflare lentă a seminţei şi
ca urmare o încolţire mai greoaie.
În momentul germinării seminţelor, la unele specii cotiledoanele ies
deasupra solului (tomate, vinete, ceapă, varză, castraveţi) deci au germinaţie
epigee, iar la altele cotiledoanele rămân la nivelul solului (mazăre, bob), prin
urmare au germinare hipogee. Acest fapt este deosebit de important
deoarece în cazul germinării epigee, la scurt timp după răsărirea plantelor, se
pot aplica cu uşurinţă unele lucrări tehnologice, se poate face transplantarea
acestora.
Seminţele care provin de la o singură plantă se deosebesc între ele
prin însuşiri fizice şi valoare culturală. Aceasta se datorează poziţiei pe care
o ocupă pe plantă şi deci nutriţiei diferite a acestora.
La mazăre, sămânţa de cea mai bună calitate se formează în fructele
inferioare, iar la semincerii de varză şi morcovi, la fructele de pe lăstarul
principal.
Dimensiunea seminţelor depinde de locul pe care îl ocupă în fruct. La
mazăre şi fasole cele mai mari seminţe se află în mijlocul fructului.
Producţia şi calitatea seminţelor depind şi de modul de pătrare a
materialului săditor.
La legumele rădăcinoase, dacă materialul săditor va fi păstrat la 12-
15°C, plantele nu vor forma seminţe. În cazul că în primele 50 de zile
plantele mamă sunt păstrate la o temperatură de 2-5°C, iar apoi la 12-20°C,
inflorescenţele apar numai din mugurele terminal iar sămânţa se maturizează
simultan şi foarte timpuriu.
Dacă în perioada de păstrare a plantelor mamă se menţine tot timpul
o temperatură de 2-5°C, majoritatea lăstarilor laterali vor înflorii determinând

14
o prelungire a perioadei de fructificare şi o mare varietate în ceea ce priveşte
calitatea producţiei obţinute.
Sămânţa de soi se obţine numai dacă se respectă o anumită schemă
de selecţie şi o tehnologie de cultură specifică prin care să se asigure
menţinerea caracterelor şi însuşirilor fizice fiecărui soi sau hybrid.

Indicii de calitate ai seminţelor de legume


Valoarea de întrebuinţare a unei seminţe este dată de ansamblul
însuşirilor şi indicilor calitativi ai acesteia.
Aceşti indici se pot grupa astfel:
-biologici şi morfologici: ereditatea, autenticitatea, provenienţa, forma,
mărimea, aspectul suprafeţei, culoarea, luciu, miros, gust;
-fiziologici: viabilitate, facultate germinativă, energie germinativă;
-tehnologici: putere de străbatere, puritate, stare sanitară, greutate,
umiditate, valoare culturală.
Dintre principalii indicatori care exprimă calitatea seminţelor
prezentăm:
Autenticitatea exprimă gradul în care un lot de seminţe corespunde
unui anumit gen, specie sau cultivar. Autenticitatea se poate verifica după
unele caractere morfologice (mărime, culoare, luciu etc.), unele însuşiri
fiziologice şi numărul de cromozomi. Această însuşire poartă numele de
puritate biologică şi se asigură încă din perioada de vegetaţie a culturilor
semincere prin lucrări repetate de purificare care se fac sub directa
îndrumare a specialiştilor.
Puritatea fizică reprezintă cantitatea de seminţe întregi, normal
dezvoltate, care aparţin speciei sau probei analizate şi se exprimă în
procente din greutate. Se determină cu ajutorul formulei:

greutatea.se min telor.curate


P  100
greutatea.totala.a. probei.analizate

Facultatea germinativă sau germinaţia totală reprezintă capacitatea


seminţelor de a germina în condiţii favorabile într-un anumit număr de zile,
caracteristic fiecărei specii şi se exprimă în procente din număr.
Energia germinativă se determină o dată cu facultatea germinativă şi
reprezintă numărul de seminţe care germinează în 1/3 până la 1/2 din durata
stabilită pentru determinarea facultăţii germinative.
Valoarea culturală sau sămânţa utilă reprezintă procentul de seminţe
din lotul de semănat pe care se poate conta că vor da naştere la plante
normale; se determină pe baza purităţii şi a facultăţii germinative, după
relaţia:
PG
V 
100

Valoarea culturală sau sămânţa utilă stă la baza stabilirii normei reale
de sămânţă la unitatea de suprafaţă, folosind relaţia:

A B
Q
C
15
în care: Q – cantitatea de sămânţă la ha din lotul de care
dispunem;
A – norma de sămânţă la ha de calitatea I;
B – valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;
C – valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat.
Cantitatea de sămânţă necesară înfiinţării unui hectar de cultură
comercială se calculează cu următoarea formulă:

nr. plante / m 2 xM .M .B.( gr.)


Q (kg / ha ) 
V
în care: Q – cantitatea de sămânţă la ha;
M.M.B. – masa a 1000 boabe (gr.);
V – valoarea culturală a seminţelor.

Pregătirea seminţelor pentru semănat


Deşi pentru semănat se foloseşte numai sămânţă de calitate
superioară, este necesar ca înainte de semănat aceasta să fie supusă unor
lucrări de pregătire care au ca scop sporirea valorii agrobiologice a
seminţelor, să prevină transmiterea bolilor, dăunătorilor şi să asigure o
germinare rapidă.
Sortarea şi calibrarea seminţelor se face cu scopul de a separa
seminţele sănătoase, întregi, viabile, cu însuşiri calitative superioare, de alte
impurităţi. La cultura plantelor legumicole s-a constatat experimental că
sortarea seminţelor după mărime şi folosirea la semănat a fracţiunilor cu
dimensiuni mari asigură sporuri eficiente de producţie, ca şi o precocitate şi
calitate mai bună a produselor. Cantităţile mici de seminţe se pot sorta prin
alegere la masă (la fasole, mazăre, tomate, ardei), cu ajutorul sitelor sau prin
scufundare în apă (la castraveţi, pepeni). Cantităţi mai mari se sortează cu
maşini speciale de tipul selectoarelor.
Umectarea este necesară pentru seminţele care germinează greu şi
pentru cele care se seamănă în vederea înlocuirii golurilor. Umectarea unor
cantităţi mici de seminţe se face în săculeţi de tifon sau de pânză rară,
umplându-se 1/2 sau 2/3. Aceştia se ţin alternativ 1-3 ore în recipiente cu
apă şi 1-3 ore la aer, schimbându-se mereu apa, apoi seminţele se zvântă şi
se seamănă imediat. Durata de umectare durează în funcţie de specie: 2-4
ore pentru salată şi ridichi; 12-20 ore pentru leguminoase şi cucurbitacee; 25-
40 ore pentru solano-fructoase şi sfecla roşie şi 40-60 ore pentru spanac,
morcov, mărar, ţelină, ceapă, praz, sparanghel.
Depăşirea timpului de umezire în apă a seminţelor determină trecerea
la o respiraţie anaerobă, ceea ce reduce facultatea germinativă a seminţelor.
Seminţele umectate se seamănă numai în teren reavăn. Dacă terenul
este uscat şi nu se udă, semănăturile sunt total compromise.
Încolţirea forţată se aplică seminţelor umectate înainte de semănat cu
scopul de a grăbi mai mult răsărirea plantelor. Această măsură se
recomandă în cazul însămânţării culturilor foarte timpurii în răsadniţe sau în
câmp, la înlocuirea golurilor ce apar eventual, în culturile semănate direct în
câmp, în cazul însămânţării culturile succesive când trebuie micşorată cât

16
mai mult perioada de timp în care acelaşi teren este folosit de fiecare cultură
într-un an.
Stratificarea seminţelor are drept scop accentuarea şi uniformizarea
germinării acestora. Stratificarea se aplică în primul rând la acele specii care
au caracteristică maturitatea eşalonată a seminţelor (morcov, ceapă,
crucifere). După o uşoară umectare, seminţele se ţin 1-1 ½ ore la
temperatura de 15-20°C.
Înainte de semănat seminţele se zvântă şi se seamănă în teren
reavăn.
Călirea seminţelor se efectuează înainte de semănat în special pentru
culturile timpurii, cu scopul de a spori vitalitatea şi rezistenţa la frig a
viitoarelor plante. Seminţele umectate şi în curs de încolţire se ţin fie în mod
continuu un anumit timp la temperaturi scăzute (în jur de 0°C), fie în mod
alternativ, la temperaturi scăzute şi temperaturi ridicate (ex. la tomate 12 ore
la 20-24°C şi 12 ore la 2-6°C, timp de 10-15 zile).
Drajarea seminţelor (granularea) se face în vederea repartizării mai
uniforme a seminţelor mici la semănatul cu maşina, pentru asigurarea unui
mediu nutritiv mai bun şi a umidităţii constante în timpul încolţirii. Prin
lucrarea de drajare, mărindu-se volumul, seminţele mici pot fi semănate bob
cu bob şi se elimină lucrarea de rărit, care este foarte costisitoare. Seminţele
sunt înglobate într-un amestec organo-mineral, de obicei mraniţă în amestec
cu 1-1,5% superfosfat la care se adaugă un liant: dextrină 1% sau bălegar de
bovine 3-4%.
Seminţele granulate trebuie semănate în sol reavăn şi mai la
suprafaţă (1-2 cm), deoarece la adâncime mai mare condiţiile de aerisire
sunt mai puţin prielnice şi răsărirea este defectuoasă.
Drajarea se practică la tomate, morcov, pătrunjel, ceapă, castraveţi.
Aceasta asigură sporuri de producţie de 10-18% faţă de seminţele nedrajate.
Amestecarea seminţelor mici (morcov, pătrunjel, salată, tomate)
înainte de semănat cu nisip sau rumeguş, când lipsesc maşini de semănat
de precizie, asigură o repartizare mai uniformă a seminţelor.
La speciile legumicole din familia Umbelliferae şi Liliaceae, la care
răsărirea este înceată, se poate face amestecarea seminţelor cu seminţe din
specii cu răsărire rapidă (salată, ridichi de lună). Se folosesc 30-50 gr plantă
indicatoare pentru 1 kg de sămânţă. Luarea acestei măsuri permite
efectuarea aşa ziselor „praşile oarbe” înainte de răsărirea culturii propriu-
zise.
Stimularea seminţelor se face cu scopul de a le scoate din repaus
pentru grăbirea germinării şi îmbunătăţirea unor indici cantitativi şi calitativi ai
producţiei de legume. Stimularea se face cu agenţi fizici şi chimici. Aceştia
accelerează respiraţia seminţelor şi intensifică activitatea enzimatică în faza
de încolţire, stimulând astfel încolţirea şi creşterea ulterioară a plantelor.
Pe cale fizică se tratează seminţele cu ultrasunete, curent electric (8-
15 volţi), temperaturi ridicate sau coborâte etc.
Pe cale chimică se utilizează diferite substanţe: auxine, vitamine,
microelemente (Atonik 1:2000; procaina 10 mg/l; acidul giberelic 0,01%;
Cycogan 0,1%; acidul succinic 0,1%; acidul nicotinic 0,01%; microelemente
Mn, Zn, B).

17
Distrugerea sau îndepărtarea ţepilor sau altor formaţiuni de pe
suprafaţa seminţelor se face cu scopul de a se uşura lucrarea de semănat,
asigurându-se repartizarea uniformă a seminţelor pe rând. Lucrarea se
execută cu instalaţii speciale ce funcţionează pe principiul valţurilor sau
cilindrilor rotativi (ex. la morcov se face cu maşina Reiber).
Dezinfecţia seminţelor se face cu scopul prevenirii şi combaterii
atacului de boli şi dăunători care se transmit prin seminţe. Se execută pe
cale termică şi chimică.
Dezinfecţia termică se face în unităţi specializate dotate cu aparatura
corespunzătoare.
Ex. -la tomate şi ardei pentru VMT şi toate speciile de bacterii şi
ciuperci se aplică un tratament termic uscat la 80°C timp de 24 ore sau 70°C
timp de 72 ore.
La tomate şi castraveţi pentru toate speciile de bacterii şi ciuperci se
aplică un tratament termic umed la 53°C, 1 oră.
Dezinfecţia chimică se aplică cu o gamă foarte mare de substanţe, fie
pe cale uscată cu pulberi, fie pe cale umedă (metode – vacuum-infiltraţie,
imersie, mocirlire, prăfuire, drajare).
Prin vacuum-infiltraţie se fac tratamente în centre speciale pentru
agenţii patogeni care atacă endofit.
Tratarea prin imersie prezintă avantajul că distribuie uniform produsul
dezinfectant pe suprafaţa seminţelor şi este mai puţin periculos pentru
lucrători comparativ cu pulberile. Se impune însă uscarea ulterioară a
seminţelor, ceea ce implică instalaţii speciale în cazul unui volum mare de
seminţe.
Mocirlirea („slurry”) seminţelor constă în amestecarea produsului de
tratat cu o cantitate mică de apă (500-700 ml apă/100 kg seminţe) formând
astfel o suspensie densă (pastă) care se distribuie pe suprafaţa seminţelor
prin agitare în maşini speciale.
Prăfuirea seminţelor se realizează prin agitare în aparate tip
porzolator, sau în cazul cantităţilor mici de seminţe, agitarea se face în pungi
din plastic.
Ex. -la tomate pentru Corinebacterium michiganense cu Cryptonol
0,1% prin vacuum-infiltraţie. După tratare, seminţele se usucă în curent de
aer cald la 20-30°C pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă cu Tiuram 75 PU
– 4 g/kg, prin prăfuire.
La varză, conopidă, salată pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă cu
Tiuram 75 PU – 4 g/kg cu 2-3 zile înainte de semănat.

Înmulţirea pe cale vegetativă (asexuată) a plantelor legumicole

La înmulţirea vegetativă se folosesc părţi din plantă sau organe


vegetative ale plantelor legumicole care au particularitatea de a forma
rădăcini şi a se individualiza atunci când sunt puse în condiţii prielnice de
mediu.
Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă următoarele avantaje: este
singura posibilitate de înmulţire pentru unele specii legumicole care nu
produc seminţe în condiţiile climatice din ţara noastră (usturoi, batat) sau
dacă le formează sunt seci (hrean); permite transmiterea fidelă a caracterelor

18
la urmaşi şi din această cauză este preferată în cazul unor specii la care prin
înmulţirea sexuată se produce foarte uşor impurificarea (revent); se pot
obţine producţii mai timpurii şi chiar mai ridicate.
Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă şi unele dezavantaje:
coeficientul de înmulţire este mai redus; se folosesc cantităţi mai mari de
material, iar păstrarea acestuia necesită spaţii mai mari şi se face mai greu;
în unele situaţii este mai dificilă mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a
culturilor.
În practica legumicolă se folosesc mai multe metode înmulţire pe cale
vegetativă dintre care menţionăm.
Înmulţirea prin bulbi care se aplică la ceapa eşalotă (haşme), ce se
caracterizează prin bulbi mari, alcătuiţi din mai mulţi bulbi mai mici
concrescuţi pe un disc comun. Se despart bulbii şi se plantează în câmp
toamna sau primăvara devreme.
Înmulţirea prin bulbili. Se folosesc atât bulbilii subterani (usturoi) cât şi
cei supraterani, care se formează pe tulpina floriferă (ceapa de Egipt şi
usturoiul de Egipt). Aceştia se plantează în câmp toamna sau primăvara
devreme.
Înmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. În acest scop se folosesc
tuberculii de dimensiuni mijlocii (35-55 g) sau mari (60-70 g). În cazul utilizării
tuberculilor mari aceştia se secţionează longitudinal în aşa fel încât fiecare
porţiune să aibă un număr suficient de muguri, ştiut fiind că mugurii sunt
aşezaţi sub formă de spirală. Tuberculii de cartof se plantează primăvara.
Înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la batat şi hrean. În
cazul batatului, rădăcini de dimensiuni mai mici sau porţiuni de rădăcini mai
mari se pot planta în seră sau în câmp pentru obţinerea butaşilor. La hrean
se folosesc rădăcini de 10-15 cm lungime şi 2 cm grosime. Mugurii de la
mijloc sunt distruşi prin răzuire sau prin frecare cu o cârpă aspră. Plantarea
la hrean se face primăvara devreme.
Înmulţirea prin drajoni este caracteristică plantelor care au posibilitatea
de a forma muguri radiculari din care se formează lăstari aerieni numiţi
drajoni. Aceştia se detaşează de pe planta mamă şi se plantează în câmp
primăvara sau toamna (anghinare şi tarhon). Lăstarii se pot planta imediat
sau se înrădăcinează în răsadniţă timp de 2 săptămâni.
Înmulţirea prin rizomi sau porţiuni de rădăcini se foloseşte la revent,
sparanghel, măcriş şi hrean. În acest caz se folosesc porţiuni de rizom care
prezintă muguri vegetativi. Porţiunile de rizomi sau rădăcină în prealabil
înrădăcinate se plantează primăvara devreme sau toamna.
Înmulţirea prin butaşi poate fi aplicată numai la plantele legumicole
care au însuşirea de a emite cu uşurinţă rădăcini adventive. Una dintre
particularităţile butaşilor este polaritatea, adică proprietatea acestora de a
emite la partea bazală rădăcini iar la cea superioară lăstari. Se folosesc
lăstari de 10-12 cm lungime, care înainte de plantarea în câmp
înrădăcinează în răsadniţe. Această metodă se înmulţire se practică mai des
la batat şi tarhon şi mai rar la tomate şi castraveţi.
Înmulţirea prin marcotaj se aplică la tarhon şi cardon. Primăvara se
muşuroiesc porţiuni de tulpini care emit rădăcini adventive iar toamna se
separă de planta mamă şi se plantează la loc definitiv în câmp.

19
Înmulţirea prin despărţirea tufei se aplică la întinerirea culturilor de
tarhon, revent, anghinare, cardon, leuştean, măcriş, cimbrişor, sparanghel,
ceapă de tuns şi ceapă de iarnă. Lucrările de înmulţire pe această cale se
efectuează, de regulă, primăvara, înainte de pornirea plantelor în vegetaţie.
Înmulţirea prin altoire se foloseşte mai puţin în legumicultură,
utilizându-se la pepeni, castraveţi şi tomate, constituind o cale de obţinere a
plantelor rezistente la temperaturi scăzute, secetă, boli şi dăunători.
Înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci. În acest scop se
utilizează miceliu pe suport clasic sau granulat, care se încorporează în
masa compostului.
Înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive „in
vitro” (micromultiplicare), reprezintă o metodă de mare actualitate care
înlătură dezavantajele menţionate anterior la metoda înmulţirii pe cale
vegetativă.
În principal, avantajele micropropagării „in vitro” constau în
următoarele:
-dă posibilitatea înmulţirii plantelor pentru producerea de seminţe
hibride, atunci când genotipul parental este inapt de autopolenizare, sau în
cazul când seminţele rezultate sunt incapabile de germinare, ori germinează
slab şi produc plante firave, de calitate inferioară;
-se înregistrează o mărire a vitezei de creştere şi o sporire a vigorii şi
productivităţii plantelor rezultate din micropropagare;
-obţinerea unor plante cu un foarte înalt grad de sănătate;
-facilitează producătorilor realizarea de material de plantat în regim
programat;
-permite realizarea unor economii de timp, pentru amelioratori, şi de
energie;
-se poate realiza automatizarea lucrărilor de producere.

2.2. Clasificarea plantelor legumicole

Plantele legumicole cultivate pe întreg globul aparţin unui număr mare


de specii. Bois (1927) consideră că sunt cunoscute peste 1300 specii ce
aparţin la 54 familii de monocotiledonate şi 16 familii de dicotiledonate. Dintre
acestea, la noi în ţară se cunosc şi se cultivă pe suprafeţe mai mari sau mai
mici circa 50-60 specii.
Pentru uşurarea cunoaşterii unor caractere şi însuşiri comune mai
multor specii legumicole, a asemănărilor în ceea ce priveşte procesul
tehnologic, este necesară o grupare, sistematizare a acestora.
Criteriile obişnuite după care se pot grupa plantele legumicole sunt
următoarele:
-din punct de vedere botanic;
-după durata vieţii;
-după organele comestibile;
-după tehnologia aplicat culturii.

20
Clasificarea botanică
Este considerată ca singura clasificare ştiinţifică, deoarece grupează
speciile legumicole în familii botanice după criterii ştiinţifice.
Tabel 2.1.
Clasificarea botanică a plantelor legumicole
Familia botanică Speciile legumicole
Solanaceae Tomatele (Lycopersicon esculentum), ardei (Capsicum annuum),
pătlăgelele vinete (Solanum melongena), cartoful (Solanum
tuberosum).
Liliaceae Ceapa comună (Allium cepa), usturoiul (Allium sativum), prazul
(Allium porrum), sparanghelul (Asparagus officinalis).
Cruciferae Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea var. capitata forma
alba), varza roşie (Brassica oleracea var. capitata forma rubra), varza
creaţă (Brassica oleracea var. sabauda), varza de Bruxelles (Brassica
oleracea var. gemifera), varza chinezească (Brassica pekinensis),
varza de frunze (Brassica oleracea var. acephala), conopida (Brassica
oleracea var. botrytis subvar. cauliflora), broccoli (Brassica oleracea
var. botrytis subvar. cymosa), gulia (Brassica oleracea var.
gongylodes), ridichile de vară şi iarnă (Raphanus sativus convar.
niger), cresonul de grădină (Lepidium sativus), hreanul (Armoracia
rusticana).
Umbelliferae Morcovul (Daucus carota ssp. sativa), pătrunjelul pentru rădăcină
(Petroselinum crispum convar. radicosum), pătrunjelul pentru frunze
(Petroselinum crispum convar. crispum), ţelina (Apium graveolens),
păstârnacul (Pastinaca sativa), mărarul (Anethum graveolens),
leuşteanul (Levisticum officinale), asmăţuiul (Anthriscus cerefolium),
feniculul de Florenţa (Foeniculum vulgare ssp. dulce convar.
azoricum).
Leguminosae Fasolea de grădină (Phaseolus vulgaris), mazărea de grădină (Pisum
sativum), bobul (Vicia faba).
Cucurbitaceae Castravetele (Cucumis sativus), dovlecelul (Cucurbita pepo convar.
giromontina), dovlecelul patison (Cucurbita pepo var. radiata),
pepenele galben (Cucumis melo), pepenele verde (Citrulus lanatus).
Chenopodiaceae Sfecla roşie (Beta vulgaris var. canditiva), spanacul (Spinacia
oleracea), loboda (Atriplex hortense).
Compositae Salata (Lactuca sativa), andivele (Cichorium intybus), cicoarea de
grădină (Cichorium endivia), anghinarea (Cynara scolymus), cardonul
(Cynara cardunculus), scorţonera (Scorzonera hispanica), tarhonul
(Arthemisia dracunculus).
Polygonaceae Reventul (Rheum rabarbarum), măcrişul (Rumex acetosa), ştevia
(Rumex patientia).
Malvaceae Bamele (Hibiscus esculentus)
Labiatae Cimbrul (Satureja hortensis), cimbrişorul (Thymus vulgaris), busuiocul
(Ocimum basilicum).
Tetragoniaceae Spanacul de Noua Zeelandă (Tetragonia tetragonoides).
(Aizoaceae)
Convolvulaceae Batatul sau cartoful dulce (Ipomea batatas).
Agaricaceae Ciuperca de culoare albă (Psalliota hortensis), ciuperca de culoare
crem (Psalliota bispora).
Polyporaceae Buretele vânăt (Pleurotus ostrealus), buretele roşiatic (Pleurotus
Florida).
Strophariaceae Ciuperca cu văl (Stropharia rugosa annulata).
Gramineae Porumbul zaharat (Zea mays convar. sacharata).

În general, speciile din aceeaşi familie botanică prezintă unele


caracteristici biologice comune, deci manifestă şi unele cerinţe comune faţă
de factorii de vegetaţie şi de cultură. Clasificarea botanică prezintă şi unele
21
neajunsuri în ceea ce priveşte practica legumicolă în sensul că nu se referă
deloc la scopul pentru care se cultivă plantele legumicole, respectiv la partea
comestibilă a plantelor şi nici la modul de cultivare.

Clasificarea după durata vieţii


Această clasificare ţine cont de un singur element şi anume
longevitatea plantelor legumicole. În cadrul acestei clasificări trebuie precizat
sensul a două noţiuni folosite în mod curent în legumicultură: perioada de
vegetaţie şi durata vieţii.
Prin perioada de vegetaţie se înţelege intervalul de timp care trece din
momentul răsăririi plantelor până la prima recoltare. Din acest punct de
vedere, cultivarele de plante legumicole se clasifică în: timpurii (cu o
perioadă de vegetaţie scurtă), semitimpurii (cu o perioadă de vegetaţie
mijlocie) şi tardive (cu o perioadă de vegetaţie lungă).
Prin durata vieţii se înţelege durata de timp care trece de la perioada
de sămânţă a unei generaţii, până la aceeaşi perioadă a generaţiei
următoare, asigurându-se condiţii normale, adică succesiunea obişnuită a
condiţiilor de mediu natural şi de cultură din timpul fiecărei generaţii din
cadrul filogenezei.
După durata vieţii, în condiţiile de la noi din ţară, plantele legumicole
se pot grupa astfel: anuale, bienale, trienale şi multianuale (perene).
Plante legumicole anuale: cele din familiile botanice Solanaceae,
Leguminosae, Cucurbitaceae şi de asemenea ridichile de lună, mărarul,
spanacul, conopida, bamele.
Plante legumicole bienale: cele din grupa verzei (fără conopidă),
rădăcinoase (fără ridichile de lună), ceapa ceaclama, ceapa de apă, prazul.
Plante legumicole trienale: ceapa din arpagic.
Plante legumicole multianuale (perene): sparanghelul, reventul,
hreanul, leuşteanul, tarhonul, anghinare, măcriş, ştevie.

Clasificarea după organele comestibile


Se referă la gruparea plantelor legumicole în funcţie de natura
organelor comestibile şi starea în care acestea se folosesc.
Plante legumicole de la care se consumă organele generative:
-inflorescenţa: anghinare;
-primordii de inflorescenţă: conopida, broccoli;
-fructe la maturitatea tehnologică: castraveţi, dovlecei patison, bamele,
fasolea de grădină, mazărea de grădină, bobul, vinetele, ardeii;
-fructe la maturitatea fiziologică: tomatele, ardei, pepeni galbeni,
pepeni verzi;
-fructe la maturitatea tehnică şi fiziologică: ardei, tomate;
-seminţe la maturitatea tehnică sau fiziologică: mazărea, fasolea,
bobul.
Plante legumicole de la care se consumă organele vegetative:
-crescute în pământ:
-rădăcini îngroşate: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina,
ridichile, hreanul, scorţonera;
-rădăcini tuberizate: batatul;
-tuberculi: cartoful;

22
-bulbi: ceapă, usturoi, praz;
-lăstari etiolaţi; sparanghel.
-crescute deasupra pământului:
-tulpina îngroşată: gulia;
-tulpina falsă şi frunze verzi: prazul, ceapa stufat, usturoiul
verde, ceapa de iarnă;
-peţiolurile frunzelor: revent, cardon, ţelină pentru peţiol,
feniculul de Florenţa;
-frunze verzi: spanacul, loboda, tarhonul, leuşteanul, mărarul,
pătrunjelul pentru frunze, ţelina pentru frunze, cicoarea de grădină, varza
pentru frunze, spanacul de Noua Zeelandă, cresonul, asmăţuiul, măcrişul,
ştevia, cimbrul;
-muguri cu creştere închisă: varza albă, varza roşie, varza
creaţă, varza de Bruxelles, varza chinezească, salata pentru căpăţână;
-carpoforul: ciupercile cultivate comestibile.
Acest mod de clasificare este subiectiv deoarece din aceeaşi grupă
pot face parte plante legumicole din diferite familii botanice, cu o durată a
vieţii diferită, sau una şi aceeaşi plantă poate să aparţină mai multor grupe.

Clasificarea după tehnologia aplicată culturii


Îmbină unele elemente comune de ordin botanic şi referitoare la
partea comestibilă, alături de elemente comune de bază acestei clasificări.
De fapt, aceasta este clasificarea potrivit căreia se vor grupa plantele
legumicole în partea a doua, partea specială, unde vor fi prezentate
posibilităţile de cultivare a lor.
Clasificarea plantelor legumicole după tehnologiile aplicate în culturi
este următoarea:
-legume rădăcinoase: morcovul, pătrunjelul pentru rădăcină,
păstârnacul, ţelina pentru rădăcină, ridichile, sfecla roşie, scorţonera.
-legume bulboase: ceapa comună, usturoiul, prazul.
-legume din grupa verzei: varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza
pentru frunze, varza de Bruxelles, varza chinezească, conopida, broccoli,
gulia.
-legume verdeţuri: salata, spanacul, cicoarea de vară, loboda de
grădină, ţelina pentru frunze şi peţiol, sfecla pentru frunze şi peţiol,
pătrunjelul pentru frunze, spanacul de Noua Zeelandă.
-legume cultivate pentru păstăi, boabe verzi şi capsule: fasolea de
grădină, mazărea de grădină, bobul de grădină, bamele.
-legume solano-fructoase: tomate, ardei, pătlăgele vinete.
-legume cucurbitacee (bostănoase): castravetele, pepene galben,
pepene verde, dovlecelul comun, dovlecelul patison.
-legume condimentare: mărarul, cimbrul, asmăţuiul, busuiocul.
-legume perene: sparanghelul, reventul, hreanul, leuşteanul.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt avantajele înmulţirii sexuate ?


2. Care sunt speciile legumicole din familia Compositae ?

23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

Cuvinte cheie: factori ecologici, temperatura, lumina, aerul

Rezumat
Sursa principală de căldură necesară pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor este radiaţia solară, care în zona spectrală de 620-
26000 nm are efect caloric.
Lumina prin parametrii săi specifici, intensitate, durată de acţiune şi
compoziţie spectrală, susţine energetic fotosinteza, constituind baza
formării şi acumulării masei biologice având un rol hotărâtor în reglarea
morfogenezei, orientând întregul proces de dezvoltare al plantei.
Plantele legumicole au nevoie de un regim favorabil de aer şi
gaze atât în atmosfera de deasupra solului, în care cresc şi se dezvoltă
organele aeriene ale plantelor, cât şi în sol unde se găseşte sistemul
radicular.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură

Sursa principală de căldură necesară pentru creşterea şi


dezvoltarea plantelor este radiaţia solară, care în zona spectrală de 620-
26000 nm are efect caloric.
Căldura, element component al radiaţiei solare alături de lumină,
înregistrează variaţii diurne, lunare şi anuale, specifice pentru fiecare zonă
geografică. Ea stă la baza întregului metabolism al plantei, prin
condiţionarea proceselor biochimice şi fiziologice ale creşterii şi dezvoltării
speciilor legumicole, având efect stimulativ sau limitativ asupra fotosintezei,
respiraţiei, transpiraţiei, absorbţiei apei cu substanţele minerale,
morfogenezei etc.
Intensitatea celor două procese chimice antagonice, fotosinteza şi
respiraţia, conform legii lui Van t'Hoff, este direct proporţională cu nivelul
temperaturii. Astfel la o creştere constată a temperaturii cu 10°C, între
limitele de 0°C-30°C asimilarea clorofiliană prezint o sporire de 1,5-1,6
ori, iar dezasimilarea de 2-2,5 ori. Peste acest nivel de temperatură,
respiraţia se intensifică foarte mult, comparativ cu fotosinteza, situaţie în
care catabolismul depăşeşte mult anabolismul.
Radiaţia calorică, resimţită sub formă de căldură sau frig, constituie
un factor ecologic la fel de complex ca şi lumina. Regimul termic prezintă
asupra producţiei legumicole o importanţă hotărâtoare, deoarece determină
arealul de cultură al speciilor şi soiurilor în câmp neprotejat.
Deci plantele legumicole sunt la fel de dependente faţă de
temperatură ca şi de lumină. Tocmai de aceea, alături de fotoperiodism, la
acestea se remarcă şi fenomenul de termoperiodism.
24
În acest sens, stadiul de vernalizare constituie o etapă obligatorie
pentru dezvoltarea plantelor.
Importanţa căldurii pentru cultura plantelor legumicole reiese din
relaţia care există între fotosinteză şi respiraţie, procese de care
depind în primul rând creşterea plantelor şi producţia biologică. Astfel,
intensitatea ridicată a procesului de fotosinteză duce la acumularea unei
cantităţi mari de substanţă uscată în plantă, însă intensificarea respiraţiei
determină un consum ridicat de substanţe fotosintetizate anterior.
Analizând curba de variaţie a intensităţii fotosintezei, la mai multe
specii legumicole, rezultă că fiecare specie are o temperatură minimă, optimă
şi maximă.
Temperatura minimă: în prezenţa acesteia ambele procese ale
metabolismului, asimilaţia şi dezasimilaţia, sunt foarte mult încetinite şi se
află în raport de 1/1, deci nu se acumulează nimic. Dacă temperatura scade
sub acest nivel plantele pier.
Temperatura optimă: când se înregistrează cel mai mare raport între
asimilaţie şi dezasimilaţie,deci cel mai mare ritm de acumulare, respectiv
de creştere sau depozitare a rezervelor în organele adaptate în acest sens,
care constituie organele comestibile le acestor plante.
Temperatura maximă: când raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţie
devine iarăşi 1/1, iar la temperaturi mai mari dezasimilaţia creşte iar
asimilaţia scade şi în scurt timp plantele mor.
Temperatura optimă este caracteristică fiecărei specii legumicole,
dar variază între anumite limite, în cursul diferitelor faze de creştere,
precum şi în funcţie de prezenţa şi intensitatea celorlalţi factori de mediu,
mai ales a luminii, a conţinutului în CO2 din atmosferă şi a umidităţii din
sol şi atmosferă.
După Marcov şi Haev (1953), temperaturile optime pentru faza de
creştere vegetativă la speciile legumicole sunt următoarele:
-25°C, pentru: castraveţi, pepeni galbeni şi pepeni verzi,
-22°C, la: ardei, vinete, tomate, fasole şi dovlecei;
-19°C, pentru: sfeclă pentru masă, sparanghel, ceapă ceaclama şi din
arpagic, usturoi şi ţelină;
-16°C, la: cartof timpuriu, salată, mazăre, morcov, pătrunjel,
păstârnac, cicoare, spanac, mărar, marulă, măcriş, ceapă de tuns şi revent;
-13°C, pentru: varză, ridichi şi hrean.
Pentru stabilirea temperaturii optime pe perioade şi faze de creştere,
în funcţie de regimurile optime de temperatură ale speciilor legumicole,
Marcov (1931) a elaborat următoarea formulă:

T = t ± 7°C

în care: T – temperatura optimă de creştere vegetativă;


t – temperatura optimă pe faze de vegetaţie.
În general plantele legumicole şi mai ales speciile termofile suportă
greu oscilaţiile mari de temperatură. Oscilaţiile de ± 7°C faţă de
temperatura optimă nu sunt dăunătoare, dar dacă acestea se ridică între 7-
14°C faţă de optim, plantele încep să sufere. La oscilaţii de ± 14°C şi mai
mari faţă de optim, plantele legumicole stagnează în vegetaţie şi după
25
câteva zile pier. Abaterile de ± 14°C faţă de optim indică la fiecare specie
temperaturi minime şi maxime de vegetaţie.
Manifestarea relaţiilor plantelor legumicole cu factorul căldură începe
încă din faza de germinare a seminţelor. Temperatura optimă, în această
fază, grăbeşte răsărirea plantelor. Aceasta este de 18°C pentru plantele mai
rezistente la frig (spanac, salată, varză etc.) şi de 25°C la cele termofile
(pepeni, bame etc.).
Prin modul în sunt dirijate temperaturile în primele faze de vegetaţie,
se influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor, precocitatea şi nivelul
producţiei. Astfel, datorită faptului că diferenţierea mugurilor floriferi la
tomate începe încă din primele faze de vegetaţie, trebuie acordată o
atenţie deosebită temperaturii în perioada de producere a răsadurilor.
Diferenţierea conului de creştere şi apoi a primilor muguri floriferi au loc, în
general, la 10-13 zile după răsărire.
Temperaturile mai coborâte în faza de răsad determină o sporire a
numărului de muguri floriferi în inflorescenţe şi o scădere a numărului de
frunze până la prima inflorescenţă. Înfiinţarea culturilor legumicole prin
semănat direct în câmp se va face în funcţie de nivelul temperaturii din sol
şi aer, care trebuie să fie superioară temperaturii minime de germinaţie şi a
celei minime letale a speciei. Plantarea răsadurilor în câmp se va face după
ce condiţiile de temperatură vor evolua deasupra nivelului minim biologic,
cunoscut şi sub denumirea de „zero biologic”.
Temperatura maximă biologică poate fi depăşită în timpul verii, în
special, la culturile din sere şi adăposturi acoperite cu mase plastice.
Pornind de la cerinţele plantelor faţă de căldură, speciile legumicole
se grupează în mai multe categorii şi anume:
-foarte rezistente la frig: speciile perene (sparanghel, revent, tarhon,
ştevie, măcriş, leuştean etc.), care suportă cu uşurinţă geruri de – 10°C, o
perioadă mai scurtă rezistă la – 20°C şi chiar – 27°C. Aceste specii pot
rămâne iarna în câmp fără măsuri speciale de protecţie;
-rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, varza de
Bruxelles, salata, spanacul etc., care suportă temperaturi de 0°C, unele din
acestea se pretează la semănatul din toamnă pentru a obţine producţii
timpurii;
-semirezistente la frig: cartoful la care temperaturi sub 0°C
cauzează distrugerea plantelor; asimilează bine la temperaturi moderate;
-pretenţioase la căldură: tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete,
castraveţii etc., se dezvoltă la temperaturi de 25-30°C; temperaturile de
3-5°C duc la moartea plantelor (excepţie tomate); temperatura de 10°C
într-o perioadă lungă poate deveni letală (castraveţi, pepeni, pătlăgele
vinete); se cultivă în mod obişnuit prin producerea răsadurilor; plantarea în
câmp are loc după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară sau se
iau măsuri de protejare; se pretează la cultura forţată în sere şi răsadniţe
şi la cea protejată cu mase plastice;
-rezistente la căldură: castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi etc.;
suportă temperaturi de 30°C până la 40°C.

26
3.2. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina

Lumina prin parametrii săi specifici, intensitate, durată de acţiune şi


compoziţie spectrală, susţine energetic fotosinteza, constituind baza
formării şi acumulării masei biologice având un rol hotărâtor în reglarea
morfogenezei, orientând întregul proces de dezvoltare al plantei.
De asemenea, condiţionează scoaterea din repausul vegetativ şi
determină cantitatea pigmenţilor clorofilieni, structura şi regimul de apă al
frunzei, precum şi alte procese fiziologice şi biochimice.
Dat fiind că, radiaţia solară variază în natură în timp – în cursul unei
zile, de la o zi la alta, de la un anotimp la altul – şi în spaţiu – de la un punct
geografic la altul, în funcţie de latitudine, altitudine, etc. – plantele legumicole
manifestă faţă de lumină, cerinţe particulare foarte diversificate, ca urmare a
originii ecologeografice şi a evoluţiei lor filogenetice.
Având în vedere că, factorul extern determinant al intensităţii
fotosintezei este radiaţia luminoasă, numai prin cunoaşterea pretenţiilor
speciilor legumicole faţă de lumină, acestea vor putea fi satisfăcute, prin
asigurarea de măsuri tehnologice corespunzătoare, la culturile din câmp,
sere, solarii etc.
De asemenea, în condiţiile climatului temperat, în care se găseşte şi
ţara noastră, se va acorda o însemnătate deosebită aspectelor particulare
legate de rolul luminii în viaţa fiecărei specii şi chiar soi în parte, deoarece
numeroase plante legumicole, se cultivă pe tot parcursul anului şi deci, nu
beneficiază, în mod constant, de acelaşi regim al radiaţiei luminoase
naturale.
Importanţa practică a acestor cunoştinţe, rezidă şi în faptul că
furnizează datele necesare acţiunii de zonare a culturilor legumicole, din
câmp şi a culturilor forţate. Totodată, pe baza lor, se întocmesc schemele
de culturi succesive şi asociate din câmp, sere, solarii, sau se poate
interveni pentru îmbunătăţirea calităţilor unor legume, pentru creşterea
capacităţii de păstrare.

