Producerea Îngrășămintelor Chimice

CUPRINS
1. OBIECTIVELE ŞI EVOLUŢIA AGROCHIMIEI ......................................................... 21

1.1. OBIECTUL AGROCHIMIEI.................................................................................... 21
1.2. DEZVOLTAREA CONCEPŢIILOR AGROCHIMICE DE-A LUNGUL TIMPULUI ............. 23
1.3. LEGI ŞTIINŢIFICE UTILIZATE ÎN AGROCHIMIE ..................................................... 26
1.4. PROBLEMELE ACTUALE ALE AGROCHIMIEI ........................................................ 28
2. BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII ÎN RAPORT CU CERINŢELE

PLANTELOR ................................................................................................................. 32
2.1. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A PLANTELOR ................................................................. 32
2.1.1. Compoziţia elementară a plantelor ................................................................. 33
2.1.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu fazele de vegetaţie ...... 36
2.1.3. Stările de aprovizionare cu elemente nutritive ............................................... 37
2.1.4. Destinul elementelor chimice din compoziţia plantelor ................................. 39
2.2. ABSORBŢIA RADICULARĂ A ELEMENTELOR NUTRITIVE ..................................... 40
2.2.1. Sistemul radicular ........................................................................................... 40
2.2.2. Mecanismul absorbţiei elementelor minerale de către rădăcini ...................... 40
2.2.3. Factorii care influenţează absorbţia elementelor nutritive .............................. 44
2.1.4. Interacţiunea ionilor în absorbţia radiculară ................................................... 45
3. SOLUL CA MEDIU NATURAL DE NUTRIŢIE A PLANTELOR ŞI DE APLICARE

A ÎNGRĂŞĂMINTELOR ŞI AMENDAMENTELOR .................................................. 47
3.1. FAZELE ŞI COMPONENTELE SOLULUI ................................................................. 47
3.1.1. Faza solidă ...................................................................................................... 47
3.1.1.1. Componenta minerală a solului ............................................................... 47
3.1.1.2. Componenta organică a solului ............................................................... 53
3.1.1.2.1. Substanţele organice nehumificate ................................................... 54
3.1.1.2.2. Humificarea...................................................................................... 54
3.1.1.2.3. Humusul ........................................................................................... 56
3.1.1.3. Componenta vie ...................................................................................... 58
3.1.2. Faza lichidă .................................................................................................... 60
3.1.3. Faza gazoasă ................................................................................................... 61
3.2. ÎNSUŞIRILE SOLULUI ÎN LEGĂTURĂ CU FERTILITATEA ŞI NUTRIŢIA PLANTELOR . 62
3.2.1. Însuşiri fizice .................................................................................................. 62
3.2.1.1. Structura .................................................................................................. 62
3.2.1.2. Textura .................................................................................................... 63
3.2.1.3. Porozitatea ............................................................................................... 63
3.2.1.4. Umiditatea ............................................................................................... 64
3.2.1.5. Temperatura ............................................................................................ 65
3.2.2. Însuşiri chimice .............................................................................................. 65
3.2.2.1. Reacţia..................................................................................................... 65
3.2.2.2. Capacitatea de oxido-reducere ................................................................ 68
11
AGROCHIMIE
3.2.2.3. Capacitatea de tamponare ....................................................................... 71

3.2.2.3.1. Însuşirea de tamponare pentru reacţie .............................................. 71
3.2.2.3.2. Capacitatea de tamponare pentru ionii azotului, fosforului şi
potasiului .......................................................................................... 74
3.2.2.4. Reţinerea şi adsorbţia elementelor chimice în soluri ............................... 75
3.2.2.4.1. Reţinerea mecanică .......................................................................... 75
3.2.2.4.2. Reţinerea biologică .......................................................................... 75
3.2.2.4.3. Reţinerea fizică ................................................................................ 76
3.2.2.4.4. Reţinerea chimică ............................................................................. 76
3.2.2.4.5. Reţinerea fizico-chimică .................................................................. 77
3.2.2.4.6. Adsorbţia (reţinerea) fără schimb a cationilor .................................. 81
3.2.2.4.7. Adsorbţia anionilor .......................................................................... 82
3.2.2.5. Mobilitatea elementelor nutritive în sol .................................................. 82
4. CORECTAREA REACŢIEI SOLURILOR PRIN AMENDARE .................................. 85

4.1. CERINŢELE PLANTELOR FAŢĂ DE REACŢIA SOLULUI ................................................. 85
4.2. FORMAREA ACIDITĂȚII ÎN SOLURI ............................................................................. 85
4.3. CORECTAREA REACŢIEI ACIDE A SOLURILOR ............................................................ 87
4.3.1. Criterii pentru stabilirea necesităţii de amendare a solurilor acide ................... 88
4.3.2. Urgenţa de amendare ........................................................................................ 89
4.3.3. Natura amendamentelor folosite pe solurile acide ........................................... 90
4.3.4. Stabilirea dozelor de amendamente calcaroase ................................................ 91
4.3.5. Transformarea amendamentelor calcaroase în sol ............................................ 95
4.3.6. Efectele amendării solurilor acide .................................................................... 96
4.4. CORECTAREA REACŢIEI ŞI A CONŢINUTULUI DE SĂRURI DIN SOLURILE SALINE ŞI
ALCALINE .......................................................................................................... 97
4.4.1. Formarea alcalinității în soluri ......................................................................... 98
4.4.2. Criterii pentru aprecierea nivelului de salinizare sau/şi de soloneţizare şi pentru
corectarea reacţiei alcaline a solurilor .......................................................... 100
4.4.3. Urgenţa de amendare ...................................................................................... 103
4.4.4. Natura amendamentelor folosite pe soluri alcaline ........................................ 103
4.4.5. Stabilirea dozelor de amendamente gipsice ................................................... 104
4.4.6. Administrarea amendamentelor gipsice şi efectele amendării ....................... 106
5. AGROCHIMIA ELEMENTELOR NUTRITIVE......................................................... 108

5.1. AGROCHIMIA CARBONULUI ............................................................................. 108
5.1.1. Circuitul global al carbonului ......................................................................... 108
5.1.2 Carbonul în soluri ............................................................................................ 110
5.1.3 Circuitul carbonul în sistemul sol-plantă-atmosferă într-un agroecosistem .... 111
5.1.4 Măsuri pentru a reduce sau a îndepărta pierderile de carbon din sol ............... 113
5.2. AGROCHIMIA AZOTULUI .................................................................................. 113
5.2.1. Circuitul azotului în sistemul sol-plantă-atmosferă ........................................ 114
5.2.2. Azotul în sol ................................................................................................... 116
5.2.2.1. Formele azotului ................................................................................... 116
5.2.2.2. Indicatori pentru evaluarea stării de aprovizionare a solurilor cu azot .. 117
5.2.2.1. Transformările biochimice ale azotului din sol ..................................... 118
12
Bazele agrochimice ale fertilizării în raport cu cerinţele plantelor
5.2.2.3. Fixarea biologică a azotului molecular ................................................. 120

5.2.2.4. Pierderile de azot din sol ....................................................................... 121
5.2.3. Azotul în plante ............................................................................................ 121
5.2.3.1. Transformările azotului în plante .......................................................... 121
5.2.3.2. Necesarul de azot al plantelor ............................................................... 122
5.2.3.3. Carenţa de azot ...................................................................................... 123
5.2.4. Îngrăşăminte minerale cu azot ...................................................................... 124
5.2.4.1. Îngrăşăminte cu azot amoniacal ............................................................ 124
5.2.4.2. Îngrăşăminte cu azot nitric .................................................................... 129
5.2.4.3. Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal ............................................... 129
5.2.4.4. Îngrăşăminte cu azot amidic .................................................................. 130
5.2.4.5. Îngrăşăminte lichide cu azot .................................................................. 132
5.2.5. Transformările îngrăşămintelor chimice cu azot în sol ................................ 132
5.2.6. Administrarea în sol a îngrăşămintelor cu azot şi utilizarea lor de către plante .
.............................................................................................................. 135
5.3. AGROCHIMIA FOSFORULUI .............................................................................. 135
5.3.1. Circuitul fosforului în sistemul sol-plantă ...................................................... 136
5.3.2. Fosforul în sol .............................................................................................. 138
5.3.2.1. Abundenţă, compuşi .............................................................................. 138
5.3.2.2. Factorii care influenţează accesibilitatea fosforului din sol .................. 140
5.3.2.3. Indicatori pentru aprecierea stării de asigurare a solurilor cu fosfor mobil .
....................................................................................................... 141
5.3.3. Fosforul în plante ......................................................................................... 142
5.3.3.1. Necesarul de fosfor al plantelor ............................................................ 142
5.3.3.2. Carenţa de fosfor ................................................................................... 143
5.3.4. Îngrăşăminte minerale cu fosfor ................................................................... 144
5.3.4.1. Îngrăşăminte cu fosfor insolubile în apă, solubile în acizi tari .............. 145
5.3.4.2. Îngrăşăminte cu fosfor greu solubile în apă, solubile în solvenţi
convenţionali ......................................................................................... 146
5.3.4.3. Îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă .................................................. 148
5.3.4.4. Transformarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor în sol ....................... 149
5.3.4.5. Administrarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor şi utilizarea lor de către
plante ..................................................................................................... 149
5.4. AGROCHIMIA POTASIULUI ............................................................................... 152
5.4.1. Circuitul potasiului în sistemul sol-plantă ...................................................... 153
5.4.2. Potasiul în sol ............................................................................................... 154
5.4.2.1. Formele de potasiu din sol şi semnificaţia lor pentru nutriţia plantelor 154
5.4.2.2. Abundenţa potasiului în solurile din România ...................................... 156
5.4.2.3. Indicatori pentru aprecierea stării de asigurare a solurilor cu potasiu
mobil ..................................................................................................... 157
5.4.3. Potasiul în plantă .......................................................................................... 158
5.4.3.1. Necesarul de potasiu al plantelor .......................................................... 158
5.4.3.2. Carenţa în potasiu .................................................................................. 159
5.4.4. Îngrăşămintele minerale cu potasiu .............................................................. 161
5.4.4.1. Sortimentul îngrăşămintelor cu potasiu ................................................. 161
5.4.4.2. Transformările suferite de îngrăşăminte în sol ...................................... 163
5.4.4.3. Criterii şi doze de aplicare a îngrăşămintelor cu potasiu ....................... 163
13
AGROCHIMIE
5.5. AGROCHIMIA MACROELEMENTELOR DE ORDIN SECUNDAR ............................. 165

5.5.1. Sulful ............................................................................................................ 165
5.5.1.1. Circuitul sulfului în sistemul sol-plantă-atmosferă ................................. 165
5.5.1.2. Importanţa sulfului din sol ca sursă pentru nutriţia plantelor ................ 167
5.5.1.3. Abundenţa sulfului şi oportunitatea optimizării stării de asigurare cu sulf
a solurilor din România ......................................................................... 169
5.5.1.4. Sulful în plante ...................................................................................... 171
5.5.1.5. Sortimentul îngrăşămintelor cu sulf ...................................................... 172
5.5.1.6. Aplicarea îngrăşămintelor cu sulf în raport cu necesarul cerut de nutriţia
plantelor ................................................................................................ 173
5.5.2. Calciul .......................................................................................................... 173
5.5.2.1. Circuitul calciului în sistemul sol-plantă-animal-om ............................ 173
5.5.2.2. Importanţa calciului în nutriţia plantelor ............................................... 175
5.5.2.3. Calciul în sol ......................................................................................... 175
5.5.2.4. Conţinutul în calciu al solurilor din România ....................................... 177
5.5.2.5. Calciul în plante .................................................................................... 179
5.5.2.6. Îngrăşăminte cu calciu........................................................................... 181
5.5.3. Magneziul ..................................................................................................... 184
5.5.3.1. Circuitul magneziului în sistemul sol-plantă-animal-om ...................... 184
5.5.3.2. Importanţa magneziului din sol ca sursă pentru nutriţia plantelor ........ 184
5.5.3.3. Semnificaţia formelor magneziului pentru nutriţia plantelor ................ 185
5.5.3.4. Abundenţa Mg în solurile din România ................................................ 185
5.5.3.5. Indicatori pentru aprecierea stării de asigurare a solurilor cu Mg accesibil
....................................................................................................... 187
5.5.3.6. Magneziul în plante ............................................................................... 188
5.5.3.7. Îngrăşămintele cu magneziu .................................................................. 190
5.5.2.3. Aplicarea îngrăşămintelor cu magneziu în raport cu necesarul cerut de
nutriţia plantelor .................................................................................... 190
5.6. AGROCHIMIA MICROLEMENTELOR .................................................................. 191
5.6.1. Circuitul microelementelor în sistemul sol-plantă-animal-om ....................... 192
5.6.2. Fierul ............................................................................................................ 193
5.6.2.1. Rolul fierului în nutriţia plantelor ......................................................... 193
5.6.2.2. Formele fierului din sol ......................................................................... 193
5.6.2.3. Carenţa în fier........................................................................................ 194
5.6.2.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu fier ....................................................... 198
5.6.2.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu fier .......................................................... 199
5.6.3. MANGANUL ..................................................................................................... 199
5.6.3.1. Rolul manganului în nutriţia plantelor .................................................. 199
5.6.3.2. Formele manganului din sol .................................................................. 200
5.6.3.3. Carenţa în mangan................................................................................. 201
5.6.3.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu mangan ................................................ 202
5.6.3.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu mangan ................................................... 203
5.6.4. ZINCUL ............................................................................................................ 203
5.6.4.1. Rolul zincului în nutriţia plantelor ........................................................ 203
5.6.4.2. Formele zincului din sol ........................................................................ 204
5.6.4.3. Carenţa în zinc ...................................................................................... 204
5.6.4.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu zinc...................................................... 209
14
5.6.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu zinc ......................................................... 209

5.6.5. Cuprul........................................................................................................... 210
5.6.5.1. Rolul cuprului în nutriţia plantelor ........................................................ 210
5.6.5.2. Formele cuprului din sol ....................................................................... 211
5.6.5.3. Carenţa în cupru .................................................................................... 211
5.6.5.4. Sortimentele îngrăşămintelor ce conţin Cu ........................................... 214
5.6.5.5. Aplicarea îngrăşămintelor cuprice ........................................................ 214
5.6.6. Borul............................................................................................................. 214
5.6.6.1. Rolul borului în nutriţia plantelor .......................................................... 214
5.6.6.2. Formele borului din sol ......................................................................... 215
5.6.6.3. Carenţa în bor ........................................................................................ 215
5.6.6.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu bor ....................................................... 219
5.6.6.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu bor .......................................................... 220
5.6.7. MOLIBDENUL .................................................................................................. 220
5.6.7.1. Rolul molibdenului în nutriţia plantelor ................................................ 220
5.6.7.2. Formele molibdenului din sol ............................................................... 220
5.6.7.3. Carenţa în molibden .............................................................................. 221
5.6.7.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu molibden ............................................. 223
5.6.7.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu molibden ................................................ 224
5.6.8. Seleniul ........................................................................................................... 225
5.6.8.1. Se în sol ................................................................................................. 225
5.6.8.1.1. Seleniul în solurile din România .................................................... 226
5.6.8.1.1a. Abundența seleniului total şi a seleniului mobil în solurile din zonele
investigate ...................................................................................... 227
5.6.8.1.1b. Hărţile de tendinţă ale distribuţiei seleniului total din orizontul
superior (0-20 cm) al solurilor investigate ..................................... 229
5.6.8.1.1c Fracţiunile conţinutului total de seleniu din soluri ......................... 233
5.6.8.1.1d. Corelațiile seleniului ..................................................................... 233
5.6.8.1.2. Influența fertilizării minerale şi organice de lungă durată a solurilor
acide din nord-vestul țării asupra conținutului de seleniu din sol .. 237
5.6.8.1.2.a. Influenţa fertilizării minerale a luvosolului tipic de la Livada asupra
conținuturilor de seleniu total şi mobil ........................................... 237
5.5.8.1.2b Influenţa amendării şi fertilizării minerale şi organice a luvosolului
albic de la Livada asupra conţinuturilor total şi mobil de seleniu .. 239
5.6.8.2 Seleniul în plantele de grâu şi de păşune din zonele cercetate................. 242
5.6.8.2.1. Seleniul în plantele de grâu verde şi în bob din Dobrogea centrală şi
de sud şi din partea sud-estică a Câmpiei Române ........................ 242
5.6.8.2.2. Seleniul în plantele de pășune existente pe salsodisolurile de pe văile
Călmăţui şi Buzău .......................................................................... 244
5.6.8.2.3. Seleniul în plantele de păşune din Depresiunea Făgăraş ................ 245
5.6.8.2.4. Privire generală asupra conținutului de seleniu din plantele analizate .
.................................................................................................. 246
6. AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU MAI MULTE ELEMENTE DE

NUTRIŢIE .................................................................................................................... 248
6.1. ÎNGRĂŞĂMINTE COMPLEXE .............................................................................. 249
6.1.1. Clasificare .................................................................................................... 249
15
AGROCHIMIE
6.1.2. Descrierea principalelor îngrăşăminte complexe ......................................... 249

6.1.2.1. Îngrăşăminte complexe binare .............................................................. 249
Îngrăşăminte de tipul NP ................................................................................ 249
Îngrăşăminte de tipul NK ................................................................................ 250
Îngrăşăminte de tipul NMg ............................................................................. 250
Îngrăşăminte de tipul NS ................................................................................ 251
Îngrăşăminte de tipul PK ................................................................................ 251
Îngrăşăminte de tipul PMg .............................................................................. 251
Îngrăşăminte de tipul KMg ............................................................................. 251
6.1.2.2. Îngrăşăminte complexe ternare ............................................................. 252
Îngrăşăminte de tipul KMg ............................................................................. 252
6.1.2.3. Îngrăşăminte complexe cu microelemente ............................................ 252
6.1.2.4. Îngrăşăminte complexe anorganice din deşeuri naturale ....................... 252
6.1.2.5. Îngrăşăminte complexe organice din deşeuri naturale de origine animală ..
....................................................................................................... 253
6.1.2.6. Îngrăşăminte complexe organo-minerale (ionitice) ............................... 253
6.1.2.7. Îngrăşăminte complexe lichide (foliare) ................................................ 253
6.2. ÎNGRĂŞĂMINTE MIXTE ..................................................................................... 256
6.2.1. Preparare ...................................................................................................... 256
6.2.2. Tipuri de îngrăşăminte mixte ....................................................................... 258
6.2.2.1. Îngrăşăminte mixte binare ..................................................................... 258
6.2.2.2. Îngrăşăminte mixte ternare ............................................................. 258
6.2.2.3. Îngrăşăminte mixte ternare cu microelemente ...................................... 258
6.3. ÎNGRĂŞĂMINTE COMPLEXE ŞI MIXTE CU SUBSTANŢE FITOFARMACEUTICE ...... 258
6.3.1. Îngrăşăminte cu fungicide. ........................................................................... 259
6.3.2. Îngrăşăminte cu insecticide. ......................................................................... 259
6.3.3. Îngrăşăminte cu erbicide. ............................................................................. 259
6.4. PĂSTRAREA ŞI PREGĂTIREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE ÎNAINTE DE APLICARE
........................................................................................................................ 259
6.4.1. Proprietăţile îngrăşămintelor legate de păstrare ........................................... 259
6.4.2. Depozitul de îngrăşăminte. ........................................................................... 260
6.4.3. Măsuri de protecţia muncii ........................................................................... 261
6.5. ÎNGRĂŞĂMINTELE ORGANICE NATURALE ......................................................... 261
6.5.1. Gunoiul de grajd ........................................................................................... 262
6.5.1.1. Compoziţie ............................................................................................ 262
6.5.1.1.1. Dejecţii solide ................................................................................ 262
6.5.1.1.2. Dejecţii lichide (urina) ................................................................... 262
6.5.1.1.3. Aşternutul....................................................................................... 262
6.5.1.2. Platforma de gunoi ................................................................................ 263
6.5.1.3. Procese biochimice în timpul fermentării ............................................. 265
6.5.1.4. Stadiile fermentării gunoiului de grajd .................................................. 266
6.5.1.5. Accesibilitatea elementelor nutritive din gunoiul de grajd .................... 267
6.5.1.6. Aplicarea gunoiului de grajd pe câmp ................................................... 267
6.5.2. Mraniţa ......................................................................................................... 268
6.5.3. Urina şi mustul de gunoi de grajd ................................................................ 269
6.5.4. Tulbureala (nămolul) de bovine ................................................................... 269
6.5.5. Nămolurile şi apa uzată de la complexele de creştere a porcilor .................. 270
16
6.5.6. Dejecţiile de la păsări ................................................................................... 270

6.5.7. Nămolul provenit de la staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti ............ 271
6.5.8. Compostul din diferite resturi organice ........................................................ 271
6.5.9. Turba ............................................................................................................ 272
6.5.10. Îngrăşămintele verzi ..................................................................................... 274
7. CONTROLUL FERTILITĂŢII SOLULUI PRIN METODE AGROCHIMICE .......... 275

7.1. ANALIZA SOLULUI ........................................................................................... 275
7.1.1. Faza de teren ................................................................................................ 275
7.1.2. Faza de laborator .......................................................................................... 277
7.1.3. Faza de birou ................................................................................................ 277
7.2. ANALIZA PLANTEI ........................................................................................... 279
7.3. EXPERIENŢE CU ÎNGRĂŞĂMINTE ...................................................................... 283
8. STABILIREA DOZELOR DE ÎNGRĂŞĂMINTE ...................................................... 285

8.1. PROCEDEE PENTRU STABILIREA DOZELOR DE ÎNGRĂŞĂMINTE ......................... 285
8.1.1. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza rezultatelor experienţelor efectuate
în condiţii de câmp ....................................................................................... 286
8.1.2. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot pe baza formelor minerale existente
în sol (Metoda Nmin) ..................................................................................... 286
8.1.3. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza indicilor agrochimici, potenţialului
genetic şi factorilor de mediu ....................................................................... 287
8.1.4. Calculul teoretic al dozelor de îngrăşăminte prin metoda bilanţului ............ 290
8.1.5. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza ecuaţiilor de tip Mitscherlich ... 293
8.1.5.1. Stabilirea dozelor optime economic (DOE) la culturile de câmp .......... 293
8.1.5.2. Stabilirea dozelor optime experimental (DOExp) la culturile hortiviticole
....................................................................................................... 295
8.1.5.3. Stabilirea dozelor optime de microelemente (DOM) ............................ 296
8.1.6. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu ajutorul nomogramelor şi tabelelor .. 297
8.1.7. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice ................................................. 300
8.2. EXCESUL DE MACRO- ŞI MICROELEMENTE ÎN SOL ŞI PLANTE CAUZAT DE
APLICAREA DEFECTUOASĂ A TEHNOLOGIILOR DE FERTILIZARE ....................... 302
8.2.1. Excesul de azot ............................................................................................. 303
8.2.2. Excesul de fosfor .......................................................................................... 307
8.2.3. Excesul de potasiu ........................................................................................ 308
8.2.4. Excesul de microelemente ............................................................................ 309
8.2.4.1. Toxicitatea de fier ................................................................................. 310
8.2.4.2. Toxicitatea de mangan .......................................................................... 310
8.2.4.3. Toxicitatea de bor.................................................................................. 310
8.3. FERTILIZAREA ÎN CADRUL UNOR SISTEME DE AGRICULTURĂ DURABILĂ.......... 311
8.3.1. Fertilizarea cu fosfor .................................................................................... 314
8.3.2. Fertilizarea cu potasiu .................................................................................. 315
8.3.3. Fertilizarea cu azot ....................................................................................... 315
9. PROBLEME REZOLVATE ......................................................................................... 317

9.1. PROBLEME REFERITOARE LA AZOT .................................................................. 317
17
AGROCHIMIE
9.2. PROBLEME REFERITOARE LA FOSFOR .............................................................. 322

9.3. PROBLEME REFERITOARE LA POTASIU ............................................................. 324
9.4. ÎNGRĂȘĂMINTE COMPLEXE ȘI MIXTE ............................................................... 326
9.5. PROBLEME REFERITOARE LA GUNOI DE GRAJD SAU LA ALT ÎNGRĂȘĂMÂNT
ORGANIC.......................................................................................................... 327
9.6. PROBLEME REFERITOARE LA AMENDAREA SOLURILOR ACIDE ȘI A SOLURILOR
SALINE ȘI ALCALICE ......................................................................................... 329
10. PRINCIPII DE BAZĂ ALE APLICĂRII ÎNGRĂŞĂMINTELOR................ 332

10.1. APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR LA PLANTELE DE CÂMP.................................. 332
10.1.1. Optimizarea însuşirilor chimice ale solurilor ............................................... 332
10.1.2. Elemente tehnologice ................................................................................... 334
10.1.2.1. Aspecte generale ................................................................................... 334
10.1.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor chimice la unele plante de cultură ............... 336
10.1.2.2.1. La grâul şi orzul de toamnă .................................................... 336
10.1.2.2.2. La porumb .............................................................................. 339
10.1.2.2.3. La floarea soarelui .................................................................. 344
10.2. PRINCIPII DE BAZĂ ALE APLICĂRII ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE
........................................................................................................................ 346
10.2.1. Particularităţile nutriţiei pomilor şi arbuştilor fructiferi ............................... 346
10.2.2. Metode pentru aprecierea necesarului de îngrăşăminte la pomi şi arbuşti
fructiferi........................................................................................................ 348
10.1.1. Metode şi epoci de aplicare a îngrăşămintelor în livezi ............................... 352
10.1.1.1. Fertilizarea de fond ............................................................................... 352
10.1.1.2. Fertilizarea la plantare ........................................................................... 352
10.1.1.3. Fertilizarea anuală ................................................................................. 352
10.1.2. Aplicarea îngrăşămintelor în pepiniere ........................................................ 353
10.1.3. Aplicarea îngrăşămintelor la plantarea pomilor ........................................... 353
10.1.4. Aplicarea îngrăşămintelor în livezile tinere.................................................. 353
10.1.5. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile pe rod ............................................ 354
10.1.6. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţii de arbuşti .......................................... 355
10.2. PRINCIPII DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR LA VIŢA DE VIE ......................... 356
10.2.1. Particularităţile nutriţiei viţei de vie ............................................................. 356
10.2.2. Metode pentru aprecierea necesarului de îngrăşăminte la plantaţiile de viţă de
vie pe rod ...................................................................................................... 357
10.2.3. Metode şi epoci de aplicare a îngrăşămintelor în plantaţiile viticole............ 362
10.2.4. Aplicarea îngrăşămintelor la şcoala de viţă .................................................. 363
10.2.5. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile viticole tinere ................................ 363
10.2.6. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile viticole pe rod ............................... 363
10.3. PRINCIPIILE APLICĂRII ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN LEGUMICULTURĂ ..................... 364
10.3.1. Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în cîmp ................................ 364
10.3.1.1. Particularităţile nutriţiei culturilor legumicole ...................................... 364
10.4.1.2. Corectarea reacţiei solului ..................................................................... 365
10.4.1.3. Aplicarea îngrăşămintelor organice ...................................................... 365
10.4.1.4. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot ......................................................... 366
10.4.1.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu ...................................... 367
10.4.1.6. Aplicarea îngrăşămintelor cu magneziu şi microelemente .................... 369
18
10.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în sere .................................. 370

10.4.2.1. Corectarea reacţiei ................................................................................. 370
10.4.2.2. Reglarea conţinutului de săruri solubile ................................................ 371
10.4.2.3. Aplicarea îngrăşămintelor organice ...................................................... 372
10.4.2.4. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot ......................................................... 373
10.4.2.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor ...................................................... 374
10.4.2.6. Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu .................................................... 375
10.4.2.7. Aplicarea îngrăşămintelor cu magneziu ................................................ 377
10.4.3. Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în solarii .............................. 378
11. PESTICIDELE UTILIZATE ÎN AGRICULTURĂ ....................................... 380

11.1. GENERALITĂŢI ................................................................................................ 380
11.2. FORMELE DE CONDIŢIONARE A PESTICIDELOR ................................................. 382
11.3. EFECTE REZIDUALE. ........................................................................................ 384
11.4. ELEMENTE DE PROTECŢIE A MUNCII ................................................................ 385
11.5. DESCRIEREA PRINCIPALELOR GRUPE DE PESTICIDE ......................................... 387
11.5.1. Fungicide ...................................................................................................... 387
11.5.1.1. Fungicide anorganice ............................................................................ 387
11.5.1.2. Fungicide organice ................................................................................ 389
11.5.1.3. Amestecuri de fungicide ....................................................................... 394
11.5.2. Insecticide .................................................................................................... 395
11.5.2.1. Insecticide organo-clorurate .................................................................. 395
11.5.2.2. Insecticide organo-fosforice .................................................................. 397
11.5.2.3. Insecticide carbamice ............................................................................ 401
11.5.2.4. Piretroizi de sinteză ............................................................................... 403
11.5.2.5. Piretroizi de origine vegetală................................................................. 404
11.5.2.6. Insecticide biologice.............................................................................. 405
11.5.2.7. Alte insecticide ...................................................................................... 406
11.5.2.8. Amestecuri de insecticide ..................................................................... 406
11.5.2.9. Alte substanţe folosite în combaterea insectelor ................................... 406
11.5.3. Acaricide ...................................................................................................... 407
11.5.3.1. Carbinoli ............................................................................................... 407
11.5.3.2. Sulfone şi sulfonaţi ................................................................................ 407
11.5.3.3. Organo-metalice .................................................................................... 408
11.5.3.4. Organo-fosforice ................................................................................... 408
11.5.3.5. Alte acaricide ........................................................................................ 409
11.5.4. Nematocide .................................................................................................. 409
11.5.5. Rodenticide şi moluscocide .......................................................................... 410
11.5.6. Erbicide ........................................................................................................ 412
11.5.6.1. Ariloxiacizi............................................................................................ 412
11.5.6.2. Toluidine ............................................................................................... 414
11.5.6.3. Carbamaţi .............................................................................................. 415
11.5.6.4. Derivaţi de uree ..................................................................................... 417
11.5.6.5. Derivaţi de triazine şi diazine ................................................................ 418
11.5.6.6. Amide .................................................................................................... 420
11.5.6.7. Alte erbicide .......................................................................................... 422
11.5.6.8. Amestecuri ............................................................................................ 423
19
AGROCHIMIE
12. BIOREGULATORI ÎN CREŞTEREA PLANTELOR ................................... 424

12.1. STIMULATORI DE CREŞTERE ............................................................................ 424
12.1.1. Auxine naturale şi sintetice .......................................................................... 424
12.1.2. Gibereline ..................................................................................................... 425
12.1.3. Citochinine naturale şi sintetice ................................................................... 426
12.2. RETARDANŢI DE CREŞTERE ............................................................................. 426
12.3. BIOREGULATORI DE CREŞTERE ........................................................................ 429
13. POLUAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR PRIN UTILIZAREA

DEFECTUOASĂ A PRODUSELOR CHIMICE ÎN AGRICULTURĂ ...................... 430
13.1. POLUAREA CU PESTICIDE ................................................................................. 431
13.2. POLUAREA CU NITRAŢI .................................................................................... 432
13.3. POLUAREA SOLULUI CA URMARE A APLICĂRII IRIGAŢIILOR ............................. 433
13.4. POLUAREA SOLULUI CU PRODUSE REZIDUALE ZOOTEHNICE ............................ 433
BIBILOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................ 436
20
1. OBIECTIVELE ŞI EVOLUŢIA AGROCHIMIEI
1.1. Obiectul agrochimiei
Agrochimia este ştiinţa care studiază sistemul sol-plantă în corelaţie

cu intervenţia antropică, materializată prin aplicarea de îngrăşăminte şi
pesticide în scopul creşterii producţiei agricole, atât din punct de vedere
cantitativ cât şi calitativ. Pentru atingerea acestui deziderat, agrochimia se
ocupă cu controlul fertilităţii solului, prin analiza plantei şi a solului în
vederea stabilirii necesarului optim de îngrăşăminte. De asemenea,
agrochimia abordează problema prevenirii poluării mediului înconjurător ca
urmare a aplicării necontrolate de produse chimice în agricultură.
Agrochimia este o disciplină atât cu caracter teoretic, cât şi practic.
Latura teoretică este dată de explicarea fenomenelor ce se petrec la nivelul
sistemului sol-plantă, ca urmare a intervenţiei antropice, şi de stabilirea unor
legităţi desprinse din aceste fenomene. Caracterul aplicativ rezultă din
elaborarea soluţiilor pentru fertilizarea corectă a solurilor, pentru protecţia
plantelor şi solurilor de efectele negative datorate excesului sau deficienţei
în anumite elemente sau substanţe chimice, necesare plantelor în vederea
obţinerii de recolte sporite.
Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară, apărută prin dezvoltarea
unor secvenţe din domenii bine definite legate de sol (Pedologia, Chimia
solului, Biologia solului) şi de plantă (Fiziologia şi nutriţia plantelor,
Protecţia plantelor, Agrotehnica). O ilustrare a locului agrochimiei faţă de
principalele ştiinţe, care studiază solul şi planta, este prezentată în figura
1.1.
Prin modul de abordare şi rezolvare a problemelor specifice
domeniului, agrochimia are atât caracter de ştiinţă chimică,
pedogeochimică, cât şi de ştiinţă biologică.
Caracterul chimic, pedogeochimic, este dat de faptul că agrochimia
studiază solul sub toate aspectele sale legate de zestrea naturală a fertilităţii,
de însuşirile fizice şi chimice în legătură cu aplicarea raţională a
îngrăşămintelor, amendamentelor, pesticidelor şi a altor substanţe chimice.
De asemenea, studiază circulaţia elementelor chimice în sol şi posibilităţile
de reglare a regimului nutritiv pe baza legilor ce guvernează nutriţia
plantelor. Tot în domeniul chimic al disciplinei se situează şi studierea
îngrăşămintelor, amendamentelor, pesticidelor şi a altor substanţe chimice
folosite în agricultură, sub aspectul însuşirilor fizice şi chimice, a modului
21
AGROCHIMIE
de comportare pe timpul transportului şi depozitării, a administrării lor în

sol sau pe plante şi a modificărilor aduse solului şi plantelor ca urmare a
aplicării acestor compuşi chimici.
Fiziologia şi nutriţia
plantelor
Protecţia
plantelor
Agrotehnica
AGROCHIMIA
Biologia
solului
Pedologia
Chimia
solului
Figura 1.1 Agrochimia în conexiunea ştiinţelor legate de sol şi plantă
Latura biologică a agrochimiei o formează studiul plantelor, răspunsul

acestora la modificările aduse fertilităţii solului în vederea îmbunătăţirii
calităţii şi cantităţii recoltelor prin aplicarea îngrăşămintelor şi pesticidelor,
în principal. Se apreciază că 40% din sporul de recoltă obţinut în urma
intervenţiei antropice asupra factorilor de vegetaţie provine din aplicarea
îngrăşămintelor şi amendamentelor.
Creşterea masei vegetale sub influenţa îngrăşămintelor accelerează
bioconversia carbonului atmosferic în compuşi organici prin intermediul
fotosintezei, proces ce se apreciază a fi, în medie, de 1.300 kg C/ha.
Aspectele biologice ale agrochimiei cuprind şi cercetările asupra
circuitului macroelementelor (N, P, K, S, Ca, Mg), elemente prezente în
cantităţi mai mari de 0,1% şi al microelementelor esenţiale (Fe, Mn, Cu, Zn,
B, Mo), prezente în cantităţi inferioare limitei amintite.
Necesitatea sporirii producţiei agricole, prin folosirea îngrăşămintelor
şi a substanţelor de protecţie chimică a plantelor, derivă din cerinţele
obiective ale dezvoltării societăţii, dintre care se detaşează presiunea
demografică, datorită creşterii într-un ritm mediu anual de 2,5% a populaţiei
globului. La nivelul anului 2000 populaţia globului era de circa 6 miliarde
locuitori. Se apreciază că în jurul anului 2050 va fi aproape dublă, de
11,5 miliarde (figura 1.2). Se observă că explozia demografică s-a
22
Obiectivele și evoluția agrochimiei
înregistrat şi se va înregistra în ţările mai puţin dezvoltate din punct de

vedere economic.
Figura 1.2 Tendinţa creşterii populaţiei globului (după Bongaarts, 1994)
Pentru a satisface necesităţile de hrană ale unei populaţii în continuă

creştere, agrochimia împreună cu celelalte ştiinţe agricole trebuie să găseasă
noi soluţii care să răspundă atât cerinţei de creştere a producţiei agricole, cât
şi problemelor de protecţie a mediului înconjurător.
1.2. Dezvoltarea concepţiilor agrochimice de-a lungul timpului
În perioada antică, agricultura era principala ocupaţie a oamenilor,

dovadă stau lucrările scrise care prezentau aspectele practice al cultivării
plantelor şi creşterii animalelor. Astfel, în cea mai veche carte de
agricultură, Krisna Sandraha, apărută cu circa 3000 de ani în urmă, în limba
sanscrită, sunt indicaţii asupra pregătirii şi folosirii gunoiului de grajd şi a
dejecţiilor animaliere. Cu câteva secole înaintea de Cristos celţii cunoşteau
efectul pozitiv al administrării marnei şi varului asupra îmbunătăţirii
fertilităţii solului.
Prima concepţie agrochimică poate fi considerată cea emisă de
Aristotel (384-322 î.Ch.), în Grecia, care evidenţia faptul că plantele ar lua
din pământ hrană în aceleaşi forme în care s-ar afla în corpul lor, concepţie
ce a stat, mai târziu, la baza teoriei nutriţiei plantelor cu materia organică
din sol.
23
AGROCHIMIE
Romanii cunoşteau rolul gunoiului de grajd, al compostului, cenuşii,

varului, marnei, în îmbunătăţirea calităţii solului, fapt evidenţiat în tratatul
scris în 12 volume, "De re rustica".
Cunoştinţe similare aveau arabii, chinezii, indienii, vechile populaţii
ale Americii.
În perioada antică a fost emisă ipoteza vagă asupra "grăsimii
pământului", care sporeşte prin îngrăşăminte. Această ipoteză a constituit,
de fapt, germenele teoriei nutriţiei plantelor cu humus.
Începând cu secolul al XVI-lea, odată cu dezvoltarea chimiei, încep se
se facă analize chimice de sol, fapt ce a permis elaborarea unor concepţii
mai apropiate de realitate privitoare la fertilitatea solului şi nutriţia plantelor.
Pot fi citate lucrările efectuate de: B. Palissy (1510-1589),
J. B. Van Helmont (1577-1644), I. R. Glauber (1604-1668), G. J. Vallerius
(1709-1785), A. L. Lavoisier (1745-1794).
În perioada secolelor XVIII şi XIX se aduc primele teorii privitoare la
nutriţia plantelor. Una dintre acestea se referă la nutriţia plantelor cu humus,
elaborată de Thaer (1752-1828) şi Burger (1773-1842). Autorii susţin că
fertilitatea solului depinde în întregime de humus, aceasta fiind singura
substanţă care poate servi ca hrană pentru plante. Însă contemporanii celor
doi autori: Saussure (1767-1845) şi Boussingault (1802-1887) se opun
acestei teorii, evidenţiind faptul că substanţele cele mai hrănitoare pentru
plante sunt cele care conţin azot. Însă cel care a adus o contribuţie decisivă
la explicarea creşterii plantelor a fost savantul german Justus Von Liebig
(1803-1873), care a elaborat teoria nutriţiei minerale a plantelor.
Cercetările din secolul XX au contribuit din plin la dezvoltarea
concepţiilor moderne ale agrochimiei, stabilindu-se o serie de legităţi.
Printre acestea menţionăm: legea acţiunii factorilor de vegetaţie a lui
Mitscherlich (1874-1956), la care au mai adus contribuţii şi alţi cercetători
(Baule, Spillman, Boguslavski, Bray, Homess, Schneider), legea restituirii
elementelor de nutriţie exportate din sol cu recoltele (Liebig), legea
minimului, maximului şi a optimului (Liebig, Hellriegel), legea egalei
importanţe a factorilor de vegetaţie (Ion Ionescu de la Brad, Viliams), legea
interdependenţei factorilor de creştere, legea ierarhizării factorilor de
vegetaţie (Davidescu şi Davidescu), legea interdependenţei şi condiţionării
reciproce a factorilor de vegetaţie, legea echilibrului nutritiv, legea
autoreglării biologice a culturilor agricole, legea echilibrului dintre diferite
organe ale plantei, legea moderării acţiunii factorilor de vegetaţie. Unele din
acestea vor fi prezentate în continuare.
24
În ţara noastră Agrochimia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare în anul

1952, odată cu predarea primului curs de agrochimie de către Acad. Prof.
Dr. Doc. David Davidescu la Institutul Agronomic “Nicolae Bălcescu” din
Bucureşti, curs care a fost tipărit în anul 1956 la Editura Agro-Silvică.
Izvoarele agrochimiei româneşti se află în cercetările de chimie a
solului şi plantei, efectuate, în principal, în cadrul Secţiei de chimie agricolă
din Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR).
Începând cu anul 1957 studiile şi cercetările de agrochimie se
amplifică prin înfiinţarea a şapte laboratoare zonale de agrochimie
(Bucureşti, Craiova, Timişoara, Cluj, Iaşi, Braşov şi Galaţi) care au
funcţionat iniţial în cadrul Direcţiilor regionale (judeţene) de agricultură, iar
apoi în cadrul Staţiunilor de cercetări agricole având ca for central
Laboratorul de Metodică agrochimică din cadrul Institutului de Cercetări
pentru Cereale şi Plante Tehnice de la Fundulea.
După anul 1970, odată cu înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru
Pedologie şi Agrochimie (ICPA), activitatea de agrochimie este preluată de
acest institut şi de către Oficiile Judeţene pentru Pedologie şi Agrochimie
(OJSPA), nou înfiinţate prin unirea laboratoarelor judeţene de pedologie cu
cele de agrochimie. Rezultatele studiilor şi cercetărilor efectuate în aceste
unităţi au adus contribuţii importante la cunoaşterea fertilităţii solurilor
României, la îmbunătăţirea acesteia şi la sporirea producţiei agricole.
Tot în această perioadă s-au scris cele mai importante lucrări din
agrochimia românească, printre care amintim: “Metode de apreciere a stării
de fertilitate a solului în vederea folosirii raţionale a îngrăşămintelor” de
Z. Borlan şi Cr. Hera (1973); “Agrochimia modernă” de David şi Velicica
Davidescu (1981); “Agrochimia horticolă” de David şi Velicica Davidescu
(1992); “Optimizarea agrochimică a sistemului sol-plantă” de Z. Borlan şi
Cr. Hera (1984); “Situaţia agrochimică a solurilor din România” de Irina
Vintilă, Z. Borlan, C. Răuţă, D. Daniliuc şi Letiţia Ţigănaş (1984);
“Agrochimia fosforului” de Z. Borlan, Cr. Hera şi O. Bunescu (1984);
“Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare” de Cr. Hera şi Z. Borlan
(1980); “Fertilitatea şi fertilizarea solurilor” de Z. Borlan, Cr. Hera, D.
Dornescu, P. Kurtinecz, H. Rusu, I. Buzdugan, Gh. Tănase (1994),
“Compendiu de agrochimie” de Velicica şi David Davidescu (1999) ş.a.
Toate acestea, împreună cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice efectuate
în unităţi de învăţământ superior din Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj şi
Craiova, au contribuit la nivelul actual al agrochimiei româneşti. O parte din
aceste rezultate vor fi prezentate şi în cartea de faţă.
25
AGROCHIMIE
1.3. Legi ştiinţifice utilizate în agrochimie
Legea acţiunii factorilor de vegetaţie, elaborată în 1905 de

Mitscherlich, reprezintă prima încercare originală de stabilire a unei legături
matematice între creşterea plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor. Legea
evidenţiază faptul că recolta este rezultatul acţiunii comune a mai multor
factori care acţionează independent. Sporurile de recoltă nu sunt
proporţionale cu creşterea factorului asupra căruia se acţionează, ci sunt din
ce în ce mai mici, fiind proporţionale cu diferenţa dintre recolta maximă
posibilă (A) şi recolta actuală (Y). Prin urmare, recolta maximă este o limită
de care ne apropiem, prin sporuri din ce în ce mai mici. Matematic, legea
este exprimată prin formula dy/dx = (A-Y)·c, în care: dy = sporul de recoltă
în funcţie de doza variabilă de îngrăşământ (dx), iar c = coeficientul de
proporţionalitate (de eficienţă specifică). Expresia logaritmată a formulei dă
posibilitatea calculării dozelor de îngrăşăminte, însă rezultatul nu este
conform întru totul realităţii pentru că nu ţine seama de interacţiunea
factorilor.
Legea minimului, a maximului şi a optimului formulată iniţial de
Liebig în jurul anului 1840, la nivel de "legea minimului", şi completată de
Hellrigel şi apoi de Wolny, la nivel de lege a maximului, arată că, dacă unul
din factorii de vegetaţie (apă, temperatură, lumină, elemente minerale)
lipseşte, atunci recolta este nulă.
O imagine plastică a acestei legi este dată de un butoi pe ale cărui doage,
situate la înălţimi diferite, sunt figurate condiţiile de vegetaţie, inclusiv
simbolurile elementelor chimice. Recolta maximă este la nivelul
elementului cu înălţimea minimă. Dacă se adaugă în sol elementul chimic
aflat la minimum, recolta creşte până la nivelul altui element chimic care
rămâne la minimum (figura1.3).
Între nivelurile minime şi maxime ale unui factor de vegetaţie există
un nivel optim care asigură cea mai bună dezvoltare a plantelor.
Legea restituirii elementelor nutritive exportate din sol cu recoltele
evidenţiază necesitatea menţinerii unui anumit nivel al fertilităţii solului prin
completarea în sol cu ajutorul îngrăşămintelor a elementelor chimice uşor
accesibile, exportate odată cu recoltele.
26
Figura 1.3 Legea minimului (din Byrnes, 1998)
Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie arată că toţi factorii

de vegetaţie sunt necesari şi egali ca importanţă, indiferent de influenţa
cantitativă pe care o aduce în procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor.
Această lege este legată de altele, cum ar fi: legea nesubstituirii
factorilor de vegetaţie, care arată că nici un factor de vegetaţie nu poate fi
înlocuit prin altul; legea echilibrului nutritiv, care stipulează că între
elementele nutritive trebuie să existe un anumit raport care să corespundă cu
cerinţele fiecărei plante şi legea interdependenţei factorilor de creştere, care
evidenţiază faptul că insuficienţa unuia din elementele mediului de nutriţie
duce la slaba utilzare a altora.
Legea ierarhizării factorilor de vegetaţie arată că în caz de restricţii
ale unor factori de vegetaţie se creează o anumită ierarhizare a rolului şi
importanţei acestora pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor (figura 1.4),
corespunzător evoluţiei filogenetice şi condiţiilor mediului ambiant
(Davidescu şi Davidescu, 1984).
Legea autoreglării biologice a culturilor agricole. Atunci când nu se
asigură unei comunităţi de plante cerinţele faţă de factorii de mediu înscrise
în codul lor genetic, plantele acelei comunităţi "citesc", prin sensorii
biologici proprii, condiţiile ce le au la dispoziţie prin tehnologia de cultură
aplicată şi îşi autoreglează, prin procese de conexiune proprii, în mod
etapizat, creşterea, dezvoltarea, fotosinteza, transpiraţia, recolta la condiţiile
27
AGROCHIMIE
minime existente, în aşa fel încât să-şi asigure perpetuarea speciei

(Davidescu şi Davidescu, 1988).
Producţia
posibilă
Bolii,
insecte
Buruieni
Soiul
Insecticide,
Relief
Erbicide fungicide
Structura Potenţial
fotosintetic
Textura Lucrări
pe curba
pH-solului Gunoi, îngră-
de nivel
şăminte verzi,
Hrana Lucrări amendamente
afânare
Apa Amenda-
Temperatura,
mente
intesitatea
Ingrăşă-
luminoasă
minte
Irigaţii
Indicele
fitoclimatic
Figura 1.4 Ierarhizarea factorilor de vegetaţie (din Davidescu şi Davidescu,

1992)
Legea echilibrului dintre deferite organe ale plantei arată necesitatea

existenţei unor raporturi ponderale bine determinate între diferitele organe
ale unei plante, în vederea obţinerii unor recolte maxime din punct de
vedere cantitativ şi calitativ, corespunzător potenţialului genetic al speciei.
Legea moderării acţiunii factorilor de vegetaţie evidenţiază
declanşarea unor reacţii contrare modificărilor apărute în intensitatea unui
factor de vegetaţie, în vederea echilibrării unui sistem. Astfel, modificările
se manifestă din ce în ce mai moderat sau se anulează. Această lege a
rezultat dintr-o enunţare generală a legii lui Vant Hoff de către Le
Chatelier.
În practică, toate aceste legi acţionează în mod unitar, pentru că însăşi
creşterea şi dezvoltarea plantelor, implicit formarea recoltelor, reprezintă un
proces complex dependent de o multitudine de factori.
1.4. Problemele actuale ale agrochimiei
Datele centralizate ale FAO au evidenţiat faptul că la sporul general de

recoltă obţinut pe plan mondial contribuţia îngrăşămintelor a fost de 40-
60%, cu variaţii de la o ţară la alta. În serie descrescătoare urmează
pesticidele cu o contribuţie de 15-20%, mecanizarea cu 15%, sămînţa
hibridă 8%, irigaţia 5%, diferenţa fiind asigurată de alţi factori.
Rezultatele experimentale obţinute timp de 70 ani la Rothamsted,
Anglia, au demonstrat că, datorită ameliorării soiurilor, producţia de grâu s-
a dublat, dar îngrăşămintele au mărit de 3-5 ori producţia faţă de varianta
28
nefertilizată. Între consumul de îngrăşăminte şi producţia agricolă s-a

obţinut o corelaţie directă (Cook, 1977, citat de Lixandru, 1990).
Aceeaşi corelaţie a fost obţinută şi de Davidescu şi Davidescu (2002)
pentru agricultura României, în perioada 1950-1994 (figura 1.5). Se observă
că declinul folosirii îngrăşămintelor chimice, după anul 1985, a atras după
sine scăderea semnificativă a producţiei medii de grâu de la 3.600 kg/ha la
2.100 kg/ha.
Figura 1.5 Dinamica producţilor medii de grâu şi a dozelor medii de

îngrăşăminte chimice în peioada 1938-1994 în România (din
Davidescu şi Davidescu, 2002)
De altfel, scăderea producţiei agricole după anul 1985 a fost

înregistrată în toate ramurile agriculturii. Pe lângă aspectele socio-
economice, declinul agriculturii este datorat şi nerespectării tehnologiilor
agricole performante şi în primul rând a neadministrării de îngrăşăminte
minerale. În figura 1.6 se poate observa că micşorarea semnificativă a
cantităţilor de îngrăşăminte minerale s-a produs după 1990, perioadă în care
s-a redus drastic şi producţia de grâu (figura 1.5).
Reducerea consumului total de îngrăşăminte în agricultura României,
petrecută între anii 1985 şi 2000, s-a produs de la 1.200.800 la 340.000 t,
însemnând o scădere cu 72%. După anul 2000, diminuarea consumului s-a
oprit, existând o oarecare tendinţă de creştere (figura 1.6). Se observă
scăderea bruscă a tuturor categoriilor de îngrăşăminte, însă folosirea
îngrăşămintelor cu potasiu a fost nesemnificativă.
29
AGROCHIMIE
Printre factorii care au contribuit la scăderea consumului de

îngrăşăminte şi la reducerea producţiei agricole în România şi în ţările din
jur, Dumitru (2002) enumeră: restructurarea fundamentală a proprietăţii
asupra pământului, distrugerea pieţei organizată în cadrul CAER, decalajul
dintre preţul produselor industriale folosite în agricultură şi preţul
produselor agricole, balanţa negativă a comerţului cu produse agricole,
creşterea continuă a preţului îngrăşămintelor, piaţa limitată a produselor
agricole ş.a.
Figura 1.6 Dinamica consumului de îngrăşăminte chimice în agricultura

României între anii 1950 şi 2015 (după datele anuarelor statistice ale
României)
Fenomenul reducerii consumului de îngrăşăminte în agricultură s-a

înregistrat şi în ţările europene din jurul României, inclusiv în ţările Uniunii
Europene (figura 1.7). Însă această scădere a avut o intensitate mult
diminuată, de numai 30%, comparativ cu 72% cât s-a înregistrat în
România.
Cauzele reducerii consumului de îngrăşăminte în ţările est europene
sunt, în general, altele decât cele din ţările Uniunii Europene, în special în
ţările din vestul Europei. Dacă în ţările din estul Europei cauzele sunt de
natură socio-economică, în ţările vestice scăderea consumului de
îngrăşăminte chimice este urmarea, în principal, a limitării fenomenului de
poluare datorat utilizării nejudicioase a substanţelor chimice în agricultură şi
30
a revigorării curentelor care proclamă neutilizarea îngrăşămintelor chimice

în agricultură.
Figura 1.7 Dinamica consumului de îngrăşăminte chimice în Uniunea

Europeană (după Amar, 2003)
Cu toate acestea, aşa după cum s-a văzut, îngrăşămintele minerale

rămân un factor esenţial al sporirii producţiei agricole. Însă aplicarea lor
trebuie făcută cu discernământ în funcţie de condiţiile locale specifice
solului, plantei şi recoltei scontate a se obţine. Utilizarea lor excesivă
conduce la un efect contrar, de micşorare calitativă a recoltei şi de poluare a
mediului înconjurător.
Latura negativă a folosirii excesive a îngrăşămintelor este folosită de
adepţii agriculturii aşa zise "ecologice", în fundamentarea concepţiilor
legate de interzicerea folosirii îngrăşămintelor minerale şi a pesticidelor în
agricultură. Ori este cunoscut faptul că, în condiţiile actuale, este imposibil
de a folosi numai îngrăşăminte organice naturale şi de a combate numai pe
cale biologică bolile şi dăunătorii.
După cum s-a prezentat, explozia demografică a ultimei jumătăţi a
secolului XX şi continuarea ei în secolul viitor cere cantităţi din ce în ce mai
mari de alimente, care nu pot fi produse decât folosind îngrăşăminte,
pesticide la niveluri optime în concordanţă cu aplicarea judicioasă a
celorlalte verigi tehnologice.
31
2. BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII ÎN RAPORT CU
CERINŢELE PLANTELOR
2.1. Compoziţia chimică a plantelor
Compoziţia chimică a plantelor reflectă în mare parte cerinţele lor faţă

de factorii de mediu. Aproape în totalitate, plantele sunt organisme
autotrofe, având însuşirea de a-şi procura singure hrana şi energia din
mediul înconjurător.
Componentele majore ale plantelor sunt apa, care reprezintă între 75 şi
95% din masa proaspătă, şi substanţa uscată, reprezentând între 5 şi 25% din
masa verde.
Apa este componenta de bază a tuturor organismelor vii, fiind mediul
de desfăşurare a reacţiilor chimice, biologice şi fizice. În plus, apa reprezintă
mediul de transport al elementelor nutritive şi al substanţelor sintetizate,
reglează temperatura ţesuturilor şi presiunea osmotică.
În concepţia biostructurală a lui Macovski (1981), apa din ţesuturile
vii se prezintă sub trei forme: a) ca soluţie intracelulară, comportându-se ca
apa liberă obişnuită, în care sunt dizolvate substanţe, enzime şi sunt prezenţi
ioni, poate fi stoarsă sub formă de suc vacuolar; b) apa integrată în materia
biostructurată, fără însuşiri de solvent, fiind prezentă ca suc plasmatic; c)
apa legată de coloizi şi materia biostructurată, care se adaugă apei libere
numai după moartea plantei.
Conţinutul de apă al plantelor variază în funcţie de natura lor, de
vârstă (plantele tinere conţin mai multă apă decât cele mature). De
asemenea, în timpul nopţii şi al dimineţii plantele conţin mai multă apă
decât pe parcursul zilei, când apa este pierdută prin transpiraţie.
Substanţa uscată, obţinută după îndepărtarea apei la 105ºC, este
compusă din:
 substanţe cu azot (proteine simple – aminoacizi, proteine
complexe – protide);
 substanţe fără azot (glucide, lipide, lipoide, substanţe pectice, acizi
organici şi acizi graşi ş.a.);
 pigmenţi: clorofilieni, carotinoizi, antocianici ş.a.;
32
Bazele agrochimice ale fertilizării în raport cu cerințele plantelor
 enzime: oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, biaze, izomeraze,

ligaze;
 vitamine (A, B, B2, B6, C, D, H, PP ş.a.);
 substanţe de creştere (auxine, gibereline, chimetine ş.a.);
 săruri anorganice: nitraţi, nitriţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri.
Câteva date referitoare la conţinutul în apă şi în componentele
substanţei uscate, în funcţie de natura plantei, faza de vegetaţie, organul
analizat, sunt prezentate în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Date privind principalii compuşi ai unor plante (%)
(după diferiţi autori, din Davidescu şi colab., 1981)
a) Substanţă uscată
Organul
Planta Apă Substanţe Substanţe
analizat Grăsimi Celuloză
proteice fără azot
Grâu paie 16 5 35-38 1,6-1,8 33-36
boabe 12 10-12 66-75 2 2,5
Mazăre boabe 14 22-28 56-60 1,5-3,0 6,5
Sfeclă de rădăcini 75-80 1,5 15,21 - 1,0-1,5
zahăr frunze 74 3,5 9,5 1,2 4,2
Cartof tuberculi 77 2,1 19 0,1 0,6
frunze 80 3,6 9,8 0,7 3,6
Floarea-
seminţe - 26-29 5-14 33-50 1,7-3,8
soarelui
Lucernă masă verde 74 5,4 10 0,7 6,7
fân 15 16 34 2,5 24,0
Trifoi roşu masă verde 78 3,6 10 0,9 5,7
fân 20 10 37 2,8 25
2.1.1. Compoziţia elementară a plantelor

După eliminarea apei din plantă, substanţa uscată rămasă este formată
din compuşi organici şi minerali. Prin calcinarea substanţei uscate la 450-
550ºC, compuşii organici se descompun cu formarea de compuşi volatili
(CO2, NH3, NO, SO2, Cl, H2O) şi cenuşă. Cenuşa are reacţie bazică datorită
hidroxizilor formaţi prin hidratarea oxizilor elementelor din compoziţia sa
(CaO, MgO, K2O ş.a.).
Conţinutul plantelor în cenuşă variază cu specia, vârsta şi organele
analizate. Frunzele sunt mai bogate în cenuşă decât rădăcinile, la fel,
plantele lemnoase generează mai multă cenuşă decât cele ierboase.
Date privitoare la compoziţia elementară a plantelor sunt prezentate în
tabelul 2.2.
33
AGROCHIMIE
Tabelul 2.2
Compoziţia elementară a plantelor (după Javillier, din Davidescu şi colab., 1981)
Microelemente
Elemente majore sau recunoscute ca necesare
plastice b) Alte elemente
nutriţiei planelor
în % din substanţa uscată ppm în s.u. a frunzelor
ppm în s.u.
Carbon 40-50 Fier 40-1300 Nichel 0,15-2,3
Oxigen 42-44 Mangan 25-63 Cobalt 0,01-0,8
Hidrogen 6-7 Bor 2-80 Litiu 0,09-9,0
Azot 1-3 Cupru 18-36 Rubidiu 15,0-30,0
Fosfor 0,05-1 Zinc 12-83 Cesiu 22
Sulf 0,1-0,5 Molibden 2,5-4,3 Aluminiu 1-200
Potasiu 0,3-3,0 Titan 0,9-30
(până la 0,8) Crom 0,04-10
Sodiu 0,001-3,5 Fluor 2,0-80
Calciu 0,5-3,5 Arsen 0,1-0,6
Magneziu 0,03-0, 8 Brom, Iod (plante
Clor 0,2 marine), Seleniu,
Siliciu 0,005-1,35 Vanadiu, Plumb,
Beriliu, Staniu,
Argint, Bariu,
Stronţiu etc.
Carbonul, hidrogenul şi oxigenul intră în compoziţia plantei în

proporţie de peste 90%, ele fiind luate de către plante din atmosferă şi din
apă. Celelalte elemente chimice, în proporţie de cca 7,4%, sunt luate din sol
şi sunt formate din: 4,4% - suma N, P, S şi K; 2,7% - suma Na, Ca, Mg, Cl
şi 0,2-0,3% - suma microelementelor (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo ş.a.).
În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante şi de rolul lor,
elementele chimice au fost grupate în: macroelemente, al căror conţinut este
de n·101 până la n·10-2%, microelemente (n·10-3-n·10-5%) şi
ultramicroelemente (n·10-6-n·10-12%). La rândul lor, macroelementele se
împart în: primare (C, O, H – care nu se folosesc, cu foarte mici excepţii, ca
îngrăşăminte şi N, P, K – care se folosesc ca îngrăşăminte) şi secundare (S,
Ca, Mg), care, de regulă, sunt în sol în cantităţi suficiente, dar, uneori, se
folosesc şi ca îngrăşăminte. Microelementele sunt reprezentate în special de:
Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo, Co. Au rol catalitic în procesele enzimatice, uneori
se administrează sub formă de îngrăşământ. Ultramicroelementele cuprind
unele elemente radioactive (U, Th, Ac) care pot stimula creşterea plantelor.
34
Tabelul 2.3
Clasificarea generală a elementelor nutritive din plantă şi principalele funcţii
biochimice
(după Davidescu şi Davidescu, 1992)
Principalele forme sub

care este luat din sol
Grupa Elementul % din total Principalele funcţii biochimice
sau participă la
procesele biochimice
I C 45 ioni în soluţia solului sau Constituenţi principali ai materiei
gaze în atmosferă: CO2, organice, fac parte din diferite

HCO , 3 CO 32  grupări, radicali, ioni implicaţi în
reacţii enzimatice, fotosinteză,
O 42 O2 respiraţie, transpiraţie, sinteză,
H 6,5 H+, OH-, HOH, H3O+ circulaţia apei, rezistenţă la
condiţii nefavorabile, creştere,
II N 1,5(0,2-4,5) NO 3 , NO+, NH 4 , NH2, dezvoltare. Se asimilează prin
=NH-, N-N2 schimb în urma unor procese de
S 0,4(0,02-1,1) 2 oxido-reducere. Formează grupe
-SH, SO2, SO 4 , -S-S- purtătoare de energie.
III P 0,9(0,2-1,7) H2PO 4 , HPO 24  , Participă la edificarea acizilor
nucleici. Formează esteri fosforici
PO 34 , NADPH, NADP+ cu gruparea OH (de la glucide,
alcooli, acizi organici) cu rol în
acumularea şi eliberarea energiei
necesare proceselor vitale.
IV Ca n·10-2 Ca2+ Participă la reacţii specifice legate
Mg 1,6(0,4-3,5) Mg2+, MgATP2- de formarea enzimelor şi activarea
K n·10-2 K+ lor. Reglează presiunea osmotică
Na n·10-2 Na+ a celulei, transpiraţia, circulaţia
Cl n·10-1 Cl- glucidelor, translocaţia. Iau parte
la sinteza unor compuşi organici
(clorofilă, glucide, proteine).
V Fe n·10-2 Fe2+, Fe3+, Fe-Mo, Constituenţi ai enzimelor,
Fe-ARN participând atât la formarea cât şi
Cu n·10-3 Cu2+ la activarea lor. Rol în rezistenţa
Mn n·10-3 Mn2+, Mn3+, Mn(OH), plantelor la condiţii nefavorabile şi
Mn(OH)2 în formarea unor vitamine,
pigmenţi.
VI Mo n·10-6 MoO2- Complecşi organici, chelaţi.
Zn n·10-4 Zn2+ Regulatori ai oxido-reducerii.
 3
VII B n·10-4 B(OH)3, H2BO 3 , BO 3 Dau esteri borici cu gruparea OH
Si n·10-1 (de la glucide, alcooli).
Al n·10-2 SiO 24  Participă la metabolismul hidraţilor
Al3+ de carbon, la sinteza acizilor
nucleici şi a fitohormonilor.
Rolul complex al elementelor nutritive permite gruparea lor şi în
funcţie de unele însuşiri fizico-chimice şi biochimice. Sinteza acestora este
prezentată în tabelul 2.3.
35
AGROCHIMIE
2.1.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu

fazele de vegetaţie
La plante se distinge un ciclu vital, care diferă la plantele anuale de
cele perene. Astfel, la plantele anuale ciclul vital începe cu germinaţia
seminţei şi se termină cu formarea unei noi seminţe, pe când la plantele
perene ciclul vegetal începe cu pornirea în vegetaţie şi se termină cu
încheierea vegetaţiei (repausul vegetativ). În cadrul ciclului vital se disting
mai multe faze de vegetaţie (fenofaze), caracterizate prin apariţia, creşterea
şi maturarea organelor (răsărirea, înfrăţirea, formarea paiului, apariţia
mugurilor de rod, înflorirea).
Tabelul 2.4
Perioadele consumurilor de elemente nutritive la diferite plante cultivate
(după Calancea, 1990)
Perioada critică a Perioada Perioada

Planta
nutriţiei consumului maxim consumului scăzut
Cereale păioase 12-20 zile înfrăţire-înspicare coacere
înainte de apariţia
Porumb 4-6 frunze coacere ceară
paniculului
uscarea fruzelor
Cartof 2-4 perechi de frunze începutul înfloririi
inferioare
începutul îngroşării uscarea frunzelor
Sfeclă de zahăr 2-3 perechi de frunze
rădăcinii primare
apariţia primei frunze
Tomate începutul înfloririi coacerea fructelor
adevărate
70 de zile de la căpăţâna este
Varză de toamnă 3-4 frunze
răsărire formată
după formarea
In 3-5 frunze butonizare-înflorire
seminţei
Cânepă 2-4 frunze creşterea tulpinii formarea seminţei
după formarea
Soia 3-4 frunze îngălbenirea păstăilor
nodozităţilor
Viţă de vie desfacerea mugurilor începutul înfloririi coacerea strugurilor
apariţia frunzelor,
desfacerea mugurilor
Pomi diferenţierea coacerea fructelor
de rod
mugurilor de rod
Cerinţele plantelor faţă de elementele nutritive diferă de la o fenofază

la alta. Astfel, în fenofaza de creştere vegetativă factorul determinant al
creşterii plantelor este azotul. În fenofaza de maturitate, plantele folosesc
cantităţi mai mari de K, P, B, iar în fenofaza de fructificare se mai adaugă
cantităţi sporite de P, Zn şi Mo.
36
În general, se pot separa trei perioade de consum al elementelor

nutitive: perioada critică a nutriţiei, perioada consumului maxim şi perioada
descreşterii consumului. Prima perioadă coincide cu primele faze de creştere
şi dezvoltare a plantelor, cea de-a doua corespunde fenofazei de creştere
intensă şi de începere a acumulării substanţelor de rezervă, este perioada
eficienţei maxime a îngrăşămintelor şi, în fine, ultima perioadă începe o dată
cu maturarea fructelor, a seminţelor şi cu acumularea maximă a substanţelor
de rezervă.
Precizarea celor trei perioade de consum al elementelor nutritive este
dată în tabelul 2.4.
2.1.3. Stările de aprovizionare cu elemente nutritive

În funcţie de nivelul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive,
de însuşirile fizice şi chimice ale solului, de condiţiile climatice, planta se
poate găsi în una din stările posibile de aprovizionare cu elemente nutritive,
şi anume: carenţă, normală, abundenţă, exces şi toxicitate.
Carenţa apare atunci când un element chimic lipseşte sau este prezent
în cantitate insuficientă în mediul nutritiv al plantei. Fenomenul conduce la
efecte depresive asupra creşterii, dezvoltării plantelor şi asupra formării
recoltei. Carenţa se manifestă prin simptome morfologice tipice sau poate fi
evidenţiată numai prin analize chimice. Pentru menţinerea balanţei ionice,
carenţa unui element provoacă absorbţia mai accentuată a altora, cu efect
nefavorabil asupra metabolismului general al plantei.
Insuficienţa este starea de nutriţie în care planta este aprovizionată
nesatisfăcător cu un element de nutriţie, dar fără a provoca modificări
majore de ordin fiziologic sau morfologic.
Nivelul critic reprezintă concentraţia maximă a elementului chimic
nutritiv de la care nu se mai obţin sporuri economice de recoltă.
Starea normală este dată de concentraţiile şi rapoartele dintre
principalele elemente de nutriţie care corelează cu o recoltă ridicată şi de
calitate.
37
AGROCHIMIE
Figura 2.1 Corelaţia dintre

creşterea plantei (recoltă) şi
concentraţia elementelor din
plantă (după Prevost şi
Ollangnier, 1954)
Abundenţa este starea de aprovizionare într-un anumit element chimic,

care depăşeşte nivelul critic, fără a induce modificări negative în
metabolismul plantei şi fără a spori recolta.
Tabelul 2.5
Stările de aprovizionare cu elemente nutritive, limitele dintre ele şi efectele
îngrăşămintelor chimice (după Finck, 1968, din Davidescu şi Davidescu, 1992,
cu modificări)
A B C D E
Zona optimului
Carenţă
Carenţă de
ascunsă Exces Toxicitate
puternică aprovizionare
(insuficienţă)
(nivel critic)
Simptome clare Nu sunt simp- Cea mai bună Creştere bună, Scăderea
de carenţă; tome vizuale; la creştere şi însă pot să recoltei până la
recolta sporeş- aplicarea dezvoltare; de apară fenomene dispariţia totală
te puternic la îngrăşămintelor obicei, recolta negative, care a plantei
aplicarea în- recolta sporeşte este bună şi de să influenţeze
grăşămintelor. şi, de obicei, calitate. asimilarea altor
calitatea se elemente
îmbunătăţeşte. (carenţe induse)
limita zonei limita zonei
de carenţă producţiei
marginale
limita zonei unde
zonă de se maniestă toxicitatea
carenţă
38
Excesul este starea de nutriţie care provoacă tulburări metabolice în

plantă, instalându-se depresia de recoltă.
Toxicitatea este provocată de prezenţa unui element de nutriţie într-o
concentraţie foarte ridicată, care împiedică dezvoltarea plantelor, ducând, în
final, la moartea lor.
În figura 2.1 se prezintă schematic relaţia dintre concentraţia
elementelor nutritive şi creşterea plantelor, iar în tabelul 2.5 sunt redate
stările de aprovizionare cu elemente nutritive şi efectul aplicării
îngrăşămintelor.
2.1.4. Destinul elementelor chimice din compoziţia plantelor

Planta în totalitatea ei reprezintă o masă vegetală compusă din două
părţi: una valorificabilă şi alta nevalorificabilă.
Partea valorificabilă este reprezentată de seminţe şi paie, tulpini la
plantele leguminoase, tuberculi la cartofi, fructe la pomi, struguri la viţa de
vie. O dată cu consumul acestora, dispar şi elementele chimice încorporate
în ele şi nu se reîntorc în sol decât în cantitate redusă, ca reziduuri zotehnice.
Partea nevalorificabilă este alcătuită din rădăcini de plante rămase
după recoltare, frunze căzute, seminţe sau fructe căzute în timpul recoltării
şi nerecuperate, vreji de cartofi, uneori tulpini de floarea-soarelui ş.a.
Elementele minerale din constituţia acestor materiale sunt restituite solului.
Făcându-se un calcul al proporţiei elementelor constitutive ale
plantelor care pleacă cu recoltele comparativ cu cele care revin în sol, s-a
ajuns la concluzia că între 50 şi 80% din elementele de nutriţie extrase din
sol de către plante se află în partea valorificabilă, procent care poate creşte
prin fertilizarea solurilor. De asemenea, factorii climatici pot influenţa
creşterea sau micşorarea conţinutului de elemente nutritive în părţile
valorificabile şi nevalorificabile.
Dat fiind faptul că, în anasamblu, o dată cu recoltele pleacă din sol o
cantitate mai mare de elemente nutritive decât se reîntorc în sol, se impune
cu necesitate completarea deficitului de elemente chimice nutritive prin
administrarea în sol de îngrăşăminte minerale şi organice, iar pe plante de
îngrăşăminte foliare.
39
AGROCHIMIE
2.2. Absorbţia radiculară a elementelor nutritive
2.2.1. Sistemul radicular

Ancorarea plantei în sol şi absorbţia de către aceasta a apei şi a
elementelor nutritive din sol sunt realizate prin intermediul sistemului
radicular. Fiecare specie de plantă are o morfologie propie a rădăcinii.
Prin comparaţie cu masa aeriană, masa rădăcinii este de: 16% la
porumb, 28% la ovăz, 69% la trifoi, 70% la grâul de toamnă, 90% la
graminee perene, 166% la lucernă. Suprafaţa radiculară este mai mare decât
suprafaţa ocupată de plantă. Absorbţia apei şi a elementelor nutritive se
realizează prin intermediul perilor radiculari. Aceştia sunt dispuşi la cca
3 cm de terminaţiile rădăcinilor de creştere. Porumbul are circa 425 peri
radiculari pe m2, iar mazărea 232. Prin urmare, suprafaţa rădăcinilor creşte
semnificativ datorită perilor radiculari şi anume de 5,5 ori la porumb şi de
10,4 ori la mazăre. Perii radiculari posedă o capacitate de schimb ionic de
ordinul a 9-23 me/100 g s.u. rădăcină la cereale până la 48-65 me/g s.u.
rădăcină la leguminoase.
Cele mai active procese între sol şi rădăcină se petrec în zona dintre
perişorii radiculari şi sol, numită rizosferă, unde este cantonată o populaţie
de bacterii, ciuperci şi actinomicete cu rol de solubilizare, prin intermediul
acizilor organici eliberaţi de aceste microorganisme, a compuşilor minerali
în care sunt înglobate elemente nutritive. Pe de ală parte rădăcinile excretă
substanţe organice (acizi organici, aminoacizi, glucide, nucleotide, vitamine,
enzime ş.a.) şi minerale (anioni: Cl  , H 2 PO4 , NO3 şi cationi: H+, K+,
Ca2+), care prin deplasarea echilibrului ionic contribuie la mobilizarea
substanţelor greu solubile. Enzimele excretate de către rădăcini contribuie la
degradarea compuşilor organici din sol, accelerând circuitul elementelor
nutritive.
Condiţiile edafice ale solului (temperatură, aeraţie, stare de
aprovizionare cu elemente nutritive) au un rol hotărâtor în creşterea
rădăcinilor şi totodată în absorbţia elementelor nutritive din sol în rădăcini.
2.2.2. Mecanismul absorbţiei elementelor minerale de către

rădăcini
Deplasarea elementelor în soluţia solului spre perii radiculari se face
în stare de ioni sub influenţa forţelor electrostatice, iar pătrunderea ionilor în
perişorii radiculari se face prin schimb cu ionii din celulele perilor
radiculari. Principalele surse de ioni sunt sărurile solubile (fosfaţi, nitraţi,
40
sulfaţi, cloruri), unii acizi slabi. Chelaţii şi complecşii organici (aminoacizi,

acizi humici) pătrund în perii radiculari şi sub formă moleculară. În celula
perişorului radicular, chelatul este preluat de un complex organic cu însuşiri
chelatice mai puternice sau este degradat pe cale metabolică, eliberându-se
elementul sub formă de cation.
Absorbţia ionilor de către sistemul radicular se face pe două căi: fără
cheltuială de energie din partea plantei (absorbţie pasivă) şi cu consum
energetic (absorbţie activă).
Absorbţia pasivă a ionilor se face prin: difuzia ionilor, schimbul ionic,
pinocitoză şi pe calea electroosmozei. Difuzia se realizează odată cu
deplasarea soluţiei solului în flux continuu din zone mai umede spre cele
mai uscate. Uscarea solului din zona perilor absorbanţi se datorează
evapotranspiraţiei. Tot prin difuzie apa încărcată cu ioni pătrunde în spaţiul
liber aparent al rădăcinii, spaţiu care se găseşte între celulele epidermei.
Volumul acestui spaţiu reprezintă 8-10% din volumul total al celulelor
radiculare, iar conţinutul lui constituie o rezervă importantă pentru absorbţia
metabolică şi pentru perioadele secetoase.
Cantitatea de ioni transportaţi prin difuzie diferă de la un element
chimic la altul. Astfel, prin intermediul a 5.000 m3 apă, se transportă
1 kg P/ha, 50 kg K/ha, 1.000 kg Ca/ha şi 125 kg Mg/ha (Duthil, 1971, în
Lixandru şi colab., 1990). Se observă discrepanţa mare dintre P şi K, pe de o
parte, şi Ca şi Mg pe de altă parte, primele două elemente chimice fiind la
nivel carenţial, în timp ce următoarele două sunt în cantităţi excesive.
Reglarea necesarului în elemente nutritive se efectuează pe alte căi.
Absorbţia pe baza schimburilor ionice se face în virtutea echilibrului
de membrană Donnan realizat la nivelul membranei pectocelulozice, care
acoperă pereţii epidermei celulelor rădăcinii. Echilibrul termodinamic poate
fi scris sub forma:
[ Na  ]i [ Cl  ]e
 ,
[ Na  ]e [ Cl ]i