Intensitatea luminii
În condiţiile din ţara noastră, intensitatea luminii poate să ajungă în
lunile de vară de la 30-40 mii lucşi până la 100 mii lucşi, pe când iarna
aceasta are valori mult mai scăzute, fiind de 8-10 mii lucşi.
Din determinările făcute în serele din ţara noastră s-a constat că
pentru cultura tomatelor, de exemplu, există condiţii optime de lumină în
perioadele 20 februarie-20 aprilie şi 10 septembrie-15 octombrie. După 20
aprilie până la 10-15 septembrie lumina este în exces. În această
perioadă se intervine prin aerisire şi opacizarea sticlei de pe sere, în
scopul reducerii efectului de seră. Nivelul optime al intensităţii luminii, în
această perioadă, este de circa 20.000 lucşi, deci nivelul maxim al
opacizării nu va trebui să depăşească această limită.
De la 15 octombrie până la 20 februarie lumina este insuficientă,
situaţie în care mugurii florali cad fără să se deschidă, iar florile formate nu
leagă fructe. La o intensitate a luminii până la 50 mii lucşi, procesul de
fotosinteză se desfăşoară după o curbă ascendentă. Dacă se depăşeşte
această limită, fotosinteza are un nivel aproximativ constant până la 100 mii

27
lucşi. Plantele legumicole asimilează cel mai bine când intensitatea luminii
este de 20-30 mii lucşi. La o intensitate corespunzătoare a luminii
transformările chimice din celule se petrec cu o viteză foarte mare, creşterea
şi dezvoltarea plantelor având un ritm intens.
Intensitatea luminii determină principalele schimbări în climatul
general din orice zonă geografică. Ea prezintă amplitudini mari în timpul
unei zile şi de la un anotimp la altul, pe de o parte datorită nebulozităţii, iar
pe de altă parte, datorită poziţiei pe care o are soarele pe bolta cerească.
În timpul zilei, intensitatea este maximă la amiază, când în regiunile
nordice este maximă şi fotosinteza, spre deosebire de regiunile sudice
unde la amiază intensitatea fotosintezei scade, maximum fiind atins aici
dimineaţa şi seara.
Intensitatea luminii oscilează şi în funcţie de relief, anotimp,
expoziţia terenului, apropierea acestuia de masive de vegetaţie lemnoasă
sau de suprafeţe mari de apă. În cursul lunilor de iarnă intensitatea luminii
este mult mai slabă decât în timpul lunilor de vară. De asemenea, versanţii
sudici sunt luminaţi mai puternic de soare decât cei nordici. La plantele
pretenţioase la lumină, insuficienţa luminii determină o prelungire
exagerată a perioadei de vegetaţie, în dauna fructificării. Dar nu numai
lipsa luminii, ci şi intensitatea prea puternică a acesteia dăunează plantelor,
în sensul că în astfel de cazuri frunzele se ofilesc, procesul de fotosinteză
se reduce iar respiraţia creşte. Aşa se explică de ce vara, în regiunile
sudice, fotosinteza este mai intensă în zilele înnorate, comparativ cu cele
senine. În condiţiile din ţara noastră efectul negativ al excesului de lumină
se manifestă în perioada de vară în primul rând prin supraîncălzirea serelor
ca urmare a efectului de seră.
În funcţie de pretenţiile faţă de intensitatea luminii, plantele legumicole
se grupează astfel:
-pretenţioase la lumină: tomatele, bamele, ardeiul, pătlăgelele vinete,
pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii, fasolea şi sparanghelul, care
necesită o iluminare de 8000 lucşi;
-puţin pretenţioase la lumină: spanacul, ridichile de lună,
mărarul, pătrunjelul, reventul, morcovul, asmăţuiul, ţelina şi măcrişul, care
necesită o iluminare de 4000-6000 lucşi;
-nepretenţioase: ceapa pentru frunze, mazărea, sfecla pentru
frunze şi peţioli, putând fi cultivate cu succes primăvara devreme sau
iarna;
-plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile:
andivele, sparanghelul, ciupercile, conopida etc.

Calitatea luminii
Elementele distribuţiei spectrale a radiaţiei solare sunt importante în
schimbul termic din sere, în stabilirea bilanţului energetic şi radiaţiei şi mai
ales joacă un rol esenţial în procesele intime de creştere a plantelor, cu
prioritate în fotosinteză.
Radiaţia solară în proporţia de 99% se găseşte între lungimile de
undă de 0,15 şi 4,0 microni, iar aproximativ jumătate din această energie se
află în spectrul vizibil, adică între 0,40 şi 0,75 microni. Domeniul spectrului
solar cuprins între lungimile de undă de 0,10 microni şi 0,40 microni

28
reprezintă regiunea razelor ultraviolete, iar domeniul cu lungimea de undă
dincolo de 0,76 microni alcătuieşte regiunea razelor infraroşii. Domeniul
spectrului solar cuprins între 0,40 microni şi 0,76 microni poartă denumirea
de regiunea vizibilă a spectrului solar.
Înălţimea soarelui faţă de orizont determină intensitatea luminii prin
schimbarea între radiaţiile difuze şi cele directe. Există deosebiri între
compoziţia luminii directe şi a celei difuze în sensul că lumina difuză
conţine mai multe radiaţii roşii şi ea este puternic absorbită de către plante.
Compoziţia luminii variază foarte mult de la un anotimp la altul, de la
o zi la alta şi chiar în cursul aceleiaşi zile. Astfel, radiaţia ultravioletă este
de circa 0 ori mai mare vara ca iarna, iar primăvara mai mare ca
toamna. Radiaţia violetă este mai mare vara decât iarna de circa 5 ori iar
cea calorică de 2,5 ori.
Diferitele radiaţii ale spectrului solar acţionează în mod diferit asupra
proceselor fiziologice din plante. În procesul de asimilare a CO2, cele mai
active radiaţii sunt cele din partea roşie-oranj a spectrului, cu lungimea de
undă 0,60-0,70 microni. Aceste radiaţii influenţează creşterea şi formarea
rezervelor în plante, determinând mai ales sinteza glucidelor în frunze.
Mişcarea cloroplastelor în plasma celulară şi schimbarea poziţiei frunzelor
se desfăşoară mai intens sub acţiunea radiaţiilor albastre şi violete, cu
lungimea de unde de 0,40-0,50 microni. Aceste radiaţii sunt absorbite mai
mult de către plantele de semiumbră şi umbră. Ele determină sinteza
substanţelor proteice aproximativ în acelaşi raport cu glucidele, influenţând
formarea noilor organe ale plantelor.
În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că radiaţiile roşii şi
portocalii influenţează în mod pozitiv creşterea plantelor legumicole. Cele
galbene şi verzi, favorizează atât creşterea dar mai ales înflorirea la unele
specii legumicole (tomate). Radiaţiile albastre, violete şi galben-verzui
condiţionează formarea organelor vegetative ale plantelor. În lipsa radiaţiilor
albastre, spanacul, salata, varza şi alte plante reacţionează negativ
prezentând simptome de etiolare, formează frunze mici şi lipsite de
turgescenţă. Castraveţii şi tomatele suportă mai bine lumina săracă în
radiaţii albastre şi violete, ceea ce contribuie la reuşita culturilor forţate
şi protejate cu mase plastice. Radiaţiile ultraviolete sunt necesare pentru
sinteza unor vitamine, însă în cantitate mare provoacă distrugerea celulelor
şi a ţesuturilor. Radiaţiile infraroşii absorbite de către frunze uneori au un
efect dăunător, pentru că ele se transformă în căldură care, la rândul ei,
determină intensificarea transpiraţiei.
Cunoaşterea reacţiei plantelor la calitatea luminii permite
cultivatorului să influenţeze una sau alta din laturile procesului de creştere şi
dezvoltare, deoarece aşa cum s-a arătat, compoziţia spectrului prezintă
variaţii zonale, anuale şi diurne, în funcţie de poziţia soarelui faţă de
orizont. Compoziţia spectrului este modificată în spaţiile acoperite, unde
lumina naturală este filtrată de materialele de acoperire (sticlă, mase
plastice), ca şi la folosirea luminii artificiale, unde calitatea luminii depinde
de sursa acesteia. Sticla reţine n mare măsură radiaţia ultravioletă iar
masele plastice rigide sunt mai puţin transparente pentru radiaţiile infraroşii
şi cele din domeniul roşu îndepărtat. Foliile de polietilenă şi PVC sunt mai
transparente decât sticla, atât pentru radiaţiile ultraviolete cât şi pentru

29
cele roşii şi infraroşii, ceea ce presupune o mai redusă capacitate de
izolare termică. Se cunoaşte din practică sensibilitatea la radiaţiile
ultraviolete a răsadurilor scoase din serele de sticlă fără o prealabilă
adaptare şi necesitatea de a obişnui plantele cu lumina completă
înainte de plantare, prin descoperirea răsadniţelor sau aducerea lor în
solarii acoperite cu folie de polietilenă, care permite trecerea razelor
ultraviolete.
În prezent, există preocupări pentru modificarea calităţii luminii prin
folosirea sticlei şi a peliculelor fotoselective (colorate) care reţin unele
radiaţii influenţând asupra raportului dintre radiaţiile cu diferite lungimi de
undă.

Durata perioadei de iluminare


Durata de iluminare prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa
plantelor legumicole. Ca şi intensitatea luminii, durata de iluminare diferă în
cursul anului, în sensul că iarna lungimea zilei este redusă scăzând până la
8 ore iar în lunile de vară ajunge la 15 ore. Ca rezultat al adaptării din cursul
dezvoltării lor filogenetice, în vederea creşterii şi fructificării, speciile
legumicole au cerinţe diferite faţă de lungimea zilei.
La schimbarea duratei de iluminare, reacţia generală a plantelor se
exteriorizează prin apariţia unor însuşiri cu totul noi, lungimea perioadei de
vegetaţie, creşterea intervalului până la înflorire, neînflorirea, modificarea
habitusului, etc.
Sub raportul pretenţiilor faţă de lungimea zilei plantele legumicole se
grupează astfel:
-de zi lungă (14-16 ore): plantele legumicole din grupa verzei,
morcovul, ceapa, cicoarea, spanacul, ridichea de lună, mărarul, speciile
perene;
-de zi scurtă (8-12 ore): fasolea, castraveţii, tomatele, ardeii,
pătlăgelele vinete, pepenii;
-indiferente la durata de iluminare (neutre). În prezent, ca rezultat al
selecţiei există soiuri mai puţin sensibile (neutre) din punct de vedere
fotoperiodic, ceea ce a permis extinderea arealului de cultură a diferitelor
specii legumicole pe aproape tot globul.
Plantele de zi lungă s-au format în zonele temperate unde anotimpul
cel mai favorabile pentru înflorire şi fructificare este vara când zilele sunt
lungi.
Pentru plantele de zi scurtă care s-au format în regiunile
sudice, anotimpurile cele mai favorabile pentru creştere şi fructificare sunt
primăvara şi toamna, deoarece în timpul verii suferă din cauza
temperaturilor ridicate şi a secetei.
Reacţia fotoperiodică poate fi substituită la unele specii (spanac,
mărar) de temperaturi în timpul nopţii scăzute (5-10°C) sau foarte ridicate
32-37°C iar la salată prin tratamente cu giberelină.

30
3.3. Aerul ca factor de vegetaţie în legumicultură

Importanţa aerului pentru plantele legumicole


Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi
dezvoltarea plantelor legumicole, o deosebită importanţă aerul. Alături de
ceilalţi factori de vegetaţie, regimul de aer şi gaze exercită o influenţă
deosebită asupra plantelor legumicole.
Plantele legumicole au nevoie de un regim favorabil de aer şi
gaze atât în atmosfera de deasupra solului, în care cresc şi se dezvoltă
organele aeriene ale plantelor, cât şi în sol unde se găseşte sistemul
radicular.
Compoziţia aerului atmosferic este în mod obişnuit alcătuită din 78%
N, 21% O2, 0,03% CO2 şi alte gaze. O importanţă deosebită prezintă
pentru cultura plantelor: oxigenul, bioxidul de carbon, gazele şi particulele
nocive ce se pot acumula în aerul atmosferic.
Oxigenul. Principalele procese vitale se desfăşoară normal numai în
prezenţa oxigenului, atât din aer cât şi din sol, deoarece plantele legumicole
respiră atât prin părţile aeriene cât şi prin rădăcini.
Aprovizionarea organelor aeriene ale plantelor cu oxigen se realizează
în mod normal, deoarece cantitatea de oxigen din atmosferă este suficientă
pentru viaţa plantelor. În sol însă oxigenul este folosit nu numai de către
plante ci şi de microorganisme şi deci în anumite condiţii poate deveni
insuficient. Pe solurile tasate, cu crustă sau pe cele care stagnează apa,
plantele legumicole duc lipsă de oxigen, ceea ce determină asfixierea
rădăcinilor.
În faza de germinaţie a seminţelor şi de răsad trebuie asigurată o
cantitate mai mare de oxigen, pentru ca procesele metabolice, ce se
desfăşoară deosebit de intens în aceste faze, să se desfăşoare normal.
Intensitatea procesului de respiraţie nu depinde numai de cantitatea
de oxigen existentă în aer sau sol, ci şi de interacţiunea dintre acestea şi
factorii umiditate, temperatură şi lumină. Această interacţiune prezintă
importanţă şi în faza de repaus, în timpul păstrării seminţelor seminţelor,
a materialului săditor şi a produselor legumicole. În spaţiul de păstrare
temperatura se va menţine la valori mai coborâte (fără a atinge valori
negative) pentru ca procesul de respiraţie al produselor respective să fie
încetinit.
Bioxidul de carbon din aer şi sol prezintă o deosebită importanţă
pentru metabolismul plantelor verzi, deoarece participă direct în procesul de
fotosinteză. Conţinutul în CO2 din atmosferă este în medie de 0,03%, dar
s-a constat că în spaţii închise, în perioada de maximă activitate fotosintetică
poate să scadă la 0,02% şi chiar 0,01%.
Concentraţia scăzută de CO2 acţionează ca o barieră care limitează
acţiunea favorabilă a celorlalţi factori: lumină, căldură, apă, hrană.
Experimental s-a demonstrat că o creştere a CO2 din atmosferă până la
0,13% poate să dubleze activitatea fotosintezei. În aceste condiţii, toate
măsurile capabile să ducă la sporirea concentraţiei de CO2 din aer,
fertilizarea cu îngrăşăminte organice, încălzirea cu biocombustibil, ca şi
administrarea directă a CO2 prezintă o importanţă deosebită pentru cultura
plantelor legumicole.
31
Îmbogăţirea aerului din sere în CO2, la cultura de salată (0,12% timp
de 8 zile) a asigurat un spor de producţie de 56%, la castraveţi (0,2% timp
de 6 ore zilnic) sporul a fost de 30% iar la tomate (0,18% timp de 9 ore
zilnic) s-a înregistrat un spor de 26%. Concentraţia de CO2 din sol este mai
mare decât în aerul atmosferic, aceasta atinge valori între 0,06-0,47%, în
funcţie de conţinutul solului în substanţă organică. Insuficienţa oxigenului
în sol şi creşterea concentraţiei de CO2 stânjeneşte respiraţia le nivelul
rădăcinilor şi absorbţia minerală, inhibă dezvoltarea rădăcinilor şi
germinarea seminţelor. Tomatele, vinetele, ceapa, fasolea şi mazărea
reacţionează negativ la o slabă aerisire a solului.
Creşterea conţinutului de CO2 peste 1%, devine dăunător pentru
plante în timpul vegetaţiei, dar o concentraţie de 3-4% poate fi utilă la
păstrarea unor legume aflate în faza de repaus, micşorând pierderile prin
respiraţie.
Creşterea conţinutului aerului peste 1%, se întâlneşte în special în
cazul răsadniţelor, solariilor şi serelor-solar destinate producerii răsadurilor,
când pentru încălzirea substratului se foloseşte biocombustibilul. De aceea
pentru aceste construcţii este obligatorie aerisirea chiar şi în perioadele cu
temperaturi mai scăzute.
Alte gaze. În solariile şi serele solar cu substratul încălzit pe cale
biologică se degajă amoniacul care, în concentraţie de 0,1% dăunează
plantelor, iar în proporţie de 3-4% devine nociv. La culturile din sere nu se
recomandă folosirea pentru fertilizare a gunoiului de grajd proaspăt,
deoarece prin descompunere degajă amoniac care este dăunător plantelor.
În afară de oxigen şi bioxid de carbon, în legumicultură se folosesc
în diverse scopuri şi alte gaze cum ar fi de exemplu etilena, acetilena şi
azotul.

Efectul vânturilor asupra plantelor legumicole


Curenţii slabi de aer au o influenţă favorabilă deoarece după ploaie,
zvântă aparatul foliar al plantelor, împiedică înmulţirea agenţilor patogeni,
iar în perioada cu temperaturi excesive răcesc plantele.
Vânturile puternice au acţiune nefavorabilă asupra plantelor
legumicole deoarece rup frunzele şi tulpinile, scutură fructele, împiedică
polenizarea cu ajutorul insectelor, deteriorează sistemele de susţinere,
întorc tulpinile plantelor legumicole cucurbitaceae. Vânturile puternice şi
uscate accentuează seceta solului şi a atmosferei şi împiedică
polenizarea prin deshidratarea elementelor florifere, în special a
stigmatului. Pentru serele acoperite cu sticlă sau material plastic, perdelele
de protecţie trebuie să fie cât mai înalte cu condiţia ca ele să fie amplasate
astfel încât să nu le umbrească. Pentru protejarea construcţiilor se pot folosi
şi perdele de protecţie din panouri de plastic, care prezintă avantajul că fiind
uşoare şi mobile se pot muta o dată cu schimbarea direcţiei vânturilor, dar
acestea sunt costisitoare

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt procesele fiziologice influenţate de temperatură ?
2. Ce reprezintă fotoperioada ?

32
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

Cuvinte cheie: factori ecologici, apa, solul, nutriţia minerală

Rezumat
Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a
proceselor metabolice în plantele legumicole se asigură, în principal, pe
baza regimului de precipitaţii specific fiecărei zone şi se completează, la
nivel optime, prin irigaţii.
Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul
lor material cât şi cea mai importantă sursă de hrană.
Prelevarea de către plantele legumicole a elementelor minerale,
diurnă sau pe întreaga perioadă de vegetaţie, se desfăşoară în raport cu
creşterea şi dezvoltarea lor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

4.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă

Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a


proceselor metabolice în plantele legumicole se asigură, în principal, pe
baza regimului de precipitaţii specific fiecărei zone şi se completează, la
nivel optime, prin irigaţii.
Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezintă
mare importanţă, atât la cultura legumelor în câmp cât şi la cea protejată.
Umiditatea relativă are valori de circa 60% în timpul verii şi peste 80%
iarna. Cele mai mari valori apar pe litoralul Mării Negre.

Importanţa apei pentru plantele legumicole


În plante, apa se găseşte în stare lichidă şi gazoasă. Sub formă
lichidă se află în celulă, iar în stare gazoasă în spaţiile intercelulare.
Celula vegetală funcţionează normal numai dacă este saturată cu
apă. Plantele legumicole conţin în medie 10-15% substanţe organice, 0,5-
1,0% substanţe minerale şi 85-90% apă.
Conţinutul în apă al diverselor organe ale plantelor legumicole este
variabil fiind de: 98-99% în celulele meristematice ale conurilor de creştere
şi în organele de reproducere; 80-85% în frunzele tinere; 60-65% în
frunzele îmbătrânite; 40-45% în seminţe. Datorită apei, ţesuturile plantelor
îşi păstrează turgescenţa, condiţie fundamentală pentru menţinerea stării
fizice şi fiziologice a plantelor.

33
Tabel 4.1.
Conţinutul în apă al câtorva specii legumicole
Specia % apă Specia % apă
Varza albă 92,9 Sparanghel 94,0
Conopidă 92,7 Morcov 88,7
Gulie 95,6 Sfeclă de masă 90,4
Tomate 92,4 Ţelină 91,3
Pătlăgele vinete 92,0 Ridichi de lună 96,8
Ardei 90,0 Ceapă 86,0
Castraveţi 97,0 Spanac 93,5
Pepene galben 95,0 Salată 95,5
Pepene verde 90,0 Cartof 75,0

Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata,


spanacul, loboda, pătrunjelul pentru frunze, mărarul, castraveţii, fasolea şi
mazărea de grădină, morcovul, păstârnacul, ridichile, sparanghelul, etc. îşi
pierd uşor turgescenţa în lipsa apei. În asemenea cazuri ele capătă
aspectul de ofilire, depreciindu-se astfel calităţile comerciale.
Apa este necesară creşterii şi serveşte într-o mică măsură şi ca
substanţă nutritivă în procesul de fotosinteză, dar ea îndeplineşte şi alte
funcţii în viaţa plantelor. Apa dizolvă şi transportă sărurile minerale din
sol. Ea dizolvă şi gazele. Apa este şi „motorul” mecanismului privind
schimbul de substanţe care are loc la nivelul celular, fenomen ce se
realizează prin intermediul tensiunii superficiale şi care uşurează absorbţia
şi fixarea diferitelor substanţe în celule.
Sărurile minerale nu pot fi absorbite de către plante decât în soluţii
foarte diluate, motiv pentru care cantitatea de apă absorbită de către plante
este mult mai mare decât necesarul pentru funcţiile de nutriţie.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului şi a


atmosferei
Majoritatea speciilor legumicole se caracterizează prin cerinţe mari
faţă de umiditatea solului iar pretenţiile faţă de umiditatea atmosferică sunt
într-o oarecare măsură în concordanţă cu acestea.
La stabilirea necesarului pentru umiditatea din sol şi atmosferă
trebuie avute în vedere următoarele:
-pretenţiile plantelor legumicole faţă de factorul umiditate sunt
variabile de la o specie la lata şi chiar de la soi la soi;
-cerinţele faţă de umiditatea solului se modifică la aceeaşi specie
pe parcursul fazelor de vegetaţie;
-sistemul radicular, felul, dimensiunile şi repartizarea lui în sol;
-desimea plantelor la unitatea de suprafaţă;
-tehnologia aplicată culturilor.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului.


În funcţie de consumul de apă şi capacitatea de absorbţie a apei,
plantele legumicole se împart în următoarele grupe:
-grupa I-a cuprinde plantele cu un consum redus de apă datorită
34
posibilităţii acestora de a-şi micşora transpiraţia şi care au un sistem
radicular bine dezvoltat atât în profunzime cât şi lateral: tomatele,
morcovul, pătrunjelul, pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul
comestibil;
-grupa a II-a cuprinde plante care se caracterizează printr-o
capacitate redusă absorbţie a apei datorită sistemul radicular slab dezvoltat
şi printr-un consum neeconomic al apei datorită aparatului foliar care este
expus unei evaporări puternice. Cele mai reprezentative plante din această
grupă sunt: legumele din grupa verzei, castraveţii, salata, ridichile de lună,
spanacul, ardeii, ţelina, fasolea de grădină;
-grupa a III-a cuprinde plante cu o capacitate mare de absorbţie a
apei şi cu un consum ridicat de apă (cartoful timpuriu şi sfecla roşie);
-grupa a IV-a – plantele din această grupă se caracterizează printr-
un consum de apă mic datorită suprafeţei reduse a aparatului foliar şi
printr-o capacitate mică de absorbţie ca urmare a sistemului radicular slab
dezvoltat (ceapa, usturoiul, mazărea etc.).
Bălaşa, M., 1973, grupează speciile legumicole, sub raportul cerinţelor
faţă de apă, astfel:
-foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei,
ridichile de lună, prazul, usturoiul, ceapa şi mărarul;
-pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful,
morcovul, pătrunjelul, fasolea, mazărea;
-moderat de pretenţioase: sparanghelul, reventul, leuşteanul,
anghinarea;
-puţin pretenţioase: pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul
comestibil.
Referitor la pretenţiile soiurilor faţă de umiditate, trebuie menţionat
faptul că soiurile precoce au nevoie de o cantitate mai mare de umiditate
comparativ cu cele tardive. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate
variază şi în funcţie de perioada şi faza de creştere.
Tabel 4.2.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate în funcţie de perioada şi
faza de vegetaţie
Perioada Faza Cerinţele faţă de umiditate
Sămânţă Embrionară -la începutul fazei moderate şi apoi
mari
-către sfârşitul fazei moderate şi apoi
reduse
Repaus -reduse
Germinaţie -mari
Creştere Răsad -moderate
vegetativă De acumulare a substanţelor -mari
de rezervă
Repaus -reduse
Creştere Formarea mugurilor floriferi -mari
generativă Înflorire -moderate
Fructificare -mari şi apoi, la maturare, moderate

Majoritatea plantelor legumicole au cea mai importantă parte a


sistemului radicular răspândit către suprafaţa solului, acolo unde activitatea
35
microorganismelor şi schimbul de substanţe nutritive sunt mai active. În
vederea stimulării creşterii şi fructificării plantelor este necesar ca stratul
superficial al solului să aibă un anumit grad de umiditate şi să se ia măsuri
ca aceasta să nu scadă sub o anumită valoare.
Multe specii legumicole însă, mai ales cele cultivate în câmp, extrag
o cantitate apreciabilă de apă şi substanţe hrănitoare din straturile mai
profunde ale solului, sistemul lor radicular explorând un volum mare de sol.
Dimensiunile sistemului radicular depind în primul rând de specie
(profund şi bine dezvoltat la sfeclă, superficial şi trasant la castraveţi, slab
dezvoltat şi superficial la ceapă etc.), textura solului, gradul de
aprovizionare al solului cu substanţe minerale şi apă etc.
Nevoia de apă a plantelor legumicole creşte şi atunci când culturile se
efectuează pe terenuri cu fertilitate ridicată, bine aprovizionate cu materie
organică.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea atmosferică.


În afară de umiditatea solului pentru viaţa plantelor legumicole
prezintă importanţă şi umiditatea relativă a aerului. Cerinţele plantelor
legumicole faţă de aceasta variază foarte mult. Astfel, principalele specii
legumicole au următoarele pretenţii faţă de umiditatea atmosferică:
castraveţi 90-95%, salată, spanac, varză, conopidă, ţelină 80-90%;
legumele pentru rădăcini tuberizate, cartoful, mazărea 70-80%; vinete,
ardei, fasole 60-70%; tomate 50-60%; pepeni galbeni şi verzi, dovlecelul şi
dovleacul comestibil 45-55%.

Mijloacele de îmbunătăţire a regimului de umiditate


Îmbunătăţirea regimului de umiditate la plantele legumicole se poate
realiza prin:
-alegerea judicioasă a zonei şi a terenului de cultură avându-se în
vedere regimul de precipitaţii, nivelul apei freatice şi proprietăţile fizico-
chimice ale solului privind capacitatea de reţinere a apei;
-măsuri tehnologice care au ca scop reţinerea sau eliminarea
excesului de apă din sol;
-lucrările de bază ale solului;
-lucrările cu caracter general (combaterea crustei şi a buruienilor,
îngrăşarea solului);
-protejarea terenului prin perdelele de protecţie şi culise care
îmbunătăţesc regimul umidităţii relative a aerului şi micşorează pierderile de
apă prin evaporare;
-irigarea culturilor;
-drenarea terenului şi folosirea tehnologiei de cultură a plantelor
legumicole pe teren modelat.
În cazul culturilor legumicole din sere sau a celor protejate cu mase
plastice, pentru reglarea umidităţii, în special a umidităţii relative a aerului,
se intervine prin aerisiri atunci când umiditatea relativă este prea ridicată,
ridicarea temperaturii în sere, udarea cu furtunul la culturile de tomate sau
folosirea metodei de udare prin picurare.
Atunci când umiditatea relativă este scăzută se fac şpriţuiri cu
instalaţia de aspersiune, timp de 1-2 minute.

36
4.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol şi nutriţia minerală

Cultura plantelor legumicole în câmp, sere sau spaţii protejate cu


mase plastice asigură o folosire deosebit de intensivă a terenului.
Obţinerea unor producţii de 300 t/ha la castraveţi, 80-150 t/ha tomate (în
sere, cultură cu sol), 450-500 t/ha la tomate (în sere, cultură fără sol), 600-
700 t/ha la castraveţi (în sere, cultură fără sol) etc., este posibilă numai la
o aprovizionare corespunzătoare a plantelor cu elemente hrănitoare şi
asigurarea unor relaţii optime între toţi factorii de mediu.
Valorificarea la un nivel corespunzător a potenţialului genetic
presupune cunoaşterea aprofundată a particularităţilor nutriţiei minerale a
speciilor legumicole, în raport cu solul şi rolul fiziologic pe care îl joacă
fiecare macro sau microelement în parte.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol


Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul
lor material cât şi cea mai importantă sursă de hrană. Diferitele tipuri de sol
existente se deosebesc între ele prin textură, structură, chimism etc.
Tipurile de sol sunt determinate de climă, rocă, vârstă, relief, vegetaţie şi
diferă de la o zonă la alta.
După Weawer şi Clemens (1938), un sol are 5 componente:
-particulele minerale de diverse mărimi în diferite stadii de
transformare chimică;
-materia organică în diverse stadii de humificare;
-soluţia solului cu diverse săruri;
-atmosfera solului care ocupă spaţiile libere;
-microorganismele vegetale şi animale.
Solurile formate pe argile, marne, calcar sunt mai bogate în săruri
minerale, prezintă o troficitate mai bună în timp ce solurile formate pe
nisipuri, gresii, pietrişuri, având particule minerale mult mai mari, prezintă o
capacitate de reţinere a apei mult mai redusă, sunt mai levigate, dar au o
aeraţie mai bună.
Solurile nisipoase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate
mare pentru apă, au în schimb o capacitate de reţinere a apei mică, sunt
bine aerate, nu sunt coezive şi nici plastice. Se încălzesc uşor şi se
răcesc repede, se lucrează într-un interval mare de umiditate. Sunt
sărace în elemente nutritive şi au o capacitate redusă de reţinere a
acestora. În general, nu sunt recomandate pentru culturile legumicole
deoarece nu sunt economice, necesită un consum mare de apă la udarea
culturilor şi se pierde o însemnată cantitate din elementele nutritive prin
levigare, fapt ce duce la o eficienţă redusă a îngrăşămintelor uşor solubile.
Solurile argiloase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate
mică pentru apă, au în schimb o mare capacitate de înmagazinare a apei.
Sunt neaerate, foarte coezive, plastice şi aderente. Prin uscare formează
crăpături mari şi adânci, sunt reci şi se lucrează bine numai într-un interval
mic de umiditate. Sunt în general bogate în elemente nutritive. Nu sunt
indicate pentru legumicultură.

37
Solurile lutoase au proprietăţi intermediare între cele nisipoase şi
argiloase, ele au permeabilitate bună pentru apă şi un raport favorabil între
fazele: lichidă, solidă şi gazoasă, sunt cele mai indicate pentru cultura
plantelor legumicole.
După Anstett (1968), amplasarea culturilor legumicole trebuie să se
facă pe soluri în a căror compoziţie intră: nisip grosier 40-50%; nisip fin 8-
12%; praf grosier 4-10%; praf fin 8-12%; argilă coloidală 10-15%; substanţe
humice 6-8% şi carbonat de calciu 0,4%.
Majoritatea solurilor din ţara noastră au un conţinut de nisip grosier
redus, cu excepţia solurilor din sudul şi sud-estul Olteniei, a celor din nord-
vestul Crişanei şi din Deltă.
Structura solului este dată de modul de reunire a particulelor
elementare în agregate structurale. Un sol cu o structură glomerulară
prezintă condiţii foarte bune pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Un
asemenea sol are un raport optim între fazele solidă, lichidă şi gazoasă.
Structura glomerulară este caracteristică orizontului A al cernoziomurilor,
solurilor brune şi rendzinelor.
Pentru a menţine sau a îmbunătăţii structura solurilor destinate
culturilor legumicole pe care se aplică irigarea cu cantităţi mari de apă,
trebuie ca arătura să nu se facă la aceeaşi adâncime în fiecare an, să se
execute periodic o afânare profundă (substraturile compacte), iar după
arătură solul trebuie lăsat să se aerisească înainte de pregătirea patului
germinativ. De asemenea, este necesar să se folosească o rotaţie raţională
şi să se reducă la minimum lucrările solului. Este necesar să se cunoască
bine cerinţele sau gradul de pretabilitate a speciilor legumicole pentru tipuri
de sol.
Soluţia solului se compune din substanţe în stare de dispersie
moleculară, ionică şi coloidală, de natură organică sau minerală şi chiar de
gaze.
Soluţia solului constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor
cu substanţe nutritive. Cu cât aceasta conţine o gamă mai largă şi o
cantitate de substanţe nutritive cât mai apropiată de cerinţele plantelor
legumicole, cu atât solul se consideră mai fertil. Când soluţia solului are un
conţinut excesiv de săruri solubile, cu caracter foarte acid sau foarte alcalin,
ia are efect dăunător asupra creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole.
Intervalul concentraţiei optime nu este acelaşi pentru toate speciile
legumicole. Din punct de vedere practic interesează în special intervalul la
care se realizează o producţie maximă. Acesta este cuprins între 1500-
3000 ppm la speciile cu toleranţă slabă (fasole, ţelină, ridichi); 2000-4000
ppm la cele cu toleranţă medie (tomate, ardei, varză, conopidă); 2500-4500
ppm la cele cu toleranţă ridicată (spanac, sparanghel, sfeclă etc,).
Calitatea apei folosită la irigare în special conţinutul acesteia în săruri
solubile, poate influenţa concentraţia soluţiei solului.
Reacţia solului constituie unul dintre factorii importanţi care
condiţionează regimul de nutriţie al plantelor. Reacţia solului este
determinată de proporţia dintre ionii de hidrogen şi cei de oxidril din soluţia
solului şi de proporţia dintre coloizii cu caracter acid şi cei cu caracter bazic
pe de altă parte.

38
Reacţia solului este exprimată convenţional prin simbolul „pH”. Din
acest punct de vedere solurile pot fi: neutre (pH = 7), acide (pH mai mic de
7) şi bazic (pH peste 7). Cultivarea plantelor legumicole pe soluri cu reacţie
necorespunzătoare determină scăderea producţiei. Speciile legumicole au
pretenţii diferite faţă de reacţia solului. Majoritatea preferă soluri cu reacţie
neutră sau uşor acidă (pH 6,7-7) şi chiar uşor alcalină (pH 7,5).
Faţă de reacţia solului cele mai pretenţioase plante legumicole sunt
cele de la care se consumă rădăcinile şi bulbii. Reventul, măcrişul, ardeiul
şi tomatele pot fi cultivate şi pe soluri cu reacţie mai acidă.

Nutriţia minerală a plantelor legumicole şi rolul fiziologic al


elementelor minerale
Prelevarea de către plantele legumicole a elementelor minerale,
diurnă sau pe întreaga perioadă de vegetaţie, se desfăşoară în raport cu
creşterea şi dezvoltarea lor.
Marea majoritate a elementelor nutritive sunt luate de către plante din
soluţia solului; ele se pot clasifica după mai multe criterii:
-după sursă: din aer (C, O); din apă (O, H); din sol (N şi elementele din
cenuşă);
-după criteriul chimic; metaloizi anioni (N, P, S, Ce, Si); metale cationi
(K, Ca, Fe, Mg);
-după raportul cantitativ: macroelemente (0,01-10% - C, P, O, N, S,
Mg, Ca, K); microelemente (0,001-0,0001% - Cu, Bo, Mn, Mo, Zn);
ultramicroelemente (elemente radioacitve).
Pentru a putea îmbunătăţii regimul de nutriţie al plantelor legumicole
este absolut necesar să se cunoască rolul pe care îl îndeplinesc diferitele
elemente nutritive în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Azotul prezintă importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor legumicole. Participă la alcătuirea proteinelor. Este legat de
procesul de fotosinteză şi de activitatea enzimelor. Acţiunea lui asupra
plantelor depinde de prezenţa celorlalte elemente, de apă şi de activitatea
sistemului radicular. Atât carenţa cât şi excesul de azot au consecinţe
grave asupra cantităţii şi calităţii producţiei.
Carenţa se evidenţiază prin creşteri slabe, fructe de dimensiuni
reduse şi de calitate inferioară, frunze clorotice cu nervurile roşcate, limbul
mic. Frunzele de la bază cad uşor datorită translocării azotului în organele
mai tinere ale plantei. Tulpina este scurtă şi subţire. În raport cu lăstarii
rădăcina este foarte lungă, dar puţin ramificată.
Excesul de azot determină o creştere bogată, care reduce
acumularea substanţelor de rezervă, stânjeneşte înflorirea şi formarea
fructelor, prelungeşte perioada de vegetaţie, organele comestibile
(căpăţâni, bulbi, rădăcini) au ţesuturi laxe şi un conţinut redus de
substanţă uscată ceea ce reduce rezistenţa la boli şi la păstrare. Cea
mai gravă consecinţă a unei nutriţii excesive cu azot, este acumularea
acestuia sub formă minerală în părţile comestibile ale plantelor care apoi
sunt consumate de către om.
Fosforul stimulează fructificarea şi sporeşte precocitatea plantelor.
Influenţează pozitiv calitatea produselor. Stimulează sinteza azotului.
Împreună cu K, Ca şi Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi

39
temperaturi scăzute.
Carenţa se manifestă la plantele legumicole prin creşteri slabe,
frunze de culoare închisă cu nuanţe violacee pe partea inferioară.
Consumul specific de apă creşte şi scade rezistenţa plantelor la boli şi
dăunători. Fenomene ale excesului de fosfor se întâlnesc foarte rar în
producţie.
Potasiul ajută sinteza hidraţilor de carbon, a proteinelor şi lipidelor,
reţinerea apei în complexul coloidal cu efecte favorabile asupra rezistenţei
la temperaturi scăzute şi secetă, temperează efectele negative ale
excesului de azot.
Insuficienţa de potasiu scade mult producţia în special la legumele
pentru rădăcini, cele din grupa cepei, varză, castraveţi şi tomate. Determină
scăderea calităţii fructelor, dezvoltarea insuficientă a ţesuturilor mecanice,
slăbirea rezistenţei plantelor la temperaturi scăzute şi secetă. Carenţa se
manifestă prin apariţia unor pete clorotice între nervuri şi la marginile
frunzelor, care mai târziu capătă o coloraţie galben-brună şi se mortifică.
Plantele se ofilesc şi creşterea sistemului radicular este stânjenită.
Calciul influenţează mult producţia de legume prin efectul de
neutralizare a acidităţii sucului celular în plante şi a acidităţii solului. Are
influenţă favorabilă asupra formării rădăcinilor şi a nodozităţilor la plantele
leguminoase.
În cantitate insuficientă determină reacţia excesiv acidă a solului,
nefavorabilă multor specii legumicole şi schimbarea raportului Ca/Mg.
Produce perturbarea proceselor biochimice din celulă precum şi stagnarea
creşterii plantelor. Carenţa se manifestă prin răsucirea frunzelor tinere care
devin rigide, cu limbul decolorat în verde gălbui, apoi cafeniu. Vârfurile
tulpinii şi ale rădăcinii pier. Tulpina rămâne mică şi apoi devine rigidă.
Rădăcina este scurtă, groasă cu culoare gălbuie. În cantitate excesivă
determină reacţia excesiv bazică a solului, provoacă perturbări în
aprovizionarea plantelor cu alte elemente minerale şi apariţia clorozei ca
urmare a faptului că plantele nu pot absorbi Fe şi Mg, care trec în forme
insolubile.
Magneziul participă direct la formarea clorofilei, intră în compoziţia
a numeroase enzime hidrolizante şi respiratorii, participând la desfăşurarea
normală a proceselor biochimice din celule. Reglează metabolismul apei
celulare, respiraţia şi sinteza hidraţilor de carbon.
În cantitate insuficientă produce perturbarea proceselor biochimice
catalizate de enzimele cu Mg, care este accentuată pe solurile sărace şi cu
reacţie acidă. Na şi K în exces accelerează carenţa de Mg, împiedicând
asimilarea sa. Îngrăşămintele cu azot atenuează carenţa în magneziu,
favorizând absorbţia sa. Carenţa în Mg determină apariţia clorozei
specifice. Frunzele mature capătă nuanţe caracteristice fiecărei specii, însă
nervurile frunzelor rămân verzi, iar marginea se curbează în sus.
În exces, fiind un element toxic, provoacă moartea plantelor, efect
anihilat de prezenţa calciului.
Microelementele – borul, cuprul, manganul, molibdenul, zincul şi
fierul, deşi se absorb în cantităţi foarte mici, au influenţă foarte mare asupra
creşterii şi fructificării plantelor legumicole.
Borul are rol în îmbunătăţirea transportării şi gospodării hidraţilor

40
de carbon; favorizează înflorirea, fecundarea şi dezvoltarea seminţelor;
reglează procesele de diferenţiere celulară. Carenţa se manifestă prin
ofilirea, clorozarea şi mortificarea frunzelor tinere; mortificarea vârfurilor de
creştere la lăstari şi rădăcini; numeroase rădăcini laterale au culoare
brună; apariţia putregaiului la sfeclă şi brunificarea inflorescenţelor la
conopidă; decolorarea şi uscarea fructelor tinere; decolorarea şi apoi
uscarea fructelor la tomate.
Cuprul influenţează acţiunea unor enzime ca: fenoloxidaza,
catalaza, citocromoxidaza, ascorbinoxidaza. Este regulator al formării
clorofilei, influenţează metabolismul proteinelor şi îmbunătăţeşte
gospodărirea apei. Carenţa se manifestă prin: apariţia bolii „petelor albe”,
ofilirea şi decolorarea frunzelor tinere şi a vârfurilor de creştere a lăstarilor;
încetineşte creşterea rădăcinilor; rădăcinile laterale sunt subţiri, lungi şi de
culoare albă.
Manganul influenţează asimilaţia şi folosirea judicioasă a hidraţilor
de carbon. Influenţează sinteza vitaminelor C şi B1. Contribuie la
procesele chimice ale nitraţilor. Măreşte rezistenţa rădăcinilor împotriva
bacteriilor. Carenţa provoacă boala „petelor uscate”, pe frunzele tinere apar
pete de culoare deschisă care apoi se brunifică dar nervurile rămân de
culoare verde. Sistemul radicular creşte încet. La sfeclă apare „boala
petelor galbene”. La mazăre apare cloroza marginală şi între nervurile
frunzelor. Carenţa se manifestă în special pe solurile alcaline cu conţinut
ridicat în fier şi în condiţii de secetă.
Molibdenul influenţează activitatea bacteriilor fixatoare de azot, ajută
procesul de fosforizare şi pe cele metabolice. Carenţa duce la răsucirea
frunzelor tinere (în special a marginilor), frunzele căpătând culoare
gălbuie. La conopidă apare boala numită „chircirea inimii” iar la mazăre se
îngălbenesc frunzele.
Zincul constituie partea componentă a unor enzime şi în cantitate
insuficientă influenţează fotosinteza şi metabolismul hidraţilor de carbon.
Se acumulează în special în vârfurile de creştere. Carenţa provoacă
decolorarea vârfurilor frunzelor şi apoi a mezofilului. Frunzele sunt mici şi
groase, iar creşterea rădăcinilor este puţin frânată. Carenţa se manifestă în
special pe solurile calcaroase şi în cazul folosirii dozelor mari de fosfor.
Fierul este componentul enzimelor respiratorii şi participă la sinteza
clorofilei. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea mezofilului frunzelor, dar
nervurile rămân verzi; frunzele clorozate nu cad imediat. La o carenţă
accentuată are loc mortificarea frunzelor pe margine. Rădăcinile sunt
scurte, ramificate şi brunificate. Situaţia carenţei fierului este mult mai
frecventă la culturile legumicole pe nisipuri, culturi în sere, dar mai cu seamă
la cultura hidroponică. Solubilitatea fierului în soluţia solului are loc în funcţie
de raportul: Fe, Ca, respectiv de pH.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele minerale


Marea majoritate a plantelor legumicole prezintă cerinţe foarte mari
faţă de elementele minerale.
Desimea mare şi producţia biologică foarte ridicată care se
înregistrează la culturile legumicole, asigură una dintre cele mai intensive
metode de folosire a terenului. Consumul de elemente minerale este în

41
raport cu producţia obţinută dar şi cu însuşirile specifice ale plantelor
legumicole.
În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se
pot grupa astfel:
-specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de
căpăţână, varza de Bruxelles, gulia, ţelina;
-specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa, sparanghelul;
-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;
-specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună şi
castravetele.
Cantitatea de substanţe nutritive extrasă din sol se raportează la o
tonă de produs şi este variabilă de la o specie la alta, reprezentând
consumul specific.
Consumul de elemente minerale este mult mai mare la cultura din
seră decât la cea din câmp, deoarece în acest caz creşterea vegetativă este
mult mai luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă iar producţia este mult
mai mare decât în câmp. În acest caz, în mod deosebit, pe lângă elementele
de bază se va ţine cont şi de magneziu şi calciu.
Cantitatea totală de substanţe extrase din sol de către plantele
legumicole în cursul unei zile depinde atât de lungimea perioadei de
vegetaţie cât şi de recolta biologică sau recolta utilă.
Cu excepţia sparanghelului, castraveţilor, cartofului timpuriu, salatei
şi spanacului, în general, între lungimea perioadei de vegetaţie şi
cantitatea de elemente nutritive extrase din sol există o corelaţie directă,
în sensul că, speciile cu perioada de vegetaţie mai lungă extrag din sol o
cantitate mai mare decât cele cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă.
Speciile legumicole au cerinţe mari faţă de elementele minerale în
primele faze de creştere, deoarece sistemul radicular al acestora este încă
slab dezvoltat şi nu poate explora un volum mare de sol.
La plantele mature, cu cât sistemul radicular este mai puternic, deci cu
o capacitate mai mare de absorbţie, de exploatare a unui volum mai mare de
sol, cu atât cerinţele faţă de abundenţa substanţelor nutritive din sol sunt mai
mici şi invers.
Astfel, speciile legumicole care au un sistem radicular slab şi
localizat în stratul superficial al solului (ceapa, usturoiul, prazul, ridichile de
lună, etc.), deşi extrag cantităţi mai reduse de elemente nutritive, pretind ca
solul să fie bine aprovizionat cu elemente minerale. Aceste cerinţe se
explică şi prin faptul că la speciile amintite consumul de elemente minerale
se realizează într-un interval scurt de timp.
Excesul de elemente nutritive, concretizat prin creşterea
concentraţiei soluţiei solului este dăunător plantelor legumicole. Pentru
evitarea supraconcentrării soluţiei solului se recurge la distribuirea fazială,
în mai multe etape, a îngrăşămintelor cu un grad ridicat de solubilizare
(cele pe bază de azot). Produsele cu solubilitate lentă (superfosfatul) se
administrează o dată cu pregătirea de bază a solului.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce procese fiziologice influenţează umiditatea ?
2. Care este rolul elementelor minerale în creşterea şi dezvoltarea
plantelor legumicole ?
42
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

BAZELE TEHNOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR


LEGUMICOLE

Cuvinte cheie: sisteme de cultură, asolamentul

Rezumat
Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în
funcţie de sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de
specificul culturii. Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi
a materialelor necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă;
întreţinerea culturilor; recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.
Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie
o măsură tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii
superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului
trebuie să se ţină cont de factorii pedoclimatici şi social-economici.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

5.1. Sisteme de cultură a plantelor legumicole

Termenul de tehnologie, ca ansamblu de procedee şi operaţiuni


necesare la obţinerea producţiilor în legumicultură, a intrat în uz, o dată cu
trecerea procesului productiv în etapa modernizării. Această etapă se
remarcă prin amplificarea mijloacelor şi modalităţilor de valorificare
superioară a resurselor implicate în producţie, ca rezultat al disponibilului
de mijloace tehnice de acţiune tot mai perfecţionate şi odată cu
dezvoltarea bazelor ştiinţifice şi a unui cadru organizatoric corespunzător
acestor resurse, cu efect productiv superior.
Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în
funcţie de sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de
specificul culturii. Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi
a materialelor necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă;
întreţinerea culturilor; recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.
Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după:
locul de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea producţiei,
natura substratului de cultură.
După locul de cultură: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în
diferite spaţii special constituite şi amenajate în acest scop.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la
recoltare în câmp deschis, fără protecţie.
La culturile în diferite spaţii plantele vegetează într-un anumit
spaţiu în care condiţiile de microclimat sunt dirijate pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie sau numai în anumite perioade (primăvara devreme
sau toamna târziu). Culturile în diferite spaţii pot fi: culturi forţate, culturi
protejate şi culturi adăpostite.
43
Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui
scop (sere, solarii încălzite), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe
întreg ciclul de cultură, iar produsele legumicole proaspete se obţin în
perioade deficitare ale anului (iarna, primăvara devreme sau toamna).
Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii,
sere-solar, adăposturi joase din materiale plastice, răsadniţe reci), în care
plantele beneficiază numai parţial de un climat artificial. În interiorul acestor
construcţii se realizează o temperatură cu 2-5ºC mai ridicată decât în
exterior. Această diferenţă poate să ajungă până la 9ºC în cazul dublei
protejări. La dubla protejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit
polietilena se recomandă ca cea de a doua peliculă să fie din PVC,
deoarece aceasta, spre deosebire de polietilenă, nu este transparentă
pentru razele infraroşii, deci în acest caz numai poate avea loc fenomenul
inversiunii termice.
Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai
simple, sub formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite
natural, perdele şi culise de protecţie etc.) sau a frigului (clopote şi
paravane individuale, folii din materiale plastice aşezate direct pe culturi).
Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de
cucurbitaceae. De exemplu, la 10 rânduri de castraveţi se amplasează 2
rânduri de porumb zaharat. Orientarea rândurilor se face perpendicular pe
direcţia vântului dominant. Prin acest procedeu se protejează plantele de
curenţii reci şi de vânturile care le răsucesc vrejurile.
Plantele de tomate, castraveţi şi pepeni pot fi protejate şi cu
adăposturi individuale confecţionate din polietilenă sau PVC (pungi din
material plastic fixate pe câte un suport din sârmă).
O altă metodă folosită la protejarea culturilor de castraveţi şi pepeni
galbeni este acoperirea solului cu folii de polietilenă sau PVC, imediat după
însămânţare.
După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de
cultivare a plantelor legumicole:
-culturi prin semănat direct în câmp practicate la majoritatea
speciilor legumicole cultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac,
pepeni, fasole, bame etc.) şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi,
mărar, spanac, pătrunjel pentru frunze etc.);
-culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor la majoritatea
speciilor cultivate în spaţii protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii
(tomate, castraveţi, ardei, pătlăgele vinete) sau chiar pentru culturile de
vară-tomnă (tomate, castraveţi, varză).
După destinaţia producţiei deosebim:
-culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după
recoltare sau după o anumită perioadă de păstrare în spaţii special
amenajate (rădăcinoase, bulboase, cartof etc.);
-culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie
specifică, produsele fiind destinate fabricilor de conserve.
În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută,
sistemele de cultivare pot fi:
-extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;
-timpurii, de primăvară;

44
-semitimpurii, de vară;
-târzii, de toamnă;
-întârziate, de toamnă târzie sau pentru postmaturare.
După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc
următoarele sisteme de cultură:
-pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite
amestecuri de pământuri naturale fertile;
-pe medii nutritive artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive
care conţin în anumite proporţii macro şi microelemente necesare nutriţiei
plantelor.

5.2. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a


solului în legumicultură

Alegerea terenului.
Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie
o măsură tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii
superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului
trebuie să se ţină cont de factorii pedoclimatici şi social-economici.
Factorii pedoclimatici. Elementele climatice care trebuie să se aibă
în vedere la alegerea terenului sunt: temperatura şi umiditatea relativă a
aerului, nebulozitatea, precipitaţiile şi vânturile. În mod obişnuit interesează
temperatura medie anuală; temperatura medie a lunii celei mai calde;
suma precipitaţiilor în luna cea mai secetoasă; numărul de zile fără îngheţ;
epocile calendaristice ale îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de
tomnă; umiditatea atmosferică în luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi
grosimea stratului de zăpadă în timpul iernii.
Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau sud-
vest, neinundabil, asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil
protejat împotriva vânturilor, cu apa freatică la adâncime mare şi ferit de
surse de poluare.
Solului trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată,
cu strat arabil profund; conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau
mijlocie (cele mai bune sunt solurile nisipo-lutoase sau
luto-nisipoase); structură bună; capacitate mare pentru apă şi aer. Cele
mai potrivite pentru cultura legumelor sunt solurile de luncă, aluvionare, cu
proces de solificare avansat. Nu sunt recomandate solurile puternic
podzolite, compacte şi sărăturile.
Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul
destinat cultivării plantelor
legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cât mai
aproape de pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi de
comunicaţie (şosele asfaltate, căi ferate); să fie în apropierea fabricilor de
conserve, dacă producţia este destinată prelucrării industriale; să existe
posibilitatea asigurării forţei de muncă necesare; pe cât posibil să se
găsească în apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea fi folosite în
mod eficient îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse
legumicole.

45
Asolamente legumicole
Exploatarea raţională a terenului şi a solului în legumicultură impune
practicarea asolamentelor. Necesitatea folosirii asolamentelor decurge din
următoarele:
-proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale solului se degradează
uşor datorită irigaţiei, mecanizării complexe a lucrărilor, cantităţilor mari de
îngrăşăminte şi pesticide folosite şi extragerii unilaterale a elementelor
nutritive din sol de către plante;
-cultivarea continuă, ani de-a rândul pe acelaşi teren a aceloraşi
specii legumicole sau a unor specii înrudite din punct de vedere sistematic
contribuie la înmulţirea şi răspândirea masivă a bolilor şi dăunătorilor
specifici culturilor respective;
-succesiunea raţională în timp şi spaţiu, a culturilor legumicole, în
scopul evitării vârfurilor de producţie, deci şi a folosirii raţionale a forţei de
muncă;
-folosirea raţională a îngrăşămintelor.
La baza organizării asolamentelor legumicole stau criterii economice,
organizatorice, biologice şi tehnologice.
Spre deosebire de asolamentele din alte ramuri de producţie
agricolă, în cadrul asolamentului legumicol, noţiunea de „rotaţie” a culturilor
are şi o semnificaţie specifică. Aceasta datorită faptului că în acelaşi an, pe
acelaşi teren se cultivă două sau mai multe specii legumicole. Deci în
majoritatea cazurilor, nu putem vorbi de cultură premergătoare ci de culturi,
deoarece folosirea intensivă a terenului şi a solului în legumicultură
presupune cultivarea în cadrul unor asolamente a 2-3 culturi succesive în
acelaşi an. Rotaţia culturilor legumicole trebuie să fie astfel concepută, încât
într-o solă să nu se cultive speciile din aceeaşi familie botanică decât după 4
ani.
Criteriile după care se stabilesc culturile foarte bune sau bune
premergătoare sunt: acţiunea asupra proprietăţilor fizico-chimice şi biologice
ale solului, sistemele de fertilizare, lăsarea terenului curat de buruieni,
netransmiterea unor boli şi dăunători comuni şi caracteristicile sistemului
radicular (plantele legumicole cu un sistem radicular profund vor alterna cu
cele cu un sistem radicular superficial). Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor
solului, în schema de asolament este prevăzută şi cultura de lucernă – ca
solă săritoare.
La cele menţionate se mai ţine cont de următoarele aspecte:
-îngrăşămintele organice dau sporuri mari de recoltă la: legumele
din grupa verzei, cucurbitaceae, tomate, ardei şi pătlăgele vinete;
-se va evita îngrăşarea cu gunoi de grajd ale legumelor pentru
rădăcini tuberizate (excepţie ţelina şi sfecla roşie);
-solurile bogate în calciu asigură producţii mari: conopidă, varză şi
castraveţi.
Culturile succesive şi asociate de legume
Culturile succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea mai
intensivă de utilizare a terenului agricol, deoarece acesta este ocupat
aproape întreaga perioadă a anului cu plante legumicole.
În cadrul culturilor succesive şi asociate întâlnim noţiunile de cultură
de bază sau principală şi cultură secundară. Cultura de bază (tomatele,

46
ardeiul, pătlăgele vinete, varza şi conopida timpurie, cartofii timpurii, ţelina
etc.) are importanţă economică mai mare şi ocupă de regulă, terenul o
perioadă mai lungă de timp. Se întâlnesc cazuri când este greu de stabilit
care este cultura de bază sau cultura secundară deoarece ambele au
aceeaşi importanţă.
Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioadă scurtă de
vegetaţie (salată, ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde,
spanacul, gulioarele, etc.), acestea putând fi amplasate înaintea culturii de
bază (culturi secundare anterioare) sau după aceasta (culturi secundare
următoare):
Culturi succesive de legume constă în cultivarea succesivă, pe
aceeaşi suprafaţă de teren, a 2-3 specii legumicole, în cursul unui an.
La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se ţină cont
de următoarele aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele
plantelor faţă de factorii de vegetaţie, producţiile obţinute la unitatea de
suprafaţă pentru fiecare cultură şi cea totală din cadrul schemei de
eşalonare folosite, valoarea alimentară şi economică a produselor ce se
obţin, epocile şi modul de valorificare a produselor, destinaţia producţiei
(consum în stare proaspătă sau conservată; consum intern sau export).
În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe cât
posibil, speciile legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi
familie botanică (pentru a evita transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni),
să fie cu perioadă de vegetaţie diferită (scurtă pentru culturile secundare),
să aibă sistem radicular diferit în ceea ce priveşte dezvoltarea şi
amplasarea în stratul arabil, pentru folosirea mai deplină a elementelor
fertilizante din sol (plantele cu sistem radicular profund trebuie să fie
urmate de plante cu sistem radicular superficial şi invers).
Culturile succesive în solarii şi sere-solar constituie o cale de
exploatare raţională şi eficientă a acestor construcţii. În acestea pe lângă
cultura de bază (tomate, ardei gras, pătlăgele vinete, castraveţi, pepeni
galbeni, fasole pentru păstăi etc.) se cultivă 1-2 culturi succesive secundare
(salata, spanacul, ceapa verde, usturoiul verde, ridichile de lună, gulioare,
cicoare creaţă, cicoare scarolă etc.).
Legumele verdeţuri nu trebuie să lipsească din solarii deoarece, ele
fiind mai puţin pretenţioase la căldură şi având o perioadă scurtă de
vegetaţie, ocupă şi eliberează terenul înaintea înfiinţării culturii de bază.
În vederea folosirii condiţiilor favorabile de microclimat din solarii
trebuie respectate următoarele norme tehnologice:
-înfiinţarea din toamnă a culturilor de legume verdeţuri, care apar
primăvara devreme;
-învelirea timpurie a solariilor (10-15 III) în vederea folosirii condiţiilor
favorabile de microclimat, pentru scurtarea perioadei de vegetaţie a culturilor
anticipate;
-plantarea în perioada optimă a culturilor de bază şi conducerea
factorilor de vegetaţie în aşa fel încât producţia să fie obţinută într-o perioadă
cât mai scurtă;
-plantarea culturilor din ciclul II cât mai devreme în vară pentru ca
până la venirea frigului, vegetaţie acestor culturi să se încheie;
-cultivarea în solarii a soiurilor şi hibrizilor de legume timpurii, care

47
asigură producţii mari de calitate şi au o perioadă scurtă de vegetaţie.
Culturile succesive de legume în sere prezintă unele particularităţi
datorită sortimentului de specii mai redus şi a cheltuielilor mari necesare
desfăşurării procesului de producţie. Utilizarea la
maximum a spaţiului de producţie din sere se realizează prin intermediul
sistemului de culturi succesive şi asociate.
Condiţiile climatice specifice ţării noastre cu trăsături temperat-
continentale, cu temperaturi foarte ridicate care se înregistrează în lunile din
primăvară-vară, au impus practicarea în serele din ţara noastră a două cicluri
de cultură (ciclul I – cultura trebuie să se înfiinţeze la începutul lunii februarie
şi durează până în a treia decadă a lunii iunie şi ciclul II – cultura se
înfiinţează în a doua decadă a lunii iulie şi se încheie la 10-15 noiembrie).
Utilizarea intensivă a suprafeţelor şi în perioada noiembrie-februarie
(deficitară din punct de vedere termic) se realizează prin efectuarea unui
ciclu intermediar de cultură cu specii mai puţin pretenţioase la căldură
(salată, gulioare, verdeţuri).
Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe
aceeaşi suprafaţă de teren, reprezentând forma cea mai intensivă de
utilizare a terenului şi a solului, deoarece pe această cale se realizează o
desime foarte mare de plante la unitatea de suprafaţă. La aceste culturi
specia legumicolă cu importanţă mai mică se încadrează printre rândurile
culturii principale sau pe rând, între plantele culturii de bază. Pe lângă
aspectele menţionate la culturile succesive, în cazul culturilor asociate
trebuie să se ia în considerare şi habitusul speciilor care se intercalează
pentru ca să creeze pe cât posibil, condiţii reciproc avantajoase şi să se
evite în orice caz stânjenirea dintre componentele asociaţiei.
În solarii şi sere-solar folosirea culturilor asociate este absolut
necesară datorită cheltuielilor mari ce se fac cu aceste construcţii. Culturile
de bază, cu o perioadă de vegetaţie mai lungă şi cu valoare economică
ridicată ca: tomatele, ardeiul gras, pătlăgelele vinete etc., se asociază cu
salată, gulioare, spanac, ceapă verde, ridichi de lună, pătrunjel pentru frunze
etc.

5.3. Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole

Irigarea culturilor legumicole


Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de
îmbunătăţire a regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume:
sporirea producţiei, îmbunătăţeşte calitatea comercială şi precocitatea
recoltei, asigură folosirea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor de
plante legumicole, folosirea cu maximum de eficienţă a potenţialului de
fertilitate a solului şi a îngrăşămintelor, practicarea culturilor succesive şi
asociate.
După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilor
legumicole se disting:
-udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi
are drept scop completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de
800-1200 m3/ha.
Udările de aprovizionare nu se aplică pe nisipuri sau soluri cu apa

48
freatică la suprafaţă.
-udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două
variante: udarea prin inundaţie pe brazde sau fâşii şi udarea pe rigole lungi.
Udarea prin inundaţie se foloseşte numai în sistem gospodăresc, în
grădini pe suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi
fâşii scurte (6-10 m lungime), apa inundând întreaga suprafaţă de cultură.
În acest caz se reduce posibilitatea mecanizării lucrărilor de înfiinţare şi
întreţinere a culturilor.
Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată în
tehnologia culturilor legumicole în câmp caracterizată prin aceea că apa
circulă la suprafaţa solului, pe rigole, ajungând la
rădăcinile plantelor de pe straturile înălţate – prin infiltraţie, mai ales lateral
şi prin capilaritate, fără a lua contact direct cu partea aeriană a plantei.
Pentru aplicarea acestei metode de udare este necesar ca solul să
fie modelat sub formă de straturi înălţate (pe care se înfiinţează culturile)
şi rigole care despart două straturi vecine, pe care circulă roţile tractorului
şi este distribuită apa pentru udarea culturilor.
Avantajele udării prin rigole lungi sunt următoarele: eficienţă
ridicată, deoarece aduce apa direct la rădăcina plantelor – putând fii uşor
preluată de către acestea; consumul de forţă de muncă şi carburanţi este 3-
4 ori mai scăzut decât la udarea prin aspersiune; creează condiţii necesare
mecanizării lucrărilor; contribuie, prin aplicarea raţională a îngrăşămintelor,
la sporirea fertilităţii solului; se poate folosi la majoritatea culturilor;
uşurează aplicarea tehnologiilor moderne de cultură a plantelor legumicole;
se evită formarea crustei la suprafaţa straturilor înălţate, deoarece apa nu
vine în contact cu partea aeriană a plantelor, se evită favorizarea atacului
bolilor criptogamice etc.
Ca dezavantaj îl constituie faptul că terenul trebuie să fie amenajat
printr-o nivelare de întreţinere şi să se realizeze panta care să asigure
scurgerea apei, fără a produce eroziunea solului.
La udarea prin rigole o importanţă deosebită trebuie să se acorde
pantei terenului, care determină mărimea vitezei apei pe rigole. Viteza de
circulaţie a apei nu trebuie să provoace eroziune (să nu fie prea mare), dar
nici colmatarea (să nu fie prea mică). Panta optimă a terenului în lungul
rigolei este de 2-3 ‰, iar lungimea rigolei trebuie să varieze între 200 m şi
400 m.
-udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă
(canal deschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată
în aer cu ajutorul aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub
formă de ploaie. Aducţiunea şi distribuirea apei se realizează prin:
sisteme, agregate şi aspersoare.
Avantajele udării prin aspersiune sunt următoarele: nu necesită
nivelarea de întreţinere a solului; posibilitatea udării unor culturi amplasate
pe terenuri cu permeabilitate mare, în special nisipoase, unde irigarea pe
rigole este insuficientă; posibilitatea dozării mai exacte a apei de irigaţie
fapt deosebit de important în special pe terenurile cu apa freatică la mică
adâncime; efectul favorabil asupra microclimatului (a temperaturii aerului în
special) ceea ce pentru unele culturi are deosebită importanţă (varză,
castraveţi etc.); influenţează favorabil procesul de nitrificare din sol care

49
este mai activ ca la alte metode de udare; înlătură divizarea terenului
printr-o reţea deasă de canale; concomitent cu udatul se pot aplica
fertilizările faziale cu îngrăşăminte minerale uşor solubile etc.
Dezavantajele pe care le prezintă această metodă sunt următoarele:
investiţia specifică la hectar are valori mari; la unele culturi legumicole
favorizează apariţia şi dezvoltarea unor boli criptogamice; efectul defavorabil
al picăturilor (în cazul aspersoarelor de presiune medie şi înaltă) asupra
plantelor, mai ales când plantele sunt tinere şi în faza înfloritului; necesită
instalaţii şi agregate speciale; consum ridicat de materiale energo-intensive;
consum ridicat de energie; pierderi ridicate de apă prin evaporare; dacă în
timpul udărilor intensitatea vântului depăşeşte 2,5 m/s rămân neudate 10-
25% din suprafeţele de cultură; spală substanţele fitosanitare de pe
suprafaţa frunzelor; la unele culturi legumicole are efecte negative asupra
producţiei şi calităţii acesteia etc.
-irigarea prin picurare constă în distribuirea apei la plante sub
formă de picături, într-o perioadă îndelungată de timp. Această metodă de
udare prezintă următoarele avantaje: economie de apă (până la 50%);
creează condiţii favorabile de umiditate şi gaze în sol; permite
administrarea îngrăşămintelor minerale uşor solubile sub formă de soluţii o
dată cu udarea culturilor; regimul de umiditate din sol poate fi uşor reglat în
funcţie de cerinţele plantelor; se reduc pierderile de apă prin infiltraţie şi
evaporare; asigură transportul excesului de săruri de la suprafaţa solului, sub
zona stratului radicular; nu influenţează umiditatea relativă a aerului,
diminuând în acest fel pericolul dezvoltării bolilor criptogamice; influenţează
pozitiv creşterea şi dezvoltarea plantelor, obţinându-se producţii timpurii şi
totale mai mari faţă de alte metode de udare; datorită posibilităţilor de
automatizare a funcţionării instalaţiei, determină economie de forţă de
muncă.
Dezavantajele pe care le prezintă această metodă de udare a
culturilor legumicole limitează încă răspândirea pe scară largă în producţie.
Aceste dezavantaje sunt: investiţii mari la unitatea de suprafaţă; pericolul
permanent de înfundare a dozelor de picurare; consum mare de materiale
energointensive pe unitatea de suprafaţă (conducte din material plastic);
posibilitatea spălării azotului în profunzime în lipsa unui control riguros etc.

Regimul de irigare la culturile legumicole


Regimul de irigare la culturile legumicole trebuie înţeles ca o noţiune
complexă, care cuprinde o serie de elemente specifice, cum sunt: norma de
udare, momentul aplicării udărilor, intervalul între udări, schema udărilor şi
norma de irigaţie.
Momentul udării. Se determină urmărindu-se dinamica umidităţii
solului, prin diferite procedee specifice aparatelor folosite sau prin simpla
palpare a probelor de sol luate de pe profilul adâncimii de udare. Acestea
drept scop să indice când umiditatea solului se apropie de plafonul minim
dinainte stabilit, în funcţie de faza de vegetaţie, spre a declanşa udarea.
Intervalul între udări este condiţionat de evapotranspiraţia zilnică, de
precipitaţiile căzute, de adâncimea de udare şi de plafonul minim admis,
ultimele două elemente condiţionând mărimea normei de udare.
Numărul udărilor este strâns legat de lungimea perioadei de vegetaţie

50
a plantelor cultivate şi de condiţiile naturale din zona respectivă (precipitaţii,
umiditatea şi temperatura aerului, frecvenţa şi intensitatea vântului).
Norma de irigare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează
unei culturi pe întreaga perioadă de vegetaţie (m3/ha).

Îngrăşămintele folosite în legumicultură şi metodele de fertilizare


la culturile legumicole
Intensivizarea legumiculturii presupune folosirea într-un grad înalt a
chimizării, în special în ceea ce priveşte utilizarea îngrăşămintelor.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice cere mai multă competenţă şi determină:
sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei; obţinerea de producţii mai
timpurii; menţinerea sau creşterea fertilităţii solului; sporirea veniturilor
cultivatorilor etc. Aplicarea îngrăşămintelor în doze exagerate sau
nechibzuite determină o scădere a producţiei şi eficienţei economice şi
poate duce la deprecieri calitative ale produselor ca şi accentuarea
fenomenului de poluare a solului, apei freatice şi produselor. Folosirea
raţională a îngrăşămintelor cere cunoaşterea principiilor şi legităţilor nutriţiei
minerale a plantelor legumicole.
Îngrăşămintele folosite în legumicultură se pot grupa în îngrăşăminte
organice şi chimice.
Îngrăşămintele organice sunt reprezentate prin: gunoiul de grajd,
urina de animale, gunoiul de păsări, mustul de grajd, mraniţa, composturile,
turba şi îngrăşămintele verzi.
Îngrăşămintele chimice pot fi simple şi complexe. Îngrăşămintele
simple conţin numai un element nutritiv, în această categorie intră
îngrăşămintele azotate care conţin azotul sub formă nitrică, sub formă
amoniacală sau ambele forme de azot; îngrăşăminte chimice care conţin
numai fosfor sau numai potasiu, îngrăşăminte cu microelemente.
Îngrăşămintele complexe după numărul de elemente nutritive pe care le
conţin pot fi: binare, dacă au două elemente (N.P; N.K; P.K), ternare dacă
conţin trei elemente (N.P.K) şi polinutritive (complexe) când pe lângă cele
trei elemente, mai conţin şi alte elemente nutritive (macro şi microelemente).

Metode de fertilizare
Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:
-de menţinere a fertilităţii;
-de creştere a fertilităţii;
-de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie.
Eficienţa fertilizării chimice este strâns corelată cu metode de aplicare
ce trebuie să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi
însuşirile solului. Cantităţile de îngrăşăminte calculate pentru culturile
legumicole se administrează folosind metodele: fertilizarea de bază;
fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii); fertilizarea fazială.
Fertilizarea de bază constă în aplicarea îngrăşămintelor şi
încorporarea lor în sol înainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte de
arătura adâncă, se administrează îngrăşămintele organice semidescompuse
şi îngrăşămintele chimice greu solubile (2/3 din doza de P şi K), iar
primăvara îngrăşămintele organice bine descompuse (mraniţa) şi
îngrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din doză).

51
Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub
numele de fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei
plantelor în condiţii optime în primele 20-30 zile de la răsărire sau de la
plantare.
În cazul semănatului mecanizat se folosesc pentru fertilizare
îngrăşăminte minerale, pe semănătoare fiind montat echipamentul de
fertilizare. Dacă se seamănă sau se plantează manual se utilizează
îngrăşăminte organice bine descompuse (mraniţa) şi îngrăşăminte
chimice. Dacă această metodă se aplică local (la cuib) îngrăşămintele
se amestecă bine cu pământul pentru a nu crea concentraţii prea
ridicate, care ar dăuna plantelor. La fertilizarea locală, rezultate bune se
obţine prin folosirea îngrăşămintelor granulate şi a celor lichide în
concentraţii de 0,75%, câte 1 l/cuib. Avantajul acestei metode de fertilizare
constă şi în aceea că se reduc cantităţile de îngrăşăminte folosite.
Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor
pentru anumite elemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele
pot fi aplicate radicular sau extraradicular (foliar). Această fertilizare nu
suplineşte ci completează fertilizarea de bază şi cea starter.
Fertilizarea fazială radiculară se poate face cu îngrăşăminte organice
sau minerale sub formă de soluţii sau cu îngrăşăminte chimice granulate.
Soluţiile de îngrăşăminte organice (urina sau mustul de gunoi) sau minerale
se administrează o dată cu apa de irigat (pe rigole sau prin aspersiune) şi
poartă de numirea de fertilizare hidrolizantă.
Îngrăşămintele minerale solide se aplică o dată cu prăşitul, pe
cultivator fiind montat echipamentul de fertilizare, sau, pe suprafeţe mici
acestea se distribuie printre rândurile de plante, la o anumită distanţă de
acestea în raport cu dezvoltarea şi dispunerea rădăcinilor. În acest caz
administrarea se face după o udare urmată de o praşilă prin care se
încorporează îngrăşămintele în sol.
Fertilizarea fazială foliară se bazează pe faptul că frunzele plantelor
legumicole, precum şi alte organe, sunt capabile să aducă în circuitul intern
orice element solubil cu care vin în contact, determinând creşterea
randamentului fotosintetic şi energetic al plantelor.
În funcţie de produsul folosit şi faza de vegetaţie, pentru fertilizarea
extraradiculară (foliară), care se aplică în special culturilor legumicole din
sere şi solarii, se folosesc soluţii de îngrăşăminte în concentraţii reduse, de
la 0,1% până la 1,0-1,5%. Acestea se administrează de 2-4 ori în timpul
perioadei de vegetaţie, la intervale de 10-15 zile, în perioada de consum
maxim a plantelor, folosindu- se 600-800 litri soluţie/ha.
Efectul fertilizărilor foliare este mai ridicat dacă se execută dimineaţa
pe timp răcoros sau spre seară, după ora 16, putându-se aplica o dată cu
tratamentele fitosanitare.
Fertilizarea extraradiculară (foliară) prezintă avantajul că, atunci când
nutriţia minerală a plantelor este insuficientă sau perturbată, acest mod de
fertilizare poate constitui o măsură capabilă de a suplimenta nutriţia plantelor
şi de a spori rezistenţa la boli şi dăunători, de a corecta carenţele de
nutriţie apărute în cursul perioadei de vegetaţie.
Această metodă de fertilizare prezintă şi alte avantaje şi anume: se
folosesc cantităţi reduse de îngrăşăminte; elementele nutritive se absorb

52
imediat; nu rămân reziduuri etc., stimulând plantele pentru un consum
suplimentar de nutrienţi din sol.
Fertilizările faziale se fac când plantele sunt în plină creştere şi
ţinându-se seama de dezvoltarea şi necesităţile acestora pentru hrană.
Legat de aceste necesităţi care sunt diferite în timpul vegetaţiei plantelor,
distingem:
-perioade critice, când lipsa unui element poate avea influenţă
dăunătoare asupra producţiei;
-perioade de consum maxim, când plantele iau din sol cea mai mare
cantitate de săruri minerale;
-perioade de eficienţă maximă, când aportul unui element este cel mai
mare.
Perioadele critice se manifestă în special la începutul vegetaţiei
(când aplicarea locală a îngrăşămintelor are importanţă deosebită), iar cele
ale consumului maxim mai târziu, în timpul vegetaţiei (perioadă în care
necesităţile de hrană ale plantelor sunt foarte bine şi complet asigurate prin
fertilizări faziale).

Erbicidarea culturilor legumicole


Dacă în general, combaterea buruienilor, concurente rapacee pentru
hrană, apă, lumină şi spaţiu ale elementelor de cultură constituie o
preocupare deosebit de importanţă în scopul obţinerii unor producţii
superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ, aceasta are o
semnificaţie deosebită în cazul culturilor legumicole.
Combaterea chimică a buruienilor reprezintă o mare complexitate,
datorită: numărului mare de specii legumicole existente în cultură, dintre
care unele (ceapă, legume pentru rădăcini tuberizate, legume
cucurbitaceae, legumele pentru frunze etc.) sunt deosebit de sensibile la
concurenţa buruienilor în perioada răsăririi (care uneori durează 10-20 zile)
şi imediat dup aceasta, impunând în lupta cu buruienile măsuri speciale;
diversităţii sistemelor de cultură practicate (culturi succesive, culturi
asociate, culturi forţate şi protejate cu mase plastice) care contribuie la
folosirea intensivă a terenului, ceea ce impune utilizarea anuală a unor mari
cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele surse de îmburuienare
determină de asemenea, deosebiri esenţiale în combaterea buruienilor în
comparaţie cu alte culturi; condiţiilor favorabile, create pentru plantele de
cultură, în unele cazuri în condiţii dirijate (sere), de care beneficiază şi
buruienile înregistrând un ritm de creştere deosebit de rapid.
Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative)
împotriva buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o
verigă tehnologică absolut necesară. În acest scop se utilizează un număr
mare de erbicide, sub diferite forme, dintre care o parte sunt eficiente
pentru un număr restrâns de buruieni, în special anuale şi cu o mare
selectivitate pentru plantele legumicole.
Erbicidele cu acţiune sistemică germinală sau de absorbţie prin
coleoptil sau hipocotil se aplică fie la pregătirea patului germinativ (ppi)
dacă sunt volatile, fiind necesară încorporarea lor în sol, fie la semănat
sau după semănat (pre), pentru a surprinde buruienile în curs de germinare.
Erbicidele de contact neselective se aplică cu 1-2 zile înainte se

53
răsărirea plantelor de cultură (pre) dar după ce buruienile au răsărit, iar
cele selective cu absorbţie foliară se aplică postemergent.
La aplicarea erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de
următoarele aspecte principale:
-alegerea celui mai eficient erbicid;
-stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;
-stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;
-factorii care influenţează aplicarea etc.
Doza aplicată este specifică fiecărui produs şi depinde de: conţinutul
preparatului în s.a.; natura acestuia; forma de prezentare (lichidă, pudră
muiabilă, granule); tehnica de aplicare; condiţiile de sol şi meteorologice;
conţinutul în humus al solului; cantitatea de îngrăşăminte organice aplicate;
compoziţia floristică a buruienilor; modul de aplicare (în benzi sau pe toată
suprafaţa) şi numărul de reprize în care se aplică erbicidul; costul unităţii de
produs etc.
Dozele de erbicide se exprimă în kg pentru erbicidele granulate
sau sub formă de pudră muiabilă şi în litri pentru cele lichide.
Momentul erbicidării se stabileşte în funcţie de: natura erbicidului
folosit (volatil sau nevolatil); specia cultivată şi sistemul de cultură practicat;
compoziţia floristică a buruienilor de pe suprafaţa de teren pe care se
erbicidează.
Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de
înfiinţarea culturilor, cu încorporare în sol pentru cele mai multe dintre
erbicide (ppi), dacă sunt volatile; în timpul semănatului, o dată cu
introducerea seminţelor în sol; în perioada de la semănat la răsărirea
plantelor de cultură şi a buruienilor (preemergent); după ce plantele de
cultură au răsărit şi au un stadiu de creştere mai avansat decât buruienile
care nu au depăşit faza de rozetă cu 2-3 frunze la buruienile dicotiledonate
sau 5-6 cm în înălţime la buruienile monocotiledonate (postemergent); după
ce răsadurile s-au prins şi au început să crească (postplantare); în timpul
perioadei de vegetaţie, când este nevoie.
Factorii externi care influenţează efectul şi eficacitatea erbicidelor
sunt: proprietăţile fizice şi chimice ale solului (structura, textura, umiditatea,
fertilitatea, pH-ul, temperatura) şi condiţiile meteorologice (temperatura,
umiditatea, precipitaţiile, vânturile).
Proprietăţile solului pot suferii modificări sub influenţa lucrărilor
solului, îngrăşămintelor şi irigaţiilor. Tipul şi compoziţia solului prezintă
mare importanţă pentru eficienţa erbicidelor, deoarece eficacitatea lor scade
proporţional cu cantitatea de humus din sol şi cu structura sa, care, cu cât
este mai fină, reclamă doze mărite de erbicide. Umiditatea solului la nivel
optim (peste 65%) măreşte eficacitatea erbicidelor însă excesul acesteia
micşorează foarte mult acţiunea lor. La temperatura în sol de + 2ºC până la +
3ºC, scade rezistenţa plantelor de cultură la acţiunea erbicidelor.
Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de
16-20ºC. La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată.
Temperaturile ridicate au efect nefavorabil, deoarece determină o pierdere
rapidă a substanţelor ce se volatilizează uşor. Umiditatea relativ a aerului
influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de contact, aplicate
postemergent, deoarece reduce procesul de volatilizare şi favorizează

54
absorbţia substanţelor active ale erbicidelor de către organele vegetative
ale buruienilor. La o umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa
erbicidelor scade mult datorită pierderilor mari de substanţă prin
volatilizare. Vânturile influenţează erbicidarea printr-o distribuţie neuniformă
a soluţiilor la suprafaţa solului sau a plantelor de buruieni. Depunerea
erbicidelor pe plantele din cultura respectivă sau din culturile învecinate
poate provoca pagube însemnate în cazul când culturile sunt sensibile la
erbicidul folosit. De aceea, nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci
când viteza vântului depăşeşte 15-20 km/h. Regimul de precipitaţii poate
mări sau micşora eficacitatea tratamentelor. Eficienţa erbicidelor de contact
aplicate postemergent se reduce considerabil, dacă după tratament survin
precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore după erbicidare survine o ploaie
moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsa
precipitaţiilor timp de 10-12 zile după erbicidare cu erbicide sistemice
reduce mult efectul. În acest caz, la 5-6 zile după erbicidare, trebuie să
se aplice o udare prin aspersiune cu 150-200 m3 apă/ha.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt sistemele de cultură a legumelor ?