Formula arată că raportul dintre concentraţiile cationilor reţinuţi de

coloizii perilor absorbanţi (i) şi cei din soluţia externă (e) este invers
proporţional cu raportul dintre concentraţiile ionilor din soluţia externă şi cei
absorbiţi de coloizii perilor radiculari. Deoarece în soluţie există mai multe
tipuri de ioni, relaţia se scrie şi sub forma:
41
AGROCHIMIE

[ Na  ]i [ K  ]e [ Ca 2  ]1/ 2 i [ Cl  ]e [ PO43 ]1/ 3 e
   
[ Na  ]e [ K  ]i [ Ca 2  ]1/ 2 e [ Cl  ]i [ PO43 ]1/ 3 i
Inegalitatea presiunii osmotice între două compartimente separate

printr-o membrană dializantă şi deplasarea ionilor în sens invers
gradientului osmotic sunt explicate prin echilibrul de membrană Donnan.
Figura 2.2 Dublul strat electric al lui Helmholtz (după Binet şi

Brunel, 1967, din Lixandru şi colab., 1990)
Absorbţia prin pinocitoză constă din resorbţia în interiorul celulei a

unor vezicule încărcate cu ioni, vezicule formate din invaginaţiunile
plasmalemei pline cu apă încărcată cu ioni.
Pe calea electroosmozei, absorbţia se petrece în urma atragerii ionilor
de semn contrar, prezenţi în compartimentul exterior al membranei
citoplasmatice, de către ionii compartimentului celular, prin canaliculele
citoplasmatice, prevăzute cu un strat dublu de ioni, cu sarcini contrare,
numit stratul dublu al lui Helmolz. Se generează astfel un câmp electric.
Stratul dublu de ioni căptuşeşte şi suprafaţa internă a membranei
(figura 2.2).
Datorită diferenţei de potenţial dintre compartimentul exterior şi cel
celular, diferenţă accentuată de inegalitatea densităţii ionilor care străbat
42
canaliculele, ionii trec din compartimentul exterior, prin canalicule, în

interiorul celulei.
Figura 2.3 Schema transportului de ioni în plante (după Mengel, 1979)

Tr P
I = ion; Tr = transportor; I = transportor de ion
complex în fosforilare; T2 P = transportor de ioni fosforici
în fosforilare; P = ion fosforic.
Absorbţia activă se produce ca rezultat al activităţii metabolice, cu un

consum de energie, pe bază de schimb de ioni sau prin transferul de
electroni la nivelul sistemului redox al citocromilor, când apare o valenţă
liberă. În acest fel citocromii devin transportori de ioni. În afară de
citocromi rolul de transportor îl poate avea şi alţi produşi intermediari ai
fotosintezei cum ar fi: aminoacizii, fosfatidele, peptidele.
Cuplul transportator-ion traversează plasmalema şi descarcă ionii în
citoplasmă, unde are loc separarea ionului de transportator.
În continuare, ionul este preluat de alt transportator, iar molecula
transportatoare iniţială se întoarce pentru a prelua alţi ioni. ATP
(adenozintrifosfat) şi ADP (adenozindifosfat) sunt prezenţi ca sursă de
energie. În figura 2.3 este prezentată, după Mengel (1979), schema teoretică
a transportului de ioni.
Ionii majori din punct de vedere nutritiv au câte un transportor
specific. Unii transportori deplasează succesiv diferite specii ionice. Ajunşi
43
AGROCHIMIE
în sucul vacuolar, ionii sunt transportaţi pe cale osmotică în xilem, de unde

ajung prin tulpină în frunze, unde se produce fotosinteza. De fapt,
fotosinteza determină intensitatea absorbţiei active a ionilor, între cele două
fenomene existând o relaţie de proporţionalitate directă.
2.2.3. Factorii care influenţează absorbţia elementelor nutritive

Absorbţia elementelor nutritive de către plante este guvernată de
numeroşi factori de natură internă şi externă plantelor. Dintre cei de natură
internă, amintim: specia, vârsta plantei, respiraţia rădăcinii, transpiraţia,
fotosinteza şi secreţiile radiculare, iar factorii externi plantelor care
influenţează acest proces sunt: umiditatea solului, concentraţia soluţiei
solului, pH-ul acestei soluţii, valenţa ionilor conţinuţi în soluţia solului,
temperatura şi lumina.
Caracteristicile speciei pot influenţa cantitatea şi calitatea elementelor
nutritive absorbite preferenţial. Astfel, gramineele absorb mai intens
potasiu, sodiu sau siliciu, pe când leguminoasele absorb mai mult calciu şi
magneziu, în timp ce cruciferele absorb preferenţial sulful.
Vârsta plantei este un factor important în dinamica absorbţiei
elementelor nutritive. În general, necesarul de elemente nutritive sporeşte în
perioada de creştere, menţinându-se ridicat până la fructificare. Este cazul
azotului şi al altor elemente nutritive. Spre deosebire de azot, calciul şi
magneziul se asimilează mai intens în a doua parte a perioadei de vegetaţie.
Prin urmare, faza de vegetaţie imprimă ritmuri diferite de absorbţie a
elementelor nutritive.
Procesul de respiraţie a rădăcinii asigură energia biochimică necesară
transpotului activ al elementelor nutritive. Potenţialul osmotic rezultat în
urma transportului ionilor în celule asigură transportul apei prin osmoză.
Transpiraţia intensă generează un deficit de saturare cu apă la nivelul
frunzelor. Drept urmare, creşte forţa de aspirare care determină ascensiunea
sevei brute prin vasele lemnoase, influenţând astfel şi absorbţia apei din sol.
Fotosinteza asigură o cantitate sporită de substrat respirator, furnizând
astfel energia necesară transportului activ al substanţelor minerale.
Secreţiile radiculare, în special acizii organici (malic şi succinic),
determină solubilizarea unor compuşi organici purtători de elemente
minerale, care pot deveni, astfel, accesibile pentru plante.
Umiditatea solului influenţează în mod direct absorbţia apei şi a
elementelor nutritive de către plante. Absorbţia decurge intens la o umiditate
de 70-80% din capacitatea totală pentru apă a solului. Scăderea umidităţii,
ca şi creşterea acesteia la o valoare de peste 80% din capacitatea pentru apă
44
a solului, reduce absorbţia elementelor nutritive, în ultimul caz ca urmare a

închiderii hidropasive a stomatelor.
Valenţa ionilor influenţează viteza de transport, cei cu valenţe mici
sunt mai uşor transportaţi prin membrane plasmatice. Ordinea de transport a
cationilor este: NH 4 , K+, Na+, Al3+, Fe3+, iar a anionilor: NO3 , Cl  , SO 24 ,
PO34 .
Lumina acţionează indirect asupra absorbţiei elementelor nutritive
prin rădăcină, în urma acţiunii de stimulare a procesului de fotosinteză.
Lumina determină deschiderea fotoactivă a stomatelor, intensifică procesul
de transpiraţie, având drept urmare intensificarea procesului de absorbţie.
Concentraţia soluţiei solului influenţează semnificativ absorbţia
elementelor nutritive. Astfel, la concentraţii ridicate în diferite elemente
nutritive se intensifică absorbţia azotului, se măreşte presiunea osmotică a
soluţiei, fapt ce stânjeneşte absorbţia apei de către plante. Pentru o creştere
normală a plantelor este nevoie de un raport optim N:P:K.
Reacţia (pH-ul) mediului de nutriţie este factorul hotărâtor al
absorbţiei elementelor chimice. Abundenţa H+ în mediul acid stânjeneşte
absorbţia celorlalţi cationi, datorită absorbţiei mai rapide a H+, ca urmare a
activităţii sale ionice mai ridicate. În domeniul de pH slab acid se produce o
absorbţie mai intensă a anionilor, iar în domeniul acid, neutru şi slab alcalin
este favorizată absorbţia cationilor. Astfel, la pH = 5,0 se absoarbe
preferenţial: K+, SO 24 , Fe2+, Mn2+, Zn2+, Cu2+; la pH = 6,0: NO3 ; la pH =
6,5 : H 2 PO4 ; la pH = 7,9: Ca2+, Mg2+, iar la pH = 7-8: NH 4 ; MoO 24 .
Temperatura influenţează direct respiraţia, transpiraţia plantei şi
absorbţia elementelor nutritive, fenomene ce se petrec la intensitate maximă
la valori ale temperaturii cuprinse intre 24 si 35oC, cu excepţia calciului.
2.1.4. Interacţiunea ionilor în absorbţia radiculară

Interacţiunea este efectul pe care îl exercită simultan doi sau mai mulţi
ioni nutritivi asupra absorbţiei elementelor nutritive şi asupra creşterii,
dezvoltării şi formării recoltei. Efectul simultan trebuie să fie mai mare
decât cel obţinut prin acţiunea individuală a fiecărui ion nutritiv.
Interacţiunea se manifestă la nivel celular şi subcelular şi este afectată de
procesele metabolice.
În funcţie de natura şi concentraţia ionilor din mediul de nutriţie se
deosebesc trei tipuri de interacţiuni:
c) de însumare a efectului pozitiv al fiecărui ion;
45
AGROCHIMIE
d) de sinergism, însemnând intensificarea efectului pozitiv al unui ion,

datorită prezenţei altui ion, în aşa fel încât efectul final depăşeşte suma
efectelor individuale. Exemple sinergice sunt perechile de ioni: Mg2+ - Zn2+,
Mg2+ - Cu2+, H 2 PO4 - MoO 24 . Prin urmare, magneziul stimulează
absorbţia Zn şi Cu, iar fosfatul stimulează absorbţia molibdatului;
e) de antagonism, şi anume de micşorare a efectului fiziologic al unui
ion, în prezenţa altuia, încât, în final, efectul indus de perechea de ioni este
mai mic decât efectul fiecărui ion, luat separat. Astfel, se întâlnesc frecvent
acţiuni antagonice la următoarele perechi ionice:
NO3 :K+; NO3 :Ca2+; NO3 : SO 24 ; NO3 :Cu2+; NO3 : MoO 24 ;
NH 4 :K+; NH 4 :Ca2+; NH 4 :Mg2+;
H 2 PO4 :Ca2+; H 2 PO4 : SO 24 ; H 2 PO4 :Al3+; H 2 PO4 :Zn2+;
H 2 PO4 :Fe2+;
K+:Mg2+; K+:Fe2+; K+:Ca2+; K+: BOH 4 ;

Ca2+:H+; Ca2+:Na+; Ca2+:Mg2+; Ca2+:Fe2+;

Mg2+:Ca2+; Mg2+:Fe2+; Mg2+:Na+;
Fe2+:Ca2+; Fe2+:Cu2+; Fe2+:Mn2+;
Mn2+:Mg2+; Mn2+:Fe2+; Mn2+: MoO 24 ;
Cu2+:Fe2+; Cu2+:Mn2+; Cu2+: NO3 ;
Zn2+:Ca2+; Zn2+: H 2 PO4 ;
BOH 4 :Ca2+; BOH 4 : MoO 24 ; BOH 4 :K+;
  
SO 24 :Fe2+; SO 24 :Ca2+.

Antagonismul se manifestă mai puternic între ionii monovalenţi şi cei
bivalenţi.
În funcţie de reacţia solului, antagonismul este mai accentuat la pH =
5-6 pentru Ca:Fe, Ca:Mn şi Ca:Al; la pH = 6-8 pentru Ca:Fe, Ca:K; la pH =
7-7,5 pentru Ca:P, Ca:K, Ca:B, iar la pH = 7,5 pentru Ca:K, Ca:Na şi
Ca:Mg.
Efectul interacţiunii elementelor nutritive are un profund caracter
pragmatic. Fenomenele trebuie avute în vedere la aplicarea îngrăşămintelor,
deoarece succesul acestei operaţiuni depinde de cunoaşterea
interdependenţei dintre elementele nutritive. Aplicarea unor doze mari dintr-
un singur îngrăşământ declanşează o serie de procese negative în creşterea
plantelor şi în formarea recoltelor.
46
3. SOLUL CA MEDIU NATURAL DE NUTRIŢIE A PLANTELOR
ŞI DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR ŞI
AMENDAMENTELOR
Solul reprezintă pătura superficială a litosferei, în grosime de la câţiva

cm până la 2-3 m, formată ca urmare a acţiunii simultane a atmosferei,
hidrosferei şi biosferei. Prin urmare, solul este un corp natural care conţine
viaţă. El evoluează în timp sub acţiunea factorilor de mediu şi a influenţelor
antropice. Solul reprezintă un suport şi o sursă de elemente nutritive pentru
plante.
Proprietatea majoră a solului este fertilitatea. Se defineşte drept
capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor apă, elemente şi
substanţe nutritive şi de a asigura condiţii fizico-chimice şi biologice optime
pe tot parcursul creşterii şi dezvoltării plantelor.
3.1. Fazele şi componentele solului
Solul este format din trei faze: solidă, lichidă şi gazoasă. În medie, se
apreciază că faza solidă reprezintă 50%, iar celelalte două faze câte 25% din
volumul ocupat de sol (Malavolta, 1976, în Davidescu şi Davidescu, 1992).
Faza solidă reprezintă suportul sistemului radicular şi principala sursă
de elemente nutritive, faza lichidă constituie mediul de dizolvare şi transport
al substanţelor folosite în nutriţia vegetală, iar faza gazoasă determină
activitatea biologică, respiraţia rădăcinilor, influenţează procesele de oxido-
reducere.
Cele trei faze se întrepătrund şi se influenţează reciproc.
3.1.1. Faza solidă

La rândul ei, faza solidă are două componente: una minerală,
reprezentând cca 45% din volumul solului şi una organică, însemnând
numai cca 5% din volumul solului.
3.1.1.1. Componenta minerală a solului

Partea minerală a reprezentat componenta de start în formarea solului.
Alterarea rocilor şi a mineralelor a constituit primul pas în formarea şi
47
AGROCHIMIE
evoluţia solului. Din acest motiv rocile şi materialele pe care s-au format şi
au evoluat solurile poartă numele de roci, respectiv materiale parentale.
Componenta minerală este formată din fragmente de rocă, minerale
sau numai din minerale, care au dimensiuni centimetrice, în solurile
scheletice, ajungând până la dimensiuni coloidale, submicronice, în
mineralele argiloase.
După evoluţia lor genetică, mineralele se împart în: primare şi
secundare. Cele primare provin din dezagregarea rocilor eruptive sau
metamorfice, fără ca mineralele să-şi schimbe compoziţia chimică.
Mineralele secundare provin din roci sedimentare sau din alterarea
mineralelor primare.
În funcţie de compoziţia chimică, mineralele din sol se împart în
silicaţi şi aluminosilicaţi (compuşi predominanţi) şi în săruri minerale
(compuşi secundari).
Cel mai răspândit silicat, în natură, este cuarţul (SiO2).
Silicaţii din soluri reprezintă, de regulă, fracţiunile granulometrice
nisip şi praf, intrând în compoziţia acestora în proporţie de 50-90%.
Celula cristalografică a silicaţilor din natură este reprezentată de
tetraedrul de siliciu (figura 3.1). Atomul de siliciu este aşezat în centrul
tetraedrului la o distanţă de 1,6 Å de atomul de oxigen. Distanţa dintre doi
atomi de oxigen este de 2,6 Å. Raza atomului de Si (0,39 Å) este inferioară
razei atomului de oxigen (1,39 Å).
Dat fiind faptul că fiecare tetraedru are patru sarcini libere, formând
un anion de ortosilicat [ SiO 44 ], acestea pot fi neutralizate prin unirea
tetraedrilor. Unirea se face prin punerea în comun a atomilor de oxigen din
vârfurile tetraedrilor rezultând un pirosilicat [ Si 2 O67 ]. Prin unirea mai
multor tetraedrii sub formă de lanţ, rezultă catene macromoleculare, cu
formula SiO 3 n . Dacă se unesc mai multe lanţuri de tetraedri, se
2n
formează anioni macromoleculari bidimensionali cu structură ciclică, de

forma unui strat, având formula Si 2 O 52 . În această structură fiecare
tetraedru are câte o sarcină liberă. Suprapunerea a două straturi astfel
formate şi unirea lor prin valenţele libere ale oxigenului generează reţele
macromoleculare tridimensionale. Unirea tetraedrilor se poate face şi sub
formă de cicluri cu formula SiO 3 n .
2n
48
Solul ca mediu natural de nutriție a plantelor și de aplicare a îngrășămintelor și
amendamentelor
Aluminosilicaţii au o structură cristalină mai complexă, pe lângă

tetraedrii de SiO4, apar şi octaedri cu Al3+ în centru şi 6 atomi de O sau
grupe de OH  , în vârfurile octaedrului, la distanţă egală de Al (figura 3.l).
Prin unire, octaedrii
formează foiţe,
octaedrii alăturaţi având
în comun trei atomi de
oxigen sau trei grupări
hidroxil.
Suprapunerea
alternantă a foiţelor
tetraedrice şi octaedrice
generează structura
aluminosili-caţilor
(figura 3.2). Legătura
între foiţe se face printr-
un atom de oxigen de la
fiecare tetraedru, care
înlocuieşte un hidroxil
de la octaedru. Se
formează punţi de
legătură între aceşti
atomi de oxigen şi
atomii de siliciu şi
aluminiu. Prin unirea
foiţelor de tetraedrii cu
cele de octaedrii se
formează pachete de
foiţe. Dacă aceste
pachete sunt formate
Figura 3.1 Modelul unui tetraedru (jos) şi a
unui octaedru (sus) (după Scheffer dintr-o foiţă de tetraedri
şi Schachtschabel, 1992) şi una de octaedri apar
minerale de tip 1:1, din
grupa caolinitului, iar dacă pachetele sunt formate dintr-un strat de octaedri
flancat de două strate de tetraedri, apar mineralele de tip 2:1, din grupa
smectitului, vermiculitului, illitului. În cazul apariţiei între două pachete de
tip 2:1 a unui strat octaedric de tip brucitic [Mg(OH)2] sau gibsitic
[Al(OH)3] se formează o reţea de tip 2:1:1 sau 2:2, caracteristică cloritului.
49
AGROCHIMIE
Mineralele de tip
1:1 cuprind două grupe:
a caolinitului (caolinit,
dikit, nacrit, anauxit) şi
a halloysitului (halloysit
şi metahalloysit). La
mineralele caolinitice
pachetele învecinate
sunt unite între ele prin
legături de hidrogen,
care împiedică
extinderea reţelei când
particulele vin în
contact cu apa. Distanţa
între două pachete
Figura 3.2 Legarea tetraedrilor şi octaedrilor
rămâne la 2,7 Å, iar în structura aluminosilicaţilor
distanţa bazală la 7,2 Å (după Grim, 1968)
(figura 3.3). Spre
deosebire de acest tip de minerale, la cele din grupa halloysitului între două
pachete se află un strat de molecule de apă prinse cu legături de hidrogen
atât de foiţa octaedrică cât şi de cea tetraedrică.
Figura 3.3 Structura caolinitului, illitului şi smectitului

(după Scheffer şi Schachtschabel, 1992)
Mineralele de tip 2:1 cuprind: a) grupa smectitelor, cunoscută anterior

drept grupa montmorillonitului, în care intră minerale cu strat dioctaedric
(montmorillonit, beidelit şi nontronit) şi minerale cu strat trioctaedric
(saponit, hectorit şi sauconit); b) grupa vermiculitului cu mineralul
50
amendamentelor
vermiculit şi c) grupa illitului cu: illit, fengit şi hidromuscovit. La

montmorillonit, distanţa bazală dintre două pachete este expandată de la 9,6
la 21,4 Å, intrând, astfel, un număr mare de molecule de apă încărcate cu
diferiţi ioni (figura 3.3). Prin urmare, în stare uscată distanţa bazală este de
9,6 Å, iar în stare de umectare maximă este de 21,4 Å.
În cazul illitului legătura dintre pachete se face prin intermediul
ionului K, fapt ce determină ca spaţiul expandabil să fie mai mic, reţeaua
cristalină fiind fixă, la 10 Å.
Vermiculitul are reţea extandabilă până la ~15 Å, având ioni de Ca şi
Mg în poziţii interfoliare, dispuşi în formă de strat şi având pe ambele părţi
câte un strat de apă. La mineralele de tip 2:2 (clorit) stratul de brucit cu
sarcină pozitivă neutralizează sarcinile negative ale stratelor silicatice,
având acelaşi rol ca şi ionii interfoliari în mineralele tristratificate.
Mineralele smectitice au dimensiuni foarte mici, în general, 50% din
totalul greutăţii lor se situează în domeniul coloidal, sub 0,001 microni şi
30% în domeniul precoloidal (0,25-0,001 microni). Illitul şi mineralele
asemănătoare lui au particule de dimensiuni mai mari decât au mineralele
smectitice.
În soluri, adesea, există un amestec de minerale argiloase, aşa
numitele minerale interstratificate, formate din mixturi binare sau trinare ale
mineralelor descrise mai sus. De asemenea, pot apărea minerale noi, de tipul
cloritelor secundare sau vermiculit aluminos, prin formarea unui strat
brucitic, între pachetele tristratificate ale montmorillonitului sau
vermiculitului, apărut ca urmare a alterării aluminosilicaţilor primari în
condiţii de reacţie acidă.
Elementele structurale descrise nu au sarcini libere în interiorul lor,
acestea apar numai în exterior, provenite de la oxigen.
Alternanţa pachetelor minerale generează particule de sol.
O altă grupă a aluminosilicaţilor este reprezentată de allofane.
Roentgenografic, alofanele sunt amorfe, având caracter de geluri mixte de
silice şi alumină, cu un raport SiO2/Al2O3 redus (0,5-2,4). Tetraedrii şi
octaedrii au o ordonare geometrică slabă. Allofanele sunt considerate argile
în formare. Datorită faptului că Si din tetraedri este în mare parte înlocuit cu
Al, apar sarcini negative, care determină o capacitate mare de adsorbţie
cationică şi hidrică.
Prin însuşirile lor de adsorbţie, de fixare a unor elemente nutritive,
mineralele argiloase, în special, şi componenta minerală a solului, în
general, au un rol major în regimul elementelor nutritive din sol şi în
absorbţia lor de către plante.
51
AGROCHIMIE
Sărurile minerale din sol sunt fie moştenite, provenind din roca
parentală, fie formate în procesul de pedogeneză, prin echilibru de schimb
de baze, sau au ajuns în sol în mod accidental.
Sărurile provenite din rocile generatoare de sol sunt de regulă greu
solubile (CaCO3, MgCO3) sau solubile în apă (NaCl, Na2SO4, CaSO4).
Sărurile formate în timpul procesului de pedogeneză rezultă din
alterarea mineralelor din roci prin reacţii chimice, biochimice. Astfel,
fosfaţii sunt proveniţi din alterarea apatitei, iar sulfaţii din alterarea
sulfurilor.
În procesul de schimb ionic şi de solubilizare la echilibru se formează
săruri de tipul carbonaţilor, bicarbonaţilor, azotaţi, sulfaţi, molibdaţi, fosfaţi,
săruri organo-minerale. Fenomenul este continuu, iar concentraţia lor este
determinată de ritmul de absorbţie a elementelor nutritive de către plante.
Figura 3.4 Clasele texturale după sistemul de interpretare practicat în

România (după metodologia I.C.P.A., 1987)
Clasele de textură U+N formează grupa de textură grosieră (G),
clasele L+S formează grupa de textură mijlocie (M), iar clasele
A+T formează grupa de textură fină (F).
52
amendamentelor
Sărurile minerale accidentale provin din îngrăşămintele şi

amendamentele administrate în sol, din sărurile aduse de apa de irigaţie sau
de apa din inundaţii, de pânza freatică.
Evaluarea cantitativă şi calitativă a componentei minerale a solului se
face printr-o serie de metode mineralogice, care cuprind, pe de o parte,
separarea fracţiunilor minerale şi pe de alta determinarea lor calitativă şi
cantitativă.
Separarea fracţiunilor minerale coincide, în bună parte, cu
determinarea fracţiunilor texturale prin metodele de cernere umedă şi apoi
de măsurare a vitezei de cădere liberă a particulelor minerale într-o coloană
de apă de o anumită înălţime, densitate a particulelor şi temperatură (legea
lui Stookes).
Clasele texturale separate în funcţie de abundenţa procentuală a
particulelor de nisip, praf şi argilă se obţin prin proiectarea rezultatelor
analitice într-o diagramă triunghiulară (figura 3.4).
Stabilirea naturii mineralelor primare sau secundare se face pe bază de
microscopie optică la mineralele grosiere, de microscopie electronică,
difracţie a razelor X, absorbţie în infraroşu şi analiză termică diferenţială
pentru mineralele din domeniul coloidal.
3.1.1.2. Componenta organică a solului

Datorită sursei energetice pentru microorganisme şi a rezervei de
elemente nutritive pe care o asigură nutriţiei plantelor, materia organică
acumulată în orizontul de la suprafaţa solului are un rol extrem de
important. Cu toate că materia organică are o contribuţie redusă la faza
solidă a solului, rolul ei în starea de fertilitate a solului este hotărâtor. Astfel,
participă în proporţie de 30-40% la capacitatea totală de schimb cationic a
solului, humusul bine format având o capacitate de schimb cationic de
150-300 me/100 g, comparativ cu 8-150 me/100 g cât are argila. De
asemenea, favorizează creşterea capacităţii de reţinere a apei. Humusul
reţine o cantitate de apă echivalentă cu 80-90% din greutatea sa, pe când
argila reţine numai 15-20% din greutatea proprie.
Materia organică este compusă din: resturi de plante şi animale,
microorganisme, diverşi compuşi sintetizaţi de acestea, substanţe rezultate
de la secreţiile rădăcinilor şi din descompunerea substanţelor organice
moarte. Ea este supusă unui proces continuu de transformare biochimică de
la substanţe organice sărace în azot la substanţe organice cu un conţinut
bogat în carbon şi azot, caracterizate de prezenţa a numeroase grupări
53
AGROCHIMIE
carboxilice şi carbonilice. Procesul de transformare poartă numele de

humificare.
Prin urmare, global, se poate aprecia că materia organică a solului
cuprinde trei grupe de substanţe şi anume: substanţe nehumificate şi
humificate, reprezentând material de start şi de final al procesului de
humificare şi substanţe intermediare, aflate într-un anumit stadiu al
procesului de descompunere.
3.1.1.2.1. Substanţele organice nehumificate

În sol substanţele organice nehumificate reprezintă 10-15% din totalul
substanţei organice. În cadrul acestui procent, 60% este format din mono- şi
poliglucide (celuloză, hemiceluloză, amidon), 10-30% din lignine, 1-10%
din proteine şi 1-8% din lipide, răşini, taninuri ş.a. Se apreciază că, anual, în
solurile cu folosinţă agricolă se acumulează între 2 şi 10 t/ha resturi
vegetale, care aduc o energie potenţială egală cu 4-5 kcal pentru fiecare
gram de resturi vegetale. O parte a energiei este folosită de microorganisme
în procesul descompunerii.
Odată intrate în sol, resturile vegetale sunt supuse unei activităţi
microbiene care are drept efect descompunerea glucidelor şi proteinelor,
urmată de o descompunere mai lentă a celulozei, ligninei, lipidelor şi
taninurilor. În acest fel se declanşează procesul de humificare.
3.1.1.2.2. Humificarea
Procesul de humificare parcurge trei etape: a) formarea radicalilor
fenolici şi chinonici şi a polimerilor acestora sub forma unor unităţi
structurale; b) condensarea unităţilor structurale cu diverşi compuşi organici
conţinând azot; şi c) polimerizarea produşilor de condensare.
Întregul proces generator al humusului nu este pe deplin cunoscut, ca
de altfel şi structura humusului. Experimental, în laborator au fost sintetizate
substanţe humice în urma reacţiilor chimice dintre diferiţi compuşi organici.
Astfel, au rezultat materiale humice în urma reacţiilor dintre grupările
fenolice şi chinonice cu aminoacizi şi dintre monozaharide şi substanţe
organice cu azot. De asemenea, prin oxidarea aminoacizilor prin intermediul
unor enzime sau prin transformarea hidraţilor de carbon în reductonă au
rezultat substanţe humice.
Waksman (1936) a considerat că lignina este principala substanţă
implicată în formarea humusului. Descompunerea acesteia se realizează în
urma activităţii enzimatice extracelulare a microorganismelor, rezultând
produşi interemdiari de tipul vanilinei, acidului vanilinic, acidului ferulic
54
amendamentelor
ş.a. care, supuşi proceselor de oxidare, hidroxilare, decarboxilare, formează

radicali fenolici şi hidrochinonă. În urma complexării acestora cu substanţe
rezultate de la descompunerea iniţială a glucidelor şi proteinelor, şi anume:
aminoacizi, compuşi cu azot de origine microbiană, amoniac, se ajunge la
substanţe humice.
Formarea de substanţe humice din derivaţi fenolici rezultaţi în urma
degradării ligninei are loc în mai multe trepte.
În treapta 1 se produce demetilarea sub acţiunea enzimelor
fenoloxidazice produse de microorganisme, în continuare (2) are loc
deshidratarea şi distrugerea catenei laterale, cu formarea de chinone, pentru
ca, în final, să se formeze substanţe humice prin polimerizarea chinonelor.
De altfel, Flaig (1975), pornind de la lignină, prezintă următoarea
schemă pentru formarea acizilor huminici:
OH
OH
O
OH OH C=OH
O O OH OH O
OCH 3 O C=O C=O OH OH O
HO
C
HO
O
OH
Substanţele humice formate sunt polimeri tridimensionali cu grad

diferit de polimerizare. Compoziţia lor este complexă şi anume: nuclee
aromatice (fenolice sau chinonice) cu catene laterale care au grupări
funcţionale de carboxil (-COOH), hidroxil (-OH), carbonil (>C=O), fenoxi
(C6H5-OH). La acestea protonul (H+) are tendinţa de ionizare, formând
sarcini negative libere sau grupări metoxi (-OCH3).
Humusul este rezistent la acţiunea microorganismelor, azotul din
humus, prezent sub formă organică, este apărat împotriva solubilizării şi
levigării sale din sol.
Substanţele humice, după formare, intră în reacţie cu particulele
coloidale de natură minerală generând compuşii argilo-humici, în urma
pătrunderii acizilor humici în spaţiul dintre pachetele de straturi ale
mineralelor argiloase.
55
AGROCHIMIE
3.1.1.2.3. Humusul
Cele trei grupe de substanţe care formează humusul sunt: acizii
huminici, acizii fulvici şi humina.
Acizii humusului (acizii humici) reprezintă un amestec de mai multe
substanţe polimerizate cu o structură insuficient cunoscută.
Acizii huminici predomină în solurile cu un conţinut mai ridicat de
materie organică humificată, au culoare brună, brună-închis, culoare
imprimată şi orizontului de sol în care sunt prezenţi.
În funcţie de tipul de sol, elementele chimice din compoziţia acizilor
huminici oscilează de la 52 la 62% pentru C, de la 31 la 33% pentru O, de la
2,8 la 6,6% pentru H şi de la 3,3 la 5,1% pentru N. Acizii huminici cuprind
15-30% din azotul total al solului. Acizii huminici posedă grupări
funcţionale oxidril fenolice (-OH), carboxil (-COOH), aminice
(-NH2, -NH-), sulfonice ( HSO3 ), carbonil (=C=O) şi metoxi (-OCH3).
Molecula acizilor huminici este alcătuită din compuşi aromatici şi
heterocicli cu sau fără azot, având 5 sau 6 atomi în inel. Masa moleculară
este foarte mare (10.000-100.000), grupările carboxilice (3-4) şi fenolice
(5-6), care le imprimă caracterul acid, sunt dominante. Grupările carboxilice
reacţionează cu diferiţi ioni formând săruri specifice, numite humaţi.
Schematic reacţiile se pot scrie:
R-COOH + NaHCO3 R-COONa + H2O + CO2
R-(COOH)2 + Ca(HCO3)2  R-(COO)2Ca + 2CO2 + H2O
Humaţii cationilor monovalenţi sunt solubili în apă, iar ai celor di- şi
trivalenţi precipită sub formă coloidală.
Scheffer şi Schachtschabel (1960) au separat doi acizi huminici: unul
brun numit şi acid ulminic şi altul cenuşiu numit şi acid huminic cenuşiu.
Aceşti acizi au o dinamică sezonieră, transformându-se în humină, iar din
aceasta în acizi huminici, în funcţie de condiţiile de mediu.
Acizii fulvici, de culoare galbenă, cu masa moleculară (200-9.000)
inferioară acizilor huminici sunt solubili în apă şi în acizi minerali.
Conţinutul în C şi N organic (C = 45-48%, N = 1,5-3%) este inferior acizilor
huminici, în schimb acizii fulvici conţin mai mult oxigen (43-48,5%) şi
hidrogen (5-6%). Sărurile formate cu cationi mono- şi bivalenţi sunt
solubile, iar complecşii formaţi cu Fe şi Al precipită, au o vulnerabilitate
ridicată şi se solubilizează la diferenţe mici de pH.
Acizii fulvici sunt caracteristici materiei organice din solurile acide,
avînd o aciditate superioară acizilor huminici, 900-1.400 me/100 g sol,
56
amendamentelor
comparativ cu 500-870 me/100 g sol. Conţinutul de azot al acizilor fulvici

este de 20-49 % din totalul azotului din sol, fiind superior concentraţiei
azotului din acizii huminici dar, în acelaşi timp, tăria de legare a azotului
este mai slabă în acizii fulvici.
Dat fiind că raportul C/N din acizii huminici este de 9-14, iar în acizii
fulvici de numai 5-9, se consideră că acizii huminici sunt precursorii acizilor
fulvici.
Acizii fulvici formează cu alte elemente chimice săruri numite fulvaţi.
De fapt, atât acizii fulvici cât şi cei huminici se află într-o proporţie
mică în stare liberă. Cea mai mare parte a lor formează complecşi organo-
minerali de tipul humaţilor, fulvaţilor şi complecşi cu hidroxizi de Fe şi Al.
De asemenea, cu argila coloidală acizii humici formează complexul argilo-
humic, de care am amintit.
Tabelul 3.1
Clase de conţinut de materie organică (humus)
(după metodologia ICPA, 1987)
Limite (%) pentru diferite clase texturale
U S
Denumire N L T A
(Nisip (Lut
(Nisip) (Lut) (Lut arg.) (Argilă)
lutos) nisipos)
Material mineral
 Material mineral
propriu-zis cu
conţinut de
humus:
 extrem de mic  0,2 0,4  0,5  0,6  0,8  1,0
 foarte mic 0,3-0,5 0,5-0,8 0,6-1,1 0,7-1,3 0,9-1,5 1,1-2,0
 mic 0,6-1,0 0,9-1,7 1,2-2,2 1,4-3,0 1,6-3,5 2,1-5,0
 mijlociu 1,1-2,0 1,8-4,0 2,3-5,5 3,1-6,5 3,6-8,0 5,1-10,0
 mare 2,1-5,0 4,1-7,0 5,6-8,5 6,6-10,5 8,1-12,5 10,1-16,0
 Material organo-
mineral cu
conţinut de
humus:
 foarte mare 5,1-8,7 7,1-10,2 8,6-11,9 10,6-13,9 12,6-16,7 16,1-21,0
 extrem de mare 8,8-20,0 10,3-22,0 12,0-24,0 14,0-26,5 16,8-30,0 21,1-35,0
 excesiv de  20,1  22,1  24,1  26,6  30,1  35,1
mare*)
Material organic
 Material 20,1-35,0 22,1-39,0 24,1-43,0 26,6-48,0 30,1-55,0 35,1-65,0
suborganic  35,1  39,1  43,1  48,1  55,1  65,1
 Material organic
propriu-zis
*) Se referă îndeosebi la orizonturile foarte bogate în humus din unele
andosoluri şi umbrisoluri
57
AGROCHIMIE
Pentru calcularea rezervei de humus, se aplică formula:

Rez. humus, t/ha =  HUMHDA
în care: HUM = conţinutul de humus, în %;
H = grosimea orizontului de sol, în cm;
DA = densitatea aparentă, în g/cm3
Rezultatele se interpretează conform claselor din tabelul 3.2.
Materia organică din solurile de seră se determină prin calcinare, la
600oC. Valoarea exprimată în procente se interpretează în funcţie de textură,
apreciindu-se că solurile din seră au un conţinut normal de materie organică,
cuprins între: 4 şi 6% pentru solurile nisipoase, 6 şi 8% pentru solurile
lutoase şi luto-argiloase şi 10 şi 12% pentru solurile argiloase.
Tabelul 3.2
Clase de rezervă de humus, în stratul 0-50 cm
(după metodologia I.C.P.A., 1987)
Denumire
Limite Soluri sub pădure sau
Soluri cultivate cu textură:
t/ha pajişte (indiferent de
mijlocie şi fină grosieră textură)
 30 extrem de mică foarte mică foarte mică
31-60 foarte mică moderată (mijlocie)
61-120 mică mare mică
121-160 moderată (sau mijlocie) foarte mare moderată (mijlocie)
161-200 mare mare
201-300 foarte mare foarte mare
 300 extrem de mare extrem de mare
3.1.1.3. Componenta vie

Toate vieţuitoarele care trăiesc în sol formează componenta vie a
acestuia sau edafonul solului. Edafonul microorganic este alcătuit din
microfloră (bacterii, fungi, actinomicete, cianobacterii, alge) şi microfaună
(protozoare, nematozi). Microorganismele produc transformări
semnificative ale materiei organice şi parţial a celei minerale, prin complexe
enzimatice eliberate din citoplasma lor celulară în vecinătatea mediului cu
care vin în contact.
58
amendamentelor
Bacteriile sunt, cu excepţia viruşilor, cele mai mici organisme vii din
sol (0,5-1,5 m). Au un rol major în transformările biochimice din sol legate
de azot, conducând procesele de amonificare (Bacillus), nitrificare
(Nitrosomonas), denitrificare (Pseudomonas sp.), fixare a azotului din
atmosferă prin simbioză radicicolă (Rhizobium sp.). De asemenea, alte
specii sunt implicate în circuitul din sol al elementelor cu valenţă variabilă
(fier, mangan, sulf).
Fungii sau ciupercile microscopice, au corpul celular sub formă de
hife cu diametrul de 0,5-10 m, formând o masă filamentoasă. Sunt
heterotrofe aerobe (parazite sau saprofite) fiind puţin capabile să dezvolte
procese biochimice. Se cunosc multe specii de fungi, cele mai frecvente sunt
Penicillium şi Aspergillus. Cu ajutorul enzimelor pe care le produc,
ciupercile descompun resturile organice vegetale şi animale, unele genuri
având efect bactericid.
Unele specii de fungi formează structuri simbiotice de tip micoriză,
prin asociere şi convieţuire, pe rădăcinile multor specii de plante. Ciuperca
ia de la plantă glucide şi elemente minerale, în special fosfor, şi dă, în
schimb, plantei compuşi organici cu carbon şi chiar cu azot, care pot
reprezenta până la 50% din carbonul utilizat de plantă şi 43% din azotul
necesar (Wood, 1989).
Micoriza poate solubiliza fosforul şi alte specii de ioni din compuşii
mai greu solubili. De asemenea, micoriza măreşte rezistenţa plantelor la
boli, secetă şi la alte condiţii stresante.
Algele verzi-albastre sunt organisme fotosintetizante, frecvente în
stratul superior al solului, având o biomasă cuprinsă între 0,7 şi 54 g/m2.
Algele trăiesc singure sau pot forma cu lichenii organisme simbiotice prin
intermediul cărora se poate fixa CO2 şi azotul atmosferic şi se eliberează
extracelular cantităţi importante de acizi care ajută procesul de alterare a
rocilor şi mineralelor.
După moartea lor, microorganismele devin sursă primară de materie
organică pentru formarea de acizi humici.
Microfauna solului este formată din protozoare şi nematozi. Ambele
grupe reprezintă o masă importantă care contribuie la reglarea volumului
microflorei, datorită faptului că protozoarele se hrănesc cu bacterii. Se
apreciază că într-un gram de sol se pot întâlni până la 100.000 protozoare şi
mai multe nematode. Dimensiunea nematodelor oscilează între 0,5-1,5 mm
în lungime şi 10-30 m în diametru.
Macrofauna din sol este formată, în principal, din lumbricide, insecte
şi rozătoare.
59
AGROCHIMIE
Lumbricidele (râmele) au un rol important în biodinamica solului. Prin

numărul mare de indivizi, cca 8,5 milioane/ha, însemnând între 5 şi 30 t/ha
în greutate, lumbricidele contribuie la descompunerea materiei organice şi la
o mai bună circulaţie a apei şi a aerului în sol datorită galeriilor uşor
cimentate lăsate de râme în sol. Se realizează o structură tipică vermiculară.
Cu toate că au rol negativ asupra plantelor cultivate, insectele şi
rozătoarele, prin galeriile pe care le formează în sol, contribuie la buna
circulaţie a apei şi aerului în sol, inclusiv la mobilizarea solului pe verticală
şi orizontală.
În fine, edafonul macroorganic al solului este reprezentat de sistemul
radicular al tuturor speciilor vegetale şi care reprezintă un volum şi o masă
importantă din straturile superioare ale solului.
3.1.2. Faza lichidă

Apa din sol încărcată cu diferiţi ioni, substanţe în dispersie moleculară
sau coloidală şi cu gaze constituie faza lichidă a solului. Este cunoscută sub
numele de soluţia solului, reprezentând mediul din care plantele preiau ionii
necesari nutriţiei lor.
Tăria de reţinere a moleculelor de apă la particulele de sol este
realizată prin forţe van der Waals, dipolul apei fiind atras la sarcinile
negative ale particulelor coloidale de sol. Primul strat de molecule puternic
reţinut, echivalent la un pF de 6-7, nefiind accesibil plantelor, constituie aşa
numită "apă legată". Următoarele strate sunt reţinute din ce în ce mai slab.
Apa din porii şi capilarele solului este reţinută cu forţe slabe (pF = 4,5-
2,5), fiind uşor accesibilă plantelor. Din acest motiv este numită "apă
liberă".
Conţinutul soluţiei solului în diferiţi ioni şi concentraţia acestora
depinde de starea de umiditate a solului şi de nivelul de administrare a
diferitelor îngrăşăminte. Concentraţia medie a fazei lichide este variabilă, de
la 20 la 120 me/l, fiind formată din: K+, Na+, Mg2+, NH 4 , H+, NO3 ,
H 2 PO4 , Cl  , HCO3 , SO 24 .
În tabelul 3.3, sunt prezentate unele date privitoare la concentraţia
ionilor în solul saturat cu apă.
Pentru extragerea soluţiei solului se folosesc diferite procedee de
sucţiune. În practica agrochimică se consideră că extractul cu apă dă o
imagine de ansamblu a naturii şi concentraţiei ionilor în soluţia solului, fără
a reprezenta însă adevărata fază lichidă a solului. Capacitatea solului de a
reţine apa este dependentă de textura solului şi de conţinutul de materie
60
amendamentelor
organică humificată. Astfel, solurile argiloase şi cele bogate în humus reţin

mai multă apă comparativ cu solurile nisipoase şi slab humifere.
Tabelul 3.3
Concentraţia ionilor în soluţia solului (mg/l)
(după Fried şi Shapiro, din Lixandru, 1990)
Natura Intervale de Valori medii în soluri

ionului conţinut acide calcaroase
K+ 7,8 - 390 27 39
Ca2+ 20,0 - 1520 136 560
Mg2+ 16,8 - 2400 45 168
Na+ 9,2 - 3450 23 667
NO3 9,9 - 3410 75 806
H2PO4 0,097 - 97 0,68 2,9
9,6 -14400 48 2304
SO 24
7,1 - 8165 48 710
Cl-
3.1.3. Faza gazoasă

Aerul din sol deţine spaţiul poros neocupat de apă. Prin urmare, din
punct de vedere cantitativ apa şi aerul din sol sunt în raporturi antagonice.
La un grad ridicat de umiditate aerul ocupă porii largi, necapilari.
Cantitatea de gaze din sol oscilează între 5 şi 40% (în volume), în
funcţie de textură (5-15% în solurile argiloase, 10-25% în solurile lutoase şi
30-40% în solurile nisipoase).
Comparativ cu aerul atmosferic, aerul din sol este mai bogat în N2
(79% faţă de 78%) în CO2 (0,2-3,5% faţă de 0,03%) şi mai sărac în O2 (19%
faţă de 21%). Compoziţia aerului din sol mai variază cu adâncimea, cu
perioadele de vegetaţie, cu natura plantelor cultivate şi cu alţi factori.
Conţinutul de oxigen scade cu adâncimea, pe când cel de CO2 creşte odată
cu adâncimea solului.
Între aerul din sol şi cel atmosferic există un continuu schimb de gaze,
prin difuzie.
O parte a gazelor din sol iau naştere in situ ca urmare a proceselor
microbiologice şi a respiraţiei rădăcinilor. Astfel, se apreciază că în cursul
unui an, sub o cultură de grâu, se produc între 12-18 t CO2/ha. Excesul de
CO2 din sol este redus şi prin formarea bicarbonaţilor:
61
AGROCHIMIE
CO2 + H2O + CaCO3  Ca(HCO3)2
sau este eliberat în atmosferă în urma schimbului de gaze sol-atmosferă, în

aşa fel încât în sol concentraţia CO2 se păstrează la un nivel relativ constant.
Dat fiind faptul că desfăşurarea activităţilor microbilogice din sol este
legată de cantitatea de CO2 degajată şi implicit de fertilitatea solului,
cunoaşterea CO2 degajat poate constitui un factor de apreciere a fertilităţii
solului. După Davidescu şi Davidescu (1992) o cantitate de peste 61 mg
CO2 degajată de 1 kg de sol, în 24 ore, arată o fertilitate ridicată, pe când
reducerea acestei cantităţi la mai puţin de 30 mg CO2 arată o fertilitate
scăzută.
3.2. Însuşirile solului în legătură cu fertilitatea şi nutriţia plantelor
Totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice care se petrec în sol

au drept rezultantă o sumă de efecte care se reflectă în starea de fertilitate a
solului şi implicit în procesul de nutriţie a plantelor. Analizaţi separat,
factorii fizici, chimici şi biologici dau o imagine de tendinţă a evoluţiei unui
fenomen, imagine care este mai mult sau mai puţin apropiată de realitate cu
cât se are în vedere sau nu interacţiunea celorlalţi factori.
3.2.1. Însuşiri fizice

3.2.1.1. Structura
Influenţează în mod semnificativ mobilitatea elementelor nutritive în
sol şi accesibilitatea lor pentru plante. Un sol cu o structură glomerulară
stabilă oferă condiţii mult mai bune pentru circulaţia apei şi pentru
desfăşurarea proceselor aerobe şi anaerobe. La exteriorul granulelor se
petrec procese aerobe care duc la formarea de compuşi oxigenaţi necesari
nutriţiei plantelor, pe seama elementelor reţinute în complexul organo-
mineral, care constituie, de fapt, interiorul agregatelor.
Mărimea optimă a agregatelor trebuie să fie de 2-4 mm. Agregatele
prea mari dau naştere la curenţi care favorizează pierderea rezervei de apă.
Compoziţia ionică a soluţiei solului influenţează structura solului prin
dispersia particulelor, în cazul prezenţei în cantitate mare a Na şi K sau prin
coagularea (aglutinarea) particulelor în cazul prezenţei Ca, Mg, a acizilor
humici. Se observă că valenţa ionilor disociaţi influenţează cele două
procese în sensul creşterii activităţii de coagulare la ionii tri- şi bivalenţi
62
amendamentelor
(Al3+, Ca2+, Mg2+, SO 24  , HPO24 ) şi a activităţii de dispersie la ionii

monovalenţi (K+, Na+, OH  , NO 3 , Cl  ).
Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte chimice determină
creşterea concentraţiei soluţiei solului şi micşorarea potenţialului
electrocinetic, având drept efect coagularea coloizilor.
3.2.1.2. Textura
Influenţează în mod direct circulaţia apei, capacitatea de schimb
cationic, activitatea microbiologică şi implicit dezvoltarea sistemului
radicular. Astfel, solurile cu texturi grosiere (nisipoase) sunt foarte
permeabile, au capacitate mică de reţinere a substanţelor nutritive, deci o
capacitate mică de schimb cationic, au aeraţie mare, iar îngrăşămintele
trebuie aplicate în doze mici şi repetate. Au o bună capacitate de nitrificare.
Solurile cu texturi mijlocii (lutoase) au o capacitate de schimb cationic
medie, condiţii foare bune pentru nitrificare, reţinere a substanţelor minerale
şi de aeraţie. Aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice se face în doze
moderate.
În fine, solurile cu texturi fine (argiloase) au capacitate de schimb
cationică ridicată şi sunt bine aprovizionate cu elemente nutritive. Un
exemplu tipic al efectului texturii asupra mobilităţii unui element chimic
poate fi dat în cazul fosforului. Astfel, cercetările efectuate de Lăcătuşu
(1973a) au arătat creşterea gradului de fixare a fosforului în sol şi implicit
scăderea mobilităţii ionilor de monofosfat şi difosfat o dată cu creşterea
argilozităţii. Efectul texturii asupra mobilităţii fosforului apare
contradictoriu, având două aspecte: de capacitate, reprezentat de cantitatea
totală de fosfaţi şi de intensitate, reprezentat de cantitatea de fosfaţi
solubilizaţi în soluţia solului.
Din punct de vedere practic, solurile cu textură fină pot oferi, un timp
mai îndelungat, după satisfacerea capacităţii lor de fixare, necesarul de
fosfor al plantelor, mai mult decât solurile cu textură nisipoasă. În schimb,
au o aeraţie redusă şi capacitate de nitrificare mică, suportă doze mai mari
de îngrăşăminte minerale, iar prin aplicarea îngrăşămintelor organice se
îmbunătăţesc şi însuşirile fizice.
3.2.1.3. Porozitatea
Textura şi structura solului determină porozitatea, însuşire care are
efect direct asupra circulaţiei apei şi a aerului. În solurile cu pori foarte mici
( 0,2 m şi pF = 4,2) apa este reţinută puternic şi este greu accesibilă
63
AGROCHIMIE
plantelor, se petrec procese de reducere şi gleizare, cu micşorarea activităţii

microbiologice şi formarea de compuşi toxici pentru plante. Din porii de
mărime mijlocie (0,2-10 m şi pF = 2,5-4,2) apa este eliberată cu greutate,
ca atare şi levigarea sărurilor solubile este redusă. Mărimea normală a
porilor care asigură condiţii bune pentru circulaţia apei şi a aerului este de la
10 la 50 m, (pF = 1,8-2,5). Drenajul apei se face lent, în limitele capacităţii
utile. În solurile cu pori mari (diametrul mai mare decât 50 m, pF = 0-1,8)
circulaţia apei este mai accelerată, drenajul este rapid, iar rădăcinile pătrund
foarte uşor în sol.
Dependenţa între mărimea porilor solului, tensiunea apei şi
semnificaţia indicilor hidrofizici poate fi observată în tabelul 3.4.
Tabelul 3.4
Legătura între mărimea porilor solului, tensiunea apei din sol şi semnificaţia
indicilor hidrofizici (după Boguslawski, 1981, din Davidescu şi Davidescu, 1992)
Mărimea porilor Tensiunea apei Semnificaţia indicilor

coloană de apă, hidrofizici
, m denumirea
cm
pF
 50 mare 0 - 50 0 - 1,8 apa gravitaţională

50 - 10 moderată 50 - 300 1,8 - 2,5 capacitatea de apă utilă
10 - 0,2 mijlocie 300 - 15000 2,5 - 4,2 capacitatea de câmp
 0,2 mică  15000  4,2 coeficientul de ofilire
3.2.1.4. Umiditatea
Cantitatea de apă existentă în sol influenţează atât solubilizarea
elementelor nutritive, ca urmare a prezenţei CO2, cât şi transportul lor la
rădăcinile plantelor prin intermediul fenomenului de difuzie.
Mobilitatea fosforului şi a potasiului din sol creşte de la valoarea
higroscopicităţii maxime şi până la un nivel de umiditate apropiat capacităţii
pentru apă a solului. Umezirea solului la valori cuprinse între 40 şi 70% din
capacitatea sa totală pentru apă oferă condiţii optime pentru mineralizarea
azotului organic din humus.
Excesul de umiditate induce efecte negative atât asupra solului cât şi
asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.
64
amendamentelor
3.2.1.5. Temperatura
Procesele de amonificare, nitrificare şi mobilizare a celorlalte
elemente nutritive sunt influenţate de temperatură. Nitrificarea se petrece în
condiţii optime la o temperatură cuprinsă între 25ºC şi 35ºC. La temperaturi
mai mari decât 10ºC, transformarea enzimatică a amoniacului în nitraţi,
practic, nu se mai produce. Prin urmare, la temperaturi ridicate nitrificarea
este accelerată, existând o oarecare probabilitate de toxicitate nitrică la
tinerele plante, pe când temperaturile scăzute duc la o acumulare a N-NH4 în
lipsa N-NO3. În ambele cazuri se pot produce tulburări în nutriţia minerală a
plantelor cu azot datorită asimilării unilaterale a unei singure forme minerale
cu azot.
Dat fiind faptul că multe bacterii amonificatoare sunt termofile,
practic, la valori ale temperaturii de peste 45ºC, nitrificarea încetează,
producându-se numai amonificarea. Prin urmare, amonificarea se petrece
atât în condiţii de temperatură scăzută, cât şi ridicată, datorită activităţii
diferitelor specii de bacterii implicate în acest proces.
Datorită rolului important al temperaturii în reglarea celor două
procese este de dorit ca în practica agricolă să nu se aplice decât forme ale
îngrăşămintelor cu azot în concordanţă cu temperatura solului şi anume: în
perioadele reci să se aplice îngrăşăminte cu N-NO3, iar în cele calde
îngrăşăminte cu N-NH4.
Temperatura are efect pozitiv şi asupra mobilizării fosfaţilor.
Creşterea temperaturii de la 5ºC la 40ºC determină sporirea vitezei de
desorbţie a fosfaţilor, fapt demonstrat pe baze termodinamice. Pentru fiecare
grad de temperatură se produce o creştere a energiei libere a ionilor fosfatici
cu 0,37% (Borlan şi Hera, 1973), şi implicit a concentraţiei active a
fosfaţilor hidrosolubili.
Tot pe baze termodinamice s-a demonstrat efectul pozitiv al creşterii
temperaturii asupra mobilităţii potasiului din soluţia solului. Astfel, Borlan
şi Hera (1973) au calculat o creştere a energiei libere a ionilor de potasiu în
soluţia solului cu 184 cal/mol, la creşterea temperaturii de la 10ºC la 20ºC.
3.2.2. Însuşiri chimice

3.2.2.1. Reacţia
Abundenţa ionilor de hidrogen (H+) sau oxidril ( OH  ) aflaţi în soluţia
unui mediu defineşte reacţia acelui mediu. În cazul solului, pe lângă ionii de
65
AGROCHIMIE
H+ şi OH  din soluţia solului, participă la reacţie, datorită caracterului lor

acid sau bazic, şi particulele coloidale.
Reacţia se exprimă prin logaritmul cu semn schimbat al activităţii
ionilor de hidrogen, indicator denumit de Sörensen "pH". Prin urmare: pH =
-log(H+). Valorile sunt cuprinse între 0 şi 14, valoarea 7 separând domeniul
acid (0-7) de cel alcalin (7-14). Definiţia pH-ului solului poate fi: logaritm
cu semn schimbat al activităţii ionilor de hidrogen din suspensia solului,
realizată dintr-un amestec de sol cu apă distilată sau cu săruri, în anumite
proporţii. Cu alte cuvinte, reacţia este capacitatea solului de a disocia ioni de
hidrogen sau hidroxil atunci când vine în contact cu apa.
În funcţie de locul unde se găsesc ionii de hidrogen se separă două
forme ale acidităţii: aciditatea actuală sau disociată şi aciditatea potenţială
sau adsorbită. Prima formă este generată de ionii de hidrogen disociaţi în
apă sau în soluţii saline, la contactul acestora cu faza solidă, iar cea de a
doua este creată de ionii de hidrogen şi de aluminiu adsorbiţi în sol.
De fapt, la măsurarea pH-ului în soluţii apoase sau saline nu se
determină decât aciditatea actuală.
Rezultatele măsurătorilor de pH, obţinute cu ajutorul unui
potenţiometru la care este legat un electrod dublu de sticlă şi calomel într-o
suspensie apoasă, la un raport sol:apă distilată, lipsită de CO2, de 1:2,5, se
apreciază conform datelor tabelului 3.5. Se observă că domeniul acid are
valori de pH cuprinse într-un interval de la pH < 3,5 până la pH = 6,80. În
funcţie de abundenţa ionilor de H+ domeniul de pH acid s-a împărţit în trei
subintervale de aciditate (puternic, moderat şi slab).
La rândul ei, aciditatea potenţială, în funcţie de tăria de legare a
ionului de hidrogen, se împarte în: aciditate uşor schimbabilă, care poate fi
desorbită cu soluţia unei sări neutre cum este KCl şi aciditate greu
schimbabilă sau dependentă de pH, care poate fi evidenţiată şi determinată
numai cu ajutorul unor soluţii care conţin acceptori de protoni. Astfel, în
practica analitică extracţia se realizează prin percolare repetată cu soluţie de
acetat alcalin la pH = 8,3.
În solul foarte acid, ionul de Al3+ apare în soluţia solului. Tendinţa de
hidroliză a aluminiului duce la formarea Al(OH)2+, care este adsorbit de
particulele coloidale, având drept efect creşterea activităţii ionului de
hidrogen:
Al3+ + H2O  Al(OH)2+ + H+
În solul moderat şi slab acid disociază ionii de H+ de la sarcina
permanentă a particulelor coloidale şi de la grupările funcţionale ale
66
amendamentelor
substanţei organice sau minerale. Prin schimb de cationi, ionii trec în soluţia
solului. Ponderea ionilor de Al3+ se reduce, trecând în forme de mono-, di-
sau multipozitivi ai hidroxidului de aluminiu, fiind adsorbiţi la suprafaţa
particulelor coloidale.
Solurile alcaline se caracterizeză printr-o saturaţie avansată cu baze
(Ca, Mg, Na, K) a complexului de schimb, prin prezenţa sărurilor sub formă
de carbonaţi de Ca, Mg, Na sau K, care hidrolizează alcalin, mărind
concentraţia soluţiei solului cu ionii de hidroxil. Prezenţa carbonatului de
sodiu ridică mult valoarea pH-ului, atingând, uneori, valori de peste 10.
În solurile neutre şi alcaline sarcina permanentă este compensată de
cationii bazici (Ca2+, Mg2+), hidroxizii de aluminiu precipită sub formă de
gibsit Al(OH)3.
Intervalul de pH cuprins între 6,81 şi 7,20 este caracteristic solurilor
neutre, iar cel de la 7,21 la peste 9 aparţine solurilor alcaline, împărţit în trei
subintervale (slab, moderat şi puternic alcalin) (tabelul 3.5).
Tabelul 3.5
Clase de reacţie a solului (după metodologia I.C.P.A., 1987)
(pH în suspensie apoasă la un raport sol:soluţie 1:2,5)
Intervalul de pH Aprecierea reacţiei

 3,5 puternic acidă - extrem acidă
3,51-4,30 foarte puternic acidă
4,31-5,00 moderat-puternic acidă
5,01-5,40 moderat acidă
5,41-5,80
5,81-6,40 slab acidă
6,41-6,80
6,81-7,20 neutră
7,21-7,80 slab alcalină
7,81-8,40
8,41-9,00 moderat alcalină
 9,01 puternic alcalină
Cunoaşterea reacţiei solurilor este de o importanţă teoretică şi practică

capitală. Teoretică - pentru că oferă specialistului posibilitatea să
interpreteze fenomenele care s-au petrecut şi se petrec în sol şi să
prognozeze evoluţia solului din punct de vedere al chimismului lui, şi
practică - deoarece atenţionează practicianul asupra măsurilor pe care
trebuie să le intreprindă pentru a aduce solul în condiţii optime de reacţie
67
AGROCHIMIE
(adesea pH 6-6,5) pentru creşterea plantelor. Toate aceste aspecte vor fi

expuse în capitolul următor (4).
O imagine clară asupra influenţei pH-ului solului asupra mobilităţii
principalelor elemente de nutriţie este prezentată în figura 3.5. Mobilitatea
este direct proporţională cu lăţimea benzii negre caracteristice fiecărui
element.
Figura 3.5 Influenţa pH-ului asupra mobilităţii elementelor nutritive în sol

(după Lucas şi Davis, 1961)
3.2.2.2. Capacitatea de oxido-reducere

Oxidarea se defineşte ca o cedare de electroni, avînd loc creşterea
sarcinii pozitive a elementului în cauză, iar reducerea se petrece prin
acceptare de electroni, producându-se scăderea sarcinii pozitive. Primul
proces se produce cu eliberare de energie, iar al doilea cu un consum de
energie. Oxidarea şi reducerea se petrec concomitent deoarece electronii
68
amendamentelor
cedaţi de un element care se oxidează sunt preluaţi de alt element, care se

reduce. Reacţiile de oxido-reducere au caracter reversibil:
red1 + ox2  ox1 + red2
Solul este un mediu favorabil reacţiilor de oxido-reducere. Acestea se
datoresc, în principal, activităţii microorganismelor, care declanşează
procesul de oxidare prin transfer de electroni de la substanţa organică ce
îndeplineşte rolul de agent reducător la alte substanţe acceptoare de
electroni, care îndeplinesc rolul de agent oxidant. Ca sursă de energie,
microorganismele folosesc resturile de plante şi animale pe care le supun
procesului de descompunere. În solurile aerate, transferul de electroni are
loc de la materia organică la oxigenul din aerul solului, iar în cele cu apă în
exces - la elementele cu valenţe variabile, conform reacţiilor:
Fe3+ + 1e-  Fe2+
Mn4+ + 2e-  Mn2+
2 NO3 + 4e-  2 NO2 + O2
Cei doi componenţi ai reacţiilor de mai sus, generează un sistem de
oxido-reducere sau sistem redox. Schimbul de electroni determină apariţia
unui potenţial redox, care poate fi măsurat pe cale potenţiometrică, folosind
un cuplu de electrozi platină-calomel, valorile exprimându-se în volţi.
Matematic, potenţialul redox poate fi redat cu ajutorul ecuaţiei lui Nernst:
RT [ ox ]
E  Eo   ln
nF [ red ]
în care:
E = potenţialul redox al sistemului, în volţi;
Eo = potenţialul standard de oxidare al cuplului de ioni specific
sistemului, în volţi;
R = constanta universală a gazelor (8,31441 jouli·K-1·mol-1);
T = temperatura absolută, în scara Kelvin (273,16ºC);
n = numărul de electroni participanţi în reacţia de oxido-
reducere;
F = constanta lui Faraday, reprezentând cantitatea de
electricitate, în coulombi, necesară la oxidarea sau
reducerea unui echivalent gram de substanţă. Un Faraday
este egal cu 96.496 coulombi;
ln = logaritmul natural în bază e (e = 2,718);
69
AGROCHIMIE
[ox], [red] = concentraţiile active ale oxidantului, respectiv

reducătorului, în moli·l-1.
Prin logaritmare expresia devine:
0,058 [ox]
E  Eo   log
n [red ]
În mod practic, potenţialul determinat (Edet.), la temperatura standard,
este dat de ecuaţia:
Edet. = Eredox (Pt) – Eref.; Edet. > 0,
în care: Eredox (Pt) = potenţialul solului analizat (în prezenţa electrodului de
platină);
Eref = potenţialul standard al electrodului de referinţă (calomel).
Dat fiind faptul că potenţialul redox este influenţat de pH, Clark a
propus ca exprimarea capacităţii de oxido-reducere să se facă cu ajutorul
indicelui rH, analog pH-ului. rH-ul este logaritmul cu semn schimbat al
presiunii fictive a hidrogenului molecular din sol, la suprafaţa unui electrod
indiferent. Pentru temperatura standard, de 25ºC, rH-ul se calculează cu
ajutorul relaţiei:
E  0,058 pH
rH 
0,029
în care:
E = potenţialul redox al mediului;
pH = valoarea pH-ului, în extract apos
Valorile normale ale potenţialului redox din soluri, favorabile creşterii
plantelor, sunt cuprinse între 200 şi 700 mV, iar ale rH-ului între 21 şi 38.
La valori mai mici decât 200 mV, respectiv 21, se instalează procese de
reducere, valorile putându-se micşora până la zero sau chiar trecând în
domeniul negativ; în cazul potenţialului redox, respectiv atingând zero în
cazul rH-ului. Valorile mai mari decât 700 mV, respectiv 38 ale rH-ului,
definesc un mediu puternic aerat.
Măsurarea reală a potenţialului redox se realizează în câmp. Valoarea
acestui parametru are o dinamică accelerată, atât datorită schimbării
condiţiilor meteorologice, cât şi a influenţelor diferitelor măsuri tehnologice
legate de lucrările solului, fertilizare, irigare.
70
amendamentelor
3.2.2.3. Capacitatea de tamponare

Este însuşirea pe care o are solul de a se opune oricărei tendinţe de
modificare a reacţiei şi a concentraţiei ionilor (H+, OH  , H 2 PO4 , K+,
NH 4 , Ca2+, Mg2+) din soluţia solului.
3.2.2.3.1. Însuşirea de tamponare pentru reacţie

Rezistenţa pe care o poate opune solul la modificarea valorii pH,
atunci când asupra sa se intervine cu substanţe acide sau bazice, defineşte
însuşirea de tamponare pentru reacţie. Mecanismele prin care se produce
tamponarea sunt legate de asocierea-disocierea protonilor pe şi de pe
acidoizi şi de adsorbţia cationilor bazici pe coloizi şi hidroliza sărurilor
acestora.
Un important factor care se opune modificărilor de pH este prezenţa
acizilor slabi (carbonic, huminici, alumino-silicici) şi a sărurilor lor, formate
cu baze tari (carbonaţi, humaţi, silicaţi bazici), precum şi a altor substanţe
care au atât hidrogen cât şi grupe hidroxil. Astfel, în cazul prezenţei acidului
carbonic şi a bicarbonatului de calciu, tendinţa de acidifiere este redusă
datorită descompunerii acestuia cu formare de carbonat de calciu, apă şi
dioxid de carbon, conform reacţiei:
Ca(HCO3)2  CaCO3 + H2O + CO2
La introducerea în sol a unor îngrăşăminte care hidrolizează acid se
obţin produşi de reacţie, care modifică pH-ul:
Ca(HCO3)2 + H2SO4  CaSO4 + 2H2O + 2CO2
În cazul apariţiei radicalilor bazici iau naştere carbonaţii acestora, care
se opun deplasării pH-ului spre mediul alcalin:
Ca(HCO3)2 + Ca(OH)2  2CaCO3 + 2H2O
Prin urmare, solul se comportă ca un sistem amfoter: acţionează ca un
acid în prezenţa unei baze şi ca o bază în prezenţa unui acid.
Dintre componenţii solului, un rol determinant în comportarea
amfoteră îl au humusul şi complexul adsorbtiv.
Humusul, prin grupările sale: -COOH, OH-, H+, -NH2, -CH3,
reacţionează atât cu radicalii acizi cât şi cu cei bazici, conform reacţiei:
71
AGROCHIMIE
NH2 NH2
2R C H + (2K+)(CO 2
3
) 2R C H + (2H+)(CO 2
3
) H2O + CO2
COO-(H+) COO-(K+)
Humaţii şi fulvaţii au însuşirea de a pune în libertate bazele şi a reţine

prin schimb H+. Humusul are o anumită limită a capacităţii de tamponare,
după care reacţia este modificată datorită excesului de radicali acizi sau
bazici.
Rolul esenţial al capacităţii de tamponare a solului este jucat de
complexul adsorbtiv. Capacitatea de tamponare este cu atât mai eficientă cu
cât complexul are un grad mai ridicat de saturare cu baze. Odată cu
introducerea în sol a unor săruri (îngrăşăminte) care hidrolizează acid (de
tipul NH4Cl, (NH4)2SO4, NH4NO3) şi care pun în libertate acizi (HCl,
H2SO4, HNO3), aceştia din urmă sunt imediat tamponaţi de formarea unei
sări neutre şi greu solubile, cum este CaSO4, reacţia nemaifiind deplasată
spre domeniul acid.
Ca2+
H+
Complexul Ca2+ Complexul H+
adsorbtiv al + H2SO4 adsorbtiv al + CaSO4
Ca2+
solului Mg2+ solului Mg 2+
La utilizarea unor îngrăşăminte chimice, care hidrolizează bazic, are

loc înlocuirea ionului de hidrogen la nivelul complexului adsorbtiv de către
cation şi formarea unei molecule de apă.
Ca2+ Ca2+
Complexul Mg2+ + NaOH Complexul Mg2+
adsorbtiv al adsorbtiv al +H2 O
H+ Na+
solului solului
H+ H+
Prin urmare, există legături corelative puternice între capacitatea de

tamponare a solurilor pentru pH şi capacitatea de schimb cationic, pe de o
parte, şi gradul de saturaţie cu baze, pe de altă parte. Această ultimă relaţie a
fost exprimată de Pavlovschi şi Mavrodineanu (1938), citaţi de Davidescu şi
Davidescu (1992), prin ecuaţia de tamponare care le poartă numele:
72
amendamentelor
SB
pH  Ks  log
SH
în care:
Ks = constanta de disociere a acidoidului din sol, valoare stabilită
experimental pentru solurile din România la 5,9;
SB = suma bazelor schimbabile, în me/100 g sol;
SH = suma hidrogenului schimbabil, în me/100 g sol
Cernescu (1942) şi Florea (1970) dau altă formă ecuaţiei:

V
pH  x  log c
100  V
în care:
K = constanta de disociere a acidoidului din sol;
V = gradul de saturaţie cu baze, în %;
c = coeficientul de concentraţie, stabilit experimental.
Tabelul 3.6
Valori de interpretare a rezistenţei solului la acidifiere
(după Borlan şi colab., 1995)
Indicatorul:
Rezistenţa solului SB
la acidifiere I  CTR log I-CTRSB I-CTRH I-CTRT
Ah
Foarte mare  1,0  5,6  4,6  5,6
Mare 1,0 - 0,75 5,6 - 5,1 4,6 - 4,3 5,6 - 5,2
Mijlocie 0,75 - 0,50 5,1 - 4,5 4,3 - 4,0 5,2 - 4,7
Redusă 0,50 - 0,25 4,5 - 3,9 4,0 - 3,7 4,7 - 4,1
Mică 0,25 - 0,0 3,9 - 3,1 3,7 - 3,2 4,1 - 3,5
Foarte mică  0,0  3,1  3,2  3,5
Borlan şi colab. (1995) definesc patru indicatori ai capacităţii solurilor

de tamponare pentru reacţie (I-CTR). Aceştia reprezintă logaritmii
rapoartelor dintre:
1) suma bazelor de schimb (SB) şi aciditatea hidrolitică (Ah);
2) suma bazelor de schimb şi activitatea ionilor de hidrogen;
73
AGROCHIMIE
3) aciditatea hidrolitică în 0,4 kg sol şi activitatea ionilor de hidrogen

dintr-un mol în soluţia solului ;
4) capacitatea totală de schimb cationic şi activitatea ionilor de
hidrogen din soluţia solului.
Se poate cuantifica, cu ajutorul valorilor calculate ale acestor
indicatori (tabelul 3.6), capacitatea solurilor de a tampona modificările de
reacţie (rezistenţa solului la acidifiere) apărute ca urmare a impactului
acidifiant adus de aplicarea îngrăşămintelor chimice sau de precipitaţiile
acide.
3.2.2.3.2. Capacitatea de tamponare pentru ionii azotului,

fosforului şi potasiului
Tamponarea pentru ionii principalelor macroelemente se produce pe
căi diferite şi la intensităţi mult reduse, comparativ cu tamponarea pentru
reacţie. De fapt, aceste căi vor fi prezentate mai detaliat în capitolul referitor
la reţinerea şi adsorbţia elementelor chimice în soluri şi în capitolele
privitoare la agrochimia elementelor nutritive.
Amoniul se comportă asemănător potasiului, este reţinut cu schimb la
suprafaţa particulelor coloidale sau este reţinut fără schimb între straturile
interlamelare ale mineralelor argiloase de tip 2:1. Între cele două forme, ca
şi între forma schimbabilă şi solubilă în soluţia solului, există un echilibru
fizico-chimic. Menţionăm că N-NH4 din soluţia solului este oxidat cu
uşurinţă la N-NO3.
Nitraţii rezultaţi în urma mineralizării materiei organice sau proveniţi
din îngrăşăminte sunt foarte mobili, fiind adsorbiţi de către plante sau
levigaţi în profunzimea solului, încât nu se poate vorbi de un sistem tampon
al acestora.
Tamponarea pentru ionii fosforici se realizează prin procese de
precipitare şi adsorbţie. Precipitarea se produce în soluţia solului, în condiţii
fizico-chimice bine definite, iar adsorbţia la suprafaţa particulelor coloidale
se realizează prin punţi de calciu, prin schimb, înlocuind grupele OH- şi prin
reacţii de substituţie şi reţinere de către coloizii organici, în urma unor
procese de chelatizare.
Mărimea fracţiunii mobile a fosforului din sol este dependentă de
mulţimea proceselor de retrogradare a fosforului, diferite ca intensitate, în
funcţie de condiţiile de reacţie.
Capacitatea de tamponare pentru ionul potasiu este definită de
reţinerea sa de către coloizii minerali (mineralele argiloase) şi de către cei
organici.
74
amendamentelor
În funcţie de poziţiile de reţinere de către mineralele argiloase