2. Ce reprezintă asolamentul legumicol ?
3. Care sunt metodele de irigare utilizate în legumicultură ?

55
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE


CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII

Cuvinte cheie: morcov, pătrunjel, păstârnac

Rezumat
Morcovul este considerat ca una dintre cele mai valoroase legume
datorită valorii sale alimentare şi a faptului că poate fi consumat în stare
proaspătă tot timpul anului.
Rădăcinile tuberizate şi frunzele de pătrunjel se folosesc la
prepararea şi aromatizarea mâncărurilor şi în industria conservelor.
Rădăcinile tuberizate de păstârnac sunt folosite la aromatizarea
mâncărurilor şi în industria conservelor de carne şi peşte.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

6.1. Morcovul – Daucus carota L. conv. sativus (HOFFM) HAJEK


Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii
Morcovul, se cultivă pentru rădăcinile sale îngroşate care se consumă
în stare proaspătă, preparată, deshidratată, conservată şi sub formă de
sucuri. Morcovul este considerat ca una dintre cele mai valoroase legume
datorită valorii sale alimentare şi a faptului că poate fi consumat în stare
proaspătă tot timpul anului.
Originea speciei
Morcovul provine din bazinul Mării Mediterane şi Asia de Sud-Vest
unde creşte în flora spontană.
Particularităţi botanice şi biologice
Morcovul este o plantă erbacee, bienală. În primul an formează o
rozetă de frunze şi rădăcina tuberizată, iar în al doilea an, tulpina floriferă,
florile şi fructele. Pe solurile uşoare, profunde şi bine lucrate, sistemul
radicular pătrunde până la 2 m adâncime, dar marea masă a rădăcinilor
este răspândită în sol până la 30 cm. Îngroşarea secundară a rădăcinii
principale începe la 20-35 de zile de la răsărire, când plantele au 1-3 frunze,
după îngroşarea şi depozitarea substanţelor durează 90-180 zile.
Rădăcinile secundare sunt subţiri, dispuse pe patru rânduri. Rădăcina de
morcov diferă ca formă (sferică, conic alungită, cilindrică, fusiformă),
mărime şi culoare în funcţie de cultivar. Culoarea rădăcinii este dată de
conţinutul în caroten şi poate fi: roşie, portocalie, mai rar galbenă sau albă.
Cu cât rădăcinile tuberizate sunt mai intens colorate şi prezintă un cilindru
central mai redus, precum şi lenticele superficiale, cu atât valoarea
alimentară a acestora este mai ridicată. Frunzele sunt lung peţiolate, uşor
pubescente. Tulpina floriferă apare în anul al doilea (rareori apare în primul
an), este înaltă de 1-1,5 m, ramificată, fistuloasă, cilindrică, striată şi
56
pubescentă. Inflorescenţele sunt umbele compuse pe tipul 5, alcătuite din
flori de culoare albă, hermafrodite şi care au polenizarea alogamă
entomofilă. Fructul este o dicariopsă formată din două mericarpii elipsoidale
sau ovoidale, care prezintă pe partea dorsală cinci coaste proeminente pe
coama cărora se găsesc ţepi. Aceşti spinişori îngreunează semănatul şi
de aceea se execută deporozitarea seminţelor cu ajutorul unor maşini cu
valţuri de tip REIBER. Seminţele de morcov germinează greu, în 15-25 zile
în condiţii de mediu favorabile şi în 25-30 zile în condiţii de mediu vitrege.
Germinaţia se păstrează 2-3 ani.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Morcovul fiind originar din zonele temperate este mai puţin
pretenţios faţă de temperatură. Seminţele încep să germineze la 3-4°C,
când răsărirea durează 15-20 zile în timp ce la temperatura optimă (20-
24°C) răsărirea are loc după 8-10 zile.
Temperatura optimă de creştere a rădăcinii este de 18-20°C, iar
pentru formarea masei vegetative, de 25-28°C. În primăverile răcoroase şi
secetoase plantele emit uşor tulpini florifere chiar în primul an. Faţă de
lumină cerinţele sunt moderate, prezentând însă cerinţe mai ridicate faţă de
durata de iluminare. Astfel, conţinutul în caroten este mai ridicat la morcovii
crescuţi în condiţii de 14 h/zi, decât la cei iluminaţi o perioadă mai scurtă.
De aceea, pentru a obţine rădăcini tuberizate de calitate se impune
efectuarea la timp a lucrărilor de combatere a buruienilor şi de rărit.
Cerinţele morcovului faţă de apă sunt moderate. El manifestă cerinţe
mari în faza de germinare a seminţelor, formare a sistemului radicular şi
de îngroşare secundară a rădăcinii. În perioada de creştere activă
necesită o umiditate constantă de 65-70% din I.U.A., iar în perioada de
îngroşare a rădăcinii, o umiditate de 75-80% din I.U.A. Variaţia bruscă a
umidităţii din sol în perioada formării rădăcinilor tuberizate conduce la
ramificarea şi crăparea rădăcinilor, depreciindu-le calitativ, iar lipsa apei
duce la lemnificarea ţesuturilor.
Culturile de morcov dau rezultate corespunzătoare pe solurile
uşoare, nisipo-lutoase sau lutoase, aluviale, structurate, fertile, bogate în
humus (4-5%) cu un pH de 5,8-7,0. Consumul specific de elemente nutritive
(kg/tona de produs proaspăt) este de 4 kg N; 1,7 kg P2O5, 6,7 kg K2O, 5,5
kg CaO şi 1 kg MgO. Raportul de echilibru între N:P2O5:K2O este de
1:0,4:1,6. Neasigurarea acestui raport conduce la acumularea în rădăcină
a unor cantităţi reduse de glucide şi caroten, imprimând acestora o
rezistenţă scăzută la boli şi o capacitate redusă de păstrare. Cantităţile
cele mai mari de elemente nutritive sunt consumate de către morcov în
partea a doua a vegetaţiei. În perioada de creştere a aparatului foliar şi de
îngroşare a rădăcinii se constată cerinţe maxime faţă de azot şi fosfor, iar în
faza de îngroşare şi de depunere a substanţelor de rezervă, cerinţe mai
ridicate sunt faţă de fosfor şi potasiu. Dintre microelemente, borul,
magneziul şi cuprul prezintă importanţă pentru cultura morcovului. Morcovul
nu suportă fertilizarea cu gunoi de grajd nedescompus sau îngrăşăminte
verzi, deoarece azotul în exces provoacă ramificarea rădăcinilor şi de aceea
acestea se aplică culturii premergătoare. Numai în cazuri de excepţie, pe
terenurile nisipoase, pot fi aplicate îngrăşăminte organice bine descompuse
şi în doze moderate.
57
Tehnologia culturii morcovului.
În ţara noastră, morcovul se cultivă prin semănat direct în câmp,
primăvara devreme sau în pragul iernii (în cazul culturilor timpurii şi de vară)
şi vara în culturi de succesiune pentru consumul de toamnă şi iarnă.
Cultura timpurie.
Pentru înfiinţarea culturilor timpurii se aleg terenuri plane, permeabile,
irigabile, cu un conţinut scăzut în azot. Bune premergătoare sunt culturile
fertilizate organic în anul de cultură (tomate, ardei, vinete, cartofi, dovlecei,
castraveţi), care lasă terenul curat de buruieni şi eliberează toamna terenul
devreme. Nu se recomandă amplasarea culturii după legume bulboase,
vărzoase, porumb, floarea-soarelui, iar după legume rădăcinoase cultura
va reveni doar după 4-5 ani. În cultura de vară (de succesiune) morcovul
poate urma după culturi de spanac, salată, ceapă verde, mazăre.
Lucrările solului se aplică diferenţiat în funcţie de perioada când are
loc semănatul. Ele se execută începând din toamnă prin mobilizarea solului
la adâncimi de 28-30 cm, efectuându-se două treceri perpendiculare.
Fertilizarea de bază se realizează prin administrarea îngrăşămintelor
minerale cu fosfor şi potasiu. Dozele de îngrăşăminte minerale se stabilesc
în funcţie de producţia planificată, consumul specific, sol, sistem de cultură
şi cultivar. În cazul culturilor de vară, înaintea arăturii, se recomandă
aplicarea unei udări de aprovizionare cu 300 m3/ha. Adâncimea mobilizării
solului nu trebuie să depăşească 15-20 cm. Pregătirea patului germinativ
se realizează cu grapa cu discuri GD-3,2, lucrând la adâncimi de 7-10
cm. Odată cu efectuarea acestei lucrări se aplică şi 2/3 din doza de
îngrăşăminte cu azot în cantitate de 56-75 kg/ha s.a. N. Erbicidele folosite în
combaterea buruienilor sunt cele omologate şi recomandate, cu aplicare
ppi, pre sau postemergent.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct toamna (10-25.XI) sau
primăvara devreme, când în sol se realizează temperaturi de 4-5°C.
Semănatul se poate efectua pe teren modelat sau nemodelat. Schemele de
semănat sunt următoarele:
-pe teren modelat 4 rânduri echidistant la 25 cm sau 28 cm funcţie de
lăţimea brazdei înălţate;
-pe teren nemodelat se seamănă 5 rânduri echidistant la 25 cm cu
bandă de 50 cm sau 4 rânduri echidistant la 30 cm şi bandă de 60 cm.
Semănatul se face manual pe suprafeţe mici şi mecanic cu maşinile
Saxonia, Nordstern (Anglia) şi Hassia (Germania) pe suprafeţe mari,
distribuind seminţele pe rând la 3,5-4 cm. Adâncimea de semănat este de
2-4 cm, când se seamănă toamna în pragul iernii şi 1-1,5 cm, când
semănatul se face primăvara. Înainte de semănat se recomandă tratarea
seminţelor, prin prăfuire cu Tiuram 75 - 4 g/kg sau Tiramet 60 PTS - 4 g/kg,
pentru combaterea ciupercilor de sol şi de pe seminţe. Cantitatea de
sămânţă este de 2,5 - 3 kg/ha în terenurile bine pregătite şi de 3 - 4 kg/ha în
cele mai slab pregătite şi la semănăturile din toamnă. Lucrările de întreţinere
constau în efectuarea tăvălugitului.
Combaterea buruienilor se realizează chimic prin aplicarea
erbicidelor, mecanic prin praşile şi manual prin plivit, pe suprafeţe mici.
Răritul pe rând se efectuează la 3,5-4 cm, când plantele au 5-6 frunze în
rozetă, realizând desimi de 700-800 mii plante/ha. Plantele rezultate în

58
urma răritului se valorifică sub formă de legături. Fertilizarea fazială se
aplică după rărit în două reprize, prima când plantele au 5-6 frunze, iar a
doua după 25-30 zile când începe îngroşarea rădăcinii tuberizate. La prima
fertilizare se aplică 50 kg s.a.N/ha, iar la a doua, 50 kg s.a. N/ha şi 25 kg
s.a. K2O/ha. Irigarea culturii de morcov se face numai în zonele unde
precipitaţiile sunt sub 40 mm în decursul perioadei de vegetaţie. Astfel, în
zonele de câmpie aridă se aplică 5-6 udări cu norme de 150-200 m3/ha în
perioada de răsărire a culturii şi cu norme de 300 m3/ha în perioada de
îngroşare a rădăcinii. În celelalte zone se aplică 2-4 udări cu norme de
250-300 m3/ha, dacă nu sunt precipitaţii suficiente. În perioada de
îngroşare a rădăcinii trebuie evitată alternanţa secetei din sol cu umiditatea
ridicată pentru a preveni crăparea rădăcinilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor constă în aplicarea de
măsuri preventive şi curative. Principalele boli ce se întâlnesc în cultură
sunt: făinarea produsă de Erysiphe umbelliferarum şi putregaiul alb şi umed
(Sclerotinia sclerotiorum, Ervinia carotovara). Dintre dăunători, menţionăm:
musca morcovului - Psila rosae.
Recoltarea se face eşalonat pentru satisfacerea nevoilor de consum
din vară. La recoltat se aleg rădăcinile cele mai dezvoltate, care au minim
1,5-2 cm grosime la colet. Rădăcinile se smulg manual sau se dislocă cu
cazmaua şi se prind în legături de 5-10 bucăţi (5-6 legături/kg). Când
rădăcinile au ajuns la dimensiunile specifice cultivarului (iulie-august),
plantele sunt dislocate, li se scurtează frunzele la 10 cm de la colet şi apoi se
valorifică.
Rădăcinile destinate consumului de toamnă şi pentru păstrare peste
iarnă se recoltează la o singură trecere, cu cazmaua pe suprafeţe mici şi
cu dislocatorul DLR-4 + L-445. Acestea se adună manual în grămezi, se
îndepărtează rozeta de frunze la 1 cm de la colet, se sortează şi apoi fie
că se livrează sau se depozitează. Producţia de rădăcini destinată păstrării
se recoltează după primele brume, fapt ce favorizează intrarea în repaus
natural şi o mai bună păstrare.
Recoltarea rădăcinilor de morcov poate fi făcută şi cu combinele
de recoltare (HERRIAU, ASA-LIFT, MASTER-PLATT) reducând costul la
recoltare cu până la 20%. Producţia realizată este de 15-20 t/ha la culturile
timpurii şi 25-30 t/ha la culturile de toamnă.

6.2. Pătrunjelul pentru rădăcină – Petroselinum crispum (MILL)


conv. radicosum (ALEF) – Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii
Rădăcinile tuberizate şi frunzele se folosesc la prepararea şi
aromatizarea mâncărurilor şi în industria conservelor. Uleiurile esterice
(apiol, apicină, apigenină) imprimă gustul şi mirosul specific, contribuind la o
mai bună digestie a alimentelor. Întreaga plantă (rădăcină, frunze, seminţe)
are şi importanţă farmaceutică şi cosmetică.
Originea speciei
Originar din regiunile muntoase ale Mării Mediterane, unde creşte
spontan şi de unde s-a răspândit în cultură în toată Europa, fiind cunoscut
pe tot globul.

59
Particularităţi botanice şi biologice
Pătrunjelul este o plantă bienală, alogamă; în primul an formează o
rozetă de frunze (28-33 frunze la pătrunjelul de rădăcină şi 80-100 frunze la
pătrunjelul de frunze) şi rădăcina tuberizată, iar în al doilea an formează
flori şi seminţe. Rădăcina tuberizată este conică, de culoare alb-gălbuie şi
cu pulpa dulce şi miros caracteristic. Frunzele sunt tripenat sectate, cu
foliole lucioase şi adânc dinţate, având peţiolul lung. Tulpina floriferă se
formează în anul al doilea, are o înălţime de 50-150 cm şi este ramificată de
la bază. Florile sunt mici, hermafrodite, de culoare alb-verzui, aşezate în
umbele compuse, având polenizarea alogamă-entomofilă. Fructul este o
dicariopsă ovoidală, cu coaste subţiri de culoare verde-cenuşie, cu miros
caracteristic şi proprietăţi diuretice.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Seminţele încep să germineze la 4,4°C, temperatura optimă fiind de
20-25°C. În condiţii optime de temperatură şi umiditate plantele răsar după
21-24 zile de la semănat. În primăverile reci sau secetoase, răsărirea
plantelor are loc după 30-40 zile. Plantele tinere suportă temperaturi de -
8...-10°C, iar plantele mature rezistă şi la -30°C, putând ierna în câmp.
Este pretenţios faţă de lumină şi nu suportă umbrirea, fapt ce
impune efectuarea la timp a lucrărilor de combatere a buruienilor şi a
răritului.
Pătrunjelul are cerinţe mari faţă de apă în faza de încolţire a
seminţelor şi în perioada de îngroşare a rădăcinii. În celelalte perioade de
vegetaţie cerinţele sunt moderate. În condiţii de secetă şi temperaturi
ridicate producţia de rădăcini scade, dar creşte conţinutul în uleiuri eterice.
Excesul de umiditate conduce la o răsărire neuniformă, determină apariţia
unor pete galbene pe rădăcini şi scade capacitatea de păstrare peste iarnă.
Faţă de sol, cerinţele sunt asemănătoare cu ale morcovului, fiind însă mai
pretenţios la structura şi textura solului. În solurile grele, tasate şi în cele
fertilizate cu gunoi de grajd proaspăt, în anul de cultură, rădăcinile ramifică.
Tehnologia culturii
Prezintă elemente tehnologice asemănătoare cu cele ale tehnologiei
morcovului cu unele particularităţi şi anume:
-cultura se realizează numai în ogor propriu, datorită perioadei lungi de
vegetaţie a cultivarelor;
-înfiinţarea culturii se poate realiza toamna (în pragul iernii),
semănând în perioada 15-25.XI, primăvara (1-10.III) pentru consumul de
vară şi 1-10.IV. pentru consum de toamnă şi păstrare;
-erbicidarea se face ppi, pre şi postemergent. Aplicarea erbicidelor se
realizează cu maşinile de stropit JET-400, RAU-400 L, Morava (Yu).
Semănatul se realizează pe teren modelat sau nemodelat. Cantitatea
de sămânţă este de 4-5 kg/ha, iar adâncimea de semănat 1,5-2 cm pe
solurile şi 2,5-3 cm pe cele uşoare. Desimea ce trebuie realizată este de
450-500 mii plante/ha. Prăşitul mecanic se efectuează de 3-4 ori (după
aplicarea udărilor) şi manual de 1-2 ori pe rând. Răritul se face pe rând la 5-
6 cm, când plantele au 3-4 frunze iar fertilizarea suplimentară se execută de
două ori, în mai şi iunie, cu doze de 50 kg s.a./ha N şi 25 kg s.a./ha K2O.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se referă la făinare
produsă de aceeaşi ciupercă care atacă morcovul; pătarea frunzelor al

60
cărui agent patogen este ciuperca Septoria petroselini şi cercosporioza
cauzată de ciuperca Cercospora depressa.
Recoltarea se face semimecanizat cu DLR-4 + U-650 M, rădăcinile
se curăţă de pământ, se sortează şi se livrează sau se depozitează
asemănător morcovului. Producţia ce se obţine este de 15-20 t/ha, iar cea
de frunze este de 8-10 t/ha. Rădăcinile necorespunzătoare (mici, ramificate,
rănite) se pot folosi pentru forţat în răsadniţe, obţinând frunze verzi toată
iarna.

5.3. Păstârnacul – Pastinaca sativa (L.)


Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii
Rădăcinile tuberizate sunt folosite la aromatizarea mâncărurilor şi în
industria conservelor de carne şi peşte.
Originea speciei
Păstârnacul este originar din Asia şi Europa (litoralul Mării
Mediterane), unde creşte spontan în locurile umede.
Particularităţi botanice şi biologice
Păstârnacul este o plantă bienală, alogamă, ce formează în primul
an o rozetă de frunze şi rădăcina tuberizată, iar în anul al doilea tulpina
floriferă, flori şi seminţe. Rădăcina tuberizată este fusiformă sau rotundă,
cu pulpa alb-gălbuie, dulceagă şi cu aromă specifică. Frunzele sunt lung
peţiolate, penat lobate, dinţate şi pubescente. Tulpina floriferă este înaltă
de 100-150 cm, este ramificată şi pubescentă. Inflorescenţa este o umbelă
compusă cu flori de culoare galbenă. Înflorirea începe după 60-70 de zile,
iar maturarea seminţelor după 120-140 de zile de la plantatul butaşilor sau
pornirea în vegetaţie primăvara. Polenizarea este alogamă-entomofilă.
Fructele sunt diachene turtite, aripate, de culoare brun-gălbuie, având o
facultate germinativă redusă (50-60 %), care se păstrează 1-2 ani.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Păstârnacul este una dintre speciile cu cea mai mare rezistenţă faţă
de temperaturile scăzute. Seminţele încep să germineze la 1,7-3°C,
temperatura optimă fiind de 10-21,2°C, valoare la care răsărirea are loc în
12-14 zile. Temperatura optimă în perioada de vegetaţie este de 15-25°C.
Faţă de apă cerinţele sunt moderate datorită sistemului radicular prodund
dezvoltat. Perioadele critice pentru apă sunt răsărirea şi faza de creştere
intensă a rădăcinii, când specia solicită o umiditate mai ridicată în sol şi aer.
Cerinţele faţă de lumină nu sunt mari, fiind însă pretenţios faţă de
intensitatea luminii. De aceea culturile trebuiesc ţinute curate de buruieni şi
rărite la timp. Producţii mari şi de calitate se obţin pe solurile profunde,
uşoare şi fertile. Pe solurile grele, argiloase, lucrate superficial, rădăcinile
ramifică puternic.
Tehnologia culturii este asemănătoare cu cea a morcovului în ogor
propriu şi cu cea a pătrunjelului, dar prezintă şi unele deosebiri. Fertilizarea
de bază se realizează prin aplicarea toamna înaintea arăturii adânci a 50-
100 kg/ha s.a. P2O5 şi 60-100 kg/ha s.a. K2O. Semănatul se face primăvara
în perioada 1-15.III pe teren modelat sau nemodelat. Se seamănă 3 rânduri
echidistant la 40 cm pe o brazdă înălţată cu lăţimea la coronament de 104

61
cm. Adâncimea de semănat este 1,5-2 cm în solurile mijlocii şi grele şi 3-
3,5 cm în solurile uşoare. Cantitatea de sămânţă este de 6-8 kg/ha, în
funcţie de valoarea culturală a seminţei utilizate şi de calitatea pregătirii
patului germinativ. Lucrările de întreţinere cuprind efectuarea unei praşile
manuale, când plantele au 3-4 frunze; rărirea culturii la 6-7 cm pe rând; 1-2
praşile mecanice în funcţie de gradul de îmburuienare. Fertilizarea fazială se
aplică în două etape, prima imediat după rărit, administrând 50 kg/ha s.a.N,
iar cea de a doua la 30 zile de la prima, când se aministrează 50 kg/ha s.a.
N şi 25 kg/ha s.a. K2O. Cerinţele faţă de apă sunt moderate. Cele mai bune
rezultate se obţin când se menţine în sol o umiditate de 70-75% din
I.U.A. La o umiditate în exces există pericolul îmbolnăvirii rădăcinilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Pagube importante
sunt produse de: făinare provocată de ciuperca Erysiphe umbelliferarum f.
pastinacae; pătarea frunzelor cauzată de ciuperca Cylindrosporium heraclei;
mana este produsă de Plasmopara pastinacae; putregaiul alb al rădăcinii -
Sclerotinia libertiana. Dintre dăunători, mai frecvent întâlnit în culturile din
sud şi sud-vestul ţării, este croitorul păstârnacului - Phytoecia icterica.
Dăunătorul produce atacuri în stadiul de larvă, sub formă de galerii
longitudinale în rădăcini. Acestea putrezesc şi nu se pot păstra.
Recoltarea se face la maturitatea tehnică (toamna), cât şi la
maturitatea de consum (vara) pentru consum imediat. Rădăcinile se dislocă
mecanic cu DLR-4, se adună, se decoletează, iar producţia se sortează şi
se livrează sau depozitează. Producţia ce se obţine este de 30-35 t/ha.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt sistemele de cultură utilizate la morcov ?


2. Care este schema de înfiinţare a culturii de pătrunjel ?
3. Care sunt cerinţele faţă de factorii de mediu ale păstârnacului ?

62
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE


CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII

Cuvinte cheie: ţelina pentru rădăcină, sfecla roşie

Rezumat
De la ţelină se utilizează în alimentaţie rădăcina tuberizată, peţiolii şi
frunzele la aromatizarea unor mâncăruri, a murăturilor şi sub formă de
salate. Rădăcinile sunt folosite şi în industria farmaceutică, având efecte
terapeutice, ca tonic al sistemului nervos, depurgativ, diuretic, antiseptic,
drenor pulmonar şi hepatic, stimulent al suprarenalelor.
Sfecla roşie se cultivă pentru rădăcina tuberizată care se utilizează
sub formă de salate, sucuri, precum şi în industria conservelor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

7.1. Ţelina pentru rădăcină – Apium graveolens L.


conv. rapaceum (MILL) ALEF. – Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii.
De la ţelină se utilizează în alimentaţie rădăcina tuberizată, peţiolii şi
frunzele la aromatizarea unor mâncăruri, a murăturilor şi sub formă de
salate. Rădăcinile sunt folosite şi în industria farmaceutică, având efecte
terapeutice, ca tonic al sistemului nervos, depurgativ, diuretic, antiseptic,
drenor pulmonar şi hepatic, stimulent al suprarenalelor.
Originea speciei este bazinul Mării Mediterane, Vestul Europei şi
Asia Mică, unde creşte spontan. Cultura ţelinei se pierde în antichitate,
când era folosită ca plantă decorativă şi medicinală, pentru ca începând cu
secolul XVI să fie folosită ca legumă.
Particularităţi botanice şi biologice.
Ţelina este o plantă bienală, alogamă, cu rădăcina tuberizată
globuloasă de culoare cafenie. Pulpa şi cilindrul central sunt de culoare alb-
gălbuie. La partea inferioară a rădăcinii cresc numeroase rădăcini
secundare care reprezintă 10-13% din greutatea totală a rădăcinii.
Rădăcinile secundare nu se consumă şi constituie un obiectiv în ameliorarea
speciei pentru a reduce la maxim numărul acestora în favoarea rădăcinii
tuberizate. Frunzele sunt lung peţiolate, penat-sectate, lucioase, de culoare
verde- închis şi cu gust şi miros caracteristic. Tulpina floriferă este înaltă de
80-120 cm, muchiată, fistuloasă şi ramificată. Inflorescenţele sunt umbele
compuse cu flori mici de culoare albă, hermafrodite şi cu polenizare
alogamă-entomofilă. Fructele sunt dicariopse foarte mici (2000-3000
seminţe/g), de culoare brună, cu miros specific.
Relaţiile cu factorii de mediu.
Ţelina este rezistentă la temperaturi scăzute, rezistând la
temperaturi de -3...-4°C în faza de răsad şi de -7...-9°C în perioada de
63
vegetaţie. În schimb rădăcinile tuberizate sunt sensibile la temperaturi
scăzute, fiind afectate de valori de 0°C. De aceea, recoltarea ţelinei se
face înainte de venirea primelor îngheţuri. Temperatura minimă de
germinaţie este de 4,4°C, temperatura optimă fiind de 15,6-21,1°C. La valori
ale temperaturii de sub 14°C în perioada de producere a răsadurilor are loc
vernalizarea plantelor şi emiterea de tulpini florifere în primul an. Faţă de
lumină cerinţele sunt moderate, putându-se cultiva în asociere cu alte specii
legumicole. Are cerinţe mari faţă de umiditatea din sol şi din aer. Perioadele
critice faţă de apă le manifestă la răsărire, la dezvoltarea rozetei de frunze şi
la îngroşarea rădăcinii tuberizate. Ca urmare a pretenţiilor faţă de
temperatură şi umiditate, cele mai bune rezultate se obţin în anii ploioşi şi
răcoroşi. Ţelina pretinde soluri fertile, profunde, cu textură mijlocie şi un pH
cuprins între 7-7,5. Având un consum specific ridicat de elemente nutritive
(5-6 kg s.a. N, 2-3 kg s.a. P2O5, 8,5 kg s.a. K2O la o tonă de produs), ţelina
este singura legumă rădăcinoasă care necesită îngrăşare cu gunoi de grajd
în anul de cultură (40-50 t/ha). Realizarea prin fertilizare a unui raport de
1:1,5 între azot şi potasiu asigură recolte mari şi de calitate la cultura de
ţelină. Excesul de azot conduce la o creştere luxuriantă a frunzelor în
detrimentul creşterii rădăcinii tuberizate.
Tehnologia culturii.
Pentru cultura în ogor propriu, foarte bune premergătoare sunt
legumele solanaceae (tomate, ardei, vinete), leguminoasele anuale
(mazărea, fasolea păstăi) şi cartofii. Bune premergătoare sunt cerealele şi
legumele vărzoase (varza, conopida). În cazul culturii succesive, ţelina
poate urma după salată, spanac, ridichi de lună. Fertilizarea de bază se
face toamna cu gunoi de grajd semidescompus (40-50 t/ha), la care se
adaugă îngrăşămintele cu fosfor (100 kg s.a./ha) şi cu potasiu (75 kg
s.a./ha). Acestea se încorporează, efectuând arătura adâncă la 28-32 cm.
Primăvara terenul se mărunţeşte cu combinatorul (CPGS-3) şi se
modelează în straturi cu lăţimea de 104 cm utilizând maşina MMS-4,5. Pe
suprafeţele mai mari combaterea buruienilor se face aplicând tratamente pre
şi postemergent. La noi în ţară cultura de ţelină se înfiinţează numai prin
plantare de răsaduri. Producerea răsadului se realizează în răsadniţe calde
încălzite cu biocombustibil, solarii încălzite sau sere înmulţitor. Semănatul
se face în perioada 20.II.-15.III. pentru culturi de vară şi 20.III.-15.IV. pentru
culturi de toamnă. Răsadurile necesare înfiinţării culturilor de toamnă pot fi
produse şi pe straturi reci. Cantitatea de sămânţă utilizată este de 0,6-1
g/m2, folosind 60-130 g pentru realizarea răsadului necesar plantării unui
hectar de cultură comercială. Înainte de semănat, seminţele se dezinfectează
în apă caldă, la 48°C, timp de 30 de minute, după care se prăfuiesc cu
Tiuram (3 g/1 kg sămânţă). Semănatul se face rar, fiind necesară o
suprafaţă de 80-100 m2 pentru producerea răsadului necesar plantării unui
hectar de cultură. Pentru obţinerea unor producţii mai timpurii la culturile de
vară, răsadurile pot fi repicate în strat nutritiv la 5 x 5 cm sau în cuburi
nutritive de 5 x 5 cm. Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt generale,
acordându-se atenţie dirijării temperaturii şi umidităţii prin udări şi aerisiri.
Înainte de plantare răsadurile se fasonează, scurtând rădăcinile la
2-3 cm şi frunzele deasupra mugurelui terminal, după care se mocirlesc.
Înfiinţarea culturii se realizează prin plantare în perioada 25.IV.-

64
10.V., pentru culturile timpurii de vară şi în perioada 20.V.-1.VI. pentru
culturile de toamnă. Plantarea se execută manual cu plantatorul sau
mecanizat cu MPR-6 pe teren modelat sau nemodelat. Ţelina se plantează
după schema 3 rânduri echidistant la 37 cm sau 40 cm între rânduri,
funcţie de lăţimea brazdei înălţate. Distanţa între plante pe rând este de
28-30 cm, iar adâncimea de plantare nu trebuie să depăşească adâncimea
la care a fost răsadul în răsadniţă. Desimile ce se realizează sunt de 65-70
mii pl/ha. Lucrările de întreţinere: completarea golurilor se face la 3-5 zile
după plantare cu răsad de aceeaşi vârstă şi acelaşi soi, prăşitul manual pe
rând şi mecanizat de două ori între rânduri, erbicidarea postemergentă,
fertilizarea suplimentară în două reprize şi anume, prima cu 35 kg s.a./ha N
la trei săptămâni după plantare, iar a doua cu 35 kg s.a./ha N şi 50 kg
s.a./ha K2O după patru săptămâni de la prima fertilizare. O atenţie
deosebită se acordă irigării care la începutul vegetaţiei se face cu norme
mici (200-250 m3/ha) şi la intervale mai mari (10-12 zile). Pe măsură ce
plantele înaintează în vegetaţie, udările se intensifică (7-8 zile) şi cu normele
de udare sunt mai mari (300-350 m3/ha).
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Pagube importante
sunt produse de ciuperca Septoria apii (septorioza ţelinei). Dintre dăunătorii
ţelinei Phylophylla heraclei (musca ţelinei) produce pagube mai mari în unele
culturi din Banat. Dăunătorul atacă în stadiul de larvă, producând galerii în
limbul frunzelor. Atacuri mai intense se înregistrează în luna august.
Recoltarea se face eşalonat vara pentru consum curent şi printr-o
singură trecere toamna (după primele brume) prin dislocarea manuală cu
cazmaua sau mecanizat cu DLR-4. Rădăcinile tuberizate se curăţă de
pământ, se fasonează, îndepărtând frunzele şi se valorifică sau
depozitează asemănător producţiei de morcov. Producţia de rădăcini este de
20-25 t/ha.

7.2. Sfecla roşie – Beta vulgaris L. var. conditiva (ALEF)


Familia Chenopodiaceae

Importanţa culturii.
Sfecla roşie se cultivă pentru rădăcina tuberizată care se utilizează
sub formă de salate, sucuri, precum şi în industria conservelor. Din punct
de vedere terapeutic, consumul de sfeclă are influenţă favorabilă asupra
digestiei, în afecţiuni ale ficatului, în anemii, în combaterea nevrozelor şi
ajută la formarea ţesutului osos.
Originea. Specia este originară din bazinele Mării Mediterane, Mării
Negre şi Mării Caspice.
Particularităţi botanice şi biologice.
Sfecla este o plantă bienală, alogamă, cu rădăcina tuberizată de
formă sferică sau sferic alungită, formată din hipocotil şi o parte din
epicotil. Frunzele din rozetă sunt lung peţiolate, de culoare verde închis şi
cu nervuri roşii-violecee. În anul al doilea se dezvoltă tulpina floriferă, înaltă
de 60-100 cm, ramificată şi striată. Florile sunt mici, hermafrodite, grupate în
glomerule câte 4-8. Polenizarea este alogamă anemofilă. Fructul este
compus, format din 2-6 achene numit impropriu sămânţă. Culoarea
fructelor este cafenie-roşietică.

65
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Sfecla roşie are cerinţe mai mari faţă de căldură decât celelalte
rădăcinoase, fapt ce explică aria mai redusă a acestei culturi. Seminţele
încep să germineze la 4,4°C, temperatura optima fiind 25-30°C. În decursul
perioadei de vegetaţie solicită temperaturi de 18-23°C. Temperaturi scăzute
(sub 5°C) în primele faze de vegetaţie determină apariţia tulpinilor florifere în
primul an. Rădăcinile tuberizate sunt afectate de temperaturi de sub 0°C,
motiv pentru care recoltarea se face înainte de venirea îngheţurilor. Faţă de
lumină, cerinţele sunt moderate; în condiţii de umbrire însă, coloraţia
rădăcinilor este mult diminuată. Faţă de umiditatea din sol are cerinţe
moderate (60-70% din capacitatea de câmp), cu pretenţii mai mari în
perioada de germinare şi de îngroşarea rădăcinii (iunie-iulie). Sfecla roşie
solicită soluri cu textură mijlocie, bogate în humus şi cu reacţie neutră, slab
alcalină.
Tehnologia culturii.
Pentru cultura în ogor propriu bune premergătoare sunt: legumele
solano-fructoase (tomate, ardei, vinete), legumele păstăioase (fasolea,
mazărea) şi legumele cucurbitaceae (castraveţi, pepeni verzi şi galbeni,
dovlecei). În culturi succesive, se cultivă după mazăre verde, ceapă verde,
salată. Lucrările de pregătire a solului sunt aceleaşi ca şi la morcov. La
fertilizarea de bază se aplică, pe lângă îngrăşămintele minerale (100 kg
s.a./ha N; 80 kg s.a./ha K2O) şi îngrăşămintele organice bine descompuse
în cantitate de 30-40 t/ha. Erbicidarea culturii se realizează aplicând
produse ppi, pre sau postemergente. Înfiinţarea culturii se face prin
semănat direct pe terenuri modelate sau nemodelate. Semănatul se face
primăvara în urgenţa a II-a (25.III-15.IV) pentru producţie de vară şi
toamnă în perioada 10.VI-15.VII pentru producţie târzie destinată păstrării
peste iarnă. Schema de înfiinţare a culturii de sfeclă de masă este pe teren
modelat, 3 rânduri echidistant la 40 cm iar pe teren nemodelat 3 rânduri la 30
cm cu bandă de 60 cm. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm în soluri
mai grele şi 4-5 cm în soluri mijlocii. Cantitatea de sămânţă utilizată este de
10-15 kg/ha. Răritul culturii se face când plantele au 2-3 frunze adevărate,
realizând distanţe pe rând de 10-12 cm. Irigarea culturii se face în
perioada de creştere intensă a rădăcinii, aplicând 1-2. Fertilizarea fazială se
aplică în două etape: prima, imediat după răsărit cu 50 kg s.a./ha N, iar a
doua la 30 zile de la prima cu 35 kg s.a./ha N şi 50 kg s.a./ha K2O.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă un element
tehnologic esenţial în obţinerea de producţii de rădăcini sănătoase. Dintre
boli, pagube importante produc virozele, mana şi cercosporioza. Dintre
dăunători mai frecvenţi sunt: păduchele negru, puricele sfeclei şi molia
sfeclei.
Recoltarea se face eşalonat începând cu luna iulie şi printr-o singură
trecere toamna. Producţia de rădăcini este de 15-20 t/ha la culturile
succesive şi de 20-30 t/ha la culturile în ogor propriu.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce material biologic se utilizează la înfiinţarea culturii de ţelină ?
2. Care este schema de semănat utilizată la înfiinţarea culturii de
sfeclă roşie ?