(planare, de colţ, interlamelare) tăria de legare diferă. În primele cazuri are
loc o adsorbţie cu schimb, iar în ultimul caz adsorbţia este fără schimb.
Reţinerea fără schimb se produce la mineralele argiloase de tip 2:1.
Între K solubil din soluţia solului şi K schimbabil există un echilibru
continuu. Tot în echilibru se găsesc potasiul schimbabil şi cel fixat. Se
realizează astfel o sursă continuă de potasiu, care aprovizionează soluţia
solului, implicit nutriţia plantelor.
Reţinerea potasiului de către coloizii organici se realizează la niveluri
de intensitate comparabile cu reţinerea potasiului în poziţiile plane ale
mineralelor argiloase.
3.2.2.4. Reţinerea şi adsorbţia elementelor chimice în soluri

Deşi, uneori, cele două noţiuni sunt considerate sinonime, ele reflectă
fenomene diferite; reţinerea fiind o noţiune mai largă, care îmbracă
fenomenul în ansamblul său, pe când adsorbţia reflectă atât reţinerea pe cale
fizică cât şi, în special, pe cale chimică, fenomen care guvernează, de fapt,
dinamica elementelor de nutriţie în sol.
Prin urmare, reţinerea elementelor chimice în soluri se petrece pe cale
mecanică, biologică, fizică, chimică şi fizico-chimică.
3.2.2.4.1. Reţinerea mecanică

Se produce în urma infiltrării în sol a apei încărcată cu particule în
suspensie; particulele cu dimensiuni mai mari decât diametrul porilor sunt
reţinute în sol. Intensitatea fenomenului este strâns legată de textura,
structura şi porozitatea solului. Prin acest proces se reţin în stratele
superioare ale solului substanţe fin dispersate şi semidescompuse, în
principal de natură organică, mărindu-se, astfel, fertilitatea solului.
3.2.2.4.2. Reţinerea biologică

Prin intermediul rădăcinilor plantelor şi a microorganismelor are loc
reţinerea biologică a anumitor elemente şi substanţe chimice.
Microorganismele folosesc pentru dezvoltarea lor materia organică din
sol, ca material energetic, şi diferiţi compuşi de tipul celulozei,
hemicelulozei, amidonului sau alţi compuşi rezultaţi din descompunerea
protidelor. La introducerea în sol a îngrăşămintelor chimice se produce o
mutaţie a sursei de nutriţie a microorganismelor de la compuşii organici
enumeraţi la elementele minerale, păstrându-se materia organică a solului ca
sursă energetică. Fenomenul are ca efect înrăutăţirea unor însuşiri fizice şi
75
AGROCHIMIE
chimice ale solului. Pentru prevenirea fenomenului se preferă fertilizarea

organo-minerală, în aşa fel încât microorganismele să folosească, ca
material energetic, materia organică introdusă ca îngrăşământ şi nu materia
organică a solului.
Reţinerea biologică are un rol important în dinamica azotului în sol,
elementul fiind astfel împiedicat să fie pierdut din sol ca urmare a levigării,
dat fiind faptul că reţinerea sa pe cale fizico-chimică este foarte redusă.
3.2.2.4.3. Reţinerea fizică

Este de fapt o adsorbţie apolară a substanţelor gazoase şi a celor
dispersate molecular, datorită energiei de suprafaţă (tensiunii superficiale) a
acestora. Fenomenul se petrece la limita de separaţie dintre două faze
(solidă-lichidă; solidă-gazoasă) şi este caracteristic substanţelor dispersate
ce micşorează tensiunea superficială şi care îşi micşorează solubilitatea la
creşterea presiunii.
Reţinerea fizică influenţează unele însuşiri ale solului cum ar fi:
dispersia elementelor nutritive, hidratarea, gonflarea, precum şi regimul
gazelor (NH3, O2, H2, CH4, CO2, N2) şi vaporilor (H2O) din sol.
3.2.2.4.4. Reţinerea chimică

Este însuşirea ionilor din faza lichidă a solului, cu excepţia NO3 şi
Na+, de a trece în compuşi mai greu solubili şi totodată greu accesibili
plantelor. Fenomenul poartă numele de retrogradare.
Exemplul tipic este cel al retrogradării anionului monofosfat. În
solurile acide, nesaturate cu baze, în urma reacţiei H+ din sol cu anionii
fosforici se formează acid fosforic, care reacţionând cu hidroxizii de fier şi
de aluminiu din sol formează fosfaţi de aluminiu şi de fier, greu solubili.
Fe(OH)3 + H3PO4  FePO4 + 3H2O

Al(OH)3 + H3PO4 AlPO4 + 3H2O
În solurile saturate cu baze, retrogradarea fosforului se petrece după
schema:
Ca2+
Complexul Ca2+ Complexul
+Ca(H2PO4) 2 adsorbtiv al H+ + 2CaHPO4
adsorbtiv al
Ca2+ compus solului H+ compus
solului
uşor solubil greu solubil
76
amendamentelor
Retrogradarea are şi o latură pozitivă deoarece prezenţa unor compuşi

mai greu solubili asigură o sursă continuă de elemente nutritive în sol.
3.2.2.4.5. Reţinerea fizico-chimică

Este caracteristică pentru cationi şi mai puţin pentru anioni.
Reprezintă unul din cele mai importante procese care se petrec în sol şi
anume schimbul de cationi reţinuţi la nivelul părţii coloidale a solului cu o
cantitate echivalentă din soluţia solului.
Partea coloidală este formată din particule de natură minerală,
organică sau organo-minerală cu diametrul mai mic de un micron (0,001
mm). Particulele coloidale au sarcini electrice (pozitive sau negative) la care
sunt reţinuţi, prin adsorbţie, anioni sau cationi.
Sarcinile negative apar la mineralele argiloase prin substituţia
izomorfă a Si4+ tetraedric cu Al3+ şi a Al3+ octaedric cu Mg2+ sau de la ionii
de oxigen care se leagă numai cu o valenţă de atomii de Si sau Al.
Sarcinile pozitive provin de la hidroxizii de fier şi aluminiu, care au
caracter amfoter.
Deoarece mineralele argilose predomină în soluri, vor predomina şi
sarcinile negative, implicit adsorbţia cationilor comparativ cu cea a
anionilor.
Coloizii de natură organică posedă atât sarcini negative cât şi sarcini
pozitive, însă cele negative, care provin de la grupările carboxil (-COOH)
ale acizilor humici şi de la grupările hidroxil (-OH) fenolice şi alcoolice,
avînd caracter acid, predomină faţă de cele pozitive care provin de la
grupările amino (-NH2) cu caracter bazic. Prin urmare, în sol predomină
coloizii cu sarcină negativă.
Particula coloidală poate fi imaginată ca avînd un nucleu central
constituit din minerale cristaline sau amorfe, acizi humici, cu numeroase
sarcini negative care atrag cationii. Ionii care disociază la exteriorul
particulei, imprimând sarcina negativă nucleului, poartă numele de ioni
determinanţi de potenţial. Cationii care saturează sarcinile negative poartă
numele de ioni de compensaţie. Aceştia se dispun pe două straturi, unul
intern - imobil, în imediata vecinătate a ionilor determinanţi de potenţial,
cunoscut şi sub numele de stratul Stern şi altul extern, difuz, numit stratul
Guy-Chapman. Acesta din urmă vine în contact cu soluţia liberă a solului.
Întreg acest complex poartă numele de micelă coloidală. Reprezentarea
schematică a ei este redată în figura 3.6.
77
AGROCHIMIE
Figura 3.6 Structura unei micele coloidale

1 - ioni determinanţi de potenţial; 2 - ioni de
compensaţie; 3 - strat de cationi mobili; 4 -
strat extern, difuz; 5 - soluţia liberă a solului;
N – nucleu.
O dată cu creşterea distanţei de la nucleul micelei spre exterior

numărul cationilor scade şi creşte cel al anionilor, în aşa fel încât între
stratul difuz şi soluţia liberă există un echilibru dinamic al densităţii
cationilor şi anionilor. Scăderea concentraţiei ionice a soluţiei solului,
datorită consumului elementelor nutritive de către plante, atrage echilibrarea
ei cu ioni proveniţi din stratul difuz, care, la rândul lui, se încarcă prin
schimb cu cationi din stratul intern, în aşa fel încât acesta din urmă are
continuu sarcinile compensate. Prin urmare, se petrece un fenomen de
adsorbţie cu schimb de cationi, de o mare importanţă pentru nutriţia
plantelor. Fracţiunea de sol cu această însuşire a primit numele de complex
adsorbtiv. Ionii din stratul difuz sunt îndepărtaţi uşor prin percolare cu apă.
Cationii reţinuţi în cantităţi echivalente sarcinilor negative reprezintă
capacitatea totală de schimb cationic.
Adsorbţia cu schimb de cationi se petrece rapid şi în mod continuu,
după anumite legi bine conturate şi anume:
* adsorbţia cationilor este reversibilă, însemnând că un anumit cation
din stratul difuz poate fi înlocuit de alt cation, din altă specie, aflat în soluţia
solului:
78
amendamentelor
K+
Ca2+
+
Complex Mg2+ + 2K+ Complex K
2+ + Ca2+
adsorbtiv K+ adsorbtiv Mg
H+ K+
H+
 schimbul de cationi se produce stoichiometric, în cantităţi echivalente; un

cation divalent deplasat din stratul difuz în soluţia solului poate fi înlocuit
de alt cation divalent sau doi cationi monovalenţi;
* schimbul de cationi depinde de energia lor de reţinere la micela
coloidală. Energia de reţinere creşte odată cu masa şi valenţa cationilor.
Cationii polivalenţi sunt mai puternic reţinuţi decât cei monovalenţi, cu
excepţia NH4+ şi a H+. În funcţie de tăria de reţinere la micela coloidală
cationii monovalenţi se înseriază astfel: Li+  Na+  NH 4  K+  Rb+  Cs+,
cei divalenţi: Mg2+  Ca2+  Sr2+  Ba2+, iar cei trivalenţi: Al3+  Fe3+.
Selectând într-o serie descrescătoare cationii de nutriţie în funcţie de tăria de
reţinere la micela coloidală se obţine seria: H+  Al 3+  Zn2+ Ca2+  Mg2+
 K+  NH 4  Na+  Li+;
* schimbul de cationi depinde de gradul de hidratare. Câmpurile
electrostatice ale ionilor cu raza mică sunt mai mari decât a celor cu raza
mare, iar cationii mai puţin hidrataţi sunt mai puternic reţinuţi decât cei mai
hidrataţi. Excepţie face protonul (H+), care neputând exista în stare liberă se
fixează la molecula de apă formând hidroniu (H3O+), care are, totuşi,
diametrul (0,135 nm) mult mai mic decât al altor ioni hidrataţi;
* schimbul de cationi depinde de concentraţia lor în soluţia solului, de
activitatea lor chimică. Cationii mai puternic adsorbiţi (Al3+, Ca2+) pot fi
schimbaţi de alţi cationi mai slab reţinuţi (Na+, K+), dacă aceştia din urmă se
găsesc în soluţia solului în concentraţie ridicată;
* schimbul de cationi se petrece conform legii acţiunii maselor, în
baza căreia raportul concentraţiei a două specii de cationi adsorbiţi (a) la
micela coloidală este proporţional cu raportul concentraţiei aceloraşi specii
din soluţia solului (s):
[ K  ]a [ K  ]s [ K  ]a [ K  ]s
 K sau K
[ Na  ] a [ Na  ] s [ Ca 2 ] a [ Ca 2 ] s
în care:
K = constantă de reacţie, mărimea ei depinde de natura
cationilor din reacţie.
79
AGROCHIMIE
Capacitatea de schimb cationic a solurilor se materializează printr-o

serie de indicatori, folosiţi în mod curent în pedologie şi agrochimie. Aceştia
sunt:
 capacitatea totală de schimb cationic (T), se exprimă în me/100 g
sol. Se determină prin însumarea cationilor schimbabili determinaţi separat
(Ca2+, Mg2+, Na+, K+, H+, Al3+) sau global. În acest din urmă caz cationii
schimbabili sunt îndepărtaţi din complex prin percolarea solului cu o soluţie
de CH3COONH4, saturarea solului cu NH 4 şi determinarea finală a
cantităţii de amoniu fixat.
 suma bazelor schimbabile (SB) se exprimă în me/100 g sol şi
reprezintă cationii bazici din sol (Ca2+, Mg2+, K+, Na+) îndepărtaţi global din
sol prin percolarea până la epuizare cu o soluţie neutră de acetat de amoniu
1 n şi determinaţi ca atare;
 hidrogenul schimbabil (SH), se exprimă în me/100 g sol, se
îndepărtează din sol prin percolarea până la epuizare cu o soluţie de acetat
de potasiu 1 n la pH = 8,3;
 aciditatea hidrolitică (Ah), se exprimă în me/100 g sol, reprezintă
hidrogenul extras la echilibru cu o soluţie de acetat de sodiu 1 n la pH = 8,3.
Prin calcul se obţine gradul de saturaţie cu baze (V), care reprezintă
raportul procentual dintre suma bazelor schimbabile şi capacitatea totală de
schimb cationic:
SB SB
V%   100 sau V Ah %   100
SB  SH SB  Ah
Se pot calcula grade de saturaţie pentru fiecare cation în parte, după
formula:
x
V ( x ),%   100
T
în care:
x = cationul schimbabil (Ca, Mg, Na, K)
Date privitoare la modul de interpretare a valorilor indicatorilor sus

menţionaţi, se prezintă în tabelul 3.7.
80
amendamentelor
Tabelul 3.7
Limite de interpretare a valorilor proprietăţilor de schimb cationic
T SB Ah
Denumire
me/100 g sol
Extrem de mică 5 3 -
Foarte mică 6 - 10 4-7  2,0
Mică 11 - 20 8 - 15 2,1 - 4,0
Mijlocie 21 - 35 16 - 25 4,1 - 6,0
Mare 36 - 55 26 - 35 6,1 - 8,0
Foarte mare 56 - 80 36 - 60  8,1
Extrem de mare  81  61 -
Tabelul 3.8.
Clase de saturaţie în baze
Denumire V pH8,3(%) VAh (%)

Extrem oligobazic  10
Oligobazic  40
10 - 30
Oligomezobazic 31 - 55 40 - 70
Mezobazic 56 - 75 70 - 90
Eubazic 76 - 90
91 - 100
Saturat cu baze  91
Valorile V (%) obţinute cu ajutorul SH se folosesc pentru cercetările

de genetică a solului, iar cele privitoare la VAh (%) se folosesc în
agrochimie, în principal, la stabilirea dozelor de amendamente pentru
solurile acide. Interpretarea lor se face conform claselor de saturaţie în baze
prezentate în tabelul 3.8.
3.2.2.4.6. Adsorbţia (reţinerea) fără schimb a cationilor

Datorită dimensiunilor apropiate ale diametrelor unor ioni (NH4+ =
1,43 Å, K+ = 1,33 Å) cu spaţiile libere create de dispunerea tetraedrilor de la
două strate ale mineralelor argiloase de tip 2:1, aceştia ocupă spaţiile
interlamelare, de unde nu se mai retrag decât în condiţii de dezechilibru al
reţelei cristaline.
81
AGROCHIMIE
Ionii astfel capturaţi sunt greu accesibili plantelor. Din acest motiv
efectul îngrăşămintelor cu potasiu şi amoniu este mai redus pe solurile cu
minerale de tip 2:1, predominant smectitice, până la saturarea capacităţii de
reţinere a acestor minerale a potasiului sau amoniului în poziţii
neschimbabile.
3.2.2.4.7. Adsorbţia anionilor

Aşa după cum s-a văzut, în sol, la nivel coloidal, apar şi sarcini
pozitive care adsorb anioni. Sarcinile pozitive apar preponderent la
hidroxizii de Fe şi Al, ale căror grupări bazice acceptă protonul, dând
naştere ionului de hidroniu (H3O+), care reţine anionul. Prin urmare,
capacitatea de schimb pentru anioni creşte odată cu aciditatea solului.
Un alt mod de adsorbţie a anionului se petrece în urma schimbului cu
gruparea OH- apărută pe suprafaţa de ruptură a mineralelor argiloase, ca
urmare a substituţiilor izomorfe.
Tăria de reţinere a anionilor scade în următoarea serie: OH  > SCN 
> I  > NO3 > Br  > Cl  > HPO4 > SO 24 . Se observă că anionii HPO4
şi SO 24 sunt slab reţinuţi prin schimb, ei se reţin, în principal, sub formă de
compuşi insolubili, prin precipitarea la suprafaţa particulelor coloidale.
Anionii de Cl  şi NO3 nu sunt, practic, reţinuţi prin adsorbţie în solurile
slab acide, neutre şi alcaline, ei circulă împreună cu apa din sol.
3.2.2.5. Mobilitatea elementelor nutritive în sol

Mobilitatea este o noţiune generică prin care se doreşte să se
caracterizeze gradul de deplasare a unui ion între fazele solului în aşa fel
încât el să contureze nivelul de satisfacere a cerinţelor nutritive ale plantelor
pentru un element chimic sau altul.
S-a prezentat faptul că deplasarea unui ion în soluţia solului şi
adsorbţia lui la complexul coloidal depind de mai mulţi factori şi se
încadrează în câteva legi. La acestea, precizăm că deplasarea cationului
către nucleul micelei coloidale se face împreună cu atmosfera de anioni care
îl înconjoară. Cu cât această atmosferă este mai mare cu atât deplasarea este
mai lentă şi implicit se micşorează şi mobilitatea cationului în cauză. Se
produce o micşorare a conductibilităţii electrice a soluţiilor în care se găsesc
ionii, fapt ce constituie o abatere de la legea acţiunii maselor. Pentru a
explica neconcordanţele dintre concentraţiile reale şi cele aparente ale
soluţiilor s-a introdus noţiunea de activitate sau concentraţie activă. Ea
reprezintă acea fracţiune din concentraţia totală a unui sistem în echilibru,
82
amendamentelor
care determină fenomene ca: transportul electricităţii prin electroliţi,

creşterea valorilor punctului de fierbere, a presiunii osmotice ş.a.
Concentraţia activă (a) este mai mică decât cea reală (c) şi se defineşte prin
relaţia: a = fc, unde f este valoarea coeficientului de activitate, valoare
subunitară sau cel mult egală cu 1, calculată cu ajutorul legii rapoartelor.
Studiind activitatea ionilor din soluţia solului, Schofield (1974), a
stabilit legea rapoartelor. Enunţul ei este: raportul dintre activităţile a două
specii de cationi din soluţia solului (s), aflate în echilibru cu faza solidă,
este egal cu raportul dintre activităţile aceloraşi specii de ioni, aflaţi în
stare de adsorbţie la particulele coloidale (c). Expresia matematică a legii
pentru două perechi de ioni (A+ - B+ şi A+ - C 02,5 ) este:
[ A ] s [ A ] c [ A ] s [ A ]c
 ; 
[ B  ] s [ B  ]c [ C 2 ] s 0 ,5 [ C 2 ] c 0 ,5
Legea rapoartelor ajută la conturarea modificărilor apărute în
mobilitatea elementelor nutritive din sol ca urmare a intervenţiilor antropice
sau naturale.
Un alt procedeu de evaluare a mobilităţii elementelor nutritive din sol
este cel al potenţialului chimic al elementelor nutritive. El a fost introdus în
baza lucrărilor lui Schofield (1947, 1955), Woodruf (1955), Barrow (1956)
şi Taylor (1958) citaţi de Davidescu şi Davidescu (1981). În ţara noastră a
fost practicat de către Davidescu şi Borlan (1968), Borlan şi colab. (1968).
La ruperea echilibrului concentraţiilor elementelor chimice dintre
fazele solidă şi lichidă se produce o deplsare a ionilor de la faza cu un
potenţial superior spre cea cu un potenţial inferior, de la faza solidă spre cea
lichidă sau invers. Prin urmare, potenţialul chimic () al unui element aflat
în soluţia solului caracterizează sensul şi mărimea transformărilor pe care le
suferă un ion în faza solidă, intensitatea trecerii lui din faza solidă în cea
lichidă, implicit mobilitatea lui în condiţii date.
Potenţialul chimic al unui ion () se calculează cu relaţia:
 = i0 + RT·lnai + zFV
în care:
i0 = potenţialul chimic al elementului în starea de referinţă;
R = constanta universală a gazelor (8,31441 J·K-1·mol-1);
T = temperatura absolută în scara Kelvin (273,16 + tºC);
ln = logaritm în baza e = 2,203log10;
ai = activitatea ionului i, mol·l-1;
83
AGROCHIMIE
z = numărul de sarcini ale particulei;

F = constanta lui Faraday (96496 coulombi);
V = potenţialul chimic din soluţia solului, volţi.
Potenţialele exprimă transformările şi tendinţele de trecere a ionilor
din faza solidă în cea lichidă, în raport cu alte elemente. Din acest motiv
potenţialele ionilor nutritivi se determină într-o soluţie standard (CaCl2 0,01
M) echilibrată cu solul timp de 24 ore. În acest timp activitatea ionilor
nutritivi (fosfor, potasiu) variază în funcţie de natura constituenţilor
fosforului din sol, în timp ce activitatea calciului rămâne relativ constantă.
În mod similar pH-ului, care redă potenţialul de hidrogen, s-a introdus
indicele "p" pentru a reprezenta logaritmul negativ al activităţii unui ion,
exprimat în moli/l.
Astfel, potenţialul fosfatic reprezintă logaritmul negativ al produsului
ionic al fosfatului monocalcic extras cu soluţia de CaCl2 0,01 M.
2
Potenţialul fosfatic   log aCa 
 a 2 H 2 PO4  0,5 pCa
2
 p H PO
2 4
Cu alte cuvinte, potenţialul fosfatic redă capacitatea de solubilizare a

compuşilor fosfatici din sol şi intensitatea trecerii ionilor H2PO4- din faza
solidă în cea lichidă. Cu cât valoarea acestui indicator este mai mică cu atât
este mai redusă activitatea ionilor de fosfat din soluţia solului.
În mod similar au fost deduse formule de calcul pentru evaluarea
intensităţii de trecere a potasiului din faza solidă în soluţia solului
(potenţialul potasic = pK-0,5 pCa) şi pentru caracterizarea gradului de
saturaţie cu baze al solurilor acide (potenţialul de calciu sau "de var" = pH -
0,5 pCa).
Potenţialele chimice redau o imagine de ansmablu, teoretică, a stării
de echilibru dintre faza solidă şi faza lichidă a solului.
Relaţiile dintre fazele solidă şi lichidă a solului, mobilitatea ionilor în
sol şi accesibilitatea lor pentru plante se pot reda prin factorii de capacitate
(Q) şi intensitate (I). Capacitatea oferă informaţii cantitative referitoare la
abundenţa generală a unui element chimic în sol, pe când intensitatea
sublinează nivelul de mobilizare în sol şi accesibilitatea pentru plante a unui
ion. Astfel, în cazul fosforului, capacitatea este dată de fosforul total
(organic şi mineral), de fosforul mobil, de fosforul izotopic schimbabil, iar
intensitatea este dată de fosforul solubil în soluţia de CaCl2 0,01 M şi
potenţialul fosfatic.
Raportul între Q şi I reprezintă nivelul mobilizării unui element
chimic faţă de rezerva sa generală din sol.
84
4. CORECTAREA REACŢIEI SOLURILOR PRIN AMENDARE
4.1. Cerinţele plantelor faţă de reacţia solului
Cea mai mare parte a plantelor cultivate necesită un mediu de reacţie

slab acid-neutru (pH = 6,3-7,2) pentru creşterea şi dezvoltarea lor normală.
În general, plantele cultivate suportă mai bine condiţiile de reacţie slab acide
decât cele alcaline. Cu toate acestea, există plante tolerante de aciditate şi,
respectiv, de alcalinitate. Printre cele care se dezvoltă bine în condiţii de
aciditate ( pH H 2O = 4-6) enumerăm: cartoful, ovăzul, lupinul, secara, specii
de Festuca şi Agrostis, agriş, zmeur, o serie întreagă de plante ornamentale
cum ar fi: Rhododendron, Azaleea, Coleus, Begonia, Magnolia ş.a.
Tolerante la alcalinitate ( pH H 2O = 7-8) sunt: orzul, rapiţa, sfecla, lucerna,
inul, salata, conopida, prazul, varza, vişinul, gutuiul, unele soiuri de măr şi
unele plante ornamentale.
Însă, aşa după cum s-a prezentat, condiţiile optime de reacţie pentru
creşterea majorităţii plantelor sunt cele slab acide-neutre.
Deoarece nu toate solurile se încadrează în acest domeniu optim de
reacţie, existând atât soluri puternic şi moderat acide (în România cca
1.700.000 ha) cât şi soluri cu reacţie alcalină (solurile saline şi alcalice se
întind în ţara noastră pe o suprafaţă de peste 500.000 ha) este necesar ca
reacţia acestora să fie corectată prin intermediul amendamentelor şi adusă în
domeniul optim creşterii şi dezvoltării plantelor.
4.2. Formarea acidității în soluri
De regulă solurile acide se formează în zonele bogate în precipitații.

Drept urmare cationii bazici schimbabili sunt levigați, iar în locul lor vin
ioni de H+ și Al3+. Sursele de H+ din soluția solului sunt datorate H+ excretat
de rădăcini și acizilor organici rezultați din descompunerea humusului.
Mediul acid al soluției solului interacționează cu hidroxizii de aluminiu,
trecând în forme solubile ioni de Al(OH)2+. Astfel formați, ionii de H+ și
Al(OH)2+ înlocuiesc cationii bazici (Ca2+, Mg2+, Na+, K+). Acțiunea levigării
în zeci și sute de ani are ca urmare îmbogățirea soluției solului și a
complexelor schimbabile ale solului în ioni de Al3+ și H+. O imagine a
85
AGROCHIMIE
prezenței ionilor de Al3+ în soluția solului în funcție de pH se poate vedea în

fig. 1.
Figura 4.1. Repartiția ionilor de aluminiu în soluția solului în funcție de pH

(din Gardiner și Miller, 2008)
Hidrogenul (H+) din soluția solului provine din descompunerea
acidului carbonic, format la rândul lui din reacția CO2 cu H2O:
CO2 + H2O 
 H2CO3 
 HCO3- + H+
Dioxidul de carbon rezultă din descompunerea materiei organice și
din respirația rădăcinilor. Alte surse de H+ provin din precipitațiile acide și
ca urmare a efectului absorbției elementelor bazice de către plante. De ex. o
recoltă de lucernă de 6 t/ha absoarbe din sol 45 kg Ca și 9 kg Mg. Absorbția
acestor elemente chimice fără probabilitatea de a fi înlocuite de ioni similari,
permite ocuparea pozițiilor lor in micela coloidală de către ionii de H+ și
Al3+ și de aici apariția fenomenului de acidificare.
O schemă a acidifierii solurilor la nivelul particulelor coloidale se
prezintă în figura 4.2.
Figura 4.2. Acidifierea solului

86
Corectarea reacţiei solurilor prin amendare
4.3. Corectarea reacţiei acide a solurilor
Factorii limitatori ai creşterii plantelor pe solurile acide sunt ionii

formatori de aciditate: H+, Al3+ şi Al(OH)2+. Aciditatea generează aluminiu
în aşa măsură încât la pH  5,0 aluminiul schimbabil predomină printre
cationii schimbabili. Aciditatea de schimb este constituită în proporţie de
peste 80% din ioni de aluminiu.
Aluminiul solubil ajunge în solurile acide până la valori de 20 mg
Al/100 g sol. Datorită mobilităţii sale scăzute în plantă, aluminiul se
concentrează în rădăcină, provocând desorbţia diferiţilor cationi (Ca, Mg, K,
Na) din stratul pectocelulozic al perilor radiculari şi precipitarea fosforului
sub formă de fosfaţi de aluminiu la suprafaţa rădăcinii. Ca efect apare o
coloraţie neagră şi se încetineşte creşterea şi dezvoltarea.
Pe lângă hidrogen şi aluminiu, în solurile acide apar cantităţi ridicate
de ioni metalici, ca urmare a solubilizării în mediul acid a compuşilor în
care sunt cuprinse metalele grele.
În condiţii naturale se solubilizează cantităţi importante de mangan
care, spre deosebire de aluminiu, se acumulează în partea aeriană a
plantelor, perturbând metabolismul proteinelor şi glucidelor. Administrarea
pe solurile acide a îngrăşămintelor cu azot cu reacţie fiziologică acidă
determină mobilizarea manganului în sol, adsorbţia lui de către plante, la
grâu inducând stagnarea creşterii, clorozarea şi chiar moartea plantelor
(Lăcătuşu şi Hera, 1976). Pe lângă Mn2+ se mobilizează şi Fe2+, care se
absoarbe în mod similar în plantă.
În condiţii de poluare cu metale grele, în special Cd, Pb, Cu, Zn, are
loc o intensă mobilizare a acestora în sol şi acumulare în plantă, cu efecte
negative nu numai asupra plantelor ci şi asupra consumatorilor acestora.
Dacă la cele de mai sus adăugăm nivelul scăzut de aprovizionare cu
elemente nutritive şi activitatea nesatisfăcătoare a microorganismelor din
solul acid vom avea un tablou aproape complet al factorilor defavorizanţi
pentru nutriţia plantelor pe solurile acide.
Aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi potasiu accentuează aciditatea
nativă a acestor soluri, iar administrarea de îngrăşăminte cu fosfor are ca
efect imobilizarea fosforului în compuşi insolubili, de tipul fosfaţilor de
aluminiu şi fier.
Solurile acide sunt slab structurate, uşor tasabile. Datorită conţinutului
redus de materie organică şi, în general, a conţinutului ridicat de argilă, apa,
în aceste soluri, se infiltrează greu, generând băltiri cu efecte negative
asupra însuşirilor fizice şi chimice ale solurilor.
87
AGROCHIMIE
Toate aceste însuşiri negative ale solurilor acide reduc drastic

capacitatea de producţie. Corectarea lor se face prin neutralizarea acidităţii
dăunătoare şi prin completarea rezervei de calciu şi magneziu.
4.3.1. Criterii pentru stabilirea necesităţii de amendare a

solurilor acide
Pentru evaluarea necesităţii de amendare a solurilor acide se au în
vedere trei parametri chimici ai solului: pH-ul, gradul de saturaţie cu baze şi
conţinutul de Al schimbabil (mobil) din sol.
Reacţia solului, stabilită pe baza valorii pH, determinată în suspensie
apoasă, la un raport sol: apă distilată de 1:2,5, constituie primul criteriu care
indică dacă solul reclamă amendamente calcaroase sau nu. Dat fiind faptul
că valoarea pH H 2O de 5,8 separă solurile acide de cele moderat acide şi
totodată de la această valoare începe să apară Al solubil în sol, s-a
considerat că solurile cu pH H 2O  5,8 necesită amendamente.
Deoarece între pH şi saturaţia în baze există o legătură directă s-a luat
în consideraţie şi acest din urmă parametru în vederea separării solurilor
care reclamă amendamente de cele care nu au nevoie de aceste materiale.
Această graniţă este dată de valoarea nivelului de saturaţie cu baze de 75%,
dacă acest indicator s-a calculat cu ajutorul acidităţii hidrolitice (Ah) şi de
60-62%, dacă în calcul s-a introdus valoarea hidrogenului schimbabil (SH).
Aceste limite separă, aproximativ, solurile mezobazice de cele
oligomezobazice.
Saturaţia cu baze este un criteriu de care se ţine seama la stabilirea
nivelului dorit de amendare. Astfel, pentru plantele de câmp fără
leguminoase perene este de dorit să se atingă VAh = 90%, pentru
asolamentele cu leguminoase perene VAh = 100%, pentru plantaţiile de pomi
şi viţă de vie VAh = 75%, iar pentru pajişti VAh = 70%. La saturaţia în baze
de 100% (VAh) solul are o reacţie neutră ( pH H 2O = 7,0).
Apariţia în sol a Al schimbabil la valori dozabile mai mari decât 0,3
me Al/100 g sol este un semnal al necesităţii de amendare.
Borlan şi colab. (1982) propun un nou indicator al necesităţii de
Al
amendare a solurilor acide şi anume raportul  100 . Acest raport ar
SB
contura momentul pătrunderii ionilor de Al în spaţiul liber al rădăcinii. Dacă
valoarea acestui raport este mai mare de 5, amendarea este eficace în
asolamente de câmp fără leguminoase perene, dacă este mai mare de 2,5,
88
amendarea este eficientă în asolamentele cu lucernă şi trifoi. Această ultimă

valoare se are în vedere şi la amendarea solurilor pentru cultura
leguminoaselor, în timp ce pentru plantaţiile de pomi se are în vedere
valoarea de 6 pentru stratul 0-40 cm. Amendarea pajiştilor naturale se face
dacă valoarea raportului este mai mare decât 12.
4.3.2. Urgenţa de amendare

În funcţie de intensitatea acidităţii, de gradul de saturaţie cu baze şi de
textura solurilor s-au stabilit trei trepte de urgenţe şi anume:
 urgenţa I: soluri acide cu pH-ul suspensiei apoase sub 5,0 şi V% 
50;
 urgenţa a II-a: soluri acide cu pH-ul cuprins între 5,0 şi 5,6; V% =
50-70, pentru soluri luto-nisipoase şi V% = 75 pentru soluri
argiloase şi luto-argiloase;
 urgenţa a III-a: soluri cu pH-ul cuprins între 5,6 şi 5,8 şi V% de la
75 la 85, pentru soluri cu textură luto-argiloasă şi pH-ul cuprins
între 5,6 şi 6,0 şi V% = 70-80 pentru solurile cu textură luto-
nisipoasă.
Borlan şi colab. (1982) utilizează raportul Al/SB şi la stabilirea
urgenţei de amendare (calcarizare) în cadrul formulelor:
Al Al
UCa  4 ,0  0 ,2   100 şi UCa  4 ,0  0 ,4   100
SB SB
Prima formulă se foloseşte pentru asolamente cu plante de câmp fără
leguminoase perene, iar a doua atunci când acestea din urmă sunt prezente.
Pentru plantaţiile de pomi şi viţă de vie urgenţa de calcarizare se
calculează cu ajutorul formulei:
Al
UCa  4 ,0  0 ,18   100 ,
SB
iar pentru pajiştile naturale cu formula:
Al
UCa  4 ,0  0 ,085   100 .
SB
Valorile obţinute cu ajutorul acestor formule oscilează în limitele 0
(când urgenţa de amendare este foarte mare) şi 4 (când amendarea nu este,
pentru moment, necesară).
89
AGROCHIMIE
Disponibilul de amendamente imprimă o inseriere a amendării în

ordinea urgenţelor prezentate.
4.3.3. Natura amendamentelor folosite pe solurile acide

Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face cu diverse materiale
naturale (calcare, dolomite, tufuri calcaroase, marne) sau produse rezultate
din prelucrarea acestora (varul ars sau varul stins) cât şi cu diverse deşeuri
industriale: clincherite, provenite de la fabricile de ciment; carbonat de
calciu rezidual, provenit de la fabricarea îngrăşămintelor chimice, carbonat
de calciu precipitat, provenit de la combinatele chimice de produse sodice,
zgura de oţelărie, spuma de defecaţie, provenită de la fabricile de zahăr.
Principala însuşire pe care trebuie să o aibă un amendament este
puterea de neutralizare (PNA). Aceasta se exprimă în % faţă de CaCO3 pur
şi trebuie să fie cât mai mare pentru a nu fi necesar să se administreze
cantităţi mari de amendamente.
Puterea de neutralizare este diferită de la un material la altul. Ea este
mai mare decât 100% (ajungând până la 170%) în cazul oxidului de calciu
divers hidratat, oscilează între 96 şi 98% la diferite calcare măcinate, este
cuprinsă între 70 şi 80% la deşeurile industriale şi este mult mai mică (13-
18%) în cazul marnelor.
O altă însuşire importantă pe care trebuie să o îndeplinească un
amendament este să aibă o viteză de solubilizare mare. Viteza de
solubilizare creşte odată cu scăderea diametrului particulelor obţinute la
măcinare. Pentru o solubilizare accentuată cea mai mare parte a particulelor
trebuie să treacă prin sita de 0,5 mm, iar întregul material să treacă prin sita
de 1 mm.
Calcarul măcinat este cel mai comun amendament pentru solurile
acide. Pe solurile deficitare în Mg amendarea se face cu dolomită, carbonat
dublu de calciu şi magneziu. Ţara noastră dispune de suficiente rezerve de
calcar şi chiar de dolomite necesare pentru amendarea solurilor acide.
Varul ars, CaO şi varul stins, Ca(OH)2 au o putere mare de
neutralizare, însă se administrează pe sol mult mai greu din cauza însuşirilor
hidrofobe.
Dintre reziduurile industriale, cele mai utilizate ca amendamente sunt:
carbonatul de calciu rezidual, carbonatul de calciu precipitat şi spuma de
defecaţie.
90
Carbonatul de calciu rezidual provine de la combinatele de

îngrăşăminte chimice. Are o putere de neutralizare ridicată (70-85%),
solubilitate mare şi conţine azot în proporţie de 2 până la 9%.
Carbonatul de calciu precipitat rezultă la fabricarea produselor
sodice. Pe lângă puterea ridicată de neutralizare, de până la 90% şi viteza
mare de solubilizare, conţine şi mici cantităţi de sodiu, care trebuie avute în
vedere la amendare. Pentru a fi utilizat, amendamentul nu trebuie să aibă
mai mult de 2% sodiu.
Spuma de defecaţie obţinută la fabricile de zahăr are o putere de
neutralizare de cca 75%, la un conţinut de 40-50% CaCO3. Mai conţine:
azot (până la 0,5%), fosfor (până la 0,8%), potasiu (până la 0,2%), substanţe
organice (2-15%) şi apă (până la 40%).
Zgura de furnal rezultă în urma fabricării fontei brute, ca produs
rezidual, sub formă de CaSiO3, al reacţiei dintre CaO, provenit din arderea
CaCO3, şi silicaţi. Are o putere de neutralizare de 60-80% şi conţinuturi
diferite de CaO (20-70%) şi MgO (2-20%).
Praful de clincher este un material rezidual de la fabricarea
cimentului. Are o putere de neutralizare de 70-80% şi conţinuturi reduse de
potasiu.
4.3.4. Stabilirea dozelor de amendamente calcaroase

Stabilirea corectă a dozelor de amendamente calcaroase se face pe
baza cunoaşterii intensităţii de acidifiere a solului şi a puterii de neutralizare
a amendamentelor.
Aceste informaţii sunt cuprinse în formule, diagrame şi tabele, care
redau doza de amendamente calcaroase la hectar.
Una din formulele de calcul foloseşte valorile acidităţii hidrolitice
(Ah) şi se redă astfel:
Ah  10  50  3.000 .000
CaCO 3 ,t / ha   0 ,75
1.000 .000
în care:
Ah = aciditatea hidrolitică, me/100 g sol;
10 = factor pentru exprimarea acidităţii la 1 kg sol;
50 = echivalent chimic de neutralizare a CaCO3;
3.000.000 = greutatea aproximativă a stratului de sol (0-20 cm) pe o
suprafaţă de 1 ha, în kg;
1.000.000 = factor de transformare a mg CaCO3 în t/ha;
91
AGROCHIMIE
0,75 = factor pentru calcularea dozei necesare de amendament

pentru neutralizarea a 3/4 din aciditatea hidrolitică.
Această doză va aduce solul într-un domeniu de pH
slab acid, favorabil creşterii majorităţii plantelor.
Formula de mai sus stabileşte doza teoretică de CaCO3. Pentru

stabilirea dozei reale, cunoscând % CaCO3 din amendament, se foloseşte
formula:
Doza teoretic ă de CaCO 3  100
Doza de amendament reală , t / ha 
%CaCO 3 din amendament
Mult mai riguroasă şi mai folosită în sistemul român de analize
agrochimice este formula elaborată de Borlan şi colab. (1982), care cuprinde
indicii capacităţii de schimb şi puterea de neutralizare a amendamentului:
 Vd  100
DAC ,t / ha  SB    1  K 
 Vi  PNA
în care:
DAC = doza de amendament calcaros;
SB = suma bazelor schimbabile în solul neamendat, me/100 g
sol;
Vd = gradul de saturaţie cu baze (%) dorit a se realiza prin
amendare;
Vi = gradul de saturaţie cu baze (%) iniţial, în solul
neamendat;
K = coeficient rezultat din înmulţirea grosimii stratului de sol
amendat cu densitatea aparentă şi cu valoarea de 0,05,
care reprezintă cantitatea de CaCO3 (g) necesară
neutralizării unui me de aciditate conţinută în 100 g
sol din stratul avut în vedere. Pentru plante cultivate
în câmp K = 1,5, pentru plantaţii de pomi K = 2,4, iar
pentru pajişti naturale K = 0,6;
PNA = puterea de neutralizare a amendamentului, exprimată
în % CaCO3.
Gradul de saturaţie dorit depinde de natura culturilor. Astfel, la
culturile de câmp, în asolamente fără leguminoase Vd = 90%, iar dacă apar
leguminoasele Vd = 100%. La plantaţiile de pomi, arbuşti fructiferi şi viţă
de vie Vd = 75%, iar la pajiştile naturale Vd = 70%.
92
Stabilirea dozelor de amendamente calcaroase se poate face şi cu

ajutorul diagramelor. Prezentăm în figura 4.3, după Davidescu şi Davidescu
(1981) un grafic în care dozele de CaCO3 se evalueză în funcţie de pH-ul,
Ah-ul, textura solurilor şi sensibilitatea plantelor faţă de pH.
Pentru uşurinţa stabilirii dozelor de amendamente calcaroase, Borlan
şi colab. (1982) au alcătuit tabele (tabelul 4.1) din care, pe baza cunoaşterii
valorilor VAh şi SB, se pot extrage dozele de CaCO3 100% (pur) în t/ha.
Acestea se corectează prin înmulţire cu raportul 100/PNA pentru a afla doza
reală a amendamentului ce urmează a fi administrat.
Figura 4.3 Diagramă pentru determinarea dozei de amendamente calcaroase

(t/ha, CaCO3) în raport cu pH-ul, aciditatea hidrolitică, textura
solului şi sensibilitatea plantelor (după Davidescu şi Davidescu,
1981)
93
AGROCHIMIE
Tabelul 4.1
Doze de amendamente calcaroase (DAC, t CaCO3 100%/ha) pentru asolamente
cu plante de câmp fără leguminoase perene (A), cu leguminoase perene (B) şi
pentru pajişti naturale (C) în funcţie de SB şi VAh
A
Vi SBi în miliechivalenţi la 100 g de sol
(%) 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
15 15,0
20 10,5 21,0
25 7,8 15,6 23,4
30 6,0 12,0 18,0 24,0
35 4,7 9,4 14,1 18,8 23,6
40 3,8 7,5 11,3 15,0 18,8 22,5
45 3,0 6,0 9,2 12,0 15,0 18,0 21,0
50 2,4 4,8 7,2 9,6 12,0 14,4 16,8 19,2 21,6
55 1,9 3,8 5,7 7,6 9,5 11,2 13,1 15,0 17,0 19,0
60 1,5 3,0 4,5 6,0 7,5 9,0 10,5 12,0 13,5 15,0
65 1,1 2,3 3,4 4,6 5,7 6,8 8,0 9,1 10,3 11,4
70 0,8 1,7 2,5 3,4 4,2 5,0 5,9 6,7 7,6 8,4
75 0,6 1,2 1,8 2,4 3,0 3,6 4,2 4,8 5,4 6,0
B
Vi SBi în miliechivalenţi la 100 g sol
(%) 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
15 17,0
20 12,0 24,0
25 9,0 18,0 27,0
30 7,0 14,0 21,0 28,0
35 5,6 11,1 16,7 22,0 27,8
40 5,0 9,0 13,5 18,0 22,0 27,0
45 4,0 7,3 11,0 14,6 18,3 22,0 25,6
50 3,0 6,0 9,0 12,0 15,0 18,0 21,0 24,0 27,0
55 2,4 5,0 7,3 10,0 12,2 14,2 17,0 19,4 21,9 24,3
60 2,0 4,0 6,0 8,0 10,0 12,0 14,0 16,0 17,8 19,8
65 2,0 3,2 4,8 6,4 8,0 9,5 11,1 12,7 14,3 15,9
70 1,3 2,5 3,9 5,0 6,3 7,6 8,8 10,1 11,3 12,6
75 1,0 2,0 3,0 4,0 4,9 5,9 6,9 7,9 8,9 9,9
80 0,8 1,5 2,3 3,0 3,8 4,5 5,3 6,0 6,8 7,5
94
C
Vi SBi în miliechivalenţi la 100 g de sol
(%) 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
10 7,2
15 4,4 8,8
20 3,0 6,0 9,0
25 2,2 4,3 6,5 8,6 10,8
30 1,6 3,2 4,8 6,4 8,0 9,6
35 1,2 2,3 3,6 4,8 6,0 7,2 8,4 9,6
40 0,9 1,8 2,7 3,6 4,5 5,6 6,3 7,2 8,1 9,0
45 0,7 1,3 2,0 2,6 3,3 4,0 4,6 5,3 5,9 6,6
50 0,5 1,0 1,4 1,9 2,4 2,9 3,4 3,8 4,3 4,8
55 0,3 0,6 1,0 1,3 1,6 1,9 2,3 2,6 2,9 3,2
60 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2 1,3 1,5 1,7 1,9
65 0,1 0,2 0,3 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,8
4.3.5. Transformarea amendamentelor calcaroase în sol

În apa lipsită de CO2 carbonatul de calciu este greu solubil (0,014 g/l,
la temperatura de 25oC). În apa încărcată cu CO2 solubilitatea lui creşte de
50-60 ori. În sol presiunea de CO2 este de câteva sute de ori mai mare decât
la suprafaţa lui, drept urmare CaCO3 din amendament intră în reacţie cu
acidul carbonic din sol, rezultând bicarbonatul de calciu:
CaCO3 + H2CO3  Ca(HCO3)2
După hidroliza bazică a bicarbonatului de calciu rezultă hidroxid de
calciu şi acid carbonic:
Ca(HCO3)2 + 2H2O  Ca(OH)2 + 2H2CO3
Se produce reducerea acidităţii solului, ca urmare a reacţiei Ca(OH)2 cu
grupările carboxilice ale acizilor humici sau acizilor rezultaţi din activitatea
microorganismelor sau în urma aplicării îngrăşămintelor:
2R-COOH + Ca(OH)2  (R-COO)2Ca + 2H2O
2HNO3 + Ca(OH)2  Ca(NO3)2 + 2H2O
Totodată, Ca2+ din soluţia solului înlocuieşte H+ din complexul adsorbtiv.
După aplicarea amendamentului, Ca se află pentru un timp în trei
forme chimice: carbonat, schimbabil şi în soluţia solului, ca bicarbonat. Cu
timpul, prin îndepărtarea calciului din sol, odată cu recoltele şi prin levigare,
se solubilizează noi porţiuni din carbonat până când acesta dispare,
rămânând calciu numai la nivel coloidal şi în soluţia solului. Odată cu
95
AGROCHIMIE
accentuarea îndepărtării calciului din sistem ionii de hidrogen reapar în

soluţia solului şi în complexul adsorbtiv, reinstalând aciditatea. Din această
cauză este necesar ca după un număr de ani (3-5) să se revină cu amendarea.
4.3.6. Efectele amendării solurilor acide

Amendamentele îmbunătăţesc însuşirile fizice, chimice şi biologice
ale solurilor.
Rolul coagulator al calciului, prin formarea de humaţi de calciu,
induce legarea particulelor de sol în agregate stabile. Prin urmare, se
îmbunătăţeşte structura solului, care, la rândul ei, îmbunătăţeşte circulaţia
apei şi a aerului.
Deplasarea reacţiei solului din domeniul acid în cel slab acid-neutru
are drept urmare schimbarea radicală a mobilităţii elementelor chimice din
sol, în sensul că se măreşte mobilitatea principalelor elemente nutritive (N,
P) şi se micşorează mobilitatea elementelor toxice (Al3+).
Prin amendarea solului cu un carbonat, solul devine pentru un timp sol
slab acid sau neutru după cum se poate observa în fig. 4.4.
Figura 4.4. Amendarea calcică
Amendarea contribuie la mineralizarea materiei organice şi, prin

urmare, la mobilizarea elementelor nutritive cuprinse în aceste forme (N, S).
De asemenea, dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot în condiţii de reacţie
slab acidă-neutră contribuie la fixarea azotului atmosferic. În plus,
accentuază procesele de nitrificare.
Amendamentele măresc conţinutul formelor mobile de fosfor din sol.
Fenomenul are loc în urma apariţiei grupelor hidroxil în soluţia solului, care
favorizează eliberarea ionilor H 2 PO4 din starea de adsorbţie şi trecerea lor
în soluţia solului.
96
Scăderea concentraţiei de H+ şi Al3+ în soluţia solului conduce la o

mai bună absorbţie de către plante a ionilor nutritivi.
Amendarea determină micşorarea mobilităţii microelementelor
metalice şi a borului, în timp ce mobilitatea molibdenului creşte. Dacă
efectul este benefic pentru Mn2+, neexistând pericolul manifestării unor
simptome de toxicitate cauzate de acesta, în cazul borului, cuprului şi chiar
al zincului poate să apară simptome de carenţă. Aceasta se îndepărtează prin
administrarea de îngrăşăminte cu microelemente în sol sau pe plantă.
Fertilizarea organică şi minerală a solurilor amendate contribuie la
obţinerea de sporuri de recoltă semnificative datorită aportului de elemente
nutritive şi a îmbunătăţirii condiţiilor fizice şi biologice. Însă trebuie ştiut că
nu se recomandă administrarea concomitentă a amendamentului şi a
îngrăşămintelor minerale care conţin amoniu, a gunoiului de grajd, deoarece
se produc reacţii care conduc la pierderi de NH3. La fel, nu se recomandă
aplicarea concomitenă a CaCO3 şi a superfosfatului sau fosforitelor,
deoarece mediul alcalin determină insolubilizarea fosfatului monocalcic, cu
formare de fosfat tricalcic.
Se pot administra, însă, concomitent cu CaCO3, ureea, azotatul şi
sulfatul de potasiu, sarea potasică.
4.4. Corectarea reacţiei şi a conţinutului de săruri din solurile saline

şi alcaline
Solurile saline şi alcaline s-au format, de regulă, în arealele

depresionare ca urmare a transporturilor de săruri odată cu apa freatică. Apa
freatică s-a încărcat cu săruri în urma "spălării" unor roci sedimentare
salifere. Sunt cazuri când aceste tipuri de sol s-au format pe roci şi materiale
parentale salifere. În plus, sărurile pot fi aduse în sol odată cu apa de irigare
sau pot proveni din îngrăşăminte chimice.
Acumularea sărurilor în sol se produce, de regulă, prin precipitarea lor
din soluţia solului ca urmare a atingerii punctului de saturaţie în săruri.
În pedologie aceste soluri au fost numite soluri halomorfe, împărţite în
două tipuri: solonceacuri şi soloneţuri.
Solonceacurile sunt soluri saline cu un conţinut ridicat de săruri
solubile, în orizontul superior, de peste 1 g/100 g sol, formate din: carbonaţi
(Na2CO3), bicarbonaţi (NaHCO3), sulfaţi (Na2SO4, MgSO4), cloruri (NaCl,
KCl, MgCl2), nitraţi (NaNO3, KNO4) şi, uneori, boraţi. Conductivitatea
electrică a extractului apos este de peste 4 mmhos/cm, iar Na schimbabil
este mai mic decât 15% din capacitatea de schimb cationic (TNa).
97
AGROCHIMIE
Soloneţurile sunt soluri halomorfe cu un conţinut ridicat de Na

schimbabil (peste 15% din TNa), cu reacţie alcalină (pHH2O  8,5), datorită
prezenţei Na2CO3 în soluţia solului. Conţinutul de săruri este mai scăzut
decât la solonceacuri, conductivitatea electrică fiind mai mică decât 4
mmhos/cm.
Dat fiind faptul că soloneţurile apar în asociaţie cu solonceacurile sunt
situaţii când un sol are cantităţi excesive de săruri solubile, dar şi conţinuturi
mari de Na schimbabil, de peste 15% din TNa. În aceste cazuri solurile se
numesc soloneţuri salinizate sau solonceacuri soloneţizate.
4.4.1. Formarea alcalinității în soluri

Reacția alcalină a soluției solului poate fi cauzată de excesul de săruri,
care hidrolizează alcalin și/sau desorbția cationilor schimbabili de Ca2+,
Mg2+, Na+ și K+.
Disoluția sărurilor conduce la hidroliza alcalină a carbonaților de
calciu, de magneziu sau sodiu și este asociată cu formarea protonilor în
urma disocierii moleculelor de apă. Ca urmare vor apărea ioni de hidroxil
(OH-) în exces, iar pH-ul soluției va crește. Fenomenul este conturat de
reacțiile :
De regulă, hidroliza slabă a CaCO3 și MgCO3 este datorată slabei lor

solubilități.
Pe de altă parte diluarea soluției determină ca protoni din soluție să se
atașeze la sarcinile variabile în cantitate mai mare decât în cazul când soluția
solului avea o concentrație mai mare. Prin aceasta sarcina netă de pe
suprafața coloidului scade și o parte din ionii schimbabili trec în soluție.
În condiții comparabile, mărirea hidrolizei cationilor schimbabili
depinde în principal de: natura și mărimea sarcinilor variabile, de gradul de
saturație cu baze al fracțiunilor coloidale, de capacitatea de adsorbție a
cationilor și de concentrația sărurilor din soluția de echilibru.
Cationii slab adsorbiți, precum cei de Na+ pot concura cu o slabă
eficiență pentru a ocupa locurile specifice, comparativ cu ionii de Ca2+ și
Mg2+, care au o afinitate de adsorbție mai puternică. Din acest motiv pH-ul
98
solurilor saturate cu Ca și Mg este moderat alcalin pe când cel al solurilor

saturate cu Na este puternic alcalin. La acestea din urmă este prezent, de
regulă, carbonatul de sodiu (soda), Na2CO3. Aceasta poate rămâne în sol
numai dacă în soluție lipsesc sărurile de calciu și de magneziu.
Prezența sodei în sol este dependentă, după cum arată Florea și Rizea
(2008) de: alterarea silicaților de sodiu, sodiul eliberat formează cu apa și cu
CO2 din atmosferă Na2CO3. De asemenea, autorii mai învederează :
reacția Hilgard:
2NaCl + CaCO3  Na2CO3 + CaCl2,

reacția Ghedroiț:
(sol)Na2 + CO2 + H2O  Na2CO3 + (sol)H2O,

reducerea sulfaților, în condiții anaerobe:
Na2SO4 + 2C  Na2S + 2CO2

Na2S + H2O + CO2  Na2CO3 + H2S
și chiar mineralizarea resturilor vegetale.
La solurile cu un pH mai mare decât 5, valoarea acestui indicator este
puternic afectată de presiunea parțială a CO2 și de interacțiunea CO2-H2O.
Pe de altă parte CO2 participă la reacția de eliberare sau fixare a protonului,
conform ecuațiilor:
CO2 + H2O ↔ H2CO3 ↔H+ + HCO3-↔2H+ + CO32-
În mediu alcalin ionii prezenți de HCO3- și CO32- sunt neutralizați de

ionii OH-, producându-se tamponarea pH-ului. Se produc reacțiile:
HCO3 ↔ OH- + CO2

CO32- + H2O ↔ 2OH- + CO2
Pe de altă parte, protonii formați din reacția:
H2CO3 ↔ H+ + HCO3-
contribuie la desorbția cationilor schimbabili.
99
AGROCHIMIE
4.4.2. Criterii pentru aprecierea nivelului de salinizare

sau/şi de soloneţizare şi pentru corectarea reacţiei
alcaline a solurilor
În vederea stabilirii nivelului de acumulare a sărurilor solubile, a

conţinutului de Na schimbabil şi a eventualelor măsuri tehnologice pentru
îmbunătăţirea compoziţiei ionice sunt necesare analize de laborator (pH,
conductivitate electrică, conţinut de ioni solubili, capacitatea de schimb
cationic, conţinutul de Na schimbabil) şi calcularea unor indicatori (SAR şi
PSA).
Reacţia solului ( pH H 2O ) indică nivelul de soloneţizare. La valori de
peste 8,5 în soluţia solului apare carbonatul de sodiu şi un conţinut mare de
Na schimbabil.
Conţinutul total de săruri reprezintă un criteriu al stabilirii salinizării
(tabelul 4.2).
Datele privitoare la concentraţia ionică, împreună cu textura, sunt
folosite la stabilirea naturii salinizării.
În cazul solurilor din seră, conţinutul total de săruri solubile (%)
trebuie să fie mai mic sau egal cu valoarea raportului 2MO+15/100, în care
MO este conţinutul de materie organică determinat prin calcinare. De
asemenea, conţinutul în NaCl (mg la 100 g sol) trebuie să fie mai mic sau
egal cu valoarea obţinută din 2MO+15.
100
Tabelul 4.2
Intensitatea salinizării
(apreciată după conţinutul total de săruri solubile în extract apos 1:5 corectat sau după electroconductibilitate)
Textura Orice textură

grosieră Mijlocie fină salinizarea
Salinizarea clorurică sulfatică Gradul de
Extract la saturaţie salinizare
clorurică *) sulfatică clorurică sulfatică clorurică sulfatică
(mmho/cm sau dS/m)
Limite de conţinut total de săruri (mg/100 g sol) **)
 90  140  100  150  115  170  1,7  2,7 nesalinizat

91-230 141-330 101-250 151-350 116-300 171-400 1,8-5 2,8-7 slab salinizat
231-550 331-830 251-600 351-900 301-700 401-1050 6-13 8-19 moderat salinizat
551-920 831-1400 601-1000 901-1500 701-1200 1050-1750 14-23 20-32 puternic salinizat
 921  1401  1001  1501  1201  1751  24  33 f. puternic salinizat
*)
Tipul de salinizare se stabileşte după raportul între ionii-gram exprimaţi în miliechivalenţi-gram, astfel:
Cl
- salinizare clorurică:  1,1 ;
SO 24
Cl
- salinizare sulfatică:  1,0
SO 24
**) Conţinutul total de săruri solubile corectat se stabileşte pe baza analizei extractului apos (1:5) din suma totală a
anionilor şi cationilor, scăzându-se, dacă este cazul, conţinuturile de sulfat de calciu solubilizat şi de bicarbonatul de calciu
solubilizat în plus în extract (1:5) faţă de extractul la saturaţie.
101
AGROCHIMIE
Conductivitatea electrică (CE) a extractului apos, obţinut la echilibru,

la un raport sol: soluţie de 1:5, calculată pentru temperatura de 25C,
clasifică solurile în trei grupe:
a) soluri nesalinizate-slab salinizate, cu valori ale CE mai mici decât
2 mmhos/cm;
b) soluri cu salinitate moderată (CE = 2-4, mmhos/cm);
c) soluri cu salinitate ridicată (CE  4 mmhos/cm).
Pentru solurile din seră, conductibilitatea electrică (mmhos/cm la
25C) trebuie să fie mai mică sau egală cu valoarea raportului 2MO+15/44
în vederea dezvoltării normale a plantelor.
Pentru determinarea conţinutului real de săruri, măsurarea
conductivităţii electrice a extractului apos se face după prealabila precipitare
a ionului SO 24 .
Capacitatea totală de schimb cationic (TNa), determinată după metoda

Bower, şi cationii schimbabili (Na+, Ca2+, Mg2+) folosesc la calcularea
raportului de adsorbţie a sodiului (SAR) şi a procentului de sodiu adsorbit
(PSA), după formulele:
Na  Na 
SAR  şi PSA   100
Ca 2  Mg 2 TNa
Toate valorile se exprimă în me/100 g sol.

Raportul de adsorbţie a sodiului exprimă raportul dintre Na adsorbit şi
suma Ca2+ şi Mg2+, iar PSA arată cît reprezintă Na din capacitatea de
schimb cationic.
Se consideră că solurile care au mai puţin decât 5% sau egal cu 5% Na
schimbabil din TNa sunt nealcalizate. Cele slab alcalizate conţin între 5 şi
10% Na schimbabil din TNa, cele moderat alcalizate au valoarea Na
schimbabil cuprinsă între 10 şi 15% din TNa, iar solurile puternic alcalizate
au peste 15% Na schimbabil din capacitatea totală de schimb cationic
Saturaţia în sodiu mai mare decât 5% din T are implicaţii negative
asupra însuşirilor fizice ale solurilor, o valoare mai mare decât 10% asociată
cu o valoare de peste 1 me/100 g sol a sumei carbonaţilor şi bicarbonaţilor
semnalează necesitatea corectării reacţiei alcaline prin amendare.
102
4.4.3. Urgenţa de amendare

În vederea ierarhizării urgenţei de amendare a solurilor alcaline,
pentru toate culturile de câmp, Borlan şi colab. (1982) propun următoarea
formulă:
UG = 4,0 - 0,1 PSA
Urgenţa de amendare gipsică (UG) scade de la valoarea 0 (urgenţă
foarte mare) la valoarea 4 (amendarea nu este necesară).
4.4.4. Natura amendamentelor folosite pe soluri alcaline

Corecţia reacţiei alcaline a solurilor se face prin amendamente cu efect
acidifiant. Cel mai comun amendament este gipsul nativ (CaSO42H2O).
Conţine 31% CaO şi între 15 şi 18% S. Este greu solubil în apă (2g/l la
18oC). Pentru a se administra în sol, se macină până când 70-80% din
particule trec prin sita de 0,2 mm, iar restul trece prin sita de 2mm. În sol, se
administrează lent, participând la reacţia de înlocuire a Na+ schimbabil şi la
neutralizarea reacţiei alcaline:
Na2CO3 + CaSO4  CaCO3 + Na2SO4
Sulfatul de sodiu, rezultat în urma reacţiei de schimb şi a neutralizării
alcalinităţii formate de Na2CO3, este o sare neutră, uşor solubilă care se
îndepărtează din sol prin spălare odată cu precipitaţiile sau prin irigare.
Calciul introdus în sol favorizează coagularea coloizilor solului,
îmbunătăţind structura, prin legarea particulelor în agregate, datorită
humaţilor de calciu şi a carbonatului de calciu. Drept urmare, se
îmbunătăţeşte circulaţia apei şi a aerului în sol.
Fosfogipsul este un material rezidual al fabricilor de îngrăşăminte
fosfatice, obţinut la fabricarea acidului fosforic, a fosfatului trisodic şi a
hexametafosfatului trisodic. Conţine 75-80% CaSO42H2O, 0,2-3% P2O5
total, 0,1-0,4% P solubil în apă şi microelemente (Mn, Cu, Co, Cr) de
ordinul zecilor de ppm. Datorită uraniului din roca fosfatică, fosfogipsul are
o radioactivitate de 2-3 ori mai mare decât radioactivitatea de fond.
Aciditatea accentuată este imprimată de resturile de H3PO4 şi de
H2SO4.
Umiditatea ridicată (20-40%) îl face impropriu administrării ca atare.
După uscarea până la 10% poate fi aplicat în sol.
Clorura de calciu (CaCl26H2O) obţinută ca material rezidual la
fabricile de sodă poate fi aplicată drept amendament pe solurile alcaline,
103
AGROCHIMIE
îndeplinind acelaşi rol ca şi gipsul. Clorura de sodiu, formată în urma

înlocuirii Na+ din complexul adsorbtiv cu Ca2+, se îndepărtează uşor prin
spălare.
Sulfatul de aluminiu (Al2SO4) şi sulfatul de fier (FeSO4) au efect
ameliorator, ca urmare a formării H2SO4 prin hidroliză.
Al2(SO4)3 + 6 H2O  2 Al(OH)3 + 3 H2SO4
FeSO4 + 2 H2O  Fe(OH)2 + H2SO4
Sulful nativ poate fi folosit ca amendament. Oxidarea lui la acid
sulfuric, sub acţiunea tiobacteriilor şi reacţia lui cu NaHCO3 şi Na2CO3, cu
formare de săruri neutre, contribuie la micşorarea alcalinităţii solurilor. Dat
fiind faptul că este un material rar, practic nu se foloseşte în tehnologiile
ameliorative.
Alt material care poate fi utilizat în ameliorarea reacţiei alcaline a
solurilor este praful de lignit, care, datorită conţinutului de sulf, poate
declanşa aceleaşi reacţii ca şi sulful nativ. O serie de deşeuri industriale ce
conţin sulfaţi de fier sau aluminiu, ca şi reziduurile de la fabricarea
furfurolului, pot constitui surse de corectare a reacţiei solurilor alcaline.
De asemenea, acizii minerali (H2SO4, HNO3 şi chiar HCl) pot fi
utilizaţi la corectarea reacţiei alcaline a solurilor
4.4.5. Stabilirea dozelor de amendamente gipsice

Modul de calcul al dozelor de gips se alege în funcţie de nivelul de
alcalinitate. Astfel, la solurile care conţin mai puţin de 1 me/100 g sol de
carbonaţi şi bicarbonaţi, Borlan şi colab. (1982) propun formula:
DAG, t/ha, CaSO42H2O = 0,086(Na-0,1T)hgv
pe când la solurile care au mai mult decât 1 me/100 g sol, carbonaţi şi
bicarbonaţi solubili, formula devine:
DAG, t/ha, CaSO42H2O = 0,086ּ[(Na - 0,1T) + (CO32- + HCO3- - 1)]hgv
în care:
DAG = doza de amendament gipsic;
0,086 = echivalentul gram al gipsului;
Na = conţinutul de sodiu schimbabil, în me/100 g sol;
T = capacitatea pentru schimb cationic a solului, în me/100 g sol;
CO32 + HCO3 = suma carbonaţilor şi bicarbonaţilor solubili,
me/100 g sol;
104
h = adâncimea, în cm, a stratului de sol ce urmează a fi ameliorat;

gv = greutatea volumetrică medie (g/cm3) a stratului de sol ce
urmează a fi ameliorat
O altă modalitate de stabilire a dozelor de amendamente gipsice este

pe cale grafică. În diagrama elaborată de Davidescu (1963), în Davidescu şi
Davidescu (1981), se au în vedere mai mulţi factori şi anume: conţinutul de
Na schimbabil, gradul de saturaţie în Na, prezenţa sărurilor solubile şi
textura solului (figura 4.5).
În fine, Borlan şi colab. (1982), folosind formulele prezentate la
începutul acestui subcapitol, au alcătuit un tabel din care se pot desprinde
dozele de gips evaluate pe baza datelor privitoare la conţinutul de Na
schimbabil şi capacitatea de schimb cationic (tabelul 4.3).
Figura 4.5 Diagramă pentru determinarea dozei de amendamente gipsice

(t/ha, CaSO4·2H2O) în raport cu gradul de saturaţie cu Na,
conţinutul de Na schimbabil, conţinutul de săruri solubile şi textura
solului (după Davidescu şi Davidescu, 1981)
105
AGROCHIMIE
Tabelul 4.3
Dozele de gips pe solurile alcalice
T Sodiu schimbabil în miliechivalenţi la 100 g de sol

în me/100 g sol 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 5,0 6,0 7,0 8,0
10,0 1,3 2,6 3,9 5,2 6,5 7,7 10,3 12,9 15,5 18,1
12,5 0,7 1,9 3,2 4,5 5,8 7,0 9,7 12,3 14,8 17,4
15,0 0 1,3 2,6 3,9 5,2 6,5 9,0 11,6 14,2 16,8
17,5 - 0,7 1,9 3,2 4,5 5,8 8,4 11,0 13,6 16,1
20,0 - 0 1,3 2,6 3,9 5,2 7,7 10,3 12,9 15,5
22,5 - - 0,7 1,9 3,2 4,5 7,0 9,7 12,3 14,8
25,0 - - 0 1,3 2,6 3,9 6,5 9,0 11,6 14,2
27,5 - - - 0,7 1,9 3,2 5,8 8,4 11,0 13,6
30,0 - - - 0 1,3 2,6 5,2 7,7 10,3 12,9
32,5 - - - - 0,7 1,9 4,5 7,0 9,7 12,3
35,0 - - - - 0 1,3 3,9 6,5 9,0 11,6
37,5 - - - - - 0,7 3,2 5,8 8,4 11,0
40,0 - - - - - 0 2,6 5,2 7,7 10,3
4.4.6. Administrarea amendamentelor gipsice şi efectele

amendării
Dozele de amendamente gipsice, calculate după una din metodele
prezentate, se situează, în general, între 10 şi 15 t/ha pentru solurile
halomorfe cloruro-sodice şi pentru solurile cu carbonaţi alcalini în soluţia
solului. Dozele calculate pot fi reduse cu 20-30% dacă se au în vedere
lucrările ameliorative ale solului, efectul sistemului radicular al culturilor, ca
şi activitatea calciului existent în sol.
Perioada optimă de amendare este toamna, odată cu arătura. Dar
amendamentele gipsice se pot administra şi la sfârşitul verii, pe mirişte,
iarna când solul este îngheţat sau primăvara devreme.
Modul de administrare depinde de adâncimea la care apare orizontul
natric, de repartiţia sărurilor pe profil. Pe soloneţuri cu coloane doza poate fi
fracţionată, administrându-se înainte de arat şi după. Discuirea repetată şi
lucrările cu freza contribuie la distribuirea uniformă a amendamentului.
Amendarea solurilor alcalice trebuie să fie însoţită de fertilizare
organică şi minerală. Gunoiul de grajd contribuie la îmbunătăţirea
conţinutului de materie organică, de maco- şi microelemente, sporeşte
concentraţia de CO2 din sol, favorizând solubilizarea amendamentului şi
106
schimbul de ioni. De asemenea, ameliorează însuşirile fizice ale solurilor,

reducând compactarea şi îmbunătăţind regimul aerohidric.
Fertilizarea minerală, în special cu îngăşăminte cu azot de tipul
(NH4)2SO4 sau NH4NO3, care au reacţie fiziologică acidă, ajută la
ameliorarea reacţiei şi la nutriţia echilibrată cu celelalte elemente minerale,
în condiţiile schimbării condiţiilor de reacţie.
Eficienţa amendamentelor creşte, dacă se efectuează lucrări pentru
îmbunătăţirea regimului hidric, asigurându-se, astfel, spălarea şi eliminarea
sărurilor nocive.
Efectele pozitive ale amendării solurilor alcaline au fost puse în
evidenţă printr-o serie de experienţe efectuate în câmp şi în condiţii de
producţie (Măianu, 1964; Sandu şi colab., 1981; Niţu şi colab., 1988).
Efectul pozitiv al amendării asupra solului şi implicit asupra
producţiei începe să apară din primul an de la amendare, intensitatea lui
creşte, atingând un maxim în al cincilea an, după care scade treptat. Astfel,
apare necesitatea reamendării.
107
AGROCHIMIE
5. AGROCHIMIA ELEMENTELOR NUTRITIVE

5.1. Agrochimia carbonului
Carbonul este elementul chimic fundamental al oricărei forme de

viață, el constituind totodată istoria vieții pe planeta Pământ. Carbonul se
găsește în toate mediile, atât cele geologice (roci, cărbuni, țiței), în apa
lacurilor, mărilor și oceanelor, în soluri, vegetație, în corpurile animale și
umane și în atmosferă.
5.1.1. Circuitul global al carbonului

Cea mai mare acumulare de C se află în prezent în rocile calcaroase,
reprezentând o masă de 75.000.000 petagrame (fig 5.1.). Tot mediului
geologic îi aparțin și cărbunii fosili, care au o masă de 5.000 petagrame
(Pg=1015g). Cărbunii fosili nu reprezintă altceva decât istoria reacțiilor
chimice petrecute de-a lungul erelor geologice și anume a procesului de
fotosinteză, în urma căruia frunzele plantelor verzi captează CO2 din
atmosferă, și-l transformă cu ajutorul luminii și a clorofilei din plante în
combinații organice complexe, necesare nutriției și dezvoltării plantelor.
Astfel, pe întreaga planetă se vehiculează prin intermediul plantelor o
cantitate enormă de CO2. Când cantitatea de CO2 devine insuficientă, ea este
completată prin fenomenul invers, al degajării în atmosferă de CO2 din ape
și de către celelalte organisme animale și umane. Astfel, se știe că un om
expiră în 24 de ore 1,3 kg CO2, iar întreaga omenire expiră anual circa un
miliard de tone de CO2.
În apa lacurilor, mărilor și oceanelor se găsesc 40.000 Pg carbon, din
care anual se depune sub formă de sediment calcaros 0,5 Pg.
Circuitul carbonului se petrece în mod continuu în sistemul: apă-sol-
plante-atmosferă. La nivel global, solul planetei conține 2.400 Pg C,
vegetația 550 Pg C, iar atmosfera 760 Pg C. Între aceste componente, la care
se adaugă și cărbunii fosili, există o mișcare permanentă a C. Astfel, solul
cedează atmosferei 62 Pg C, în timp ce el primește de la vegetație numai 60
Pg C. În plus prin apele de drenaj ale solului se pierd anual din sol cca. 0,5
Pg C.
În ansamblu, vegetația captează 550 Pg C, primind anual din
atmosferă 110 Pg, din care 50 Pg revin în atmosferă, iar 60 Pg rămân în sol
108
Agrochimia elementelor nutritive
prin resturile vegetale. În același timp are loc un schimb de C între

atmosferă și ape, atmosfera cedând apelor 105 Pg C, dar reprimind numai
102 Pg.
Figura 5.1. Circuitul global al carbonului în sistemul rocă – apă – sol –

atmosferă (după Brady and Weil, 2008).
Din bilanțul C între mediile prezentate apar diferențe de 2 Pg între
ceea ce primește solul și ce restituie acesta atmosferei și 3 Pg în favoarea
apei, în balanța cu atmosfera. Dar această aparentă neechilibrare se reface cu
C provenit din arderea cărbunilor fosili în diferite unități industriale, cu
profil energetic și până nu demult în transporturi. Câștigul atmosferei din
această sursă este de 7,5 Pg C. Însă, după câte se știe această cantitate crește
de la an la an prin mărirea numărului de unități energetice la nivel planetar.
Acest fenomen are urmări negative, creșterea cantității de CO2 din
atmosferă contribuind în mod semnificativ la încălzirea globală, care poate
aduce fenomene negative pentru echilibrul vieții de pe planeta noastra.
109
AGROCHIMIE
5.1.2 Carbonul în soluri

În materialul de sol, carbonul intră sub formă de CO2. Acesta
reacționează cu H2O din sol, rezultând acid carbonic (H2CO3), care la rândul
lui poate genera carbonați sau bicarbonați de calciu, magneziu, sodiu sau
potasiu. Bicarbonații sunt ușor solubili și pot părăsi solul odată cu apa de
drenaj. Carbonații predominanți fiind cei de calciu sunt mai greu solubili,
drept urmare se acumulează în soluri, formând chiar orizonturi
caracteristice.
La o analiză a formelor de C din sol se constată că mare parte din
acesta este de natură organică. Înainte de a fi returnat atmosferei ca dioxid
de carbon, prin intermediul metabolismului microorganismelor din soluri au
fost generați compuși organici cu o mare stabilitate, în care sunt cuprinse
diverse elemente chimice, printre care și carbon. La o analiză comparativă
între masele C organic și C anorganic se constată că cel de natură organică
este de cca. 2,6 ori mai mare decât cel anorganic. În tab. 5.1 sunt prezentate,
după Eswaran și colab. (2000) din Brady și Weil (2008), câteva date masice
privitoare la formele C din soluri.
Tab. 5.1.
Masele de C oraganic și C anorganic în Pg din unele clase de sol la
nivel mondial, pe adâncimea de până la 100 cm
Clasa de sol C oraganic C anorganic Total
Pg % din Pg % din
total total
Protisoluri 90 25,5 263 74,5 353
Antrisoluri 190 84,8 34 15,2 224
Histosoluri 179 100,0 0 0,0 179
Andisoluri 20 100,0 0 0,0 20
Gelisoluri 316 97,8 7 2,2 323
Vertisoluri 42 66,7 21 33,3 63
Salsodisoluri 59 11,5 456 88,5 515
Molisoluri 121 51,1 116 48,9 237
Spodosoluri 64 100,0 0 0,0 64
Luvisoluri 158 78,6 43 21,4 201
Oxisoluri 126 100,0 0 0,0 126
Se observă că în majoritatea claselor de sol predomină C organic, mai
puțin în Protisoluri și în Salsodisoluri. Solurile cu un conținut mai mare de
materie organică au și un conținut mai ridicat de C organic, fapt normal dacă
ținem cont că în materia uscată a plantelor 42% reprezintă C, 42% O, 8% H
110
și 8% cenușa, care, la rândul ei, mai conține alte macro- și microelemente

nutritive.
De asemenea, materia uscată a plantelor conține următoarele substanțe
organice: celuloză 45%, hemiceluloză 18%, lignină 20%, proteine 8%,
zaharuri și amidon 5% și grăsimi și ceruri 2%.
Toate aceste elemente și substanțe chimice vor fi supuse fenomenului
de degradare (mineralizare) având drept țintă finală formarea humusului.
Binenteles, că pe parcursul mineralizării substanțele chimice se vor
comporta în mod diferit în funcție de însușirile lor intriseci și de condițiile
de mediu în care se află. Aspecte ale acestui proces cunt prezentate în
capitolul 3.1.1.2.
5.1.3 Circuitul carbonul în sistemul sol-plantă-atmosferă

într-un agroecosistem
Într-un agroecosistem în care predomină cultura porumbului pentru
boabe, dintr-un climat temperat cu inflexiuni călduroase, există o circulație a
carbonului la diferite intensități cantitative și calitative (fig. 5.2)
În timpul perioadei de creștere a porumbului, se formează datorită
fenomenului de fotosinteză 7.500 kg/ha carbon (C). Acest carbon este egal
distribuit, câte 2.500 kg/ha, între părțile componente ale plantelor de
porumb și anume: rădăcini, boabe, tulpini, frunze si celelalte părți
componente de importanță secundară. Boabele de porumb sunt consumate
de animale, de la care în urma proceselor de oxidare se degajă în atmosferă
1.250 kg/ha sub formă de CO2, iar 150 kg rămân în corpul animalelor, în
cadrul diferitelor substanțe organice. Din gunoiul de grajd provenit de la
animale rezultă 1.100 kg/ha C, de unde în urma proceselor de fermentație se
va degaja în atmosferă sub formă de CO2 o cantitate de 825 kg/ha, iar 275
kg/ha C vor reveni solului prin humificare. Prin mineralizarea reziduurilor
vegetale, 375 kg/ha C vor reveni humusului, iar atmosfera va primi o
cantitate de 2.125 kg/ha CO2.
Pe de altă parte rădăcinile vor încorpora în masa humusului 825 kg/ha
C, iar în urma mineralizării vor pleca în atmosferă 1.675 kg/ha CO 2.
Procesul de oxidare petrecut la nivelul celor trei forme de humus (cu reacții
de mineralizare active, medii și pasive) va determina trimiterea în atmosferă
a 1.625 kg/ha CO2. Toată cantitatea de CO2 din atmosferă va fi folosită la
procesul de fotosinteză, prin intermediul căruia se va obține biomasa
vegetală.
111
AGROCHIMIE
Cantitatea de C din humusul solului, apreciată la 65.000 kg/ha va mai

suferi pierderi prin procesul de eroziune, cca. 160 kg/ha, 10 kg/ha prin
levigare și alte 10 kg/ha prin soluții carbonatate și bicarbonatate. Din
descompunerea acestora, va rezulta CO2 care se va alătura celorlalte
cantități de CO2, iar soluțiile saline se vor adăuga procesului de levigare.
Pierderile nete de C din sol sunt de 330 kg/ha, rezultate din diferența globală
de 1.805 kg/ha ca pierdere și 1.475 kg/ha ca și câștig.
Figura 5.2. Ciclul carbonului într-un agroecosistem (din Brady și Weil,

2008)
112
Prin urmare, dacă rata pierderii se menține și nu se iau măsuri pentru

completarea acestei pierderi, degradarea calității solului se va accentua și
productivitatea sa va scădea cu siguranță.
5.1.4 Măsuri pentru a reduce sau a îndepărta pierderile

de carbon din sol
Printre factorii care contribuie mai mult la reducerea conținutului de C
din sol se enumeră: eroziunea, arătura excesivă, îndepărtarea completă a
plantelor, suprapășunatul, temperaturile ridicate și expunerea puternică la
soare, umiditatea redusă, incendierea miriștilor, aplicarea excesivă de
îngrășăminte chimice, plante cu productivitate scăzută.
Binențeles, factorii care contribuie la promovarea creșterii
conținutului de C în soluri sunt cei opuși celor mai sus și anume:
administrarea de îngrășăminte organice, de preferință gunoi de grajd,
efectuarea de lucrări mecanice conservative, încorporarea resturilor de
plante, controlul pășunatului, umiditate mai mare a solului, administrarea de
îngrășăminte minerale în doze optim economice (DOE), cultivarea de plante
în condiții de productivitate ridicată.
Dintre materialele organice recomandate a se administra solurilor și
care conțin cantități mai mari de carbon se amintesc: rumeguș de molid
(50% C), resturi vegetale de porumb (40%), paie de grâu (38%), litieră de
arțar (48%), fân de lucernă matură (40%), compost din reziduuri
gospodărești (30%), nămol de la epurarea apelor uzate (31%) și binențeles
materiale provenite din orizontul superior (A) al molisolurilor (56%) sau
orizonturilor O sau A din solurile de pădure (50%). De asemenea, prin
amendare solurile primesc cantități semnificative de carbon.
5.2. Agrochimia azotului
Azotul este principalul element de nutriţie implicat în procesele de

creştere şi dezvoltare a plantelor. El nu poate fi substituit cu nici un alt
element. Are rol plastic, de construcţie a moleculelor materiei vii, alături de
C, H, O, S, P ş.a. Intră în compoziţia proteinelor protoplasmatice structurale,
în nucleele celulelor, în structura acizilor nucleici (ADN, ARN). Este
component al pigmenţilor clorofilieni, al unor vitamine (B1, B2, B6, B12, PP)
şi enzime (adenozinnitrofosfat-ATP, flavinadenindinucleotid-FAD,
difosfopiridinnucleotid-NAD). De asemenea, intră în compoziţia alcaloizilor
vegetali prezenţi în unele specii de fungi, gimnosperme şi pteridofite.
113
AGROCHIMIE
5.2.1. Circuitul azotului în sistemul sol-plantă-atmosferă

Azotul este unul din cele mai abundente elemente la scară cosmică,
implicit planetară. Atmosfera Pământului are un conținut de 78% N. Azotul
are un pronunțat caracter atmofil. De asemenea, azotul este un element
biofil, luând parte la constituția organismelor în proporții diferite de la 1 la
60% (Rankama şi Sahama, 1970).
O privire de ansamblu asupra circuitului azotului şi a formelor sale în
sistemul sol-plantă-atmosferă este prezentată în fig. 5.3.
Prin descărcări electrice din atmosferă, pot ajunge în sol între 2 și 20
kg N/ha. Ca urmare a fixării simbiotice, cu ajutorul bacteriilor și
actinomicetelor, pot ajunge în sol până la 600 kg N/ha. Aceste
microorganisme preiau azotul din atmosferă sub formă inertă de N2, și-l
transformă în forme utilizabile pentru plante.
Prin fenomenul de simbioză cu microorganismele amintite, pe
rădăcinile plantelor se dezvoltă niște nodozități roșii, în care se fixează
azotul atmosferic. Cantitățile de N fixat diferă în limite largi în funcție de
natura plantei și condițiile intrinseci din timpul bacterizării și din mediul
solului. Astfel, lucerna poate fixa de la 130 la 600 kg N/ha, iar plantele
neleguminoase între 40 și 300 kg N/ha.
Fixarea nesimbiotică, specifică unor tipuri de microorganisme, este
mult limitată, de până la 30 kg N/ha.
În fine, activitatea antropică de administrare în sol a îngrășămintelor
chimice minerale, poate aduce acestuia cantități variabile de N, de regulă
între 100 și 200 kg/ha, dar uneori dozele de N administrate pot ajunge și
până la 400 kg N/ha. Acestea sunt sursele majore de pătrundere a N în sol.
Solul, ca atare, în special în orizonturile superioare de până la
adâncimea de 40 cm, în funcție de tipul său, de tehnologia folosită pentru
cultivarea sa, conține cantități diferite de N, de regulă între 400 și 8000
kg/ha N. La rândul lui N din sol suferă procese de transformare și
îndepărtare.
Procesul major de transformare este mineralizarea, prin intermediul
căreia formele organice ale azotului sunt transformate în NH4+. Rata acestui
fenomen este diferită, poate fi cuprinsă între 20 și 100 ka/ha. Dar NH4+ nu
rămâne mult timp în stare liberă deoarece suferă un proces de fixare în
rețeaua cristalină a mineralelor argiloase din sol, minerale cu rețea
extensibilă de tip 2:1. Și cantitatea de NH4+ fixată diferă între limitele largi
de la 100-3000 kg N/ha. În continuare NH4+ fixat poate fi îndepărtat din sol
prin eroziune, în urma căreia se pot pierde până la 200 kg/ha.
114
Figura 5.3. Circuitul azotului în sistemul sol-plantă-atmosferă (după

Garden și Miller, 2008)
Pe de altă parte, o anumită cantitate din NH4+ liber se nitrifică,

transformându-se în nitrați, intensitatea fenomenului putând fi diferită de la
5 la 400 kg/ha. Nitrații, dar și amoniul sau alte forme solubile de N sunt
115
AGROCHIMIE
încorporate în structurile celulare ale plantelor și microorganismelor,

fenomen cunoscut sub numele de imobilizare. Aceste forme de azot, prin
intermediul rădăcinilor plantelor și a microorganismelor ajung, din nou, în
masa solului, de asemenea, în cantități diferite, cuprinse între 15 și 350 kg
N/ha.
Însă, drumul azotului în sol nu s-a terminat, el suferă anumite pierderi,
atât sub formă de soluție cât și de gaz. Sub formă lichidă, nitrații ajung prin
levigare în apa freatică, în cantități de maximum 40 kg/ha, iar sub formă de
gaz au loc pierderi de NH3, în urma procesului de volatilizare a NH4+ liber și
sub formă de NO3- în urma procesului de denitrificare, când N se pierde ca
N2 și N2O. Prin volatilizare se redau atmosferei până la 50 kg NH3/ha, iar
prin denitrificare atmosfera poate primi o cantitate de azot echivalentă de
până la 80 kg/ha. Denitrificarea este un proces biologic, produs de anumite
bacterii reducătoare.
Se observă că fenomenele care dirijează regimul azotului din sistemul
sol-plantă-atmosferă generează cantități contrastante de N și de forme ale
acestuia, în funcție de condițiile naturale din sol și de cele culturale, impuse
de activitatea antropică.
5.2.2. Azotul în sol
5.2.2.1. Formele azotului

Solurile asigură o mare parte din azotul necesar plantelor în urma unei
serii de procese chimice şi microbiologice, care permit transformarea
compuşilor organici ai azotului în compuşi minerali, accesibili plantelor.
Prin urmare, azotul este prezent în sol sub formă organică şi minerală. Din
însumarea lor rezultă azotul total.
Azotul organic reprezintă 80-90% din azotul total al solurilor, din care
1-2% este supus anual procesului de mineralizare, sub acţiunea
microorganismelor. Însă, pierderile prin mineralizare sunt compensate de
cantităţi egale de azot, care se imobilizează în aşa fel încât conţinutul total al
solurilor, în orizontul de suprafaţă, se menţine relativ constant, într-un
interval cuprins între 0,1 şi 0,3%.
Aminoacizii de tipul: cistină, lizină, histidină, arginină, glicocol, acid
aspartic, acid glutamic, treonină, alanină, metionină, valină, leucină,
înglobează cea mai mare cantitate a azotului organic din sol (până la 58%).
În proporţii diferite, mai participă la conţinutul de azot organic al solului
hexozaminele (până la 10%), unii compuşi purinici şi pirimidinici (1%),
116
precum şi mici cantităţi de trimetilamină, etanolamină, histamină. Unii

compuşi ai azotului organic din sol n-au fost încă identificaţi.
Aminoacizii liberi din sol rezultă în urma activităţii unor
microorganisme din genurile Pseudomonas, Aspergillus, Streptomyces
asupra substanţei proteice moarte şi a acizilor humici.
Azotul mineral este reprezentat de săruri ale amoniului ( NH 4 ),
nitratului ( NO3 ) şi nitritului ( NO2 ). Mai apare şi sub formă gazoasă ca:
azot molecular (N=N), monoxid de azot (NO), dioxid de azot (NO2),
protoxid de azot (N2O).
Ionii de amoniu se găsesc sub formă schimbabilă, adsorbiţi la
suprafaţa micelei coloidale şi sub formă neschimbabilă, fixaţi în spaţiul
format de foiţele mineralelor argiloase. Forma schimbabilă are o existenţă
scurtă în sol datorită absorbţiei de către plante sau a transformării sale sub
acţiunea speciilor de bacterii nitrificatoare din genurile Nitrosomonas,
Nitrosococcus, Nitrosospira în nitriţi. Aceştia la rândul lor au o existenţă
limitată, fiind oxidaţi în nitraţi, sub acţiunea microorganismelor de tipul
Nitrobacter şi Nitrocystis.
În afara perioadelor de administrare a îngrăşămintelor, forma
schimbabilă a NH 4 , inclusiv cea solubilă în soluţia solului, este prezentă la
valori ale concentratiei medii de până la 10 ppm N-NH4.
În stratul arat al solurilor nefertilizate, conţinutul normal de N-NO3
este de până la 20 ppm, în timp ce în cele fertilizate oscilează între 20 şi 40
ppm, iar în solurile cu folosinţă horticolă conţinutul oscilează în jurul valorii
de 60 ppm.
Nitriţii se întâlnesc în cantităţi mici în soluri, fiind rapid oxidaţi la
nitraţi. Prezenţa lor în cantităţi dozabile poate fi favorizată de un pH alcalin
al solului, de concentraţii ridicate de azot amoniacal şi de temperaturi
scăzute.
Însumarea formelor organice şi minerale ale azotului reprezintă azotul
total al solului, care se determină ca atare.
5.2.2.2. Indicatori pentru evaluarea stării de

aprovizionare a solurilor cu azot
Datele analitice ale conţinutului total de azot şi ale formelor minerale
ale azotului se utilizează la interpretarea stării de asigurare a solurilor cu
azot, după schema de mai jos (tabelul 5.2).
Pentru estimarea azotului potenţial accesibil pentru plante, format din
amoniul schimbabil şi solubil, din nitraţi şi nitriţi, în cartarea agrochimică se
117
AGROCHIMIE
utilizează indicele de azot (IN), calculat după formula: IN = Humus 

VAh/100. Valorile mai mici decât 2 ale acestui indice arată un conţinut scăzut
de azot, între 2 şi 4 un conţinut mijlociu, iar peste 4 - un conţinut ridicat de
azot (Borlan şi Hera, 1973).
Tabelul 5.2
Valori de interpretare a conţinutului de azot din sol
(din Lixandru şi colab., 1981)
Culturi intensive de legume,

Culturi de câmp pomi şi viţă de vie
Nivelul de Azot total N-NO3 şi N-NH4+ Azot total N-NO3 şi N-NH4
aprovizionare
% ppm % ppm
Scăzut  0,10  20  0,15  40
Mijlociu 0,11 - 0,15 21 - 40 0,16 - 0,25 41 - 70
Normal 0,16 - 0,20 41 - 60 0,26 - 0,35 71 - 100
Ridicat 0,21 - 0,30 61 - 100 0,36 - 0,45 101 - 130
Foarte ridicat,  0,31  101  0,46  131
exces
5.2.2.1. Transformările biochimice ale azotului din sol

Regimul azotului din sol este dependent de două procese antagonice:
mineralizarea şi imobilizarea. Primul, aşa după cum s-a văzut, reprezintă
descompunerea substanţei organice sub acţiunea microorganismelor din sol
şi eliberarea ionilor de amoniu, iar al doilea constă din convertirea azotului
mineral din sol, tot sub acţiunea microorganismelor, în proteine celulare şi
în alţi compuşi cu azot organic.
Schematic, fenomenul se prezintă astfel:
mineralizarea nitrificare
N organic din sol NH4+ NO3-
imobilizarea reducere nitricã
si imobilizare
În funcţie de timp şi de intensitatea celor două procese, raportul C/N
oscilează de la valori mai mici decât 15, situaţie în care predomină procesul
de mineralizare, până la valori mai mari decât 30, caz în care predomină
procesul de imobilizare (figura 5.1).
Nitrificarea este oxidarea microbiologică a amoniului cu formare
iniţială de nitriţi şi apoi de nitraţi. Conversia NH 4 la NO2 este produsă de
bacterii din genul Nitrosomonas, în timp ce oxidarea NO2 este realizată de
118
bacteriile din genul Nitrobacter. Cele două faze ale oxidării se produc în
condiţii de reacţie slab acidă sau neutră, la temperatura optimă de 30-35oC,
după schemele:
2 NH 4 + 3 O 2  2 NO2 + 2H2O + 4H+ C = - 168 kcal
2 NO2 + O2  2 NO3 C = - 38 kcal
Figura 5.4 Modificarea raportului C/N în cursul descompunerii resturilor

vegetale (după Broadbent, 1978, din Lixandru şi colab., 1990)
Denitrificarea este fenomenul invers, de conversie a nitratului în azot

molecular. Procesul se petrece în trepte şi anume: nitraţi  nitriţi  oxizi
inferiori ai azotului  azot elementar, sub acţiunea unor bacterii
reducătoare, dintre care Thiobacillus denitrificans şi Pseudomonas
denitrificans au rolul cel mai important.
Denitrificarea este un proces de respiraţie a bacteriilor, în care azotul
este folosit ca acceptor de electroni, iar oxigenul nitraţilor ca acceptor al
protonilor proveniţi din degradarea metabolică a unor substanţe organice.
Tisdale şi Nelson (1975) au schematizat fenomenul astfel:
+ 2 H+
N2
+4H +4H - 2 H2O +2H
2 HNO3 2 HNO2 H2N2O2 - H2O
- 2 H2O - 2 H 2O
N2O
- H2O
acid azotic acid azotos acid hiponitros protoxid de azot
119
AGROCHIMIE
Fenomenul este activ în condiţii de lipsă a oxigenului, de prezenţă a

materiei organice, de pH alcalin, umiditate ridicată şi temperatură de cca
23oC.
Pierderile de azot prin denitrificare pot oscila între 5 şi 25% din azotul
aplicat ca îngrăşământ.
5.2.2.3. Fixarea biologică a azotului

molecular
Unele microorganisme au însuşirea de a fixa azotul atmosferic şi de a-
l reda nutriţiei minerale a plantelor, în special celor leguminoase.
Microorganismele fixatoare de azot trăiesc libere în sol sau trăiesc în
simbioză pe rădăcinile plantelor. Din prima categorie fac parte genurile
Azotobacter, Azospirillum, Clostridium, Pseudomonas, iar din cea de a doua
- diverse specii de Rhizobium şi Actinomyces, care se fixează pe rădăcinile
leguminoaselor, respectiv pe rădăcinile de cătină şi alun.
Microorganismele simbiotice au o contribuţie mai mare la fixarea
biologică a azotului. Ele fixează cantităţi diferite de N, cuprinse între 10 şi
peste 600 kg N/ha, valori înregistrate la diferite specii ale genului
Rhizobium (R. japonicum, R. leguminosarum, R. trifoli, R. phaseoli, R.
meliloti, R. lupini).
Simbioza se realizează prin folosirea de către plante a substanţelor cu
azot în formă redusă (aminoacizi) elaborate de microorganisme, şi prin
utilizarea de către bacterii a glucidelor solubile, sintetizate de plante şi a
sărurilor anorganice absorbite de către acestea din sol.
Mecanismul fixării azotului molecular rezidă din reducerea azotului
molecular N2 la NH3, prin intermediul unei enzime, nitrogenaza, furnizoare
de H+ şi electroni, utilizaţi pe parcursul reacţiilor. Nitrogenaza este alcătuită
din două componente: molibdoferedoxina (o proteină cu Mo şi Fe) şi
azoferedoxina (o proteină cu Fe). Bacteriile mai conţin leghemoglobină, o
substanţă care serveşte drept transportor de O2.
Procesul fixării se desfăşoară în trei etape, după cum urmează:
+ 2e- + 2e- + 2e-
N N HN NH H2N NH2 2NH3
+ 2H+ + 2H+ + 2H+
I, Diimină II, Hidrazină III, Amoniac
-cetoacizi +2H
Imine ale aminoacizi
NH3
-H2O cetoacizilor
120
Eficacitatea procesului de fixare biologică a azotului depinde de mulţi

factori legaţi de: virulenţa diverselor tulpini de bacterii, reacţia, umiditatea şi
temperatura solului ş.a.
5.2.2.4. Pierderile de azot din sol

În general, plantele folosesc numai o parte (40-75%) a azotului
administrat prin îngrăşăminte. O cantitate însemnată se pierde prin
volatilizarea amoniacului, prin spălarea nitraţilor sau prin îndepărtarea cu
recoltele.
Volatilizarea azotului amoniacal se produce mai intens pe solurile
calcaroase. Carbonatul de amoniu format în urma reacţiei dintre azotatul de
amoniu şi carbonatul de calciu din sol este instabil, descompunându-se în
amoniac, apă şi dioxid de carbon.
Au loc reacţiile:
2NH4NO3 + CaCO3 = (NH4)2CO3 + Ca(NO3)2
(NH4)2CO3 + H2O = 2NH3 + 2H2O + CO2
Datorită mobilităţii ridicate a nitraţilor, aceştia sunt antrenaţi împreună
cu apa din precipitaţii, ajung în pânza freatică, pe care, adesea, o poluează.
În funcţie de textura solului, de la o textură argiloasă la una nisipoasă, astfel
de pierderi oscilează între 5 şi 50 kg/ha. Se apreciază că numai 1/3 din
cantitatea totală de nitraţi levigaţi provine din îngrăşăminte minerale.
Diferenţa provine din nitraţi rezultaţi în urma mineralizării materiei
organice.
Cantităţi importante de azot, între 30 şi 300 kg N/ha sunt îndepărtate
anual odată cu recoltele, în principal, prin cereale, plante tehnice (cartofi,
sfeclă de zahăr, soia) şi leguminoase (lucernă, trifoi).
5.2.3. Azotul în plante
5.2.3.1. Transformările azotului în plante

Plantele absorb azotul din sol, în principal, sub formă nitrică ( NO3 )
sau amoniacală ( NH 4 ). Mediul acid favorizează absorbţia nitrică, iar cel
neutru absorbţia amoniacală. În cazul absorbţiei ambilor ioni, ritmul de
acumulare a azotului în plantă se măreşte, determinând o dezvoltare mai
rapidă a plantei. Deoarece ionii de amoniu din sol sunt în cantităţi reduse,
fiind relativ rapid oxidaţi la nitraţi, prin acţiunea microorganismelor,
plantele din culturile agricole absorb, de regulă, mai mult azot sub formă
121
AGROCHIMIE
nitrică. Însă, după absorbţie, nitraţii sunt reduşi prin intermediul glucidelor
în amoniu, atât în rădăcini (grâu, porumb, pomi, plante leguminoase) cât şi
în frunze (tomate, castraveţi, cartofi, tutun). Reducerea se petrece cu ajutorul
a două enzime: nitratreductaza şi nitritreductaza. Prima reduce nitraţii în
nitriţi, la nivelul citoplasmei, iar a doua reduce nitriţii în amoniac, la nivelul
cloroplastelor. În compoziţia nitratreductazei intră molibdenul, care are rol
catalitic în sinteza aminoacizilor, lipsa acestuia determină acumularea
nitraţilor în plantă.
Reacţia globală de reducere poate fi schematizată astfel:
NO3 + 9H+ + 8e-  NH3 + 3H2O
În continuare, transformarea azotului în aminoacizi se petrece prin
aminare reductivă sau prin transaminare, în prezenţa unui furnizor de
energie (ATP) şi a unor enzime specifice, reacţia fiind ireversibilă.
În ultima etapă are loc sinteza proteinelor şi a acizilor nucleici,
substanţe organice cu greutate moleculară mare, reacţia fiind reversibilă. În
plantele tinere sinteza proteinelor este mai intensă decât descompunerea, în
plantele mature fenomenul este invers.
Schematic, transformările azotului din plante pot fi reprezentate astfel:
NO3 Aminoacizi Proteine

NO3 Amide Acizi
N2 Amine nucleici
Azot organic Azot organic

Azot cu greutate
anorganic cu greutate
moleculară moleculară
mică mare
5.2.3.2. Necesarul de azot al plantelor

Azotul este absorbit de către plante pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie, cu intensităţi diferite, în funcţie de fenofază. În prima parte a
perioadei de creştere, plantele folosesc cantităţi mici de azot. În perioada de
maximă creştere, de formare a organelor vegetative, sunt absorbite cele mai
mari cantităţi de azot.
Necesarul de azot este diferit de la o specie la alta. Astfel, cerealele
păioase (grâul, orzul), porumbul, leguminoasele au nevoie de cantităţi mai
mari de azot decât pomii sau viţa de vie. Porumbul este o plantă mare
consumatoare de azot, care absoarbe cea mai mare parte a azotului în prima
parte a perioadei de vegetaţie, atingând maximum la formarea paniculelor şi
122
la mătăsire. În timpul formării seminţelor, până la 70% din azotul frunzelor

este transferat în seminţe. Porumbul trebuie să aibă o aprovizionare bună cu
azot şi la sfârşitul perioadei de vegetaţie, pentru a mări conţinutul de
proteină al seminţelor.
Dar cea mai mare consumatoare de azot, dintre plantele de cultură,
este soia. Necesarul acestei plante este mai mare decât al cerealelor sau al
altor leguminoase. Astfel, conţinutul de azot, în partea aeriană a soiei,
ajunge la 250-350 kg N/ha. Această cantitate este necesară pentru sinteza
unei cantităţi la fel de mari de substanţă proteică. Cea mai mare parte a
azotului folosit de soia este fixat pe cale biologică.
La sfecla de zahăr şi la cartof necesarul maxim de azot este în
perioada de dezvoltare a rădăcinilor şi frunzelor, respectiv de dezvoltare a
tuberculilor. Administrarea azotului în perioada de acumulare a zahărului la
sfecla de zahăr determină micşorarea conţinutului de zaharoză, influenţând
extracţia zahărului din rădăcini.
5.2.3.3. Carenţa de azot

Deficienţa de azot are ca efect încetinirea sau oprirea creşterii
plantelor, grăbindu-se maturarea lor.
Primul semnal al carenţei de azot este îngălbenirea frunzelor începând
cu cele mai bătrâne, de la baza plantei. Fenomenul începe de la vârful
frunzelor şi înaintează spre baza lor, pe nervura mediană, zona îngălbenită ia
aspectul literei V. Cu timpul porţiunile îngălbenite, în cazul unei carenţe
severe, se usucă (Planşa I).
Prin analiză foliară se diagnostichează clar carenţa de azot. La
cerealele păioase, aceasta se instalează dacă plantele conţin mai puţin de 50
mg N/1000 g substanţă proaspătă. O cantitate mai mică de 300 mg N-NO3
în peţiolul frunzelor de sfeclă de zahăr, cartof, castraveţi de seră, tomate de
seră, în fenofazele de maxim consum al plantelor, şi în frunzele de porumb,
înainte de înspicare, arată deficienţă de azot. La pomi şi arbuşti fructiferi,
frunzele plantelor carenţate au mai puţin de: 1,5% N (prun) în s.u., 1,7%
(cireş şi vişin), 2% (măr, păr, căpşun, agriş), 2,3% (zmeur) şi 2,5% (coacăz
negru). În frunzele de viţă de vie, conţinutul critic este 2%. Analizele se fac
la momente diagnostice (Borlan şi colab. 1992).
Dacă se dispune de date analitice ale probelor de plante şi sol recoltele
de la probe carenţate şi de la probe aparent sănătoase, raporturile între
aceleaşi tipuri de analize între plantele sănătoase şi afectate trebuie să fie
mai mari decât 1 la N total, N-NO3 şi P total. În cazul analizelor de sol,
123
AGROCHIMIE
raporturile dintre probele recoltate de sub plantele sănătoase şi de sub cele

afectate trebuie să fie mai mari sau egale cu 1 (Borlan şi colab., 1992).
Tratamentul curativ al carenţei de azot se face prin stropirea plantelor
cu soluţie de uree în concentraţie de: 2% (soia), 3% (porumb) sau 6%
(cereale păioase) sau stropiri cu îngrăşăminte foliare complexe. Efect pozitiv
poate avea şi fertilizarea solului cu un îngrăşământ cu azot urmată de
irigare, dacă e necesar şi posibil.
Tratamentul preventiv este legat, în principal, de fertilizarea
corespunzătoare cu DOE (doze optim economic) de N, fracţionate în trei
părţi egale la: arătură, pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie. De
asemenea, se impune corectarea reacţiei acide a solurilor prin calcarizare.
5.2.4. Îngrăşăminte minerale cu azot

Îngrăşămintele cu azot sunt săruri ale acidului azotic sau ale altor
acizi, cu amoniu sau cu alţi cationi. De asemenea, în această categorie se
cuprind şi unii compuşi organici ce conţin azot. Majoritatea îngrăşămintelor
minerale cu azot se obţin industrial, din azotul atmosferic, prin sinteza
amoniacului.
După natura lor chimică, îngrăşămintele se grupează astfel:
 cu azot amoniacal: amoniac, apă amoniacală, sulfat de amoniu,
clorură de amoniu;
 cu azot nitric: azotaţi de sodiu, potasiu şi calciu;
 cu azot nitric şi amoniacal: azotat de amoniu, sulfonitrat de amoniu,
nitrocalcamoniu;
 cu azot amidic: uree, cianamidă de calciu;
 cu azot amidic şi cu eliberarea lentă a azotului: ureoformaldehidă,
izobutilidendiuree, crotonilidendiuree;
 soluţii cu azot: amoniacaţi, carboamoniacaţi, soluţii simple.
5.2.4.1. Îngrăşăminte cu azot amoniacal

Fabricarea îngrăşămintelor cu azot începe cu sinteza amoniacului.
Procesul se petrece la 500oC şi 300 atmosfere, în prezenţa unui catalizator.
Hidrogenul se obţine din hidrocarburi şi apă, după reacţia:
CH4 + 2H2O  CO2 + 4H2
Azotul din atmosferă este combinat cu hidrogenul, proces în urma
căruia se degajă energie:
N2 + 3H2 2NH3 + 21,9 kcal
124
Pentru o tonă de amoniac sunt necesari 2400 m3 H, 800 m3 N2 şi 95

kwh.
Amoniacul este un gaz incolor, cu miros înţepător, este toxic şi
exploziv.
Amoniacul anhidru este cel mai concentrat îngrăşământ cu azot
(82%), rezultat prin lichefierea amoniacului gazos. Costul ridicat al
injectării lui în sol, al depozitării şi transportului constituie impedimente
majore, care limitează mult folosirea lui în practica agricolă.
125
AGROCHIMIE
Foto 1 - 2 Foto 3 - 4
Foto 5 – 6
Planşa I. Carenţe de macroelemente de ordin primar
Foto 1-2. Carenţă de N la porumb (Zea mays)
Foto 3-4. Carenţă de P la porumb (Zea mays)
Foto 5-6. Carenţă de K la porumb (Zea mays)
(din Bergmann, 1992)
126
127
AGROCHIMIE
Apa amoniacală rezultă prin dizolvarea amoniacului anhidru în apă.

Conţine circa 20% N şi 24,4% NH3. Se poate utiliza ca îngrăşământ de bază
sau în timpul vegetaţiei în doze de la 100-120 l/ha la cereale până la
250-300 l/ha la legume. Aplicarea se face primăvara, înainte de însămânţare,
pe timp noros şi răcoros, la adâncimea de 15 cm. Instalaţiile de transport,
stocare şi administrare reduc mult din avantajele legate de preţul propriu-zis
al îngrăşământului.
Sulfatul de amoniu, (NH4)2SO4. Se obţine în urma reacţiei gipsului cu
amoniac, dioxid de carbon şi apă sau cu o soluţie de carbonat de amoniu:
CaSO4 + 2NH3 + CO2 + H2O = (NH4)2SO4 + CaCO3
CaSO4 + (NH4)2CO3 = (NH4)2SO4 + CaCO3
De asemenea, sulfatul de amoniu rezultă în urma reacţiei acidului
sulfuric cu amoniacul din gazele de cocserie, sau ca produs secundar la
fabricarea caprolactamei.
Se prezintă sub formă de cristale albe, rombice. Este uşor solubil în
apă, puţin higroscopic. Are acţiune fiziologică acidă, ca urmare a
consumului de către plante a NH 4 şi a rămânerii în sol a SO 24 , care, cu
timpul, precipită sub formă de CaSO4 în solurile saturate cu baze sau se
uneşte cu hidrogenul în solurile acide, formând acidul sulfuric care
accentuează aciditatea naturală a solului.
Clorura de amoniu, (NH4Cl). Este un îngrăşământ puţin utilizat
datorită potenţialului mare de acidifiere a solului, superior sulfatului de
amoniu, şi datorită prezenţei clorului. Rezultă, ca produs secundar, la
fabricarea sodei prin procedeul Solvay:
NaCl + CO2 + H2O + NH3  NaHCO3 + NH4Cl
Este o sare incoloră, se prezintă sub formă de cristale cubice, este
solubilă în apă şi puţin higroscopică. Conţine 24-25% N şi 67% Cl; dacă se
amestecă cu praful de calciu, pentru micşorarea acidităţii, conţinutul de N
scade la 17%. Se recomandă administrarea numai pe soluri alcaline.
Carbonatul şi bicarbonatul de amoniu, (NH4)2CO3; NH4HCO3.
Carbonatul de amoniu este o sare incoloră, în timp ce bicarbonatul de
amoniu prezintă cristale cubice, albe. Conţin 29%, respectiv 17,9% N. Sunt
săruri uşor solubile, cu eficienţă apropiată de a azotatului de amoniu.
128
5.2.4.2. Îngrăşăminte cu azot nitric

Azotatul de sodiu, NaNO3 (Salpetru de Chile). Se găseşte ca sare
naturală, în zăcăminte saline. Cele mai importante sunt în Chile. Industrial,
se obţine prin absorbţia oxizilor de azot de la sinteza acidului azotic într-o
soluţie alcalină, de carbonat de sodiu.
Se prezintă sub formă de cristale incolore, puţin higroscopice, solubile
în apă. Conţine 16,5% N. Are reacţie fiziologică bazică, utilizându-se pe
soluri acide.
Azotatul de calciu, Ca(NO3)2 . Se fabrică prin absorbţia oxizilor de
azot în lapte de var:
Ca(OH)2 + (NO + NO2) = Ca(NO2)2 + H2O
2Ca(OH)2 + 4NO2 = Ca(NO3)2 + Ca(NO2)2 + 2H2O
Se prezintă ca o sare albă, anhidră sau cristalizată. Cristalizează cu 2,
3 sau 4 molecule de apă, având conţinuturile de azot de 14%, 12,8%,
respectiv 11,8%. Higroscopicitatea creşte pe măsura creşterii numărului de
molecule de apă de cristalizare.
Reacţia fiziologică alcalină determină utilizarea azotatului de calciu pe
solurile acide. Aplicarea timp mai îndelungat pe astfel de soluri a celor două
forme de azotat conduce la micşorarea acidităţii şi creşterea gradului de
saturaţie cu baze a solului.
5.2.4.3. Îngrăşăminte cu azot nitric şi

amoniacal
Azotatul de amoniu, NH4NO3. Se obţine prin neutralizarea acidului
azotic cu amoniac gazos, evaporarea soluţiilor, cristalizarea şi granularea
substanţei solide. Reacţia de neutralizare se produce cu degajare de căldură:
HNO3 + NH3  NH4NO3 H = 148,5kJ
Conţine 33-34,5% N şi 0,8-1,8% H2O. Proporţia dintre forma nitrică şi
amoniacală este egală. Se prezintă ca o sare albă, uneori gălbuie, cristalizată
sau granulată. Este higroscopic şi solubil în apă. La temperaturi de peste
100oC se decompune, la încălzire bruscă şi temperaturi de 300-500oC
descompunerea se produce cu explozie. Amestecarea cu substanţe organice
scade punctul critic de explozie.
Pentru micşorarea aglomerabilităţii şi pentru micşorarea vitezei de
cedare a azotului se introduce în compoziţia îngrăşământului azotat de
129
AGROCHIMIE
magneziu şi calciu şi se acoperă granulele cu pelicule de sulf sau răşini

ureoformaldehidice. Azotatul de amoniu are o reacţie fiziologică acidă.
Sulfonitratul de amoniu, NH4NO3 (NH4)2SO4. Se obţine din azotat de
amoniu şi sulfat de amoniu prin amestec mecanic, introducându-se
(NH4)2SO4 în soluţia fierbinte de NH4NO3 sau prin neutralizarea cu NH3 a
unui amestec de HNO3 şi H2SO4, la temperatura de 130-150oC. Conţine
între 26,4 şi 30,5% N, din care 18-19% sub formă amoniacală şi 7-8% sub
formă nitrică.
Nitrocalcar, NH4NO3CaCO3 rezultă din amestecarea azotatului de
amoniu cu carbonat de calciu. Faţă de NH4NO3, nitrocalcarul are reacţie
fiziologică bazică, nu are caracter exploziv, dar are un conţinut mai scăzut
de azot (28%).
Se prezintă sub formă de granule neregulate, de mărimi diferite
(1-2 mm), de culoare albă, gălbuie sau verzuie. Se utilizează cu succes pe
solurile acide.
O variantă a nitrocalcarului este gips-amoniu, care conţine gips
(CaSO4 2H2O) în loc de carbonat de calciu. De asemenea, azotatul de
amoniu poate fi amestecat şi cu dolomit, carbonat dublu de calciu şi
magneziu.
5.2.4.4. Îngrăşăminte cu azot amidic

Ureea, CO(NH2)2. Este îngrăşământul cel mai răspândit pe plan
mondial, deoarece are o serie de avantaje: concentraţie ridicată de N (46%),
uşor de transportat, nu există pericol de explozie, se amestecă bine cu
îngrăşămintele fosfatice şi potasice. Se prepară din amoniac şi dioxid de
carbon la 100-200 atmosfere şi 130-190oC, obţinându-se carbamatul de
amoniu ca produs intermediar:
NH2
2NH3 + CO2 O C + 38 kcal
ONH4
NH2 NH2
O C O C + H2O + 6 kcal
ONH4 NH2
Ureea este o substanţă cristalină, de culoare albă, fără miros. În urma

reacţiei de condensare a două molecule se formează biuret şi se elimină o
moleculă de amoniac:
130
2NH2-CO-NH2  NH2-CO-NH-CO-NH2 + NH3

Biuretul este un compus toxic, care se descompune în sol în timp de
10-15 zile. Din acest motiv ureea se aplică în sol cu 2-3 săptămâni înainte de
semănat şi nu trebuie să conţină mai mult de 1,5% biuret.
Ca îngrăşământ, ureea este granulată, de culoare albă, cu o
higroscopicitate redusă, dizolvându-se uşor în apă. Formează combinaţii
complexe cu acidul azotic [CO(NH2)2HNO3], acidul fosforic
[CO(NH2)2H3PO4] şi diferite săruri ale microelementelor. Toate aceste
combinaţii sunt solubile în apă.
Cianamida de calciu, CaCN2, are efect dublu, de fertilizare, dar şi de
erbicid, acţionând ca defoliant. Mai frecvent este folosit ca defoliant.
Se obţine din oxid de calciu şi acid cianhidric, carbonat de calciu şi
amoniac sau din carbură de calciu şi azot. Se prezintă sub formă de cristale
hexagonale, albe. Conţine 34,98% N. Produsul tehnic are culoare cenuşie,
un conţinut de azot cuprins între 18 şi 23%, este puţin higroscopic, slab
solubil în apă.
În sol, în contact cu apa, cianamida de calciu suferă o serie de
transformări, formând compuşi intermediari de tipul cianamidei acide,
hidroxidului de calciu şi a cianamidei libere. Aceasta din urmă, în condiţii
de mediu acid, se transformă în uree. În condiţii anaerobe, ureea se poate
transforma în cianat de amoniu, care, la rândul lui, sub influenţa unor
enzime, în mediul apos, se transformă în amoniac şi dioxid de carbon.
Îngrăşăminte cu eliberare lentă a azotului solubil
Produşii de condensare a ureei cu diferite aldehide (formică,
izobutilică, crotonică, acetică) conţin azotul într-o formă greu solubilă, dar
asimilabilă în întregime de către plante, într-o perioadă de mai multe luni,
chiar ani. Acest îngrăşământ conţine între 30 şi 40% N, din care 75-80% în
formă greu solubilă. Dintre tipurile principale se remarcă îngrăşămintele
ureoformaldehidice, izobutilidendiuree şi crotonilidendiureea.
Dintre aceste tipuri de îngrăşăminte, amintim formele comercializate
sub denumirile de : Ureoform (UF), Izodur, Crotodur.
Folosirea îngrăşămintelor cu eliberare lentă a azotului aduce
numeroase avantaje, precum: reducerea pierderilor de azot din sol prin
levigare, volatilizare, creşterea semnificativă a valorii coeficientului de
utilizare a azotului din aceste îngrăşăminte, oferă plantelor necesarul de azot
pe întreaga perioadă de vegetaţie, interacţionează pozitiv cu îngrăşămintele
foliare, sunt practic nepoluante.
131
AGROCHIMIE
Singurul dezavantaj este preţul mult mai ridicat, comaprativ cu

celelalte tipuri de îngrăşăminte cu azot, datorită tehnologiei de producere,
mult mai complexă.
5.2.4.5. Îngrăşăminte lichide cu azot

Prin dizolvarea îngrăşămintelor minerale cu azot în soluţii apoase de
amoniac se obţin amoniacaţi şi soluţii ale îngrăşămintelor cu azot al căror
conţinut de azot este de 30-40%. Unele îngăşăminte se prepară din uree -
azotat de amoniu.
O altă gamă de preparate aparţin carboamoniacaţilor, obţinute din
amoniacaţi pe bază de amoniu, uree sau azotat de amoniu, în care cea mai
mare parte a amoniului liber nu depăşeşte 4%. Dioxidul de carbon are rol de
a micşora tensiunea vaporilor de amoniac, reducând astfel pierderile de
amoniac în timpul transportului şi manipulării, iar pe de altă parte măreşte
eficacitatea nutritivă a produsului.
Îngrăşămintele lichide cu azot au un preţ de cost mai redus decât cele
solide granulate. În plus, solubilitatea înaintată a substanţei active determină
obţinerea unor valori mult mai ridicate ale coeficienţilor de utilizare,
comparativ cu valorile obţinute la îngrăşăminele solide.
Acest tip de îngrăşăminte poate fi folosit cu succes la fertilizarea
fazială, introducându-se în apa de irigare.
5.2.5. Transformările îngrăşămintelor chimice cu azot în

sol
Odată ajunse în sol, îngrăşămintele cu azot sunt supuse proceselor
fizico-chimice de solubilizare, adsorbţie, fixare, imobilizare, nitrificare,
denitrificare, levigare, procese care induc efecte diferenţiate asupra mediului
de nutriţie a plantelor. Unele din aceste procese au fost descrise la
capitolul 5.1.1.3.
Aplicarea îngrăşămintelor pe bază de amoniu conduce la acidifierea
solului datorită prezenţei în soluţia solului a anionilor de SO 24 sau Cl-, care
pot forma sulfat sau clorură de calciu, pe solurile saturate cu baze sau acizi
ai anionilor respectivi pe solurile nesaturate. Reacţiile decurg după
schemele:
Ca2+ NH4+
Sol + (NH4)2 SO4 Sol NH4+ + CaSO4
Mg2+ Mg2+
132
H+ NH4+
Sol H+ + (NH4)2 SO4 Sol NH4+ + H2SO4
Mg2+ Mg2+
În mod similar se scriu şi reacţiile pentru NH4Cl.

Acidifierea solului este maximă în cazul aplicării clorurii de amoniu.
Aşezând sărurile de amoniu în ordinea scăderii potenţialului acidifiant se
obţine următoarea serie:
NH4Cl = (NH4)2SO4 > NH4NO3 > (NH4)2HPO4 = NH4H2PO4
O parte a amoniului este nitrificat şi absorbit de plante ca anion nitric
sau poate fi levigat odată cu apa din precipitaţii. Pentru fiecare ion de
amoniu oxidat în nitrat, în sol apar câte doi protoni care accentuează
aciditatea potenţială a solului, înlocuind o cantitate echivalentă de baze de
schimb, care pot fi supuse percolării odată cu anionul nitric. Ionii de
hidrogen rezultaţi la oxidarea amoniului în nitraţi măresc mobilitatea şi
accesibilitatea pentru plante a fosfaţilor şi a unora dintre microelementele
metalice.
Amoniul poate fi fixat fără schimb în cavităţile realizate între două
şiruri de tetraedri de SiO4 ai mineralelor argiloase, cavităţi ale căror
dimensiuni se potrivesc cu diametrul ionului de amoniu (2,96 Å).
În cazul îngrăşămintelor cu azot nitric, azotat de calciu, de exemplu,
după dizolvarea lor în soluţia acidă a solului are loc fixarea Ca la complexul
de schimb al solului şi formarea acidului azotic în soluţie:
H+ Ca2+
Sol H+ + Ca(NO3)2 Sol + 2HNO3
Ca2+ Ca2+
După introducerea în sol a azotatului de amoniu, se produce schimbul

NH4  Ca cu formare de azotat de calciu, pe solurile saturate cu baze, iar
pe solurile acide se mai formează şi acid azotic:
NH4
Ca2+
Sol + 2NH4NO3 Sol NH4 + Ca(NO3)2
Ca2+ Ca2+
NH4
H+
Sol + 3NH4NO3 Sol NH4 + Ca(NO3)2 + HNO
3
Ca 2+ NH4
133
AGROCHIMIE
În continuare, se petrec procese de transformare descrise mai sus şi

anume de nitrificare, denitrificare, fixare ş.a.
Ureea introdusă în sol, hidrolizează enzimatic cu formare de amoniac
şi dioxid de carbon:
(NH2)2CO + H2O  2NH3 + CO2
Efectul alcalinizant al amoniacului este atenuat de formarea ionului
bicarbonat ca urmare a dizolvării CO2 în apă. Din acest motiv pH-ul solului
în jurul granulei de uree nu trece de 8,5 şi tinde să revină la valoarea iniţială
pe măsura absorbţiei ionilor de amoniu de către complexul absorbtiv al
solului. Neutralizarea de către NH3 a unei părţi a acidităţii potenţiale a
solului este compensată de apariţia ionilor de bicarbonat:
K+ K+
Ca2+ Sol saturat Ca2+
Sol nesaturat +Al(OH)3 + 1,5HCO3- + NH4+
Mg2+ +3NH3+ 1,5 CO2 + 3H2O cu baze Mg2+
cu baze
H+ NH4+
Al(OH)2 +
Hidroliza ureei este accelerată sau încetinită de temperatură, reacţie şi

activitatea ureazică a solului. La un pH cuprins între 5,7 şi 7,0 şi o
temperatură de 22oC hidroliza enzimatică se petrece complet în 14 ore;
timpul de reacţie se prelungeşte până la 7 zile la un pH de 4,5. Temperatura
optimă a activităţii ureazice a solului este de 38oC.
O schemă generală a transformărilor suferite de azotul din
îngrăşăminte este prezentată în figura 5.5.
Figura 5.5. Transformările suferite în sol de azotul din îngrăşăminte (după

Fink, 1982, din Lixandru şi colab., 1990)
134
5.2.6. Administrarea în sol a îngrăşămintelor cu azot şi

utilizarea lor de către plante
Îngrăşămintele cu azot se pot aplica integral înaintea semănatului sau
fracţionat, la semănat şi pe parcursul vegetaţiei, în 1-2 reprize. Prin
fracţionarea dozei se asigură mai bine cerinţele plantei pe parcursul
vegetaţiei şi se evită pierderile de azot prin levigare, şi poluarea solului şi a
apei freatice.
Se recomandă aplicarea iniţială a unei părţi din doză, după cum
urmează: 30% din doză la unele legume, cartofi de toamnă, viţă de vie pe
rod, sfeclă de zahăr, floarea soarelui; 40% la sfeclă furajeră şi orez; 50% la
porumb şi trifoi roşu; 60% la cereale de toamnă; 70% la borceag de toamnă,
80% la graminee pentru fân şi 100% la leguminoase pentru boabe, plante
furajere şi pajişti permanente (Vintilă şi colab., 1984).
Dacă se are în vedere faptul că valoarea coeficientului de utilizare a
azotului din îngrăşămintele chimice pentru întreaga perioadă de vegetaţie
este frecvent cuprinsă între 50 şi 60%, fracţionarea dozei de azot contribuie
la creşterea acestui coeficient cu 8-10%. De altfel, cercetările efectuate de
Crişan, 1974 (în Davidescu şi colab., 1976) la grâu şi porumb, pe şase tipuri
de sol, cu doze de azot cuprinse între 50 şi 150 kg/ha, au evidenţiat intervale
ale coeficienţilor de utilizare a azotului din îngrăşăminte mărginite de: 20%
- 78% la doza de N50, 18% - 52% la doza de N100 şi 13% - 44% la doza de
N150.
Metodele de aplicare depind de tipul îngrăşământului, de tipul de sol,
de natura plantei. Încorporarea în sol este folosită la fertilizarea de bază.
Administrarea localizată odată cu semănatul se face lateral şi sub nivelul
seminţei. Administrarea pe parcursul vegetaţiei odată cu apa de irigaţie
oferă azot plantelor în perioadele de consum maxim. În fine, aplicarea
foliară duce la creşterea coeficientului de utilizare a azotului şi la scăderea
cantităţii de azot levigat.
5.3. Agrochimia fosforului
Fosforul se găseşte în toate organele plantelor, dar mai ales în seminţe

şi în ţesuturile de creştere. Intră în constituţia unor substanţe necesare
proceselor vitale, cum ar fi: fosfatidele, fosfoprotidele, enzimele. Participă la
edificarea arhitecturii moleculare a diferiţilor acizi nucleici, contribuind, în
final, la alcătuirea codului genetic. O serie de esteri ai acidului fosforic au
însuşirea de a înmagazina energia liberă rezultată din procesul de metabolism,
energie pe care o transmit apoi proceselor secundare de sinteză ce se
135
AGROCHIMIE
desfăşoară cu aport energetic superior. Fosforul participă la procesele

enzimatice cu rol de sinteză, măreşte rezistenţa plantelor la secetă,
contrabalansează excesul de azot, stimulează înfrăţirea la cereale şi creşterea
sistemului radicular. În procesul de fotosinteză, fosforul are un rol esenţial ca
şi în transformarea hidraţilor de carbon, în glicoliză, în metabolismul
aminoacizilor, al lipidelor şi al sulfului, în oxidările biologice.
Insuficienţa nutriţiei cu fosfor influenţează în mod negativ toate
procesele metabolice, de creştere şi de dezvoltare a plantelor.
5.3.1. Circuitul fosforului în sistemul sol-plantă

Spre deosebire de azot, fosforul are un circuit mult mai simplu,
datorită atât însușirilor sale chimice intrinseci, cât și funcțiilor sale în
sistemul sol-plantă. Prezentăm în continuare circuitul fosforului în sol, cu
inputurile, transformările pe care le suferă în sol şi pierderile care se produc
prin absorbția acestuia în plante sau din cauza fenomenului de eroziune (fig.
5.6).
În biomasa solului conținutul de P oscilează între 15 și 600 kg/ha fiind
cuprins în materia organică a solului, în microorganisme sau în alte forme
de viață din sol. Acestor cantități li se mai pot adăuga fosfați organici
proveniți din deșeuri organice sub formă de îngrășăminte, precum gunoiul
de grajd sau diferite tipuri de nămoluri rezultate din epurarea apelor sau din
ramuri ale industriei alimentare. Însă cantitatea acestora este redusă,
ajungând până la 40 kg/ha P.
De regulă, cea mai mare parte a P din sol provine din mineralele
solului și din fosfații adsorbiți, cotă parte care poate ajunge până la 2000
kg/ha P. La aceștia se mai adaugă fosforul provenit din îngrășămintele
chimice, care poate ajunge până la 1000 kg/ha P.
Pentru a fi accesibili plantelor, fosfații se descompun în forme solubile
de anioni monofosfaţi (H2PO4-) și difosfaţi (HPO42-), a căror concentrație în
soluția solului ajunge la 10-5 până la 10-6 mol/L sau până la 120 kg/ha P.
Aceste forme solubile de anioni fosforici provin din descompunerea
humusului, din mineralele solului și din fosfații adsorbiți, dar, o mare parte,
din îngrășămintele minerale cu P administrate solului.
Însă, aceste cantități de fosfor prezente în sol sub diverse forme sunt
supuse și pierderilor prin fenomene de eroziune, în timpul cărora se
îndepărtează din sol până la 60 kg/ha P. Anionii fosforici sunt folosiți pentru
nutriția plantelor, în cantități variabile de la 3-50 kg/ha, din care o parte
136
revine solului prin resturile organice, în special prin rădăcini, iar altă parte,
de până la 40 kg/ha pleacă din sistemul sol odată cu recoltele.
Figura 5.6. Circuitul fosforului în sistemul sol-plantă (după Gardner și

Miller, 2008)
Acesta este circuitul P în sol, mult mai simplu decât al azotului,

datorită mobilității sale mult mai reduse. Astfel, după datele publicate de
Barber (1984), din 100 kg/ha P, prezent sub formă de H2PO4- şi HPO42-, în
soluția solului se va găsi 0,8 mg/L, în mediul solului se va găsi între 0,1-1,9
mg/L, iar necesarul pentru o producție de porumb de 9,5 t/ha va fi de 40
kg/ha. De asemenea, fosforul din sol ajunge la suprafața rădăcinii prin
difuzie, iar viteza acestui fenomen este foarte redusă aproximativ de 0,02
mm până la 0,1 mm în timp de o oră.
La cele de mai sus se adaugă și solubilitatea foarte redusă a
compușilor fosforului. Astfel, fosfatul monocalcic [Ca(H2PO4)2•H2O] are o
137
AGROCHIMIE
solubilitate de 18 g/L, fosfatul dicalcic (CaHPO4•2H2O), de numai 0,316

g/L, iar fosfatul tricalcic [Ca3(PO4)2] de 0,002 g/L.
5.3.2. Fosforul în sol
5.3.2.1. Abundenţă, compuşi

Conţinutul total de fosfor din sol oscilează între 0,01 şi 0,15% P. În
solurile din România, fosforul total variază între 0,026% P (luvosoluri albice)
şi 0,093% (cernoziomuri). După cum se observă solurile mai evoluate din
punct de vedere genetic (luvosolurile albice) au un conţinut mai scăzut de
P total decât cele mai puţin evoluate (cernoziomuri).
Datorită efectului de bioacumulare şi a aplicării îngrăşămintelor,
conţinutul cel mai ridicat de P total este în orizontul A, după care scade odată
cu creşterea adâncimii profilului.
În funcţie de conţinutul total de fosfor, solurile pot fi împărţite în patru
clase şi anume: soluri cu un conţinut foarte scăzut de fosfor total, mai puţin de
130 kg P/ha în stratul arat, soluri cu un conţinut scăzut - între 130 şi 655 kg
P/ha, soluri cu un conţinut moderat - între 655 şi 1.310 kg P/ha, şi soluri cu un
conţinut ridicat de P total - mai mult de 1.310 kg P/ha (Prianişnicov în
Lixandru şi colab. 1990).
O altă grupare a solurilor a fost făcută de Borlan şi Hera (1973), care
consideră că solurile sărace şi foarte sărace conţin mai puţin de 0,1% P 2O5
total, cele mijlocii au între 0,1 şi 0,2% P2O5, iar cele care au între 0,2 şi 0,3%
P2O5 sunt soluri bine şi foarte bine asigurate cu fosfor total.
Din conţinutul total de fosfor al solului numai 0,5-1% este accesibil
plantelor, mobilitatea lui în sol fiind scăzută.
Fosforul total din sol reprezintă însumarea fosforului de natură
organică (30-50% din P total) şi anorganică (50-70% din P total).
Fosforul organic se află în cea mai mare parte în humus, dar şi în
materia organică nedescompusă sau pe cale de descompunere. Diverşi
produşi rezultaţi din activitatea microorganismelor din sol conţin o anumită
cantitate de fosfor organic. Humusul conţine între 0,17 şi 1,09% P, în funcţie
de tipul de sol.
Fracţiunea organică a P legată de humus este uşor mobilizată,
participând prin procese de schimb de anioni la aprovizionarea soluţiei solului
cu fosfor. În urma descompunerii materiei organice rezultă ioni de ortofosfat,
solubili în soluţia solului.
Raportul C:N:P din materia organică a solului este, în medie, de
100:10:1. Dacă raportul C:P este de 200:1 sau mai mic se produce
138
mineralizarea ionilor de fosfat, iar dacă raportul este 300:1 sau mai mare are
loc imobilizarea fosforului.
Fosforul anorganic este reprezentat de fosfaţii simpli de calciu,
aluminiu, magneziu, fier, de fosfaţii complecşi şi de ionii liberi aflaţi adsorbiţi
sau în soluţia solului. În solurile acide predomină fosfaţii de fier şi aluminiu,
iar în solurile neutre şi alcaline - fosfaţii de calciu.
Fosfatul primar şi secundar de calciu sunt instabili, ei tind să treacă în
fosfat terţiar de calciu Ca3(PO4)25H2O, în fosfat octocalcic
Ca8H2(PO4)65H2O şi apoi în hidroxilapatit Ca10(PO4)6(OH)2.
În funcţie de
poziţia faţă de
particulele de sol,
fosfaţii au fost numiţi
"neocluşi", atunci când
sunt situaţi la suprafaţa
particulelor de sol şi
"ocluşi", cînd sunt în
interiorul particulelor
protejaţi de o cuvertură
de silice şi sescvioxizi
hidrataţi. În contact
Figura 5.7 Solubilitatea unor fosfaţi din sol în
direct cu soluţia solului funcţie de pH (după Scheffer şi
sunt numai fosfaţii Schachtschabel, 1970)
neocluşi. S-au separat
trei grupe de fosfaţi, în funcţie de natura chimică a substratului de care sunt
legaţi şi anume:
 fosfaţi legaţi de aluminiu, cei mai comuni fiind: variscitul
Al(OH)2H2PO4, taranakitul K3Al5H6(PO6)818 H2O, crandallitul
CaAl3(PO4)2(OH)5H2O, barranditul (Al, Fe) (OH)2H2PO4;
 fosfaţi legaţi de fier: strengit Fe(OH)2H2PO4, vivianit
Fe3(PO4)28H2O;
 fosfaţi legaţi de calciu: precipitat CaHPO4, fosfat octocalcic
Ca4H(PO4)33H2O, hidroxilapatită Ca9(PO4)6Ca(OH)2, fluorapatită
Ca9(PO4)6CaF2, francolit (Ca, H2O)10 (F,OH)2(PO4,CO3)6.
Toţi aceşti fosfaţi au o slabă solubilitate în apă. Solubilitatea lor în sol
este dependentă de pH (figura 5.7).
O cantitate foarte mică de fosfor mineral poate fi găsită în reţeaua
cristalină a mineralelor argiloase datorită substituirii izomorfe a grupelor
SiO4 de către PO4.
139
AGROCHIMIE
Concentraţia fosforului din soluţia solului este redusă, de ordinul a

10-5-10-6 moli·l-1, mai redusă decât a altor ioni nutritivi (10-3-10-4 moli·l-1).
Între fosforul din soluţia solului şi fosforul adsorbit la suprafaţa particulelor
coloidale, prin intermediul cationilor, există un echilibru permanent. În
soluţia solului fosforul este prezent sub forma ionilor de monofosfat şi
difosfat ( H 2 PO 4 şi HPO 2 4 ). Abundenţa relativă a celor două specii
anionice depinde de pH-ul solului (figura 5.8). La pH 7, concentraţia celor
doi anioni este practic egală.
Pentru o nutriţie normală a majorităţii plantelor de câmp este necesar
ca în soluţia solului să fie o concentraţie a fosforului de 0,2 ppm. Pentru
grâu concentraţia este mai mare de 0,3 ppm.
Figura 5.8 Raportul între H2PO 4 şi HPO24 în funcţie de pH (după Mengel şi

Kirkby, 1989)
5.3.2.2. Factorii care influenţează

accesibilitatea fosforului din sol
Mobilitatea fosforului din sol depinde, în principal, de însuşirile
solului dar şi de natura tehnologiilor aplicate.
Reacţia solului este un factor determinant. Astfel, în domeniul de
reacţie slab acid (pH = 5,8-6,2) mobilizarea fosforului şi menţinerea lui în
soluţie se petrece la intensitate maximă.
În domeniul moderat şi puternic acid ca şi în cel neutru şi alcalin se
produce o reducere a concentraţiei fosforului în soluţia solului, datorită
fixării sale în forme greu solubile. În solurile acide, fosforul este reţinut sub
formă de fosfaţi de fier şi aluminiu la nivelul sescvioxizilor liberi, iar în
solurile alcaline, scăderea concentraţiei fosforului este accentuată de
prezenţa carbonaţilor şi sărurilor solubile (cloruri, sulfaţi, bicarbonaţi). În
prezenţa carbonaţilor, fosforul precipită ca fosfat de calciu. Luvisolurile
140
albice (luvosolurile albice), solurile brune luvice (luvosolurile tipice),

solurile bălane (kastanoziomurile) şi cernoziomurile carbonatice
(cernoziomurile)* au capacitate mare de reţinere a fosforului.
Materia organică influenţează pozitiv mobilitatea fosfaţilor din sol,
protejând fosfaţii solubili în soluţia solului faţă de procesele de fixare, prin
formarea unor compuşi complecşi între anionii organici şi Al3+, Fe3+ sau
Ca2+. De asemenea, anumiţi ioni organici pot elibera ioni fosfat fixaţi pe
particulele de sol.
Textura şi structura solului influenţează starea oxidativă a compuşilor
anorganici, descompunerea materiei organice şi eliberarea fosforului. O
bună structurare a solului influenţează pozitiv difuzia fosforului în sol. Ionii
fosfat se deplasează prin difuzie liberă pe o distanţă mică (3-4 cm) de la
locul aplicării, nefiind antrenaţi de fluxul de apă.
Umiditatea şi temperatura solului influenţează mobilitatea fosforului
prin accelerarea proceselor de desorbţie a fosfaţilor şi de difuzie spre
rădăcinile plantelor. Creşterea umidităţii conduce la micşorarea potenţialului
redox, la reducerea Fe3+ la Fe2+ şi implicit la eliberarea fosfaţilor ocluşi.
Microorganismele din sol pot dizolva fosfaţii greu solubili ca urmare a
acţiunii acizilor organici şi a fosfatazelor, care iau naştere din activitatea lor.
5.3.2.3. Indicatori pentru aprecierea stării de

asigurare a solurilor cu fosfor mobil
În practica curentă a laboratoarelor de agrochimie din ţara noastră se
utilizează metoda Egnèr-Riehm-Domingo, prin care fosforul accesibil se
extrage cu o soluţie de acetat-lactat de amoniu (AL) tamponată la pH = 3,7.
Soluţia de AL extrage fosforul prezent în soluţia solului, fosforul din
rezerva uşor mobilizabilă şi o cantitate redusă din fracţiunea greu
mobilizabilă. În cazul solurilor pe care s-au aplicat fosforite neactivate se
recomandă folosirea pentru extracţia fosforului accesibil plantelor a unei
soluţii de molibdat-clorură de calciu (MoCa) la pH = 4,4 (Borlan şi colab.
1979).
Interpretarea conţinutului de fosfor mobil, solubil în AL se face după valorile
*
Aici şi în continuare, denumirile solurilor redate în paranteze sunt date după Sistemul
Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS), 2003.
141
AGROCHIMIE
Tabelul 5.3
Valori de interpretare a conţinutului de fosfor mobil din sol
Asigurarea solului cu P pentru:

culturi de câmp, pajişti legume cultivate în câmp,
Intervalul de naturale şi cultivate, plantaţii plantaţii intensive şi
conţinut în PAL*) extensive de pomi şi viţă de superintensive de pomi,
ppm vie pepiniere viticole şi pomicole,
hamei
 8,0 foarte slabă
8,1 - 18,0 slabă foarte slabă
18,1 - 36,0 mijlocie
36,1 - 72,0 bună slabă
72,1 - 108,0 foarte bună mijlocie
108,1 - 144,0 excesivă pentru unele plante bună
 144,1 foarte bună
*) Pentru solurile cu pHH2O mai mare decât 6,41 valorile analitice se corectează cu un
factor de corecţie (FC) obţinut cu ajutorul ecuaţiei: FC = 1,3 pH - 0,1105 pH2 - 2,819
5.3.3. Fosforul în plante
5.3.3.1. Necesarul de fosfor al plantelor

Plantele absorb cea mai mare parte a fosforului din soluţia solului sub
formă de ion monofosfat H 2 PO4 şi mai puţin ca ion difosfat HPO24 . În
condiţii naturale, în soluţia solului, la pH cuprins între 5,0 şi 7,0, abundenţa
anionului monofosfat este net superioară celei de difosfat; în condiţii de
reacţie alcalină predomină anionul difosfat.
Cu toate acestea, anumite specii de plante au capacitatea de a asimila
fosforul din fosfaţi superiori de calciu. Astfel de plante sunt: cânepa,
sparceta, mazărea, lupinul, hrişca. Explicaţia fenomenului este dată de
reacţia acidă a secreţiilor radiculare ale acestor plante (pH = 4-5),
producându-se, astfel, dizolvarea fosfatului de calciu.
Viteza de absorbţie a fosforului din soluţia solului în plantă este de
100 ori mai mare decât viteza difuziei în sol. Fosfatul absorbit de rădăcini
este implicat rapid în procesele metabolice. Cercetările au arătat că după 10
minute de la absorbţie, 80% din ionii fosfat au fost încorporaţi în compuşi
organici. Conţinutul rădăcinilor în ioni fosfat este de 100 până la 1.000 ori
mai ridicat decât cel al soluţiei solului. Intensitatea absorbţiei fosforului în
142
rădăcini creşte direct proporţional cu creşterea concentraţiei acestuia în

soluţia solului.
Necesarul de fosfor al plantelor cultivate este ridicat începând cu
primele faze de vegetaţie. Fosforul absorbit iniţial în plantă asigură
necesarul pentru o perioadă lungă de creştere. Astfel, în primul sfert al
perioadei de vegetaţie, grâul absoarbe 75% din fosforul necesar întregii
perioade de vegetaţie. În anumite momente critice ale vegetaţiei (creşterea
tulpinii, formarea spicului) absorbţia fosforului ajunge la mai multe kg P/ha.
În fenofaza de maturare a plantelor se produce o deplasare a fosfaţilor din
părţile vegetative ale plantei (paie, ramuri, frunze) către boabe sau fructe.
Datorită difuziei lente a fosforului din sol, speciile cu un sistem
radicular bine dezvoltat (porumb, floarea-soarelui, lucernă, viţă de vie,
pomi) îşi satisfac mai uşor necesarul de fosfor comparativ cu cerealele
păioase, care explorează un volum mai redus de sol.
Cerinţele plantelor faţă de fosfor sunt diferite. Astfel, lupinul, hrişca,
ovăzul, secara, timoftica necesită cantităţi scăzute de fosfor; lucerna,
trifoiul, mazărea, soia, porumbul, cartoful, sfecla roşie, pătrunjelul,
păstârnacul, salata, căpşunul, pepenele solicită cantităţi moderate, în timp ce
grâul, sfecla de zahăr, conopida, fasolea, castraveţii, ceapa, morcovul, varza,
legumele în general, necesită o aprovizionare ridicată cu fosfor a solului.
Aprovizionarea nesatisfăcătoare cu fosfor la cereale în primele faze de
vegetaţie va micşora numărul de spice pe unitatea de suprafaţă.
Aprovizionarea suficientă cu fosfor la cartof intensifică esterificarea
fosforică a amidonului, îmbunătăţindu-i calitatea.
Spre deosebire de sol, în plantă mobilitatea fosforului este mult mai
ridicată; cînd nutriţia cu fosfor este insuficientă are loc o migrare a
fosforului din organele în vârstă spre cele tinere. Drept urmare, simptomele
de carenţă apar în primul rând pe frunzele bătrâne.
5.3.3.2. Carenţa de fosfor

Pe soluri cu reacţie acidă sau alcalină, care au un conţinut de fosfor
mobil mai mic de 36 ppm PAL, este posibil să apară carenţa de fosfor la
plantele tinere. Persistenţa unor perioade reci amplifică fenomenul.
Pigmentarea violacee a frunzelor şi tulpinilor ca urmare a formării de
pigmenţi antociani reprezintă exteriorizarea generală a carenţei de fosfor
(Planşa I). La aceasta se adaugă slaba dezvoltare a sistemului radicular, cu
lipsa aproape în totalitate a rădăcinilor coronariene. La plantele de porumb
bine aprovizionate cu azot dar deficitare în fosfor coloraţia verde intensă
este însoţită de reflexe violacee. Mai mult, în astfel de cazuri pot apărea şi
143
AGROCHIMIE
simptome caracteristice excesului de nitraţi sau de aluminiu, în cazul

plantelor crescute pe soluri acide.
Conţinuturile totale de fosfor în masa uscată a frunzelor în momente
diagnostice, la plantele carenţate în fosfor, se situează sub: 0,17% (măr,
vişin şi păr), 0,16% (prun), 0,15% (piersic şi cais), 0,22% (cireş, viţă de vie,
coacăz), 0,20% (nuc), 0,25% (zmeur).
Pentru precizarea stării carenţiale a plantelor se pot folosi şi valorile
raporturilor dintre conţinuturile de P, N din plante recoltate din areale
afectate şi areale cu plante sănătoase, precum şi raporturile dintre valorile de
pH şi conţinut în fosfor mobil ale probelor de sol recoltate de sub cele două
categorii de plante. Astfel, la plante raportul fosforului trebuie să fie mai
mare ca 1, al azotului mai mic sau egal cu 1. Raportul pH-ului în domeniul
acid (pH  5,8) trebuie să fie mai mare ca 1, iar în domeniul alcalin (pH 
7,2) trebuie să fie mai mic ca 1. În fine, raportul conţinuturilor de PAL rebuie
să fie mai mic ca 1 (Borlan şi colab., 1992).
Pentru prevenirea carenţei de fosfor se recomandă: administrarea de
doze optim economice de fosfor la fertilizarea de bază NP, corectarea
reacţiei acide sau a celei puternic alcaline, eliminarea excesului de apă sau
tratarea plantelor prin stropire cu o soluţie neutră de 1% fosfaţi sau
polifosfaţi de amoniu.
5.3.4. Îngrăşăminte minerale cu fosfor

Materia primă pentru obţinerea îngrăşămintelor chimice cu fosfor este
constituită din două tipuri de roci: apatitele şi fosforitele. Primele sunt de
origine vulcanică, iar fosforitele sunt de origine sedimentară. În afară de
fosfor, aceste roci conţin şi alte elemente chimice majore şi minore, unele
din ele constituind surse de elemente nutritive.
După extracţie, rocile se macină, obţinându-se făina de fosforită sau
de apatită. Făina de fosforită poate fi administrată pe sol ca atare sau
prelucrată industrial pentru obţinerea îngrăşămintelor minerale cu fosfor,
care conţin între 23 şi 30% P2O5.
Fosforul accesibil pentru plante dintr-un îngrăşământ chimic se
apreciază pe baza solubilităţii sale în diferiţi reactivi chimici. Frecvent sunt
utilizaţi citratul de amoniu şi apa distilată.
După criteriul solubilităţii, îngrăşămintele cu fosfor se împart în trei
grupe:
 îngrăşăminte cu fosfor insolubile în apă, dar solubile în acizi tari
(apatita, fosforita, făina de oase);
144
 îngrăşăminte cu fosfor greu solubile în apă, solubile în solvenţi

convenţionali (precipitatul, termofosfaţii, metafosfaţii, fosfaţii activi,
polifosfaţii de calciu, zgura lui Thomas);
 îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă (superfosfat simplu,
superfosfat concentrat, metafosfat de calciu).
Se consideră că suma fosforului solubil în apă şi în citrat reprezintă
fracţiunea considerată accesibilă plantelor.
5.3.4.1. Îngrăşăminte cu fosfor insolubile în

apă, solubile în acizi tari
Apatita este o rocă vulcanică în compoziţia căreia intră mineralele:
fluorapatit Ca5[PO4]3F, clorapatit Ca5[PO4]3Cl, hidroxilapatit Ca5[PO4]3OH.
Conţine până la: 42% P2O5, 55% CaO, 7% Cl, 4% F. Solubilitatea scăzută a
apatitei în apă (P determinat 0,18 g/l la 20ºC) nu o recomandă pentru
folosirea directă ca îngrăşământ, ci numai ca materie primă la producerea
îngrăşămintelor cu fosfor.
Fosforita este o rocă sedimentară care conţine fosfaţi superiori de
calciu, aflaţi în stare amorfă, cripto- sau microcristalină.
În funcţie de natura materialului care însoţeşte mineralul fosfatic,
fosforitele se împart în: argiloase, conţinând 25-30% P2O5; glauconitice,
conţinând 18-20% P2O5 şi silicioase, conţinând 12-14% P2O5.
Prin măcinare se obţine făina de fosforită, material utilizat direct ca
sursă de fosfor pentru solurile puternic acide din zone bogate în precipitaţii.
Solul descompune fosforita dacă aciditatea sa este de peste 2,5 me/100 g
sol. Solubilitatea hidroxilapatitei este favorizată de hidrogenul reţinut de
particulele de materie organică sau minerală. Reacţia decurge după schema:
[humus] 4H+ + Ca5(PO4)3OH  [humus] 2Ca2+ + 3CaHPO4 + H2O
Conţinutul de P2O5 din făina de fosforite este diferit, de la 20 la 34%.