66
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE


CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII

Cuvinte cheie: ridichile, cartoful timpuriu

Rezumat
Ridichile se cultivă pentru rădăcinile tuberizate, care se consumă în
stare crudă sub formă de salate tot timpul anului. Ridichile au şi proprietăţi
terapeutice, având rol diuretic, bactericid şi insectifung.
Cartoful timpuriu asigură consumul populaţiei în lunile mai-iunie. El
se foloseşte într-o gamă largă de preparate, precum şi în industria spirtului,
amidonului, glucizei. Din cartof se produc fulgi de cartof, chipsul şi făina
folosită la producerea pâinii de cartof.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

8.1. Ridichile – Raphanus sativus conv. sativus


var. radicula (PERS) – ridichea de lună
Raphanus sativus conv. niger (MILL) D.C. – ridichile de
vară şi iarnă Familia Cruciferae

Importanţa culturii.
Ridichile se cultivă pentru rădăcinile tuberizate, care se consumă în
stare crudă sub formă de salate tot timpul anului. Ridichile au şi proprietăţi
terapeutice, având rol diuretic, bactericid şi insectifung.
Originea ridichilor este Asia şi bazinul Mării Mediterane, de unde s-au
răspândit în cultură pe toate continentele.
Particularităţi botanice şi biologice.
Ridichile de lună sunt plante anuale, iar cele de vară şi de iarnă sunt
bienale. Partea comestibilă rezultă prin îngroşarea hipocotilului (ridichea de
lună) şi a hipocotilului şi a rădăcinii propriu-zise (ridichile de vară şi de
iarnă). Pe măsură ce plantele îmbătrânesc spaţiile intercelulare se măresc
şi rădăcinile devin spongioase. Acest fenomen este mai frecvent la ridichile
de lună. Frunzele sunt lung peţiolate, lirat-sectate şi pubescente. Tulpina
floriferă este cilindrică, ramificată, înaltă de 60-120 cm. Florile, de culoare
albă sau violetă, sunt hermafrodite, grupate în raceme laxe şi au
polenizarea alogamă-entomofilă. Fructul este o silicvă indehiscentă, lungă
de 2-4 cm, care conţine 2-4 seminţe globuloase de culoare brun-roşietică.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Ridichile sunt plante rezistente la frig. Seminţele germinează la
temperatura minimă de 4,4°C, iar optima fiind de 7,2°C. Temperatura
optimă de creştere este de 10-12°C pentru ridichile de lună şi de 15-18°C
pentru ridichile de vară. Plantele tinere suportă temperaturi de -2...-3°C,
iar plantele mature de -4...-6°C. Temperaturile ridicate asociate cu seceta
favorizează dospirea rădăcinilor, iar cele scăzute determină apariţia
67
prematură a tulpinilor florifere. Ridichile sunt plante de zi lungă şi în aceste
condiţii emit tulpini florifere în detrimentul creşterii rădăcinilor tuberizate.
Cerinţele faţă de apă şi hrană minerală sunt ridicate. Astfel, lipsa apei din
sol asociată cu temperaturi ridicate produce lignificarea rădăcinilor, dospirea
imprimând acestora un gust iute. Oscilaţiile de umiditate favorizează
crăparea rădăcinilor, depreciindu-le calitativ. Ridichile solicită soluri mijlocii
spre uşoare, fertile, cu reacţie neutră (pH = 6,8-7,4). Obişnuit, ridichile se
cultivă în succesiune, fapt pentru care culturile premergătoare se
fertilizează cu îngrăşăminte organice.
Tehnologia culturii ridichilor.
Ridichile de lună se cultivă: în culturi succesive anterioare sau
următoare de câmp; în culturi protejate (solarii şi răsadniţe) şi în culturi
forţate (sere). Ridichile de vară şi de iarnă se cultivă în culturi în câmp.
Tehnologia culturii ridichilor de lună.
Cultura în câmp se efectuează în succesiune primăvara, înaintea
culturii de tomate, ardei, vinete, ţelină sau toamna după cartofi timpurii,
ceapă uscată, usturoi, fasole verde. Pentru culturile ce se seamănă
primăvara devreme, terenul se pregăteşte din toamnă. Fertilizarea de bază
se face cu 60-80 kg s.a./ha P2O5 şi 40-60 kg s.a./ha K2O. Încorporarea
îngrăşămintelor minerale se realizează prin efectuarea arăturii adânci la 28-
32 cm. Primăvara, odată cu pregătirea patului germinativ se aplică 100 kg
s.a./ha N, 20-30 kg s.a./ha P2O5 şi 20 kg s.a./ha K2O. Pentru culturile de
toamnă terenul se pregăteşte asemănător culturii de vară a morcovului.
Cultura în câmp a ridichilor se înfiinţează prin semănat direct
semănătoarea Saxonia, pe teren modelat sau nemodelat. Schema de
înfiinţare a culturi este în benzi de 6 rânduri echidistant la 15 cm între
rânduri. Semănatul primăvara se face eşalonat, la intervale de 10 zile, în
perioada 1.III.-1.IV. în funcţie de zonă, când temperatura din sol este de 4-
5°C. Cantitatea de sămânţă este de 10-12 kg/ha, iar adâncimea de
semănat 1,5-2,5 cm. Pentru cultura de toamnă, semănatul se face în
perioada 15-30.VIII. În ţările din Europa de Vest se utilizează pentru
semănatul de precizie sămânţa drajată de tip SPLITKOTE cu diametrul
drajeurilor de 3,5-4 mm.
Lucrările de întreţinere constau în: efectuarea răritului pe rând la 2-3
cm, realizând desimi de 1400-1600 mii pl/ha; praşile pe intervalul dintre
benzi; 1-2 udări cu norme de 200-250 m3/ha aplicate prin aspersie.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile întâlnite
frecvent în cultura de ridichi sunt: rugina albă, mana şi făinarea. Dintre
insectele dăunătoare, produce pagube însemnate puricele negru
(Phyllotreta atra). Recoltarea se face la 4-6 săptămâni de la răsărire,
manual prin smulgerea plantelor. Acestea se leagă în legături de 5-8 bucăţi
şi se valorifică. Producţia ce se obţine este de 8-10 t/ha.
Tehnologia culturii protejate şi forţate a ridichilor de lună.
Cultura protejată se practică mai mult în răsadniţe încălzite biologic
şi în adăposturi joase acoperite cu folie de polietilenă. Lucrarea de
semănat se face în rănduri distanţate la 6-8 cm; adâncimea de semănat
este de 1 cm. Cantitatea de sămânţă utilizată este de 5-6 g/m2. După
semănat terenul se tasează uşor şi se udă cu apă călduţă la 20-25°C.
Lucrările de întreţinere constau în: dirijarea temperaturii şi a umidităţii prin
68
udări şi aerisiri; plivitul de buruieni; răritul pe rând la 2-3 cm şi o fertilizare
suplimentară cu o soluţie formată din 10-15 g azotat de amoniu şi 20-25 g
sulfat de potasiu la 10 l apă/m2. Recoltarea se face eşalonat, realizând
producţii de 3-5 kg/m2. Cultura în solarii şi tunele joase se face efectuând
semănatul în perioada în 15.II.-25.III. sau în septembrie-octombrie în culturi
pure (mai rar) şi asociate, care s-au dovedit mai rentabile. Cultura forţată
în sere se practică mai mult în sistem de asociere cu alte plante legumicole.
Tehnologia culturii ridichilor de vară.
Pregătirea terenului se face asemănător culturii de vară a
morcovului. Semănatul se face cu Saxonia, eşalonat la intervale de 10 zile,
în perioada 15.IV.-1.V., folosind 8-10 kg sămânţă la hectar.
Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm. Cultura de vară a ridichilor
se realizează în sistem modelat sau nemodelat. Irigarea se face la nevoie,
aplicând 2-4 udări prin aspersie cu norme moderate de 200 m3/ha.
Recoltarea se face la 8-10 săptămâni de la răsărirea culturii şi producţia se
valorifică sub formă de legături (3-5 buc./legătură). Producţia de rădăcini
tuberizate este de 10-15 t/ha.
Tehnologia culturii ridichilor de iarnă.
Semănatul se face în perioada 20.V.-5.VI. pe un teren pregătit
asemănător culturii de morcov.
La hectar se folosesc 8-10 kg sămânţă, iar adâncimea de semănat
este de 2 cm. Cultura ridichilor de iarnă se realizează pe teren modelat sau
nemodelat. Semănatul se realizează pe 3 rânduri echidistant la 40 cm. Prin
lucrarea de rărit se realizează o distanţă între plante pe rând de 8-10 cm.
Celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la ridichile de
vară. Recoltarea se face semimecanizat cu DLR-4, în ultima decadă a lunii
octombrie, realizând producţii de 20-25 t/ha.

8.2. Cartoful – Solanum tuberosum L. Familia Solanaceae

Importanţa culturii.
Cartoful timpuriu asigură consumul populaţiei în lunile mai-iunie. El
se foloseşte într-o gamă largă de preparate, precum şi în industria spirtului,
amidonului, glucizei. Din cartof se produc fulgi de cartof, chipsul şi făina
folosită la producerea pâinii de cartof.
Originea şi aria de cultură.
Originar din Peru, Ecuador şi Columbia, a fost adus în Europa de
către spanioli prin 1530 şi răspândit în cultură în Spania, Franţa şi Anglia, de
unde s-a răspândit apoi în toată Europa.
La noi în ţară, cartoful timpuriu şi de vară se cultivă mai ales în
câmpia de sud şi de vest, pe terenuri uşoare şi irigabile.
Particularităţi botanice şi biologice.
Este o plantă anuală, care dezvoltă în sol tulpini subterane, pe care
se găsesc rădăcini subţiri lungi de 2,0-40 cm şi ramificaţii mai groase
(stoloni), care prin tuberizare la vârf formează tuberculii. Forma, mărimea şi
culoarea tuberculilor depinde de soi. Pe suprafaţa tuberculilor se găsesc
ochi compuşi din 3 muguri, mai viguroşi spre vârf. Tulpinile aeriene sunt
erecte, înalte de 30-150 cm şi cresc sub formă de tufă. Frunzele sunt
penat-compuse, cu foliole netede sau gofrate, pubescente. Inflorescenţa

69
este o cimă compusă, cu flori albe sau violacee şi cu polenizare autogamă.
Unele soiuri nu înfloresc. Fructul este o bacă de culoare violet-verzui.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Căldura este factorul cel mai important de care depinde producţia de
cartof. Rădăcinile încep să crească la temperaturi de 6-7°C şi creşterea
acestora durează până la începutul înfloritului. Creşterea colţilor începe la
9-10°C şi se opreşte la 25-27°C. Temperatura optimă de creştere este de
17-25°C. Temperaturi mai mari de 25°C provoacă distrugerea colţilor, iar
valori de -1...-2°C distrug partea vegetativă aeriană. Cerinţele faţă de
lumină sunt mari. Insuficienţa luminii afectează creşterea tulpinilor, frunzelor
şi formării tuberculilor, conducând la scăderea producţiei. Pentru formarea
tuberculilor, la soiurile timpurii sunt necesare perioade de iluminare de
peste 12 ore/zi şi temperaturi de 15-18°C. Procesul de tuberizare se
desfăşoară în condiţii de iluminare intensă şi corespunde fenologic cu faza
de îmbobocire-înflorit. Faţă de umiditate, cerinţele sunt moderate, fiind mai
mari în perioada de formare şi de creştere a tuberculilor. Seceta, asociată
cu temperaturi ridicate şi lipsa aerului din bilon, în perioada de creştere a
stolonilor şi formarea tuberculilor, cauzează avortarea tuberculilor, uscarea
stolonilor şi apare fenomenul de pieire a plantelor. Consumul de elemente
nutritive este de: 10 kg s.a. N; 3 kg s.a. P2O5; 14 kg s.a. K2O; 5 kg s.a. CaO;
4 kg s.a. MgO la o tonă de produs. Azotul influenţează dezvoltarea masei
foliare, potasiul intensifică fotosinteza iar fosforul influenţează înrădăcinarea
şi tuberizarea. Pentru realizarea culturilor timpurii sunt indicate soluri nisipo-
lutoase, profunde, bogate în elemente minerale, însorite, cu posibilităţi de
irigare şi reacţie uşor acidă (pH – 5-5,5).
Tehnologia culturii.
În asolament, cartoful timpuriu poate urma după leguminoase anuale
şi perene, legume vărzoase şi cucurbitacee, cereale de toamnă şi de
primăvară. Contraindicate sunt legumele solanacee.
Lucrările solului încep din toamnă, când se aplică 30-60 t/ha gunoi de
grajd; 40-60 kg s.a./ha P2O5 şi 50-70 kg s.a./ha K2O. Acestea se
încorporează printr-o arătură adâncă la 28-32 cm, efectuată în luna
septembrie-octombrie. Primăvara, solul se mobilizează cu grapa cu discuri
GD-3,2 + U-650 M, când se aplică îngrăşămintele cu azot 80-100 kg s.a./ha.
Pregătirea materialului pentru plantare. Pentru plantare, tuberculii
sunt supuşi unor operaţiuni de sortare, calibrare, dezinfecţie şi încolţire.
Calibrarea se face pe două fracţiuni: tuberculi cu diametrul de 35-45 mm şi
tuberculi cu diametrul de 45-55 mm. Materialul sortat şi calibrat se introduce
într-o soluţie de formalină 0,5%, timp de 5 minute, pentru dezinfecţie. Apoi,
sacii se ţin în grămezi accoperite cu folie 3-4 ore, pentru sudaţie. Cu 1 l
soluţie se pot trata 5-8 kg tuberculi. Punerea la încolţit a materialului începe
cu 30-35 zile înainte de plantare, folosind în acest scop serele, solariile cu
protecţie dublă, grajdurile, magaziile. Pentru 1 ha de cultură este necesară
o suprafaţă de 15 m2 spaţiu de încolţire. Scoaterea din repaus a mugurilor
se realizează fără lumină, iar temperatura trebuie menţinută la 16-18°C timp
de 14 zile, până colţii au o lungime de 1-3 mm. În etapa a doua, tuberculii
sunt ţinuţi la lumină şi la temperaturi de 12-13°C, timp de 14-21 zile, până
ce colţii ajung la 10-12 mm, o grosime de 8-10 mm şi o culoare verde-
violacee. Pentru a realiza producţii foarte timpurii, tuberculii încolţiţi se pun
70
la înrădăcinat timp de 6-10 zile. Înrădăcinarea se face în coşuri şi lăzi de
lemn. Amestecul este format din mraniţă, turbă, rumeguş de lemn sau nisip,
unde tuberculii se aşează în straturi. Pentru umectare se foloseşte o soluţie
formată din 60 g superfosfat şi 30 g sare potasică la 10 l apă.
Înfiinţarea culturii. Plantarea se face în perioada 1-10.III., pentru
zonele sudice şi vestice şi 1-19.IV. pentru zonele nordice, când în sol se
realizează valori de 6-8°C.
Plantarea se face manual în rigole deschise mecanic la 70 cm
distanţă. Distanţa între tuberculi pe rând este de 20-25 cm. Desimea ce se
realizează este de 55-70 mii pl/ha. Cantitatea de material utilizat la plantare
este de 3000-3500 kg/ha pentru fracţia 30-45 mm şi 4000-4500 kg/ha pentru
fracţia 45-55 mm. Lucrările de întreţinere constau în aplicarea erbicidelor
pre şi postemergente, 1-2 praşile manuale şi 1-2 praşile mecanice,
aplicarea a 3-4 udări în primăverile secetoase cu norme moderate de 200-
250 m2/ha şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Erbicide omologate pentru
cultura cartofului timpuriu sunt cele aplicate ppi, pre sau postemergent.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. În cultura cartofului se
întâlnesc boli produse de virusuri, bacterii şi ciuperci. Dintre dăunători
importanţă deosebită o prezintă gândacul din Colorado (Leptinotarsa
decemlineata). Frunzele sunt roase parţial sau total în afara nervurilor
principale. La densităţi mari sunt roase şi vârfurile lujerilor.
Recoltarea cartofului timpuriu începe la jumătatea lunii mai şi se
continuă până la sfârşitul lunii iunie. Lucrarea se face manual sau cu plugul
cu tracţiune animală. Producţia ce se obţine este de 8-15 t/ha.
Tehnologia culturii cartofului pentru consum de vară.
Amplasarea culturii, locul în asolament şi fertilizarea de bază este
identică cu cea prezentată la cartoful timpuriu. Primăvara se administrează
îngrăşămintele cu azot 80-100 hg s.a./ha şi se pregăteşte patul germinativ
cu grapa cu discuri. Pentru plantare se folosesc tuberculi neîncolţiţi din
soiurile semitimpurii, prezentate. Tuberculii trebuiesc sortaţi pe cele doua
fracţii (35-45 mm şi 45-55 mm).
Plantarea are loc în perioada 10-25.III, pe teren nemodelat la distanţe
de 61-70 cm între rânduri şi 22 cm pe rând, folosind utilajele Mondial, Auto-
Kuca, Kverneland. Desimile ce se realizează sunt de 65-75 mii plante/ha.
Adâncimea de plantare este de 3-5 cm pentru fracţia mică şi de 5-8 cm
pentru fracţia mai mare. Concomitent cu plantarea se face şi bilonarea,
realizând o înălţime a bilonului de 10-12 cm deasupra tuberculilor. Lucrările
de întreţinere sunt identice cu cele prezentate la cartoful timpuriu.
Recoltarea se face manual pe suprafeţe mici şi mecanizat pe
suprafeţe mari, începând cu 20 iunie – 31 august. Producţia se valorifică
imediat sau se păstrează cel mult două săptămâni în depozite speciale
prevăzute cu ventilaţie. Producţia ce se obţine la cartoful de vară este de 18-
20 t/ha.

Întrebări de autoevaluare

1. Care este schema de semănat utilizată la cultura ridichilor ?


2. În ce constă pregătirea tuberculilor de cartof pentru plantare ?

71
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA CEPEI

Cuvinte cheie: ceapa comună, usturoiul comun, prazul

Rezumat
Ceapa ocupă suprafeţele cele mai mari în cultură, dintre toate
speciile grupei. Această importanţă o datorează modului diversificat de
folosire în alimentaţie, a posibilităţilor de consum în tot timpul anului, precum
şi a utilizării ei în industria alimentară şi farmaceutică.
Usturoiul comun se cultivă pentru frunze şi tulpini false, care se
consumă primăvara sub formă de usturoi verde şi pentru bulbi, care se
consumă iarna. Bulbii se folosesc în arta culinară, industria conservelor, iar
datorită fitoncidelor pe care le conţine se utilizează în industria farmaceutică.
Terapeutic, usturoiul se foloseşte ca antiseptic, hipotensiv, antisclerotic,
diuretic şi tonic.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

9.1. Ceapa comună – Allium cepa L. – Familia Liliaceae

Importanţa culturii.
Ceapa ocupă suprafeţele cele mai mari în cultură, dintre toate
speciile grupei. Această importanţă o datorează modului diversificat de
folosire în alimentaţie, a posibilităţilor de consum în tot timpul anului, precum
şi a utilizării ei în industria alimentară şi farmaceutică.
Pe lângă valoarea alimentară, ceapa asigură şi o bună igienă a
alimentaţiei, datorită acţiunii antibiotice. Ea este eficientă în tratarea unor
boli ca: astenie, litiaze biliare, afecţiuni respiratorii, gripă, arteroscleroză,
diabet, cicatrizarea rănilor.
Originea şi aria de cultură.
Specia este originară din Asia Centrală şi Occidentală, provenind din
formele sălbatice ce cresc în flora spontană din Iran, Turkestan, Afganistan,
Caucaz şi Asia Mică.
Particularităţi botanice şi biologice.
Ceapa este o plantă alogamă, care se comportă în cultură ca bienală
(ceapa ceaclama şi ceapa de apă) şi trienală (ceapa prin arpagic).
Rădăcina este fasciculată (30-60 rădăcini), cu răspândire în stratul
superficial al solului şi capacitate redusă de absorbţie. Bulbul, reprezintă
organul comestibil format din tulpina propriu-zisă (discul), pe care la partea
inferioară sunt rădăcinile, iar la partea superioară frunzele şi mugurii
vegetativi şi floriferi. La exterior sunt frunzele pergamentoase, care iniţial au
fost cărnoase însă pe măsura maturării bulbilor au cedat hrana frunzelor
cărnoase din interior. Acestea sunt de culori diferite: galbene, roşietice,
maronii, în funcţie de soi. Ele au rolul de a proteja bulbul împotriva umezelii,
uscăciunii, îngheţului, atacului de boli şi dăunători.
72
Formarea bulbului începe la 60 zile de la răsărirea plantelor şi
durează 90-120 de zile, în funcţie de condiţiile climatice. În frunzele
cărnoase se acumulează substanţele de rezervă. Ele au culoarea alb-
gălbuie, verzuie sau roşietică. Frunzele aeriene au limbul alungit, de
culoare verde- albăstruie şi acoperite cu un strat de pruină.
În anul al doilea sau al treilea se formează tulpina floriferă, înaltă de
80-150 cm, terminată cu o inflorescenţă globuloasă ce conţine 300-800 flori
de culoare albă sau alb-verzuie. Durata înfloritului este de 3-4 zile pentru
o floare şi 10-21 de zile pentru o inflorescenţă. Polenizarea este alogamă
entomofilă.
Fructul este o capsulă cu 2-3 seminţe triedrice, de culoare neagră şi
cu o scobitură în dreptul hilului. Greutatea a 1000 seminţe este de 2,7-5 g,
într-un gram intrând 200-360 seminţe. Vechimea optimă pentru semănat
este de 1 an. O importantă particularitate pentru producţie este germinarea
şi răsărirea plantelor de ceapă. Imediat după germinare, la suprafaţa
solului apare un cot (reprezentând mijlocul frunzei cotiledonale), vârful
acestuia rămânând în sol prins de sămânţă. În condiţiile unor soluri cu
crustă, vârful plantulei nu poate ieşi la suprafaţă şi se produce
dezrădăcinarea plantelor. De aceea terenurile trebuie să fie bine pregătite,
mai ales pentru culturile de ceapă ceaclama şi producere de arpagic.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Faţă de temperatură, ceapa are pretenţii moderate. Seminţele încep
să germineze când în sol se realizează 1,7-3ºC, temperatura optimă este de
20-25ºC (germinaţia are loc în 5-8 zile).
Creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular are loc la valori de 12-
20ºC, iar peste 25ºC inhibă creşterea rădăcinilor. Formarea şi creşterea
frunzelor verzi se realizează la temperaturi de 18-22ºC. Sub 10ºC frunzele
verzi nu se mai formează şi nu cresc.
Creşterea şi maturarea bulbului are loc la temperaturi optime de 25-
30ºC. La valori de 10-15ºC sau peste 30ºC creşterea bulbilor este mult
încetinită. Plantele de ceapă înrădăcinate rezistă la temperaturi de -4...-
8ºC. În perioada de înflorit, polenizat şi de maturare a seminţelor
temperaturile optime sunt de 20-30ºC. La temperaturi de 12-14ºC şi peste
35ºC florile avortează, nu mai formează seminţe, iar cele formate nu se mai
dezvoltă. Perioadele răcoroase şi ploioase din timpul înfloritului conduc la
apariţia bulbilor aerieni în inflorescenţe, în loc de flori şi seminţe.
Ceapa este o plantă de zi lungă. Durata iluminării şi intensitatea
luminoasă condiţionează formarea bulbilor. În condiţii de zi scurtă (10-12
ore) şi lumină redusă, bulbul se formează încet şi nu se maturează.
Ceapa are un consum redus de apă (244 l apă/1 kg s.u.), însă
datorită sistemului radicular superficial are pretenţii ridicate faţă de apă,
îndeosebi în faza de încolţire şi de formare a bulbului. În faza de maturare
a bulbului cerinţele sunt reduse. Umiditatea scăzută şi insolaţia puternică în
această perioadă conduc la concentrarea sucului celular şi formarea
frunzelor pergamentoase, imprimând bulbilor o mai mare capacitate de
păstrare.
Solurile indicate pentru cultura cepei sunt cele mijlocii, permeabile,
fertile, cu pH - 6,5-7,8. Pentru o tonă de bulbi se extrag din sol 3 kg s.a.
N; 1,2 kg s.a. P2O5; 4,8 kg s.a. K2O. Raportul de echilibru este de 1:0,4:1,6

73
(N:P2O5:K2O). În ceea ce priveşte folosirea îngrăşămintelor, menţionăm că
ceapa nu suportă fertilizarea cu gunoi de grajd nedescompus. Dintre
îngrăşămintele minerale trebuie să predomine cele cu fosfor şi potasiu, care
favorizează creşterea rădăcinilor, migrarea şi depunerea asimilatelor în bulb.
Tehnologia culturii.
În vederea obţinerii bulbilor la ceapa comună se practică metoda
prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama); prin răsaduri (ceapa de apă
sau kaba) şi prin arpagic.
Pentru producţia de stufat (ceapa verde) culturile se realizează
în câmp, protejat (solarii) şi forţat în sere.
În asolament, ceapa se cultivă pe sole care au fost fertilizate
organic în anul anterior, după culturi care părăsesc devreme terenul şi-l
lasă curat de buruieni. Foarte bune premergătoare sunt: mazăre şi fasolea
păstăi; bune premergătoare sunt legumele solano-fructoase (tomate, ardei,
vinete) şi corespunzătoare sunt legumele vărzoase şi bostănoase
(castraveţii, dovlecelul, pepenii verzi şi pepenii galbeni, dovleacul de copt).
Ceapa stufat se cultivă succesiv în culturi anterioare (primăvara) şi
următoare (toamna) culturilor de bază.
Tehnologia cultivării cepei prin semănat direct în câmp (ceapa
ceaclama).
Terenul destinat culturii cepei ceaclama se pregăteşte din toamnă prin
aplicarea îngrăşămintelor minerale cu fosfor şi potasiu. Pe solurile slab
aprovizionate se recomandă aplicarea a 20-30 t/ha gunoi de grajd
descompus, 80-120 kg s.a./ha P2O5 şi 60-75 kg s.a./ha K2O; pe solurile
mediu aprovizionate 40-60 kg s.a./ha P2O5 şi 40-50 kg s.a./ha K2O.
Încorporarea îngrăşămintelor se face prin efectuarea arăturii adânci de
toamnă la 28-32 cm. Îngrăşămintele cu azot se administrează la pregătirea
patului germinativ, administrând 50 kg s.a./ha N.
Pregătirea patului germinativ şi modelarea terenului este bine să se
facă din toamnnă, indiferent dacă semănatul se face toamna târziu sau
primăvara devreme. Lucrarea se execută cu grapa cu discuri GD-3,2,
combinatorul CPGC-4, iar modelarea terenului în straturi înălţate cu maşina
MMS-4,5. Aplicarea erbicidelor se face înainte de semănat, preemergent şi
postemergent.
Înfiinţarea culturii are loc toamna în perioada 20-30.XI. sau primăvara
1-10.III., folosind 8-10 kg/ha, respectiv 6-8,5 kg/ha seminţe. Semănatul se
face cu maşina SUP-21 sau SPC – 6(8) adaptată, pe teren modelat, se
seamănă 4 rânduri echidistant la 30 cm şi adâncimea de 2-3 cm toamna şi
1,5-2 cm primăvara. După semănat, se tăvălugeşte uşor pentru a pune în
contact sămânţa cu solul.
Lucrările de întreţinere. Pentru culturile semănate toamna se iau
măsuri de reţinere a zăpezii şi de evacuare a apelor în caz de băltire. Dacă
solul formează crustă din cauza ploilor abundente, se execută o lucrare cu
grapa stelată la adâncimea de 1-2 cm pentru distrugerea acesteia. Răritul se
face când plantele au 3-4 frunze adevărate, realizând distanţe de 2,5 – 3,5
cm între plante pe rând. Desimea ce se realizează este de 750-1000 mii
pl/ha. Pentru a menţine cultura curată de buruieni se prăşeşte manual pe
rând de 1-2 ori şi mecanic între rânduri de 2-3 ori.
Erbicidarea preemergentă a culturii se face imediat după semănat,
74
iar aplicarea erbicidelor postemergente are loc în faza în care cultura are 2-3
frunze şi buruienile sunt în faza de rozetă.
Fertilizarea fazială se aplică la începutul formării bulbului, cu 30 kg
s.a./ha N şi 20 kg s.a./ha K2O.
Irigarea se aplică pentru a menţine o umiditate în sol de 75-80% din
I.U.A. pe adâncimea de 30-40 cm. În funcţie de precipitaţiile căzute se aplică
6-8 udări. Prima udare se aplică imediat după semănat pentru a asigura o
răsărire uniformă, iar celelalte la intervale de 20-25 zile. Cu 3-4 săptămâni
înainte de recoltare nu se mai aplică udări, pentru favorizarea maturării
bulbilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Mana (Peronospora
destructor). Folosirea pentru semănat şi plantat de material de înmulţire
provenit din culturi sănătoase. Putregaiul cenuşiu (Botrytis allii). Rotaţia
culturii, folosirea de material semincer provenit din culturi sănătoase.
Depozitarea cepei în strat subţire pentru a fi expusă curenţilor de aer;
sortarea şi controlul periodic în depozite.
Recoltarea se face în perioada 20 august – 10 septembrie, când
plantele s-au înmuiat la colet. Pe suprafeţe mari lucrarea se execută
mecanizat cu MRC-12 sau cu maşina de recoltat cartofi, prevăzută cu
bandă scuturătoare. Bulbii adunaţi în grămezi se fasonează, sortează,
calibrează şi se recoltează sau se depozitează. Producţia ce se obţine este
de 15-20 t/ha.
Tehnologia culturii cepei prin arpagic.
Metoda de cultură prezintă două etape distincte şi anume: producerea
arpagicului (în primul an) şi obţinerea bulbilor de consum (în anul al doilea).
Producerea arpagicului. Pentru culturile de arpagic se aleg terenuri
luto-nisipoase, fertile, cu pH-6,5-7,5. Pregătirea patului germinativ se face ca
şi pentru ceapa ceaclama. Semănatul se face primăvara devreme, în
perioada 1-15.III., cu maşina SUP-21, folosind o cantitate de sămânţă de
100-120 kg/ha. Distanţa între rânduri este de 15 cm, iar adâncimea de
semănat 1-2 cm. După semănat se execută o tăvălugire uşoară care va
favoriza o răsărire uniformă a culturii. Pe suprafeţe mari, culturile de arpagic
se erbicidează, iar pe suprafeţe mici, se plivesc ori de câte ori este nevoie.
Irigatul se face numai în zonele mai secetoase, aplicând 1-2 udări cu norme
moderate de 200-250 m3/ha. Umiditatea prea ridicată din sol conduce la
obţinerea unor bulbi mari utilizaţi pentru înfiinţarea de culturi de ceapă
stufat.
Recoltarea se face în perioada 20.VII-20.VIII, manual prin
smulgere. Momentul optim de recoltare este când tulpina falsă s-a înmuiat
la bază şi frunzele s-au îngălbenit la vârf. Materialul recoltat se lasă la soare
3-4 zile, după care se îndepărtează frunzele uscate şi se calibrează pe
trei dimensiuni: calitatea I cuprinde bulbii de 7-14 mm utilizaţi pentru
plantările din toamnă; calitatea a II-a cuprinde bulbii de 14-20 mm, utilizaţi la
plantările din primăvară şi calitatea a III-a cuprinde bulbii de peste 20 mm
folosiţi pentru înfiinţarea culturilor de ceapă stufat.
Arpagicul se păstrează la temperaturi de 1-3ºC sau 18-20ºC, pentru
a împiedica diferenţierea mugurilor florali şi apariţia tulpinilor florale în primul
an. Umiditatea relativă a aerului trebuie menţinută la 50-70%.
Producţiile ce se obţin sunt de 10-12 t/ha.

75
Înfiinţarea culturii cepei prin arpagic se face prin plantarea bulbilor
toamna (1-10.X.) sau primăvara (1-15.III). Plantarea se face cu MPB- 8 (12),
la adâncimea de 2-3 cm pe solurile mai grele şi 4-5 cm pe solurile mai
uşoare. Schema de plantare este de 4 rânduri echidistant la 25 cm
respectiv 28 cm funcţie de lăţimea brazdei înălţate.
Pentru a preveni atacul unor boli (Sclerotium cepivorum şi Botrytis
allii), cu 2-3 zile înainte de plantare, arpagicul se tratează cu Ronilan 50 WP-
1 kg/t şi Bavistin 50 WP – 0,5%.
Cultura se înfiinţează pe teren modelat şi nemodelat. Distanţa între
plante (bulbi/rând) este de 3-4 cm, realizând desimi de 800-850 mii pl/ha.
Pentru plantarea unui hectar de cultură comercială se utilizează o
cantitate de 800-1000 kg arpagic.
Lucrările de întreţinere din perioada de vegetaţie sunt asemănătoare
cu cele ale culturii cepei ceaclama.
Recoltarea are loc în perioada 20.VII-10.VIII, când 80% din plante au
tulpina falsă înmuiată la bază şi rozeta de frunze culcată la sol. Recoltarea
se face manual pe suprafeţe mici sau mecanizat cu MRC-1,2 pe suprafeţe
mari. Bulbii se lasă 4-5 zile la soare pentru uscare, după care se curăţă de
frunzele uscate şi se sortează. Producţia ce se obţine este de 30-35 t/ha.

9.2. Usturoiul comun – Allium sativum L. ssp. vulgare


Familia Liliaceae

Importanţa culturii.
Se cultivă pentru frunze şi tulpini false, care se consumă primăvara
sub formă de usturoi verde şi pentru bulbi, care se consumă iarna. Bulbii
se folosesc în arta culinară, industria conservelor, iar datorită fitoncidelor pe
care le conţine se utilizează în industria farmaceutică. Terapeutic, usturoiul
se foloseşte ca antiseptic, hipotensiv, antisclerotic, diuretic şi tonic.
Originea şi aria de cultură.
Este originer din Asia Mică (Kazahstan, Uzbechistan, Afganistan),
bazinul Mării Mediterane, Munţii Caucaz şi Munţii Carpaţi.
Particularităţi botanice şi biologice.
Usturoiul formează în sol un bulb alcătuit din 12-15 bulbişori (căţei
sau grăunţi). Bulbul prezintă la partea inferioară un disc (tulpina propriu-
zisă), pe care la partea inferioară cresc rădăcinile fibroase iar la partea
superioară, din mugurii tulpinii, se dezvoltă bulbişorii. Aceştia sunt alcătuiţi
dintr-o frunză pergamentoasă exterioară, de culoare albă sau violacee, o
frunză cărnoasă şi în centru un mugure vegetativ.
Bulbilii sunt dispuşi în bulb, concentric sau în formă de spirală,
fiind înveliţi de frunzele pergamentoase de culoare albă argintie sau roz-
violacee. Tulpina falsă se formează prin suprapunerea tecilor frunzelor, care
sunt lineare şi cu marginile ridicate.
Frunzele sunt netede, acoperite cu un strat de pruină.
La noi în ţară usturoiul se comportă ca o plantă anuală, nu
formează seminţe, înmulţirea făcându-se numai vegetativ.
În condiţii de temperatură ridicată, asemănătoare zonelor de origine,
usturoiul formează tulpini florifere, flori şi seminţe, înmulţindu-se şi pe
această cale.

76
Usturoiul prezintă în cultură două forme: de primăvară şi de toamnă.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Pretenţiile usturoiului faţă de factorii de mediu sunt asemănătoare cu
cele ale cepei comune, dar cu unele particularităţi: plantele înrădăcinate
bine din toamnă rezistă până la – 25ºC. Temperatura minimă de vegetaţie
este de 3-4ºC, iar optima de 18-20ºC; păstrarea bulbilor peste iarnă la
temperaturi de 20-24ºC şi plantatul primăvara târziu (20-30 mai) vor da
naştere la plante cu un foliaj bogat, fără a mai forma bulbi.
Faţă de lumină pretenţiile sunt mari, usturoiul fiind o plantă de zi
lungă. În condiţii de zi scurtă sau umbrire pronunţată, nu formează bulbi.
Pretenţiile faţă de apă sunt asemănătoare cu ale cepei, prezentând o
sensibilitate mai mare faţă de deficitul sau excesul de umiditate.
Faţă de sol pretenţiile sunt ridicate, în special în ceea ce priveşte
structura, textura, umiditatea şi fertilitatea. Consumul specific de elemente
nutritive la tona de produs este de: 5 kg s.a. N; 1,5 kg s.a.P2O5; 3 kg s.a.
K2O. Raportul de echilibru între elementele minerale este de 1:0,3:0,6.
Perioadele critice ale nutriţiei sunt: apariţia primei frunze adevărate;
creşterea intensă a frunzelor; începutul formării bulbului; creşterea intensă
a bulbului.
Tehnologia culturii. Alegerea şi pregătirea terenului necesită
aceleaşi lucrări ca şi la ceapă, cu specificul plantării din toamnă sau
primăvară. Pentru evitarea atacului de nematozi cultura va reveni pe acelaşi
teren după 3-4 ani.
Pregătirea terenului începe din toamnă, prin aplicarea îngrăşămintelor
minerale (100 kg s.a./ha P2O5 şi 50 kg s.a./ha K2O), care se încorporează
odată cu efectuarea arăturii adânci la 28-32 cm. După arătură, pe solurile
mai sărace, se recomandă aplicarea a 40-50 t/ha gunoi de grajd bine
descompus, care se încorporează la 8-10 cm cu grapa cu discuri GD-3,2.
Plantarea se face toamna, în perioada 1-20.X. pentru ca până la
venirea îngheţului plantele să înrădăcineze bine şi primăvara, în perioada 1-
30.III. Distanţele de plantare sunt de 25 cm respectiv 28 cm între rânduri, iar
între plante pe rând este de 3-4 cm, iar adâncimea de plantare este de 4-5
ca toamna şi 3-4 cm primăvara. Cantitatea de bulbi folosiţi este de 600-800
kg/ha.
Lucrările de întreţinere constau în praşile repetate, pentru a menţine
solul afânat şi curat de buruieni şi aplicarea erbicidelor postemergente.
Fertilizarea fazială se aplică după răsărirea plantelor şi la începutul formării
bulbilor, cu doze de 75 kg s.a./ha N şi 40 kg s.a./ha K2O.
În perioada de vegetaţie se aplică 4-5 udări cu norme de 300 m2/ha,
menţinând o umiditate constantă în sol de 70-75% din I.U.A. Prevenirea şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor. În cultură se întâlnesc atacuri, în general
cu o frecvenţă şi o intensitate slabă, cauzate de ciupercile
Helminthosporium allii şi Puccinia porri care produc sfâşierea şi respectiv
rugina frunzelor.
Dintre dăunători, mai periculoasă este musca usturoiului (Suillia
lurida). Ea se întâlneşte în unele culturi de toamnă din Oltenia, Muntenia şi
sudul Transilvaniei, producând pagube la usturoi, ceapă şi praz. Atacul
este produs de către larve, care produc galerii în tulpina falsă şi bulb. Într-
o plantă se dezvoltă numai o singură larvă. Nematodul bulbilor (Ditylencus
77
dipsaci) este răspândit în majoritatea zonelor de cultură. În câmp, începând
cu a doua jumătate a lunii mai, plantele stagnează în creştere şi capătă o
culoare mai închisă. Frunzele se gofrează şi baza tulpinilor se îngroaşă. La
smulgere, rădăcinile rămân în sol.
Bulbii infestaţi sunt lipsiţi de rădăcini, au o culoare mai închisă
şi prezintă crăpături longitudinale. Bulbilii sunt desfăcuţi, moi sau putrezi.
Recoltarea are loc în iunie (usturoiul de toamnă) şi în august
(usturoiul de primăvară), când frunzele s-au îngălbenit şi s-a format tunica
pergamentoasă la bulbili. Recoltarea se face manual pe suprafeţe mici şi
mecanizat cu MRC-1,2 pe suprafeţe mari. Producţia ce se obţine este de 10-
15 t/ha.