Făina de oase calcinate. Substanţele minerale din oase constituite, în
principal, din fosfat tricalcic Ca3(PO4)2, dar şi din cantităţi mici de CaHPO4,
Mg3(PO3)2, CaCO3, CaF2 reprezintă 45-55% din greutatea oaselor. Aceşti
fosfaţi constituie o sursă importantă de fosfor pentru sol.
După îndepărtarea substanţelor organice, oasele se calcinează şi se
macină. Materialul astfel obţinut, de culoare cenuşie, conţine 36% P2O5 total
din care 21% solubil în citrat şi 5% solubil în apă. Pe lângă Ca (36%) mai
145
AGROCHIMIE
conţine microelemente în cantităţi de zeci de mg/kg. Se poate utiliza cu

succes pe soluri acide.
5.3.4.2. Îngrăşăminte cu fosfor greu solubile

în apă, solubile în solvenţi convenţionali
Precipitatul sau fosfatul secundar de calciu, CaHPO4 se prezintă ca o
pulbere albă, cu aspect microcristalin. Se obţine prin tratarea rocilor
fosfatice cu HCl sau HNO3 şi neutralizarea acidului fosforic obţinut cu
Ca(OH)2.
Ca3(PO4)2 + 6HCl  2H3PO4 + 3CaCl2
H3PO4 + Ca(OH)2  CaHPO42H2O
În stare pură precipitatul conţine 41,25% P2O5, iar ca îngrăşământ 27-
40% P2O5 solubil în citrat. Are reacţie fiziologică neutră. Nu este
higroscopic, nu se aglomerează. Se administrează pe toate tipurile de sol. Pe
solurile acide este mai eficient decât superfosfatul deoarece intră mai greu în
reacţie cu hidroxizii de fier şi de aluminiu.
Cu toate acestea este mai puţin folosit ca îngrăşământ. Se mai
utilizează la fabricarea îngrăşămintelor complexe şi ca adaos în hrana
bovinelor.
Termofosfaţii au apărut din necesitatea de a obţine îngrăşăminte
minerale cu fosfor fără folosirea acizilor minerali.
Prin tratarea termică a rocilor fosfatice în amestec cu carbonaţi alcalini
şi cu dioxid de siliciu s-au obţinut produşi complet solubili în acid citric 2%
sau în citrat de amoniu. În funcţie de modul de obţinere au apărut
termofosfaţii defluoruraţi, termofosfaţii magnezieni, termofosfaţii alcalini,
metafosfaţii şi polifosfaţii de calciu.
Termofosfaţii conţin, în medie, 28% P2O5, din care 25% solubil în
citrat. Mai conţin: 42,6% CaO, 1,2% MgO (sau 16-18% MgO şi 26-29%
CaO în cazul termofosfaţilor magnezieni), 12,2% Na2O, 10,5% SiO2 şi
cantităţi mai mici de microelemente. Se prezintă ca o pulbere fină, de
culoare cenuşie-gălbuie, cu reacţie alcalină.
După introducerea în sol, termofosfaţii se descompun în fosfaţi de
sodiu şi calciu, iar aceştia, prin hidroliză lentă se transformă în fosfaţi de
calciu, accesibili plantelor, sodiul contribuie la reducerea acidităţii solului.
Reacţiile au loc după schema:
[sol] H+ + CaNaPO4 = [sol] Na+ + CaHPO4
146
Prin dehidratarea fosfatului primar de calciu la 300oC sau prin

acţiunea pentaoxidului de fosfor asupra fosfaţilor naturali la temperatura de
100oC se obţine metafosfatul de calciu [Ca(PO3)2]4. Reacţiile se petrec după
ecuaţiile:
n Ca(H2PO4)2H2O  Ca[(PO3)2]n + 3 nH2O
n 2[Ca5(PO4)3F] + 7P2O5 + nH2O  10[Ca(PO3)2]nn2HF
Conţinutul de fosfor al termofosfa¡ilor este ridicat (60-65% P2O5). În
sol, în prezenţa apei, metafosfatul de calciu se transformă iniţial în
pirofosfat de calciu, apoi în ortofosfat de calciu. Viteza de solubilizare este
mare. Se aplică pe orice tip de sol.
Fosfaţii activi se obţin prin tratarea rocilor fosfatice cu acid sulfuric,
acid clorhidric sau acid fosforic în cantităţi stoichiometric calculate, cantităţi
care sunt mai mici decât cele necesare în cazul preparării superfosfatului. În
urma atacului acid se obţine un produs în constituţia căruia intră fosfat
primar şi secundar de calciu şi porţiuni de rocă neatacată. Materialul se
prezintă sub formă granulată sau de pulbere. Conţinutul total de fosfor este
20% P2O5 în primul caz, respectiv 24% P2O5, iar concentraţia fosforului în
formele solubile este de 16%, respectiv 6% P2O5. Aciditatea liberă
exprimată ca H3PO4 este 1-3%. Datorită higroscopicităţii ridicate se
recomandă a fi aplicaţi la scurt timp de la preparare.
Fosfaţii activi au eficacitatea maximă pe solurile acide şi slab acide.
Zgura lui Thomas este un produs rezidual de la metalurgia fontei,
formată din fosfaţi bazici în amestec cu oxid de calciu şi oxid de siliciu,
Ca3(PO4)2CaO + SiO25CaO. Compoziţia zgurei este variabilă, în funcţie de
minereurile întrebuinţate. Conţine între 11 şi 24% P2O5 total, din care 10-
21% este fosfor asimilabil. Pe lângă Ca şi Mg mai conţine şi microelemente
(5-13% Mn, 8-15% Fe2O3, 20-70% ppm B, 10-60 ppm Cu, 5-10 ppm Mo,
2-5 ppm Co).
Zgura lui Thomas are reacţie bazică, din această cauză se utilizează ca
amendament, mai ales când materialul conţine puţin fosfor, cum este cazul
zgurilor de oţelărie obţinute în România. Prin urmare, pe soluri acide efectul
zgurei lui Thomas este dublu.
147
AGROCHIMIE
5.3.4.3. Îngrăşăminte cu fosfor solubile în

apă
Prin acţiunea acidului sulfuric asupra rocii fosfatice se obţine
superfosfat. În funcţie de natura chimică superfosfatul poate fi: simplu,
dublu, triplu sau concentrat.
Superfosfatul simplu conţine 32% fosfat monocalcic, 50-55% sulfat de
calciu, diferenţa fiind formată din fosfat dicalcic şi alţi fosfaţi complecşi,
sulfaţi de fier, aluminiu şi magneziu şi din fluorură de calciu. În plus,
conţine şi microelemente în concentraţii de ordinul zecilor de ppm (Cu, Mn,
Mo, B) sau al sutelor de ppm (Zn, Ti). Conţinutul de H3PO4 liber oscilează
între 4 şi 8%, iar aciditatea liberă nu trebuie să depăşească 5,5% la
superfosfatul pulbere şi 3% la cel granulat.
Se prezintă ca un material granulat sau pulverulent, de culoare cenuşiu
închis sau deschis, unsuros, cu miros caracteristic de acizi. Este higroscopic.
În România se produceau două sorturi: cu 19% P2O5 solubil în apă şi
în citrat de amoniu, respectiv cu 16,5% P2O5. Până în 1970, superfosfatul
simplu a reprezentat 62% din totalul producţiei de îngrăşăminte cu fosfor.
După această dată a crescut ponderea superfosfatului concentrat şi a
îngrăşămintelor complexe.
La introducerea în sol, o parte din anionii acidului fosforic sunt
adsorbiţi la nivelul complexului coloidal, fiind accesibili plantelor. În
solurile acide, bogate în sescvioxizi se pot forma fosfaţi de fier şi aluminiu
greu accesibili plantelor:
Ca(H2PO4)2H2O + 2Al(OH)2 = 2AlPO4 + Ca(OH)2 + 5H2O
Şi din acest motiv este necesar ca solurile acide să fie amendate. În
solurile neutre, fosfatul primar se transformă rapid în fosfat secundar de
calciu:
Ca(H2PO4)2H2O + Ca(HCO3)2 = 2CaHPO42H2O + 2CO2 + H2O
În solurile carbonatice se formează fosfatul tricalcic.
Microorganismele solului imobilizeză o cantitate de fosfaţi,
transformându-i în compuşi ai plasmei celulelor lor.
Datorită faptului că superfosfatul simplu conţine trei macroelemente
de nutriţie (P, S şi Ca), dar şi microelemente, a fost larg utilizat pe toate
tipurile de sol. În plus, prezenţa gipsului contribuie la îmbunătăţirea
structurii solului.
148
Superfosfatul concentrat se obţine prin tratarea rocii fosfatice cu acid

fosforic. Rezultă un material de culoare albă-gălbuie, în compoziţia căruia
predomină Ca(H2PO4)2H2O. În funcţie de conţinutul de P2O5, care poate
oscila între 38 şi 50%, din care cea mai mare parte este solubil în apă (38-
47%), mai poartă denumirea de superfosfat dublu sau triplu.
Superfosfatul concentrat are însuşiri agrochimice apropiate cu ale
superfosfatului simplu, cu menţiunea lipsei gipsului şi a altor sulfaţi, care
conduce la neaprovizionarea pe această cale a solurilor cu sulf.
5.3.4.4. Transformarea îngrăşămintelor

chimice cu fosfor în sol
Reacţiile dintre îngrăşămintele cu fosfor şi sol încep imediat după ce a
avut loc umectarea şi dizolvarea particulei de îngrăşământ, rezultând,
datorită prezenţei acidului fosforic, o soluţie puternic acidă (pH = 1,0-1,5).
În locul granulei de îngrăşământ rămâne un reziduu format din fosfat
dicalcic, care reprezintă 35-30% din cantitatea iniţială de fosfor a granulei.
Reacţia se petrece după schema:
Ca(H2PO4)2 + H2O  0,574 CaHPO4 + 0,574 H3PO4 + 0,426 Ca2+ + 0,852 H 2 PO4
Soluţia puternic acidă de superfosfat se deplasează prin capilaritate,

dizolvând oxizii de fier, aluminiu şi magneziu, carbonaţii de calciu şi
magneziu şi alţi compuşi minerali. Drept urmare, se formează o serie de
fosfaţi complecşi ce conţin Al, Fe, Ca, K adsorbiţi la suprafaţa particulelor
de sol şi care devin accesibili plantelor, datorită suprafeţei mari de contact
cu soluţia solului.
După derularea acestor reacţii, începe dizolvarea şi spălarea în
adâncime a sulfatului de calciu, fenomen mai intens în solurile neutre decât
în cele acide. Din acest motiv o parte a ionilor sulfat este reţinută durabil în
stratul arat al solurilor acide.
Transformările chimice ale îngrăşămintelor minerale cu fosfor nu
influenţează în mod durabil reacţia solului, neavând loc pierderi însemnate
de baze prin levigare.
5.3.4.5. Administrarea în sol a

îngrăşămintelor cu fosfor şi utilizarea lor de
către plante
Datorită solubilităţii mai reduse, dar şi coeficientului mai mic de
difuzibilitate, îngrăşămintele cu fosfor se aplică, de regulă, înainte de
semănat. Dar sunt şi situaţii când se aplică odată cu semănatul.
149
AGROCHIMIE
Dozele se calculează în funcţie de fertilitatea solului, de recolta dorită

a se obţine, precum şi de alţi factori tehnologici cum ar fi: adâncimea de
încorporare, forma îngrăşământului, interacţiunea cu alte elemente nutritive,
natura plantei. Nivelul iniţial de aprovizionare cu fosfor şi fertilitatea
generală a solului se stabilesc cu ajutorul cartării agrochimice. Dozele de
P2O5 pot oscila de la 30-45 până la 90-120 kg/ha. Îngrăşământul cu fosfor se
introduce în stratul de sol unde se găsesc majoritatea rădăcinilor active, iar
pentru cereale în jumătatea inferioară a stratului arat.
În cazul aplicării îngrăşămintelor cu fosfor odată cu semănatul,
acestea se aplică la o distanţă de 5 cm, lateral sub nivelul de îngropare al
seminţelor, în doze de până la 20 kg P2O5/ha.
În primul an de
aplicare, utilzarea
fosforului din
îngrăşăminte este redusă
(sub 20%), restul se
(1) acumulează în sol, fiind
accesibil culturilor
următoare. Atingerea unui
coeficient de utilizare a
fosforului din
(2)
îngrăşăminte de 50% se
realizează într-o perioadă
mare de timp. Pierderile
de fosfor din sol sunt
mici, sub un kg P la
hectar.
După cum se
observă, utilizarea
Figura 5.9 Efectul îngrăşăminelor cu N (1)
şi P (2) asupra coeficientului de
fosforului din
utilizare a fosforului de către îngrăşăminte este
plantele de porumb (prelucrare dependentă de mai mulţi
după datele lui Crişan, din factori, printre care: tipul
Goian, 2000) de sol, însuşirile sale
fizice şi chimice, natura plantelor care se cultivă.
Un loc important îl ocupă aprovizionarea iniţială cu fosfor mobil şi
doza de îngrăşăminte cu macroelemente. Astfel, coeficienţii de utilizare au
valori ridicate la un nivel redus de aprovizionare cu fosfor şi la doze ridicate
de azot (figura 5.9). Se observă că doza de azot N120 are cea mai ridicată
150
valoare a coeficientului de utilizare a fosforului de 16%, după care se

plafonează.
Un alt sistem de administrare a îngrăşămintelor cu fosfor se referă la
aplicarea lor de rezervă. Procedeul constă din administrarea o singură dată a
dozelor cumulate pe mai mulţi ani, destinate fertilizării de bază. Această
practică contribuie la economii energetice şi materiale în condiţiile în care
fosfaţii aplicaţi rămân aproape în totalitate în stratul arat , iar plantele de
cultură tolerează bine conţinuturile mai mari de fosfaţi mobili din sol, dacă
şi celelalte elemente de nutriţie (N, K, Zn) sunt asigurate la nivelul necesar.
Măsura se aplică diferenţiat, în funcţie de însuşirile solului şi natura
îngrăşămintelor.
În rezervă se pot aplica şi îngrăşămintele cu fosfor insolubil sau parţial
solubil.
În cazul folosirii, pe solurile puternic acide, a fosforitelor neactivate,
Borlan şi colab. (1990) au propus un indice de oportunitate a fosforitării
solurilor (IOFS), care evidenţiază probabilitatea ca fosforitele să fie
eficiente ca sursă de fosfor. Acest indice se calculează cu ajutorul formulei:
Ah  H 2 100
IOFS 
V 10 0,0245  PAL
în care:
Ah = aciditatea hidrolitică, în me/100 g sol;
H2 = conţinutul de humus (%) potenţat la pătrat;
V = gradul de saturaţie în baze, %;
PAL = conţinutul de P mobil, solubil în AL, în mg/100 g sol.
Interpretarea valorilor IOFS se face după următoarea schemă: la valori

mai mici decât 5 ale IOFS, probabilitatea ca fosforitele să fie eficiente este
foarte mică, între 5 şi 10 este mică, între 10 şi 20 – mijlocie, între 20 şi 40
este apreciabilă, iar la valori de peste 40 există o probabilitate mare ca
fosforitele să fie eficiente. Dacă se compară efectul probabil al fosforitelor
aplicate în doze egale de P2O5 cu superfosfatul pentru cele cinci nivele de
probabilitate, se constată că efectul fosforitelor va fi de: 20%, între 20 şi
60%, între 40 şi 80%, între 70 şi 90%, respectiv de peste 80% din doza de
superfosfat.
Doza de P2O5 susbtanţă activă (s.a.) din fosforite (kg/ha) se obţine din
multiplicarea valorii dozei optime economice (DOE) din superfosfat pentru
solul pe care urmează să se aplice fosforită cu un factor cuprins între 1,3 şi
2,0, în funcţie de nivelul de aciditate al solului.
151
AGROCHIMIE
Aceste îngrăşăminte se aplică numai ca rezervă sau îngrăşământ de

bază. Deoarece calcarizarea reduce efectul fosforitării, se recomandă ca
amendarea să se efectueze la 2-3 ani după fosforitare.
În cazul folosirii îngrăşămintelor cu fosfor greu solubile în apă dar
solubile în reactivi convenţionali, pe soluri moderat şi puternic acide, cum
sunt fosfaţii sau fosforitele activate, este necesar să se stabilească calitatea
acestora cu ajutorul unui indice de calitate a fosforitelor activate (ICFa),
stabilit de Borlan şi colab. (1990):
ICFa = Pa·(Pc/Pt)
în care:
Pa = conţinutul de fosfor solubil în apă al fosforitelor;
Pc = conţinutul de fosfor solubil în acid citric 2%;
Pt = conţinutul de fosfor total al fosforitelor.
Dacă valorile ICFa sunt mai mici decât 2,5, calitatea fosforitelor
activate este slabă, între 2,5 şi 3,5 este medie, între 3,5 şi 4,5 – bună şi peste
4,5 este foarte bună.
Dozele de P2O5 (kg/ha) din fosforita activată se obţin din multiplicarea
DOE din superfosfat cu un factor cuprins între 1,06 şi 1,32.
În general, se recomandă ca dozele de fosforită activată să fie
combinate în proporţie de 1:1 cu superfosfat. Eficienţa fosforitei activate în
raport cu superfosfatul este de 65-80% în cazul aplicării directe şi de 55-
85% ca efect remanent. Şi în cazul fosforitelor activate, calcarizarea reduce
efectul fosforitării.
5.4. Agrochimia potasiului
Potasiul este cel mai important cation pentru organismele vii,

îndeplinind numeroase funcţii fiziologice şi biochimice. Astfel, el participă
la diviziunea celulară, la fotosinteză, la reglarea bilanţului apei din plantă,
influenţează creşterea rezistenţei la ger, la boli şi dăunători, reglează
deschiderea şi închiderea stomatelor, are rol în respiraţie. De asemenea,
potasiul este un element esenţial al procesului de sinteză a proteinelor,
glucidelor, grăsimilor, contribuie la neutralizarea acizilor organici, la
creşterea ţesuturilor meristematice şi la translocarea metabolitelor între
organe şi ţesuturi.
În plus potasiul are efect asupra diviziunii celulelor, asupra formării
carbohidraților, a translocării zaharurilor, a rezistenței plantelor la diferite
boli și dăunători, acționează peste 60 de enzime.
152
5.4.1. Circuitul potasiului în sistemul sol-plantă

Spre deosebire de fosfor, potasiul este un element chimic ai cărui
compuși sunt solubili. Inclusiv mineralele primare care conțin K, micele,
feldspatul ortoclazic au un anumit grad de solubilitate (fig. 5.11.). De
asemenea, K din plante, după descompunerea lor în sol, revine tot solului.
Figura 5.11. Circuitul potasiului în sistemul sol-plantă (după Gardner și

Miller, 2008)
Datorită prezenţei în masa solului a mineralelor purtătoare de potasiu,

mare parte din soluri conţin cantităţi suficiente de potasiu pentru nutriţia
plantelor de până la 30.000 kg/ha. Pe lângă acestea, solurile conţin potasiu
adsorbit la suprafaţa particulelor coloidale din sol, formate din minerale
argiloase şi din humus. Sub această formă potasiul poate ajunge până la
1500 kg/ha.
În urma fenomenului de dizolvare, potasiul poate trece în soluţia
solului, sub formă cationică, în cantităţi care pot ajunge până la 40 kg/ha. În
153
AGROCHIMIE
soluţia solului ajunge K+ din forma schimbabilă şi K din îngrăşămintele

minerale cu potasiu, dacă acestea s-au administrat solului. Din această
ultimă sursă, solul poate primi până la 600 kg/ha.
Din soluţia solului K poate fi îndepărtat odată cu recoltele, în cantități
de până la 200 kg/ha. O altă cantitate de K pleacă din soluţia solului, de
până la 300 kg/ha, dar o parte din acesta revine în sol prin resturile de
plante, în special prin rădăcini. Datorită solubilităţii şi mobilităţii, potasiul
poate pleca din sol prin levigare, până la 200 kg/ha. Nu trebuie uitat că o
cantitate semnificativă de K poate părăsi solul, de până la 500 kg/ha, prin
eroziune.
În fine, trebuie avut în vedere că anumite cantităţi de K din soluţia
solului prin fenomene de fixare şi de schimb cationic ajung din nou în
reţeaua cristalină a mineralelor argiloase în spaţiul dintre stratele reţelei
cristaline ale mineralelor argiloase, respectiv sunt din nou adsorbite la
suprafaţa micelei coloidale.
5.4.2. Potasiul în sol
5.4.2.1. Formele de potasiu din sol şi

semnificaţia lor pentru nutriţia plantelor
Cea mai mare parte a potasiului din sol (90-98%) se află în reţeaua
cristalină a mineralelor primare (mice, feldspaţi) şi secundare (illit, clorit,
vermiculit, smectit). Diferenţa de 2-10% este reprezentată de K
interstratificat, fixat între straturile mineralelor argiloase, de K adsorbit la
suprafaţa coloizilor minerali şi organici, numit şi potasiu schimbabil, şi de
potasiul din soluţia solului.
Între toate formele de K din sol există un echilibru de forma:
K solubil  K schimbabil  K fixat  K din reţeaua cristalină a mineralelor
Concentraţia K din soluţia solului este, în medie, de 0,1-0,3 me/l, iar

în solurile bine asigurate cu acest element chimic, conţinutul său în soluţia
solului este cuprins între 0,4 şi 4 mg/l, reprezentând 1/5 - 1/10 din K
adsorbit.
Potasiul adsorbit la suprafaţa complexului coloidal argilo-humic poate
fi uşor trecut în soluţia solului prin reacţia de schimb cu un alt cation
monovalent ( NH 4 , Na+). Această fracţiune poartă denumirea de K
schimbabil. Cantitatea de K schimbabil depinde de textura solului, de
capacitatea totală de schimb cationic. Se admite că solurile cultivate, cu
154
textură argiloasă, au conţinutul de K schimbabil cuprins între 25 şi 30 mg

K/100 g sol, în timp ce în solurile cu textură lutoasă conţinutul acestei
fracţiuni este cuprins între 20-22 mg K/100 g sol.
Potasiul solubil şi schimbabil reprezintă sursa imediată de nutriţie cu
K a plantelor. Pe măsură ce cantitatea de K din soluţia solului se micşorează
în urma absorbţiei sale de către plante, echilibrul se reface prin trecerea în
soluţia solului, în urma reacţiilor de schimb cationic, a potasiului din forma
schimbabilă.
Trecerea K din forma fixată în cea schimbabilă se realizează în urma
alternării proceselor de umezire-uscare şi îndepărtare a lamelelor
mineralelor argiloase la distanţe mai mari de 1,33 Å, prin pătrunderea în
spaţiul interlamelar a unor molecule organice cu diametrul superior
diametrului ionului de K.
Potasiul din reţeaua cristalină a mineralelor primare şi a mineralelor
secundare va ajunge în spaţiul interlamelar, deci în formă fixată şi nu numai
în aceasta, prin procesele de alterare.
Alterarea se poate produce prin atacul acizilor minerali şi organici
rezultaţi în urma reacţiilor chimice şi biochimice din sol.
În general, se apreciază că reţeaua cristalină a mineralelor din sol
conţine între 17 şi 99.600 kg/ha, potasiul fixat în spaţiul interlamelar al
mineralelor argiloase oscilează între 2.490 şi 9.130 kg/ha, potasiul
schimbabil este prezent la nivelul a 250-1.330 kg K/ha, iar concentraţia
potasiului din soluţia solului variază de la 5 la 37 kg /ha.
Fenomenul fixării potasiului în spaţiul interlamelar al mineralelor
argiloase tristratificate este de un real interes practic pentru nutriţia
plantelor.
Pe solurile argiloase, cu minerale predominant smectitice şi illitice,
datorită consumului de către plante a K până spre epuizarea celui solubil şi
schimbabil şi a mobilizării celui din poziţia "fixat", în urma înlocuirii K cu
Ca, începând cu zonele marginale ale spaţiului interlamelar se produce
vermiculitizarea illitului. Cu alte cuvinte are loc sărăcirea în potasiu a
illitului prin expandarea reţelei cristaline. Plantele crescute pe astfel de
soluri manifestă simptome caracteristice de carenţă în potasiu. La
administrarea de îngrăşăminte cu potasiu se observă o continuare a prezenţei
carenţei la plante din cauza fixării potasiului în reţeaua cristalină expandată,
fixare care determină o contracţie a reţelei cristaline cu reformarea reţelei
illitice. După încheierea procesului de fixare a potasiului şi saturarea
complexului de schimb şi cu ioni de potasiu efectul îngrăşămintelor cu
potasiu va fi cel dorit.
155
AGROCHIMIE
5.4.2.2. Abundenţa potasiului în solurile din

România
Solurile formate pe loess au cel mai mare conţinut total în potasiu,
cuprins între 1,21 şi 2,65%. În această grupă intră molisolurile (cernisoluri),
dar şi tipul solurilor bălane (kastanoziomuri) din Dobrogea, cernoziomurile
din Câmpia Română, din Moldova şi din Câmpia Vestică. Lor li se mai
adaugă o parte din argiluvisoluri (luvosoluri) de tipul solurilor brune roşcate
(preluvosoluri) asociate aceloraşi formaţiuni geomorfologice.
În contrast cu acestea, cel mai scăzut conţinut total în potasiu
(0,6-1,2%) îl au solurile acide şi luvisolurile albice (luvosoluri), solurile din
clasa argiluvisolurilor (luvisolurilor) formate pe materiale parentale sărace
în potasiu. Astfel de soluri se întâlnesc în Podişul Getic, în Piemontul vestic
şi în depresiunile submontane. Cantităţi mici de K (în jur de 0,4%) au şi
solurile nisipoase.
Câteva date privitoare la conţinutul total de potasiu al unor soluri din
România sunt prezentate în figura 5.12.
Figura 5.12 Variaţia pe profil a conţinutului total de potasiu în luvosolul albic de

la Albota (1), în luvosolul tipic de la Carei (2), în faeoziomul tipic de
la Suceava (3), în cernoziomul tipic de la Brăila (4) şi în cernoziomul
cambic de la Borşa - Cluj (5)
(după Lăcătuşu, 1970, din Borlan şi Hera, 1973)
156
Dacă se compară conţinutul total de potasiu din sol (% K2O) cu cel de

fosfor (% P2O5), se ajunge la un raport de 10:1, asemănător cu cel din
scoarţa terestră. Distribuţia relativ uniformă pe profil a potasiului total sau
chiar mărirea conţinutului său în adâncimea profilului se explică prin
mobilitatea şi levigabilitatea mai accentuate ale potasiului, comparativ cu
alte elemente nutritive.
Raportat la conţinutul total, celelalte categorii ale potasiului, de care
am amintit mai sus, au concentraţii mai mari tot în solurile formate pe loess
şi mai mici în solurile acide şi psamosoluri.
În general, toate solurile cu textură fină formate pe depozite

loessoide, situate în partea estică, sudică şi chiar vestică a ţării au capacitate
ridicată de fixare a potasiului. Însă capacitatea cea mai ridicată de fixare a
potasiului o au vertisolurile (vertosolurile) din partea nordică a Câmpiei
Teleormanului, din partea sudică a Piemontului Getic şi din vestul Câmpiei
Banatului.
5.4.2.3. Indicatori pentru aprecierea stării de

asigurare a solurilor cu potasiu mobil
Potasiul mobil reprezintă acea fracţiune a K din sol care se
solubilizează într-un reactiv convenţional, reactiv care extrage o cantitate
aproximativ egală cu K cerut de nutriţia plantelor.
Drept reactivi convenţionali s-au utilizat pentru început soluţii diluate
de acizi, pentru ca apoi să se utilizeze soluţii saline de diferite concentraţii
sau combinaţii a unor săruri saline cu reactivi organici cu însuşiri de
complexare, capabili de a extrage cantităţi de K legate de materia organică.
Unul din aceşti reactivi este acetatul lactat de amoniu la pH = 3,7, prescurtat
AL, soluţia acestuia fiind folosită, după metoda descrisă de Egnèr-Riehm-
Domingo, şi la extracţia fosforului mobil. Această procedură este larg
folosită în România şi în alte ţări europene la cartările agrochimice.
Stabilirea nivelului de asigurare cu K mobil a solurilor se face după
valorile de interpretare prezentate în tabelul 5.4.
Ca şi în cazul fosforului, interpretarea datelor analitice se face separat
pentru culturile normale, dezvoltate după tehnologii clasice şi pentru culturi
intensive din domeniul horticulturii.
Se observă că un sol cu nivel mijlociu asigurat cu potasiu mobil pentru
o cultură de câmp sau pentru o palntaţie pomicolă sau viticolă, în sistem
extensiv va avea numai o asigurare slabă cu potasiu mobil pentru culturi
legumicole în câmp sau pentru plantaţii intensive legumicole sau pomicole.
157
AGROCHIMIE
De asemenea, un nivel foarte bun de asigurare cu potasiu mobil pentru

culturi din prima categorie nu va reprezenta pentru culturile din a doua
grupă decât un nivel bun de asigurare.
Tabelul 5.4
Valori de interpretare a conţinutului de potasiu mobil din sol
Intervalul de
Asigurarea solului cu K pentru:
conţinut în K
solubil (KAL), ppm
culturi de câmp, pajişti legume cultivate în câmp, pajişti
naturale şi cultivate din naturale şi cultivate din zona
zona de câmpie şi montană, plantaţii intensive
colinară, plantaţii clasice pomicole, pepiniere viticole (şcoli
(extensive) - pomi şi viţă de viţă), plantaţii de portaltoi,
de vie pepiniere pomicole, hameişti.
 66 slabă foarte slabă
66,1 - 132,0 mijlocie slabă
132,0 - 200,0 bună mijlocie
200,0 - 265,0 foarte bună
265,0 - 400,0 bună
 400 foarte bună
5.4.3. Potasiul în plantă
5.4.3.1. Necesarul de potasiu al plantelor

Potasiul este absorbit de către plante în cantităţi însemnate, în unele
cazuri superioare celorlalte elemente nutritive, inclusiv azotului. Spre
deosebire de celelalte macroelemente, de ordin primar sau secundar,
potasiul nu intră în componenţa substanţelor organice din plante. În schimb,
aşa după cum s-a prezentat în debutul acestui capitol (5.3), rolul său este
major în numeroase procese vitale.
Prezenţa potasiului în celulele rădăcinilor la niveluri de conţinut
suficient de ridicate, determină absorbţia mai uşoară a apei din sol şi
transferul ei în cilindrul central al rădăcinii şi de aici în celelalte organe ale
plantei. În acest fel, plantele devin mai rezistente la condiţiile stresante de
secetă. Potasiul reglează presiunea intracelulară şi starea de turgescenţă a
ţesuturilor vegetale, fapt ce determină alungirea ţesuturilor tinere.
Potasiul măreşte rezistenţa la frig a plantelor ca efect al îmbunătăţirii
asimilaţiei şi acumulării de metabolite solubile, care scad punctul de îngheţ
158
al lichidului celular. Datorită efectului pozitiv al potasiului asupra

membranelor celulare se măreşte rezistenţa la pătrunderea în ţesuturi a
agenţilor generatori de boli. O nutriţie echilibrată cu N şi K nu permite
acumularea de substanţe organice favorabile dezvoltării microorganismelor
patogene.
Potasiul intervine în peste 60 de reacţii enzimatice, care la rândul lor
au o influenţă hotărâtoare asupra sintezelor organice din plante.
5.4.3.2. Carenţa în potasiu

Manifestarea carenţei în potasiu debutează la frunzele tinere prin
declorofilarea parenchimului, fenomen care începe la vârful frunzelor şi
înaintează pe marginile acestora către bază. În primele faze, culoarea este
verde-gălbuie, după care trece în galbenă (Planşa I). În fazele mai severe se
produce şi necroza frunzelor, necroză care începe tot la vârf şi se continuă
pe margine spre bază.
La viţa de vie pe rod carenţa de potasiu se exteriorizează printr-o
culoare brun închisă cu reflexe roşcate, culoare apărută pe marginea
frunzelor expuse cel mai mult la insolaţie. Fenomenul este cunoscut şi sub
denumirea de "frunză neagră".
Carenţa în potasiu are efect negativ asupra ţesuturilor de susţinere, din
această cauză apare frângerea şi căderea la plantele anuale, fenomen însoţit,
uneori, de invadarea acestor ţesuturi de ciuperci patogene.
Plantele nutrite deficitar cu potasiu vor produce fructe de calitate
inferioară. Lipsa acestui element chimic determină o coacere neuniformă.
Astfel, la tomate partea dinspre peduncul rămâne verde sau galben-verzuie;
la castraveţi apar fructe diforme, de grosime neuniformă, cu îngroşări şi
ştrangulări netipice.
Conţinutul organelor vegetative în potasiu extractibil cu anumite
soluţii (ex. acid acetic 2,5% cu pH-ul de 5,0) este un criteriu de stabilire a
stării de nutriţie cu K a plantelor. Astfel, la castraveţii de seră, în perioada
de fructificare, conţinuturile de K din frunze şi peţiol de 0,80% arată o
nutriţie normală cu acest element, în timp ce valoarea de 0,25% arată o
deficienţă în potasiu; la fel, la tomatele de seră cele două categorii de valori
sunt de 0,8%, respectiv 0,3% K.
La cerealele păioase, un conţinut mai mic decât 0,25% K, determinat
în plantele aflate în stadiile de înfrăţire sau împăiere, arată prezenţa carenţei.
Valori limită, care separă intervalul domeniului de conţinut carenţial faţă de
cel normal au fost stabilite şi pentru alte plante de cultură: 0,2% în peţiolul
frunzelor de sfeclă, 0,15% în frunzele de porumb înainte de înspicare.
159
AGROCHIMIE
Diferenţa între aceste valori medii ale conţinutului normal sunt mari şi
anume de: 0,95% la cereale păioase, 0,50% la sfecla de zahăr, castraveţi şi
tomate de seră, 0,45% la porumb, 0,30% la cartofi.
Aprecierea stării de nutriţie cu K la diferite plante cultivate poate fi, de
asemenea, făcută după conţinutul acestui element în substanţa uscată a
frunzelor, la momente diagnostice. Câteva serii de valori sunt prezentate în
tabelul 5.5.
Tabelul 5.5
Starea de nutriţie cu potasiu la unele plante de cultură
(din Bergmann şi Neubert, 1976, după diferiţi autori)
% K în s.u. a frunzelor în momente diagnostice

Specia Starea de nutriţie cu potasiu
deficitară normală ridicată
Grâu sub 3,2 3,2 - 4,5 peste 4,5
Porumb 3,0 3,0 - 4,0 4,0
Soia 1,5 1,8 - 3,4 4,5
Cartof 4,1 4,1 - 5,5 5,5
Sfeclă de zahăr 0,5 0,5 - 2,0 2,0
Tomate 1,4 2,9 - 3,4 4,9
Castraveţi 0,5 2,5 - 5,4 5,4
Salată 1,5 1,5 - 2,0 2,5
Spanac 2,0 2,0 - 3,0 4,0
Măr şi păr 1,1 1,4 - 1,6 1,6
Prun 1,4 1,6 - 1,8 1,8
Piersic 1,0 1,4 - 1,6 1,6
Cireş 1,4 1,5 - 1,7 1,7
Vişin 1,5 1,6 - 1,8 1,8
Nuc 1,6 1,9 - 2,1 2,1
Căpşun 1,2 1,4 - 1,6 1,6
Zmeur 1,6 1,8 - 2,0 2,0
Agriş 1,6 1,8 - 2,0 2,0
Coacăz 1,2 1,4 - 1,6 1,6
Hamei 0,9 1,3 - 1,4 2,0
Viţă de vie 0,9 0,9 - 1,1 1,0
160
Probabilitatea apariţiei carenţei de K este mare la plantele sensibile la

acest fenomen, plante crescute pe soluri cu un conţinut în K mobil, solubil
în AL, mai mic decât 80 ppm.
La apariţia carenţei în K contribuie şi alţi factori de sol cum ar fi:
reacţia acidă, conţinutul ridicat de humus, de carbonaţi şi săruri solubile, de
calciu şi magneziu, capacitatea ridicată de schimb cationic, precum şi
textura fină, destructurarea, tasarea, porozitatea de aeraţie, alternarea
repetată a uscării şi umezirii, stagnarea apei pe şi în sol. Aceasta din urmă
induce un potenţial redox cu valori negative. La cele de mai sus se adaugă şi
unele condiţii climatice cum ar fi: temperaturi scăzute, nebulozitate
accentuată, precipitaţii abundente.
Pentru precizarea deficienţei de potasiu pot fi folosite şi raporturile
dintre valorile analitice determinate în plantele sănătoase şi afectate şi în
probele de sol recoltate de sub aceste două categorii de plante. Astfel în
cazul plantelor, valorile acestor raporturi pentru conţinutul în K total şi în K
solubil vor trebui să fie mai mari decât l. În cazul solurilor, raporturile vor
trebui să fie mai mari sau egale cu 1 pentru pH, mai mari ca 1 pentru K
solubil în AL şi mai mici sau egale cu 1 pentru humus, capacitatea de
schimb cationic şi pentru produsul dintre aceste două mărimi (Borlan şi
colab. 1992).
5.4.4. Îngrăşămintele minerale cu potasiu
5.4.4.1. Sortimentul îngrăşămintelor cu potasiu

Principala sursă de K utilizată în fertilizarea solurilor este reprezentată
de sărurile naturale extrase din zăcămintele formate în urma proceselor de
evaporare a apei marine în sistem lagunar. Sărurile de K însoţesc de regulă
sărurile de Na, reprezentând ultimul stadiu de cristalizare a sărurilor
prezente în soluţie.
Principalele minerale purtătoare de K sunt: silvină (KCl), silvinit
(KClNaCl), carnalit (MgCl2KCl6H2O), cainit (KClMgSO43H2O),
polihalit (K2OMgSO4CaSO4).
Sărurile amintite au culori diverse, de la alb la cenuşiu, uneori roz sau
galben-roşcat în funcţie de substituţiile izomorfe din reţeaua cristalină. Mari
zăcăminte de săruri de potasiu se găsesc în Germania (Stassfurt), Rusia
(Solicamsc), Spania (NV de Barcelona), S.U.A. şi în alte ţări.
La noi în ţară săruri de potasiu se găsesc în zona flişului carpatic, în
dreptul localităţilor Gălean, Tazlău, Târgu Ocna, pe valea Tazlăului,
cunoscut sub numele de zăcământul potaso-magnezian de la Tazlău.
161
AGROCHIMIE
Conţinutul de K2O este diferit, cuprins între 63% la silvină şi 6% în

carnalit. Conţinutul mediu este cuprins între 12 şi 20%, chiar în cadrul
aceluiaşi mineral el poate oscila într-un domeniu de 5%. Solubilitatea în
apă este variabilă, de la 10% (polihalit) la 35% (silvină). Sărurile de potasiu
sunt higroscopice.
Pentru a fi utilizate în agricultură aceste săruri se prelucrează mecanic
în concasoare obţinându-se particule cu diametrul de câţiva mm. Se livrează
ambalat în saci sau în vrac.
O altă grupă de îngrăşăminte cu potasiu este reprezentată de sărurile
obţinute industrial folosind drept materie primă tot sărurile naturale.
Astfel, clorura de potasiu (KCl) se obţine din cristalizarea fracţionată
a silvinitului (KClNaCl) dintr-o soluţie cu temperatura de 100oC. La
această temperatură KCl trece în soluţie, în timp ce NaCl rămâne
cristalizată. Separându-se cele două faze, după răcire, se obţine KCl, o sare
cristalină albă, cu un conţinut de 60-62,5% K2O.
Clorura de potasiu astfel obţinută se amestecă cu săruri naturale de
potasiu (silvinit, carnalit, cainit) obţinându-se cunoscuta sare potasică.
După conţinutul în K2O există trei sorturi: sare potasică 30%, sare potasică
40% şi sare potasică 50%
Sarea potasică se prezintă sub formă de cristale cu diametrul mai mic
de 3 mm, de culoare roşietică sau cenuşie-roz, higroscopică, cu solubilitatea
în apă de 30-35%. Pe lângă K conţine, în diferite cantităţi, NaCl (13-25%),
MgCl2 (1-2%), CaSO4 (5%), MgSO4 (8-40%).
Un alt produs obţinut pe cale industrială este sulfatul de potasiu
(K2SO4). Se obţine prin tratare termică sau prin schimb ionic a sulfaţilor
naturali de tip leonit (K2SO4 MgSO4 4H2O) sau schönit (K2SO4 MgSO4
H2O). Se prezintă sub forma unei pulberi cristaline de culoare albă sau
cenuşiu deschis, în funcţie de impurităţi. Conţine 48,5% K2O. Nu este
higroscopic, are reacţie acidă, solubilitate mai redusă decât a KCl (11,1 g
K2SO4 în 100 ml apă la 20oC). Se utilizează preferenţial la culturile din sere.
O ultimă grupă de produse utilizate drept îngrăşăminte cu potasiu este
formată din unele deşeuri industriale, în principal praful de ciment.
Particulele antrenate de coşul de evacuare al fabricilor de ciment conţin
cantităţi de 8-10 kg K2O rezultat din volatilizarea K conţinut în rocile
folosite ca materie primă. Acest praf de ciment se colectează pe electrofiltre,
de unde se îndepărtează, se ambalează, constituind astfel o sursă de potasiu
pentru agricultură.
162
5.4.4.2. Transformările suferite de îngrăşăminte în sol

Datorită solubilităţii ridicate a îngrăşămintelor cu K, în sol se produce,
iniţial, un proces de disociere hidrolitică. Ionii de K intră în reacţie de
schimb cu ionii adsorbiţi la suprafaţa complexului coloidal.
Pe solurile acide, reacţiile de schimb se petrec după schema:
[sol] H+ + KCl  [sol] K+ + HCl
[sol] H+ + K2SO4  [sol] K+ + H2SO4
În urma acestor reacţii creşte activitatea ionilor de hidrogen, implicit a
celor de Al, solul suferind o acidifiere.
Pe solurile saturate cu baze reacţia de schimb se petrece după schema:
[sol] Ca2+ + 2KCl  solK  + CaCl2

K
[sol] Ca2+ + 2 K2SO4  solK  + CaSO4

K
Se produce o debazificare a complexului coloidal, drept urmare pe

solurile slab acide fertilizarea cu K trebuie să fie însoţită de amendare.
În solurile cu o activitate biologică intensă, cu mult CO2, se formează
carbonaţi şi bicarbonaţi de K, alcalizând uşor solul. Când îngrăşămintele cu
K se aplică împreună cu cele care conţin fosfor sau când KCl se aplică pe
soluri bogate în AlPO4 se formează săruri complexe de K, greu solubile, de
tipul taranakitului de K.
5.4.4.3. Criterii şi doze de aplicare a îngrăşămintelor cu

potasiu
Pe lângă conţinutul în K mobil, solubil în AL, la aplicarea
îngrăşămintelor cu K se au în vedere: sensibilitatea plantelor la nutriţia cu
acest element, însuşirile solului, care influenţează durabil mobilitatea K,
aportul de K adus prin îngrăşăminte organice. Într-o ordine descrescătoare a
cerinţelor faţă de K principalele grupe de plante se ordonează astfel:
crucifere  cucurbitacee  solanacee  rosaceae  vitacee.
Pe specii, cerinţe mari au: floarea-soarelui, sfecla, castraveţii,
conopida, păstârnacul, ţelina, varza, lucerna, trifoiul, pomii; cerinţe
moderate prezintă: cerealele păioase, porumbul, cartoful, ceapa, gulia,
morcovul, ridichea, sparanghelul, spanacul, salata, tomatele, vinetele,
pepenii, viţa de vie; iar mazărea, fasolea, prazul, căpşunul au cerinţe reduse
faţă de potasiu.
În funcţie de nivelul de asigurare a solului cu K mobil se prevede ca
pe solurile slab asigurate cu acest element chimic să se aplice îngrăşăminte
163
AGROCHIMIE
cu K la toate culturile. Pe solurile bine şi foarte bine asigurate cu K

aplicarea îngrăşămintelor cu K este recomandată numai pentru nivele de
producţie mari şi foarte mari şi la plante exigente la nutriţia cu potasiu
(plantaţii de pomi, viţă de vie, legume în câmp, tutun).
La solurile argiloase, în care predomină mineralele de tipul 2:1 sau 2:2
(illit, respectiv, clorit) cu putere de reţinere fără schimb a potasiului, dozele
vor fi majorate cu 50%.
Valoarea coeficientului de utilizare a potasiului din îngrăşăminte
scade pe măsura creşterii dozei de potasiu, dar creşte o dată cu creşterea
dozei de azot şi fosfor.
Prezenţa carbonaţilor de calciu şi de magneziu măreşte doza de K cu
30-40 kg K2O/ha atunci când orizontul carbonatic începe cu stratul arat şi cu
20-30 kg K2O/ha când orizontul carbonatic începe de la stratul subarat.
La fertilizarea organică se aduc în sol cantităţi de K (în medie 0,4% la
îngrăşământul proaspăt) care vor fi luate în calcul la stabilirea dozei de
potasiu din îngrăşământul mineral.
Dozele de potasiu se calculează după conţinutul de K solubil în AL şi
după recolta scontată a se obţine. În general, la culturile de câmp dozele sunt
cuprinse între 50 şi 130 kg K2O/ha. Doze mari, de până la 240-280 kg K2O
reclamă: sfecla, hameiul, cartoful, tutunul, lucerna, trifoiul.
În livezile tinere se aplică doze de 50-80 kg K2O/ha (42-66 kg K/ha),
respectiv pentru fiecare pom câte 25-100 g K, în timp ce în livezile pe rod se
vor administra cantităţi mai mari de 66-100 kg K/ha. Se aplică toamna sau
în cursul vegetaţiei.
La viţa de vie se aplică 100-150 kg K2O/ha (85-125 kg K/ha) toamna
sau primăvara, la înflorire.
Mărimea coeficientului de utilizare a potasiului depinde de mai mulţi
factori, printre care: natura plantei şi a solului, nivelul nativ de
aprovizionare cu potasiu al solului, cantitatea de îngrăşăminte cu potasiu
aplicată ş.a. În general, el oscilează între 40 şi 80%. Crişan (1980) a obţinut
la grâu cultivat pe un sol acid valori de 62-83% la doza N50 şi 29-43% la
doza K100. Pe soluri saturate cu baze, cum sunt cernoziomurile, coeficientul
de utilizare al potasiului are valori mult mai mici, de 18 până la 40%.
164
5.5. Agrochimia macroelementelor de ordin secundar
5.5.1. Sulful
5.5.1.1. Circuitul sulfului în sistemul sol-plantă-

atmosferă
Valențele variabile și compușii diferiți ai sulfului, permit ca acest
element chimic să aibă un circuit complex în sistemul sol-plantă-atmosferă,
asemănător azotului (fig. 5.13).
Sulful se găsește în atmosferă atât sub formă de compuși oxidați (SO2,
SO3) cât și în forme reduse [H2S, (CH3)2S]. Din acești compuși, prin
intermediul precipitațiilor acide ajung pe sol, si-n masa sa cantități cuprinse
între 2 și 90 kg/ha. Tot în sol ajung și forme organice ale sulfului provenite
din diferite deșeuri, în cantități care pot ajunge până la 30 kg/ha. Sulful
ajunge în sol și odată cu administrarea îngrășămintelor chimice și a
pesticidelor, în cantități de până la 80 kg/ha.
În sol sulful se găsește sub formă de compuși organici proveniți din
resturi vegetale, microorganisme și materie organică, în cantități diferite, de
la 50 la 1200 kg/ha. Dar, cea mai mare cantitate de S din sol este sub formă
minerală ca sulfați, sulfuri ori sulf elementar, totalizând până la 30.000
kg/ha. Prin procese de descompunere a humusului din sol, când pot rezulta
până la 12 kg/ha S, dar și prin alterarea și solubilizarea mineralelor care
conțin sulf se formează sulfații (SO42-), până la 100 kg/ha și sulfurile (S2-)
până la 20 kg/ha. Sulfații mai provin și din îngrășămintele minerale sau
pesticidele administrate solului. Între sulfați și sulfuri, având ca etapă
intermediară sulful elementare au loc transformări, în funcție de natura
mediului în care se găsesc, de oxidare sau de reducere.
Sulfații pot fi îndepărtați din mediul solului prin absorbția de către
plante, în cantități de până la 90 kg/ha, prin adsorbție de către oxizii metalici
sau mineralele argiloase, în cantități care pot ajunge până la 300 kg/ha.
Sulfații din sol pot fi pierduți și prin levigare, în cantități de până la 150
kg/ha. Din cantitatea totală de sulfați absorbită de către plante 40 kg/ha se va
întoarce în sol odată cu resturile vegetale, rădăcini, în principal, iar până la
50 kg/ha va pleca definitiv din sol odată cu recolta.
O altă parte din sulfurile din sol, va reveni în atmosferă, volatilizându-
se ca SO2 în urma proceselor de ardere industrială sau casnică. Această
cantitate a fost apreciată la 100 kg/ha.
165
AGROCHIMIE
Figura 5.13. Circuitul sulfului în sistemul sol-plantă-atmosferă (după

Garden și Miller, 2008)
166
5.5.1.2. Importanţa sulfului din sol ca sursă

pentru nutriţia plantelor
Sulful este un element cu funcţii specifice în creşterea şi metabolismul
plantelor, fiind necesar sintezei aminoacizilor cu sulf (cistina, cisteina,
metionina) şi proteinelor. El intră în constituţia unor vitamine (B1, biotina,
tiamina) şi a coenzimei A, are rol în activarea enzimelor proteolitice şi în
procesele de fixare a azotului de către leguminoase. În substanţele proteice
şi în polipeptide, sulful este implicat în transformarea redox reversibilă a
două grupări sulfhidrice (-SH) într-o punte disulfidică (-S-S-), reglând astfel
potenţialul redox al celulelor şi ţesuturilor. De asemenea, contribuie la
creşterea rezistenţei plantelor la ger.
Datorită numărului mare de nivele de oxidare, sulful formează o mare
varietate de compuşi minerali şi organici. Valenţele sale oscilează între -2,
în sulfuri şi în aminoacizii sulfului şi +6 în ionul sulfat.
În sol, sulful se întâlneşte sub formă anorganică (sulfaţi, sulf
elementar şi sulfuri) şi sub formă organică. Sulful organic este concentrat în
materia organică, reprezentând totodată principala sursă de S a solului. Prin
mineralizarea materiei organice, în urma procesului de oxidare, S organic se
transformă în sulfaţi direct accesibili plantelor. Anionul SO 24 rezultă şi din
oxidarea S elementar şi a sulfurilor. El formează sulfaţi de calciu, magneziu,
potasiu şi amoniu, compuşi solubili în soluţia solului. De asemenea, SO 24
poate fi adsorbit de mineralele argiloase de tip 1:1 şi de hidroxizii de fier şi
aluminiu.
Trecerea compuşilor sulfului dintr-o formă în alta este în strânsă
legătură cu oxido-reducerea. Prin reducere, sulfaţii trec în sulfuri, iar prin
oxidare sulfurile trec în sulfaţi.
Reducerea se petrece sub influenţa bacteriilor anaerobe din genul
Desulfovibrio, Sporovibrio, iar oxidarea - sub influenţa bacteriilor aerobe
din genul Thiobacillus.
Factorii care influeţează transformările sulfului în sol sunt: apa,
temperatura, pH-ul, textura, materia organică.
Între transformările sulfului şi azotului din sol există o asemănare.
Astfel, în mod similar denitrificării, sulfaţii servesc ca acceptori de hidrogen
pentru bacteriile anaerobe, care îi transformă în sulfiţi sau sulfuri. Reacţia de
transformare a S în sulfaţi este asemănătoare cu procesul de nitrificare.
Hidrogenul sulfurat este un produs comun al activităţii tiobacteriilor, similar
amoniacului care rezultă în procesele de dezaminare.
167
AGROCHIMIE
O schemă a transformărilor complexe pe care le suferă sulful în natură

este dată în figura 5.14.
Figura 5.14 Schema ciclului sulfului în natură (după Davidescu şi colab.,1984)
Datorită solubilităţii ridicate a majorităţii sulfaţilor, mobilitatea lor pe

profilul solurilor este ridicată.
Până în urmă cu câteva decenii caracterizarea regimului sulfului din
sol se reducea numai la solurile salinizate. În compoziţia acestora sulfaţii
solubili ocupă un rol principal, dar efectul lor asupra plantelor este de cele
mai multe ori negativ. Drept urmare, în astfel de cazuri, se pune problema
ameliorării solurilor prin spălarea sărurilor nocive sau amendarea solurilor
acide, sulfurice, caracterizate printr-o aciditate excesivă.
Mult timp s-a considerat că pe cele mai multe soluri nesalinizate din
România cerinţele în sulf ale plantelor sunt satisfăcute prin aportul S din sol,
din precipitaţii atmosferice şi din îngrăşămintele cu P, frecvent utilizate
fiind superfosfatul simplu, sulfatul de amoniu, sulfatul de potasiu, gunoiul
de grajd. Folosirea, însă, în ultimii ani, a îngrăşămintelor cu fosfor pe bază
168
de polifosfaţi condensaţi, deci fără sulf, impune reconsiderarea utilizării

îngrăşămintelor cu sulf (Lăcătușu și colab., 1973b).
5.5.1.3. Abundenţa sulfului şi oportunitatea

optimizării stării de asigurare cu sulf a
solurilor din România
Sulful total din stratul arat al solurilor nesărăturate variază de la
0,016% la solurile brun-roşcate, la 0,044% la cernoziomuri cambice
(Davidescu şi colab, 1984). Cercetările efectuate de Lăcătuşu şi colab.
(1974, 1977) au evidenţiat un interval de conţinut cuprins între 0,012% în
luvosoluri albice şi 0,035% în cenoziomuri. Înserierea solurilor în ordinea
crescătoare a intervalelor de conţinut este următoarea: luvisoluri albice
(luvosoluri albice): 0,012-0,016%; soluri brune luvice (luvosoluri tipice):
0,014-0,018%; soluri bălane (kastanoziomuri: 0,015-0,025%; soluri brune
roşcate (preluvosoluri roşcate): 0,016-0,020%; cernoziomuri cambice
(faeoziomuri cambice): 0,020-0,030% şi cernoziomuri tipice
(cernoziomuri): 0,025-0,035%.
Nivelul de aprovizionare a solurilor cu sulf poate fi stbilit şi cu
ajutorul formulei propuse de Davidescu şi colab. (1984):
IAS = (Sth)100
în care:
IAS = indicele de aprovizionare cu sulf
St = conţinutul total de sulf al solului, în %
h = conţinutul de humus al solului, în %
Interpretarea valorilor IAS se face după schema: valori mai mici decât
9 semnifică soluri cu un conţinut scăzut de sulf, între 9 şi 19 – soluri cu un
conţinut mijlociu de sulf, iar peste 19 – soluri cu un conţinut ridicat de sulf.
Sulful organic reprezintă 75 până la 90% din sulful total. Astfel, în
cernoziomuri s-au determinat conţinuturi de S organic ale căror valori
medii, grupate pe tipuri de sol, sunt cuprinse între 0,0251 şi 0,0289%, iar în
solurile brune (preluvosoluri) şi solurile brune argiloiluviale (preluvosoluri
tipice) oscilaţia aceluiaş indicator este cuprinsă între 0,0138 şi 0,0149%
(tabelul 5.6). În comparaţie cu N organic conţinutul de S organic este, în
medie, de 4-5 ori mai mic în cazul cernoziomurilor şi de 7-8 ori mai mic în
cazul solurilor brune (Lăcătuşu şi colab., 1977).
Conţinutul de sulf organic al solurilor poate fi interpretat după
următoarea schemă (Borlan şi Hera, 1973; Lăcătuşu şi colab., 1977): soluri
slab asigurate cu sulf organic, cu valori mai mici decât 0,008% sau decât
169
AGROCHIMIE
160 ppm; soluri mediu asigurate, cu valori cuprinse între 0,008 şi 0,016%,
sau între 160 şi 320 ppm şi soluri bine asigurate, cu valori mai mari decât
0,016% sau 320 ppm.
Tabelul 5.6
Conţinutul mediu în sulf organic şi raportul C:N:S pentru unele soluri din România
(după Lăcătuşu şi colab., 1977)
S organic (%)
Tipul de sol C:N:S
x 
Cernoziomuri 0,0289 0,0015 158 : 10 : 2,60
Cernoziomuri levigate
0,0251 0,0045 131 : 10 : 1,93
(Cernoziomuri argice)
Soluri brune
0,0138 0,0079 130 : 10 : 1,35
(Preluvosoluri)
Soluri argiloiluviale
0,0149 0,0072 160 : 10 : 1,22
(Luvosoluri)
Sulfaţii minerali adsorbiţi la suprafaţa particulelor coloidale se extrag

din sol cu o soluţie acidă de acetat de amoniu. Din solurile ţării noastre s-au
extras cu acest reactiv convenţional cantităţi cuprinse între
0,095 mg S-SO4/100 g sol (cernoziomuri) şi 3,90 mg S-SO4/100 g sol
(soluri brune argiloiluviale – preluvosoluri tipice şi luvisoluri albice –
luvosoluri albice). Conţinutul mai ridicat de sulfaţi solubili pe care îl au
solurile acide se datoreşte prezenţei unor cantităţi mai mari de sescvioxizi
hidrataţi de fier şi aluminiu, încărcaţi cu sarcini pozitive, care reţin anionii
SO 24 prin procese reversibile de adsorbţie (Lăcătuşu şi colab., 1974).
Sulfurile se întâlnesc în solurile bogate în materie organică din Delta
Dunării şi în deponiile de la exploatările miniere.
Ţinând seama că raportul N/S din humus este de cca două ori mai mic
decât în proteina vegetală, rezultă că plantele au la dispoziţie cantităţi
suficiente de sulf din rezervele solului atât timp cât recolta se formează
numai cu azotul rezultat prin mineralizarea humusului. La sulful nativ al
solului se mai adaugă, în condiţiile ţării noastre, un aport anual de sulf adus
de precipitaţii, în medie de 4-6 kg S/ha, cantitate suficientă pentru a asigura
sinteza în proteine a încă 30-35 kg N. Dacă se mai adaugă cele 11,5% de
sulf sulfatic pe care le conţine superfosfatul simplu rezultă că necesarul în
sulf al plantelor este în bună parte asigurat.
170
În prezent, în ţara noastră condiţii precare de asigurare cu sulf a

culturilor pot apărea pe soluri slab aprovizionate cu humus (luvisoluri -
luvosoluri, soluri nisipoase - psamosoluri, erodisoluri - erodosoluri), cu
drenaj intern excesiv, cu aprovizionare redusă în fosfor mobil, sau fertilizate
excesiv cu doze de N şi P libere de sulf.
5.5.1.4. Sulful în plante

Sulful este absorbit prin sistemul radicular al plantelor aproape
exclusiv sub formă de ioni SO 24 . De regulă, se acumulează în rădăcini,
tulpini, frunze mai vechi şi în seminţe. Dacă concentraţia de SO2 din
atmosferă nu depăşeşte 0,2 mg/m3, plantele pot absorbi prin frunze SO2 din
aer. În acest ultim mod se poate acumula până la 30% din sulful necesar
plantelor.
Conţinutul de sulf al plantelor oscilează între 0,01 şi 0,70%, fiind
aproximativ egal conţinutului de fosfor; la unele crucifere conţinutul de sulf
este mai mare decât cel de fosfor.
În plantă, ionii de sulfat sunt reduşi la sulfură (S2-) pentru a contribui
la sinteza tioaminoacizilor. Biosinteza proteinelor şi a altor substanţe
organice cu azot şi sulf în seminţe se petrece numai la anumite valori ale
rapoartelor dintre N şi S, valori care diferă de la o specie la alta. Astfel,
acest raport oscilează de la 3-4 (rapiţă, muştar) , la 9-10 (porumb, orz, orez),
până la 14-16 (grâu, soia).
Nutriţia normală cu sulf contribuie la creşterea conţinutului de
aminoacizi cu sulf. La cereale, sulful participă la dezvoltarea sistemului
radicular, la realizarea unui raport optim seminţe-paie, iar la plantele
leguminoase contribuie la dezvoltarea nodozităţilor.
Carenţa de sulf se manifestă prin clorozarea şi etiolarea aparatului
foliar, frunzele căpătând, în final, o culoare albicioasă, piticire, inhibarea
dezvoltării rădăcinilor şi a nodozităţilor la plantele leguminoase.
Atunci când carenţa în sulf este asociată cu excesul de azot nitric, pe
marginile şi vârful frunzelor pot apărea şi necrozări. Plantele deficitare în
sulf acumulează în frunze amide, aminoacizi liberi, în timp ce glucidele scad
până la urme.
Pentru prevenirea apariţiei carenţei de sulf se recomandă utilizarea
îngrăşămintelor chimice care conţin şi sulf (superfosfat simplu, sulfat de
amoniu, gunoi de grajd), administrarea la 3-4 ani a îngrăşămintelor organice
naturale, iar curativ se pot stropi plantele cu soluţii diluate (3-4%) de sulfat
de magneziu sau cu altă sare purtătoare de sulf.
171
AGROCHIMIE
5.5.1.5. Sortimentul îngrăşămintelor cu sulf

Unele îngrăşăminte cu N, P sau K conţin şi însemnate cantităţi de sulf
şi anume: 24% S în sulfat de amoniu, 23% S în sulfat de potasiu şi
magneziu, 21% S în polihalit, 18% S în sulfat de potasiu, 11,6% S în
superfosfat simplu.
Se admite că, în medie, gunoiul de grajd conţine 0,035% S, iar unele
dejecţii de animale conţin între 0,6 şi 2% S.
Dintre formele minerale naturale ale sulfului utilizate drept sursă de
sulf în agricultură amintim: sulful elementar şi gipsul.
Sulful elementar se găseşte în stare nativă, cristalizat sau amorf,
prezentându-se sub formă de pulbere gălbuie. Are un conţinut de 90-98% S.
Aplicat în sol, S elementar este rapid oxidat de către sulfo-bacterii şi
de către bacteriile heterotrofe. Dacă solul este slab aprovizionat cu baze se
produce o scădere accentuată a pH-ului. Pentru evitarea acestui fenomen se
administrează pentru fiecare kg de S elementar câte 3 kg CaCO3. În general,
dozele de S elementar sunt cuprinse între 10 şi 100 kg S/ha.
Pentru a grăbi procesele de oxidare ale sulfului elementar, acesta se
amestecă cu compost, în raport de 1:1 sau 1:2, amestecul purtând denumirea
de sulf inoculat.
Gipsul (CaSO4·2H2O) conţine 18,6% S, cristalizează în sistemul
monoclinic, are culoare roşietică până la incoloră, în funcţie de incluziunile
izomorfe.
Pentru a fi aplicat în sol produsul natural se macină până la obţinerea
unor particule cu diametrul mai mic decât 0,25 mm. Se păstrează în saci, în
încăperi uscate. Dozele sunt cuprinse între 100 şi 400 kg gips/ha.
Dintre compuşii cu sulf obţinuţi pe cale industrială mai comuni sunt
cei prezentaţi în continuare:
Sulf-ureea, rezultată în urma reacţiei dintre H2SO4 şi uree, conţine 37-
40% N şi 10-15% S. În sol, în urma hidrolizei ureei, sulful elementar se
depune sub formă de particule fine, apoi este oxidat de către sulfo-bacterii.
De asemenea, se mai produce un sortiment de uree granulată acoperită cu o
peliculă de sulf, având un conţinut de 32% N şi 30% S.
Gips-ureea se obţine prin amestecarea gipsului fin măcinat cu uree.
Produsul rezultat conţine 17% N şi 15% S.
Fosfogipsul este produsul rezidual obţinut de la fabricarea
îngrăşămintelor cu fosfor. Conţine 70-80% gips. Se aplică în doze de 300-
500 kg/ha.
172
Uneori, îngrăşămintele cu sulf sunt preparate sub formă lichidă.