9.3. Prazul – Allium porrum L. – Familia Liliaceae

Importanţa culturii.
Prazul se cultivă pentru tulpina falsă şi frunze, consumate în stare
proaspătă sau preparată.
Originea şi aria de cultură.
Este originar de pe litoralul Mării Mediterane (Grecia, Egipt, Asia
Mică), fiind cultivat cu mii de ani î.e.n. de către romani, greci şi egipteni. În
prezent se cultivă pe suprafeţe mari în toate ţările Europei de apus şi de pe
litoralul Mării Mediterane. La noi în ţară se cultivă mai mult în partea de sud
şi de est a ţării şi sporadic în Ardeal, Banat şi Crişana.
Particularităţi botanice şi biologice. Este o specie bienală, alogamă.
Tulpina adevărată este un disc pe care cresc la partea inferioară rădăcinile
fibroase, mai dezvoltate decât la ceapă, iar la partea superioară frunzele,
care formează prin suprapunere tulpina falsă înaltă de 30-60 cm şi groasă
de 4-6 cm în funcţie de soi.
În anul al doilea se formează tulpina floriferă, înaltă de 100-180 cm,
cilindrică, terminată cu o inflorescenţă globuloasă în care se găsesc 800-
3000 de flori alb-verzui. Fructele sunt capsule ce conţin seminţele de culoare
neagră, mai zbârcite decât la ceapă. Greutatea a 1000 seminţe este de
2,3-3,6 g, cu o facultate germinativă de 70-80%, care se păstrează 1-2 ani.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Prazul este mai rezistent la frig decât ceapa.
Seminţele germinează la 3-4ºC (12-20 zile), temperatura optimă fiind
de 15-20ºC (7-10 zile). Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC.
Plantele rezistă la temperaturi de -8...-10ºC, iar în cultură, dacă sunt călite
bine, la -15...-18ºC.
Faţă de lumină şi apă are cerinţe mari, nu suportă umbrirea şi lipsa
apei din sol. În lipsă de apă, partea comestibilă îşi pierde din frăgezime iar
producţia scade foarte mult. Pentru cultură sunt recomandate solurile fertile,
cu pH neutru (6-7,5), fertilizate cu gunoi de grajd în anul de cultură.
Pentru o tonă de produs se extrag din sol: 3,3 kg s.a.N, 2 kg s.a.P2O5
şi 4 kg s.a. K2O. Raportul de echilibru este de 1:0,6:1,2.
Tehnologia culturii.
Este asemănătoare cu a cepei ceaclama, când se seamănă direct sau
a cepei de apă, când se cultivă prin răsad. Deoarece cultura se înfiinţează
în câmp primăvara târziu, se pot înfiinţa culturi anticipate de salată, ridichi
78
de lună, spanac.
Toamna, terenul se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine
descompus, 40-60 kg s.a./ha N şi 20-40 kg s.a./ha K2O. Arătura adâncă se
efectuează la 28-33 cm. Primăvara se pregăteşte patul germinativ,
administrându-se 60 kg s.a./ha N, iar terenul se modelează în straturi de
104 cm la coronament. Cultura se realizează prin intermediul răsadurilor şi
mai rar prin semănat direct.
Producerea răsadurilor se face în răsadniţe reci pe straturi amenajate
direct în câmp.
Semănatul se face în perioada 20.III-10.IV semănând rar, fără
repicare. Pentru realizarea răsadului necesar unui hectar de cultură se
amenajează 150-200 m2, pe care se seamănă 3-4 kg seminţe.
Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor sunt asemănătoare cu cele
de la ceapa de apă. Înainte de plantare răsadurile se fasonează şi se
mocirlesc. La plantare răsadurile au 3-4 frunze şi o vârstă de 40-45 de zile.
Plantarea are loc în perioada 15.V-10.VI pentru culturile de toamnă-
iarnă. Distanţa între rânduri este de 25 cm respectiv 28 cm iar între plante pe
rând este de 8-10 cm şi adâncimea de plantare de 4-5 cm. Cultura se poate
înfiinţa şi prin semănat direct în câmp (asemănător cepei ceaclama),
folosind 3-4 kg sămânţă. Semănatul se face primăvara devreme (25.III-
5.IV), manual pe suprafeţe mici şi cu SUP-21 pe suprafeţe mari. Adâncimea
de semănat este de 1,5-2 cm. Prin efectuarea răritului pe rând se realizează
o distanţă de 8-10 cm între plante.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca şi la ceapa ceaclama şi
constau în: completarea golurilor; răritul semănăturii; fertilizarea
suplimentară aplicată în două etape. Prima fertilizare se efectuează la 4
săptămâni după plantare cu 40 kg s.a./ha N. A doua fertilizare se
efectuează la 4-5 săptămâni de la prima, cu aceeaşi doză de îngrăşăminte;
combaterea buruienilor prin aplicarea erbicidelor postemergente; efectuarea
a 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale;irigarea culturii, aplicând 8-10
udări cu norme de 250-300 m3/ha; combaterea bolilor şi dăunătorilor. Pe
suprafeţe mai mici se recomandă muşuroitul plantelor, lucrare ce conduce
la obţinerea de tulpini false mai fragede.
Recoltarea se face în etape, vara pentru consum curent şi toamna,
înainte de venirea gerurilor, pentru păstrare. Plantele dislocate se adună
câte 10-12 în legături, se fasonează şi se livrează sau se însilozează..
Producţia ce se obţine este de 20-25 t/ha.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt scheme de înfiinţare a culturilor utilizate la legumele


bulboase ?
2. Care sunt epocile de înfiinţare a culturii de usturoi comun ?

79
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA VERZEI

Cuvinte cheie: varza cu căpăţână albă, conopida, gulia

Rezumat
Plantele legumicole din această grupă sunt foarte răspândite în cultură
în zona temperată, şi deci şi în ţara noastră. Această răspândire se
datorează ponderii pe care o au în alimentaţie, atât în stare proaspătă cât şi
conservată.
Conţinutul bogat în vitamine şi săruri minerale le conferă o valoare
alimentară ridicată şi chiar efecte terapeutice în vindecarea unor afecţiuni.
Plantele legumicole din această grupă prezintă pentru producţie
câteva elemente comune şi anume:
- sunt plante bienale, cu excepţia conopidei, care se comportă în
cultură ca o plantă anuală;
- unele specii, varietăţi şi soiuri au perioadă scurtă de vegetaţie,
putând fi folosite la înfiinţarea unor culturi de succesiune;
- sunt plante rezistente la temperaturi scăzute, având un optim de 15-
18ºC;
- se conservă uşor (prin murare sau deshidratare), constituind materie
primă de bază în industria conservelor;
- sunt specii alogame, deci trebuie asigurate spaţii de izolare între
varietăţi şi soiuri la producerea de sămânţă;
- în asolament se amplasează în sola fertilizată cu gunoi de grajd;
- pentru eşalonarea consumului în stare proaspătă o perioadă cât mai
lungă de timp, se practică cultura forţată şi protejată..

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

10.1. Varza cu căpăţână albă – Brassica oleracea var. capitata L.


f. alba (Lam) D.C. – Familia Cruciferae

Importanţa culturii.
Varza albă se cultivă pentru căpăţâna sa care se consumă crudă
(salate), preparată sau conservată (murată, deshidratată sau congelată).
Este solicitată în consum în cantităţi mari, datorită gustului plăcut şi a
conţinutului chimic ridicat. Pentru realizarea unei alimentaţii echilibrate se
recomandă consumul a 75 g/zi de varză albă, respectiv 27 kg anual, din
care 80% (22 kg) pe timp de iarnă.
Originea şi aria de cultură.
Specia provine din varza sălbatică (Brassica oleracea, var. silvestris
L.) care creşte spontan în zonele litoralului Mării Mediterane. În cultură a fost
luată încă din antichitate de către greci, romani şi chinezi. De aici s-a
răspândit în secolul al XI-lea în ţările Europei de Vest şi în secolul al XII-lea
în ţările din Estul Europei.
80
Specia cuprinse trei subspecii ecologice localizate astfel:
-ssp. orientalis (Asia Mică, Iran, Bulgaria, Rusia);
-ssp. mediteranea (Siria, Palestina, Portugalia);
-ssp. europea, care cuprinde trei grupe agroecologice:
-grupa vest europeană (Franţa);
-grupa central europeană (partea europeană a Rusiei până în
Germania);
-grupa olandeză (de climat oceanic).
Particularităţi botanice şi biologice.
Varza albă este o plantă bienală, alogamă, care formează în primul
an o tulpină scurtă, rozeta de frunze compusă din frunze lung peţiolate,
cărnoase, ceroase şi căpăţână falsă formată din frunze cu creştere închisă.
Rădăcina este pivotantă, cu ramificaţii ce explorează stratul de sol pe
adâncimea de 40-50 cm. În perioada de creştere intensă a căpăţânii,
rădăcinile ramificate pot ajunge până la 120-150 cm adâncime.
În primul an de cultură tulpina este scurtă (20-30 cm), cilindrică, iar
în anul al doilea, la plantele semincere, înălţimea ajunge la 100-150 cm şi
este ramificată.
Florile din inflorescenţă sunt în număr de 3000-4000/plantă, de
culoare galbenă. Perioada de înflorire a unei inflorescenţe este de 20-35
zile. Fructul este o silicvă lungă de 6-10 cm, care conţine 10-15 seminţe
sferice de culoare brun-roşietice.
Producţia de seminţe obţinută de la 4-5 plante semincere asigură
necesarul de sămânţă pentru 1 ha cultură comercială.
Greutatea a 1000 seminţe este de 3,2-4,2 g, într-un gram intrând
240-300 seminţe. Capacitatea germinativă este cuprinsă între 84-94% şi se
păstrează 4-6 ani.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Varza albă este o varietate cu mare plasticitate biologică, fapt ce face
posibilă cultivarea ei până la altitudinea de 1200-1500 m.
Faţă de temperatură, varza este puţin pretenţioasă. Seminţele
germinează la valori minime de 2-3ºC, optima fiind de 15-17ºC. În faza de
răsad, plantele rezistă la temperaturi de -2...-3ºC, iar dacă sunt călite, până
la -10ºC. În faza de căpăţână, rezistă toamna până la -8...-10ºC.
Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 15-20ºC, iar maxima
de 24ºC. Temperaturile de peste 25ºC împiedică formarea căpăţânilor şi
favorizează emiterea tulpinilor florifere.
Fiind plantă de zi lungă ea are cerinţe moderate faţă de intensitatea
luminoasă (3000 lucşi) dar este pretenţioasă faţă de durata de iluminare.
Insuficienţa luminii în faza de răsad conduce la alungirea acestora şi
cultivată în condiţii de umbrire formează căpăţâni afânate, reduse ca mărime.
Având un aparat foliar bogat şi coeficient de transpiraţie mare (250-
540), varza este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi atmosferă.
Consumuri maxime de apă se înregistrează în faza creşterii rozetei de
frunze, a căpăţânii, în perioada înfloritului şi la începutul maturării seminţelor.
Aplicarea irigării are eficienţă maximă când se aplică udări dese, cu
norme mici, pentru a menţine o umiditate constantă în sol. Umiditatea din
sol trebuie să fie de 70-75% din I.U.A. Peste aceste valori frunzele se
colorează în violaceu, plantele îşi încetează creşterea, căpăţânile rămân

81
mici, iar dacă sunt formate, crapă.
Varza se cultivă cu rezultate bune pe soluri aluviale, luto-nisipoase,
fertile, cu reacţie neutră spre alcalină (pH = 6,2-7,8). Cerinţele faţă de
elementele nutritive din sol (N, P, K, Ca, Mg) sunt mari şi cresc pe măsura
înaintării în vegetaţie a plantelor. Consumul maxim se înregistrează în
perioada creşterii intense a căpăţânii. Consumul specific în kg s.a./tona de
produs este de 3-3,8 kg s.a.N; 1-1,5 kg s.a. P2O5; 4,5-7 kg s.a. K2O; 5-5,8 kg
CaO şi 0,26-0,3 kg MgO. Raportul de echilibru este de 1:0,16:1,27:0,74:0,18.
Menţinerea acestui raport asigură obţinerea de producţii de calitate, cu un
conţinut ridicat de substanţă uscată şi glucide, căpăţâni îndesate cu
rezistenţă la păstrare. În primele faze de creştere, plantele consumă mai
mult azot, iar în cea de formare a căpăţânii, mai mult fosfor şi potasiu.
Cultura de varză suportă fertilizarea cu gunoi de grajd în anul de
cultură. Fertilizarea organică împreună cu 1/2 din dozele de fosfor şi potasiu
se aplică toamna, iar restul împreună cu 1/2 din doza de azot primăvara.
Bune premergătoare pentru varza sunt legumele solanacee, cucurbitacee şi
leguminoase. Varza nu este bună premergătoare pentru tomate şi spanac
deoarece lasă terenul sărac şi cu unele toxine.
Tehnologia culturii.
Varza se cultivă obişnuit prin plantare de răsaduri. Pe suprafeţe
mici, la culturile de vară şi toamnă se poate cultiva şi prin semănat direct.
Sortimentul actual de cultivare asigură producţii timpurii, de vară şi de
toamnă din câmp şi din spaţii protejate (sere, solarii, tunele joase).
Cultura verzei albe pentru producţie timpurie în câmp.
Zonele favorabile pentru cultura timpurie în câmp sunt cele cu climat
mai blând şi cu desprimăvărări timpurii.
În succesiune după cultura timpurie se pot cultiva: fasole păstăi,
castraveţi cornişon pentru toamnă, spanac pentru toamnă. Cultura poate
reveni pe acelaşi teren doar după patru ani.
Terenul se pregăteşte din toamnă prin aplicarea îngrăşămintelor
organice (30-35 t/ha) şi minerale (60 kg s.a./ha P2O5 şi 50 kg s.a./ha K2O).
Acestea se încorporează prin efectuarea arăturii adânci la 28-30 cm.
În cazul în care se aplică numai erbicidele preemergente şi
postemergente, se recomandă ca pregătirea şi modelarea terenului să se
facă din toamnă. Concomitent cu pregătirea patului germinativ se aplică 60
kg s.a./ha N şi insecticidele de combatere a viermilor sârmă, coropişniţei
şi a muştei verzei.
Producerea răsadurilor se realizează în sere înmulţitor sau solarii
cu pat de biocombustibil. Cu 2-3 zile înainte de semănat, seminţele se
tratează împotriva unor ciuperci de sol sau de pe sămânţă, prăfuindu-se cu
Tiuram 75 PT 6 - 4 g/kg.
Semănatul se face în rânduri la 4-6 cm, folosind 10-12 g/m2 sau
400-600 g sămânţă pentru producerea răsadului necesar unui hectar de
cultură. Perioada de semănat este între 25.I şi 25.II în zonele sudice şi între
5-15.II în celelalte zone. La 10-12 zile de la răsărire, răsadurile se repică în
cuburi sau ghivece nutritive de 5x5x5 cm sau 7x7x7 cm. Lucrările de îngrijire
a răsadurilor sunt: udat, fertilizat suplimentar, aerisire, plivit, combaterea
bolilor şi dăunătorilor, dirijarea temperaturii şi călirea acestora.
Fertilizarea fazială a răsadurilor se face în două etape: prima, înainte
82
de repicat, cu o soluţie de îngrăşăminte complexe în concentraţie de 0,5%,
administrând 8 l/m2; a doua fertilizare se aplică la 10 zile după repicat, cu o
soluţie în concentraţie de 1,2% (0,2% azotat de amoniu, 0,6% superfosfat
şi 0,4% sulfat de potasiu), administrând 10 l/m2 soluţie. La plantare răsadul
trebuie să aibă o vârstă de 40-50 zile, 5-7 frunze, 14-16 cm înălţime şi o
grosime la colet de 4-6 cm.
Plantarea răsadurilor are loc în perioada 15.III-10.IV în funcţie de
zonă, când în sol se realizează 8ºC şi apoi timp de 2-3 zile nu se prevăd
îngheţuri târzii de primăvară. Pe teren modelat plantarea se face la distanţe
de 70x25 cm sau 75x22 cm, iar pe teren nemodelat la 50x30 cm. Desimile
ce se realizează sunt de 55-60 mii pl/ha. Plantarea se face manual în rigole
deschise manual sau mecanic.
Lucrările de întreţinere se referă la:
-completarea golurilor, la 3-5 zile după plantare, pentru a menţine o
desime optimă;
-aplicarea a 4-6 udări cu norme cuprinse între 300-400 m3/ha;
-fertilizarea fazială în faza de formare a căpăţânii, cu 45 kg s.a./ha N,
40 kg s.a./ha P2O5, 30 kg s.a./ha K2O;
-menţinerea afânată şi fără buruieni a terenului, prin aplicarea a 2-3
praşile mecanice şi una manuală.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor la legumele din grupa
verzei:
-putregaiul plăntuţelor (Pythium debaryanum) Se tratează patul
germinativ la suprafaţă cu 15-20 l suspensie/100 m2 semănătură cu Previcur
607 SL-0,15% sau Captadin 50 PU-0,2%, după semănat şi după răsărire;
-mana (Peronospora brassicae) Stropiri cu Dithane M 45-0,2%,
Alliette 80 WP-0,2%, la semnalarea primelor pete şi se repetă în raport cu
evoluţia bolii;
-nervaţiunea neagră (Xanthomonas campestris) Tratarea seminţelor
cu Hipoclorit de sodiu 1% timp de 60 minute, apă caldă la 50ºC timp de 30
minute. Tratamente foliare cu Turdacupral 50 PU-1,4%, Dithane M 45-0,2%,
la semnalarea atacului.
-păduchele cenuşiu (Brevicoryne brassicae) Stropiri cu Faster 10 CE-
0,02%. Tratamentul se aplică la apariţia coloniilor de păduchi pe plante.
-puricii de pământ (Phyllotreta spp) Stropiri cu Supersect 10 EC-
0,03%. Tratamentul se face la apariţia adulţilor pe plante.
-buha verzei (Mamestra brassicae) Stropiri cu Actellic 50 EC-0,15%,
Talstar 10 EC-0,04%, Sumi-Alpha 2,5 EC-0,03%, Supersect 10 EC-0,03%,
Foray 48 TM-0,1%, Dimilin 25 WP-0,05%. Tratamentul începe la 2-4 zile
după apariţia larvelor şi se repetă la 8-12 zile pentru fiecare generaţie.
-musca verzei (Delia brassicae). Se fac tratamente la sol cu
Sinolintox 10 G - 40 kg/ha şi tratamente foliare cu Diazol 60 EC-0,15%.
Tratamentul se aplică la 8-10 zile de la plantare. Cu 10-15 zile înainte de
recoltat nu se mai aplică tratamente fitosanitare.
Recoltarea se face eşalonat în funcţie de cerinţele pieţei şi pe măsură
ce căpăţânile au dimensiunile şi gradul de compactitate caracteristic
cultivarului. Recoltarea începe în ultima decadă a lunii mai, în zonele de
câmpie din Sud şi Vest şi în prima decadă a lunii iunie, în restul zonelor.
Perioada de recoltare durează 20-30 zile. producţia ce se obţine este de 20-
83
25 t/ha. Căpăţânile de varză timpurie se valorifică imediat, iar în caz de
păstrare pe o perioadă mai lungă, se menţine în depozit o temperatură de 1-
2ºC şi o umiditate atmosferică de 80-85%.
Cultura verzei albe pentru producţie de vară
Varza de vară se cultivă în toate zonele de cultură, asigurând
consumul în stare proaspătă, de la jumătatea lunii iulie până la începutul
lunii septembrie. Cultura se înfiinţează prin plantare de răsaduri nerepicate,
produse în solarii încălzite şi tunele.
Pentru eşalonarea consumului, semănatul se face în două etape:
prima (20.II-1.III), când semănatul se face în răsadniţe semicalde, solarii
încălzite, iar a doua (10-20.III), semănând în tunele şi solarii neîncălzite.
Cantitatea de sămânţă este de 3-4 g/m2 şi 300-350 g pentru obţinerea
răsadului necesar unui hectar de cultură comercială.
Pregătirea terenului se face din toamnă, prin aplicarea a 25-30 t/ha
gunoi de grajd bine descompus şi 50 kg s.a./ha P2O5, încorporate prin
efectuarea arăturii adânci la 28-30 cm. Primăvara, odată cu pregătirea
patului germinativ se aplică: 60 kg s.a./ha N; 35 kg s.a./ha P2O5; 35 kg
s.a./ha K2O; insecticidele de combatere a viermilor sârmă, coropişniţelor,
muştei verzei şi erbicidele omologate.
La plantare, răsadurile trebuie să aibă o vârstă de 35-45 zile.
Înainte de plantare acestea se fasonează şi se mocirlesc. Plantarea se face
pe terenuri modelate sau nemodelate, manual pe suprafeţe mici şi
mecanizat cu maşina MPR-6 (8) pe suprafeţe mari. Perioada de plantare
este 30.III-10.IV pentru răsadurile produse în prima etapă şi 25.IV-15.V
pentru răsadurile produse în etapa a doua.
Distanţele între plante pe rând sunt de 22-24 cm. Desimile ce se
realizează sunt de 60-65 mii pl/ha. În zonele foarte favorabile se practică şi
semănatul direct al verzei de vară. Epoca optimă de semănat este 25.III-
5.IV pentru prima etapă şi 20.IV-20.V pentru etapa a doua. Semănatul se
face cu maşina SPC-6 la adâncimea de 1,5-2,5 cm în solurile uşoare şi 1,5-
2 cm în cele mijlocii. cantitatea de sămânţă este de 2-2,5 kg/ha.
Schema de semănat este aceeaşi ca şi în cazul plantării de
răsaduri. După răsărire se execută răritul plantelor pe rând la 22-24 cm. Cu
o parte din plantele rărite se face completarea golurilor.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu ale verzei timpurii
în câmp, dar cu unele particularităţi. Imediat după plantare se irigă, cu o
normă de udare de 400 m3/ha. În decursul perioadei de vegetaţie se aplică
6-8 udări, la intervale de 8-10 zile, cu norme cuprinse între 350-400 m3/ha.
Cultura se prăşeşte manual pe rând şi mecanic de 2-3 ori între rânduri şi pe
rigole. Fertilizarea fazilă se aplică de trei ori: cu 45 kg s.a./ha N după
plantare; la creşterea rozetei frunzelor; la începutul formării căpăţânii.
Recoltarea se face eşalonat, pe măsura maturării căpăţânilor,
începând din 20.VII-15.IX. Producţiile ce se obţin sunt de 30-35 t/ha.
Cultura de toamnă (târzie) a verzei albe.
Având o capacitate bună de păstrare, în stare proaspătă, murată
sau deshidratată, varza de toamnă asigură consumul o perioadă lungă de
timp, din septembrie până primăvara în mai, când apar producţiile de varză
timpurie. Cultura se înfiinţează prin plantare de răsaduri, care se produc
după tehnologia generală, pe straturi reci amenajate în câmp.
84
Semănatul se face rar, utilizând 300-350 g sămânţă pentru
producerea răsadului necesar unui hectar de cultură comercială. Suprafaţa
necesară a fi amenajată este de 150-200 m2. Pe suprafeţe mici semănatul
se face manual în rânduri distanţate la 4-5 cm şi 1-2 cm pe rând sau prin
împrăştiere, iar pe suprafeţe mari semănatul se face cu maşina SUP-21 în
rânduri.
Epoca de semănat este în funcţie de perioada de vegetaţie a
cultivarului, de condiţiile de climă ale zonei şi de cultura succesivă
anterioară. Obişnuit semănatul se face în perioada 25.IV-20.V pentru soiurile
târzii şi 25.V.-5.VI pentru cele semitârzii, utilizând la plantare un răsad de 35-
40 zile.
Fiind cultură de succesiune, până la înfiinţarea culturii, terenul poate fi
ocupat cu: salată, ceapă verde, spanac, mazăre verde, cartofi timpurii. După
eliberarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri GD-3,2,
urmată de aplicarea a 35 kg s.a./ha N, 65 kg s.a./ha P2O5 şi 80 kg s.a./ha
K2O. Încorporarea acestora se face printr-o arătură superficială la 18-20 cm.
Dacă vara este secetoasă, se recomandă aplicarea unei irigări de
aprovizionare. Cu 6-7 zile înainte de plantare se aplică erbicidele
recomandate. Cultura se înfiinţează pe teren modelat sau nemodelat.
Distanţa între plante pe rând este de 26-30 cm, realizându-se desimi
de 48-54 mii pl/ha.
Epoca de plantare a cultivarelor târzii este între 1-15.VI, în zonele
mai reci şi 20-30.VI, în zonele calde. Plantarea cultivarelor semitârzii are
loc în perioada 20-30.VI în zonele mai reci şi 10-15.VII în zonele calde.
Înaintea plantării, răsadurile se fasonează şi se mocirlesc. Plantarea se face
manual cu plantatorul pe suprafeţe mici şi cu MPR-6 pe suprafeţe mari.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele ale culturii timpurii
şi de vară, menţionând că datorită perioadei lungi de vegetaţie numărul
udărilor este de 8-10, cu norme de udare de 400 m3/ha. Pentru o eficienţă
maximă a irigaţiei, se recomandă aplicarea udărilor seara sau noaptea,
evitând stresul produs asupra plantelor. Combaterea buruienilor se face prin
efectuarea de praşile manuale şi mecanice şi prin aplicarea erbicidelor.
Recoltarea se face în perioada octombrie-noiembrie, după primele
brume care grăbesc maturarea căpăţânilor şi le măresc rezistenţa la
păstrare. Producţia ce se obţine este de 40-60 t/ha. Păstrarea producţiei
se poate realiza în pivniţe, silozuri sau depozite frigorifice, la temperatura
de -1...+1ºC şi o umiditate relativă a aerului de 85-90%.
Tehnologia culturii verzei albe timpurii în solarii.
Cultura verzei albe sub folie de polietilenă, anticipează obţinerea
producţiei cu cca. 3 săptămâni faţă de cultura timpurie în câmp. Acest fapt a
condus la extinderea suprafeţelor, mai ales în gospodăriile individuale. În
acest scop se folosesc solariile şi tunelele joase.
Cultura verzei albe în solarii. Toamna, după defrişarea culturii
anterioare, terenul se fertilizează organic cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine
descompus, la care se adaugă 30-40 kg s.a./ha P2O5 şi 30-40 kg s.a./ha
K2O. Arătura adâncă se realizează cu MSS-1,4 la adâncimi de 28-30 cm.
Primăvara, solarul se acoperă cu 12-15 zile înainte de plantare pentru
încălzirea solului la 6-8ºC.
Producerea răsadurilor se face în serele înmulţitor şi solarii încălzite.
85
Semănatul se face în perioada 10-15.I, utilizând 300-350 g seminţe
pentru 1 ha cultură. Răsadurile se repică în cuburi sau ghivece nutritive de
5x5x5 cm sau 7x7x7 cm. În funcţie de zona de cultură, plantarea are loc în
perioada 25.II-10.III.
Distanţa între plante pe rând este de 25-30 cm, realizându-se desimi
de 57-65 mii pl/ha. După plantare, udările se fac cu furtunul la cuib, pentru a
nu răci solul.
Lucrările de întreţinere sunt cele prezentate la cultura în sere cu
următoarele particularităţi: irigarea culturii se face susţinut după plantare,
apoi cu norme moderate (200-250 m3/ha) în luna martie, aplicând 2-3 udări
şi cu norme moderate (300-400 m3/ha) în luna aprilie-mai, aplicând 4-6
udări; temperatura din solarii se reglează prin aerisiri, menţinând 18-
22ºC ziua şi 12-14ºC noaptea. Temperaturile de peste 30ºC conduc la
inhibarea creşterii căpăţânii, alungirea acestora şi emiterea de tulpini
florifere; solul se menţine afânat prin aplicarea a 1-2 praşile manuale;
protejarea culturii se realizează pe o perioadă de 25-30 zile, după care
folia se ridică pe lateralul solarului pentru a crea condiţii corespunzătoare
de vegetaţie.
Recoltarea începe la sfârşitul lunii aprilie şi se desfăşoară până prin
10 iunie, realizând producţii de 35-50 t/ha.

10.2. Conopida – Brassica oleracea var. botrytis L.


subvar. cauliflora (ALEF) – Familia Cruciferae

Importanţa culturii.
Conopida se cultivă pentru inflorescenţele hipertrofiate, care au o
valoare alimentară ridicată, fiind hrănitoare şi uşor digestibile. Se consumă
preparată sub forma diferitelor mâncăruri, murată şi marinată.
Originea şi aria de cultură.
Se consideră că specia provine din specia sălbatică Brassica creţica,
care creşte spontan în Asia Mică şi Grecia. A fost cultivată începând cu
secolul al XVI-lea de către egipteni, răspândindu-se apoi în toate ţările cu
climat maritim din sudul Europei. La noi în ţară se cultivă în toate zonele cu
climă umedă şi răcoroasă.
Particularităţile botanice şi biologice.
Conopida este o plantă bienală, dar în condiţii optime de climă şi
lucrări tehnologice produce sămânţă în primul an. Sistemul radicular este
bine dezvoltat şi pătrunde în sol până la 25-40 cm. În faza de răsad
suprafaţa absorbantă este de 10 ori mai mare decât suprafaţa de asimilaţie,
iar în faza de plantă matură această suprafaţă este de 100 ori mai mare.
Frunzele sunt mari, ovale şi acoperite cu un strat de pruină. Partea
comestibilă numită impropriu "căpăţâna falsă" rezultă din îngroşarea
pedunculilor florali, terminaţi cu o masă vegetativă grăunţoasă.
În funcţie de soi, faza de căpăţână durează 10-12 zile, apoi lăstarii
încep să crească, se resfiră, căpăţâna se colorează în violaceu şi se
individualizează tulpinile florale. Creşterea şi dezvoltarea tulpinilor florale
durează 15-20 zile, iar înflorirea 20-25 zile. Florile sunt de culoare galbenă cu
polenizare alogamă. Seminţele sunt globuloase, de culoare brun-roşietică şi
mate. Greutatea a 1000 seminţe este de 2,2-3,0 g, într-un gram intrând

86
330-440 seminţe. Capacitatea agerminativă este de 70-90% şi durează 3-4
ani.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Conopida este specia cu cele mai mari pretenţii faţă de factorii de
mediu. Seminţele încep să germineze la 4,4ºC, dar temperatura optima este
de 18-20ºC, când răsărirea are loc după 6-8 zile. Căpăţâna falsă este
afectată de temperaturi sub 0ºC. Temperatura optimă în perioada de
formare a căpăţânii false este de 15-18ºC. Valori ale temperaturii de sub
10ºC asociate cu umiditatea scăzută în aer provoacă înflorirea timpurie şi
diminuarea calităţii producţiei. De asemenea, temperaturile de peste 24ºC
duc la emiterea timpurie a tulpinilor florifere fără a mai forma căpăţâni
normale.
Faţă de lumină pretenţiile variază cu faza de vegetaţie. Astfel, în
faza de răsad este sensibilă atât la intensitatea cât şi la durata de
iluminare. Insuficienţa luminii în această fază conduce la alungirea
răsadurilor.
În faza de creştere a căpăţânii cerinţele faţă de lumină se reduc,
plantele necesitând o lumină difuză. Lumina directă dăunează calităţii,
producând îngălbenirea, brunificarea, înverzirea inflorescenţei şi pierderea
frăgezimii şi a gustului.
Pentru obţinerea unor producţii mari, umiditatea din sol trebuie să fie
de 70-80% din capacitatea de câmp şi constantă. Consumul maxim de
apă se înregistrează în faza de formare a căpăţânii false. Pentru o tonă
de căpăţâni, plantele consumă 182 t apă, iar pentru o tonă de substanţă
uscată, 500-560 t apă.
Cultura conopidei dă bune rezultate pe solurile profunde, argilo-
nisipoase, bogate în materie organică şi cu capacitate mare de reţinere a
apei. Faţă de elementele nutritive din sol cerinţele sunt mari. Astfel, pentru o
tonă de produs proaspăt se extrag din sol: 8-10 kg s.a.N; 4 kg s.a. P2O5; 10-
12 kg s.a. K2O. În primele faze de vegetaţie (35-45 zile) de la plantare,
plantele extrag din sol mai mult azot, iar în faza formării şi creşterii căpăţânii
false extrag din sol 70-75% din necesarul de îngrăşăminte ce trebuie
asigurat pentru întreaga perioadă de vegetaţie. Contraindicate culturii
conopidei sunt solurile sărace, nestructurate, cu exces de umiditate, unde
plantele au o creştere slabă cu foliaj redus, formând căpăţâni mici şi afânate.
Tehnologia culturii.
Fiind o legumă mult solicitată de către consumatori, conopida se
cultivă atât în câmp cât şi în spaţii protejate.
Cultura conopidei în câmp se practică în zonele premontane cu
climat umed şi răcoros, unde cultivarele foarte timpurii şi timpurii dau
producţii de primăvara până toamna. În zonele sudice şi vestice ale ţării,
datorită temperaturilor ridicate, conopida se cultivă numai în cultură
timpurie (de primăvară) şi târzie (de toamnă). În spaţiile protejate conopida
se cultivă în sere, solarii şi tunele joase.
Cultura în câmp pentru producţie timpurie.
Alegerea şi pregătirea terenului în vederea plantării este identică cu
cea prezentată la varza timpurie în câmp.
La fertilizarea de bază se aplică doze mai mari de gunoi de grajd
bine descompus, 40-60 t/ha, îngrăşăminte minerale în doze de 60 kg
87
s.a./ha P2O5 şi 50 kg s.a./ha K2O. Acestea se încorporează în sol printr-o
arătură adâncă la 28-32 cm.
Pentru efectuarea în primăvară a unei plantări cât mai timpurii se
recomandă modelarea terenului din toamnă în straturi de 94 cm sau biloane
de 80-90 cm.
Producerea răsadurilor se face în sere înmulţitor sau răsadniţe
încălzite biologic. Semănatul se face în perioada 20.I-10.II, folosind 250-
300 g sămânţă pentru producerea răsadului necesar unui hectar de
cultură (50-60 mii plante). După apariţia primelor două frunze adevărate
se execută repicatul în cuburi sau ghivece nutritive de 5x5x5 cm. În
perioada de producere a răsadurilor nivelul de temperatură se dirijează pe
faze de creştere. Fertilizarea fazială se aplică în două etape. În prima etapă,
la 10-12 zile de la repicat, se aplică o soluţie de azotat de amoniu 0,5%,
administrând 5 l/m2. La 12-14 zile de la prima fertilizare se aplică a doua,
administrând o soluţie compusă din: 0,2% azotat de amoniu, 0,6%
superfosfat, 0,4% sulfat de
potasiu. Cantitatea de soluţie ce se aplică este de 10 l/m2 răsaduri.
Vârsta răsadului la plantare este de 25-30 zile. Depăşirea vârstei la
plantare conduce la obţinerea de plante cu inflorescenţe laxe şi ramificate
ce nu pot fi valorificate.
Plantarea are loc în funcţie de zonă, în decada a doua a lunii martie
în zonele sudice şi cu două săptămâni mai târziu în cele nordice, când în sol
se realizează temperatura de 8ºC. Pe rând, distanţele între plante, sunt de
18-20 cm. Desimile ce se realizează sunt de 63-74 mii pl/ha. În gospodăriile
individuale se recomandă şi plantarea pe biloane late de 80 cm. Între plante
pe rând distanţa este de 40-50 cm. Desimile ce se realizează sunt de 44-55
mii pl/ha.
Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele ale verzei timpurii în
câmp. Irigarea culturii se face mai susţinut, aplicându-se 5-6 udări cu norme
de 200-250 m3/ha. Fertilizarea suplimentară se aplică în faza de 8-10 frunze,
administrând 35 kg s.a./ha N sau gunoi de păsări, urină de grajd diluate în
apă în raport de (1:4-6).
Recoltarea se face eşalonat în 3-5 etape, în perioada 20-31 mai şi
durează aproximativ 2-3 săptămâni.
Căpăţânile se taie cu 2-3 frunze protectoare, se sortează pe
culoare, grad de compactitate şi diametru. Livrarea se face în lăzi tip P sau
în navete de plastic. Producţia ce se obţine este de 15-20 t/ha.
Cultura în câmp pentru producţie târzie (de toamnă) ocupă suprafeţe
mari datorită faptului că se pot asigura mai uşor cerinţele plantelor faţă de
factorii de mediu. Livrarea producţiei începe cu prima decadă a lunii
septembrie şi durează până la sfârşitul lunii octombrie. Prin postmaturarea
căpăţânilor false această perioadă poate fi prelungită până la sfârşitul
lunii noiembrie.
Deoarece are aceeaşi perioadă de cultură cu a verzei albe de
toamnă, tehnologia de cultură a conopidei este asemănătoare cu cea
prezentată la varza de toamnă.
Răsadurile se produc pe straturi reci în câmp, semănând rar fără
repicare. Semănatul se face în perioada 1-10 mai, folosind 300 g sămânţă
pentru producerea răsadului necesar unui hectar de cultură comercială.
88
Vârsta răsadului la plantare este de 30-35 zile. Plantarea are loc în
perioada 15-25.VI pentru cultivarele târzii şi semitârzii şi 25.VI-10.VII pentru
cele semitimpurii. Răsadurile se plantează manual pe suprafeţe mici şi
mecanizat cu MPR-6 (8) pe suprafeţe mari. Distanţele între plante pe rând
sunt de 26-30 cm, realizându-se desimi de 42-51 mii pl/ha. În gospodăriile
individuale plantarea poate fi făcută şi la 40-50 cm între rânduri şi 30-40
cm pe rând, realizând desimi de 6-8 pl/m2.
Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele ale verzei de toamnă,
cu unele particularităţi. În timpul perioadei de vegetaţie se aplică trei
fertilizări faziale cu 35 kg s.a./ha N. În funcţie de regimul de precipitaţii se
aplică 6-8 udări cu norme de 350-400 m3/ha.
Recoltarea se face eşalonat în septembrie-octombrie, încheindu-se
înainte de venirea îngheţurilor.
În cazul în care nu toate plantele au ajuns la maturitatea de consum,
cultura poate fi protejată cu tunele sau plantele sunt scoase cu rădăcină şi
puse la postmaturare în beciuri sau pivniţe. Producţia este de 20-25 t/ha.