Astfel, prin amestecarea amoniacului anhidru cu sulful elementar rezultă un
produs ce conţine 70-74% N şi 10-14% S. De asemenea, prin amestecarea în
apă a sulfului elementar, sau a gipsului fin măcinat cu diferite substanţe
stabilizatoare se obţin suspensii cu sulf, care conţin între 16 şi 30% S.
Alte soluţii care conţin sulf şi care pot fi utilizate ca îngrăşăminte sunt:
bisulfitul de amoniu - NH4HSO3 şi tiosulfatul de amoniu - (NH4)2S2O3.
5.5.1.6. Aplicarea îngrăşămintelor cu sulf în

raport cu necesarul cerut de nutriţia
plantelor
Dintre plantele care necesită cantităţi mai mari de sulf (peste 80 kg/ha)
cele mai comune sunt: ceapa, usturoiul, muştarul, ţelina, rapiţa, varza.
Leguminoasele furajere, sfecla, inul şi floarea soarelui consumă între 40 şi
80 kg S/ha, în timp ce necesarul de sulf al cerealelor este mult mai mic, între
40 şi 25 kg S/ha.
Rezultatele experimentale au arătat că la plantele crucifere se pot
aplica 80 kg S/ha, iar la celelalte culturi (cereale, plante prăşitoare) se
recomandă 25 kg S/ha.
Sporurile de producţie, faţă de martor, obţinute în diverse locuri prin
administrarea sulfului au ajuns la 565 kg/ha la trifoi, 500 kg/ha la
leguminoase, 300 kg/ha la bumbac, iar producţia de lucernă a sporit cu până
la 200%.
5.5.2. Calciul
5.5.2.1. Circuitul calciului în sistemul sol-plantă-animal-om

Sursa principală de calciu pentru plante o reprezintă solul. În acesta
calciu se găsește sub mai multe forme și anume: (1) calciu din mineralele
solului, precum calcit, plagiocalz, dar și din amendamentele utilizate pentru
ameliorarea solulrilor acide sau alcaline; (2) calciu schimbabil, adsorbit la
suprafața particulelor coloidale; (3) calciu din soluția solului și (4) calciu
complexat în materia organică a solului. Din mineralele solului și din
materia organică, calciu ajunge în soluția solului prin fenomene de alterare,
respectiv mineralizare, pe când din grupa cationilor schimbabili, calciu
ajunge în soluția solului prin fenomenul de schimb cationic. În fine, o altă
sursă de calciu din soluția solului o reprezintă resturile vegetale, de unde, tot
prin mineralizare calciu ajunge în formă cationică, liberă în soluția solului.
173
AGROCHIMIE
Dar, din soluția solului pleacă cantități semnificative de calciu, în

principal prin absorbția de către plante, apoi prin imobilizare în biomasă,
prin levigare, prin precipitare sub formă de săruri minerale și binențeles prin
eroziune (fig. 5.15.).
Figura 5.15. Circuitul calciului și magneziului în sistemul sol-plantă-

animal-om (adaptat după Brady și Weil, 2008)
Pentru un sol arabil cu o textură nisipo-lutoasă și cu o pantă de 4%,
Lawrence și Huntington (1999), citați de Brody și Weil (2008) au calculat
pierderi de calciu prin eroziune de 95 kg/ha/an, prin recoltă de 50 kg/ha/an,
174
iar prin levigare de 115 kg/ha/an, în total 260 kg/ha/an Ca sau 651 kg/ha/an
Ca CO3.
Calciu din plante ajunge în corpul animalelor și al oamenilor. De
asemenea, o bună parte din calciu cuprins în corpul oamenilor provine în
mod direct de la animale. Atât de la animale, cât și de la oameni, o parte a
calciului revine în sol prin intermediul dejecțiilor.
5.5.2.2. Importanţa calciului în nutriţia plantelor

Calciul este un element de bază în metabolismul vegetal, având un rol
important în activitatea enzimelor. Favorizează dezvoltarea sistemului
radicular, sporeşte numărul de nodozităţi la plantele leguminoase, contribuie
la consolidarea tulpinii, la formarea şi maturarea fructelor. În ţesuturile
îmbătrânite calciul se acumulează ca oxalat anihilând, astfel, acţiunea toxică
a acidului oxalic. Sub formă de CaHPO4 acţionează ca substanţă tampon în
sucul celular. Calciul are şi rol antitoxic faţă de cationii monovalenţi şi
divalenţi, anihilând toxicitatea potasiului şi a hidrogenului.
Circulaţia hidraţilor de carbon în plantă este favorizată de către calciu,
de asemenea, calciu accelerează descompunerea substanţelor de rezervă din
seminţele care încolţesc.
Calciul este necesar şi pentru menţinerea plasmei celulare în stare
activă şi stabilă, participă la alcătuirea pereţilor celulari sub formă de pectat
acid de calciu. În absenţa acestui compus pereţii celulari se distrug, sărurile
de Na şi K care se formează în locul pectatului de calciu se hidratează uşor,
formând geluri care acoperă organele plantelor. Prin urmare, calciul are un
rol important în determinarea însuşirilor mecanice (rezistenţă, elasticitate) şi
de permeabilitate ale membranelor celulare.
Calciul este singurul ion care nu este toxic chiar şi atunci când se
acumulează în cantităţi mai mari.
5.5.2.3. Calciul în sol

În soluri, cea mai mare parte din calciu se găseşte sub formă de săruri
greu solubile, în special carbonaţi. În solurile bogate în calciu, cu reacţie
alcalină, apare CaCO3 (calcit), mai rar CaCO3·MgCO3 (dolomit), în
proporţie de 10-30%. De asemenea, calciul mai apare în fosfaţi: monocalcic
Ca(H2PO4)2, dicalcic CaHPO4 sau tricalcic Ca3(PO4)2 sau sub formă de
apatită Ca5(PO4)3 (F,Cl,OH), respectiv fluorapatită, clorapatită sau
hidroxiapatită. În solurile salinizate apare în cantităţi apreciabile sulfatul de
calciu, CaSO4·2H2O.
175
AGROCHIMIE
În faza solidă, calciul este adsorbit în complexul coloidal al solului; în

humus este prezent sub formă de humat de calciu. Calciul determină
precipitarea coloizilor organo-minerali, aglomerând particulele singulare şi
contribuind la formarea unei structuri stabile. Prezenţa calciului schimbabil
într-un procentaj de 50-80% din capacitatea totală de schimb cationic
asigură, pe lângă o structură stabilă, un regim favorabil pentru apă şi aer
contribuind astfel la menţinerea fertilităţii solului. Alături de alţi cationi
bazici (Mg2+, K+), calciul
compensează sarcinile
negative ale complexului
coloidal al solului, el
constituind cationul dominant
în asigurarea gradului de
saturaţie cu baze (figura
5.16).
Toxicitatea ionilor de
H , Fe2+, Al3+ din solurile
+
acide este anihilată de calciu,

precipitându-se hidroxizii
acestor cationi.
Anual au loc pierderi
de Ca din sol, estimate a fi
cuprinse între 100 şi
1.000 kg/ha. Pierderile se
produc atât în urma
debazificării complexului
coloidal cât şi a
descompunerii calcarului sub
influenţa acidului carbonic,
format din apa încărcată cu
dioxidul de carbon prezent în
sol. Se formează carbonatul
acid de calciu uşor solubil,
Figura 5.16 Corelaţia între gradul de levigabil odată cu apa din
saturaţie cu baze şi saturaţia precipitaţii.
cu Mg, Ca, Na sau K, pe de o În procesul de
parte şi pH pe de altă parte în
debazificare, calciul este
orizontul A al solurilor din
România (după Florea şi primul care părăseşte
colab., 1964) sistemul, pătrunderea
176
hidrogenului în complexul coloidal al solurilor care au gradul de saturaţie cu

baze cuprins între 50 şi 100% făcându-se numai prin înlocuirea calciului. În
funcţie de natura cationilor predominanţi Florea şi colab. (1964) deosebesc
patru stadii de saturare cu baze, respectiv de debazificare:
a) stadiul calco-hidrogeno-magnezian (sau mezobazic) corespunde
domeniului de saturaţie în baze (V) de la 75 la 50%, se caracterizează prin
predominarea calciului asupra celorlalţi cationi în complexul coloidal, urmat
de hidrogen şi magneziu;
b) stadiul hidrogeno-calco-magnezian (sau oligobazic) corespunde
domeniului V de la 50 la 15%, se caracterizează prin predominarea
hidrogenului în complexul coloidal, urmat de calciu şi magneziu;
c) stadiu hidrogenic (sau oligoterobazic), primul stadiu de saturaţie cu
baze, corespunde gradelor de saturaţie aflate sub 15%, se caracterizezaă prin
neta predominare a hidrogenului asupra celorlalţi cationi;
d) stadiul calco-magnezian (sau eubazic) corespunde domeniului unui
grad de saturaţie (V) de la 100 la 75%, se caracterizează prin predominarea
netă a calciului asupra celorlalţi cationi bazici.
Calciul schimbabil este în echilibru cu cel din soluţia solului. Pentru o
dezvoltare normală a plantelor este necesar ca raportul dintre calciul din
soluţia solului şi suma calciului, magneziului şi potasiului din aceeaşi
soluţie să fie cuprins între 0,10 şi 0,20.
5.5.2.4. Conţinutul în calciu al solurilor din România

Acumulările de carbonaţi sunt caracteristice solurilor molice
(cernisolurilor), se întâlnesc în orizontul superior al solurilor bălane
(kastanoziomurilor) şi al cernoziomurilor carbonatice (cernoziomurilor), în
orizonturile medii şi inferioare ale cernoziomurilor cambice (cernoziomuri),
în funcţie de gradul de levigare, în cernoziomuri argiloiluviale, în soluri
cernoziomoide şi în soluri cenuşii (toate cuprinse în cadrul SRTS în grupa
faeoziomurilor). Conţinut apreciabil de CaCO3 au solurile formate pe
calcare, dolomite sau marne de tipul rendzinelor şi pseudorendzinelor.
Conţinutul în CaCO3 în stratul de până la 40 cm al acestor soluri poate
ajunge până la 10%, iar în orizontul de acumulare a carbonaţilor până la
30% (figura 5.17).
177
AGROCHIMIE
Figura 5.17 Variaţia conţinutului de

carbonat de calciu pe
profilul unor soluri din
România (după Lăcătuşu,
1982, din Davidescu şi
colab., 1984)
1 - sol bălan (kastanoziom); 2, 3 -
cernoziom; 4 - cernoziom cambic; 5 -
sol cenuşiu (faeoziom greic); 6 -
pseudorendzine; 7 – lăcovişte
(gleisol).
Tabelul 5.7
Intervale de conţinut în Ca schimbabil al solurilor din România (orizontul A)
(din Davidescu şi colab., 1984)
Ca schimbabil
Clasa de sol (me/100 g sol) % din T V%
Molisoluri (Cernisoluri) 10,64 - 60,29 19,49 - 75,22 76 -100

Argiluvisoluri (Luvisoluri) 2,82 - 25,18 11,05 - 35,14 37 - 85
Cambisoluri (Cambisoluri) 15,97 - 61,49 27,77 - 70,32 61 - 92
Spodosoluri (Spodisoluri) 8,84 - 34,38 7,5 - 9,7 9 - 17
Umbrisoluri (Umbrisoluri) 0,90 - 1,89 2,8 - 4,9 5 - 10
Soluri hidromorfe (Hidrisoluri) 6,96 - 19,37 40,4 - 55,5 48 - 71
Soluri neevoluate (Protisoluri) 1,46 - 22,4 29,8 - 66,3 46 - 88
Conţinutul de calciu schimbabil la solurile molice (cernisoluri) este

cuprins între 9,11 me/100 g sol (180 ppm), reprezentând un orizont Am
dintr-un sol cenuşiu (faeoziom) şi 66 me/100 g sol (1.500 ppm),
reperezentând un orizont AR dintr-o rendzină. Aportul calciului la alcătuirea
complexului de schimb al acestor soluri este cuprins între 51 şi 90%. La
solurile argiloluvice (luvisoluri) şi cambice, conţinutul de calciu schimbabil
oscilează între 4 şi 50 me/100 g sol (80-1.000 ppm), reprezentând între 19 şi
75% din capacitatea totală de schimb cationic. Conţinutul cel mai redus de
Ca schimbabil, în general sub 5 me/100 g sol (100 ppm), îl au solurile
spodice (spodisoluri), umbrisolurile, regosolurile şi psamosolurile. Câteva
178
date privitoare la intervalele normale de valori ale Ca schimbabil din

solurile României sunt prezentate în continuare (tabelul 5.7).
5.5.2.5. Calciul în plante

Absorbţia calciului de către plante din soluţia solului se face sub
formă de ion bivalent (Ca2+), prin vasele lemnoase şi este determinată de
fluxurile evapotranspiraţiei, iar acumularea lui în plante, în special în frunze,
se face sub formă de săruri minerale (fosfaţi, oxalaţi, carbonaţi), fitină şi
fosfatide. La speciile horticole calciul se acumulează în cantităţi mari în
frunze, ramuri de rod şi mai puţin în fructe.
În funcţie de necesarul în calciu, plantele au fost grupate în plante
calcifile, cu un conţinut de peste 1,5% Ca şi plante calcifobe, conţinutul
acestora din urmă fiind mai mic decât 1,5% Ca. În prima grupă sunt
cuprinse cruciferele şi leguminoasele, iar dintre plantele de cultură sunt
cunoscute drept mari
consumatoare de calciu:
morcovul, tomatele, salata,
sfecla. În frunzele acestor
specii se determină frecvent
conţinuturi de 5-6% Ca.
Calciul are o
mobilitate redusă în plantă,
fapt care determină
acumularea lui în organele
vegetative mai bătrâne şi
translocarea foarte redusă
în organele tinere. Se
Figura 5.18 Relaţia dintre procentul de apariţie creează astfel condiţii
a “prăbuşirii amare” (bitter pit) şi pentru apariţia simptomelor
conţinutul de Ca al fructelor de de carenţă în calciu la
mere Golden Delicious în doi ani
vârfurile de creştere ale
consecutivi (, - - -) şi după
pulverizarea cu calciu (·····) (după tulpinii, pe inflorescenţe şi
Terblanche şi colab., 1980) fructe. Astfel, conţinutul de
Ca al frunzelor de porumb
aflat în faza de 10-11 frunze este de 0,8-0,9% în frunzele din etajul inferior,
de 0,5-0,2% în frunzele din etajul median şi sub 0,15 în frunzele din etajul
superior.
Comparativ cu alte elemente nutritive carenţa în Ca este mai puţin
comună la plantele de câmp. Uneori, apare la plantele crescute pe soluri
179
AGROCHIMIE
nisipoase, acide sau pe soluri turboase. Poate să apară la tomatele şi

castraveţii cultivaţi în seră, datorită dezechilibrului elementelor nutritive. Se
manifestă prin putrezirea fructelor în partea opusă pedunculului (Planşa II).
Insuficienţa calciului în fructele de mere determină apariţia bolii
petelor amare (bitter pit). Merele prezintă puncte şi zone brune, care mai
târziu se necrozează (Planşa II). O relaţie inversă între procentul de apariţie
a fenomenului şi conţinutul de Ca din fructe au stabilit Terblanche şi colab.,
1980. Tot ei au evidenţiat reducerea intensităţii fenomenului în urma
pulverizării fructelor cu o soluţie care conţinea calciu (figura 5.18).
La ţelină, carenţa de calciu determină necrozarea centrului rădăcinii,
iar la garoafe se produce crăparea caliciului.
Tabelul 5.8
Starea de nutriţie cu calciu la unele plante cultivate (din Bergmann şi
Neubert, 1976, după diferiţi autori)
%Ca în s.u. a frunzelor în momente diagnostice
Specia Starea de nutriţie
deficitară normală excesivă
Grâu sub 0,5 0,5 - 1,5 peste 1,5
Ovăz 0,4 0,4 - 1,1 1,1
Porumb 0,1 0,2 - 1,0 1,5
Soia 0,2 0,4 - 2,0 3,0
Lucernă 0,5 0,8 - 3,0 5,0
Tomate 0,8 0,8 -1,8 1,8
Salată 0,6 0,6 - 1,1 2,1
Măr şi păr (pe rod) 0,7 1,2 1,5
Prun 0,5 1,0 1,5
Piersic şi cais 0,8 1,8 3,0
Cireş 1,0 1,8 2,6
Vişin 1,0 1,7 2,5
Nuc 0,8 1,4 1,8
Căpşun 0,5 1,0 1,5
Zmeur 0,4 0,8 1,2
Coacăz 0,7 1,5 2,0
Agriş 1,0 2,2 2,6
Hamei 1,8 3,0 3,5
Viţă de vie (pe rod) 1,5 2,0 3,0
180
Evaluarea stării de nutriţie calcică a unor plante cultivate se poate face

cu ajutorul datelor analizei foliare, efectuate la momente diagnostice
(tabelul 5.8).
Pentru stabilirea deficienţei de calciu se folosesc şi rapoartele între
datele analitice obţinute la plantele considerate sănătoase şi la plantele
afectate. În cazul calciului şi al borului raportul trebuie să fie mai mare ca l,
iar în cazul potasiului trebuie să fie mai mic decât l. Raporturile
conţinuturilor de Ca şi K din cele două probe de sol trebuie să fie mult mai
mari decât l, respectiv mai mici decât unitatea. Borul solubil în apă, trebuie
să aibă valoarea raportului mai mare decât l (Borlan şi colab., 1992).
Prevenirea fenomenelor legate de lipsa calciului se poate face prin
realizarea condiţiilor fizice şi chimice din sol optime pentru existenţa şi
mobilizarea calciului (amendarea, ridicarea conţinutului de humus, însuşiri
fizice normale, fertilizare şi irigare moderată) şi prin dezinfectarea solului,
în special din sere, infestat cu nematozi sau alţi dăunători.
Fructele care se păstrează pot fi îmbăiate în soluţii ale sărurilor de
calciu.
5.5.2.6. Îngrăşăminte cu calciu

Unele îngrăşăminte chimice minerale conţin Ca drept element
secundar (19% în superfosfat simplu şi concentrat, 22% în precipitat, 31-
35% în fosforite, 11% în nitrocalcar). Gunoiul de grajd conţine 0,36% Ca.
Administrarea acestora în sol satisface necesarul plantelor în calciu, care
pentru majoritatea plantelor este de până la 50 kg/ha anual.
Compuşii cu calciu (naturali - calcarele sau diferite produse reziduale
industriale) sunt utilizaţi la ameliorarea compoziţiei ionice a solurilor acide
sau alcaline, aşa după cum s-a prezentat în capitolul 4.
De altfel, trebuie să precizăm că plantele reuşesc să-şi satisfacă
necesarul de Ca chiar în condiţii deficitare de reacţie. Corectarea reacţiei
aduce îmbunătăţiri condiţiilor chimice din sol pentru creşterea normală a
plantelor.
181
AGROCHIMIE
Foto 1 Foto 2
Foto 3 Foto 4
Foto 5 Foto 6
Planşa II. Carenţe de macroelemente de ordin secundar

Foto 1. Carenţă de S la rapiţă (Brassica napus oleifera)
Foto 2. Carenţă de S la ţelină (Apium graveolens)
Foto 3 – 4. Carenţă de Mg la porumb (Zea mays)
Foto 5. Carenţă de Ca la tomate (Lycopersicum esculentum)
Foto 6. Carenţă de Ca la măr (Malus domestica)
182
183
AGROCHIMIE
5.5.3. Magneziul
5.5.3.1. Circuitul magneziului în sistemul sol-plantă-

animal-om
Magneziul are același circuit cu al calciului, cu mențiune că o parte
din cationii prezenți în soluția solului și din cationii schimbabili pot intra și
pot fi fixați în structura cristalină a mineralelor argiloase de tip 2 : 1 (fig.
5.15.).
Spre deosebire de Ca, magneziul se găsește în cantitate mult mai mică
atât în sol, cât și în plantă. Dar, rolul său în plantă este foarte semnificativ,
luând parte la procesul de fotosinteză, în calitate de component central al
clorofilei.
De remarcat că și pierderile de Mg dintr-un sol arabil, calculate tot de
Lawrence și Huntington (1999) sunt mult mai reduse și anume de 33
kg/ha/an prin eroziune, de 25 kg/ha/an prin recolte și tot de 25 kg/ha/an prin
levigare. În total se pierd într-un an 83 kg/ha Mg sau 291 kg/ha MgCO3.
5.5.3.2. Importanţa magneziului din sol ca sursă pentru

nutriţia plantelor
Magneziul are un rol esenţial în nutriţia plantelor, participând la
structura clorofilei şi luând parte la procesele de reglare a permeabilităţii
celulare şi de activare a majorităţii sistemelor enzimatice ale organismului
vegetal.
În condiţii naturale obişnuite şi chiar de aplicare a tehnologiilor
normale de cultură, solurile noastre oferă un conţinut în magneziu
satisfăcător pentru nutriţia plantelor. Excepţie de la această regulă fac
psamosolurile şi unele categorii de soluri acide cu un conţinut redus de
magneziu nativ.
Suplimentarea necondiţionată a magneziului din sol se impune la
solurile din sere, unde prin folosirea unor doze mari de îngrăşăminte cu
macroelemente se produc dezechilibre în absorbţia magneziului. Acest
fenomen însă, sub formă latentă şi acută, poate apărea şi în condiţii de
cultură intensivă la plante hortiviticole în urma aplicării unor doze mari de
îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu. Descreşterea absorbţiei magneziului
de către plante, în astfel de cazuri, este urmarea acidifierii solurilor datorită
aplicării îngrăşămintelor cu azot cu potenţial de acidifiere şi a
antagonismului K-Mg.
184
5.5.3.3. Semnificaţia formelor magneziului

pentru nutriţia plantelor
Rezerva totală de Mg din soluri este cuprinsă între 0,5% MgO în
soluri brune argiloiluviale şi luvisoluri albice şi peste 2% MgO în
cernoziomuri. Din conţinutul total al Mg din sol 91-92% este cuprins în
reţeaua mineralelor silicatice, purtând denumirea de "Mg coordinat", 7-8%
este reţinut cu schimb în complexul adsorbtiv al solului, numindu-se "Mg
schimbabil" şi numai 0,1-0,2% este solubil în soluţia solului - "Mg solubil"
(Lăcătuşu şi colab., 1978, în Davidescu şi colab., 1984).
Magneziul solubil este direct accesibil plantelor, acesta fiind absorbit
sub formă cationică (Mg2+). Pe măsură ce concentraţia în Mg din soluţia
solului scade, se produce, aproape instantaneu, trecerea Mg din forma
schimbabilă în forma solubilă. Rezerva de Mg schimbabil se completează
din Mg neschimbabil în urma unor procese chimice lente.
5.5.3.4. Abundenţa Mg în solurile din România

Conţinutul total de Mg este cuprins între 0,03% în psamosoluri şi
unele luvisoluri (luvosoluri) şi 1,2% Mg în cernoziomuri carbonatice.
Magneziul schimbabil exprimat sub formă de me/100 g sol este
cuprins între 0,10 în psamosoluri şi 8,14 în cernoziomuri reprezentând între
1,0 şi 20% din capacitatea totală de schimb cationic. Solurile care au valori
ale Mg schimbabil mai mici decât 1 me Mg/100 g sol şi saturaţia în Mg mai
mică decât 7% din capacitatea totală de schimb cationic sunt încadrate în
grupa celor slab asigurate cu acest element, existând o probabilitate ridicată
de apariţie a carenţei în magneziu. În această categorie, în afara
psamosolurilor, se cuprind o parte din solurile brune luvice (luvosoluri
tipice), luvisolurile albice (luvosoluri albice) - soluri puternic debazificate
- şi perimontane şi din unele podişuri
piemontane.
Magneziul solubil are cele mai mici valori în luvisoluri şi planosoluri
(planosoluri) (până la 16 ppm); acestea cresc până la 20 ppm în soluri brune
luvice (luvosoluri tipice) pentru ca în cernoziomuri cambice (cernoziomuri
cambice) să ajungă până la 72 ppm.
O ilustrare a abundenţei formelor magneziului din cîteva tipuri de sol
din România este prezentată în figura 5.19.
185
186
Figura 5.19 Distribuţia statistică a formelor magneziului din unele tipuri de sol din România (după
Lăcătuşu şi colab., 1978, din Davidescu şi colab., 1984)
A – cernoziomuri cambice; B – Luvosoluri tipice; C – Luvosoluri albice şi Planosoluri
5.5.3.5. Indicatori pentru aprecierea stării de asigurare a

solurilor cu Mg accesibil
În afara aprecierilor legate de valorile analitice ale Mg schimbabil sau
solubil în soluţia solului, în practica agrochimică se utilizează şi
determinarea Mg din sol prin solubilizarea acestuia în reactivi convenţionali
(denumit şi Mg mobil). Unul din aceşti reactivi este CaCl2 0,025 n, într-o
metodă elaborată de Schachtschabel în 1954. Aprecierea se face în funcţie
de textura solului (tabelul 5.9).
O altă metodă pentru aprecierea conţinutului deficitar de Mg din sol
este determinarea sa în soluţia de AL (acetat lactat de amoniu) utilizată la
extracţia fosforului şi potasiului mobil din sol. Se consideră că o valoare mai
mică decât 75 ppm Mg solubil în AL semnifică un sol slab aprovizionat cu
acest element.
Tabelul 5.9
Valori de interpretare a nivelului de aprovizionare a solului cu Mg

(din Davidescu şi colab., 1984)
Starea de Mg solubil în CaCl2 0,025 n, mg/100 g sol

aprovizionare a
Textură uşoară Textură medie Textură grea
solului cu Mg
Scăzută 0 – 2,5 0 - 3,5 0 - 6,0
Mijlocie 2,6 - 5,0 3,6 - 7,0 6,1 - 12,0
Mare peste 5,0 peste 7,0 peste 12,0
O apreciere mai completă a gradului de asigurare a solului cu Mg este

dată de indicele carenţei de Mg (IC Mg), elaborat de Borlan (în Bogaci,
1981). La evaluarea acestuia se iau în calcul, pe lângă nivelul de Mg
schimbabil, reacţia solului şi conţinutul de K, avându-se astfel în vedere
antagonismul K - Mg:
Mg  Fr
IC Mg =
K
în care:
Mg = Mg schimbabil, în ppm
Fr = factor de reacţie = [1,10-0,555(pH-4,0)]
K = K schimbabil, în ppm
Interpretarea valorilor IC Mg se face în acord cu valorile prezentate în
tabelul 5.10.
187
AGROCHIMIE
Tabelul 5.10
Valorile de interpretare a indicelui carenţei de Mg
Interval de variaţie Probabilitatea de manifestare a carenţei de Mg

 0,15 foarte mare
0,16 - 0,30 mare
0,61 - 1,20 mică
 1,20 foarte mică
5.5.3.6. Magneziul în plante

Magneziul intervine în procesul fotosintetic legat de capacitatea
plantelor superioare de a transforma energia radiaţiei luminoase în energie
chimică a legăturilor dintre elementele organogene. Astfel, magneziul intră
în compoziţia chimică a componentelor pirolitice din moleculele
pigmenţilor clorofilieni.
De asemenea, magneziul activează cuplul de polifosfaţi organici:
adenozintrifosfat (ATP)- adenozindifosfat (ADP) şi multe sisteme
enzimatice.
Importanţa majoră a magneziului în primele stadii de creştere a
plantelor este dovedită şi de magneziul prezent în seminţe sub formă de
inozitolhexafosfat dublu de magneziu şi calciu (fitină).
Spre deosebire de calciu, magneziul are o bună mobilitate în plantă,
fapt care determină translocarea cu uşurinţă a elementului din organele
mature, cu efect fotosintetic mai redus, spre cele mai tinere, cu randament
fotosintetic mai mare. Astfel se explică faptul că deficienţa de magneziu în
stadiile incipiente poate să nu fie evidentă.
Carenţa de magneziu se evidenţiază la organele vegetative mature,
frunze din etajele inferioare la plantele anuale şi frunze de la baza lăstarilor
la plantele multianuale. Datorită scăderii conţinutului în clorofilă în urma
translocării magneziului în organele vegetative tinere se manifestă o
decolorare a frunzelor. Decolorarea nu este uniformă, alternează zone mai
intens şi mai puţin declorofiate, fapt ce se exteriorizează prin imaginea de
"tigrare" sau de "mărgeluire", cum apare la porumb (Planşa II).
La culturile leguminoase, solanacee, crucifere, precum şi la culturile
multianuale (pomi, arbuşti fructiferi, viţa de vie) carenţa în Mg se manifestă
prin clorozarea parenchimului internervurial, nervurile continuând să
rămână verzi. Clorozarea se dezvoltă de la centrul frunzei spre marginile ei.
În stadiile mai severe se produce necrozarea şi uscarea parenchimului
188
afectat. La pomii fructiferi deficienţa în Mg apare în mijlocul verii, primele

frunze clorozate fiind cele de la baza lăstarilor anuali.
Tabelul 5.11
Starea de nutriţie cu magneziu la unele plante cultivate
(din Bergmann şi Neubert 1976, după diferiţi autori)
% Mg în s.u. a frunzelor în momente diagnostice

Specia
deficitară normală excesivă
Grâu sub 0,10 0,20 - 0,40 peste 0,40
Ovăz 0,08 0,18 - 0,32 0,32
Secară 0,12 0,20 - 0,60 0,60
Porumb 0,10 0,21 - 0,60 1,00
Soia 0,11 0,31 - 130 1,30
Lucernă 0,20 0,31 - 1,00 1,51
Cartofi 0,15 0,21 - 0,80 0,80
Tomate 0,22 0,60 - 1,30 1,30
Salată 0,10 0,36 - 0,90 0,90
Măr şi păr 0,15 0,30 0,45
Prun 0,30 0,50 1,00
Piersic şi cais 0,25 0,50 1,00
Cireş 0,20 0,35 0,70
Vişin 0,30 0,50 0,75
Nuc 0,20 0,35 1,00
Căpşun 0,10 0,20 0,40
Zmeur 0,10 0,25 0,35
Coacăz 0,12 0,22 0,35
Agriş 0,15 0,30 0,40
Viţă de vie 0,15 0,35 0,50
Hamei 0,25 0,35 0,55
Carenţa în Mg este favorizată de un sol acid (pH  5,8), cu un conţinut
redus de Mg mobil (MgAL  75 ppm), ridicat de K mobil (KAL  200 ppm)
cu textură grosieră şi cu valori ale IC Mg  0,4. Vremea caldă şi moderat de
umedă împreună cu practicarea unei agrotehnici fără amendarea solurilor
acide, fără fertilizarea organică şi cultivarea unor hibrizi şi varietăţi
susceptibile la carenţa de Mg accentuează fenomenul.
Aprecierea stării de nutriţie cu Mg la diferite culturi se face pe baza
analizării frunzelor recoltate în perioade diagnostice (Tabelul 5.11).
189
AGROCHIMIE
De asemenea, la stabilirea diagnosticului de "carenţă în Mg" se pot

folosi datele analitice obţinute la sol şi plante recoltate din variante cu plante
aparent sănătoase şi din variante cu plante afectate. După Borlan şi colab.,
1992, valorile acestor raporturi trebuie să fie, în cazul solului, mai mari
decât 1 la pH şi la conţinutul de Mg solubil în AL, iar la IC Mg şi la
conţinutul de potasiu solubil în AL raportul trebuie să fie mai mici decât l.
În cazul plantelor, valorile raporturilor referitoare la conţinutul în K total
trebuie să fie mai mici sau egale cu l, la conţinutul în Mg total mai mari ca l,
iar valorile referitoare la raportul K/Mg trebuie să fie mai mici ca l.
5.5.3.7. Îngrăşămintele cu magneziu

Rocile şi mineralele constituie principala sursă a îngrăşămintelor cu
magneziu. Cel mai frecvent se utilizează dolomitul. Este un carbonat dublu
de Ca şi Mg (CaCO3·MgCO)3, conţine 8-13% Mg şi 18-21% Ca. Se
foloseşte după prealabila măcinare a rocii. Pe lângă completarea necesarului
de Mg, dolomitul se utilizează şi la amendarea solurilor acide.
Dunit (Mg2SiO4+Fe2SiO4) este o rocă eruptivă cu un conţinut de
24-28% Mg. După măcinare poate fi utilizat pe soluri acide, deficitare în
Mg.
Serpentinit (3MgO·2SiO3·2H2O), rocă metamorfică cu un conţinut de
18-25% Mg. Datorită solubilităţii reduse se aplică la fel ca şi dunitul numai
pe soluri acide.
Kieserit (MgSO4·2H2O), mineral natural, conţine 17% Mg. Prin
calcinare conţinutul în Mg creşte la 20%.
Dintre produşii sintetici ai Mg cel mai utilizat în agricultură, în special
la culturile intensive din sere şi solarii, este sulfatul de magneziu
(MgSO4·7H2O). Conţine 9,9% Mg şi 13% S. Are solubilitate ridicată: 35,4 g
la 100 ml apă (18oC).
O altă sursă importantă de Mg este gunoiul de grajd. În medie, acesta
conţine aproximativ 0,5% Mg.
5.5.2.3. Aplicarea îngrăşămintelor cu magneziu în raport cu

necesarul cerut de nutriţia plantelor
Cele mai sensibile plante la carenţa de Mg s-au dovedit a fi:
porumbul, cânepa, sorgul, varza, sfecla de zahăr, trifoiul, lucerna, cartoful,
tomatele, ceapa şi ridichile. Acestea răspund bine la aplicarea
îngrăşămintelor cu magneziu.
190
Ovăzul, orzul, muştarul, iarba de Sudan şi sfecla furajeră sunt puţin

sensibile la deficienţa de Mg.
În cazul apariţiei simptomelor tipice ale carenţei în Mg se face
tratament curativ prin stropirea repetată a plantelor la intervale de 6-8 zile,
cu o soluţie de MgSO4 4%, folosind 300-500 l/ha.
Printre măsurile preventive apariţiei carenţei de Mg evidenţiem:
corectarea reacţiei acide a solurilor cu dolomit, fertilizarea anuală sau
periodică cu îngrăşăminte organice naturale, aplicarea îngrăşămintelor
organice în doze optime economice, folosirea ca sursă de potasiu a sărurilor
potasice cu magneziu, aplicarea în sol a îngrăşămintelor cu Mg în doze
optime economice, cultivarea de soiuri şi hibrizi puţin susceptibili la apariţia
carenţei de magneziu.
Datele experimentale obţinute de Bogaci şi colab. (1989) pe
luvisolurile albice (luvosolurile) de la Albota şi Livada au demonstrat că
prin aplicarea a 55 kg Mg/ha s-au obţinut sporuri de recoltă la porumb, soia,
in pentru fibre şi cartofi cuprinse între 85 şi 106 kg/ha.
5.6. Agrochimia microlementelor
Elementele chimice care participă în proporţie de numai 0,01%

(calculat la substanţă uscată) la constituţia materiei vegetale dar au un rol
esenţial în procesele biotice au fost grupate în categoria microelementelor.
În cadrul acestora Fe, Mn, Zn, Cu, B şi Mo au funcţii bine evidenţiate, în
timp ce Co, Cr, Ni, V, Be, As, Pb, Cd,, Se nu au rol direct asupra nutriţiei
vegetale. Un rol major în nutriţia animală au Co, Se, V, Ni, I sau din contra,
în concentraţii ridicate Pb, Cd, As sunt toxice pentru reprezentanţii ambelor
regnuri.
Microelementele principale, esenţiale, au rol catalitic, participând la
activitatea enzimelor, favorizând astfel formarea organelor de reproducere,
fecundaţia şi fructificarea. De asemenea, ele influenţează fotosinteza,
rezistenţa plantelor la secetă şi îngheţ, contribuind, în final, la sporirea
calităţii şi cantităţii recoltelor.
Necesarul de microelemente al plantelor este asigurat, în cea mai mare
parte, de rezervele existente în sol. Dar există situaţii, în ultimii ani din ce în
ce mai frecvente, când solurile nu mai pot satisface, din varii motive,
întreaga cantitate de microelemente solicitate de plante. În astfel de cazuri
trebuie să se intervină cu un îngrăşământ, care să conţină microelementul
sau microelementele pentru care s-au diagnosticat stările carenţiale.
191
AGROCHIMIE
5.6.1. Circuitul microelementelor în sistemul sol-plantă-

animal-om
O imagine generală a circuitului microelementelor în sistemul sol-
plantă-animal-om este prezentată în fig. 5.20. Aceasta înseamnă că nu
oricare dintre microelementele prezentate vor participa la toate legăturile
dintre părțile componente ale celor patru medii.
Figura 5.20. Circuitul microelementelor în sistemul sol-plantă-animal-om

(adaptată după Brady și Weil, 2008)
Așa după cum s-a prezentat sursa primară a microelementelor din
soluri o reprezintă mineralele din rocile generatoare de soluri, la care se mai
poate adăuga precipitatele rezultate în urma reacțiilor pedogeochimice. În
unele situații de carență în microelemente o altă componentă a sursei de
microelemente o constituie îngrășămintele chimice cu microelemente, care
192
se introduc în sol sau se administrează pe plante prin intermediul

îngrășămintelor foliare.
În urma proceselor de alterare se eliberează și microelementele, care
ajung în principal în soluția solului, dar care pot fi și adsorbite la suprafața
coloizilor minerali și organici. Plantele absorb, în principal,
microelementele din soluția solului sub formă cationică sau anionică, dar
pot fi în legătură directă și cu compușii organici chelatați din soluția solului.
5.6.2. Fierul
5.6.2.1. Rolul fierului în nutriţia plantelor

Fierul este implicat direct sau indirect în toate procesele fiziologice
datorită însuşirii lui de a forma compuşi complecşi de tip chelat, şi de a
suferi schimbări de valenţă în procesele de oxido-reducere. Astfel, el se
găseşte în grupările prostetice ale unor enzime sub formă de hem, având rol
similar magneziului din porfirinele pigmenţilor clorofilieni. Fe hemic intră
în compoziţia catalazei şi peroxidazei, enzime catalizatoare ale procesului
respirator, şi este constituent al citocromilor a, b şi c.
Sub formă de Fe nehemic participă la sinteza clorofilei şi la
fotosinteză, fiind component al fitoferitinei, fosfoproteină cu rol în
fotosinteză, şi al ferredoxinei, o proteină implicată în procesele de oxido-
reducere şi transfer de electroni (reducerea NO 3 şi SO 24 , spre a fi incluşi în
compuşi organici şi fixarea N2 atmosferic de către microorganisme).
De asemenea, fierul participă la sinteza proteinelor, prin intermediul
proceselor de transaminare.
Absorbţia fierului de către plante se face sub formă cationică, mai uşor
ca Fe2+ şi în cantităţi mai reduse ca Fe3+. În solurile acide există o
probabilitate mai mare de absorbţie a fierului din compuşi ferici.
5.6.2.2. Formele fierului din sol

Din punct de vedere al abundenţei în sol, fierul face parte din
categoria macroelementelor, conţinutul total fiind cuprins, în medie, între
1,5 şi 3% în luvisoluri (luvosoluri) şi între 4 şi 5% în cernoziomuri
(cernoziomuri). Însă, avînd în vedere cantitatea de fier solubilizată în soluţia
solului (de ordinul mg/kg sol) şi, în special, cantitatea absorbită de plante
(de ordinul zecilor şi sutelor de ppm) şi funcţiile pe care le îndeplineşte în
procesul nutriţional, fierul aparţine grupei microelementelor.
193
AGROCHIMIE
Concentraţia Fe în soluţia solului este foarte redusă, de ordinul a

10-10-10-11 moli Fe/l, fiind o funcţie directă de pH şi de potenţialul redox.
Astfel, la creşterea pH-ului cu o unitate conţinutul de Fe solubil scade de
1.000 de ori. Cel mai scăzut conţinut în Fe solubil se află la pH-ul cuprins
între 6,5 şi 8,0. În funcţie de reacţie şi de potenţialul redox în soluţia solului
Fe se găseşte sub formă de Fe3+, Fe2+, FeOH 2 , Fe(OH)2+.

5.6.2.3. Carenţa în fier

Mai frecvent carenţa în fier apare la plantele multianuale (pomi,
arbuşti fructiferi, viţă de vie). Din cauza slabei mobilităţi a fierului în plantă,
deficienţa în acest element se manifestă prin clorozarea parenchimului
internervurial al frunzelor celor mai tinere. În formele mai accentuate se
produce trecerea de la culoarea galben-verzuie la galben deschis. Clorozarea
apare pe plantă de sus în jos, iar pe frunze de la centru spre margini. În
comparaţie cu clorozarea provocată de deficienţa de N sau Mg, la cloroza
ferică nu se înregistrează pete necrotice, decât în cazuri foarte severe
(Planşa III).
Plantele afectate sunt debile, fructifică puţin, fructele fiind de calitate
inferioară.
Instalarea clorozei ferice la plante dezvoltate pe soluri carbonatice este
dependentă de unele însuşiri chimice ale solului (conţinut total şi activ de
CaCO3, conţinut în humus şi Fe extractabil), o parte din ele fiind încorporate
în valorile indicelui puterii clorozante. La culturile multianuale altoite,
apariţia clorozării depinde şi de eficienţa portaltoiului de a solubiliza fierul
din sol şi de a-l furniza altoiului.
Juste şi Pouget (1972) au propus pentru evaluarea intensităţii clorozei
ferice un “indice al puterii clorozante” – IPG, care reprezintă raportul dintre
carbonatul de calciu activ şi conţinutul de fier:
CaCO 3 activ
IPG   10 4
Fe2
în care:
CaCO3 activ reprezintă carbonatul de calciu extras în soluţia de
oxalat de amoniu 0,2 n, în %;
(Fe)2 reprezintă pătratul conţinutului de fier extras în aceeaşi
soluţie de oxalat de amoniu 0,2 n, în ppm.
Interpretarea valorilor IPG se face după următoarea schemă:
intensitatea clorozei este redusă la valori ale IPG mai mici decât 5, este
194
mijlocie la valori cuprinse între 5 şi 15, mare între 15 şi 35 şi foarte mare la

valori mai mari decât 35.
Rusu şi colab. (1992, 2005) propun calcularea IPG prin împărţirea
conţinutului de CaCO3 activ la conţinutul de humus şi multiplicarea
rezultatului cu 10. Valorile obţinute se interpretează astfel: <10 – cloroză
ferică redusă, între 10 şi 23 – cloroză ferică mijlocie, între 23 şi 50 – cloroză
ferică puternică şi peste 50 – cloroză ferică foarte puternică.
Un exemplu de interpretare în complex a unor date referitoare la
cloroza ferică a fost prezentat de Borlan şi colab., (1992), după Răuţă (1982)
(Tabelul 5.12).
Un factor important al incidenţei carenţei de fier îl constituie formarea
bicarbonaţilor în sol şi interferenţa acestora în absorbţia, vehicularea şi
funcţiile fiziologice ale fierului. Producerea bicarbonaţilor este favorizată de
fertilizarea cu îngrăşăminte organice nefermentate, de excesul de umiditate,
de tasarea solului. Abundenţa elementelor chimice bivalente Ca2+, Mg2+,
Mn2+ contribuie la apariţia fenomenului.
Tabelul 5.12
Probabilitatea apariţiei clorozei ferice la viţa de vie în funcţie de natura portaltoiului
şi însuşirile solului
Probabilitatea (%) apariţiei clorozei
ferice la viţa de vie altoită pe Însuşirile chimice ale solului
portaltoi (stratul desfundat 0 - 40 cm)
Fe solubil CaCO3
foarte moderat puţin Humus CaCO3 în oxalat IPC  x10 4
Fe
susceptibil susceptibil susceptibil activ de amoniu (după Juste şi
0,2% N Pouget, 1972)
la cloroza ferică % ppm
 10 0 0 2,5 - 3,0 sub 2,5 100-115  2,5
20 - 40 10 - 20  10 2,0 - 2,3 5,0 - 8,0 60 - 80 5 - 15,0
100 50 - 80 40 - 60 1,0 - 1,5 16,0 - 24,0 35 - 40 130 - 190
100 100  90  1,0  24,0 30 - 35  190
195
AGROCHIMIE
Foto 1 Foto 2
Foto 3 Foto 4
Foto 5 Foto 6
Planşa III. Carenţe de microelemente
Foto 1 – 2. Carenţă de Fe la viţa-de-vie (Vitis vinifera)
Foto 3 – 4. Carenţă de Mn la porumb (Zea mays)
Foto 5 – 6. Carenţă de Cu la ovăz (Avena sativa)
196
197
AGROCHIMIE
Alt indicator al evidenţierii carenţei ferice este conţinutul în fier al

frunzelor. Domeniile de concentraţie în Fe la principalele plante de cultură
pentru cele trei domenii de nutriţie sunt date din Bergmann şi Neubert
(1976), după diferiţi autori (tabelul 5.13).
Tabelul 5.13
Niveluri de conţinut în Fe al frunzelor unor plante
cultivate, la momente diagnostice
Nivelul de conţinut în Fe, mg/kg s.u.

deficitar, excesiv,
Specia normal
sub peste
Grâu 20 21 - 200 200
Ovăz 50 50 - 150 150
Porumb 50 60 - 250 250
Soia 38 44 - 60 60
Sfeclă 50 60 - 140 140
Tomate 30 50 - 300 300
Castraveţi 120 150 - 250 150
Salată 90 130 - 600 600
Măr 40 150 - 200 400
Păr 30 140 - 150 300
Cais 50 120 - 140 180
Piersic 50 180 - 200 400
Prun 40 150 - 170 400
Vişin 60 120 - 160 200
Cireş 60 120 - 160 200
Hamei 40 110 - 150 200
Viţă de vie 50 130 - 160 200
Raporturile între datele analitice obţinute la plantele sănătoase şi cele

afectate şi la solul de sub acestea, precizează diagnosticul. Astfel, la sol,
pentru pH H 2O şi indicele puterii clorozante raporturile trebuie să fie mai
mici sau egale cu 1, iar la plantă rapoartele pentru Fe total  1 şi pentru
P/Fe total  1 (Borlan şi colab, 1992).
5.6.2.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu fier

Pentru prevenirea şi tratarea clorozei ferice se utilizează săruri
anorganice sau organo-minerale cu fier. Cele mai utilizate sunt:
Sulfatul de fier, FeSO4·7H2O, cunoscut şi sub numele de calaican, de
culoare verde deschis, solubil în apă (15,5 g/100 ml). Conţine 20,1% Fe.
198
Fosfat feros de amoniu, Fe(NH4)PO4·H2O, conţine 29% Fe.

Sulfat feric, Fe2(SO4)3·9H2O, conţine 23% Fe.
Polifosfatul de fier şi amoniu, Fe(NH4)HP2O7, conţine 27% Fe.
Chelaţii cu fier sunt compuşi organo-minerali derivaţi ai acizilor
organici cum ar fi: acizii etilendiaminodiortohidroxifenilacetic (Fe-
EDDHA), dietilentriaminopenta-acetic (Fe-DTPA) sau acidul
etilendiaminotetraacetic (Fe-EDTA) cunoscut şi sub numele de complexon
II. În medie chelaţii conţin între 8 şi 12% fier.
5.6.2.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu fier

Sensibilitatea cea mai ridicată la deficienţa în fier o au: viţa de vie,
nucul, piersicul, cireşul, arbuştii fructiferi, tomatele, conopida, soia, fasolea,
sfecla, orzul şi gramineele perene furajere. În timp ce mărul, părul, prunul,
varza şi guliile, porumbul, lucerna au sensibilitate mijlocie.
Îngrăşămintele cu fier se pot aplica în sol şi pe plante.
În sol se aplică sărurile anorganice (ex. calaican în amestec cu gunoi
de grajd fermentat); 4-5 kg gunoi de grajd cu soluţie de 2% calaican pentru
fiecare butuc de viţă de vie. La pomi dozele se pot dubla.
Rezultate pozitive se obţin prin stropiri repetate cu soluţii diluate de
chelaţi (10-15 g Fe/100 l apă). Deoarece aceste tratamente nu înlătură cauza
principală (natura solului), se recomandă a fi efectuate anual.
Pe lângă aplicarea îngrăşămintelor cu fier, pentru prevenirea clorozei
ferice se mai recomandă: fertilizarea moderată cu îngrăşăminte cu fosfor şi
cu gunoi de grajd semifermentat, fertilizarea cu îngrăşăminte cu azot cu
potenţial de acidifiere, irigarea moderată, drenaj corespunzător, alegerea
unor portaltoi puţin susceptibili la carenţa de fier. Însă cea mai importantă
măsură preventivă este evitarea amplasării culturilor sensibile la cloroza
ferică pe solurile cu putere clorozantă.
5.6.3. Manganul
5.6.3.1. Rolul manganului în nutriţia plantelor

Fiind un element cu valenţă variabilă, manganul are capacitatea de a
transporta electroni, participând ca activator al enzimelor oxido-reducătoare
(arginaza, decarboxilaza, enolaza, hidrolaza, peptidaza). Astfel, contribuie la
reducerea ionilor NO3 şi la oxidarea Fe2+. De asemenea, Mn este
component al enzimelor implicate în procesul respirator.
199
AGROCHIMIE
Manganul intră în alcătuirea unei proteine vegetale (manganina) care

se găseşte în frunzele verzi şi are rol de catalizator al reacţiei Hill în cadrul
procesului de fotosinteză.
În reacţiile complexe ale metabolismului, manganul face legătura între
ETP şi enzimele fosfotransferază şi fosfochinază, fiind şi activator al unor
enzime care catalizează transformările din ciclul lui Krebs.
Datorită influenţei sale asupra reducerii respiraţiei, manganul măreşte
rezistenţa plantelor la secetă, iar ca urmare a relaţiilor sinergice şi
antagonice cu alţi ioni contribuie la rezistenţa plantelor la conţinutul mărit
de săruri solubile.
Absorbţia în plantă se face sub formă cationică (Mn2+).
5.6.3.2. Formele manganului din sol

Conţinutul total al Mn din sol este diferit, variind între 175 şi
3.215 ppm, în funcţie de tipul de sol (Băjescu şi Chiriac, 1984). Conţinutul
mediu este de 500 ppm. O parte a conţinutului total este reprezentată de Mn
reţinut în structura cristalină a mineralelor argiloase, a silicaţilor
feromagnezieni şi a oxizilor şi hidroxizilor cristalini sau amorfi, altă parte
este reţinută la suprafaţa coloizilor organo-minerali, purtând denumirea de
"Mn schimbabil" şi, în fine, o altă fracţiune este solubilă în soluţia solului,
fiind direct accesibilă plantelor sub formă de Mn2+. Între aceste trei forme
ale manganului din sol există un echilibru continuu. Concentraţia normală a
Mn în soluţia solului este cuprinsă între 2·10-6 şi 6,8·10-5 moli/1.
În afara acestor trei forme naturale, se mai admite existenţa aşa
numitului "Mn activ", accesibil plantelor, care se extrage din sol cu o soluţie
l n de acetat de amoniu la care s-a adăugat un agent reducător
(hidrochinona), obţinându-se, astfel, fracţiunea uşor reductibilă care, de fapt,
conţine Mn solubil în soluţia solului, Mn schimbabil şi o parte din Mn
oxizilor şi hidroxizilor. În medie, Mn activ reprezintă între 5 şi 13% din Mn
total (Davidescu şi colab., 1988).
Mobilitatea Mn creşte în solurile acide unde pot apărea fenomene de
toxicitate la plante şi scade în solurile neutre-alcaline unde apar fenomene
de carenţă în Mn.
În solurile cu exces de umiditate se asigură o mobilizare a Mn2+,
apărut în urma reducerii din formele superioare de oxidare (Mn3+, Mn4+),
dar datorită creşterii valorii pH concentraţia Mn în soluţia solului se poate
reduce de până la 100 ori pentru creşterea pH-ului cu o unitate.
200
5.6.3.3. Carenţa în mangan

Deplasarea manganului în plante se petrece cu o viteză medie, fapt ce
explică instalarea simptomelor de carenţă pe frunzele din etajul mijlociu şi
în porţiunea mediană a lăstarilor, în timp ce frunzele de pe vârful lăstarilor şi
meristemelor de creştere continuă să fie asigurate satisfăcător cu mangan. În
fazele acute fenomenul se transferă şi la frunzele din etajele superioare.
Simptomatologic, carenţa în Mn se evidenţiază prin colorarea galben-
cenuşie a parenchimului internervurial (Planşa II).
La dicotiledonate se manifestă cloroza reticulară a frunzelor din
etajele superioare, din treimile mijlocie şi superioară ale lăstarilor şi din
interiorul rozetei. La pomi, fenomenul are habitusul unui "schelet de peşte".
Dintre cerealele păioase grâul şi ovăzul au cerinţe mari de mangan, în
timp ce orzul, orzoaica necesită conţinuturi mijlocii în acest element. În
schimb, secara, porumbul, o serie de ierburi graminee, au cerinţe reduse de
mangan.
Dintre plantele hortiviticole care absorb cantităţi mari de Mn şi la care
probabilitatea de apariţie a carenţei în Mn este mai ridicată amintim: mărul,
piersicul, nucul, viţa de vie, arbuştii fructiferi, iar dintre legume: fasolea,
mazărea, castraveţii, spanacul, sfecla roşie. Spre deosebire de acestea,
prunul, vişinul, cireşul, părul, respectiv morcovii, conopida, guliile şi varza
au cerinţe moderate de mangan.
Carenţa de mangan apare, de regulă, la plantele crescute pe soluri
neutre-alcaline, soluri al căror conţinut în Mn schimbabil este mai mic decît
1,0 ppm, iar în soluţia solului concentraţia acestui element chimic este mai
mică decât 10-6 mol/l. Conţinutul de "Mn activ" din soluri care pot genera
carenţa de mangan variază de la 15 ppm în soluri cu pH H 2O mai mic de 6,5
până la peste 60 ppm în soluri cu pH H 2O mai mare de 7,0.
Diagnosticarea stării de nutriţie cu Mn a plantelor cultivate se poate
face după conţinutul acestui element în frunzele bine dezvoltate sau în
partea aeriană a cerealelor păioase (tabelul 5.14).
Raporturile între datele analitice obţinute la plantele sănătoase şi
afectate şi la solul de sub acestea ajută la precizarea diagnosticului carenţei
de Mn. Astfel, la sol valorile raporturilor vor fi pentru: pH  1, Mn activ 
1, C organic  1, iar pentru K solubil în AL  1; în timp ce la plantă valorile
raportului specific pentru Mn total vor fi mai mari sau egale cu 1, pentru K
total vor fi mai mici decât 1, iar pentru raportul Fe/Mn vor fi mai mici decât
1 (Borlan şi colab. 1992).
201
AGROCHIMIE
Tabelul 5.14
Niveluri de conţinut în Mn al unor plante cultivate, la momente diagnostice
Nivelul de conţinut în Mn, mg/kg s.u.

Specia
deficitar normal excesiv
Grâu sub 22 ~ 50 peste 150
Ovăz 20 50 300
Porumb 20 100 300
Soia 15 100 400
Lucernă 15 200 400
Cartof 10 150 300
Castraveţi 30 120 300
Salată 14 150 300
Măr 35 70 40
Păr 25 50 100
Prun 25 75 150
Piersic 30 60 120
Cais 20 50 100
Cireş 20 40 80
Vişin 20 40 80
Nuc 30 60 120
Căpşun 30 60 100
Zmeur 25 50 100
Agriş 35 70 140
Coacăz 30 60 120
Hamei 25 65 130
Viţă de vie 20 70 150
5.6.3.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu mangan

La administrarea în sol se utilizează compuşi, de regulă reziduali, cu
solubilitate redusă cum ar fi:
Dioxidul de Mn (MnO2) conţine 63% Mn.
Nămolul de mangan, produs rezidual de la flotaţia minereurilor de
mangan, conţine 12-22% Mn.
Zgura de feromangan, produs rezidual din siderurgie, conţine
9-15% Mn.
202
Superfosfat cu mangan. Înainte de granularea superfosfatului se

adaugă 10-15% nămol de mangan, obţinându-se, în final, un produs cu
1,5-2,5% Mn şi 18,0-18,7% P2O5.
Pentru administrarea extraradiculară se folosesc frecvent compuşi de
sinteză minerali şi organo-minerali.
Sulfat de mangan, MnSO4· 4H2O, conţine 24,6% Mn, are solubilitate
ridicată (64 g/100 ml), se prezintă sub formă de cristale albe-roz, slab
higroscopice şi slab aglomerabile.
Chelaţii cu mangan sunt compuşi ai Mn cu diferiţi acizi organici: Mn-
EDTA, Mn-DTPA, Mn-EDDHA, conţin 8-12% Mn, au solubilitate ridicată.
5.6.3.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu mangan

În sol se pot aplica doze de 6-20 kg Mn/ha. Acolo unde sunt condiţii
de retrogradare, îngrăşământul cu mangan se administrează în amestec cu
sulfat de amoniu sau azotat de amoniu, clorură de amoniu sau potasiu.
La pomi se aplică 0,2-0,4 kg nămol de mangan împreună cu
îngrăşăminte organice.
Pentru tratarea curativă a plantelor se efectuează stropiri repetate pe
parcursul a 3-6 zile cu soluţii de 0,2-0,3% MnSO4·4H2O neutralizate cu
Ca(OH)2 sau cu soluţie obţinută cu unul din chelaţii manganului, în
concentraţie de până la 1%.
Un efect pozitiv în combaterea deficienţei de Mn îl au fungicidele de
tip Maneb, Mancozeb, care conţin 20 şi, respectiv, 16% Mn.
Pentru prevenirea instalării carenţei de Mn se mai recomandă:
fertilizarea cu îngrăşăminte cu N acidifiante, fertilizarea cu îngrăşăminte
naturale, fertilizarea optimă cu îngrăşăminte cu P, evitarea supradozării
îngrăşămintelor cu K, evitarea supraamendării solurilor acide, asigurarea
unui regim aerohidric normal în sol, prin irigare şi drenaj. Tratarea curativă
a plantelor care manifestă simptome ale carenţei de mangan se face prin
stropiri repetate (3-6) cu soluţii care conţin 0,2-0,3% sulfat de mangan sau
altă sare solubilă a manganului.
5.6.4. Zincul
5.6.4.1. Rolul zincului în nutriţia plantelor

Zincul catalizează reacţiile de sinteză a triptofanului şi de transformare
a acestuia în auxine, compuşi care determină creşterea plantelor. De
203
AGROCHIMIE
asemenea, zincul este implicat în numeroase sisteme enzimatice care asigură

dezvoltarea normală a proceselor metabolice din plante. Printre acestea
amintim rolul activator asupra sistemelor enzimatice care catalizează
polimerizarea acizilor ribonucleici şi metabolismul acestora. Zincul
activează carboanhidraza, o enzimă implicată în procesele de respiraţie.
În plus, zincul contribuie la reducerea nitraţilor în plante, la formarea
vitaminelor C şi P, la formarea clorofilei şi la fructificaţie.
5.6.4.2. Formele zincului din sol

Conţinutul total al Zn din stratul arabil al solurilor ţării este cuprins
între 18 şi 112 ppm, cu valori frecvente între 40 şi 80 ppm (Davidescu şi
colab., 1988). Cantitatea totală se repartizează, ca şi în cazul celorlalte
microelemente, între forma neschimbabilă - cuprinsă în reţeaua cristalină a
mineralelor silicatice, inclusiv a mineralelor argiloase sau a altor minerale
de tipul carbonaţilor, fosfaţilor, clorurilor, forma schimbabilă - adsorbită la
suprafaţa coloizilor organo-minerali şi forma solubilă în soluţia solului.
Cantitatea de Zn schimbabil este de cca 3-10 ppm, iar concentraţia zincului
din soluţia solului este de ordinul 10-3-10-4 mg Zn/l, prezent sub formă de
Zn2+, Zn(OH), complecşi organici cu zinc ş.a.
Conţinutul de zinc accesibil reprezintă o fracţiune redusă (0,7-2,5%)
din Zn total. Prin zinc accesibil se înţelege cantitatea de zinc solubilizată
într-un reactiv convenţional (EDTA-acetat de amoniu, EDTA-carbonat de
amoniu, DTPA) şi care extrage zincul solubil în soluţia solului şi o parte din
zincul schimbabil.
Mobilitatea zincului în sol scade pe măsura creşterii pH-ului solului şi
a conţinutului în fosfor.
Zincul este absorbit de către plante sub formă de cation bivalent
(Zn2+).
5.6.4.3. Carenţa în zinc

La plantele multianuale mobilitatea zincului este mai redusă decât la
cele anuale. Zincul înglobat în compuşi biochimici şi în structuri anatomo-
fiziologice specifice nu este vehiculat spre organele în curs de formare.
În condiţiile ţării noastre, pe cernoziomuri, apare destul de frecvent
carenţa de zinc la porumb. Se manifestă prin talia redusă a plantelor, scurt
nodare şi aspectul "stufos" al plantei, îngălbenirea tinerelor frunze, aspectul
pergamentos sub formă de benzi în lungul frunzei, la plantele aflate într-un
stadiu avansat al carenţei (Planşa IV). De fapt, porumbul, cu hibrizii săi
tardivi şi mijlocii, au cea mai mare sensibilitate la carenţa de zinc.
204
Foto 1 - 2
Foto 3 - 4
Planşa IV. Carenţe de microelemente
Foto 1 – 2. Carenţă de Cu la floarea soarelui (Helianthus anuus)
Foto 3 – 4. carenţă de Zn la porumb (Zea mays)
205
AGROCHIMIE
206
De asemenea, sorgul, fasolea, ceapa, iarba de Sudan, ca şi mărul,

piersicul, cireşul şi hameiul sunt plante cu cerinţe ridicate de zinc. Din grupa
plantelor cu sensibilitate mijlocie la lipsa zincului fac parte: soia, orzul,
orezul, cartoful, sfecla, trifoiul, floarea-soarelui, tomatele, părul, caisul,
prunul, vişinul, nucul, viţa de vie. În schimb, alte plante cultivate cum ar fi:
grâul, ovăzul, secara, gramineele perene, lucerna, mazărea şi unii arbuşti
fructiferi nu au nevoie de conţinuturi mari de Zn pentru dezvoltarea lor.
La pomii fructiferi, carenţa în zinc apare la lăstarii anuali şi se
manifestă prin dispunerea frunzelor în rozetă, încetinirea creşterii, scurt
nodarea, decolorarea galben-verzuie a parenchimului frunzelor; frunzele
rămân mici, cu margini ondulate.
Simptomatologia descrisă este similară şi carenţei în zinc la viţa de
vie, cu menţiunea că decolorarea se produce în pete, pe toată suprafaţa
parenchimului, în timp ce porţiuni din parenchim, paralele cu nervurile,
rămân verzi. În plus, inserţia frunzelor pe coardă se produce la unghiuri
mari, aproape drepte.
Deficienţa de zinc la fasole se evidenţiază prin decolorarea galben-
verzui a frunzelor din etajele superioare, decolorare care nu se produce la
nervuri.
În condiţii favorizante de sol mărul, piersicul, cireşul, hameiul,
fasolea, ceapa au probabilitate mare de apariţie a carenţei de zinc, iar părul,
caisul, prunul, vişinul, nucul, viţa de vie şi tomatele au o probabilitate
moderată de apariţie a fenomenului.
Carenţa de zinc apare pe soluri cu reacţie neutră-alcalină, cu un
conţinut nativ scăzut de zinc (sub 1,5 ppm Zn solubil în soluţia de EDTA-
carbonat de amoniu, după Trierweiler şi Lindsay, 1969) şi cu un conţinut
ridicat în fosfor. Aceste trei însuşiri au fost parametrizate de Borlan şi
colab., 1975, 1982) în indicele reacţiei - fosfaţi mobili (IRPM) şi indicele
carenţei de zinc (IC Zn):
IRPM = 90 -10·pH/PAL
Zn  FR  100
IC Zn =
PAL
în care:
pH = pH-ul solului în suspensie apoasă
PAL = conţinutul în fosfor mobil, solubil în soluţia de acetat lactat de
amoniu
207
AGROCHIMIE
Zn = conţinutul de Zn mobil, solubil în soluţia de EDTA-carbonat de

amoniu
FR = factor de reacţie
FR = 1,3·pH - 0,11·pH2 - 2,82, pentru solurile cu pH H 2O  8,0, şi
FR = (1,3·pH - 0,11·pH2 - 2,82) + (pH - 8,0)·(0,05·pH), pentru
solurile cu pH H 2O  8,0
Tabelul 5.15
Niveluri de conţinut în Zn al unor plante cultivate, la momente diagnostice
Nivelul de conţinutul în Zn, mg/kg

Specia
Grâu sub 16 26 - 60 peste 60
Ovăz 16 30 - 90 300
Porumb 15 20 - 50 56
Soia 10 21 - 50 75
Lucernă 15 30 -150 150
Sfeclă de zahăr 10 20 - 80 80
Cartof 15 30 - 90 90
Castraveţi 25 40 - 80 150
Spanac 58 58 - 89 89
Tomate 30 41-100 200
Măr 10 30 - 50 60
Păr 12 25 - 30 50
Nuc 8 15 - 20 50
Piersic 10 35 - 40 70
Cais 12 25 - 30 60
Prun 8 15 - 20 50
Vişin 15 35 - 40 70
Cireş 12 30 - 35 65
Căpşun 8 25 - 30 80
Zmeur 12 35 - 40 100
Viţă de vie 15 35 - 45 70
Hamei 15 50 - 60 80
208
Probabilitatea mare de declanşare a carenţei în zinc la plantele

susceptibile la acest fenomen o au solurile la care valorile IRPM şi IC Zn
sunt mai mici decât 0,384, respectiv 3,4.
Aprecierea stării de nutriţie a plantelor cu zinc se poate face şi după
rezultatele analizelor de frunze recoltate la momente diagnostice. La
cerealele păioase analiza s-a făcut în toată partea aeriană (tabelul 5.15).
Pentru precizarea diagnosticului de carenţă în zinc se pot folosi
raporturile dintre datele analitice obţinute la plantele sănătoase şi la plantele
afectate, precum şi la solul recoltat de sub acestea. Pentru sol, valorile
raporturilor specifice Zn mobil şi IC Zn vor trebui să fie mai mari decât 1,
iar pentru pH H 2O şi conţinutul în PAL - mai mici decât 1. În cazul plantelor,
valorile raporturilor pentru Zn total vor fi mai mari ca 1, iar pentru P/Zn şi
Fe/Zn vor fi mai mici decât 1 (Borlan şi colab. 1992).
5.6.4.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu zinc

Sulfatul de zinc, ZnSO4·7H2O, sare de culoare albă, cu solubilitate
mare, 96,5 g/100 ml, conţine 22,8% Zn.
Sulfatul de zinc anhidru, ZnSO4, are culoare albă, solubilitate ridicată
(86,5 g/100 ml apă), conţine 40% Zn.
Oxid de zinc, ZnO, pulbere de culoare cenuşie cu solubilitate redusă în
apă, se administrează numai în sol.
Chelaţii de zinc sunt combinaţii ale zincului cu săruri ale acizilor
organici: Zn-EDTA, Zn-DTPA, Zn-HEDTA, conţin între 9 şi 14% Zn. Se
folosesc numai la stropiri foliare în concentraţii ale soluţiilor de 15 g Zn la
100 ml apă. Unii chelaţi cu zinc, de tipul Zinebului şi Ziramului, sunt
folosiţi ca fungicide, având drept efect secundar dispariţia deficienţelor de
zinc.
Superfosfatul îmbogăţit cu zinc se obţine prin adaos de Zn sub formă
de nămol sau carbonat la granularea superfosfatului, conţine 0,8-1,0% Zn.
Nămolul de zinc reprezintă produsul rezidual de la flotaţia
minereurilor de zinc.
5.6.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu zinc

Îngrăşămintele cu solubilitate redusă (ZnO, superfosfat de Zn, nămol
de zinc) se administrează numai în sol. Dozele de ZnO sunt cuprinse între
7,5 şi 15 kg/ha, iar cele de nămol sunt de 500-800 kg/ha.
209
AGROCHIMIE
Sulfatul de zinc se adaugă în sol o dată la 4-6 ani în doză de 0-40

kg/ha. La pomi se administrează o doză de 2-3 g/pom. Însă, mai frecvent,
ZnO se administrează extraradicular prin stropiri sub formă de soluţie 0,2%
ZnSO4, neutralizată cu Ca(OH)2.
La viţa de vie doza aplicată în sol este de 20-25 kg ZnSO4/ha.
Soluţii de ZnSO4 în concentraţie de 0,6% se folosesc pentru
prevenirea carenţei de Zn la fasole. La 1 ha se aplică 500-700 l soluţie.
În legumicultură se utilizează la tratarea seminţelor soluţii de
0,02-0,03% ZnSO4 în cantitate de 8-10 kg sămânţă, iar pentru cuiburi
nutritive se foloseşte 1 g ZnSO4 pentru 1 m3 amestec nutritiv.
Pentru prevenirea carenţei de zinc se mai recomandă: fertilizarea
periodică cu gunoi de grajd sau alte îngrăşăminte naturale, fertilizarea
echilibrată cu îngrăşăminte fosfatice, optimizarea regimului aerohidric al
solurilor, folosirea pe solurile cu reacţie neutră-alcalină a îngrăşămintelor cu
azot cu reacţie fiziologică acidă.
La culturile anuale se recomandă obţinerea unei seminţe îmbogăţite în
Zn, prin administrarea elementului chimic la culturile semincere. De
asemenea, efectuarea unor asolamente raţionale, folosirea unor hibrizi,
varietăţi şi portaltoi puţin susceptibili la carenţa de zinc sunt alte măsuri
pentru prevenirea acesteia.
Curativ, zincul se poate aplica prin stropiri foliare cu soluţii de sulfat
de zinc sau chelaţi ai acestui element, în concentraţie de 0,2-0,4%, de 2-3 ori
la intervale de 4-6 zile.
5.6.5. Cuprul
5.6.5.1. Rolul cuprului în nutriţia plantelor
Principalele funcţiuni ale cuprului în plantă derivă din însuşirile lui de
a forma un cuplu redox cu un potenţial de 0,17 V (Cu+ - e-  Cu2+ + e-) şi
din afinitatea sa faţă de grupările amino din unii aminoacizi şi lanţuri ale
acestora, formând compuşi de coordinaţie de tip chelat cupru - proteici şi
cupru - zinc proteici.
Datorită potenţialului redox foarte ridicat enzimele cupru-proteice
protejază cloroplastele şi celelalte infrastructuri implicate în fotosinteză de
degradarea oxidativă. Cea mai mare parte din cuprul conţinut în frunze
(80%) este cuprins în cloroplaste (Jackson şi colab., 1978). De asemenea,
enzimele cupru-proteice catalizează alte procese biochimice cu transfer de
electroni (plastocianina, ascorbinoxidaza, aminooxidaza), participă la
210
fixarea biologică a azotului şi sunt implicate în procesul de respiraţie a

plantelor.
Plantele absorb acst element chimic sub formă de cation (Cu2+).
5.6.5.2. Formele cuprului din sol

În stratul superior al solurilor ţării s-au determinat conţinuturi totale de
Cu cuprinse între 3 şi 50 ppm, cu valori frecvente între 15 şi 30 ppm.
În plantaţiile viticole se pot acumula concentraţii de ordinul sutelor de
ppm Cu.
Cea mai mare cantitate din Cu total aparţine formelor neschimbabile,
fixate în reţeaua mineralelor silicatice şi nesilicatice sau legate în complexe
organice, foarte stabile ale solului. Formelor schimbabile, adsorbite la
suprafaţa coloizilor minerali şi organici, şi formelor solubile în soluţia
solului le revin numai câteva procente din Cu total. Astfel, în medie, în
soluţia solului concentraţia Cu este de 5·10-3 mg Cu/l. Complexele cupro-
organice din soluţia solului se desfac în spaţiul liber al rădăcinii în ionii
Cu2+, CuOH+ sau Cu+.
Pentru evidenţierea Cu mobil, numit şi accesibil plantelor, se
utilizează diferiţi reactivi convenţionali cum ar fi: Na2EDTA 0,05 m;
HNO3 0,42 n; EDTA-acetat de amoniu la pH = 7,0. În primul reactiv se
solubilizează până la 3 ppm, nivelul critic pentru nutriţia plantelor fiind de
0,75 ppm.
5.6.5.3. Carenţa în cupru

În plante, mobilitatea cuprului este neînsemnată, deplasarea sa din
etajele inferioare spre cele superioare este mai redusă. Din această cauză
primele simptome ale carenţei în cupru apar pe frunzele din etajele
superioare şi pe vârfurile de creştere. Simptomatoplogic, carenţa de cupru se
manifestă prin: culoarea albicioasă a vârfului frunzelor (Planşa III), scurt
nodare, încetinirea creşterii, uscarea şi răsucirea frunzelor, în cazurile grave
(Planşa IV). La pomi şi arbuşti fructiferi cu carenţă puternică şi prelungită
se produce defolierea vârfului lăstarilor anuali.
Grâul, orzul, ovăzul, porumbul, floarea-soarelui, sfecla, spanacul,
salata şi morcovul au o sensibilitate ridicată la carenţa în cupru, în timp ce
sorgul, iarba de Sudan, trifoiul, varza, conopida, castraveţii, ţelina, tomatele
şi ridichile au o sensibilitate mijlocie, iar secara, soia, fasolea, mazărea,
cartoful, viţa de vie, pomii şi arbuştii fructiferi au sensibilitate redusă. Prin
urmare, cerealele păioase sunt cele mai sensibile la lipsa cuprului, urmează
legumele, pomii şi arbuştii fructiferi.
211
AGROCHIMIE
Probabilitatea cea mai ridicată de apariţie a carenţei în cupru o au

plantele cu sensibilitate ridicată, crescute pe soluri cu un conţinut nativ
scăzut în Cu (soluri nisipoase, turboase, turbo-gleice), soluri în care
concentraţia cuprului solubil în HNO3 0,42 n (după Westerhoff, 1952) este
mai mică decât 1,5 ppm, iar concentraţia din soluţia solului este inferioară
valorii de 5·10-7 g Cu/l.
Pe lângă conţinutul nativ în Cu, reacţia solului şi conţinutul în azot, în
special în azot nitric, influenţează direct instalarea carenţei în cupru. Între
pH, conţinutul în azot, pe de o parte, şi incidenţa carenţei în cupru există
relaţii de proporţionalitate directă.
Toţi aceşti parametri au fost sintetizaţi de Borlan şi colab. (1992)
într-un indice al deficienţei de cupru (ID Cu).
Cu  FR
IDCu  
 100
IN  10 0 ,0025 N  NO 3
în care:
Cu = conţinutul de cupru mobil, solubil în HNO3 0,42 n (ppm)
FR = factor de reacţie
FR = (1,3·pH - 0,11·pH2 - 2,819), pentru solurile cu pH H 2O  8,0
FR = (1,3·pH - 0,11·pH2 - 2,819) + (pH - 8,0)·(0,05·pH), pentru
solurile cu pH H 2O 8,o
IN = indicele de azot (%)
N  NO3 = rezerva de azot nitric (kg N/ha) în stratul 0-60 cm sol.
Valorile ID Cu mai mici decât 40 arată o probabilitate mare a apariţiei

carenţei în Cu, între 40-120 arată o probabilitate medie, iar la valori mai
mari decât 120 deficienţa de Cu este practic exclusă.
Diagnosticul foliar constituie altă metodă de stabilire a gradului de
asigurare a plantelor în Cu. Conţinutul în Cu al frunzelor plantelor carenţate
este de 2-3 ori mai mic decît conţinutul plantelor normal dezvoltate. De
asemenea, în frunzele plantelor carenţate se pot evidenţia concentraţii
ridicate de N-NO3, ca urmare a antagonismului ionic dintre aceste două
specii.
Câteva date analitice privitoare la conţinutul în Cu al frunzelor unor
plante cultivate, cu stări diferite de aprovizionare în acest element sunt
212
Tabelul 5.16
Nivelurile de conţinut în Cu al unor plante cultivate, la monmente diagnostice
Nivelul de conţinutul în Cu, mg/kg s.u.

Specia deficitar normal excesiv
Grâu sub 5 5-10 peste 10
Ovăz 3 5-9 12
Porumb 3 6- 20 50
Cartof 4 7-11 11
Soia 5 10-30 50
Trifoi 3 7-12 12
Tomate 5 7-15 15
Salată 2 7-17 17
Măr 2 5-8 15
Păr 3 6-10 20
Cais 4 10-12 20
Piersic 4 10-12 20
Prun 3 7-10 15
Vişin 4 10-12 20
Cireş 4 8-12 25
Nuc 3 6-8 15
Viţă de vie 3 8-12 15
Hamei 5 10 -15 30
Căpşun 2 6 -8 15
Zmeur 4 8-10 20
Coacăz 3 6-8 12
Agriş 3 6-8 12
Raporturile între datele analitice obţinute de la plantele aparent

sănătoase şi plantele afectate de carenţa cuprică şi de la solul recoltat de sub
aceste plante, vin să precizeze diagnosticul. În cazul solului, aceste raporturi
au valori mai mici decât 1 pentru pH, PAL şi C organic şi mai mari decât 1
pentru Cu mobil, iar în cazul plantelor apar valori supraunitare sau egale cu
1 pentru conţinutul de Cu total şi pentru raportul Cu total/N-NO3, în timp ce
valorile rapoartelor P/Cu şi N/Cu sunt mai mici sau egale cu unitatea
(Borlan şi colab., 1992).
213
AGROCHIMIE
5.6.5.4. Sortimentele îngrăşămintelor ce conţin Cu

Dintre numeroasele săruri ale cuprului (azotaţi, cloruri, acetaţi) cele
mai utilizate sunt sulfaţii şi anume sulfatul de cupru, CuSO4·5H2O. Este o
sare de culoare albastră, conţine 25,9% Cu, este solubilă în apă (31 g/100
ml). În plantaţiile de vii se utilizează, în amestec cu alţi compuşi, la
prepararea soluţiei de stropire contra manei.
Sulfatul bazic de cupru, CuSO4·3Cu(OH)2, conţine 35% Cu şi 7% S.
Se utilizează adesea la prepararea îngrăşămintelor foliare.
Oxiclorura de cupru, CuCl4·3Cu(OH)2, conţine 59% Cu.
Superfosfat cu conţinut în cupru, conţine cca 1% Cu.
Cenuşa de pirită, reziduu de la prepararea acidului sulfuric, pulbere de
culoare brună-roşcată, greu solubilă în apă, conţine 0,3-1,5% Cu.
Chelaţii de cupru. Cel mai utilizat este Na2Cu-EDTA; conţine 37%
Cu.
5.6.5.5. Aplicarea îngrăşămintelor cuprice

Aplicarea în sol se face prin împrăştiere toamna a unei cantităţi de 25-
50 kg/ha CuSO4·5H2O sau 300-500 kg/ha cenuşă piritică odată cu
fertilizarea de bază. Fertilizarea cu îngrăşăminte pe bază de Cu se efectuează
la intervale de 3-5 ani.
Cele mai bune rezultate se obţin prin aplicarea foliară. Curativ, se fac
stropiri repetate cu soluţii de 0,15-0,25% sulfat de cupru sau chelaţi ai
cuprului, soluţii neutralizate cu Ca(OH)2.
Preventiv, se pot adăuga doze de 2-5 kg Cu/ha, în funcţie de ID Cu.
Doza optimă de cupru (DO) se poate calcula după formula elaborată de
Borlan şi colab. (1992):
Doza optimă de Cu, kg/ha = 10-10ּ(1-10-0,008·ID Cu)
Dintre măsurile agrotehnice preventive carenţei de cupru evidenţiem:
fertilizarea moderată cu N şi P, evitarea supraamendării solurilor acide,
tratamente anticriptogamice pe bază de compuşi ai cuprului.
5.6.6. Borul
5.6.6.1. Rolul borului în nutriţia plantelor
Borul, sub formă de compuşi organici, este implicat în glicoliza şi
biosinteza glucidelor, în biosinteza bazelor organice azotate (uracil,
214
adenină), a acizilor ribonucleici, a hormonilor vegetali şi a proteinelor. De

asemenea, influenţează pozitiv funcţionarea membranelor celulare şi a
meristemelor de creştere, prin înlesnirea transportului hidraţilor de carbon,
partricipă la procesele de respiraţie.
5.6.6.2. Formele borului din sol

Conţinutul total al borului oscilează într-un interval foarte larg, de la
10 la 145 ppm, valoarea minimă aparţine psamosolurilor, iar cea maximă
solurilor sărăturate. Frecvent, conţinutul total în bor al solului oscilează
într-un interval mai îngust, de la 20 ppm la 60 ppm, cu o valoare medie de
40 ppm.
Important pentru nutriţia plantelor este borul din soluţia solului.
Concentraţia acestuia în solurile nesărăturate este de ordinul a 0,01-0,2 ppm
B (10-6-10-5 moli/l).
Extracţia borului hidrosolubil cu apă la fierbere, cum se practică
curent în laboratoarele de agrochimie, antrenează pe lângă borul din soluţia
solului şi o parte a borului adsorbit la suprafaţa coloizilor organo-minerali.
Pentru solurile din ţara noastră cantitatea astfel extrasă se situează între 0,03
şi 0,60 ppm, reprezentând, în medie, până la 10% din borul total.
În soluţia solului borul se găseşte sub formă nedisociată, ca H3BO3 sau
anion hidratat, BOH 4 . Sub această ultimă formă sau ca anion boric,

H 2 BO3 , borul este absorbit de către plante.
5.6.6.3. Carenţa în bor

Primele simptome ale carenţei în bor se manifestă la frunzele tinere,
prin clorozare şi etiolare, la inflorescenţe prin sterilitate, iar la vârfuri de
creştere prin deformarea şi pieirea mugurilor apicali.
La unele crucifere (varză, gulie) şi umbelifere (ţelină) carenţa de bor
se manifestă prin necrozarea mugurelui apical, putrezirea şi cavitarea
rădăcinii şi tulpinii. Aceleaşi simptome, dar cu o intensitate mărită a
degradării galben-brune a ţesuturilor, manifestă carenţa de bor la conopidă,
la sfeclă. La aceasta din urmă carenţa declanşează aşa numita "putrezire a
inimii" (Planşa V).
La pomi, în anii secetoşi şi cu temperaturi ridicate, deficienţa de bor se
manifestă la fructe prin: consistenţă inegală a pulpei, deformare a fructelor,
având aspect de fruct "bătut de grindină", suberificarea ţesuturilor
superficiale şi crăparea zonelor suberificate.
215
AGROCHIMIE
Foto 1
Foto 2 Foto 3
Foto 4 – 5.
Planşa V. Carenţe de microelemente
Foto 1. Carenţă de B la sfeclă (Beta vulgaris)
Foto 2 - 3. Carenţă de B la măr (Malus domestica)
Foto 4 – 5. Carenţă de Mo la conopidă (Brassica oleracea var bothrytis)
216
217
AGROCHIMIE
Lipsa borului, asociată cu excesul de azot şi potasiu şi carenţa în

calciu, este considerată a fi una din cauzele bolii fiziologice a prăbuşirii
(cavitării) "amare", superficiale a merelor în depozit.
Tabelul 5.17
Niveluri de conţinut în B al unor plante cultivate
Nivelul de conţinut în B, mg/kg s.u

Specia
Grâu sub 2 5 - 30 peste 100
Orz 2 6 - 25 50
Secară 1 8 - 30 30
Porumb 9 15 - 40 100
Soia 10 21 - 55 80
Floarea-soarelui 6 15 - 55 150
Sfeclă 16 29 - 50 140
Ţelină 15 32 - 60 240
Tomate 10 30 - 75 200
Măr 15 18 - 30 40
Păr 15 15 - 25 35
Prun 20 14 - 28 30
Piersic 20 20 - 30 40
Cais 20 25 - 42 50
Cireş 15 15 - 30 65
Vişin 15 18 - 32 45
Nuc 15 17 - 35 40
Căpşun 20 20 - 40 50
Zmeur 15 14 - 30 50
Agriş 15 20 - 37 50
Coacăz 15 17 - 29 50
Hamei 15 22 - 40 60
Viţă de vie 20 15 - 30 50
Pe lângă clorozarea frunzelor, la viţa de vie pe rod, carenţa de bor se
manifestă prin formarea de struguri cu boabe inegale, majoritatea mici, cu
densitate rară pe ciorchine.
Cei mai sensibili pomi la carenţa de bor sunt: mărul, piersicul, cireşul
şi vişinul, iar cele mai sensibile legume sunt: varza şi gulia. Sfecla de zahăr
furajeră şi sfecla roşie, dar şi floarea-soarelui, inul şi lucerna sunt, de
218
asemenea, sensibile la deficienţa de bor. O sensibilitate mijlocie manifestă

părul, arbuştii fructiferi, viţa de vie, respectiv spanacul, morcovul, ridichile
şi tomatele.
Puţin sensibile sunt cerealele păioase, ierburile graminee perene,
porumbul, soia, fasolea, mazărea, cartofii, castraveţii.
Probabilitatea ridicată de apariţie a carenţei în bor o au plantele
sensibile la acest fenomen, dezvoltate pe psamosoluri sau pe soluri brune
luvice (luvosoluri tipice) sau luvisoluri (luvosoluri albice), soluri la care
conţinutul în bor hidrosolubil este mai mic decât 0,5 ppm.
Diagnosticul foliar poate contura mai bine deficienţa de bor
(tabelul 5.17).
Datorită mobilităţii reduse în plantă, B nu se translocă rapid din
organele mai în vârstă spre cele mai tinere, încât apare o diferenţă
semnificativă între conţinutul în B al frunzelor recent formate şi al celor
vechi. La sfeclă diferenţa este de 12 ppm, iar la lucernă de 27 ppm.
Raporturile între datele analitice, obţinute pentru probe de plante
sănătoase şi plante afectate şi pentru probele de sol de sub acestea, trebuie să
fie, în cazul carenţei în bor, mai mic decât 1 la conţinutul de bor din sol şi
plantă şi la conţinutul de humus din sol, iar valoarea raportului Ca/B din
plante trebuie să fie mai mică sau egală cu 1 (după Borlan şi colab. 1992).
5.6.6.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu bor

Acidul boric, H3BO3, se prezintă sub formă de cristale incolore, are
solubilitate mică (4 g/100 ml apă rece), conţine 17,5% B.
Boraxul, Na2B4O7·10 H2O, se prezintă sub formă de cristale incolore
sau cenuşii, are solubilitate mică (1,6 g/100 ml), conţine 11,3% B. Soluţia
are reacţie bazică.
Pentaborat de sodiu, Na2B10O16·10 H2O, conţine 18% B.
Solubor, Na2B4O7·5H2O + Na2B10O16·10 H2O (amestec între tetra- şi
pentaborat de sodiu), conţine 20% B.
Nămoluri cu bor, reziduuri de la fabricarea acidului boric şi a
boraxului. Se prezintă ca o pulbere gri, conţine 4-6% B.
Superfosfat cu bor, conţine 5% B.
219
AGROCHIMIE
5.6.6.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu bor

Administrarea îngrăşămintelor cu bor se face prin introducerea lor în
sol, prin stropirea plantelor în timpul vegetaţiei sau prin tratarea seminţelor,
precum şi prin injectare în tulpina pomilor.
Dozele de bor se stabilesc în funcţie de nivelul de asigurare cu B al
solului şi de cerinţa plantei cultivate.
În sol se administrează 1,5-3,2 kg/ha B pentru pomi, viţă de vie şi o
parte din legume şi 1,2-2 kg/ha B pentru cartofi şi tomate. În livezile pe rod
se mai pot aplica 3-4 g borax pentru fiecare m2 de sol de sub proiecţia
coroanei.
Preventiv, se recomandă, pe solurile cu un conţinut în B mai mic decât
0,3 ppm, să se administreze o dată la 3-5 ani o cantitate de 0,8-1,0 kg B/ha
şi să se fertilizeze cu gunoi de grajd şi alte îngrăşăminte naturale.
Deoarece atât reacţia acidă cât şi cea alcalină a solurilor favorizează
apariţia carenţei de bor, se recomandă amendarea acestora cu carbonat de
calciu, respectiv sulfat de calciu, până se obţine un domeniu de pH (5,5-6,8)
favorabil mobilizării borului.
La plantă B se aplică prin stropiri cu soluţii ce conţin 0,01% borax. În
cazul plantelor carenţate se vor efectua stropiri repetate cu soluţie de 0,05-
0,1% acid boric în extract apos şi 0,5-1,0% din superfosfat concentrat la un
pH = 6,0.
5.6.7. Molibdenul
5.6.7.1. Rolul molibdenului în nutriţia plantelor

Molibdenul este componentul principal al nitratreductazei, enzimă
care asigură reducerea în amoniac a azotului din nitraţi, fenomen care se
petrece în rădăcini şi în celelalte organe ale plantelor superioare. De
asemenea, molibdenul participă la constituţia nitrogenazei, enzimă cu rol
catalitic în reacţia de legare în amoniac a azotului atmosferic de către
plantele leguminoase. Are rol de transportor de ioni în celula vegetală.
Plantele absorb molibdenul sub formă anionică, ca ion oxicomplex,
molibdat ( MoO 24 ) şi mai rar ca HMoO 4  . Ultima formă este absorbită

din solurile puternic acide, cu pH H 2O mai mic decât 5.
5.6.7.2. Formele molibdenului din sol

Conţinutul total de Mo din solurile României este cuprins între 0,2 şi
4,6 ppm (Băjescu şi Chiriac, 1984; Davidescu şi colab., 1988). Din acesta o
220
mare parte este adsorbit la suprafaţa oxizilor şi hidroxizilor de fier şi

aluminiu şi la suprafaţa mineralelor argiloase, în ambele cazuri sub formă
anionică MoO 24 .
În soluţia solului concentraţia de Mo este foarte mică, de ordinul a 10-
7
-10-6 g Mo/l, fiind prezent sub formă ionică: MoO 24 , HMoO4 , precum şi
de H2MoO4.
Pentru aprecierea nivelului de asigurare a solurilor cu Mo se practică
extracţia cu soluţie de oxalat de amoniu - acid oxalic la pH = 3,3 (reactiv
Tamm). Această soluţie extrage Mo din soluţia solului, precum şi o parte
din Mo adsorbit la suprafaţa coloizilor organo-minerali şi a hidroxizilor şi
oxizilor de fier şi aluminiu. În general, din solurile României se extrag, cu
acest reactiv, cantităţi de Mo cuprinse între 0,02 şi 0,73 ppm, predominant
sub 0,2 ppm. De regulă, solurile acide conţin mai puţin Mo decât solurile
neutre sau cele alcaline.
Pentru aprecierea nivelului de aprovizionare a solului cu molibden,
Müller şi colab. (1964) au propus calcularea indicelui de molibden.
Indicele de Mo = pHKCl + (10·Mo)
în care:
pHKCl = pH-ul în suspensie de KCl
Mo = conţinutul de molibden din sol în ppm, extras cu reactivul
Tamm
Se apreciază că solurile care au valori ale indicelui de Mo mai mici
decât 6,2 sunt slab aprovizionate cu acest element, în timp ce valorile
cuprinse între 6,2 şi 8,2 arată o aprovizionare mijlocie cu molibden, iar
valorile mai mari decât 8,2 arată o aprovizionare bună cu acest
microelement.
5.6.7.3. Carenţa în molibden

Carenţa în molibden se exteriorizează, la fel ca cea de azot, prin
cloroza frunzelor din etajele inferioare şi mijlocii. În cazurile acute apar
arsuri pe marginile frunzelor şi pete necrotice pe frunzele mai vechi.
La legumele din familia crucifere (conopidă, varză), carenţa primară
de Mo se manifestă prin slaba dezvoltare a limbului frunzelor, în cazurile
grave nervura mediană rămânând golaşă. Din această cauză a primit
denumirea de "boala codiriştii" (Planşa V).
Carenţa secundară de molibden, indusă de concentraţii ridicate de
nitraţi, apărute în urma suprafertilizărilor, se manifestă prin simptomele
toxicităţii nitrice şi anume: decolorarea galben-verzuie a frunzelor din
221
AGROCHIMIE
etajele inferioare şi mijlocii, arsuri pe marginile şi vârfurile frunzelor,

îngroşarea şi gonflarea frunzelor.
Probabilitatea mai mare de apariţie a carenţei în molibden o au
plantele cu susceptibilitate mare la acest fenomen şi anume: conopida, gulia,
salata, spanacul, floarea-soarelui, soia, lucerna. Alte legume (fasolea,
mazărea, tomatele, ridichile) ca şi porumbul, ovăzul, sfecla au o
susceptibilitate redusă, în timp ce pomii, arbuştii fructiferi şi viţa de vie,
grâul, orzul, sorgul, iarba de Sudan, cartoful, morcovul, ţelina sunt puţin
sensibile la deficienţa acestui element.
La floarea-soarelui, dar şi la alte plante, un conţinut redus de Mo din
sol, în condiţiile unui exces de N-NO3, poate induce fenomenul de
intoxicare nitrică sau de carenţă secundară a molibdenului. Pentru evaluarea
apariţiei acestui fenomen Lăcătuşu (1990) propune un indice al carenţei de
molibden indusă de nitraţi (IC MoIN), care se calculează după formula:
Mo  pH  100
ICMoIN 
N  NO3
în care:
Mo = conţinutul de molibden mobil al solului, solubil în reactivul
Tamm, în ppm
pH = valoarea reacţiei solului în suspensie salină
N-NO3 = conţinutul în azot nitric al solului, ppm
Interpretarea valorilor acestui indice se face după schema din
tabelul 5.17.
Valorile de diagnostic foliar pentru câteva specii de plante cultivate
sunt prezentate în tabelul 5.18.
Tabelul 5.18
Valorile de interpretare a indicelui carenţei de molibden induse de nitraţi
Probabilitatea de intoxicare cu azot nitric a

ICMoIN
plantelor de floarea-soarelui
 1,72 mare
1,72 - 2,86 apreciabilă
5,00 -10,00 mică
 10,0 foarte mică
222
Raporturile între datele analitice pentru plantele sănătoase şi afectate

trebuie să fie mai mari decât 1 la Mo total şi la N total; mult mai mari decât
1 în cazul raportului Mo total/N-NO3 şi mult mai mici ca 1 în cazul
conţinutului de N-NO3.
Raporturile dintre datele analizelor probelor de sol recoltate de sub
cele două situaţii ale plantelor, sunt, în cazul carenţei de Mo, mai mari sau
egale cu 1 în cazul pH-ului, Mo mobil, I Mo, ICS Mo şi mult mai mici decât
1 în cazul conţinutului de N-NO3 (Borlan şi colab. 1992).
Tabelul 5.18
Niveluri de conţinut în Mo al unor plante cultivate
Nivelul de conţinut în Mo, mg/kg s.u.