10.3. Gulia – Brassica oleracea var. gongylodes Lam.


sin. Caulorapa – Familia Cruciferae

Importanţa culturii.
Gulia se cultivă pentru rădăcina tuberizată numită "tulpinofruct", care
se consumă crudă sau preparată. Valoarea alimentară este dată de
conţinutul ridicat în vitamine, săruri minerale şi zaharuri. Având capacitate
bună de păstrare asigură consumul în stare proaspătă o perioadă lungă de
timp.
Originea şi aria de cultură.
Datele din literatura de specialitate arată că gulia provine din specia
sălbatică Brassica rupestris care creşte spontan în zona Mării Mediterane.
A fost luată în cultură încă din antichitate, cultivându-se pe suprafeţe mai
mari în Centrul şi Vestul Europei. La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe
restrânse în toate judeţele, cu pondere în jurul marilor centre urbane din
Transilvania şi Banat.
Particularităţi botanice şi biologice.
Este o plantă bienală, care formează în primul an tulpinofructul de
formă globuloasă, iar în anul al doilea tulpinile florifere, florile şi seminţele.
Frunzele de culoare verde sau violacee au peţiolul lung cu marginea limbului
dinţată.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.
Prezintă aceleaşi cerinţe faţă de factorii de mediu ca varza albă.
Plantele tinere, în faza de 4-5 frunze sunt sensibile la temperaturi de
vernalizare (5-10ºC). În aceste condiţii ele emit foarte uşor tulpini florifere fără
a mai forma tulpini îngroşate.
Faţă de lumină cerinţele sunt moderate, putându-se cultiva în
asociere. Lipsa luminii în primele faze conduce la alungirea plantelor,
frânând depunerea substanţelor de rezervă în tulpină, care nu se mai
îngroaşă.
Gulia are cerinţe ridicate faţă de umiditatea din sol. Alternanţa
perioadelor de secetă şi umezeală abundentă conduce la crăparea tulpinii

89
tuberizate. Deoarece au un sistem slab dezvoltat şi perioadă scurtă de
vegetaţie solicită soluri fertile, dar nu cu exces de azot.
Consumul specific pentru o tonă de produs comercial este de 2-3 kg
s.a.N; 1 kg s.a. P2O5 şi 3-5 kg s.a. K2O. Perioadele critice ale nutriţiei sunt
în faza de 6-8 frunze când începe îngroşarea tulpinii şi în faza de depunere
intensă a substanţelor de rezervă. Se recomandă aplicarea, odată cu
pregătirea terenului, a 15-20 t/ha gunoi de grajd bine descompus.
Tehnologia culturii.
Gulioarele şi guliile asigură un consum eşalonat din culturi
practicate în câmp şi în spaţii protejate. Culturii de gulioare îi poate urma
în acelaşi an culturi de castraveţi, fasole verde, rădăcinoase de toamnă
(morcov, sfeclă roşie). Guliile de toamnă pot fi cultivate după mazăre verde,
ceapă verde, spanac, cartofi timpurii.
Cultura guliei în câmp pentru producţie timpurie.
Pregătirea terenului pentru plantare se execută ca şi la varza timpurie
în câmp. Gulioarele având perioadă scurtă de vegetaţie pot fi cultivate atât
în ogor propriu cât şi în succesiune.
Răsadurile destinate înfiinţării culturii se produc în sere înmulţitor şi
răsadniţe calde încălzite biologic. Semănatul se face în perioada 10-15.II
pentru cultura în ogor şi 10.V-10.VI pentru cultura succesivă, utilizând 300
g sămânţă pentru un hectar de cultură. Răsadurile se repică în cuiburi de
5x5x5 cm sau în strat nutrient de 5x5 cm. Lucrările de întreţinere
aplicate răsadurilor sunt cele generale. Prin aerisiri se evită realizarea
unor temperaturi de 5-10ºC care conduc la vernalizarea răsadurilor.
Plantarea se execută pe teren modelat sau nemodelat în perioada
20.III-10.IV. Distanţa între plante pe rând este de 22-27 cm, realizându-se
desimi de 110-120 mii pl/ha. Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu
cele ale verzei timpurii, dar mai reduse ca volum.
Recoltarea se face eşalonat, când tulpina are diametrul de 5-10 cm,
începând cu ultima decadă a lunii mai. Pentru valorificare se taie sub tulpina
îngroşată şi se lasă 3-4 frunze în vârful tulpinii legându-se apoi câte 3 în
legătură. Producţia este de 10-15 t/ha.
Cultura guliei în câmp pentru producţie de toamnă se realizează
după o tehnologie asemănătoare cu a conopidei de toamnă, cu unele
particularităţi. Răsadurile se produc pe straturi reci, semănând rar fără
repicare. Pentru cultura în ogor se seamănă în perioada 10.IV-10.V, iar
pentru cultura succesivă în perioada 25.V-10.VI, utilizând o cantitate de
sămânţă de 300-350 g pentru producerea răsadului necesar unui hectar
de cultură.
Plantarea soiurilor semitimpurii şi târzii are loc în perioada 25.V-15.VI
în culturi pure şi 25.VI-10.VII în culturi succesive. Soiurile timpurii se
plantează în perioada 15.VII-31.VII. Plantarea se efectuează pe teren
modelat şi nemodelat. Distanţa între plante pe rând este de 28-32 cm.
Desimile ce se realizează sunt de 65-70 mii pl/ha.
Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele ale conopidei de toamnă.
Fertilizarea fazială se aplică în două reprize, folosind 35 kg s.a./ha N şi 25
kg s.a./ha K2O. Prima fertilizare se aplică la 8-10 zile după plantare, iar cea
de a doua la începutul îngroşării tulpinii. Irigarea se aplică repetat de 2-4 ori
pentru a menţine o umiditate constantă la adâncimea de 25-40 cm.
90
Recoltarea se face eşalonat în luna octombrie prin smulgerea
plantelor. Lucrarea trebuie să se încheie înainte de venirea îngheţului.
Plantele recoltate se scutură de pământ, se fasonează, se sortează pe
mărimi şi se livrează în lăzi tip P sau boxpaleţi. Producţia ce se obţine este
de 30-40 t/ha.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt schemele de înfiinţare a culturilor de legume vărzoase ?


2. Care sunt modalităţile de producere a răsadurilor de legume
vărzoase ?

91
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA


SOLANO-FRUCTOASE

Cuvinte cheie: legume solano-fructoase, tomate

Rezumat
Tomatele sunt plante cu caracter specific termofil, intolerante faţă de
îngheţ dar în acelaşi timp sensibile la temperaturi ridicate, care împiedică
fructificare normală.
Cultura tomatelor se situează pe primul loc în cadrul legumiculturii din
ţara noastră. Culturile se efectuează în cămp, protejate şi forţate, având
fiecare anumite particularităţi tehnologice.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

11.1. Tomatele – Solanum lycopersicum L. – Familia Solanaceae

Importanţa culturii.
Fructele de tomate prezintă importanţă economică şi alimentară nu
atât prin conţinutul în elemente energetice, cât prin vitamine, săruri
minerale şi acizi organici având o gamă variată de întrebuinţări şi
înregistrând un consum mare, atât proaspete, cât şi prelucrate industrial.
Tomatele conţin glucide, vitaminele A, B, B2, B6, C, potasiu, fosfor, fier, calciu
şi magneziu.
Originea speciei.
Tomatele sunt originare din America Centrală şi de Sud, Peru şi
Ecuador, specia de origine fiind Lycopersicon esculentum var. cerasiforme.
Particularităţi botanice şi biologice.
Tomatele sunt plante anuale, în condiţiile climatice ale ţării noastre.
În regiunile cu climat tropical se comportă ca plante perene.
Rădăcina tomatelor cultivate prin semănat direct în câmp, poate
ajunge până la 1 m adâncime în sol, iar în cazul culturilor înfiinţate prin
răsad, pivotul fiind rupt, rădăcina se dezvoltă în stratul arabil, necesitând
udări dese.
Tulpina tomatelor are o creştere diferită, în funcţie de cultivar. Astfel
cultivarele care aparţin var. vulgare au o creştere nedeterminată (2-10 m)
pe când la var. validum, cu creştere determinată, înălţimea tulpinii
oscilează între 60-100 cm. Tulpina tomatelor emite rădăcini adventive,
ceea ce permite plantarea mai adâncă a răsadurilor. De asemenea
prezintă o mare capacitate de lăstărire, formând copili la subsuoara
frunzelor.
Frunzele tomatelor sunt imparipenat sectate, cu foliole dispuse
alternativ. Foliolele au forma lanceolată, ovală şi prezintă marginea întreagă
sau dinţată, cu suprafaţa relativ netedă sau gofrată, funcţie de varietate şi
cultivar. Inflorescenţa este de tip cimă şi apare pe internod. Există trei tipuri
92
de inflorescenţe: neramificate, ramificate dublu, ramificate multiple. Inserţia
primei inflorescenţe este variabilă în funcţie de cultivar, după 5-9 frunze,
următoarele se formează după 3-4 frunze. Numărul de flori în inflorescenţă
variază de la 4-5 la 16-18. Floarea tomatelor este pe tipul 5. Petalele sunt de
culoare galbenă şi sunt concrescute la bază. Polenizarea este autogamă,
numai în cazuri rare (5%) este alogamă. Fructul este o bacă cărnoasă,
suculentă, de forme, mărimi şi culori diferite. Seminţele sunt oval-rotunjite,
cu perişori care le dă o culoare argintie sau mai cenuşie în funcţie de
metoda de extragere.
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.
Tomatele sunt plante cu caracter specific termofil, intolerante faţă de
îngheţ dar în acelaşi timp sensibile la temperaturi ridicate, care împiedică
fructificare normală. Tomatele, ca plante termofile sunt condiţionate în
creşterea şi dezvoltarea lor de factorul temperatură, care este corelat cu
fazele de vegetaţie, procesele fiziologice şi biochimice. La temperatura
minimă de 10-12ºC seminţele germinează în 7-14 zile, pe când la cea
optimă de 25ºC în 6-7 zile. Seminţele supuse şocurilor de temperatură, prin
alternanţă între valorile optime cu temperaturi scăzute de 1-2ºC
germinează mai repede, iar plantele au rezistenţă mai mare la temperaturi
mai scăzute de 10ºC. Temperaturile optime de creştere şi dezvoltare a
plantelor se situează între 22-25ºC, cele minime între 10-12ºC, iar maxime
între 30-35ºC. Temperatura optimă de germinare a polenului este de 21-
30ºC. sub 15ºC şi peste 35ºC polenul nu mai germinează, iar florile
avortează şi cad. Fructele cresc şi se dezvoltă normal la o temperatură
cuprinsă între 18-24ºC.
La temperaturi ridicate şi la intensitate luminoasă scăzută are
loc activarea puternică a respiraţiei, înregistrându-se un consum mărit de
asimilate (de scăderea cantităţii de hidraţi de carbon), în dauna creşterii şi
fructificării. Ritmul înfloririi se accelerează însă în dauna vigurozităţii
acestora. Se formează ciorchini foarte mici.
Lumina are un rol important în creşterea şi dezvoltarea plantelor de
tomate, atât sub aspectul intensităţii cât şi cel al duratei şi compoziţiei
spectrale. Cele mai mari pretenţii de lumină le au tomatele în faza de
răsaduri şi la formarea organelor de fructificare. O intensitate luminoasă
scăzută şi o durată de iluminare a soarelui sub 12 ore pe zi, determină
alungirea răsadurilor, întârzie apariţia inflorescenţelor, florile avortează şi
fructele cad. Procesele metabolice se desfăşoară normal, în funcţie de soi, la
o intensitate luminoasă între 6000-10000 lucşi şi o durată de iluminare de 16-
18 ore. În prima parte a vegetaţiei (ianuarie-martie) lumina este deficitară ca
intensitate şi influenţează negativ iniţierea primordiilor florale. Se
prelungeşte perioada de la răsărire la apariţia recoltei, producându-se
malformaţii sau reţinerea diferenţierii mugurilor florali, mai ales în fazele 4-8
de dezvoltare a acestora stânjenind procesul de polenizare şi fecundare,
cauzând căderea florilor. Intensitatea luminii în sere scade mult în special
în zilele cu cer acoperit şi sticlă murdară. In zilele cu cer senin în sera cu
sticlă curată radiaţia se reduce numai cu 10-15% faţă de exterior, cu 25-
35% dacă sticla este murdară şi cu 55-65% dacă cerul este acoperit şi
sticla murdară. Pe de altă parte în tot cursul verii, în cazul unui ciclu lung,
radiaţia puternică determină supraîncălzirea spaţiului interior şi a plantelor

93
făcând necesară umbrirea serelor.
Tomatele, au nevoie de un regim moderat al umidităţii aerului, mai
scăzut după plantare şi mai ridicat în perioada polenizării şi a legării
fructelor. Valori excesive ale umidităţii aerului, combinate cu valori ridicate
ale temperaturii crează condiţii favorabile pentru apariţia bolilor patogene şi
fiziologice. De asemenea, poate să aibă loc o creştere luxuriantă a
plantelor în dauna fructificării. Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de
65-75% la plantare şi de 55-65% la începutul fructificării. Greutatea cea mai
mare a unui fruct se obţine dacă polenizarea se face între orele 12-14 la o
valoare a umidităţii relative a aerului de 65-75%.
Pentru parcurgerea normală a etapelor în dezvoltarea mugurilor
floriferi, regimul de umiditate din sol trebuie să fie de 60-80% din capacitatea
de câmp. Variaţiile prea mari duc la avortarea florilor. Deficitul de umiditate
provoacă o alungire a pistilului, cu reducerea posibilităţilor de autopolenizare.
Se evidenţiază faptul că în lunile cu radiaţie puternică şi temperaturi
ridicate, în sere, cu toate măsurile de umbrire, evapotranspiraţia se
intensifică, pierderile de apă din sol cresc, ceea ce conduce la o stare de
stres. Aceasta poate fi ameliorată prin mărirea consumului de apă, deci a
umidităţii din sol şi reducerea radiaţiei. În lunile reci, când temperatura în
sere poate fi mai uşor controlată, evapotranspiraţia este redusă, caz în care
pierderile de apă sunt scăzute, ceea ce face ca umiditatea din sol să fie
asigurată la parametrii moderaţi. Caracterul intensiv al sistemului de
cultivare a tomatelor în seră reclamă nivele mult mai ridicate de fertilizare
decât la cultura în câmp.
Ingrăşămintele organice şi în primul rând gunoiul de grajd
semifermentat sunt de mare importanţă în cultivarea tomatelor în sere atât
prin conţinutul lor bogat în micro şi macroelemente cât şi prin efectul lor
asupra structurii solului.
Prin tehnologiile actuale de cultură a tomatelor în sere se recomandă
aplicarea anuală a 80-100 t/ha gunoi semifermentat, pe solurile cu conţinut
normal de materie organică şi 120-150 t/ha pe cele mai slab asigurate cu
materie organică. Datorită influenţei unor factori de mediu cum sunt
luminozitatea, temperatura, regimul de umiditate din sol şi din aer precum
şi cerinţele de nutriţie specifice hibrizilor cultivaţi, se impune ca substanţele
nutritive să se găsească în soluţia solului într-un anumit raport ce diferă
pe parcursul perioadei de vegetaţie.
Tehnologia de cultură a tomatelor
Cultura tomatelor se situează pe primul loc în cadrul legumiculturii din
ţara noastră. Culturile se efectuează în cămp, protejate şi forţate,
având fiecare anumite particularităţi tehnologice.
Cultura tomatelor în câmp
Se organizează pentru producţia timpurie, de vară şi de toamnă.
În asolament tomatele urmează după leguminoase, cucurbitaceae,
bulboase, rădăcinaose şi după cereale în asolamentul mixt. Pregătirea
terenului cuprinde o suită de lucrări aplicate toamna şi primăvara, comune
tuturor culturilor de tomate. Lucrările efectuându-se mecanizat cu consum
mare de carburanţi există preocupări de reducere a acestor consumuri prin
execuţia de lucrări simultane.
Cultura timpurie se practică cu cele mai bune rezultate în sudul, sud-

94
estul şi vestul ţării unde se şi cultivă cu pondere mare circa 35% din totalul
suprafeţei. Terenurile cele mai potrivite sunt cu textură uşoară, cu expoziţie
sudică, fertite de vânturile dominante din zonă. Pentru cultura tomatelor
timpurii se aleg terenurile cu textură luto-nisipoasă, cu expoziţie sudică,
adăpostite contra vânturilor, plane sau cu o pantă uşoară, favorabilă irigării
pe rigole lungi.
Pregătirea terenului se face cu multă grijă, din toamnă. După
desfiinţarea culturii anterioare se execută mobilizarea terenului în vederea
nivelării de exploatare. În mod normal, fertilizarea de bază trebuie efectuată
în funcţie de datele furnizate de cartarea agrochimică. Orientativ se pot
aplica 30-40 t/ha gunoi de grajd nefermentat, 250-300 kg/ha superfosfat şi
100-150 kg/ha sulfat de potasiu. Îngrăşămintele sunt încorporate în sol prin
arătura adâncă de 28-30 cm, care se lasă în brazdă crudă.
Primăvara, după ce terenul s-a zvântat, se întreţine arătura până la plantare,
cu grapa cu discuri sau cultivatorul şi se administrează 150 kg/ha azotat
de amoniu, 150 kg/ha superfosfat şi 75 kg/ha sulfat de potasiu. Terenul se
modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor, sere acoperite cu materiale
plastice încălzite sau răsadniţe calde în funcţie de posibilităţi. Semănatul se
face cu 45-55 zile înainte de plantare, în mod obişnuit între 20 februarie şi
1 martie, folosind 250 g sămânţă pentru producerea răsadului pentru un
hectar cultură comercială. Pentru a mări precocitatea, seminţele se tratează
cu procaină 10 ppm timp de 4 ore sau Atonic 1:2000 timp de 12 ore. Se
seamănă des în rânduri, la 5 cm distanţă între ele, iar pe rând la 1-1,5 cm.
Pentru producerea răsadurilor necesare plantării unui hectar se vor semăna
40 m2, cu 6-7 g sămânţă/m2. Răsadul se repică în cuburi nutritive de 7x7x7
cm sau se produce prin semănat direct în ghivece. Pentru repicat este
nevoie de o suprafaţă de 350-400 m2 răsadniţe.
Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt cele obişnuite: dirijarea
factorilor de vegetaţie, asigurarea luminii necesare, corelarea temperaturii cu
lumina, fertilizarea fazială cu soluţii de fertilizanţi în concentraţie de 0,4-
0,5%, tratamente împotriva bolilor şi dăunătorilor. Pentru evitarea alungirii
răsadurilor, în faza de 3-4 frunze adevărate, se fac tratamente cu retardanţi
de creştere. Cu 10-12 zile înainte de plantarea răsadurilor în câmp se face
călirea acestora prin scăderea umidităţii şi a temperaturii.
Plantarea în câmp se face în momentul în care temperatura în sol, la
adâncimea de 10-15 cm, se stabilizează la 12ºC şi când pericolul brumelor
târzii a trecut (25 aprilie – 5 mai). Pe stratul înălţat de 104 cm se plantează
2 rânduri distanţate la 70 cm sau 80 cm, iar între plante pe rând distanţa este
de 25 cm sau 30 cm, realizându-se desimi cuprinse între 40.000 şi 50.000
plante/ha. Plantarea se face manual în mod obişnuit pe suprafeţe mici, sau
mecanizat cu maşina de plantat răsaduri. Adâncimea de plantare este până
la prima frunză adevărată. Răsadul alungit se plantează culcat în lungul
răndului. După plantare la fiecare plantă se aplică 1-2 l apă pe suprafeţe
mai mici, sau pe rigole, cu norme de 150-200 m3/ha pe suprafeţe mari,
pentru a asigura prinderea plantelor.
Lucrările de îngrijire sunt destul de complexe, unele având caracter
general, iar altele caracter special. La 3-5 zile după plantare se face
completarea golurilor, manual, cu răsad de calitate, din acelaşi cultivar şi de

95
aceeaşi vârstă cu cel folosit iniţial la plantare.
Afânarea solului se realizează prin efectuarea de praşile mecanice şi
manuale de 3-4 ori, ocazie cu care sunt distruse şi buruienile necombătute
de erbicide.
Irigarea culturilor de tomate este corelată cu fazele de creştere şi
dezvoltare a acestora. După udarea de plantare, următoarea udare se face
la 4-5 zile, a treia după înfloritul primelor două inflorescenţe, a patra şi
următoarele la interval de 8-10 zile. Normele de udare sunt cuprinse între
200-400 m3/ha apă. Udărirele se intensifică în faze de formare şi creştere a
fructelor.
Se aplică două fertilizări, prima imediat după apariţia primelor fructe
cu 50 kg/ha azotat de amoniu şi 50 kg/ha sulfat de potasiu, iar a doua la
15-20 zile după prima, când se aplică 120 kg/ha azotat de amoniu, 100
kg/ha superfosfat şi 75 kg/ha azotat de amoniu.
Tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor au o mare importanţă.
Dintre boli, mai frecvente sunt: mana (Phytophthora infestans), pătarea
frunzelor şi băşicarea fructelor (Xanthomonas campestris pv. vesicatoria),
pătarea pustulară (Pseudomonas syringe pv. tomato), pătarea brună
(Alternaria dauci f. sp. solani), septorioza (Septoria lycopersici), pătarea
cafenie (Cladosporium fulvum), antracnoza (Colletotrichum atramentarium),
iar dintre dăunători: păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae),
gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) şi omida fructelor
(Helicoverpa armigera).
Lucrările de îngrijire cu caracter special, de dirijare a creşterii şi
fructificării cuprind: copilitul, care se face radical, lăsându-se doar tulpina
principală, cârnirea tulpinii după 3-4 inflorescenţe, la 2 frunze deasupra
ultimei inflorescenţe. În unele cazuri se poate lăsa primul copil prefloral cu o
inflorescenţă, iar tulpina principală 3 inflorescenţe. În primăverile răcoroase,
pentru evitarea avortării florilor se pot face tratamente cu stimulatori de
fructificare. Pentru accelerarea coacerii se utilizează soluţii de Ethrel (200-
250 ppm), pulverizate fin pe plante, când fructele din prima inflorescenţă au
diametrul de 2-2,5 cm. Susţinerea plantelor se face pe araci sau spalier cu o
sârmă. În cazul apariţiei pericolului brumelor târzii de primăvară se iau
măsuri de protecţie a culturilor prin realizarea perdelelor de fum din brichete
fumigene sau prin arderea diferitelor gunoaie.
Recoltarea începe după 15-20 iunie, se face manual, eşalonat la 3-5
zile, până la sfârşitul lunii iulie, chiar începutul lunii august. În funcţie de
destinaţia producţiei, fructele se recoltează la diferite grade maturare.
După recoltare, fructele se sortează, se calibrează şi se ambalează
conform standardelor recunoscute.
Cultura de vară-toamnă
Prin răsad are ponderea cea mai mare în cadrul culturilor de câmp,
producţie fiind destinată consumului proaspăt din timpul verii şi toamna
precum şi pentru industrializare.
Răsadul se produce în solarii încălzite, vârsta acestuia fiind 40-45 zile.
Se seamănă la jumătatea lunii martie, mai rar astfel încât să rezulte 250-300
plante/m2, norma de sămânţă fiind aceeaşi ca şi la tomatele timpurii. Se
aplică lucrările de îngrijire obişnuite.
Plantarea răsadurilor are loc în etape, de la începutul lunii mai

96
(culturi de vară) până la începutul lunii iunie (culturi de toamnă), în vederea
eşalonării producţiei. Schema de plantare este tot cu 2 rânduri pe brazda
înălţată ca şi la culturile timpurii, dar distanţa între plante se măreşte la 25
cm pentru culturile de vară şi la 30-35 cm pentru cele de toamnă.
Lucrările de îngrijire cu caracter general sunt aceleaşi ca şi la
tomatele timpurii, aplicându-se cantităţi de îngrăşăminte calculate pentru
producţii mai mari. Norma de irigare se măreşte la 2800-4200 m3/ha şi se
aplică în 6-8 udări, care sunt mai frecvente în perioada de fructificare. La
coacerea fructelor se udă moderat şi constant, pentru a evita crăparea
fructelor. Lucrările speciale se aplică numai dacă se cultivă cultivare cu
creştere nedeterminată. În culturile de vară şi toamnă destinate
industrializării, se folosesc deobicei soiuri cu creştere determinată sau
semideterminată care nu se cârnesc şi nu se copilesc.
Recoltarea are loc la jumătatea lunii iulie până în luna spectembrie
inclusiv la culturile de vară şi de la începutul lunii august până în octombrie
la cele de toamnă, cu posibilităţi de restrângere a perioadei de recoltare
prin aplicarea cârnitului. Producţiile obţinute ocilează între 35-50 t/ha.
Cultura protejată în solarii şi tunele
Ponderea cea mai mare o au culturile înfiinţate în solarii primăvara.
Înfiinţarea acestor culturi se face la sfârşitul lunii martie şi durează până
în luna iulie pentru ciclul scurt sau până în luna septembrie pentru ciclul
de producţie prelungit.
Pregătirea terenului în solarii se face toamna şi primăvara, în mod
asemănător ca la tomatele timpurii în câmp, dar cu unele particularităţi.
Cantităţile de îngrăşăminte organice (50-70 t/ha) şi minerale aplicate se
dublează, ajungându-se la 300-500 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha
sulfat de potasiu, cu aplicare o dată la 2-3 ani.
Mobilizarea adâncă a solului la 28-30 cm se face cu MSS – 1,4 sau
la casma pe suprafeţe mai mici. O dată la 3-4 ani este bine să se facă
subsolajul la adâncimea de 40-50 cm. În eventualitatea cultivării solarului
cu salată, spanac sau ceapă verde se continuă cu mărunţirea terenului,
modelarea în straturi înălţate şi înfiinţarea acestor culturi. Primăvara, cât
mai devreme posibil, în funcţie de condiţiile climatice concrete ale aerului,
mai ales dacă avem culturi înfiinţate din toamnă, se va face acoperirea
solarului cu folie de polietilenă, asigurându o bună etanşeizare. Dacă sunt
înfiinţate culturi din toamnă, acestea se udă, se fertilizează şi eventual se
recoltează.
Terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament
de 94 cm sau în biloane echidistante la 70 cm.
Producerea răsadului se face în sere înmulţitor, cu însămânţarea la
10-20 I, astfel ca vârsta răsadului la plantarea din 20 III să fie de 50-55 zile.
Răsadurile se repică în ghivece din plastic sau în cuburi nutritive de 7x7x7
cm. Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt cele generale pentru această
verigă tehnologică.
Plantarea are loc între 20 III şi 5 IV, când în sol se realizează cel
puţin 10-12ºC. Schema de plantare este de 70 x 25 cm la ciclul scurt şi 70 x
35 cm la ciclul prelungit.
Lucrările de îngrijire prezintă o complexitate mai mare decât în câmp.
Completarea golurilor se face în primele 10 zile de la plantare cu răsad din

97
acelaşi cultivar, păstrat în acest scop, pentru a realiza o cultură încheiată.
Solul se menţine afânat şi curat de buruieni prin praşile repetate, aplicate
manual sau mecanic (la începutul culturii). Primul prăşit manual se face la
10-12 zile de la plantare. Următoarele praşile se repetă la interval de 10-15
zile, în funcţie de caz.
Fertilizarea fazială se face în două etape: la legarea fructelor în prima
inflorescenţă şi la a doua inflorescenţă. La tomatele cultivate în ciclul scurt
se aplică o fertilizare cu 300 kg/ha azotat de amoniu la legarea fructelor din
etajul al treilea, care se repetă la legarea celei de a cincea, dar la ciclul
prelungit.
Tomatele cultivate în solar se irigă diferenţiat, în jur de 10-12 udări
pentru ciclul scurt şi 14-16 udări pentru ciclul prelungit. La început normele
de udare sunt mai mici (200-250 m3/ha pentru a nu răci solul), iar pe
măsură ce se încălzeşte şi plantele cresc, normele se măresc (350-400
m3/ha).
Susţinerea plantelor se face la circa 20 zile de la plantare, pe spalier
cu o singură sârmă la ciclul scurt sau cu sfori mai lungi, susţinute de sârme
fixate pe scheletul solarului, la ciclul prelungit. Săptămânal se face copilitul
radical când copilii au maximum 5 cm lungime. La ciclul scurt cârnitul se
face după 5-6 inflorescenţe, iar la cel prelungit după 7-8 inflorescenţe.
Defolierea se face repetat, pe măsură ce frunzele de la bază se îngălbenesc.
În condiţii de nebulozitate şi temperaturi scăzute se iau măsuri pentru
stimularea polenizării, a legării şi creşterii fructelor. Se folosesc produsele:
Tostim – 3,3%, Atonic L.C. – 1:4000 la 20 de zile de la plantare, No-seed -
0,1% sau Tomafix L.C. – 0,09%. Inflorescenţele se tratează prin îmbăiere
sau pulverizare, când 2-4 flori sunt deschise. Lucrarea se repetă la 4-5 zile.
În mod obişnuit se stimulează primele două inflorescenţe şi numai în situaţii
speciale cea de-a III-a. Pentru a grăbi coacerea fructelor şi creşterea
producţiei timpurii se fac tratamente cu Ethrel sau Romthrel, în concentraţie
de 250 ppm, când fructele din prima inflorescenţă au diametrul de 2,5 cm.
Recoltarea se face eşalonat din ultima decadă a lunii mai până la
sfârşitul lunii iunie pentru ciclul scurt şi de la începutul lunii iunie până în
septembrie pentru ciclul prelungit. Producţia obţinută oscilează între 40-50
t/ha în ciclul scurt şi 60-70 t/ha în ciclul prelungit.

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt cerinţele tomatelor faţă de temperatură ?
2. Care sunt schemele de înfiinţare a culturilor de tomate în diferite
sisteme de tehnologie ?
3. Care sunt lucrările cu caracter special ce se realizează la cultura de
tomate ?

98
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA


SOLANO-FRUCTOASE

Cuvinte cheie: solano-fructoase, ardeiul, pătlăgele vinete

Rezumat
Valoarea alimentară şi economică a ardeiului constă în faptul că
participă la diversificarea sortimentului de legume în tot timpul anului.
Ardeii se remarcă prin conţinutul mare de vitamine, zaharuri, săruri
minerale de fosfor şi de calciu.
Pătlăgelele vinete deşi au valoare alimentară mai redusă decât alte
legume, se remarcă totuşi printr-un conţinut apreciabil de hidraţi de carbon,
proteine, vitamina A, B1 şi B2, săruri minerale.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

12.1. Ardeiul – Capsicum annuum L. – Familia Solanaceae

Importanţa culturii
Valoarea alimentară şi economică a ardeiului constă în faptul că
participă la diversificarea sortimentului de legume în tot timpul anului.
Ardeii se remarcă prin conţinutul mare de vitamine, zaharuri, săruri
minerale de fosfor şi de calciu.
Originea şi aria de răspândire
Ardeiul este originar din America Centrală, în Europa a fost adus în
secolul al XVI-lea şi s-a răspândit mai întâi în Potugalia, Spania, Italia,
Franţa etc.
Particularităţi biologice
Ardeiul este o plantă anuală, în condiţiile ţării noastre şi bienală sau
chiar perenă în zonele de origine. Rădăcina principală este pivotantă cu
numeroase rădăcini secundare care se ramifică în straturile superficiale ale
solului.
Tulpina este ramificată simpoidal formând tufe compacte care în
condiţii de câmp au înălţimea de 40-80 cm. În cultura de seră tulpina creşte
mai viguroasă, ajungând la înălţimi de 1,5-2,0 m, dar rămâne erbacee de
aceea plantele sunt palisate.
Frunzele sunt simple, peţiolate cu limbul cordiform sau lanceolat, în
funcţie de varietate. Florile sunt solitare sau dispuse câte 2 la locul de
ramificare a tulpinii, alcătuite pe tipul 5. Fecundarea este autogamă, cu
procent ridicat de alogamie (10-20%). Fructul este o bacă falsă de forme şi
dimensiuni diferite în funcţie de varietate şi soi. Seminţele de culoare galbenă
cu formă rotund-turtită.
Relaţile cu factorii de vegetaţie
Ardeiul are cerinţe mari faţă de căldură. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 14-15ºC iar optima de 25-28ºC. Nivelul
99
optim de temperatură la care plantele cresc şi fructifică bine este 22-25ºC.
Ardeiul reacţionează sensibil în raport cu intensitatea luminii,
necesitând pentru fructificare minimum 8000 de lucşi. Insuficienţa luminii
duce la prelungirea exagerată a perioadei de vegetaţie, fomarea unui
număr redus de frunze iar florile cad în faza de boboc.
Consumul de apă a plantelor de ardei diferă în funcţie de fenofază.
Este necesară asigurarea unui plafon de umiditate în sol de 65-75% din
capacitatea de câmp la începutul vegetaţiei şi de 80-90% în perioada
fructificării.
Ardeiul are cerinţe ridicate faţă de hrana minerală, necesită o bună
aprovizionare a solului cu elemente nutritive, aplicate sub forma
îngrăşămintelor organice şi chimice. Solurile cele mai potrivite pentru cultura
ardeiului sunt cele uşoare, nisipo-lutoase, cu reacţie neutră sau uşor acidă
(pH =6,8).
Tehnologia culturii ardeiului
Cultura ardeiului în câmp
Culturile de ardei gras, gogoşar şi lung au o tehnologie asemănătoare,
cu diferenţe puţine.
Pregătirea terenului din toamnă se face asemănător ca la tomatele
de vară-toamnă, dar cu cantităţi sporite de gunoi de grajd (25-40 t/ha).
Primăvara se aplică lucrările asemănătoare celor menţionate la tomate.
Ardeiul se cultivă numai prin plantarea de răsaduri. Se seamănă la
sfârşitul lunii februarie începutul lunii martie, astfel ca la plantare răsadul să
aibă vârsta de 50-55 zile. De obicei se seamănă rar (400 plante/m2) şi nu
se mai repică. Numai în cadrul culturilor timpurii de ardei gras se face
repicatul în cuburi. Cantitatea de sămânţă necesară producerii răsadurilor
pentru 1 ha este de 1,2-1,5 kg. Lucrările de întreţinere a răsadurilor sunt
cele generale pentru această verigă tehnologică.
Plantarea începe în prima decadă a lunii mai, când în sol se
realizează cel puţin 15ºC. Schema de plantare este de 70 x 20 cm la ardeiul
gras şi 18 cm la ardeiul lung. Lucrările de îngrijire constau în completarea
golurilor după 10 zile de la plantare, efectuarea a 3-4 praşile mecanice şi
2 manuale, irigarea, fertilizarea fazială de 3-4 ori, combaterea bolilor şi
dăunătorilor.
După plantare pentru asigurarea prinderii răsadurilor, nu se mai udă
10-14 zile pentru favorizarea înrădăcinării mai profunde, în continuare, până
la fructificare se udă la intervale de 7-10 zile cu norma de 250-300 m3
apă/ha.
Recoltarea se face la maturitatea tehnică la ardeiul gras începând cu
prima decadă a lunii iulie şi la maturitatea fiziologică la ardeiul gogoşar,
lung şi de boia, începând cu a doua decadă a lunii august continuând
până în luna octombrie. Producţiile medii obţinute 25-30 t/ha la ardeiul
gras, gogoşar şi lung şi 7-10 t/ha la ardeiul iute şi de boia.
Cultura ardeiului gras în solarii
Pregătirea de bază a solului se face ca şi după tehnologia
prezentată la cultura de tomate. Răsadul se produce în sere încălzite prin
repicare în cuburi sau ghivece nutritive, astfel ca la plantare să aibă vârsta
de 50 zile. Pentru producerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar cultură
comercială este necesară o cantitate de 0,8 kg.

100
Plantarea are loc atunci când în sol se realizează cel puţin 14-15ºC
(luna aprilie). Schema de plantare recomandată în toate tipurile de solarii
este de 60+40/30-35 cm asigurându-se între 60000-67000 plante/ha.
Lucrările de întreţinere a culturii sunt mai complexe decât în câmp.
Astfel, numărul udărilor creşte la 20; fertilizarea se face în 6 etape, cu câte
400 kg/ha Complex III la primele 4 etape şi câte 100-120 kg/ha azotat de
amoniu şi 80-100 kg/ha sulfat de potasiu în ultimele două reprize.
Plantele se copilesc lăsându-se 2-3 ramificaţii care se palisează pe
câte o sfoară. Se suprimă butonii florali apăruţi la prima ramificare. Lăstarii
care apar pe ramificaţiile reţinute se ciupesc după apariţia a 1-2 flori. Cu
cica 40 de zile înaintea încheierii ciclului de vegetaţie, plantele se cârnesc
prin suprimarea vârfului de creştere. Pe măsură ce plantele înaintează în
vegetaţie se practică şi defolierea la bază, prin suprimarea frunzelor
îmbătrânite şi bolnave.
Recoltarea are loc la începutul lunii iunie şi durează până în
septembrie. Producţiile obţinute oscilează între 35-40 t/ha.

12.2. Pătlăgelele vinete – Solanum melongena L.


– Familia Solanaceae

Importanţa culturii
Deşi au valoare alimentară mai redusă decât alte legume, se
remarcă totuşi printr-un conţinut apreciabil de hidraţi de carbon, proteine,
vitamina A, B1 şi B2, săruri minerale.
Originea şi aria de răspândire
Originare din India şi Birmania, în Europa au fost introduce în cultură
abia în secolul al XVII-lea, mai întâi în Grecia şi Italia, apoi şi în alte ţării din
sudul şi răsăritul Europei.
Particularităţi botanice
Vinetele sunt plante anuale, cu rădăcini răspândite în stratul
superficial al solului (20-40 cm) şi reprezintă numai 2% din greutatea plantei.
Tulpina este ramificată simpoidal formând tufe cu înălţimea de 0,4-
0,8 m în condiţii de câmp, menţinându-se în poziţie verticală.
Frunzele sunt mari, peţiolate, cu limbul oval, cu marginea întreagă
sau lobată şi nervuri de culoare violacee.
Florile se formează la subsioara frunzelor, sunt solitare de culoare
violacee. Polenizarea este autogamă cu 10-30% procent de alogamie.
Fructul, o bacă mare, are forme şi culori diferite la maturitatea de consum în
funcţie de soi, de la violaceu deschis până la negru violaceu. Seminţele sunt
mici turtite de culoare galben-maronie.
Relaţiile plantelor cu factorii de vegetaţie
Vinetele sunt deosebit de pretenţioase faţă de factorii de vegetaţie.
Temperatura minimă de încolţire a seminţelor este de 14-15ºC iar optima
de 25-30ºC. Plantele vegetează şi fructifică bine la temperaturi între 23-
32ºC, în funcţie de luminozitate şi fenofază. Temperaturile maxime pe care
le suportă sunt de 38-40ºC.
Faţă de lumină vinetele sunt foarte pretenţioase, necesitând pentru
fructificare cel puţin 8000-10000 lucşi. Umiditatea pentru vinete trebuie
menţinută în sol în mod constant la 75-85% din capacitatea de câmp, astfel

101
se obţin producţii mici şi de slabă calitate.
Manifestă pretenţii mari faţă de sol, dând rezultate bune pe solurile
fertile, bine structurate şi drenate, care se încălzesc uşor cu pH cuprins
între 6,5-7. Nutriţia minerală trebuie bine dirijată, vinetele fiind mari
consumatoare de elemente nutritive.
Tehnologia culturii vinetelor
Cultura vinetelor în câmp
Terenul se pregăteşte ca şi pentru ardei, dar cu cantităţi diferite de
îngrăşăminte. Din toamnă se încorporează în sol 30-40 t/ha gunoi de grajd şi
îngrăşăminte chimice greu solubile pe bază de fosfor şi potasiu, care se
încorporează printr-o mobilizare adâncă a solului la 28-30 cm. Primăvara
se aplică îngrăşăminte chimice uşor solubile pe bază de azot care se
încorporează la pregătirea superficială a terenului.
Producerea răsadului se face în sere înmulţitor sau solarii încălzite.
Cantitatea de sămânţă necesară pentru producerea răsadului pentru
înfiinţarea 1 ha de cultură comercială este de 0,8-1,0 kg. Epoca de semănat
este 20 II-1 III., iar răsadul se repică în cuburi nutritive. Factorii de vegetaţie
se asigură în optim pentru realizarea de răsad viguros şi sănătos. Vârsta
răsadului la plantare trebuie să fie între 50-55 zile.
Plantarea are loc între 5-20 V, după schema de plantare 70 x 28-30
cm, asigurându-se o desime de 40-50000 plante/ha.
Recoltarea se eşalonează din 10-15 iulie până în luna octombrie. Se
fac recoltări dese la 3-4 zile pentru a preîntâmpina îmbătrânirea fructelor.
Producţiile medii realizate oscilează între 25-30 t/ha.
Cultura vinetelor în solar
Este stimulată de rezultate economice deosebit de favorabile. Terenul
şi solariile se pregătesc ca şi pentru tomate. Răsadul se produce în sere
înmulţitor, prin semănat des urmat de repicat. Epoca de semănat este 10-
15 II, folosind 0,7-0,8 kg sămânţă, pentru producerea răsadului pentru 1 ha
cultură comercială. Vârsta răsadului la plantare este de 50-55 zile.
Plantarea are loc în intervalul calendaristic 10-15 IV, când în sol s-
au realizat cel puţin 15ºC. Schema de plantare este de 2 rânduri pe brazda
înălţată la 70 cm iar distanţa între plante pe rând este de 40 cm, rezultând
circa 35000 plante la hectar.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 4-5 fertilizări faziale la
interval de 20-25 zile începând după 30 zile de la plantare. Plantele se
copilesc lăsându-se 3-4 ramificaţii mai viguroase. Lăstarii de rod apăruţi pe
ramificaţii se ciupesc după 2-3 flori.
Recoltarea începe la jumătatea lunii iunie şi durează până în
septembrie, producţiile medii sunt de 35-45 t/ha

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt cerinţele ardeiului faţă de factorii de mediu ?


2. Care sunt lucrările cu caracter special ce se realizează la cultura de
vinete ?
3. Care este schema de plantare a vinetelor în cultură protejată ?

102
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA


BOSTĂNOASE

Cuvinte cheie: legume cucurbitacee, castravetele

Rezumat
Castravetele este o plantă legumicolă care se cultivă în câmp, sere,
solarii şi răsadniţe, asigurând eşalonarea consumului pe o perioadă cât mai
îndelungată de timp. Fructele se consumă la maturitatea tehnică, fiind mult
apreciate în alimentaţie pentru însuşirile şi conţinutul diversificat în principii
nutritive, cât şi pentru efectul terapeutic.
În câmp neprotejat castraveţii se pretează la formele de cultură:
timpurie, de vară şi de toamnă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

13.1. Castravetele – Cucumis sativus L. – Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii.
Castravetele este o plantă legumicolă care se cultivă în câmp, sere,
solarii şi răsadniţe, asigurând eşalonarea consumului pe o perioadă cât mai
îndelungată de timp. Fructele se consumă la maturitatea tehnică, fiind mult
apreciate în alimentaţie pentru însuşirile şi conţinutul diversificat în principii
nutritive, cât şi pentru efectul terapeutic.
Originea şi aria de răspândire.
Castravetele îşi are originea în sudul Asiei (India, Indochina, China,
etc.) şi în sudul Africii, fiind una dintre cele mai vechi plante de cultură,
practicarea acesteia datând de cca. 3000 ani î.e.n.
Particularităţi biologice.
Castravetele este o plantă anuală, erbacee, cu un sistem radicular
slab dezvoltat şi cu tendinţa de creştere spre suprafaţa solului, având cerinţe
deosebite faţă de aer. Masa mare de rădăcini se dezvoltă la 20-30 cm
adâncime în sol, astfel explicând cerinţele mari ale speciei faţă de umiditate
şi aer în stratul superficial, pe întreaga durată de vegetaţie. Rădăcinile se
refac greu dacă sunt rănite, plantele suportând mai greu transplantarea.
Tulpina este târâtoare sau urcătoare, fistuloasă, foarte fragilă când
este tânără, devenind viguroasă şi parţial lemnificată pe măsură ce se
maturează. Are o lungime de 2,5-3,0 m, este pubescentă şi prevăzută cu
cârcei ce ajută la agăţare. În contact cu solul tulpina emite uşor rădăcini
adventive, aspect important pentru formele de cultură cu dirijarea tulpinilor pe
orizontală (câmp, răsadniţe), dând posibilitatea plantelor de a se aproviziona
suplimentar cu apă şi săruri minerale.
103
Lăstarii apar după 20-30 zile de la semănat, iar prin ciupirea repetată
a vârfurilor de creştere apar ramificaţii de ordin superior, pe care se formează
mai multe flori femele.
Frunzele sunt mari, trilobate sau pentalobate, dispuse altern şi
acoperite cu perişori glandulari, aspri.
Florile sunt unisexuat monoice, dispuse câte 3 – 5 la un loc, la
subsuoara frunzelor, sunt gamopetale, cu corola de culoare galbenă şi în
formă de pâlnie. Florile femeieşti au ovarul inferior ce îmbracă forma viitorului
fruct, iar cele bărbăteşti sunt pedunculate, cu corola mai mare, apar
întotdeauna înaintea celor femeieşti şi în număr mai mare pe tulpina
principală.
Polenizarea este alogamă, entomofilă, mai rar anemofilă, iar în cazul
unei polenizări incomplete fructele se deformează.
Fructul este o melonidă, alungită, de forme, dimensiuni şi culori diferite
în funcţie de cultivar, prevăzut cu ridicături semisferice (broboane) care
uneori au perişori. Fructele au 3-5 loji ce conţin seminţe.
Seminţele sunt turtite, alungit ovoide, înguste spre ambele extremităţi,
de culoare alb-gălbuie şi sunt mai bine dezvoltate la baza fructului.
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.
Căldura – este unul din factorii de primă condiţie pentru desfăşurarea
normală a proceselor metabolice şi obţinerea de producţii la nivelul
potenţialului productiv al cultivarelor.
În funcţie de faza de vegetaţie temperatura optimă se situează între 25
± 7ºC. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 15-16ºC.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28ºC, cu o medie în 24 ore (zi şi
noapte) mai mare de 15ºC pe întreaga perioadă de vegetaţie (în culturile din
câmp). Nivelul maxim de suportabilitate este de 30-35ºC, peste aceste valori
plantele îşi diminuează sau chiar îşi încetinesc creşterea, aceleaşi aspecte
se manifestă şi în cazul valorilor de sub 15ºC. În sol temperatura trebuie
menţinută cu 2-3ºC mai mare decât cea a aerului, pentru o cât mai bună
vegetaţie.
Lumina cu o intensitate de 12.000–15.000 lucşi, influenţează favorabil
procesele fiziologice, castraveţii fiind plante de zi scurtă (12 ore lumină) dar
de intensitate ridicată. O intensitate şi durată mare de iluminare grăbesc
procesul de îmbătrânire şi slăbesc potenţialul de rodire, iar insuficienţa
luminii determină alungirea plantelor şi reduce capacitatea de fructificare.
Umiditatea, atât din sol cât şi cea din aer trebuie menţinută la nivelurile
cerute de plante, pe faze de vegetaţie, insuficienţa ducând la oprirea
creşterii, apariţia unui număr mai mare de flori mascule, deformarea fructelor
şi apariţia gustului amar al acestora.
Nivelul optim în sol trebuie menţinut la 75-80 % din I.U.A. şi de 85-90
% în aer. La o umiditate mai mare în sol, asociată cu o temperatură ce scade
sub 10ºC, absorbţia la nivelul sistemului radicular nu are loc şi apare seceta
fiziologică.
Aerul prezintă o importanţă deosebită pentru castraveţi, atât în sol cât
şi în atmosferă, fapt pentru care culturile din câmp şi în special cele timpurii
se recomandă a se efectua între perdele de plante cu port înalt. Rădăcinile
104
plantelor sunt deosebit de sensibile la lipsa aerului din sol, fapt ce
influenţează dezvoltarea lor în stratul superficial şi ca atare solul trebuie
menţinut în permanenţă afânat în vederea aerisirii. Trebuie evitată tasarea
solului, iar praşilele se fac superficial.
Solurile pe care se cultivă castraveţii trebuie să fie uşoare, afânate,
permeabile, bogate în humus, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6,5-
7,5), cu o textură luto-nisipoasă şi structură granulată. Cele cu exces de
umiditate, grele, impermeabile, precum şi cele nisipoase, cu capacitate
redusă de menţinere a apei sunt contraindicate.
Elementele nutritive – trebuie să fie prezente în sol în cantităţi mari şi
în forme uşor asimilabile, deşi nevoile plantelor de castraveţi sunt mai
reduse. Reacţionează foarte bine, chiar în primul an de cultură, la îngrăşarea
organică, 20-40 t/ha, în funcţie de gradul de descompunere a gunoiului
(mraniţă, semidescompus sau proaspăt). Dacă fertilizarea organică s-a
aplicat la planta premergătoare, ea nu mai este necesară în anul de cultură.
Fertilizarea chimică trebuie să se aplice echilibrat deoarece castraveţii sunt
sensibili la concentraţii prea ridicate ale soluţiei solului. Trebuie evitate
îngrăşămintele cu clor şi amendamentele calcaroase la care castraveţii
prezintă o sensibilitate ridicată.
Tehnologia cultivării castraveţilor în câmp neprotejat
În câmp neprotejat castraveţii se pretează la formele de cultură:
timpurie, de vară şi de toamnă.
Cultura timpurie. Se practică pe suprafeţe mai restrânse, necesitând
cheltuieli în plus pentru producerea răsadurilor şi asigură consumul de fructe
începând cu mijlocul lunii iunie.
Terenurile pentru cultură trebuie să fie plane, nivelate, expoziţie
sudică, permeabile, textură uşoară nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă şi cu un
pH corespunzător.
În asolament castraveţii nu trebuie să revină pe aceiaşi suprafaţă de
teren mai repede de trei ani. Cele mai bune premergătoare sunt lucernierele,
fasolea, cartofii, tomatele, ardeii, varza, usturoiul, feniculul, etc.
Pregătirea terenului şi solului – începe toamna prin efectuarea
următoarelor lucrări: nivelarea de întreţinere, discuirea, fertilizarea de bază
cu îngrăşăminte organice 30-60 t/ha gunoi de grajd, de preferat
semidescompus şi chimice, 50-70 kg s.a./ha P2O5; 70-90 kg s.a./ha K2O,
încorporându-se în sol odată cu arătura adâncă, la 25-28 cm.
Primăvara solul se mobilizează cu combinatorul la 7-8 cm adâncime şi
se completează fertilizarea de bază cu 40-60 kg s.a./ha N, 30-80 kg s.a./ha
P2O5 şi 30-70 kg s.a./ha K2O.
Se erbicidează “ppi” cu Balan 8-10 l/ha sau Benefex 6-8 l/ha,pentru
buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale, cu 6-8 zile înaintea
înfiinţării culturii, încorporându-se concomitent cu îngrăşămintele chimice.
Solul se modelează, sau se nivelează în straturi înălţate cu
coronamentul de 104 cm, folosindu-se MMS- 4,5.
Producerea răsadurilor se face în spaţii cu protejare dublă sau în
răsadniţe, semănându-se între 15-20 III, cu o normă de seminţe de 1,0-1,5
kg pentru un hectar cultură. Se seamănă 2 seminţe în cuburi nutritive cu
latura de 7-8 cm. În prealabil sămânţa se tratează termic sau chimic.

105
La răsaduri se aplică lucrările de îngrijire curente, în plus putându-se
aplica un tratament cu Ethrel 500 ppm (0,05 %), folosind 1 l soluţie la 100 m2
suprafaţă, când răsadurile au 1-3 frunze adevărate, pentru favorizarea
sporirii numărului de flori femele. La plantare răsadul are o vârstă de 40-45
zile şi un număr de 4-5 frunze.
Plantarea răsadurilor se face manual, la începutul lunii mai, după ce
pericolul brumelor târzii de primăvară a trecut, după schema 2 rânduri
echidistante la 80 cm între rânduri şi 40 cm între plante pe rând. Pentru
protejarea plantelor împotriva curenţilor de aer se înfiinţează perdele de
protecţie (culise) de preferat din porumb zaharat, semănându-se o brazdă de
porumb la 8-10 brazde ale culturii.
Lucrările de întreţinere constau în: plantarea răsadurilor în goluri până
la cel mult 2 săptămâni de la înfiinţarea culturii; erbicidarea “post” cu Nabu-
Super-1,5 l/ha, irigarea la limita normei de 1800-3000 m3 apă/ha, repartizată
în 5-7 udări, cu frecvenţă mai mare la fructificarea masivă a plantelor.
Praşilele manuale şi mecanice se efectuează superficial, dar numai până
când creşterile vegetative permit, încât să nu fie deranjaţi vrejii. La praşila a
doua, plantele se muşuroiesc uşor la bază, iar din loc în loc tulpinile se
acoperă cu pământ pentru a favoriza emiterea de rădăcini adventive.
Fertilizarea fazială se face în faza de apariţie a celei de-a VI-a frunză pe
plantă, folosindu-se 50-60 kg s.a. /ha N şi 40-60 kg s.a. /ha K2O. Pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor se folosesc produse cu acţiune de contact
şi sistemică, prin alternanţă în vederea prevenirii unor suşe cu rezistenţe la
unele pesticide. Ciupitul, în vederea dirijării fructificării, se aplică la răsaduri,
înainte de plantare, după 3-4 frunze şi se repetându-se la lăstarii laterali de
1-2 ori, după alte 6-7 frunze.
Recoltarea are loc eşalonat între 15 iunie şi 10 august, la intervale de
2-3 zile, cu mare atenţie pentru a nu deranja vrejurile ce influenţează
amăreala fructelor.
Producţiile obţinute în funcţie de cultivarul folosit şi mărimea fructelor
la recoltare oscilează între 15-25 t/ha. Fructele se valorifică eşalonat, fără a fi
necesară păstrarea.
Cultura de vară. Este cea mai răspândită formă de cultură în câmp,
ocupând 80% din suprafaţa totală ocupată de această specie în ogor propriu.
În funcţie de modul de dirijare a plantelor se practică cultura pe sol şi cultura
pe spalieri înalţi.
Alegerea, pregătirea terenului şi plantele premergătoare sunt
asemănătoare culturii timpurii.
Cultura se realizează prin semănat direct, mai rar prin răsad.
Semănatul are loc la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, când în sol la
o adâncime de 8-10 cm se realizează o temperatură de 10-12ºC, mai
devreme în judeţele din sud, sud-est şi sud-vest şi mai târziu în celelalte
zone.
Semănatul se face mecanizat, cu SPC 6(8), folosindu-se 4-6 kg
sămânţă pentru un hectar cultură, la adâncimea de 3-4 cm, după schema 2
rânduri la 80 cm şi 9-10 cm între seminţe pe rând.
Lucrările de întreţinere – sunt asemănătoare culturii de castraveţi
timpurii, cu unele particularităţi:

106
-optimizarea desimii plantelor se face cu seminţe, uneori umectate şi
preîncolţite, sau cu răsad din cadrul aceluiaşi cultivar;
-udarea culturilor se face cu norme de 300-400 m3 apă la hectar,
repartizate într-un număr de 7-10, durata de vegetaţie fiind mai mare;
-fertilizarea fazială are un efect favorabil asupra producţiei de
castraveţi, aplicându-se în momentul apariţiei florilor, repetându-se de 3-4
ori, cu cantităţile menţionate la cultura timpurie dar care se suplimentează cu
30-40%;
-dirijarea creşterii şi fructificării se realizează prin ciupiri repetate, mai
întâi când plantele au 4-5 frunze adevărate, iar următoarele 2-3 după ce
lăstarii au format câte 6-7 frunze. La culturile susţinute pe spalieri, la baza
plantelor pe o înălţime de 20-30 cm se îndepărtează toate formaţiunile
vegetative şi de rod apărute, în continuare până la 60-70 cm lăstarii se
ciupesc după 2-3 fructe, ca apoi să nu se mai efectueze ciupiri;
-tratamentele cu Ethrel 0,05%, 600 l soluţie/ha, se aplică culturilor
destinate industrializării, în special dacă nu s-au efectuat lucrări de ciupit, au
drept scop sporirea numărului de flori femele şi sincronizarea fructificării în
vederea recoltărilor mecanizate.
Recoltarea fructelor se face în general manual, la maturitate tehnică şi
la intervale de 2-4 zile în funcţie de soi şi scop. Pentru consumul în stare
proaspătă fructele se recoltează la dimensiuni mai mari, de 9-12 cm sau
chiar 12-15 cm lungime, iar pentru industrializare la 6-9 cm şi uneori 3-6 cm.
Recoltarea are loc dimineaţa când temperatura este mai scăzută, dar
după ce s-a luat roua, direct cu mâna sau folosind un cuţit, detaşând fructul
la nivelul pedunculului. Castraveţii se pot recolta şi mecanizat cu combine
speciale (VUE).
Producţiile obţinute pot oscila între:
-10-15 t/ha la soiurile cu fructe mici şi 15-25 t/ha la cele cu fructe mari,
pentru cultura dirijată pe sol;
-25-50 t/ha la cultura pe spalieri.
Cultura de toamnă.
Se practică cu scopul obţinerii de fructe destinate în principal
conservării, atât la nivel industrial cât şi gospodăresc. Este o cultură
succesivă după specii ce eliberează terenul în luna iunie (mazărea de
grădină, cartoful timpuriu, varza timpurie, gulioarele etc.). Se folosesc
cultivare cu fructe mici, cu perioadă scurtă de vegetaţie, pentru ca recoltările
să se încheie până la răcirea vremii.
Pregătirea terenului se încadrează în cea clasică pentru culturile
succesive. Solul se afânează superficial printr-o arătură la 18-20 cm sau
discuire, cu care ocazie se încorporează resturile vegetale ale culturii
anterioare, îngrăşămintele chimice (30-50 kg s.a./ha N; 30-70 kg s.a./ha
P2O5; 30-70 kg s.a./ha K2O) şi erbicidul utilizat (Benefex 6-8 l/ha).
Solul se modelează în straturi înălţate, cu coronamentul de 104 cm şi
se nivelează.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct, folosindu-se 5-7 kg
seminţe/ha, cu 2-3 rânduri pe strat, la o distanţă pe rând de 10-15 cm,
obţinută prin rărit.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare celorlalte forme de cultură,
cu unele particularităţi:

107
-tratamentul cu Ethrel, 250-500 ppm, când plantele, au 3-4 frunze
adevărate;
-ciupitul plantelor, dacă acestea nu au fost tratate cu Ethrel;
-udarea culturii imediat după semănat, pentru o răsărire şi creştere
uniformă a plantelor, iar în continuare mai des în prima parte a vegetaţiei şi
mai rar în cea dea doua parte, cu norme de udare de 300-400 m3 apă/ha. Se
udă dimineaţa, seara sau noaptea pentru a evita fenomenul de şoc fiziologic;
-combaterea bolilor şi dăunătorilor, în special cele cu virulenţă mai
mare la sfârşitul verii şi toamnei.
Recoltarea începe în prima decadă a lunii septembrie şi durează până
la scăderea accentuată a temperaturii, la intervale de 1-2 zile, manual sau
mecanizat, cu combine speciale. Categoriile de sortare şi calibrare, după
lungimea lor sunt: 3-6 cm; 6-9 cm; 9-12 cm, iar producţiile realizate se
situează între 5-15 t/ha

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt cerinţele castraveţilor faţă de factorii de vegetaţie ?


2. Ce material biologic se poate utiliza la înfiinţarea culturilor de
castraveţi în câmp ?
3. Care sunt lucrări de îngrijire ce se aplică la cultura de castraveţi ?

108
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA


BOSTĂNOASE

Cuvinte cheie: legume bostănoase, pepeni galbeni, pepeni verzi,


dovlecel comun

Rezumat
Pepenele galben se cultivă pentru fructele sale care se consumă la
maturitatea fiziologică, în stare proaspătă sau ca fructe glasate, dulceaţă,
marmeladă, sucuri, salată de fructe, fiind apreciate pentru gustul, aroma şi
parfumul lor deosebit.
Pepenele verde se cultivă pentru fructele sale ajunse la maturitatea
fiziologică, fiind apreciate de consumatori datorită gustului echilibrat, dulce,
fin şi plăcut. Se consumă în stare proaspătă sau servesc ca materie primă în
cofetării, pentru prepararea de fructe zaharisite, jeleuri, dulceţuri, sucuri etc.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

14.1. – Pepenele galben – Cucumis melo L.


Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii.
Pepenele galben se cultivă pentru fructele sale care se consumă la
maturitatea fiziologică, în stare proaspătă sau ca fructe glasate, dulceaţă,
marmeladă, sucuri, salată de fructe, fiind apreciate pentru gustul, aroma şi
parfumul lor deosebit.
Originea şi aria de răspândire.
Se consideră că pepenele galben este originar din Asia (India şi Iran),
sau din Africa Centrală, Africa Tropicală, Afganistan sau Transcaucazia,
zone în care este cunoscut de circa 2000 de ani.
Particularităţi biologice.
Pepenele galben este o plantă anuală, erbacee, cu o perioadă de
vegetaţie între 80-110 zile.
Sistemul radicular se dezvoltă repede după declanşarea procesului de
germinare a seminţelor, rădăcina principală ajunge la 1 m adâncime în sol,
cu marea masă a rădăcinilor până la 30-40 cm, rezistând mai bine la secetă
în raport cu castraveţii. În condiţii optime şi constante de temperatură şi
umiditate, sistemul radicular se dezvoltă mai la suprafaţa solului (în sere şi
solarii).
Tulpina este târâtoare, pentaedrică, cu muchii rotunjite, cu lungimea
de 4-5 m şi grosimea de 8-15 mm, acoperită cu perişori fini şi deşi de culoare
albă. La fiecare nod formează cârcei, cu lungimi de peste 20 cm şi creştere
în spirală.

109
Frunzele sunt peţiolate, palmate sau reniforme, cu lobi rotunjiţi,
acoperite cu perişori fini (la cele tinere) sau aspri (la cele bătrâne), la baza lor
formându-se lăstarii, cârceii şi florile.
Florile sunt unisexuat-monoice sau hermafrodite, de culoare galbenă,
mici, având corola formată din 5 petale concrescute.
Polenizarea este alogamă, florile prezintă glande nectarifere şi sunt
adaptate polenizării entomofilă. Pepenele galben nu rodeşte partenocarpic.
Fructul este de tip melonidă, de forme, mărimi şi culori diferite în
funcţie de cultivarele utilizate. Culoarea cojii fructelor este verde, măslinie,
galbenă, portocalie. Pulpa este densă, făinoasă sau suculentă, cu aromă,
fineţe şi dulceaţă caracteristice soiului, de culoare alb-verzuie, galbenă
verzuie, galbenă sau portocalie.
Seminţele se găsesc în cavitatea placentară, sunt asemănătoare cu
cele de castraveţi, dar mai mari şi mai rotunjite la o extremitate.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie.
Pepenele galben are cerinţe mari faţă de căldură, necesitând un plus
de 2-4ºC faţă de castraveţi, pe faze de vegetaţie. Temperatura optimă de
germinare a seminţelor este de 25-30ºC, cea minimă de 14-15ºC, iar cea
maximă de 35ºC. Plantele cresc şi se dezvoltă bine numai la temperaturi de
peste 15ºC, cu o valoare medie optimă de 25-30ºC. La 12-15ºC plantele îşi
reduc sau încetează ritmul de creştere, iar la peste 40ºC creşterea se
opreşte complet. Polenizarea şi fecundarea se realizează bine în condiţii
minime de 20-22ºC.
Pepenele galben este o plantă de zi scurtă. Intensitatea luminoasă
convenabilă pentru înflorire este de 7000 – 8000 lucşi, iar pentru fructificare
de 12000-15000 lucşi, lumina intensă influenţând favorabil acumularea de
zahăr în fructe iar lipsa ei întârzie coacerea.
Cerinţele moderate faţă de apă se datorează structurii sistemului
radicular ce îi imprimă o rezistenţă mai mare la secetă. În perioada de
creştere necesită în sol 65-70 % din I.U.A., iar în cea de fructificare 70-75 %
din I.U.A. Excesul de apă determină scăderea conţinutului în zahăr a
fructelor, iar la maturare crăparea acestora.
Preferă soluri uşoare, mijlocii, cu o bună structură, fertile şi cu un pH.
de 6-7,2. Pepenele galben are o sensibilitate deosebită faţă de curenţii de
aer, de aceea cultura în câmp se amplasează între perdele de plante cu port
înalt (porumb, sorg, floarea soarelui etc.).
Tehnologia cultivării în câmp neprotejat
În câmp, în funcţie de modul de dirijare a tulpinilor , se practică cultura
pe sol şi pe şpalieri. Alegerea terenului şi pregătirea solului sunt
asemănătoare culturii de castraveţi în ogor. Solul se modelează în straturi
înălţate cu coronamentul de 104 cm.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct (mai rar prin răsad),
semănatul având loc între 25.IV-10.V. (în funcţie de zonă) când în sol, la
adâncimea de 5-6 cm, se realizează, constant, temperatura de 12-14ºC.
Se seamănă mecanizat cu SPC 6 (8), la adâncimea de 3-4 cm,
folosindu-se 3-5 kg seminţe /ha. Pe stratul înălţat se seamănă un rând la 15-
20 cm de marginea sau la mijlocul acestuia. după schema 150 x 22-26 cm,
sau 150 x 30-35 cm (pentru soiuri mai viguroase).

110
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele ale castraveţilor,
dar cu unele particularităţi: răritul, în faza de 1-2 frunze adevărate, lăsându-
se două plante la cuib; 2-3 praşile mecanice şi 1-2 manuale; 3-4 udări cu
norme moderate de 250-300 mc. apă/ha, care se evită în perioada coacerii
fructelor pentru a preveni crăparea acestora; 2-3 fertilizări suplimentare cu
îngrăşăminte chimice de 80-100-50 kg s.a. NPK/ha, pe un sol mijlociu
aprovizionat. Se limitează numărul de fructe pe plantă la 5-8 pentru soiurile
timpurii. Pe suprafeţe mai restrânse se practică ciupitul tulpinii după 3-4
frunze şi a lăstarilor după 5-8 frunze, influenţând o ramificare mai rapidă.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face cu produsele indicate la cultura
castraveţilor.
Recoltarea fructelor are loc la maturitatea fiziologică deplină, sau cu
câteva zile mai devreme pentru soiurile cu postmaturare. Momentul optim de
recoltare este semnalat de intensificarea parfumului, schimbarea culorii,
apariţia unor uşoare crăpături la nivelul pedunculului, fructele sunt grele, iar
prin lovirea cu degetul fructul nu trebuie să sune a gol. Se recoltează
eşalonat, începând din mijlocul lunii iulie şi până la sfârşitul lui august, iar la
soiurile târzii se prelungeşte până în septembrie, putându-se continua
maturarea în depozite. Producţiile obţinute se încadrează între 20-30 t/ha.

14.2. – Pepenele verde – Citrullus vulgaris L.


sin. Citrullus lanatus (Thlunb) Mansf.
– Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii
Pepenele verde se cultivă pentru fructele sale ajunse la maturitatea
fiziologică, fiind apreciate de consumatori datorită gustului echilibrat, dulce,
fin şi plăcut. Se consumă în stare proaspătă sau servesc ca materie primă în
cofetării, pentru prepararea de fructe zaharisite, jeleuri, dulceţuri, sucuri etc.
Originea şi aria de răspândire.
Pepenele verde este originar din Africa de Sud şi Centrală, unde
creşte în mod spontan. A fost cultivat încă din antichitate, cu 1500 ani î.e.n.,
de către chinezi, indieni şi arabi.
Particularităţi biologice.
Pepenele verde este o plantă anuală, cu o perioadă de vegetaţie de
90-130 zile. Are un sistem radicular puternic care pătrunde în sol la 1-1,5 m,
iar pe orizontală se dezvoltă până la 4-5 m.
Sistemul radicular bine dezvoltat şi caracterul xerofit al frunzelor şi
vrejurilor, imprimă plantei o rezistenţă deosebită la secetă. Rădăcinile se
refac foarte greu, fapt pentru care lucrările de prăşit trebuie efectuate cu
grijă.
Tulpina este erbacee, târâtoare, foarte ramificată, viguroasă, cu o
lungime de 4-5 m, acoperită cu perişori cenuşii. În contact cu solul şi la o
umiditate corespunzătoare emite cu uşurinţă rădăcini adventive.
Frunzele sunt mari, adânc sectate, cu lobi rotunjiţi, acoperite cu
perişori deşi, argintii. La subsuoara frunzelor se formează florile, cârceii şi
lăstarii.

111
Florile sunt unisexuat monoice, uneori hermafrodite, cu predominanţa
florilor femele pe ramificaţiile de ordin superior. Polenizarea sete alogamă
entomofilă.
Fructul este o melonidă, cu greutatea între 2-10 kg, cu coaja de
grosimi diferite, lucioasă şi netedă, de culoare verde uniform sau cu diferite
desene. Miezul fructului este zemos, de culoare roşie, roz, portocalie sau
galbenă.
Seminţele sunt mari, ovoid-turtite, de culori diferite (maron, negre şi
nuanţe), ajungând la maturitatea fiziologică completă după 2-3 ani de la
recoltare.
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.
Pepenele verde este o plantă termofilă, cu pretenţii foarte mari faţă de
căldură. La temperaturi minime de 14-16ºC, seminţele germinează în 21 zile,
iar la cele optime de 25-30ºC, în 5-6 zile.
Plantele vegetează bine la temperaturi optime de 25-30ºC. La 10-15ºC
procesele fiziologice din plante încetinesc, iar la 8-10ºC, pe o durată mai
îndelungată de timp plantele pier. Oscilaţiile de peste 10ºC între zi şi noapte
stânjenesc sau opresc vegetaţia. Plantele mature suportă bine temperaturi
cu puţin peste 40ºC.
Faţă de lumină pretenţiile speciei sunt foarte mari, având nevoie de
1500 ore de strălucire a soarelui. La lumină insuficientă plantele sunt slab
dezvoltate, florile avortează, producţia este redusă, iar conţinutul în zahăr
scade.
Pretenţiile plantei faţă de apă sunt mari, dar sistemul radicular puternic
dezvoltat asigură nevoile pe faze de vegetaţie. Aplicarea a 2-3 udări în
perioada înfloririi şi fructificării determină realizarea de producţii mari.
Plantele sunt sensibile la curenţii de aer, motiv pentru care culturile se
înfiinţează între perdele de plante cu port înalt.
Elementele minerale trebuie să se găsească în cantitaţi
corespunzătoare în sol. Excesul de azot dăunează formării şi coacerii
fructelor, însă potasiul şi fosforul influenţează favorabil fructificarea şi
calitatea fructelor. Cele mai bune soluri pentru cultură sunt cele cu structură
nisipoasă sau nisipo-lutoasă, care se încălzesc repede.
Tehnologia cultivării pepenelui verde în câmp
Alegerea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării culturii în ogor
este asemănătoare cu a celorlalte plante din grupă, cu menţiunea că gunoiul
de grajd trebuie să fie bine descompus pentru a evita excesul de azot, sau să
se administreze culturii precedente.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct în câmp, iar în ultimul timp
se recurge la producerea răsadurilor pentru a obţine o timpurietate a
producţiilor.
Răsadurile se produc în spaţii cu dublă protejare sau în răsadniţe
calde. Semănatul se face direct în cuburi nutritive sau pe brazde de ţelină, în
luna martie, fiind necesare 2 kg sămânţă/ha.
Înfiinţarea culturii prin semănat direct are loc între 25.IV-10V,
mecanizat cu SPC 6(8), la adâncimea de 3-4 cm, folosindu-se 4-5 kg
seminţe, sau între 10-15V – prin plantarea manuală sau semimecanizată a
răsadurilor.

112
Se înfiinţează pe teren modelat sau nemodelat, după schema 1 rând
pe brazda înălţată şi 33-44 cm între plante pe rând.
Se poate semăna şi manual în cuiburi, câte 2-3 seminţe după schema
200 x 50 cm.
Lucrările de întreţinere;
-răritul la distanţele stabilite pe rând, lăsându-se 1-2 plante la cuib;
-praşile mecanice şi manuale numai până în momentul când vrejurile
acoperă suprafaţa de cultură, pentru a nu fi deranjate;
-acoperirea vrejurilor din loc în loc cu pământ, pentru a nu fi deranjaţi
de vânt;
-aplicarea a 2-3 udări cu norme de 300 m3 apă/ha, în special în
perioada înfloririi şi creşterii fructelor, evitându-se udările la începutul
vegetaţiei pentru a determina dezvoltarea în profunzime a rădăcinilor,
precum şi în perioada coacerii fructelor, când umiditatea abundentă
provoacă deprecierea lor;
-reducerea numărului de fructe pe plantă la 4-5 bucăţi, în special la
soiurile timpurii;
-fertilizarea în perioada înfloritului în masă cu 100-125 kg/ha azotat de
potasiu;
-combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea fructelor se face când acestea au ajuns la maturitatea
fiziologică deplină, deoarece nu se postmaturează. Momentul recoltării se
cunoaşte după sunetul înfundat când fructele sunt lovite cu degetul, uscarea
cârcelului de la bază, locul de prindere a pedunculului de fruct este puţin
adâncit, coaja capătă un luciu caracteristic şi se zgârâie uşor cu unghia, iar
în vârful fructului se formează o uşoară adâncitură. Fructele se detaşează de
plantă prin tăierea pedunculului cu un cuţit, fără a mişca sau călca vrejurile.
Producţia obţinută ocilează între 25-40 t/ha.

14.3. Dovlecelul comun – Cucurbita pepo L. convar. giromontina


Greb, sin. var. oblonga Sér. – Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii.
Dovlecelul se cultivă pentru fructele sale consumate în diferite faze ale
maturităţii tehnice, având o valoare nutritivă superioară castraveţilor.
Fructele sunt bogate în hidraţi de carbon (10%), săruri minerale şi
vitamine, asigurând o valoare energetică de 16 cal/100 g, iar seminţele
conţin cca.40% ulei comestibil.
Originea şi aria de răspândire.
Originea dovlecelului comun este America Centrală, Mexic, Peru,
Honduras, Guatemala unde creşte în mod spontan, deşi unii autori consideră
ca zonă de origine Africa de unde a fost introdus în ţările din sudul Europei,
încă din antichitate.
Particularităţi biologice.
Dovlecelul este o plantă anuală, cu un sistem radicular bine dezvoltat
care pătrunde în sol până la adâncimea de 1,8 m. şi are o capacitate mare
de exploatare a rezervelor de apă şi hrană din sol.

113
Tulpina, la soiurile cultivate la noi în ţară, creşte sub formă de tufă
erectă, compactă, viguroasă, cu ramificaţii scurte şi cu un diametru de 0,8-
1,0 cm, dar există soiuri cu vrejii lungi, târâtori.
Frunzele sunt mari, pentalobate, cu un peţiol lung, gros şi gol. Tulpinile
şi frunzele sunt acoperite cu perişori rigizi
Florile sunt unisexuat monoice, cu petale mari şi de culoare galbenă.
Florile femele sunt solitare, cu ovarul mare, cilindric, iar cele mascule sunt
grupate câte 2-3 la un loc şi apar mai devreme decât cele femele.
Polenizarea este alogamă entomofilă, necesitând spaţii de izolare de 2000
m. între soiuri în vederea producerii seminţelor.
Fructul, este o melonidă, de formă cilindrică cu o îngustare spre
peduncul, are culori diferite în funcţie de soi (alb, alb-verzui, verde).
Coaja fructelor tinere la început este fină, fragedă şi suculentă, ca apoi
pe măsură ce acestea ajung la maturitate fiziologică să devină tare şi
puternic lemnificată.
Seminţele sunt mari, oval-turtite, prevăzute cu o bordură de 1 mm. Pe
margine, cu suprafaţa netedă şi de culoare alb-murdar până la galben.
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.
Faţă de factorii de vegetaţie cerinţele dovlecelului sunt asemănătoare
cu cele ale castraveţilor. Seminţele germinează în 14-16 zile la temperatura
minimă de 12-14ºC şi în 6-7 zile la temperatura optimă de 20-25ºC.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28ºC, cu minime de 15-16ºC şi
maxime de 30-35ºC.
Planta este foarte pretenţioasă faţă de lumină. Pe terenurile umbrite
sau îmburuienate producţiile scad considerabil.
Are cerinţe ridicate faţă de umiditatea din sol, având un coeficient de
transpiraţie foarte mare, dar datorită sistemului radicular bine dezvoltat
suportă perioadele de secetă.
Dovlecelul cere soluri profunde, afânate, revene, lipsite de buruieni,
adăpostite de curenţii reci de aer, bine aprovizionate cu elemente nutritive,
cu un pH de 6,5-7,2.
Tehnologia cultivării dovlecelului în câmp.
Alegerea şi pregătirea terenului sunt asemănătoare culturii de
castraveţi. Soiurile de dovlecel având perioadă scurtă de vegetaţie se
pretează la culturi în ogor propriu (primăvara) şi de toamnă.
Înaintea culturii în ogor se pot înfiinţa din toamnă culturi de ceapă
verde, salată, spanac, iar cultura de toamnă urmează după fasole, mazăre,
cartofi timpurii, etc.
Culturile se înfiinţează prin semănat direct (mai rar prin producere de
răsad) în intervalul 15 IV-10.V pentru cea din ogor şi 10.VI-1.VII pentru cea
de toamnă, în teren modelat sau nemodelat. Se seamănă mecanizat cu
SPC-6(8), la adâncimea de 3-6 cm, folosindu-se 4-6 kg seminţe/ha.
Schemele de înfiinţare a culturii sunt: 2 rânduri la 80 cm şi 50 cm între
plante pe rând pentru soiurile cu vrej scurt, 1 rând pe brazda înălţată şi 50
cm între cuiburi pe rând, pentru cele cu vrej lung. Pe teren nemodelat se
seamănă manual în cuiburi, câte 2-3 seminţe, care se acoperă cu un strat de
pământ de 2-3 cm, după schema 100 x 80 cm, asigurându-se 12,5 mii
plante/ha.

114
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare castraveţilor, răritul, când a
apărut prima frunză adevărată lăsând 1-2 plante la cuib, 1-2 praşile manuale
şi 2-3 mecanice, muşuroitul la cuib, 4-5 udări cu norma de 250-300 m3
apă/ha.
Cultura se fertilizează fazial, înainte de începerea fructificării, cu 100-
150 kg/ha azotat de amoniu sau îngrăşăminte organice lichide.
Combaterea agenţilor patogeni (făinarea, antracnoza, pătarea
unghiulară, mana) precum şi a dăunătorilor se face ca la castraveţi.
Recoltarea începe după 60-75 zile de la răsărire, în luna iulie pentru
cultura în ogor şi durează până la venirea brumelor, pentru cea de toamnă,
executându-se manual, prin detaşarea fructelor cu o porţiune de peduncul. În
funcţie de destinaţie şi cerinţe se recoltează fructele “în floare” (când corola
nu a căzut), având 6-10 cm lungime sau la 12-15 zile de la înflorit şi se
repetă la 3-4 zile când, în acest mod, fructele nu depăşesc 12-15 cm.
Se recoltează după ce roua a trecut, iar recoltarea, manipularea,
ambalarea şi transportul trebuie să se facă cu mare atenţie, deoarece
fructele se pătează uşor. Se obţin producţii de 8-10 t/ha pentru fructe “în
floare” şi până la 20-30 t/ha pentru cele mai mari.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt cerinţele pepenilor verzi faţă de factorii de vegetaţie ?


2. Ce material biologic se utilizează la înfiinţarea culturii de pepene
verde ?
3. Care este schema de înfiinţare a culturii de pepene galben ?

115
Bibliografie
1. Apahidean, Al. S., 2003, Cultura legumelor. Editura AcademicPres, Cluj-
Napoca.
2. Apahidean, Al. S., Maria Apahidean, 2000, Legumicultură specială.
Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
3. Berar, V., 1998, Legumicultură. Editura Mirton, Timişoara.
4. Butnariu, H. şi col., 1992, Legumicultură. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
5. Ciofu, Ruxandra şi col., 2004, Tratat de Legumicultură. Editura Ceres,
Bucureşti.
6. Davidescu, D., Velicica Davidescu, 1992, Agrochimie horticolă. Editura
Academiei, Bucureşti.
7. Indrea, D., Apahidean, Al. S., 1997, Cultura legumelor timpurii. Editura
Ceres, Bucureşti.
8. Indrea, D., Apahidean, Al. S., 2004, Ghidul cultivatorului de legume.
Editura Ceres, Bucureşti
9. Indrea, D. şi col., 2007, Cultura legumelor. Editura Ceres, Bucureşti.
10. Pălăgeşiu, I. şi col., 2000, Entomologie agricolă şi horticolă. Editura
Mirton, Timişoara.
11. Popescu, Gh., 2001, Patologia plantelor - horticultură. Editura Eurobit,
Timişoara.
12. Popescu, V., 2000, Legumicultură. Vol. I. Editura Ceres, Bucureşti.
13. Poşta, Gh., 2008, Legumicultură. Editura Mirton, Timişoara.
14. Simeria, Gh., 2002, Protecţia plantelor. Editura Mirton, Timişoara.
15. Voican, V. şi col., 2006, Cultura legumelor în câmp. Editura Phoenix,
Braşov.

116