Specia
Grâu sub 0,7 0,7 - 1,5 peste 2,0
Secară 0,11 0,2 - 2,0 2,0
Porumb 0,5 0,9 - 1,0 1,5
Soia 0,4 0,7 - 1,3 2,0
Sfeclă 0,1 0,6 - 1,0 1,8
Castraveţi 0,3 0,8 - 2,0 3,0
Salată 0,3 1,0 - 2,0 4,0
Măr 0,08 0,1 - 0,2 0,35
Viţă de vie 0,12 0,14 - 0,35 0,50
Hamei 0,08 0,30 - 0,45 1,00
Raporturile între datele analitice pentru plantele sănătoase şi afectate

trebuie să fie mai mari decât 1 la Mo total şi la N total; mult mai mari decât
1 în cazul raportului Mo total/N-NO3 şi mult mai mici ca 1 în cazul
conţinutului de N-NO3.
Raporturile dintre datele analizelor probelor de sol recoltate de sub
cele două situaţii ale plantelor, sunt, în cazul carenţei de Mo, mai mari sau
egale cu 1 în cazul pH-ului, Mo mobil, I Mo, ICS Mo şi mult mai mici decât
1 în cazul conţinutului de N-NO3 (Borlan şi colab. 1992).
5.6.7.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu molibden

Molibdat de amoniu, (NH4)2MoO4·4H2O, sare albă, solubilă în apă,
conţine 54% Mo.
223
AGROCHIMIE
Molibdat de sodiu, Na2MoO4·2H2O, sare albă, solubilă în apă (56

g/100 ml), conţine 39% Mo.
Molibdat dublu de amoniu şi sodiu, (NH4)2MoO4·Na2MoO4, sare de
culoare albă-gălbuie, uşor solubilă în apă, conţine 30% Mo.
Anhidrida molibdenică, MoO3, cu solubilitate foarte redusă (0,4 g/l),
conţine 66% Mo.
Superfosfat granulat cu molibden, amestec de superfosfat şi o sare de
Mo, conţine cca 0,2% Mo.
Nămolul de molibden, este un deşeu de la flotaţia minereurilor cu
molibden, apare ca o pulbere cenuşie ce conţine 3-8% Mo.
5.6.7.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu molibden

În sol, molibdenul se administrează în doze cuprinse între 0,3 şi 0,6 kg
Mo/ha, cantităţi care sunt conţinute în 0,75-1,5 kg Na2MoO4·2H2O, în 0,55-
1,10 kg (NH4)6Mo7O24·4H2O sau în 0,45-0,90 kg MoO3.
Pentru stropiri foliare, în cazul tratamentului curativ, se utilizează
soluţii de 0,01-0,025% molibdat de amoniu sau molibdat de sodiu, folosind
pentru 1 ha 300-400 litri soluţie.
În vederea prevenirii carenţei în molibden sunt necesare următoarele
măsuri tehnologice: calcarizarea solurilor acide, până la valori pH de 6-7,
fertilizarea periodică sau anuală cu gunoi de grajd, fertilizarea minerală în
doze optime din punct de vedere economic, aplicarea fracţionată a
îngrăşămintelor cu azot, folosirea drept sursă de azot a ureei, sulfatului de
amoniu, cultivarea de hibrizi şi soiuri puţin susceptibile la carenţa în
molibden. De asemenea, pe solurile cu probabilitate ridicată a apariţiei
carenţei de molibden se pot introduce în sol o dată la 4 ani 0,5-1,0 kg
Mo/ha.
224
5.6.8. Seleniul
Seleniul este un microelement de mare importanță în biosferă, cu
predilecție în viața animalelor și a oamenilor, datorită numeroaselor funcții
pe care le îndeplinește, în special legat de aparatul circulator, aparatul
digestiv și de activator a numeroase reacții biochimice (Ghergariu, 1980).
Mai mult seleniul are rol antiinfecțios, antioxidant, fiind component al
enzimei glutation peroxidază și antitumoral (Deélstra și colab., 1982,
Gïssel-Nielsen și colab., 1985). Rolul Se în plante nu este bine definit. Mult
timp s-a crezut că nu are nici o influență în nutriția plantelor (Kabata
Pendias și Pendias, 2001), dar s-au adus și elemente legate de rolul său în
fiziologia și biochimia plantelor (Läuchli, 1993, Turakainen și colab. 2005),
obținându-se și sporuri de recoltă la administrarea seleniului pe sămânță, în
sol sau pe plantă (Lăcătușu și colab., 2002a)
5.6.8.1. Se în sol
Abundența seleniului în componentele mediului este redusă. Astfel,
conținutul mediu oscilează între 50 şi 90 g·kg-1 în litosferă, între mai puțin
de 100 şi 2.000 g·kg-1 în pedosferă, de la mai puţin de 50 până la 15.000
g·kg-1 în biosferă şi în jur de 0,2 g·l-1 în hidrosferă (Kabata-Pendias şi
Pendias, 2001; Kabata-Pendias şi Mukherjee, 2007).
Abundența seleniului în sol este dependentă de o serie de factori
chimici şi fizici, precum reacția, conținutul de materie organică, de macro-
şi microelemente, de natura materialului parental.
Astfel seleniații (Se6+) sunt mobili în forme organice în solurile
alcaline, nu sunt adsorbiți pe sexvioxizii hidratați, în special pe Fe2O3∙nH2O;
seleniții (Se4+) sunt slab mobili în solurile neutre sau acide din regiunile
temperate umede și sunt slab adsorbiți pe sexvioxizii hidratați și pe materia
organică; seleniurile (Se2-) sunt practic imobile în solurile acide datorită
formării de compuși minerali și organici stabili.
Intervalul conținutului total de seleniu din orizontul superior al
solurilor lumii este cuprins între 5 şi 3.500 µgkg-1, cu o valoare medie de
383 ± 255 µgkg-1 (Kabata-Pendias şi Pendias, 2001). Valorile extreme ale
intervalului de conținut sunt specifice unor zone cu deficiență, respectiv
toxicitate de seleniu. Carența de seleniu în sol și la plante conduce la apariția
unor boli la viețuitoare, precum: miodistrofia la ovine, necroza hepatică la
porcine, boala mușchiului alb la cabaline, diateza exudativă la păsări, iar
excesul determină apariția bolii alcaline la animale şi oameni (Gissel-
225
AGROCHIMIE
Nielsen şi colab., 1985). Deficiența de seleniu la oameni este implicată într-

o serie de boli ale aparatului circulator, ale aparatului digestiv şi în multe
boli tumorale. Rolul său major în sănătatea umană este legat de efectul
antioxidant al compușilor săi (Reilly, 2006).
Este cunoscut faptul că zone largi din țările europene nordice
(Finlanda, Suedia, Norvegia; Hartikainen, 2005), centrale (Germania;
Hartfiel şi Bahners, 1988), sud-estice (Serbia; Maksimovic, 1992), din Rusia
(Ermakov, 1992) sunt afectate de carența de seleniu. Şi România se află într-
o zona a globului cu valori carențiale de seleniu, înregistrate la animale şi
chiar la oameni. Astfel, Salanţiu, încă din anul 1970, a pus în evidenţă
carenţa de seleniu la viţei, miei, purcei şi malaci în zone largi din Bazinul
Transilvaniei. Mai recent, Serdaru şi Giurgiu (2007), analizând 1.548 de
probe de nutreţ, 1.175 de probe de ser sanguin de la bovine, 1.030 de probe
de ser sanguin de la ovine şi 600 de probe de ser sanguin uman, toate
colectate din zona Ardealului, au ajuns la concluzia că numai 3,7% din
probele de nutreț, 5,0% din probele de ser sanguin de la bovine, nici o probă
din serul sanguin de la ovine şi numai 3,3% din probele de ser sanguin de la
oameni se situau în domeniul normal de conținut, diferențele se încadrau în
domeniul carențial. La fel, Serdaru şi colab. (2003), analizând 185 de probe
de nutreț din 41 de localități ale Dobrogei, ajung la concluzia că numai 6,5%
din totalul probelor aparțin domeniului normal de conținut, diferența
aparține domeniului carențial. Această stare de fapt a impus introducerea
seleniului în premixurile folosite în hrana animalelor. Nivelul carențial este
cauzat în mare parte de conținuturi reduse de seleniu în sol.
5.6.8.1.1. Seleniul în solurile din România

Printre primele date privitoare la conținutul total de seleniu din
solurile României se situează cele referitoare la solurile montane din
Carpații Orientali şi la unele sedimente de râu (Ababi şi Dumitrescu, 1973;
Lăcătuşu şi Ghelase, 1992). Autorii au găsit valori medii de 640 µgkg-1,
respectiv 380 µgkg-1, ultima în areale hematurigene.
În cadrul unui program special de cercetare privitor la seleniu în
sistemul sol-plantă, în regim expediționar s-au recoltat probe de sol (de
regulă pe adâncimile 0-20 şi 20-40 cm, iar în unele zone – Depresiunea
Făgăraș, Livada – şi de la adâncimea de 40-60 cm). S-au făcut cercetări în
următoarele zone: Dobrogea centrală şi de sud, partea sud-estică a Câmpiei
Române, văile Călmățuiului şi Buzăului, Delta Dunării (incintele îndiguite
Sireasa şi Pardina), depresiunea Făgăraș, Copșa Mică – Micăsasa şi zona
Livada din județul Satu Mare.
226
Zonele au fost alese în funcție de mai multe criterii: apariția

simptomelor de carență de seleniu la animale (Dobrogea centrală şi de sud,
Depresiunea Făgăraș), zone defavorizate datorită condițiilor naturale, în
principal de sol: soluri halomorfe (valea Călmățuiului şi valea Buzăului),
soluri acide (zona Livada), soluri scoase de sub influența apelor (Delta
Dunării), soluri puternic poluate cu metale grele (Copșa Mică – Micăsasa).
Partea sud-estică a Câmpiei Române a fost aleasă ca zonă puternic
cultivatoare de cereale, în special grâu, o plantă cu puternic impact în hrana
oamenilor şi animalelor.
Principalele plante recoltate au fost: grâul în Dobrogea centrală şi de
sud şi în partea sud-estică a Câmpiei Române, grâul şi alte cereale păioase
sau porumbul în zona Copșa Mică – Micăsasa, plantele de pășune de pe
văile Călmățuiului şi Buzăului şi din Depresiunea Făgăraș.
5.6.8.1.1a. Abundența seleniului total şi a seleniului mobil în solurile

din zonele investigate
Valorile medii ale conținuturilor de seleniu total şi de seleniu mobil
din solurile celor şapte zone investigate sunt prezentate în tabelul 5.19. Se
observă o plajă relativ largă de valori, de la 143 la 766 g·kg-1 pentru
seleniul total şi de la 4 la 24 g·kg-1 pentru seleniul mobil, solubil în soluția
de acetat de amoniu – EDTA la pH = 7.
Dacă comparăm valorile conținutului total de seleniu cu valoarea
medie a conținutului total de seleniu din solurile lumii, neafectate de
fenomene de carenţă sau exces al acestui element chimic, calculată după
datele prezentate de Kabata-Pendias şi Pendias (2001) şi egală cu 383
g·kg-1, observăm că patru din cele șapte valori sunt inferioare, iar trei
superioare.
Practic, conținutul cel mai redus de seleniu total s-a înregistrat în
solurile din Dobrogea centrală şi de sud (143 g·kg-1), valoare care
reprezintă numai 37% din conținutul mediu de seleniu total, considerat
normal, din solurile lumii. În mod similar, şi în solurile din partea sud-estică
a Câmpiei Române s-a găsit numai 62% din valoarea normală a conținutului
total de seleniu, la fel, numai 70% în solurile Depresiunii Făgăraș şi 86% în
solurile zonei Copşa Mică – Micăsasa (Lăcătușu și colab., 2010, a, b).
Practic, conținutul cel mai redus de seleniu total s-a înregistrat în
solurile din Dobrogea centrală şi de sud (143 g·kg-1), valoare care
reprezintă numai 37% din conținutul mediu de seleniu total, considerat
normal, din solurile lumii. În mod similar, şi în solurile din partea sud-estică
a Câmpiei Române s-a găsit numai 62% din valoarea normală a conținutului
227
AGROCHIMIE
total de seleniu, la fel, numai 70% în solurile Depresiunii Făgăraș şi 86% în

solurile zonei Copşa Mică – Micăsasa (Lăcătușu și colab., 2010, a și b).
Tabelul 5.19
Valorile medii ale conţinutului de seleniu total şi mobil (g·kg-1) din solurile zonelor
cercetate
Zona Se total Se mobil

Dobrogea centrală şi de sud 143 4
Partea sud-estică a Câmpiei Române 237 14
Văile Călmăţui şi Buzău 766 18
Depresiunea Făgăraş 268 15
Copşa Mică 328 22
Livada 425 17
Delta Dunării, incintele îndiguite Sireasa şi Pardina 600 24
În celelalte trei zone analizate: Livada, Delta Dunării (incintele

îndiguite Sireasa şi Pardina) şi Văile Călmățuiului şi Buzăului conținuturile
de seleniu total sunt superioare valorii conținutului normal, menționat mai
sus, cu 11; 57; respectiv 100% (Lăcătușu și colab., 2012, a, b și c).
Prin urmare, se poate afirma că în Dobrogea centrală şi de sud, în
Câmpia Română de sud-est şi în Depresiunea Făgăraș solurile au un
conținut deficitar de seleniu. De altfel, simptomele clare de deficiență de
seleniu la animale, în special la rumegătoare, din zonele Dobrogei centrale
(Sibioara) şi din Depresiunea Făgăraș (Poll, 1968; Salanţiu, 1970; Serdaru şi
Giurgiu, 2007) vin să confirme această constatare.
Conținuturile mai mari de seleniu din solurile acide de la Livada,
intens fertilizate, pot fi puse pe seama seleniului adus de îngrășămintele
minerale şi organice administrate an de an. Însă conținuturile mari de
seleniu total din solurile halomorfe (salsodisoluri) de pe valea Călmățuiului
şi de pe valea Buzăului, ca şi cele din solurile aluviale din incintele îndiguite
ale Deltei Dunării, Sireasa şi Pardina, trebuie puse atât pe seama aportului
natural, cât şi antropic. De altfel, de o sursă antropică se leagă şi seleniul din
zona Copşa Mică – Micăsasa.
Valorile conținutului mediu de seleniu mobil, solubil în soluția de
acetat de amoniu – EDTA la pH = 7, oscilează într-un interval mai îngust,
de numai 20 g·kg-1. Se observă o proporționalitate directă între
conținuturile totale şi mobile de seleniu (figura 5.21). Astfel, cea mai mică
228
valoare, de numai 4 g·kg-1, s-a înregistrat la solurile din Dobrogea centrală

şi de sud, iar cea mai mare la solurile din Delta Dunării.
Figura 5.21 Relația între valorile medii ale conținuturilor totale şi mobile
de seleniu din solurile zonelor cercetate
Cele de mai sus ne permit să înseriem zonele în ordinea creșterii

conținuturilor totale şi mobile de seleniu. Această serie arată astfel:
Dobrogea centrală şi de sud, partea sud-estică a Câmpiei Române,
Depresiunea Făgăraș, Copşa Mică – Micăsasa, Livada, Delta Dunării, Văile
Călmățui şi Buzău.
5.6.8.1.1b. Hărţile de tendinţă ale distribuţiei seleniului total din

orizontul superior (0-20 cm) al solurilor investigate
Hărțile de tendință ale distribuției seleniului total şi seleniului mobil
din solurile Dobrogei centrale şi de sud şi din partea sud-estică a Câmpiei
Române (figura 5.22 a şi b) relevă clar că în treimea estică, care reprezintă
partea dobrogeană, conţinuturile de seleniu sunt mult mai mici decât în
partea vestică, ce reprezintă zona Câmpiei Române. De fapt, nici în această
ultimă zonă concentraţia seleniului nu se apropie de valoarea normală,
semnificativă pentru soluri din diferite regiuni ale globului, neafectate de
procese de carenţă sau exces al acestui element chimic.
229
AGROCHIMIE
350
Latitudine nordicã
300
44.5
250
200
150
100
44 50
26.5 27 27.5 28 28.5

Longitudine esticã
70
Latitudine nordicã
60
44.5
50
40
30
20
44 10
26.5 27 27.5 28 28.5

Longitudine esticã
Figura 5.22 Hărţile de tendinţă ale distribuţiei seleniului total (a) şi

seleniului mobil (b) (g·kg-1) din orizontul superior (0-20
cm) al solurilor Dobrogei centrale şi de sud şi al celor din
partea sud-estică a Câmpiei Române
Hărţile de tendinţă ale distribuţiei seleniului total şi seleniului mobil

din solurile Depresiunii Făgăraş (figura 5.23 a şi b) evidenţiază faptul că în
jumătatea nordică a zonei conţinuturile de seleniu sunt mici, sub 0,2 g·kg-1
seleniu total şi sub 0,012 g·kg-1 seleniu mobil. În jumătatea sudică,
apropiată de versantul nordic al Munţilor Făgăraş, conţinuturile celor două
forme de seleniu ajung până la 0,4 g·kg-1, respectiv 0,02 g·kg-1. Această
constatare evidenţiază originea geogenă a seleniului din solurile Depresiunii
Făgăraş. Carența accentuată din solurile jumătății nordice a depresiunii,
zonă cu agricultură mai dezvoltată, a condus la manifestarea deficienței de
seleniu la animalele rumegătoare din zonă.
230
Latitudine nordicã a
45.9
45.8
45.7
24.4 24.5 24.6 24.7 24.8 24.9 25 25.1 25.2 25.3

Longitudine esticã
0 0.06 0.12 0.18 0.24 0.3 0.36 0.42 0.48 0.54
b
Northern Latitude
45.9
45.8
45.7
24.4 24.5 24.6 24.7 24.8 24.9 25 25.1 25.2 25.3

Eastern Longitude
0.009 0.011 0.013 0.015 0.017 0.019 0.021 0.023
Figura 5.23 Hărţile de tendinţă ale distribuţiei seleniului total (a) şi

cm) al solurilor Depresiunii Făgăraş
Interesante sunt hărțile de tendință ale distribuţiei seleniului total şi

seleniului mobil din zona Copșa Mică – Micăsasa (figura 5.24 a şi b), Sunt
evidențiate areale cu concentrații mari de seleniu total şi seleniu mobil, de
până la 1.100 g·kg-1, situate în jurul orașului Copșa Mică, dar şi în areale
cu conținuturi mici, în jur de 100 g·kg-1, respectiv 10 g·kg-1, situate la
distanțe mari de Copșa Mică, spre extremitatea sud-vestică a perimetrului
cercetat. Aceste valori contrastante arată că seleniul din zona Copșa Mică –
Micăsasa are o geneză dublă, atât antropogenă, în jurul orașului Copşa
231
AGROCHIMIE
Mică, cât şi geogenă, în tot arealul. Valorile mari de conținut din jurul
orașului Copșa Mică reprezintă însumarea aportului antropogen cu cel
geogen.
46.12
Copşa Mică
Copş
46.11
Latitudine nordicã
46.1
Axente Sever
46.09
Micăsasa
46.08
24.12 24.13 24.14 24.15 24.16 24.17 24.18 24.19 24.2 24.21
Longitudine esticã
46.12
Copşa Mică
Copş
46.11
Latitudine nordicã
46.1
Axente Sever
46.09
Micăsasa
46.08
24.12 24.13 24.14 24.15 24.16 24.17 24.18 24.19 24.2 24.21
Longitudine esticã
Figura 5.24 Hărțile de tendință ale distribuției seleniului total (a) şi

cm) al solurilor din zona Copşa Mică - Micăsasa
232
5.6.8.1.1c Fracţiunile conţinutului total de seleniu din soluri

Datele analitice privind fracţiunile conținutului total de seleniu din
orizontul superior (0-20 cm) al Cernoziomurilor cu un conținut normal de
seleniu, în medie de of 225 μg·kg-1 (figura 5.25), evidențiază faptul că 32%
din conținutul total de seleniu poate fi accesibil plantelor deoarece este
prezent în fracţiunile direct accesibilă (soluția solului) sau potențial
accesibile (fracțiunea schimbabilă şi fracțiunea legată de materia organică).
soluţia solului
8%
11%
fracţiunea schimbabilă
fracţiunea legată de
14% materia organică
54%
fracţiunea legată de
oxizi şi hidroxizi
13%
fracţiunea reziduală
Figura 5.25 Fracţiunile seleniului total din orizontul superior (0-20

cm) al Cernoziomurilor din zona Slobozia – Însurăței
(sud-estul Câmpiei Române)
Dar mai mult de jumătate (54%) din conținutul total de seleniu

aparține fracțiunii reziduale, greu accesibilă plantelor. Fracțiunea legată de
oxizi şi hidroxizi poate fi cuprinsă în aceeași categorie. Prin urmare, 67%
din conținutul total de seleniu din orizontul superior al Cernoziomului din
această zonă (Slobozia – Însurăței) nu este accesibil plantelor.
5.6.8.1.1d. Corelațiile seleniului

Între conținuturile totale şi mobile de seleniu s-au calculat relații de
proporționalitate directă, după cum se poate observa şi în figurile 5.26a şi
5.26b.
233
AGROCHIMIE
Figura 5.26a Corelația dintre conținutul total şi cel mobil de seleniu

din orizontul superior (0-20 cm) al solurilor din partea
sud-estică a României
30 y = 0,0122x + 0,012
r = 0,471**
25
-1
20
Se mobil,  g·kg
15
10
5 y = -0,0429x2 + 0,0342x + 0,0099

h = 0,525167**
0
0 200 400 600 800
n = 135 Se total, g·kg -1
Figura 5.26b Corelația dintre conținutul total şi cel mobil de seleniu

din orizontul superior (0-20 cm) al solurilor din
Depresiunea Făgăraș
234
Dintre corelațiile seleniului cu însușirile solului, evidențiem legătura

inversă dintre conținutul de seleniu mobil şi pH-ul solurilor, pentru solurile
din sud-estul României (figura 5.27a) şi din Depresiunea Făgăraş (figura
5.27b).
Figura 5.27a Corelația între pH-ul solului şi conținutul de seleniu

mobil în solurile din sud-estul României
Figura 5.27b Corelaţia între pH-ul solului şi conţinutul de seleniu

mobil în solurile din Depresiunea Făgăraş
235
AGROCHIMIE
Figura 5.28 Corelația între conținutul de fosfor mobil, solubil în

acetat lactat de amoniu la pH 3,7, al solului şi conținutul
de seleniu mobil, în sud-estul României
Scăderea mobilității seleniului în domeniul alcalin trebuie pusă pe

seama cuprinderii acestui ion în compuși greu solubili, de tipul fosfaților,
fapt dovedit şi de relația inversă dintre conținutul de seleniu mobil şi cel de
fosfor mobil din solurile părții sud-estice a României (figura 5.28).
Corelații directe între conținuturile totale de seleniu şi de metale
grele, precum cadmiul, cobaltul, cromul, fierul, manganul, plumbul, zincul,
asigurate statistic, s-au calculat pentru solurile Depresiunii Făgăraș (tabelul
5.20).
Tabelul 5.20
Coeficienţii (r) şi rapoartele (h) de corelaţie ale seleniului total şi ale seleniului
mobil (n = 135) din sol cu metalele grele din solurile Depresiunii Făgăraş
Cd Co Cr Cu Fe Mn Ni Pb Zn
Se r 0,650** 0,663** 0,486** 0,115 0,445** -0,190 0,030 0,383** 0,291**
total
h 0,724** 0,695** 0,487** 0,129 0,346** 0,335** 0,220 0,439** 0,314**
Se r 0,704** 0,621** 0,295** 0,062 0,052 -0,282** -0,065 0,327** 0,114

mobil
h 0,704** 0,626** 0,298** 0,068 0,052 0,286** 0,066 0,442** 0,137
236
5.6.8.1.2. Influența fertilizării minerale şi organice de lungă

durată a solurilor acide din nord-vestul țării asupra
conținutului de seleniu din sol
5.6.8.1.2.a. Influenţa fertilizării minerale a luvosolului tipic de la
Livada asupra conținuturilor de seleniu total şi mobil
Administrarea an de an, începând cu toamna anului 1967, a
îngrășămintelor minerale cu azot, fosfor şi potasiu (NPK) a contribuit la
creșterea semnificativă a conținutului de seleniu total, atât în variantele
fertilizate numai cu potasiu, cât şi în cele fertilizate cu azot şi fosfor (figura
5.29).
Figura 5.29 Influenţa fertilizării minerale asupra conţinutului de seleniu

total din luvosolul tipic de la SCDA Livada.
Variante: 1 – martor (N0P0K0); 2 – N0P0K150; 3 – N100P80K0
Efectul semnificativ al potasiului s-a înregistrat numai până la

adâncimea de 15 cm. Tot până la această adâncime s-a manifestat efectul
pozitiv, distinct semnificativ, al azotului şi fosforului, la adâncime mai mare
efectul ambelor combinații de îngrășăminte a fost numai semnificativ, dar
cu distribuție aleatorie. Administrarea numai a potasiului în doză de 150
kg/ha a contribuit, în medie, la creșterea conținutului de seleniu total cu 6
g·kg-1 față de martorul nefertilizat, pe adâncimea de sol de până la 25 cm.
Administrarea combinată a azotului şi fosforului, în doze de 100, respectiv
80 kg/ha, a contribuit la sporirea cu 84 g·kg-1, pe aceeași adâncime de sol.
237
AGROCHIMIE
Fertilizarea minerală, atât cu potasiu cât şi cu azot şi fosfor, a condus

la micșorarea semnificativă, cu 1 g·kg-1, a conținutului de seleniu mobil
față de martorul nefertilizat.
Fluctuațiile conținuturilor de seleniu total şi seleniu mobil în urma
fertilizării minerale a luvosolului tipic de la Livada sunt datorate şi efectului
indirect imprimat de îngrășămintele minerale asupra principalelor însușiri
agrochimice ale solului. Astfel, îngrășămintele aplicate au un efect acidifiant
asupra solului, micșorând valoarea pH-ului de la 6,07 la 5,36, în medie cu
până la 0,71 unități de pH în cazul aplicării îngrășămintelor cu azot şi fosfor
(figura 5.30). În acest interval de pH şi în condiții de oxidare, conform
diagramei prezentate de Brookins (1980), seleniul predomină sub formă de
ion de selenit acid ( HSeO 3 ), cu o mobilitate mai redusă, din cauza
absorbţiei sale pe oxizii şi hidroxizii de fier şi mangan şi pe materia
organică (Kabata-Pendias, 1998). Accentuarea acidităţii, provocată de
administrarea îngrăşămintelor, în special a celor cu azot, determină o
micşorare a mobilităţii ionilor de seleniu în sol. Această afirmaţie este
întărită şi de corelaţia semnificativă dintre conţinutul de seleniu mobil şi
pH-ul solului în suspensie apoasă (figura 5.30).
Figura 5.30 Corelaţia între conţinutul de seleniu mobil şi reacţia solului
Se observă că cele mai mici valori ale seleniului mobil s-au înregistrat
în domeniul de pH 5,1-5,4, iar cele mai ridicate în domeniul 5,8-6,1.
Accentuarea acidităţii a fost provocată de ionii H+ din acidul azotic (HNO3)
238
format ca urmare a aplicării îngrăşămintelor cu azot, cu reacţie fiziologică

acidă.
5.5.8.1.2b Influenţa amendării şi fertilizării minerale şi organice a

luvosolului albic de la Livada asupra conţinuturilor total
şi mobil de seleniu
Amendarea luvosolului albic s-a făcut la două niveluri de pH, şi
anume de 6,0 şi 7,6, administrându-se doze de carbonat de calciu (CaCO3)
de 30, respectiv 60 t/ha, pe parcursul a 37 de ani.
Conținuturile de seleniu total înregistrate în cele trei orizonturi
agrochimice diferă semnificativ, în funcție de amendare şi de natura
fertilizării (figura 5.31). Astfel, faţă de martorul neamendat şi nefertilizat ale
cărui valori se situează în jur de 450 g·kg-1 seleniu total, pe fond
neamendat fertilizarea minerală aduce un spor semnificativ de seleniu total
numai în primul orizont agrochimic, de până la 10 cm, în timp ce fertilizarea
organică contribuie la un spor semnificativ şi în cel de-al doilea orizont
agrochimic, de până la 30 cm (Lăcătușu și colab. 2013).
Amendarea cu 30 t/ha a contribuit la creșterea semnificativă a
conținutului de seleniu total în toate orizonturile, înregistrându-se
conţinuturi mai mari pe fondul fertilizării organice. De altfel, se poate
observa contribuţia semnificativă a fertilizării organice la conţinutul total de
seleniu din sol (figura 5.31, varianta 11), ca, de altfel, şi a amendării (figura
5.31, varianta 8).
Având în vedere că în urma amendării cu doze de 30 t/ha s-au realizat
în sol valori ale pH-ului cuprinse între 6,0 şi 6,5, în condiţii de oxidare, în
sol seleniul se va găsi încă sub formă de ioni de selenit acid ( HSO 3 ), cu o
mobilitate redusă, datorită ușurinței absorbției lor pe oxizii şi hidroxizii
prezenți în astfel de soluri (Brookins, 1988, citat de Kabata-Pendias, 1998).
Amendarea cu doze duble de carbonat de calciu (CaCO3), de până la
60 t/ha, a condus la înregistrarea unor valori de pH în jur de 7,6, domeniu în
care predomină ioni de selenaţi ( SeO 24 ), în compuși precum CaSeO4, Mg
SeO4 sau K2SeO4. În condiţii de reacţie alcalină şi tot în domeniul oxidant,
selenaţii nu sunt adsorbiţi de oxizii şi hidroxizii din sol, au mobilitate
ridicată, părăsind cu uşurinţă orizonturile superioare ale solurilor sau chiar
întregul profil de sol.
239
AGROCHIMIE
Figura 5.31 Influenţa amendării cu 30 t/ha CaCO3, la pH 6,0, şi a

fertilizării minerale şi organice asupra conținutului de seleniu
total din orizonturile superioare ale luvosolului albic de la
SCDA Livada
Variante: 1 – neamendat, nefertilizat (Mt); 2 – neamendat, fertilizat

N100P70K60; 3 – neamendat, fertilizat organic 20 t/ha gunoi de
grajd; 4 – amendat 30 t/ha, nefertilizat; 5 – amendat, fertilizat
N100P70K60; 6 – amendat, fertilizat organic 20 t/ha gunoi de grajd;
7 – neamendat (Mt); 8 – amendat; 9 – nefertilizat (Mt); 10 –
fertilizat mineral N100P70K60; 11 – fertilizat organic 20 t/ha gunoi
de grajd.
Aşa se explică faptul că în condiţii de amendare intensă, practic,

conţinutul de seleniu total din solul neamendat şi nefertilizat a fost
semnificativ mai mare decât în variantele amendate şi fertilizate (figura
5.32). Totuşi, efectul pozitiv al amendării şi fertilizării, în special organice,
neţinând cont de varianta martor nefertilizată şi neamendată, este evident.
240
Figura 5.32 Influenţa amendării cu 60 t/haCaCO3, la pH 7,6, şi a

fertilizării minerale şi organice asupra conţinutului de seleniu
total din orizonturile superioare ale luvosolului albic de la
SCDA Livada
Variante: 1 – neamendat, nefertilizat (Mt); 2 – neamendat, fertilizat

N100P70K60; 3 – neamendat, fertilizat organic 20 t/ha gunoi de
grajd; 4 – amendat 30 t/ha, nefertilizat; 5 – amendat, fertilizat
N100P70K60; 6 – amendat, fertilizat organic 20 t/ha gunoi de grajd;
7 – neamendat (Mt); 8 – amendat; 9 – nefertilizat (Mt); 10 –
fertilizat mineral N100P70K60; 11 – fertilizat organic 20 t/ha gunoi
de grajd.
Datele privitoare la efectul amendării şi fertilizării asupra conținutului

de seleniu mobil din luvosolul albic (tabelul 5.21) evidențiază din nou
efectul pozitiv al amendării, la intensitate mai mare în cazul amendării cu 30
t/ha CaCO3 şi efectul negativ, semnificativ, faţă de martorul neamendat, la
aplicarea a 60 t/ha CaCO3. Prin urmare, şi în cazul seleniului mobil,
supraamendarea determină reducerea mobilizării acestui microelement.
241
AGROCHIMIE
Tabelul 5.21
Influenţa amendării şi a fertilizării asupra conţinutului de seleniu mobil (g·kg-1) din
orizonturile superioare ale luvosolului albic de la SCDA Livada
Adâncimea de Amendare
recoltare a CaCO3, t/ha
Fertilizare
probelor
0 (Mt) 30 60
cm
0 23 31 *** 17 ◦◦◦
N100P70K60 25 31 *** 18 ◦◦◦
5-10
20 t/ha gunoi de 23 29 *** 18 ◦◦◦
grajd
0 24 30 *** 17 ◦◦◦
N100P70K60 26 29 *** 19 ◦◦◦
25-30
20 t/ha gunoi de 25 31 *** 19 ◦◦◦
grajd
0 24 32 *** 18 ◦◦◦
N100P70K60 25 32 *** 19 ◦◦◦
40-45
20 t/ha gunoi de 26 33 *** 17 ◦◦◦
grajd
DL 5% 2 1
DL 1% 4 2
DL 0,1% 5 3
5.6.8.2 Seleniul în plantele de grâu şi de păşune din zonele

cercetate
5.6.8.2.1. Seleniul în plantele de grâu verde şi în bob din Dobrogea
centrală şi de sud şi din partea sud-estică a Câmpiei
Române
Ca urmare a unui conținut redus de seleniu total din orizontul superior
al solurilor şi în special a unui conținut şi mai redus de seleniu mobil,
absorbția seleniului în plantele de grâu s-a realizat la niveluri foarte scăzute
de conținut (tabelul 5.22). Astfel, dacă în prima parte a perioadei de
vegetație, atunci când plantele aveau o talie de 20-30 cm, aflându-se în faza
5-6 pe scara Feeks, nivelul mediu de conţinut era de 0,020 mg·kg-1 Se, la
maturitate, în bobul de grâu, concentrația seleniului era sub limita de
detecție a metodei şi a aparaturii de dozare, şi anume sub 0,0005 mg·kg-1
seleniu.
242
Tabelul 5.22
Parametrii statistici ai conținutului de seleniu din plantele de grâu aflate în faza 5-6
pe scara Feeks şi în bobul de grâu (g·kg-1) din cultura anului agricol 2007-2008 în
Dobrogea centrală şi de sud
Plantele de grâu, partea

Parametrul
aeriană, faza 5-6 pe scara Bob de grâu
statistic
Feeks
n 26 26
xmin 6
xmax 55
x 22 sub limita de
 14 detecţie a
xg 18 aparatului (0,5
cv (%) 64 g·kg-1)
Me 18
Mo 13
Pentru a întări prezența nivelului carențial la care s-au situat boabele
de grâu din recolta anului agricol 2007-2008, în Dobrogea centrală şi de sud,
evidențiem valoarea medie de 0,146  0,189 mg·kg-1 seleniu, reprezentativă
pentru boabele de grâu recoltate din 13 ţări cultivatoare de grâu din Europa,
America de Nord şi Australia (Kabata-Pendias şi Pendias, 2001).
Interesant este faptul că analizele de seleniu efectuate asupra plantelor
de grâu crescute pe soluri din partea sud-estică a Câmpiei Române şi asupra
boabelor acestora au arătat valori medii de 0,023  0,012 mg·kg-1, respectiv
0,130  0,111 mg·kg-1 (Lăcătuşu şi colab., 2010, b). Mai mult, valorile
conținutului de seleniu din timpul vegetației grâului în cele două zone au
fost practic egale. Diferențierea a apărut la maturitate, când bobul din grâul
dobrogean n-a mai acumulat seleniu din cauza nivelului carențial din sol al
microelementului.
Deosebirea evidentă a abundenței seleniului şi a formelor sale din
sistemul rocă – sol – plantă în cele două zone pedoclimatice este ilustrată în
figura 5.33. Apare clar conținutul foarte redus de seleniu din grâul
dobrogean, fapt care atrage după sine necesitatea biofortificării cu seleniu a
făinii obținute din acesta, sau amestecarea lui cu boabe obținute în alte
areale pedoclimatice.
243
AGROCHIMIE
39
planta verde 130
Plantă de grâu, bob de grâu
stadiul 5-6 pe 22
scara Feeks 0,5
Se total Se mobil
237
14
Sol
130
4
Se mobil
Se total 0,143
97
10
Rocă 2,5
46
Figura 5.33 Reprezentare comparativă a conținuturilor de seleniu din

sistemul rocă – sol – plantă din Dobrogea centrală şi de sud
( ) şi din partea sud-estică a Câmpiei Române ( ).
Numerele reprezintă valori medii exprimate în g·kg-1
5.6.8.2.2. Seleniul în plantele de pășune existente pe

salsodisolurile de pe văile Călmăţui şi Buzău
Parametrii statistici ai conţinutului de seleniu din flora halofită
(Salicornia herbacea, Sueda maritima, Artemisia salina) evidențiază un
interval larg de valori, de la 10 la 123 g·kg-1, cu valori medii în jur de 40
g·kg-1 (tabelul 5.23). Acestă valoare este comparabilă cu valorile medii ale
conţinutului de seleniu din plantele furajere crescute pe diferite soluri din
diferite ţări, valorile medii înscriindu-se între 30 şi 40 g·kg-1 (Kabata-
Pendias şi Pendias, 2001). Valoarea obţinută de noi este, de asemenea,
comparabilă cu cele determinate în plantele de grâu aflat în stadiul 5-6 pe
244
scare Feeks crescute pe cernoziomurile din partea sud-estică a Câmpiei

Române (39 g·kg-1).
Tabelul 5.23
Parametrii statistici ai conţinutului de seleniu din plantele crescute în păşunile de
pe salsodisoluri (n = 32)
Parametrii statistici Se, g·kg-1
xmin 10
xmax 123
x 48
 25
xg 42
cv (%) 52
Me 40
Mo 39
Din cele prezentate rezultă că plantele crescute pe soluri cu diferite

conţinuturi de seleniu, de la normale la ridicate, dar nu pe soluri cu
deficiență de seleniu, au abilitatea de a absorbi cantități relativ normale din
acest element chimic.
5.6.8.2.3. Seleniul în plantele de păşune din Depresiunea Făgăraş

Din fiecare punct de recoltare a probelor de sol s-au colectat şi probe
de plantă (partea aeriană). Astfel, s-au recoltat probe de lucernă, probe de
plante în amestec, crescute pe păşuni şi fâneţe, şi probe de mohor din
miriştile cerealelor păioase.
Parametrii statistici ai conţinutului de seleniu din plantele analizate
(tabelul 5.24) relevă valori de până la 67 g·kg-1, cu valori medii de 19 ( x ,
Mo) şi 17 (Me) g·kg-1. Dacă comparăm aceste valori cu valoarea medie de
73 g·kg-1 seleniu în plantele furajere din zece ţări de pe glob, raportată de
Kabata-Pendias şi Pendias (2001), se constată că plantele furajere din
Depresiunea Făgăraș au acumulat de 4 ori mai puțin seleniu decât plantele
furajere crescute în alte zone ale globului.
Dacă analizăm şi histograma distribuţiei seleniului din plantele
furajere ale Depresiunii Făgăraş (figura 5.34), observăm că aceasta are o
asimetrie de stânga, specifică arealelor cu mai multe valori mici de conţinut.
245
AGROCHIMIE
Tabelul 5.24
Parametrii statistici ai conţinutului de seleniu (g·kg-1) din plantele furajere
colectate din Depresiunea Făgăraş
Parametrii statistici Valori

n 50
x min 0
x max 67
x 19
 14
c.v. (%) 74
Me 17
Mo 19
35
30
25
Frecvenţa, %
20
15
10
0
0 10 20 30 40 50 60 70
Se în plantă, g·kg-1
Figura 5.34 Histograma de frecvenţa a conţinutului de seleniu în plantele

furajere recoltate din Depresiunea Făgăraş (n = 50)
Valorile reduse ale seleniului din plantele furajere se corelează cu

valorile mici ale seleniului mobil din sol, iar această corelaţie explică
fenomenele de deficienţă de seleniu înregistrate la animale.
5.6.8.2.4. Privire generală asupra conținutului de seleniu din

plantele analizate
Grâul este considerat o plantă transportor al seleniului către corpul
uman şi animal. De asemenea, plantele furajere reprezintă sursa principală
de seleniu pentru animale. Din aceste motive, cele două tipuri de plante,
crescute în diferite condiţii pedoclimatice, au fost alese pentru studiul
nivelurilor de conţinut de seleniu în alimente de origine vegetală.
246
Tabelul 5.25
Conţinuturile medii de seleniu din diferite plante recoltate din zonele investigate
Se
Zona Natura plantei
g·kg-1
Dobrogea centrală şi de grâu, plantă verde în faza 5-6 pe scara 22
sud Feeks 0,5
bob de grâu
Partea sud-estică a grâu, plantă verde în faza 5-6 pe scara 39
Câmpiei Române Feeks 13
bob de grâu
Valea Călmăţuiului şi valea plante de păşune (partea aeriană)
Buzăului crescute pe salsodisoluri 48
Depresiunea Făgăraş plante de păşune 19
Copşa Mică – Micăsasa cereale (partea aeriană) 92
Dacă raportăm valorile medii obţinute de noi (tabelul 5.25), în cazul

grâului, la o valoare medie de 146 g·kg-1 seleniu în boabele de grâu
recoltate de pe soluri diferite, neafectate de fenomene de carenţă sau
toxicitate (Kabata-Pendias şi Pendias, 2001), constatăm că în ambele zone
cercetate (Dobrogea centrală şi de sud şi partea sud-estică a Câmpiei
Romîne) boabele de grâu conţin cu mult sub nivelul normal. Nici în
plantele din zona Copşa Mică nu s-a atins un nivel normal de conţinut de
seleniu.
Prin urmare, cel puţin grâul crescut în partea sud-estică a României, şi
în special în Dobrogea, are un conţinut deficitar de seleniu.
În plantele de păşune crescute pe soluri halomorfe s-a înregistrat un
conţinut sporit de seleniu, datorită, în primul rând, nivelului ridicat de
seleniu din sol. În schimb, plantele de pe păşunile Depresiunii Făgăraş au un
conţinut mult mai redus, apropiat de nivelul de la care s-a demonstrat
apariţia clară a simptomelor de carenţă de seleniu la animale (10 g·kg-1).
De altfel, din situaţia privitoare la abundenţa seleniului în sol şi în
vegetaţie la nivel european, este cunoscut faptul că ţara noastră se află într-o
regiune cu suprafeţe mari deficitare în acest microelement. Mărturie stau
premixurile îmbogăţite cu seleniu, folosite în hrana animalelor, şi gama
largă de medicamente care conţin seleniu, utilizate în profilaxia şi
tratamentul populaţiei în cazul bolilor tumorale, ale aparatului circulator şi
nu numai.
247
6. AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU MAI MULTE
ELEMENTE DE NUTRIŢIE
Îngrăşămintele descrise până acum sunt grupate în categoria

îngrăşămintelor simple deoarece conţin, cu unele excepţii, un singur element
drept fertilizant de bază. În afara acestora, se produc îngrăşăminte care
conţin două, trei sau mai multe elemente fertilizante de bază. Atunci când un
astfel de produs unitar a rezultat, pe cale industrială, din materii prime
diferite purtătoare de astfel de elemente, el poartă numele de îngrăşământ
complex. Dacă îngrăşământul a rezultat numai prin amestecarea mecanică a
materiilor prime sau chiar a îngrăşămintelor simple produsul rezultat poartă
numele de îngrăşământ mixt.
Utilizarea acestor îngrăşăminte aduce atât avantaje cât şi dezavantaje.
Între avantaje evidenţiem: reducerea numărului de lucrări legate de aplicarea
îngrăşămintelor, inclusiv a lucrărilor legate de transport, depozitare; au
însuşiri fizice şi chimice superioare îngrăşămintelor simple (granulare,
higroscopicitate redusă, aciditate echivalentă neutralizantă); de asemenea, şi
nu în ultimul rând, au un conţinut mai ridicat în elemente fertilizante, fapt ce
evită supradozarea.
Dezavantajul principal este adus de conţinutul fix în elemente
fertilizante, conţinut care nu corespunde întotdeauna cerinţelor de sol, de
natură a plantei sau altor condiţii agrotehnice. Corectarea se poate face prin
utilizarea de îngrăşăminte simple până se realizează raportul dorit.
Nomenclatura acestor îngrăşăminte este codificată sub forma unei
formule alcătuită din două, trei sau patru numere, care reprezintă cantitatea
de element activ la 100 kg îngrăşământ brut. Primul număr indică procentul
de N, al doilea pe cel de P2O5, al treilea pe cel de K2O, al patrulea pe cel de
MgO.
Exemplu: 27:13:0; 15:15:15; 22:11:11:4. Pentru notare se mai
utilizează raporturi de echilibrare faţă de azot, luat convenţional egal cu 1, a
celorlalte elemente nutritive. Exemplu: 1:0,5:0; 1:1:1; 1:0,5:0,5:0,2.
În afara îngrăşămintelor complexe şi mixte produse industrial în
această grupă mare a îngrăşămintelor cu mai multe elemente de nutriţie intră
şi diferite tipuri de îngrăşăminte organo-minerale şi organice naturale.
248
Agrochimia îngrăşămintelor cu mai multe elemente de nutriţie
6.1. Îngrăşăminte complexe
6.1.1. Clasificare
În funcţie de numărul elementelor fertilizante pe care le conţin,
acestea se împart în: binare (NP, NK, PK etc), ternare (NPK, NPMg etc.),
cuaternare (NPKMg, NPKS etc.).
De asemenea, alte grupe sunt reprezentate de: îngrăşămintele
complexe cu microelemente, îngrăşămintele complexe din deşeuri naturale
de provenienţă anorganică sau organică, îngrăşămintele complexe organo-
minerale (ionitice). În fine, o grupă distinctă este reprezentată de
îngrăşămintele complexe lichide (foliare).
6.1.2. Descrierea principalelor îngrăşăminte complexe
6.1.2.1. Îngrăşăminte complexe binare

Îngrăşăminte de tipul NP
Fosfatul monoamoniacal, NH4H2PO4 (12:61:0), cunoscut şi sub
numele de "amofos". Se prezintă sub formă de granule albe cu diametrul de
2-3 mm, solubilitatea în apă la 20ºC este de 22,7 g/100 ml, conţine 12,2% N
şi 61,7% P2O5 raport 1:5, are reacţie fiziologică slab acidă, nu se
aglomerează. Se obţine prin neutralizarea cu amoniac a uneia din funcţiile
acide ale acidului ortofosforic:
H3PO4 + NH3  NH4H2PO4 + Q (calorii)
Fosfat diamoniacal, (NH4)2HPO4 (16:48:0), cunoscut şi sub numele de
"diamofos", apare sub formă de granule albe, cu solubilitate de 66,1 g/100
ml apă la 20ºC, conţine 21,2% N şi 53,8% P2O5. Se obţine prin neutralizarea
cu NH3 a două funcţii acide ale acidului ortofosforic:
H3PO4 + 2NH3 = (NH4)2HPO4  H = - 210 kcal
Polifosfaţii de amoniu (18:58:0) se obţin prin neutralizarea acizilor
polifosforici cu NH3. Cei mai comuni sunt: tripolifosfatul de amoniu
(NH4)3H2P3O10 şi pirofosfatul triamoniacal monohidratat,
(NH4)3HP2O7·H2O. Aceştia conţin: 13-17% N şi 65-66% P2O5. Uneori
conţin şi microelemente.
Fosfaturee, CO(NH2)2·H3PO4 (17:44:0), se obţine prin neutralizarea
acidului fosforic cu uree; conţine 17,7% N şi 43,8% P2O5.
249
AGROCHIMIE
Nitrofosfaţii se obţin prin atacul fosfaţilor naturali cu HNO3 sau cu alt

acid mineral (H2SO4) şi neutralizare cu NH3, urmată eventual de adăugare
de NH4NO3, conform reacţiilor:
Ca10F2(PO4)6 + 20 HNO3  10 Ca(NO3)2 + 6H3PO4 + 2HF
14 NH3+ 7Ca(NO3)2 + 6H3PO4 + 2HF  6CaHPO4 + 14NH4NO3 + CaF2
Se prezintă sub formă granulată, de culoare albă-cenuşie, conţin în
medie 9-14% N-NO3, 14% N-NH4, 9-14% P2O5. Se produc în variante
diferite de solubilizare a fosforului, precum:27:13,5:0; 22:22:0; 12:18:0.
Superfosfatul amonizat se obţine prn neutralizarea acidităţii libere a
superfosfaţilor cu amoniac. Conţine 2-4% N şi 14-20% P2O5 când este
simplu şi 7-8% N şi 42-48% P2O5 când superfosfatul este concentrat.
Produsul conţine fosfat mono- şi diamoniacal, fosfat primar şi secundar de
calciu.
Îngrăşăminte de tipul NK
Azotatul de potasiu, KNO3 (13:0:46), este o sare albă, cristalină, uşor
solubilă în apă, conţine 13,9% N şi 38,7% K. Se obţine prin amestecul
soluţiilor diferitelor săruri, având o reacţie de dublu schimb:
KCl + NaNO3  KNO3 + NaCl
sau:
KCl + NH4NO3  KNO3 + NH4Cl
Se mai poate obţine prin reacţia la echilibru dintre KCl şi NaNO3,
conform ecuaţiei:
KCl + NaNO3  KNO3 + NaCl
De asemenea, se poate prepara prin reacţia dintre KCl şi HNO3:
KCl + HNO3  KNO3 + HCl
Potazot (12:0:22), se fabrică din silvinit (KCl·NaCl) sau carnalit
(KCl·MgCl2) şi NH3 în prezenţă de CO2. Are culoare galben-brună, conţine
11-12% N (N-NH4) şi 20-24% K2O. Are reacţie fiziologică acidă.
Îngrăşăminte de tipul NMg
Dolomit cu azotat de amoniu (Magnezinitra) (18:0:0:14) se obţine
prin introducerea dolomitului fin măcinat în topitura de azotat de amoniu.
Conţine 17-20% N şi 12-16% MgO.
250
Îngrăşăminte de tipul NS
Sulfat de amoniu, (NH4)2SO4, descris la capitolul îngrăşăminte cu
azot, este de fapt un îngrăşământ complex. Conţine 20,5% N şi 24,2% S.
Sulfureea se fabrică din uree şi H2SO4. Conţine 40% N şi 5% S.
Îngrăşăminte de tipul PK
Ortofosfat de potasiu, K3PO4, se obţine din reacţia fosfatului primar
de calciu cu hidroxid de potasiu, conform ecuaţiei:
Ca(H2PO4)2 + 6KOH  2K3PO4 + Ca(OH)2 + H2O
Conţine 22-36% P2O5 şi 30-50% K2O.
Se produce în diferite sortimente de tipul: 0-22-30, 0-36-50 ş.a.
Metafosfatul de potasiu, [KPO3]n, se obţine prin încălzirea la 400oC a
H3PO4 cu KCl, conform reacţiei:
0
nH3PO4 + nKCl 400
 C
 [KPO3]n + HCl + H2O
Conţine 52% P2O5 şi 35% K2O.

Îngrăşăminte de tipul PMg
Fosfat de magneziu, MgHPO4 (0:59:0:32), se obţine prin
descompunerea silicaţilor de magneziu cu H3PO4, conform reacţiei:
Mg2SiO4 + 2H3PO4  2MgHPO4 + SiO2 + 2H2O
Conţine 59% P, 33% Mg şi o cantitate minimă de silice coloidală.

Superfosfat cu dolomit (0:28:0:10) şi superfosfat cu dunit (0:28:0:12),
se obţin prin neutralizarea acidităţii în exces a superfosfatului cu dolomit,
respectiv dunit. Conţin 18-34% P2O5 şi 8-10%, respectiv 12-14% MgO.
Îngrăşăminte de tipul KMg
Kalimagneziu, K2SO4·MgSO4·6H2O (0:0:27:11), se obţine prin
solubilizarea în apă la 30oC a kieseritului (MgSO4·4H2O) la care se adaugă
o soluţie de KCl 10-20%. Precipitatul format şi uscat conţine 27% K2O şi
11% MgO.
Magneziu-silvinit (0:0:16:15) se obţine în urma reacţiei sulfatului
dublu de K şi Mg cu silvinit. Conţine 16% K2O şi 15% MgO.
251
AGROCHIMIE
6.1.2.2. Îngrăşăminte complexe ternare

Îngrăşăminte de tipul KMg
Conţin azot, fosfor şi potasiu. Se fabrică în sortimente cu diferite
grade de solubilizare în apă a P2O5. După natura sub care se găseşte ionul de
azot, se împart în: nitrofoska şi amofoska.
Nitrofoska sau îngrăşăminte complexe nitrofosfatice, se obţin prin
atacul rocii fosfatice cu acid azotic la care se mai adaugă H3PO4, KCl,
NH4NO3. Se fabrică în variante cu P2O5 uşor solubil în apă (în proporţie de
peste 70%) şi cu P2O5 greu solubil în apă (solubilitate de 30-70%). Se
prezintă sub formă de granule cenuşii, cu diametrul de până la 4 mm. Se
prepară mai multe sorturi, cu rapoarte diferite între elementele chimice
(13:26:13; 15:15:15; 22:11:11 ş.a.).
Amofoska. Se obţine prin combinarea în diferite proporţii a
(NH4)3PO4, (NH4)2SO4 şi K2SO4 obţinându-se, astfel, un număr variat de
sortimente. Solubilitatea în apă a P2O5 este mai mare de 70%. Se prezintă
sub formă de granule cenuşii cu diametrul de 1-4 mm. Rapoartele între
elementele chimice sunt diferite: 9:18:18; 12:12:16; 12:42:12 ş.a.
6.1.2.3. Îngrăşăminte complexe cu microelemente

La îngrăşămintele complexe de tip binar sau ternar se adaugă în
cantităţi de 0,6-1% unul sau mai multe microelemente din seria: Zn, Cu, B,
Mo, Mn. Astfel de îngrăşăminte poartă diferite nume comerciale de tipul
"Cristalin I", "Cristalin II", "Fritte". Se administrează atât în sol cât şi
extraradicular prin stropiri foliare.
6.1.2.4. Îngrăşăminte complexe anorganice din deşeuri

naturale
Cenuşa rezultă din combustia diferitelor materii organice vegetale.
Este considerată ca un îngrăşământ fosfo-potaso-calcic. Compoziţia cenuşii
variază în raport cu natura şi vârsta plantelor arse. Astfel, conţinutul de K2O
este cuprins între 6 şi 34%, conţinutul de P2O5 este cuprins între 2,5 şi 9%,
iar conţinutul de CaO este cuprins între 5,6 şi 35,0%. La acestea se mai
adaugă cantităţi de până la 5% Na2O, 15,0% MgO, 4,0% Fe2O3, precum şi
microelemente.
Reacţia bazică a cenuşii contribuie la neutralizarea acidităţii solurilor
nativ acide. În doze economice se aplică 100-1.000 kg/ha.
252
6.1.2.5. Îngrăşăminte complexe organice din deşeuri

naturale de origine animală
Reziduurile de la extragerea albuminei din sânge, de la fabricile de
pielărie, de la industria de prelucrare a peştelui, precum şi produsele
obţinute din fierberea, uscarea şi măcinarea cărnii alterate sau a cărnii de la
animalele bolnave, a oaselor, coarnelor şi copitelor conţin cantităţi de până
la 14% N, 17% P2O5, 1% K2O şi 22% CaO, constituind astfel surse de
elemente fertilizante.
6.1.2.6. Îngrăşăminte complexe organo-minerale (ionitice)

Sunt produse obţinute prin reţinerea ionilor nutritivi pe un substrat
organic (praf de cărbune, praf de turbă, reziduuri celulozice, reziduuri
lignice) sau anorganice (bentonit).
Concentraţia în substanţe nutritive este de minimum 15-30%.
Îngrăşămintele ionitice produse în ţara noastră la Combinatul Chimic
de la Craiova sunt rezultate în urma activării cu H2SO4, HNO3, a prafului de
cărbune inferior (lignit) urmată de neutralizarea cu substanţe bazice ce
conţin cationi (NH4OH, KOH, K2CO3) şi de adăugarea de polimeri
ureoformaldehidici. Conţinutul în acizi humici şi substanţe
macromoleculare oscilează între 14 şi 30%.
Îngrăşămintele ionitice se notează cu litera “L” urmată de trei cifre,
care semnifică raportul dintre N, P şi K. De exemplu, L 121, L 111, L 131
ş.a.
Se folosesc pe psamosoluri, erodosoluri, luvosoluri pentru
îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi ca surse de elemente nutritive
pentru plante.
6.1.2.7. Îngrăşăminte complexe lichide (foliare)

Îngrăşămintele complexe lichide, utilizate la aplicarea foliară, sunt
soluţii ale unor substanţe minerale şi organice cu macro- (N, P, K, S, Mg,
Ca) şi microelemente (B, Co, Cu, Fe, Mo, Zn, Ni, V) în forme chimice care
pot pătrunde în ţesuturile plantelor prin cuticulă. Se notează adesea cu litera
“F” urmată de trei cifre care arată raportul N:P:K.
Macroelementele se încorporează sub formă de: uree, fosfaţi şi sulfat
de amoniu, azotat şi clorură de potasiu, iar microelementele anionice se
încorporează sub formă de acid boric, molibdat şi metavanadat de amoniu,
în timp ce microelementele cationice intră sub formă de compuşi organo-
minerali solubili. La acestea se adaugă substanţe organice cu rol chelatant
pentru microelementele cationice, tensioactive, de reducere a tensiunii
253
AGROCHIMIE
superficiale a soluţiilor pentru mai buna desfăşurare a acestora la suprafaţa

frunzelor şi cu rol de stimulare a desfăşurării proceselor metabolice în plante
(substanţe bio- şi fiziologic active).
Tabelul 6.1
Compoziţia chimică a unor îngrăşăminte complexe lichide
Natura g element/l îngrăşământ g element/l kg preparat

elementelor din I.C.P.A.***) I.C.P.A.****)
îngrăşăminte F 411*) F 011*) Folifag**)
2.8.c. 2.9.5.
N 180 - 75 122 200
P 15,3 56,7 25 - 55
K 33,2 107,9 40 88 110
N+P2O5+K2O 255,0 260,0 180 210 459
S 0,1-0,3 0,1-0,3 1,5 28 14
Mg urme urme 0,1 12,0 -
Fe 0,2-0,4 0,2-0,4 0,1 16,0 0,60
Mn urme urme 0,1 - 0,30
Zn 0,04-0,06 0,04-0,06 0,08 - 0,25
Cu 0,04-0,06 0,04-0,06 0,02 - 0,10
Co urme urme 0,0015 - 0,03
Ni urme urme 0,0015 - 0,01
B 0,1-0,2 0,1-0,2 0,15 2,3 1,20
Mo 0,08-0,12 0,08-0,12 0,007 1,2 0,20
V urme urme 0,001 0,24 0,013
Procaină - - + + +
Aneurină - - + - -
EDTA - - - + +
Aminoacizi - - - + +
Vitamine - - - + +
Naftenaţi - - - + +
*) Produs Combinatul Chimic Craiova
**) Produs Combinatul Chimic Făgăraş
***) Produs I.C.P.A., (Borlan) pentru tratarea curativă a clorozei ferice
****) Produs I.C.P.A., (Borlan) pentru fertilizarea suplimentară de stimulare la
viţa de vie.
Din punct de vedere fizic, îngrăşămintele foliare se prezintă ca lichide

limpezi, de 1,2-1,3 ori mai grele decât apa, colorate divers (brun, galben-
254
verzui, verde) în funcţie de complexele organo-minerale ale

microelementelor cationice. Au reacţie neutră, nu corodează metalele.
Câteva tipuri de îngrăşăminte complexe lichide sunt prezentate în
tabelul 6.1.
Îngrăşămintele foliare se aplică pe plante, diluate de până la 300 ori în
apa de calitatea "bună pentru irigaţie prin aspersiune" (0,33-1,50 l
îngrăşământ pentru prepararea a 100 l soluţie diluată de aplicat pe plantă).
La prima fertilizare foliară soluţiile vor fi mai diluate (0,3-0,5%) decât la
aplicările ulterioare, pe frunze complet dezvoltate (0,75-1,50%). De regulă,
se aplică 250-350 l soluţie diluată/ha în primele stadii de dezvoltare a
plantelor şi 450-550 l/ha în etapele următoare. Volumele de soluţie aplicate
cu mijloace avio sunt de 2-3 ori mai mici decât cele aplicate cu mijloace
terestre tractate sau purtate.
Aplicarea acestor îngrăşăminte se poate face o dată cu tratamentele
fitosanitare, datorită compatibilităţii chimice, fizice şi fiziologice a celor
două categorii de produse. Eficienţa maximă a îngrăşămintelor foliare se
obţine prin aplicarea repetată, de două-trei ori, în prima parte a perioadei de
vegetaţie. De asemenea, se vor aplica în condiţii climatice specifice unor
zile cu temperaturi moderate (15-20°C), insolaţie medie, lipsa vântului, cer
noros, umiditate relativă a aerului mai mare decât 75%.
Fertilizarea foliară nu exclude fertilizările de bază efectuate în sol, din
contra, fertilizarea foliară stimulează indirect absorbţia elementelor nutritive
din sol prin stimularea directă a asimilării clorofiliene, al cărei randament
creşte, determinând astfel un consum productiv suplimentar de elemente
nutritive din sol.
Pe lângă acest avantaj direct, prin fertilizarea foliară se mai obţine:
prevenirea deficienţelor primare şi secundare de elemente nutritive şi a
scăderilor de producţie aduse de acestea; optimizarea pe cale fiziologică a
conţinutului de macro- şi microelemente în sămânţă şi în materialul săditor;
redresarea culturilor vătămate de grindină, de boli şi dăunători şi micşorarea
pagubelor provocate de acestea; reducerea conţinutului de nitraţi şi
nitrozamine în legume, furaje; îmbunătăţirea aspectului comercial şi a
însuşirilor de păstrare a recoltei, în special a celei de legume, fructe şi
struguri.
255
AGROCHIMIE
6.2. Îngrăşăminte mixte
6.2.1. Preparare
Se obţin prin amestecarea mecanică a două sau mai multe
îngrăşăminte simple sau chiar complexe, în proporţia cerută de scopul
urmărit, având în vedere şi compatibilitatea dintre îngrăşăminte.
Se pot realiza şi la unităţile care au sector de chimizare prevăzut cu
dotarea necesară. Materiile primare trebuie să aibă aceeaşi densitate şi
mărime a granulelor pentru a evita autosortarea în timpul transportului şi
aplicării.
În vederea exemplificării modului de calcul necesar realizării unui
îngrăşământ mixt detaliem etapele necesare realizării unui amestec de tip
1:0,5:1,5 din: uree (46,6% N), superfosfat (18% P2O5) şi sare potasică (40%
K2O). Pentru a obţine părţile specifice fiecărui îngrăşământ se împarte cifra
din formulă la concentraţia procentuală a elementului şi se înmulţeşte cu
100: N = 1:46,6100 = 2,2 părţi uree; P2O5 = 0,5:18100 = 2,7 părţi
superfosfat; K2O = 1,5:40100 = 3,75 părţi sare potasică. În total sunt 8,65
părţi, respectiv pentru 100 tone: 8,65 = 11,56 factor cu care se va înmulţi
fiecare sortiment în parte: 11,562,2 = 25,4 t uree; 11,562,7 = 31,2 t
superfosfat; 11,563,75= 43,41 t sare potasică. În total se obţin 100 t
îngrăşământ mixt.
Amestecurile se fac în funcţie de compatibilitatea îngrăşămintelor
simple. Compatibilitatea este de natură fizică şi chimică. Cea de natură
fizică constă din alegerea sortimentelor care să aibă valori apropiate ale
mărimii granulelor şi ale greutăţii specifice. În caz contrar, se produce o
segregare a particulelor în timpul transportului şi o împrăştiere prin
centrifugare, caz în care distribuţia îngrăşământului pe sol va fi neuniformă.
Prin compatibilitate chimică se înţelege însuşirea îngrăşămintelor de a nu da
reacţii chimice la amestecare, de a nu scade calitatea amestecului prin
retrogradarea parţială a compuşilor cu fosfor, prin pierderea azotului în
urma volatilizării NH3, sau prin înrăutăţirea însuşirilor fizice ale
îngrăşământului mixt.
Compatibilitatea unor îngrăşăminte simple uzuale este prezentată în
schema din tabelul 6.2.
În general, îngrăşămintele care conţin amoniu nu se pot amesteca cu
substanţe care au reacţie bazică deoarece au loc pierderi de amoniac gazos;
îngrăşămintele cu fosfor solubil în apă nu se amestecă cu produse care
conţin CaO liber deoarece se produce retrogardarea fosforului din
256
îngrăşământ; îngrăşămintele higroscopice se amestecă numai cu alte produse

fără tendinţă de aglomerare.
Printre exemplele tipice de incompatibilitate amintim: superfosfatul cu
azotatul de amoniu sau cu ureea, în urma amestecării se formează fosfat
monoamoniacal şi azotat de calciu higroscopic; azotatul de amoniu cu
carbonatul de calciu, rezultând azotat de calciu şi amoniac, care se pierde
prin volatilizare şi amestecul de fosfaţi de calciu şi carbonaţi, care conduce
la insolubilizarea fosforului.
Tabelul 6.2
Compatibilitatea unor îngrăşăminte chimice simple, uzuale
(adaptare după Davidescu şi Davidescu, 1981)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 Azotat de potasiu  + - - -  + + +
2 Azotat de amoniu    - -   + +
3 Sulfat de amoniu +   - + + + + +
4 Uree -   + - -   +
5 Fosfaţi naturali - - - + - - + + +
6 Superfosfat - - + - - + + + +
7 Superfosfat amonizat   - - + + + + +
8 Săruri naturale de + + +  + + + + +
potasiu
9 Sare potasică 50-60% + + +  + + + + +
10 Sulfat de potasiu + + + + + + + + +
+ amestecuri compatibile; - amestecuri incompatibile;  amestecuri parţial

compatibile.
Deoarece cazuri de compatibilitate chimică perfectă sunt rare, se

recomandă ca îngrăşămintele mixte să fie preparate cu puţin timp (câteva
zile) înainte de administrare. De altfel, există tabele (Vintilă şi colab., 1984)
care arată durata posibilă a compatibilităţii amestecurilor de îngrăşăminte
simple şi complexe. În timp, acestea sunt de: sub două zile, sub şase zile şi
peste şase zile.
257
AGROCHIMIE
6.2.2. Tipuri de îngrăşăminte mixte
6.2.2.1. Îngrăşăminte mixte binare

Tipul NP. Superfosfat în amestec cu sulfat de amoniu sau fosfat de
amoniu, formează un îngrăşământ de forma 9-9-0, iar ureea în amestec cu
făina de rocă fosfatică formează un îngrăşământ de tipul 17-17-0.
Tipul NK. Format din uree sau NH4NO3 în amestec cu K2SO4,
formează un îngrăşământ de tipul 20-0-20.
Tipul NMg, MgCO3-NH4NO3. Conţine 20-28% N şi 5% Mg.
Tipul PK. Amestecuri de superfosfat, făină de fosforite cu KCl sau
K2SO4. Îngrăşămintele obţinute pot fi de tipul: 0-20-30; 0-20-20; 0-15-25;
0-10-10.
6.2.2.2. Îngrăşăminte mixte ternare

Se obţin în diferite variante de concentraţie, din amestecarea
îngrăşămintelor simple şi a unor materii prime ce conţin N, P şi K.
6.2.2.3. Îngrăşăminte mixte ternare cu microelemente

Pe lângă N, P, K se adaugă 0,05% Mn, 0,01% Cu, 0,01% Zn şi 0,02%
B dacă îngrăşămintele sunt destinate culturilor horticole sau 0,1% Mn,
0,04% Cu, 0,02% Zn, 0,05% B la îngrăşămintele destinate culturilor de
câmp.
6.3. Îngrăşăminte complexe şi mixte cu substanţe

fitofarmaceutice
Datorită compatibilităţii operaţiunilor de administrare a

îngrăşămintelor complexe, în special a celor lichide, cu administrarea
produselor fitofarmaceutice, au fost produse amestecuri care conţin ambele
categorii de substanţe. Rezultatele experimentale au arătat că nu se produce
reducerea eficienţei la nici un component din amestec.
Din cauza trecerii ionilor de fosfat în compuşi insolubili,
îngrăşămintele complexe lichide foliare cu fosfor nu sunt compatibile
chimic cu soluţiile sulfocalcică şi bordeleză.
În general, sunt trei tipuri de astfel de produse:
258
6.3.1. Îngrăşăminte cu fungicide.

Frecvent se foloseşte o soluţie de zeamă bordeleză la care se adaugă
un îngrăşământ complex, fără fosfor, în cantitate de 1% şi microelemente în
concentraţie de 0,01%.
6.3.2. Îngrăşăminte cu insecticide.

La îngrăşămintele complexe binare sau ternare se adaugă 0,5-0,6
kg/ha substanţe organo-clorurate ca: aldrin, dieldrin, heptaclor; 0,5-40 kg/ha
clordan; 1-25 kg/ha produse condiţionate.
6.3.3. Îngrăşăminte cu erbicide.

Îngrăşămintele complexe se amestecă cu erbicide uşor solubile. Se
obţin produse de tipul: îngrăşământ complex 18:3:5 + 0,1% acid
diclorfenoxiacetic + 1,6% acid triclorfenoxiacetic; îngrăşământ complex
18:3:5 + 1,07% acid 2,4D diclorfenoxiacetic; îngrăşământ complex lichid +
atrazin; îngrăşământ complex lichid cu reglon sau gramoxon.
6.4. Păstrarea şi pregătirea îngrăşămintelor chimice înainte de

aplicare
Deoarece îngrăşămintele nu pot fi procurate întotdeauna cu puţine zile

înainte de a fi administrate, ele trebuiesc depozitate pe o perioadă de cel
puţin câteva luni. La construirea depozitului şi la alegerea modului de
depozitare trebuie avute în vedere câteva însuşiri ale îngrăşămintelor.
6.4.1. Proprietăţile îngrăşămintelor legate de păstrare

Higroscopicitatea este însuşirea îngrăşământului de a absorbi vapori
de apă din aerul atmosferic, atunci când umiditatea acestuia este superioară
unei valori critice. Din contra, când umiditatea aerului scade sub valoarea
critică îngrăşămintele pierd apa, se întăresc transformându-se în aglomerate
de dimensiuni centimetrice sau mai mari.
Cea mai ridicată higroscopicitate o au azotatul de amoniu şi azotatul
de calciu, iar cea mai scăzută, superfosfatul, îngrăşămintele complexe pe
bază de fosfaţi de amoniu şi sarea potasică cu un conţinut ridicat de
substanţă activă.
259
AGROCHIMIE
Îngrăşămintele negranulate absorb mai intens vaporii de apă. De

asemenea, unele substanţe de pudrare a granulelor, de tipul prafului de
calcar, favorizează absorbţia umidităţii din atmosferă, umiditate mijlocită şi
de antrenarea în depozit a aerului atmosferic.
Acizii liberi conţinuţi de majoritatea îngrăşămintelor, în concentraţii
mai mici de 6%, sub formă de acizi fosforici, sulfuric sau azotic, pot ataca
pereţii şi pardoseala depozitelor, părţile metalice şi lemnoase ale mijloacelor
de transport, hainele şi tegumentele celor care manipulează îngrăşămintele.
Descompunerea şi explozia pot avea loc la îngrăşămintele pe bază de
azot, în special la azotat de amoniu. Temperatura critică de explozie, în
acest caz, este de cca 300oC, iar la o descompunere lentă se formează oxizi
de azot, toxici. Din această cauză se recomandă ca azotatul de amoniu să fie
depozitat într-o clădire separată.
6.4.2. Depozitul de îngrăşăminte.

În fermă, drept depozit poate fi utilizată o magazie care îndeplineşte
condiţiile de stocare a îngrăşămintelor solide sau se construieşte o clădire
separată care să îndeplinească următoarele condiţii: amplasare la minimum
60 m de alte clădiri, terenul pe care se construieşte trebuie să fie uscat, ferit
de umezeală, cu pânza de apă freatică la adâncime; podeaua va fi din beton,
scândură gudronată, asfalt sau argilă bine tasată, aşezată pe un pat de pietriş;
pereţii vor fi suficient de groşi pentru a evita variaţiile de temperatură; între
pereţii propriu-zişi ai depozitului şi suprafaţa de stocare a îngrăşămintelor va
exista un spaţiu liber; acoperişul nu va fi din tablă ci din ţiglă sau
azbociment; uşile vor fi suficient de mari pentru a permite accesul
mijloacelor auto; uşile şi ferestrele vor trebui să se închidă ermetic; vor
exista coşuri de ventilaţie. Suprafaţa depozitului va fi compartimentată, iar
pereţii compartimentelor vor fi acoperiţi cu carton asfaltat, scândură
gudronată sau smolită sau cu folie groasă de plastic, în situaţia depozitării
îngrăşămintelor în vrac.
Înălţimea de depozitare a îngrăşămintelor în vrac nu trebuie se
depăşească 2 m, iar a îngrăşămintelor în saci nu mai mare de 10-12 rânduri,
pentru evitarea aglomerării. Între rândurile de saci vor exista spaţii libere
pentru circulaţia aerului.
Îngrăşămintele ambalate în saci din material plastic pot fi adăpostite
un timp mai scurt sub un şopron şi protejate suplimentar cu o prelată din
material plastic.
Mărimea depozitului va fi estimată la o capacitate de depozitare a 50%
din consumul anual, având în vedere că o tonă de îngrăşăminte ocupă, în
260
medie, un volum de 1,2 m3. Depozitul va fi prevăzut cu mijloace pentru

obţinerea îngrăşămintelor mixte.
Îngrăşămintele foliare, ambalate în butoaie din plastic de 50 l cu
deschidere largă şi cu buşon înşurubat, vor fi depozitate în încăperi speciale,
fără a supraetaja direct butoaiele, la nevoie se vor construi rafturi speciale.
6.4.3. Măsuri de protecţia muncii

În depozitul de îngrăşăminte se interzice consumul de alcool, fumatul,
folosirea surselor de iluminat deschise, folosirea instalaţiilor de încălzire,
efectuarea de lucrări de sudură când în depozit se află azotat de amoniu. De
asemenea, se interzice amestecul de azotat de amoniu cu uleiuri minerale şi
vegetale, cu grăsimi minerale, cu cărbuni, naftalină sau alte materiale
combustibile deoarece pot genera explozii. Sacii în care au fost îngrăşăminte
nu se păstrează în depozit şi nu se folosesc în alte scopuri. Ambalajele vor fi
recuperate de către întreprinderile producătoare.
În depozit se menţine continuu ordinea şi curăţenia. Vor exista
instalaţii pentru stingerea incendiilor şi se va instrui tot personalul în
vederea respectării măsurilor de protecţie a muncii şi de acţionare rapidă în
caz de incendiu.
6.5. Îngrăşămintele organice naturale
Diverse reziduuri preponderent organice rezultate în diferite sectoare

economice, precum şi unele produse naturale (turba) sau plante cultivate
(îngrăşămintele verzi) pot constitui surse însemnate de elemente fertilizante.
Toate acestea se cuprind în grupa îngrăşămintelor organice naturale.
Predominante în această grupă sunt reziduurile. Acestea provin din:
zootehnie (gunoi de grajd - propriu-zis, urina şi mustul de gunoi de grajd,
nămolurile (tulbureala) de la complexele de creştere a bovinelor şi
porcinelor, dejecţiile din sectorul avicol); reziduuri orăşeneşti şi comunale
(composturi de reziduuri organice orăşeneşti, nămoluri provenite de la
staţiile de epurare orăşeneşti; composturi din reziduuri de curte; reziduuri
industriale (nămoluri de la distilerii vinicole şi de la fabricarea berii,
reziduuri celulozice de la fabricarea hârtiei, reziduuri de la tăbăcării.
261
AGROCHIMIE
6.5.1. Gunoiul de grajd

Se obţine în sistemul de creştere tradiţională a animalelor, fiind
constituit din trei componente: dejecţii solide, dejecţii lichide (urina) şi
material folosit ca aşternut.
6.5.1.1. Compoziţie
6.5.1.1.1. Dejecţii solide

Sunt formate din substanţe organice nedigerabile sau nedigerate de
organismul animal, la care se adaugă o anumită cantitate de apă. Acestea
conţin între 30 şi 50% din substanţa organică a furajelor consumate, cca
80% din P, 60% din K şi 50% din N existent în hrană.
Compoziţia chimică a dejecţiilor (tabelul 6.3) variază în funcţie de
specie, de natura furajelor consumate, de vârsta animalelor. Astfel, dejec¡iile
de bovine şi porcine conţin mai multă apă decât cele de cabaline şi ovine.
În dejecţiile rezultate în decursul unui an de la o vacă se află
echivalentul a 1,2-1,8 t substanţă uscată, 21-30 kg N, 14-20 kg P2O5 şi
7-10 kg K2O.
6.5.1.1.2. Dejecţii lichide (urina)

Soluţia eliminată de organismul animal conţine atât substanţe
organice ca: uree, acid uric, acid hipuric, creatinină, acizi aminici, rezultate
din scindarea substanţelor proteice în procesele de metabolism, cât şi ioni
minerali Ca2+, Mg2+, K+, Na+, H 2 PO4 etc.
Compoziţia chimică a urinei depinde de specie, vârsta şi natura hranei.
De regulă, urina conţine mai mult azot, potasiu şi magneziu decât dejecţiile
solide, după cum se poate vedea din datele de mai jos, care reflectă
compoziţia urinei (tabelul 6.4), comparate cu cele referitoare la compoziţia
dejecţiilor solide (tabelul 6.3).
6.5.1.1.3. Aşternutul
În cele mai multe cazuri aşternutul este format din paie; uneori se
utilizează turbă, frunze sau rumeguş de lemn. Aşternutul are dublu scop, de
menţinere a igienei corporale şi de absorbţie a gazelor (NH3) şi a dejecţiilor
lichide.
Cantitatea de aşternut depinde de specie. Astfel, se recomandă, zilnic,
pentru un animal: 4-6 kg paie la bovine, 3-5 kg paie la cabaline, 0,5-1,0 kg
la ovine, 6-7 kg paie la scroafe cu purcei şi 1-2 kg paie la tineret porcin.
262
Tabelul 6.3
Compoziţia chimică a dejecţiilor provenite de la unele specii de animale
domestice (din Lixandru şi colab., 1990, după diferiţi autori)
Substanţă Substanţă
N P2O5 K2O CaO MgO
uscată organică
Specia %
Bovine 20 17 0,30 0,18 0,10 0,14 0,12
Cabalin 24 23 0,44 0,35 0,35 0,21 0,11
e 18 17 0,60 0,50 0,38 0,07 0,10
Porcine 37 30 0,55 0,20 0,20 0,60 0,15
Ovine
Tabelul 6.4
Compoziţa chimică a urinei provenite de la unele specii de animale domestice
(din Lixandru şi colab., 1990, după diferiţi autori)
%
Substanţă Substanţă
Specia N P2O5 K2O CaO MgO
uscată organică
Bovine 7,5 3,0 0,58 0,01 0,49 0,01 0,06
Cabaline 11,0 7,0 1,55 0,01 1,50 0,45 0,22
Suine 6,0 2,5 1,95 0,01 2,26 0,16 0,08
Ovine 12,5 8,0 0,43 0,07 0,83 0,10 0,32
6.5.1.2. Platforma de gunoi

Nu se recomandă administrarea pe sol a gunoiului de grajd proaspăt
scos din grajd. Numai după o prealabilă fermentare în platforme timp de
minimum trei luni gunoiul de grajd poate fi aplicat pe sau în sol.
Platforma se construieşte pe câmp în apropierea locului de
administrare, sau în gospodărie. În acest din urmă caz se va alege o
suprafaţă de teren la o distanţă de peste 100 m de grajduri, departe de
locuinţe şi fântâni. Mărimea platformei depinde de natura şi numărul de
animale. În medie, pentru un animal mic este necesară o suprafaţă de 0,2-0,4
m2, iar pentru unul mare de 3-4 m2. Platforma va fi uşor înclinată, spre baza
mică; se construieşte din beton, cărămidă sau argilă tasată. Pe mijlocul
platformei se formează un canal colector pentru must. Cele două suprafeţe
ale platformei sunt uşor înclinate spre centrul ei. La baza mică cu înălţimea
cea mai redusă faţă de sol se construieşte bazinul de colectare a mustului din
gunoi. Pe marginile platformei se construiesc pereţi din scândură sau beton
(figura 6.1).
263
AGROCHIMIE
Figura 6.1 Schema unei platforme cu aşezare îndesată făcută la suprafaţa

terenului (după Davidescu şi Davidescu, din Davidescu şi colab.,
1981)
Capacitatea bazinului de colectare a mustului se apreciază a fi de

1,3 m3 pentru 100 t gunoi. Dacă în acelaşi bazin se colectează urina
provenită de la animalele din grajd, în calculul capacităţii se va avea în
vedere că lunar de la o vită mare rezultă 0,5 m3 urină.
Aşezarea gunoiului pe platformă începe, de regulă, de la baza opusă
bazinului de colectare sub formă de paralelipipede cu bazele de 1,50 m şi
înălţimea de 2 m. Deasupra se poate aşeza un strat de pământ.
Pentru o fermentare normală gunoiul de grajd trebuie să aibă o
umiditate de 50-75%, umiditate menţinută prin udare şi drenare.
În funcţie de umiditate şi aeraţie se produc trei tipuri de fermentaţie: la
rece, la cald şi mixtă. Fermentaţia la rece are loc atunci când gunoiul este
puternic tasat, aeraţia fiind slabă, se dezvoltă microorganisme anaerobe,
temperatura atinge 20-25oC iarna şi 30oC vara. Fermentarea decurge lent,
după trei-patru luni rezultă un gunoi semidescompus din care s-a pierdut
10-15% materie organică şi 10-30% din totalul azotului iniţial. Fermentaţia
la cald se produce în condiţiile unui gunoi aerisit şi umed, cu o microfloră
aerobă, la o temperatură ce poate ajunge până la 60oC. Au loc pierderi de
40-50% din substanţa organică şi cantităţi mai mari de azot sub formă de
NH3. Fermentarea decurge rapid. Fermentarea mixtă debutează cu un proces
aerob, după care prin tasare se formează condiţii anaerobe. Temperatura
atinge maximum 40oC, se pierde 30-40% din substanţa organică, iar
pierderile de amoniac sunt mai reduse decât la fermentarea la cald.
264
Pentru micşorarea pierderilor de amoniac în timpul fermentării se

recomandă sporirea cantităţii de paie în aşternut, în felul acesta amoniacul
care rezultă din procesele biochimice este consumat de microorganismele
dezvoltate în număr mare pentru descompunerea glucidelor din paie. De
asemenea, se recomandă adăugarea făinii de fosforite sau a superfosfatului.
În ambele cazuri fosfatul monocalcic reţine amoniacul, în cazul fosforitei se
produce mărirea solubilităţii acesteia. Se recomandă adăugarea a 30-40 kg
fosforită/t gunoi sau 2 kg superfosfat/t gunoi.
6.5.1.3. Procese biochimice în timpul fermentării

În timpul fermentării gunoiului de grajd se produce pe de o parte
descompunerea substanţei organice şi formarea altor compuşi cu moleculă
mai simplă, iar pe de altă parte are loc un proces de sinteză a substanţelor
organice din plasma microbiană.
Reacţiile de descompunere variază în funcţie de natura constituenţilor
din gunoiul de grajd: glucide (celuloză, hemiceluloză, pentozani, lignină),
substanţe cu azot (proteine, aminoacizi), lipide, acizi organici.
Substanţele cu azot din urină (uree, acid hipuric, acid uric) se
descompun, sub acţiunea enzimatică, până la produşi finali care conţin
amoniac. Astfel, descompunerea ureei se produce după reacţia de mai jos,
sub acţiunea enzimei ureaza, în condiţii anaerobe sau aerobe:
CO(NH2)2 + 2H2O  (NH4)2CO3
(NH4)2CO3  2NH3 + CO2 + H2O
Rezultă amoniac, dioxid de carbon şi apă.
Acidul hipuric hidrolizează cu producere de acid benzoic şi glicerol.
Prin hidroliza acestuia din urmă se formează acid glicolic şi amoniac:
C6H5-CO-NH-CH2-COOH + H2O  C6H5-COOH + NH2-CH2-COOH
NH2-CH2-COOH + H2O  HOCH2-COOH + NH3
Acidul uric este mai stabil, totuşi în timp hidrolizează,
descompunându-se în trepte, cu formare iniţială de alantoină şi CO2, apoi de
acid glicoxilic şi uree, iar în final de NH3 şi CO2.
Glucidele sunt componente principale ale dejecţiilor solide şi ale
aşternutului, se descompun aerob sau anaerob sub influenţa unor bacterii
(genurile Pseudomonas, Cytophaga) şi a actinomicetelor (genul
Aspergillus). Descompunerea aerobă a celulozei are loc până la CO2 şi H2O,
cu degajare de căldură:
265
AGROCHIMIE
(C6H10O5)n + nH2O + n6O2 = n(6CO2 + 6H2O) + qKJ,

iar la descompunerea anaerobă se formează în plus metan şi carbon:
2(C6H10O5)n  5nCO2 + 5nCH4 + 2nC
Celuloza se descompune prin hidroliză sub acţiunea celulazei,
rezultând celobioză, care se transformă, sub acţiunea celobiazei şi a apei, în
glucoză, eliberându-se o cantitate de energie. În continuare, celuloza se
descompune în mediu aerob sau anaerob.
Hemiceluloza se descompune hidrolitic mai uşor decât celuloza, în
timp de câteva zile, dar descompunerea nu este totală.
Lignina are cea mai mare rezistenţă la descompunere şi degradare,
totuşi, prin hidroliză se transformă în polifenoli, care sunt oxidaţi, prin
intemediul oxidazelor, la chinone şi apă.
Substanţele proteice se descompun sub influenţa unui grup de
microorganisme din genurile Proteus, Bacillus, Micrococcus în produşi mai
simpli (polipeptide, aminoacizi) care, în continuare, vor fi descompuse în
NH3, CO2 şi H2O.
La descompunerea lipidelor contribuie bacteriile şi ciupercile. Ca
produşi intermediari se formează glicerină şi acizi graşi, iar ca produşi finali
rezultă CO2 şi hidrocarburi.
Amoniacul rezultat, împreună cu aminoacizii, se pot lega chimic de
hidraţii de carbon, formând compuşi de tipul acizilor humici, care dau
culoare închisă materialului rezultat din fermentaţia gunoiului de grajd
proaspăt.
6.5.1.4. Stadiile fermentării gunoiului de grajd

În funcţie de treapta de fermentare la care a ajuns gunoiul de grajd
înainte de a fi introdus în sol se deosebesc patru feluri de gunoi:
1. gunoi puţin fermentat sau proaspăt, caracterizat de prezenţa
paielor în stare nedescompusă, de culoare galbenă şi fără pierderea
rezistenţei, mustul de gunoi de grajd are culoarea galbenă;
2. gunoi semifermentat. Paiele şi mustul de gunoi de grajd au o
culoare brună-negricioasă, paiele şi-au pierdut din rezistenţă, iar greutatea
gunoiului s-a micşorat cu 10-30% faţă de greutatea gunoiului proaspăt;
3. gunoi fermentat. Paiele nu mai pot fi distinse cu uşurinţă,
gunoiul capătă o culoare brună-negricioasă, mustul de gunoi de grajd după
filtrare este incolor, iar masa gunoiului s-a micşorat cu 50%;
266
4. gunoi foarte bine fermentat (mraniţă). Se prezintă sub forma

unei mase pământoase cu o greutate de numai 25% din masa iniţială a
gunoiului proaspăt.
6.5.1.5. Accesibilitatea elementelor nutritive din gunoiul de

grajd
Accesibilitatea azotului din gunoiul de grajd depinde de mai mulţi
factori şi anume: stadiul de fermentaţie a gunoiului, specia de animale de la
care provine, tipul de sol pe care se aplică, condiţiile climatice ş.a.
Gunoiul proaspăt conţine puţin azot accesibil plantelor şi acesta numai
sub formă amoniacală. Practic, numai plantele cu perioadă lungă de
vegetaţie, soiurile de legume autumnale folosesc o parte din acest azot.
Gunoiul semifermentat oferă plantelor azot numai în primul an de la
aplicare. Se apreciază că prima cultură foloseşte 8% din totalul azotului
existent în gunoiul proaspăt, 23% din azotul existent în gunoiul fermentat şi
numai 5% din azotul existent în mraniţă. Cu cât gunoiul este mai fermentat
cu atât el va oferi azot plantelor un timp mai îndelungat (la mai multe
culturi).
Accesibilitatea fosforului din gunoiul de grajd are loc pe măsura
mineralizării compuşilor organici, rezultând anioni ai acidului ortofosforic,
care formează în sol săruri accesibile plantelor.
Îndiferent de stadiul de fermentare a gunoiului de grajd, potasiul se
găseşte sub formă de săruri anorganice solubile şi, deci, accesibile plantelor.
În primul an de aplicare a gunoiului de grajd, coeficienţii de
valorificare a fosforului şi potasiului din acest îngrăşământ organic natural
sunt superiori sau cel mult egali coeficienţilor de valorificare din
îngrăşămintele minerale, în timp ce, în cazul azotului, fenomenul este
contrar. Valorile acestor coefiecenţi sunt, în medie, de 20-25% pentru N,
30% pentru P, 60% pentru K.
Efectul remanent al gunoiului de grajd durează 2-3 ani.
6.5.1.6. Aplicarea gunoiului de grajd pe câmp

Împrăştierea gunoiului de grajd se poate face manual sau mecanic
(maşini tip MIG), încorporarea în sol efectuându-se în aceeaşi zi, pentru a
evita pierderea de azot sub formă de NH3.
Adâncimea de încorporare depinde de gradul de fermentaţie a
gunoiului de grajd, de condiţiile climatice, de textura solului. În soluri cu
textură nisipoasă, gunoiul se introduce mai adânc (20-25 cm) decât în
267
AGROCHIMIE
solurile cu textură argiloasă (10-15 cm). Gunoiul de grajd bine fermentat se

introduce la 8-12 cm, iar cel semifermentat la 15-20 cm.
Dozele de gunoi variază în funcţie de cultură, de natura şi fertilitatea
solului, de la 15 la 50 t/ha. Astfel, la cartofi, sfeclă de zahăr şi furajeră,
culturi furajere, se folosesc 30-40 t/ha pe luvisoluri albice şi soluri brune
luvice şi 25-30 t/ha pe cernoziomuri. La castraveţi, în zone umede, cu soluri
acide, se folosesc până la 50 t/ha, iar în zona cernoziomurilor se
administrează până la 35 t/ha.
Îngrăşămintele organice sunt indispensabile culturilor legumicole. În
sere şi solarii gunoiul de grajd constituie o sursă importantă de CO2, mărind
concentraţia acestuia şi intensificând asimilaţia clorofiliană. La o doză de
30-40 t/ha gunoi de grajd rezultă zilnic, în perioada descompunerii active, o
cantitate în plus de 100-200 kg CO2.
Deoarece gunoiul de grajd este, în primul rând, un îngrăşământ cu
potasiu, pentru suplimentarea necesarului de N, P, eventual alte macro- şi
microelemente, se vor administra şi îngrăşăminte chimice minerale.
Efectul remanent al gunoiului de grajd poate fi de până la 3 ani la
culturile legumicole sau mai mulţi ani la celelalte tipuri de culturi. De acest
efect remanent se ţine seama la stabilirea dozelor de îngrăşăminte pentru
anii următori, avându-se în vedere că în al doilea an de la aplicare fiecare
tonă de gunoi de grajd furnizează plantelor 0,7 kg N, 0,6 kg P şi 1,6 kg K, în
al treilea an cantităţile fiind pe jumătate (Hera şi Borlan, 1980).
Toate plantele cultivate răspund favorabil la administrarea gunoiului
de grajd. În primul an de la aplicare efectul este mai evident la plantele cu o
perioadă lungă de vegetaţie: porumb, floarea-soarelui, cartofi, sfeclă. În
schimb, cerealele păioase răspund mai bine în al doilea an de la aplicarea
gunoiului.
6.5.2. Mraniţa
Rezultatul celui mai avansat stadiu de fermentare a gunoiului de grajd
este mraniţa. Compoziţia chimică a acesteia la un conţinut de 80% apă este,
în medie, de: 0,7-2% N; 0,3-1,2% P2O5; 0,8-0,9% K2O şi 0,5% CaO.
Mraniţa se utilizează în special în floricultură şi în legumicultură
pentru pregătirea ghivecelor nutritive, pentru acoperirea seminţelor în
răsadniţe. Se mai administrează la cuib o dată cu plantatul răsadurilor de
legume sau cu însămânţatul cartofilor şi în gropile de plantare la înfiinţarea
livezilor şi plantaţiilor viticole.
268
6.5.3. Urina şi mustul de gunoi de grajd

Ambele reziduuri zootehnice se colectează în bazine speciale, de unde
se transportă şi se aplică pe teren cu cisterne tip vidanje. Urina conţine
cantităţi apreciabile de N şi K, iar mustul de gunoi de grajd conţine: 0,2-
0,4% N; 0,03-0,1% P2O5 şi 0,3-0,6% K2O. Procesele biochimice care se
petrec în bazinele colectoare sunt specifice celor descrise la uree, acid uric şi
hipuric.
Dozele variază între 20-30 m3/ha la culturi de câmp şi 10-15 m3/ha la
culturi legumicole, în afara sezonului de vegetaţie. În timpul vegetaţiei se
administrează 5-10 m3/ha, diluându-se de 2-3 ori şi introducându-se în sol
cu maşini speciale.
Pentru micşorarea pierderilor de amoniac se recomandă adăugarea de
superfosfat în bazinul colector. Se produce reacţia:
Ca(H2PO4)2· H2O + NH3 + H2O = NH4H2PO4 + CaHPO4·2H2O
6.5.4. Tulbureala (nămolul) de bovine

Amestecul format din dejecţii solide, urină şi apă tehnologică, rezultat
din complexele de creştere industrială a bovinelor, amestec colectat într-un
bazin din apropierea complexului, poartă numele de tulbureală sau "gülle",
termen împrumutat din limba germană. Capacitatea bazinului este în funcţie
de numărul de capete de animale şi de timpul necesar. În calcul se ia în
consideraţie faptul că o vacă elimină în 24 ore între 20 şi 30 kg fecale, 10-15
l urină, la care se adaugă 5-25 l apă tehnologică, iar amestecul este stocat în
bazin 2-3 luni.
De la bazinul central, prin conducte speciale, tulbureala poate fi
transportată în bazine secundare amplasate în cîmp, unde poate rămâne încă
câteva luni (4-6) până la administrarea pe sol.
Din punct de vedere chimic tulbureala are reacţie neutră sau slab
alcalină, cu un conţinut în elemente nutritive, exprimat în kg/m3, de: 3-4
pentru N, 0,13-0,65 pentru P, 1,7-5,0 pentru K, 0,7-1,0 pentru Ca, 0,2-0,3
pentru Mg, iar conţinutul în substanţă uscată oscilează între 180 şi 220
(Lixandru şi colab., 1990). Conţinutul în microelemente este mic, exprimat
în g/m3, până la 40 pentru Mn, până la 30 pentru Zn, până la 11 pentru Cu,
2-7 pentru B şi 0,1-0,2 pentru Mo, dar suficient pentru satisfacerea unei
nutriţii echilibrate cu aceste elemente.
Tulbureala se aplică cu ajutorul remorcii cisternă pentru urină (RCU),
sistem vidanjare, înainte de efectuarea arăturilor sau în timpul vegetaţiei
plantelor.
269
AGROCHIMIE
Coeficienţii de utilizare a macroelementelor sunt mari, superiori celor

specifici gunoiului de grajd. Astfel, în primul an, azotul (din care cca 50%
este sub formă amoniacală) este imediat accesibil plantelor, fosforul - în
proporţie de 30-40%, iar potasiul de 70-90%.
Dozele de tulbureală se calculează în funcţie de natura solului, a
plantei, având în vedere măsurile pentru prevenirea poluării apei freatice. În
medie, se aplică 30-40 m3/ha la cereale păioase, 40-60 m3/ha la cartofi, 70-
80 m3/ha la sfecla de zahăr. Se încorporează imediat în sol pentru prevenirea
pierderilor de amoniac.
Pentru aplicare în timpul vegetaţiei tulbureala se diluează de 8-10 ori
cu apă, după care se introduce în sistemul de irigare cu aspersoare.
6.5.5. Nămolurile şi apa uzată de la complexele de creştere a

porcilor
Efluentul evacuat zilnic conţine dejecţii solide, urină, resturi de hrană,
apă de spălare încărcată cu agenţi chimici folosiţi la dezinfecţie (Na2CO3,
NaOH, bromocet, formol), eventual aşternut.
Separarea fazei solide se face printr-un sistem de site vibratoare, după
care nămolul este trecut pe paturi de uscare, unde se ţine cca 3 luni, timp în
care fermentează şi pierde umiditatea. De aici se colectează în vidanjoare şi
poate fi aplicat în sol.
După epurarea chimică şi biologică faza lichidă poate fi evacuată
într-un emisar, reciclată în procesul tehnologic al creşterii porcinelor sau
utilizată la irigare.
Nămolul de porcine decantat are reacţie neutră, un conţinut de
substanţă uscată de cca 40% , iar conţinutul în macro- şi microelemente,
exprimat în kg/10 t, este de: 35 (N), 53 (P), 18 (K), 160 (Ca), 15 (Mg), 5
(Na), 3,07 (Zn), 1,13 (Cu), 1,88 (Mn), 0,07 (B). Datele sunt caracteristice
nămolului de porcine de la Periş (după Vintilă şi colab., 1984).
Administrarea acestor reziduuri se face sub un strict control pentru a
preveni poluarea solului şi apelor, în special eutrofizarea acestora şi
răspândirea unor maladii de tipul: salmoneloze, bruceloze, febră aftoasă -
datorită germenilor care sunt rezistenţi.
6.5.6. Dejecţiile de la păsări

Au un conţinut ridicat în macroelemente, constituind, în acelaşi timp
un îngrăşământ cu acţiune rapidă. În medie, dejecţiile proaspete sau slab
270
fermentate conţin 24-70% s.u.; 1,2-4,1% N; 0,25-1,20% P; 0,38-1,16% K;

1,7-4,8% Ca; 0,12-0,22% Mg.
Se consideră că, zilnic, de la o pasăre de 2 kg se acumulează 100 g
dejecţii cu 25% substanţă uscată. După o fermentare de 1-2 luni, conţinutul
în elemente nutritive pe unitatea de masă creşte.
Se administează ca îngrăşământ de bază în cantitate de 1.000-1.500
kg/ha la legume, pomi şi arbuşti fructiferi sau se aplică la cuib sau între
rânduri în cantitate de 400-500 kg/ha. În timpul perioadei de vegetaţie se
poate administra în suspensie apoasă, must de gunoi de grajd în raport de 1
până la 20 părţi apă.
6.5.7. Nămolul provenit de la staţiile de epurare a apelor uzate

orăşeneşti
Poate constitui o sursă de elemente nutritive pentru plante; astfel de
nămoluri fiind considerate în primul rând o sursă de fosfor. Dar, de multe
ori, astfel de nămoluri au conţinuturi ridicate în metale grele şi o încărcare
cu agenţi patogeni. Din această cauză astfel de materiale trebuiesc
administrate sub o strictă supraveghere pentru prevenirea poluării mediului
înconjurător (Dumitru şi colab., 1989).
6.5.8. Compostul din diferite resturi organice

Compostul este materialul rezultat în urma procesului de fermentaţie a
unui amestec format din diferite resturi menajere, din organe ale plantelor
fără altă folosinţă directă (frunze, resturi de paie, vreji de cartofi, deşeuri de
tescovină) sau din alte reziduuri din gospodărie (cenuşă, gunoi de păsări
etc.).
Pentru fermentare se amenajează o platformă pe un teren impermeabil.
La bază se aşează un strat de paie sau alte deşeuri peste care se presară var
nestins. În continuare se aşează amestecul pentru fermentat alternând cu var
nestins. Deasupra, platforma se acoperă cu un strat gros de 10-15 cm de
pământ. Se menţine, prin udare, o umiditate corespunzătoare dezvoltării
microorganismelor, care ridică temperatura la 60-70oC. După 2-3 luni
intensitatea procesului de fermentare scade; dacă este necesar, procesul se
reactivează prin desfacerea platformei şi reconstrucţia ei în aceleaşi condiţii.
Varul nestins are rolul de a neutraliza acţiunea bacteriilor dăunătoare, a
viruşilor, de a scădea puterea de germinare a seminţelor de buruieni. Varul
nestins se foloseşte în proporţie de 2-3% din greutate.
271
AGROCHIMIE
În medie, compostul conţine 30-35% substanţă uscată, 10-15%

substanţă organică, 0,3% N, 0,1% P şi 0,3% K. Este un îngrăşământ organic
cu acţiune lentă. Se aplică 20-60 t/ha.
În legumicultură se utilizează composturi speciale la obţinerea cărora
se mai utilizează gunoi de grajd, turbă, coajă de răşinoase, la care se adaugă
anumite îngrăşăminte chimice minerale.
În ultimul timp Lăcătușu și colab., 2015 a, b și c au produs un
compost format din trei deșeuri organice: gunoi de grajd, nămol de la
epurarea apelor uzate si alge marine. Acest compost are avantajul că
folosește două deșeuri poluatoare fără altă posibilitate de reciclare, nămolul
de la epurarea apelor uzate și algele marine. Nămolul de la epurarea apelor
uzate va fi utilizat la compostare numai după ce prin analiză s-a constatat că
nu conține elemente sau substanțe chimice dăunătoare pentru sol și plante.
Compostarea este rapidă, în timp de 30-45 de zile se obține un material
bogat în elemente minerale, bogat în materie organică (foto 6.1.) și lipsit de
substanțe chimice toxice. Acest compost a fost testat cu succes, în câmp, la
cultura porumbului.
Foto 6.1. Compost realizat din gunoi de grajd, nămol de epurare și alge
marine - peleți
6.5.9. Turba
Este un sediment rezultat din acumularea unor cantităţi mari de plante
higrofite şi muşchi, vegetaţie care s-a descompus anaerob într-o perioadă
îndelungată de timp (secole). Se cunosc turbării formate pe zone
mlăştinoase cu altitudine mică sau medie (turbării joase, eutrofe) şi turbării
formate în zone montane (turbării înalte, oligotrofe).
272
Însuşirile agrochimice ale celor două tipuri de turbă sunt contrastante.

Turba oligotrofă are reacţie acidă, este săracă în substanţe nutritive, este
puţin humificată, uscată, are culoare deschisă şi capacitate mare de absorbţie
a apei (600-1.800% din greutate). Turba eutrofă are reacţie neutră, este
humificată, are culoare neagră, capacitate mică de absorbţie a apei (200-
800% din greutate), conţinut ridicat de cenuşă.
Câteva date chimice ale acestor tipuri de turbă sunt prezentate în
tabelul 6.5.
Tabelul 6.5
Unele însuşiri ale turbelor oligo- şi eutrofe
(din Lixandru şi colab. 1990)
Tipul de turbă: Oligotrofă Eutrofă

Poiana Stampei Dersca-Dorohoi
Localizare
Jud.Suceava Jud.Botoşani
pH-H2O 3,8 7,6
SB (me/100 g sol) 8,8 35,3
Ah (me/100 g sol) 82,9 2,8
As (me/100 g sol) 11,5 0,9
Al (mg/100 g sol) 46 8
V (%) 10 9
Capacitatea de reţinere a apei (%) 430 200
Cenuşă (%) 2,1 65,0
N (%) 1,54 0,88
P (%) 0,04 0,03
K (%) 0,01 0,10
Mn (ppm) 344 119
În afara celor două tipuri de turbă se mai întâlneşte un tip intermediar,

cu turbă mezotrofă, ale cărei însuşiri se situează între cele două extreme.
În legumicultură, turba se utilizează la obţinerea ghivecelor nutritive.
Pentru aceasta turba se compostează adăugându-se şi îngrăşăminte minerale.
La o tonă de turbă oligotrofă se adaugă 30-35 kg superfosfat, 10-12 kg KCl
şi 30-35 l apă amoniacală cu 25% NH3. Cantităţile de îngrăşământ scad cu
cca 25% la utilizarea unei turbe eutrofe.
273
AGROCHIMIE
6.5.10. Îngrăşămintele verzi

Culturile leguminoase sau în amestec obţinute în scopul încorporării
în sol, în stare verde, pentru sporirea fertilităţii solului poartă denumirea de
îngrăşăminte verzi. Prin acest procedeu solul se îmbogăţeşte în special cu
substanţe organice şi azot. Din această cauză îngrăşămintele verzi se
folosesc frecvent în zona luvisolurilor şi solurilor brune luvice
(luvosolurilor), a psamosolurilor şi a altor tipuri de sol cu un conţinut ridicat
de argilă şi scăzut de materie organică.
Cele mai utilizate specii de plante leguminoase sunt: lupinul, mazărea,
seradela, sparceta, trifoiul, iar dintre neleguminoase: muştarul şi hrişca.
Borceagul (amestecul de leguminoase cu graminee) produce o masă
vegetală mai bogată decât leguminoasele singure. Leguminoasele aduc în
sol până la 100 kg N/ha.
Îngrăşămintele verzi sunt des folosite în livezi, plantele fiind
însămânţate între rândurile de pomi. Între speciile recomandate predomină
lupinul. De asemenea, îngrăşămintele verzi sunt folosite în plantaţii de viţă
de vie cultivate pe psamosoluri.
Pe lângă ridicarea conţinutului în materie organică şi azot,
îngrăşămintele verzi aduc în sol fosfor, potasiu, alte elemente nutritive şi
îmbunătăţesc activitatea microorganismelor.
274
7. CONTROLUL FERTILITĂŢII SOLULUI PRIN METODE
AGROCHIMICE
Cunoaşterea nivelului de fertilitate a solului este necesară pentru

conducerea corectă a tehnologiilor de fertilizare alături de celelalte verigi
tehnologice cerute de cultura plantelor.
Pentru controlul stării de fertilitate a solului se folosesc: analiza
solului, analiza plantei şi experienţele cu îngrăşăminte.
7.1. Analiza solului
Acţiunea de cunoaştere a principalilor indicatori ai fertilităţii solurilor

agricole, respectiv reacţia şi gradul de asigurare cu azot, fosfor şi potasiu,
poartă denumirea de cartare agrochimică. Această acţiune a avut caracter
permanent înainte de anul 1989, fiind efectuată cu o periodicitate de 4-5 ani.
Cartarea agrochimică comportă trei faze: de teren, de laborator şi de
birou.
7.1.1. Faza de teren

În vederea recoltării probelor agrochimice este necesar să se constituie
o bază materială şi să se stabilească anumite criterii de recoltare, în funcţie
de natura folosirii terenului, de gradul de uniformitate a solului şi a
fertilizării.
Baza materială este formată din: hărţi şi planuri topo-pedologice,
sonde agrochimice, cutii şi lăzi pentru probe şi mijlocul de deplasare.
Hărţile şi planurile topo-pedologice trebuie să fie alcătuite la scara: 1:10.000
pentru terenuri plane, folosite în cultura mare, fâneţe şi păşuni; 1:5.000
pentru terenurile neuniforme din cultura mare şi pentru plantaţiile de pomi şi
viţă de vie; şi 1:2.000 sau 1:1.000 pentru culturile legumicole din câmp, sere
şi solarii.
Baza topo-pedologică este folosită la constituirea parcelelor de
recoltare a probelor medii agrochimice. Mărimea acestora depinde de
complexitatea pedologică, de modul de folosinţă şi de istoricul fertilizării.
Astfel, pentru culturile de câmp situate pe terenuri plane sau slab înclinate
mărimea de recoltare a probelor medii agrochimice este de la 2 la 5 ha, de
până la 2 ha pentru solurile erodate şi de până la 1 ha pentru solurile
275
AGROCHIMIE
puternic erodate şi coluvionate. Între 0,25 ha şi 2 ha se stabileşte suprafaţa

de recoltare pentru culturile irigate şi pentru culturile de legume în câmp şi
orezării, iar pentru plantaţiile de pomi şi viţă de vie, mărimea parcelei de
recoltare a probei medii agrochimice este de la 0,5 la 2 ha. În fine, pentru
păşuni şi fâneţe proba medie agrochimică se colectează de pe o suprafaţă
cuprinsă între 5 şi 10 ha.
În cazul serelor mărimea
parcelei de recoltare oscilează între
500 şi 2.000 m2, în funcţie de
uniformitatea solului. În serele
cultivate cu flori parcela de recoltare
va fi mai mică, de la 100 la 500 m2,
ca şi în solarii (150-300 m2).
Proba medie agrochimică se
constituie dintr-un număr de probe
parţiale şi anume: 25 pentru terenuri
fertilizate uniform, 30 pentru soluri
slab şi moderat erodate şi 40 pentru
soluri puternic erodate, fertilizate
neuniform, pentru soluri sărăturate şi
organice, pentru soluri din: plantaţii
pomicole şi viticole, sere şi solarii. a b
Recoltarea probelor se execută Figura 7.1 Sonde agrochimice
cu sonde agrochimice. Sonda cu adâncimi de
recoltare a probelor
propriu-zisă este formată dintr-o tijă până la 20 cm
metalică prevăzută, pe adâncimea de adâncime (a) şi
0-20 şi 20-40 cm, cu un canal în care până la 40 cm
se colectează proba o dată cu adâncime (b)
introducerea sondei în sol (figura
7.1).
Adâncimea de recoltare este diferită: 0-10 cm pentru păşuni şi fâneţe,
0-20 cm pentru terenurile arabile, sere şi solarii şi 0-20 cm şi 20-40 cm în
plantaţiile de pomi şi viţă de vie.
Fiecare probă parţială, colectată, se introduce într-o cutie,
constituindu-se, astfel, proba medie agrochimică. Probele medii
agrochimice, ambalate în cutii de lemn, se expediază la laborator.
276
Controlul fertilităţii solului prin metode agrochimice
7.1.2. Faza de laborator

După uscarea şi mojararea probelor, respectiv condiţionarea lor prin
îndepărtarea resturilor organice şi mojararea fină în vederea determinării
conţinutului de humus, probele intră în fluxul analitic curent. Se determină
pH-ul în suspensie apoasă, P şi K solubil în AL. Pentru aprecierea stării de
aprovizionare cu azot se determină: suma bazelor schimbabile (SB) şi
aciditatea hidrolitică (Ah), ambele necesare la calcularea gradului de
saturaţie în baze, indicator folosit împreună cu valoarea conţinutului de
humus la calcularea indicelui de azot (IN), indicator prezent în capitolul
5.1.1.2.
Pe lângă acest set de analize, în funcţie de natura solului, se mai
determină: pHKCl şi Al schimbabil la soluri cu pH H 2O  5,8; carbonaţii
alcalino-pământoşi, eventual calcar activ la soluri cu pH H 2O  7,5; conţinutul
şi compoziţia sărurilor solubile în apă la solurile sărăturate; capacitatea de
schimb cationic şi conţinutul de sodiu schimbabil la solurile soloneţizate. În
funcţie de necesitate se mai pot determina formele solubile de magneziu şi
de microelemente.
La solurile din seră se execută un set aparte de analize chimice şi
anume: pH-ul în suspensie apoasă la un raport sol:soluţie 1:5, carbonaţii
alcalino-pământoşi prin metoda gaz volumetrică Scheibler, conţinutul de
materie organică prin calcinare la 600oC, iar în extrasul apos 1:5 (raport
sol:apă) se determină, conductometric, conţinutul total de săruri, precum şi
formele hidrosolubile ale azotului (N-NO3; N  NH 4 ), fosforului, potasiului
şi magneziului. Dintre analizele fizice se impune cu necesitate stabilirea
texturii solului.
7.1.3. Faza de birou

Interpretarea datelor analitice se face după instrucţiunile redate în
acest scop. Valorile de interpretare sunt prezentate în această lucrare la
capitolele referitoare la reacţie (3.2.2.1), conţinut în formele mobile de P şi
K, solubile în AL (5.2.1.3 şi 5.3.1.3), indicele de azot (5.1.1.2), precum şi la
capitolele care tratează: conţinutul de săruri (4.3), magneziu (5.4.3.),
microelemente (5.5.) sau aplicarea îngrăşămintelor la legumele cultivate în
sere (9.4.2.) şi solarii (9.4.3.).
Realizarea cartogramelor agrochimice şi a raportului agrochimic
reprezintă principalele obiective ale acestei faze de lucru.
277
AGROCHIMIE
Cartogramele se efectuează la scara la care s-a făcut cartarea

(1:5.000; 1:2.000). Ele cuprind elementele topografice, limitele unităţilor de
sol şi parcelelor de recoltare a probelor medii agrochimice.
Se alcătuiesc cartograme pentru fiecare indicator agrochimic testat:
pH, stare de aprovizionare cu N, cu P, cu K ş.a. În fiecare unitate analitică
sunt însrise numerele de ordine ale probelor şi rezultatele analitice obţinute.
Pe cartograma reacţiei solului, încadrate într-un cerc, se înscriu sub formă
de fracţii valorile gradului de saturaţie cu baze (VAh) la numărător şi
valoarea (Al/SB)100 la numitor, bineînţeles acolo unde au fost efectuate
determinări. Dacă este cazul, se trec şi urgenţele de amendare, evaluate după
valorile pH-ului şi gradului de saturaţie cu baze (V%). La solurile cu pH 
6,5 valorile fosforului se corectează cu un factor de reacţie.
Pentru redarea contrastantă a stării de asigurare a solului cu N, P sau
K se colorează suprafeţele de teren în roşu, galben sau albastru în funcţie de
nivelul scăzut, mijlociu sau ridicat de aprovizionare cu elementul analizat.
Recomandările de fertilizare se fac pe baza unei cartograme
agrochimice de sinteză, pe care sunt delimitate parcelele de fertilizare (şi
amendare). Acestea reprezintă suprafeţe omogene din punct de vedere al
încadrării în clase de reacţie şi de asigurare cu elemente de nutriţie. În
fiecare parcelă se înscriu valorile medii ale indicatorilor: pH, IN, PAL şi KAL.
Parcelele de fertilizare îşi păstrează valabilitatea până la un nou ciclu
de cartare agrochimică.
Caracterizarea sintetică a stării de fertilitate se mai poate realiza şi prin
calcularea unor indici agrochimici. Astfel, în agrochimie se utilizează
indicele Riehm (I.R.):
b
I .R .  a 
2
în care:
a = % soluri cu aprovizionare ridicată şi foarte ridicată faţă de
suprafaţa totală;
b = % soluri cu aprovizionare mijlocie faţă de suprafaţa totală
Solurile se grupează în 5 calse de fertilizare notate din 20 în 20, de la

0 la 100.
Indicele agrochimic global (I.A.G.) propus de Davidescu şi Davidescu
(1981) reprezintă o însumare algebrică codificată a însuşirilor chimice
principale ale solurilor. Codificarea stării de fertilitate după parametrii
agrochimici se face cu -2 pentru fertilitate scăzută, -1 mijlocie, 0 normală,
+1 ridicată şi +2 foarte ridicată, după exemplul de mai jos:
278
Nota Parametrul agrochimic codificat

Starea de fertilitate
codificată pH N P K SB humus
Scăzută -2
Satisfăcătoare -1
Normală 0
Ridicată +1
Foarte ridicată +2
Calculul se face după formula:
I .A.G . 
 ( pH  N  P  K  ....)  100
n
în care:
 = suma algebrică a valorilor codificate ale parametrilor;
n = numărul parametrilor luaţi în considerare
Interpretarea se face după schema:

- 200 - (-100) = fertilitate globală scăzută;
- 100 - (-26) = fertilitate globală satisfăcătoare;
- 26 - (+25) = fertilitate globală normală;
+26 - (+100) = fertilitate globală ridicată;
+100 - (+200) = fertilitate globală foarte ridicată.
În cazul solurilor din sere la calcularea semnificaţiilor analitice

privitoare la conţinutul de săruri solubile şi de azot mineral se folosesc şi
datele privitoare la conţinutul de materie organică al solului sau al
substanţelor nutritive utilizate. De asemenea, evaluarea semnificaţiilor se
face şi în acord cu textura solului.
7.2. Analiza plantei
Pentru diagnosticarea stărilor deficitare de nutriţie a plantelor, stări

observabile, în special, în prima parte a perioadei de vegetaţie, se utilizează
analizarea plantelor. Operaţiunea este cunoscută şi sub numele de diagnoză
foliară. Se recoltează partea aeriană în întregime sau numai anumite organe
diagnostice.
În cazul pomilor, arbuştilor fructiferi, viţei de vie şi chiar a legumelor,
organul preponderent analizat este frunza, recoltată dintr-o anumită poziţie
şi la o anumită fază de vegeatţie. Perioada de vegetaţie în care se recoltează
frunzele este la începutul vegetaţiei în cazul legumelor, înainte de
279
AGROCHIMIE
îmbobocire la plantele floricole, în mijlocul verii (iulie) la pomi şi la

sfârşitul înfloritului la viţa de vie (tabelul 7.1).
Tabelul 7.1
Părţile şi organele plantelor analizate pentru controlul stării de nutriţie
(după diferiţi autori)
Partea din plante sau

Natura plantelor Faza de vegetaţie
organul recoltat
Cereale păioase până la împăiere partea aeriană
Porumb până la înălţimea de partea aeriană
30 cm frunza de la baza primului
înspicare ştiulete
Fasole 3-6 frunze partea aeriană
Soia primele două frunze de
Mazăre înflorit sub inflorescenţă
Trifoi
Lucernă
Ierburi de pajişti naturale şi înainte de înflorit partea aeriană
semănate
Cartof începutul înfloritului frunze mature cu peţiol
din treimea mijlocie a
plantei
Sfeclă de zahăr la mijlocul perioadei de frunze mature, complet
vegetaţie desfăcute din rozeta
mijlocie
Tomate, de câmp începutul înfloritului a 3-a şi a 4-a frunză de la
vârful de creştere
Castraveţi înainte de fructificare frunze mature de la baza
lujerului
Salată mijlocul perioadei de frunze recent maturate
Spanac vegetaţie
Pomi (măr, păr, cais, luna iulie-începutul frunze mature din mijlocul
piersic, vişin, cireş, prun, lunii august lăstarilor anuali
nuc)
Viţă de vie sfârşitul înfloritului, frunze de pe lăstarii de
începutul legării rod din faţa primului şi
fructelor celui de-al doilea
ciorchine
Realizarea unei probe medii de plante se obţine prin recoltarea de

frunze de la plantele de pe o suprafaţă de 0,25-1,0 ha, în funcţie de stările de
vegetaţie vizual stabilite.
280
În cazul apariţiei unui simptom al dezechilibrului nutritiv pe o anumită

suprafaţă se vor recolta probe atât de pe această suprafaţă cât şi de pe
arealele învecinate unde plantele au înfăţişare aparent sănătoasă.
Simptomatologia stărilor carenţiale în macro- şi microelemente a fost
prezentată în capitolele referitoare la agrochimia macro- şi
microelementelor. De asemenea, acolo (capitolul 5) se găsesc date
referitoare la conţinutul în elemente al probelor de plantă întreagă (partea
aeriană) sau de frunze aparţinând diverselor plante recoltate atât din areale
cu plante având simptome de carenţe sau exces în elemente chimice cât şi de
la plante aparent normale. În plus, s-a prezentat tendinţa raporturilor dintre
datele analitice ale probelor de plantă şi sol recoltate din variante şi plante
aparent sănătoase şi cu plante cu simptome de suferinţă.
În laborator probele de plantă întreagă sau frunze sunt spălate prin
imersie pentru scurt timp cu apă distilată după care se şterg cu un tampon de
vată înmuiat în acid acetic 2%. Spălarea se efectuează pentru înlăturarea
substanţelor provenite din stropirile efectuate pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor.
În cazul determinării formelor solubile, în special a N-NO3, se
efectuează o extracţie cu soluţie de acid acetic 2%. Însă de cele mai multe
ori se determină conţinutul total în macro- şi microelemente. Pentru aceasta
probele de frunze se usucă, se mărunţesc într-o moară specială sau într-o
mixetă, după care prin calcinare se obţine o cenuşă de culoare albă. Cenuşa
se solubilizează în HCl 0,5 n. Folosind această metodă se dozează, prin
diferite procedee, conţinutul în macro- şi microelemente.
Interpretarea datelor analitice se face în acord cu limitele intervalelor
de conţinut amintite. La baza metodei de interpretare stă relaţia dintre
concentraţia în elemente absorbite şi creşterea vegetativă sau recoltă
(figura 2.1).
Interpretarea conţinutului de elemente nutritive se poate realiza şi cu
ajutorul unei diagrame poligonale în care se reprezintă grafic conţinutul
plantei analizate comparativ conţinutului normal (figura 7.2). Astfel, se fac
aprecieri privind interacţiunea dintre elementele nutritive.
Datele analitice se pot folosi la calcularea intensităţii nutriţiei şi
calităţii acesteia. Intensitatea nutriţiei fiind dată de suma conţinutului în
azot, fosfor, exprimat în % din s.u.
Calitatea nutriţiei sau echilibrul nutritiv este reprezentată de proporţia
relativă a fiecărui element faţă de intensitatea nutriţiei, considerată egală cu
100.
281
AGROCHIMIE
O altă metodă de interpretare se referă la perechile de elemente, sub

formă de raporturi: N/P; N/K; N/Ca; N/Mg; P/K ş.a. delimitându-se pentru
fiecare pereche valori
pentru domenii de
echilibru nutritiv
normal, acceptabil sau
neechilibrat. Şi astfel
de valori pot fi puse pe
o diagramă
triunghiulară sau
poligonală.
O metodă
expeditivă de
investigare a stării de
nutriţie a plantelor se
Figura 7.2 Reprezentarea grafică a bazează pe testul
conţinutului de elemente nutritive ţesuturilor verzi.
dintr-o plantă (- - -) comparativ Metoda constă din
conţinutului normal (). aprecierea calitativă
sau semicalitativă a
N-NO3, N-NH4, P şi K din sucul celular al peţiolului frunzelor sau lăstarilor
tineri. Aprecierea se bazează pe intensitatea coloraţiei pe care o capătă sucul
celular la contactul cu reactivii specifici fiecărui element. Astfel, pe
secţiunea peţiolului sau lăstarului se adugă o picătură de difenilamină care,
în prezenţa ionilor de NO3 din sucul celular, dă o coloraţie albastră de
intensitate proporţională cu concentraţia NO3 . Intensitatea coloraţiei poate
fi comparată cu o scală etalon realizată pe o plăcuţă albă din faianţă sau din
material plastic. Mai recent a apărut hârtie indicatoare, asemănătoare celei
de pH, cu ajutorul căreia se poate aprecia semnificativ concentraţia de N-
NO3 din sucul celular sau din alt mediul aflat în stare lichidă.
282
7.3. Experienţe cu îngrăşăminte
Un alt procedeu pentru testarea stării de aprovizionare a solului cu

elemente nutritive constă din efectuarea de experienţe cu îngrăşăminte în
condiţii de casă de vegetaţie sau de câmp.
În toate situaţiile
se realizează variante
experimentale cu doze
de îngrăşăminte şi
variante martor în care
nu s-au aplicat
îngrăşăminte.
Experienţele în
casa de vegetaţie se
realizează în condiţii
controlate de umiditate.
Plantele sunt crescute
în vase de vegetaţie de
mărime şi formă
diferită (de la 5 la 20
kg sol sau mai mari
pentru pomi, viţă de Figura 7.3 Efectul fertilizării solului cu N şi P
asupra producţiei de grâu
vie), în funcţie de
natura plantelor şi
scopul urmărit.
Avantajul experienţelor în vase constă din controlul riguros al
factorilor de vegetaţie, dar dezavantajul este determinat de îndepărtarea de
condiţiile naturale, dezavantaj care dispare în cazul experienţelor efectuate
în câmp.
Pentru testarea statistică a rezultatelor experimentale, în ambele
situaţii experienţele se instalează în 3-6 repetiţii.
În cîmp, mărimea unei parcele experimentale variază între 20 şi
100 m2.
Schema experimentală depinde de scopul investigaţiei: testarea
diverselor sortimente de îngrăşăminte, testarea dozelor, a metodelor de
încorporare în sol, a momentelor de aplicare etc.
Pe parcursul vegetaţiei se aplică aceeaşi tehnologie. Pentru urmărirea
influenţei condiţiilor pedoclimatice se aplică aceeaşi schemă experimentală
în diferite localităţi, contrastante din punct de vedere climatic şi de sol.
283
AGROCHIMIE
Interpretarea rezultatelor experimentale se face în acord cu scopul

propus. Prezentarea lor se face sub formă de tabele în cazul tratării statistice
a datelor prin analiza varianţei sau sub formă de figuri, în cazul calculării
ecuaţiilor de regresie.
Ecuaţiile de regresie prezentate în figura 7.3 sunt de tip parabolic
(y = a + bx + cx2), la care se calculează valoarea raporatelor de corelaţie.
În final, rezultatele conduc la evidenţierea îngrăşământului şi a dozei
celei mai eficace pentru planta cercetată. Pe baza acestor concluzii se fac
recomandări pentru aplicarea în producţie, la planta cercetată, în condiţii
pedoclimatice asemănătoare a unei tehnologii similare.
Rezultatele experimentale obţinute în câmp sau în casa de vegetaţie
sunt, de regulă, însoţite atât de date analitice referitoare la unele însuşiri
fizice şi chimice ale solului, însuşiri care ar fi putut fi modificate, cît şi de
analize de plante efectuate pe parcursul vegetaţiei, la recolta finală, inclusiv
analize legate de calitatea recoltei.
Corelarea tuturor acestor date ajută la indicarea celei mai bune
variante experimentale pentru aplicarea în practică.
284
8.STABILIREA DOZELOR DE ÎNGRĂŞĂMINTE
La întocmirea sistemului de fertilizare trebuie să se aibă în vedere:
cerinţele specifice în elemente nutritive ale fiecărei specii de plante,
producţia probabilă ce se doreşte a fi realizată, însuşirile fizice şi chimice
ale solului, în special cele referitoare la: textură, reacţie, nivel de
aprovizionare cu fosfor, azot, potasiu, microelemente, asigurarea cu apă şi
repartiţia precipitaţiilor, climatul, precum şi alţi factori de natură
tehnologică. Printre aceştia din urmă evidenţiem: cultura premergătoare,
aplicarea îngrăşămintelor organice în anii precedenţi, remanenţa
îngrăşămintelor minerale aplicate anterior, irigarea, lucrările solului,
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Un factor de loc neglijabil este cel economic. Cunoscut fiind faptul că
pe măsură ce doza de îngrăşământ creşte recolta se plafonează, trebuie avut
în vedere venitul net specific (VNS) ce revine la unitatea de îngrăşământ
aplicată. La stabilirea dozei se poate opta între aplicarea unei doze maxime
de îngrăşământ, care să asigure o producţie maximă şi aplicarea unei doze
optime din punct de vedere economic. Întotdeauna doza optimă economică
(DOE) este mai mică decât doza care va realiza producţia maximă.
La stabilirea producţiei probabile se are în vedere bonitarea terenurilor
agricole, operaţiune care se exprimă sintetic printr-o notă care reflectă, la
rândul ei, favorabilitatea terenului pentru diferite culturi agricole. Cu alte
cuvinte nota de bonitare conţine informaţii despre toţi factorii locali de
vegetaţie. Notele de bonitare oscilează între 0 şi 100 puncte; valorile sub 30
arată terenuri puţin favorabile anumitor culturi. Bonitarea se face separat pe
culturi. Nota de bonitare stabilită la un moment dat poate fi ridicată
(potenţată) dacă, între timp, s-a ridicat fertilitatea solului prin lucrări majore
de îmbunătăţiri funciare (desecări, combaterea eroziunii, irigaţii etc.) sau
poate fi penalizată dacă, între timp, au apărut elemente (degradarea solului,
poluarea mediului) care frânează creşterea plantelor şi formarea recoltelor.
8.1. Procedee pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte
Dată fiind diversitatea factorilor care concură la creşterea plantelor şi

obţinerea recoltelor, există un oarecare grad de relativitate în stabilirea
dozelor de îngrăşăminte. Cu toate că sunt numeroase metode de stabilire a
285
AGROCHIMIE
acestora, nici una nu a reuşit să aibă în vedere toţi factorii interferatori. Vom
prezenta în continuare câteva din aceste metode.
8.1.1. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza rezultatelor

experienţelor efectuate în condiţii de câmp
Rezultatele obţinute în câmpurile experimentale ale institutelor de
cercetări şi ale staţiunilor agricole experimentale se pot extrapola în zonele
învecinate, zone ale căror condiţii pedoclimatice trebuie să fie similare
condiţiilor în care s-a experimentat.
Dezavantajul acestei metode constă în neglijarea stării de
aprovizionare cu elemente nutritive, dacă, bineînţeles, nu sunt date
privitoare la cartarea agrochimică. Dar, chiar dacă aceste date există, dozele
se pot numai estima, deoarece valorile analitice se schimbă de la an la an.
În cazul când datele experimentale sunt însoţite şi de date analitice
privitoare la sol, se pot construi curbe de tipul x-y din care, prin extrapolare,
să se aprecieze doza de îngrăşământ.
8.1.2. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot pe baza

formelor minerale existente în sol (Metoda Nmin)
Procedeul constă din determinarea conţinutului de N mineral (N-NO3
şi N-NH4), la începutul vegetaţiei, în întregul strat de sol în care se află
distribuită principala masă de rădăcini a plantelor (0-40 cm la culturile de
câmp; 0-100 cm la culturile pomi-viticole).
Această cantitate constituie rezerva solului (Nmin), care trebuie să fie
completată prin îngrăşăminte minerale până la o valoare necesară obţinerii
recoltei scontate. Mărimea dozei de azot rezultă ca diferenţă dintre
consumul de azot necesar formării recoltei şi cantitatea de azot mineral
existent în stratul de sol cu distribuţia maximă a rădăcinilor. Se are în vedere
coeficientul de valorificare a azotului introdus ca îngrăşământ mineral, care
oscilează între 40 şi 70% din azotul total introdus în sol. Metoda a fost
verificată experimental.
În livezile de măr s-au administrat, în urma aplicării acestei metode,
cantităţi de 70-80 kg/ha, în timp ce în livezile de vişin necesarul de azot a
ajuns la 100-120 kg/ha.
286
Stabilirea dozelor de îngrășăminte
8.1.3. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza indicilor

agrochimici, potenţialului genetic şi factorilor de mediu
Datorită faptului că recolta reprezintă rezultanta interacţiunii factorilor
legaţi de sol, climă şi plantă, de potenţialul genetic al plantei, Davidescu şi
Davidescu (1981) propun o metodă de stabilire a dozelor de îngrăşăminte
care are în vedere această dependenţă complexă a formării recoltei.
Pentru practicarea metodei sunt necesare informaţii referitoare la:
indicii agrochimici ai solului; datele climatice; caracteristicile plantelor;
îngrăşămintele chimice care urmează a fi administrate; tehnologia de
cultivare a plantei; modelele matematice care pot fi aplicate în raport cu
parametrii de care se dispune.
Formula de calcul este:
Doza , kg / ha s.a.  Pg  Bs  F   
 Csp   I 
  H     T  S
 Cu   100 
în care:
Pg = potenţialul genetic de producţie al soiului sau al varietăţii hibride
care urmează a se cultiva, în kg/ha, produs principal;
Bs = nota de bonitare a solului, corespunzătoare plantei cultivate,
exprimată subunitar (Bs/100);
F = indice de favorabilitate ecologică pentru planta respectivă,
exprimat subunitar (F/100);
Csp = consumul specific, în kg (N, P, K ş.a.) pe tona de produs
principal şi produse secundare;
Cu = coeficientul de utilizare a îngrăşământului respectiv de către
plante, calculat în procente şi exprimat subunitar;
H = coeficientul de răspândire a rădăcinilor în adâncimea solului: 0-20
cm = 1; 0-30 cm = 1,5; 0-40 cm = 2;
I = indicele de corectare a dozei în raport cu nivelul de aprovizionare a
solului, stabilit pe baza analizei chimice; sau cota procentuală ce
trebuie aplicată faţă de indicii agrochimici ai stării de
aprovizionare şi faţă de consumul total reieşit din calcul;
T = coeficentul tehnologic stabilit în raport cu posibilităţile tehnice ale
unităţii de a aplica tehnologii moderne sau modeste; valoarea
coeficientului este de 1,1-1,3 pentru tehnologii ridicate, 1 pentru
tehnologii normale (bune) şi 0,6-0,8 pentru tehnologii modeste
spre scăzute;
S = indicele de secetă (după Bocz, 1975), corectează doza de azot dată
în timpul vegetaţiei şi se calculează după relaţia:
287
AGROCHIMIE
 
 T N 
S Kf
  H 
 p1  100  
 
în care:
T = temperatura medie lunară;
N = numărul de ore de insolaţie;
p = suma precipitaţiilor lunare;
H = media lunară a umidităţii relative a aerului;
Kf = coeficientul de corecţie în raport cu însuşirile hidrofizice
ale solului.
Date referitoare la potenţialul genetic, nota de bonitare a solului,
favorabilitatea ecologică şi la condiţiile climatice ale zonei se extrag din
tabele special întocmite, care pot fi găsite în diferite lucrări de specialitate.
Tabelul 8.1
Consumul specific (Cs) de elemente nutritive
(din Davidescu şi Davidescu, 1981)
Natura plantei K P2O5 K2O

Culturi de câmp
Kg/t produs principal şi secundar (partea aeriană)
Grâu 23 - 35 15 – 18 20 – 37
Secară 22 - 26 14 25 – 30
Orz de toamnă 30 15 35 – 42
Ovăz 22 – 28 10 – 12 27 – 37
Porumb boabe 25 – 30 8 – 10 20 – 25
Floarea-soarelui 46 26 52
Soia 71 17 59
Mazăre 65 15 – 20 15 – 30
Fasole 65 20 15
Cartof 5–8 2–3 8–9
Sfeclă de zahăr 5 1,5 6–8
Lucernă 30 10 20
Trifoi 25 10 15
288
Tabelul 8.1 - continuare

Legume
Kg/t substanţă proaspătă, produs principal şi secundar
Castraveţi, în câmp 1,7 1,4 2,6
Castraveţi, în seră 1,6 0,7 2,6
Ceapă 3,0 1,2 2,0
Conopidă 10,0 4,0 12,0
Morcov 3,2 1,0 5,0
Salată 2,3 – 2,8 0,8 – 1,1 5,0
Spanac 3,6 1,8 5,2
Tomate, în câmp 2,8 0,4 3,8
Tomate, în seră 3,8 0,6 7,6
Varză de toamnă 3,0 1,0 4,5
Pomi
kg/t fructe
Caise 3,5 1,00 5,5
Cireşe 3,0 9,50 5,5
Mere 2,3 0,65 3,0
Pere 2,4 0,75 3,3
Piersici 3,5 1,00 5,5
Prune 3,5 1,05 5,5
De asemenea şi valori ale consumului specific de elemente nutritive

pe tona de produs şi ale coeficientului de utilizare a îngrăşămintelor sunt
prezentate în lucrări referitoare la acest subiect. Pentru exemplificare
prezentăm câteva date în tabelele 8.1 şi 8.2.
Indicele de corectare a dozei se stabileşte în raport cu gradul de
aprovizionare a solului cu elementul respectiv (tabelul 8.3) dacă
îngrăşămintele se administrează înainte de semănat şi în raport cu gradul de
aprovizionare a solului şi cu rezultatul analizei plantei (diagnosticul foliar)
dacă îngrăşămintele se administrează pe parcursul vegetaţiei.
Tabelul 8.2
Valori ale coeficientului de utilizare a elementelor nutritive din îngrăşăminte (%)
Natura îngrăşământului N P2O5 K2O
Mineral 38 – 71 12 – 40 40 – 75
Organic, la o doză de 50-80 t/ha gunoi de grajd 22 26 50
289
AGROCHIMIE
Tabelul 8.3
Coeficienţi de corecţie ai dozelor de îngrăşăminte în raport cu nivelul de
aprovizionare a solului cu elemente nutritive
Nivelul de aprovizionare N P2O5 K2O
Redus 1,2 – 1,5 1,0 – 1,2 1,5 – 1,8

Mijlociu 1,0 – 1,2 0,7 – 1,0 1,2 – 1,5
Normal 0,8 – 1,0 0,3 – 0,6 1,0 – 1,2
Ridicat 0,0 – 0 2 0,0 0,0 – 0,4
Foarte ridicat 0,0 0,0 0,0
8.1.4. Calculul teoretic al dozelor de îngrăşăminte prin metoda

bilanţului
Se bazează pe diferenţa între necesarul de N, P şi K pentru recolta
scontată şi cantitatea de element ce poate fi luată de plante din rezerva
solului.
Formula generală de calcul este (din Lixandru şi colab., 1990):
100  ( Rs  Cs )  ( B  C1 )
N , P , K , kg / ha  F
C2
în care:
100 = limita superioară de utilizare a elementului de către recolta
scontată (%);
Rs = recolta scontată, t/ha;
Cs = consumul specific de N, P sau K, se ia din tabele (tabelul 8.1);
B = conţinutul solului în elementul respectiv;
C1 = coeficient de utilizare a elementului din rezerva solului;
C2 = coeficient de utilizare a elementului din îngrăşământul aplicat
solului (tabelul 8.2);
F = factor de corecţie în funcţie de condiţiile pedoclimatice;
Valoarea coeficientului de utilizare a elementelor din sol (C1) se
calculează cu ajutorul formulei:
A  B  100
C1 %  N , P , K  
C  30
în care:
290
A = producţia obţinută pe sola nefertilizată, t/ha;

B = consumul specific al elementului luat în calcul, kg/t;
C = conţinutul solului în elementul nutritiv sub forma accesibilă
plantelor, mg/100 g sol;
30 = coeficient de transformare a mg/100 g sol în kg/ha.
Coeficientul de utilizare a elementului din îngrăşământul aplicat
solului (C2) se obţine aplicând formula:
ab
C 2 ,%   100
C
în care:
a = cantitatea elementului extrasă de recoltă din varianta fertilizată
(kg/ha);
b = cantitatea elementului extrasă de recoltă din varianta nefertilizată
(kg/ha);
C = doza de element activ din îngrăşământul introdus în sol (kg/ha).
În cazul calculării dozelor de azot, corecţia (factorul F) se realizează
în funcţie de: azotul provenit din mineralizarea humusului (Nh); azotul
provenit din precipitaţii atmosferice (Npr); azotul provenit din activitatea
bacteriilor nesimbiotice fixatoare de azot (Nfb); azotul provenit din
activitatea bacteriilor simbiotice (Nfs); azotul rezidual, provenit din resturile
culturilor premergătoare (Nrez); azotul provenit din îngrăşăminte organice
(Ng); azotul levigat (N1).
Toate aceste fracţiuni ale azotului se calculează după formule bine
stabilite. Astfel, azotul provenit din mineralizarea humusului se calculează
cu ajutorul formulei:
H  Cm  Nh
N , kg / ha 
10
în care:
H = rezerva de humus, t/ha (cantitatea de humus (%) determinată
analitic  greutatea stratului arabil, t/ha);
Cm = coeficientul de mineralizare a humusului; are valoarea de 0,012
la plantele neprăşitoare şi 0,018 pentru cele prăşitoare;
Nh = conţinutul de azot al humusului; are valori cuprinse între 3,5 şi
5%.
Pentru a determina azotul provenit din precipitaţii (N, kg/ha) se
înmulţeşte valoarea acestora, exprimată în mm/an cu 0,02, valoare care
reprezintă azotul mineral adus din atmosferă, considerând că la fiecare 100
mm se aduc 2 kg N/ha.
291
AGROCHIMIE
Azotul provenit din activitatea bacteriilor nesimbiotice (N, kg/ha)

rezultă din produsul dintre numărul de zile cu temperatura medie de peste
8oC, interval de timp în care aceste bacterii sunt active, şi coeficientul de
0,25, considerat a fi valoarea medie (0,25 kg) a cantităţii de azot produse
zilnic.
Cantitatea de azot provenit din activitatea bacteriilor simbiotice diferă
de la o specie de plantă leguminoasă la alta. Astfel, se apreciază că mazărea
şi fasolea fixează 60 kg N/ha, soia - 100 kg N/ha, trifoiul - 170 kg N/ha, iar
lucerna 280 kg N/ha. Din aceste cantităţi de azot, cultura următoare va
utiliza între 20 şi 35%.
Calcularea cantităţii de azot rezidual, provenit din resturile culturii
anterioare, se face cu formula:
N rez, kg/ha = PprCsCr
în care:
Ppr = producţia reziduală de plante, kg/ha;
Cs = consumul specific de azot al culturii;
Cr = coeficient de valorificare a azotului din resturile de plante (0,15
pentru plantele neleguminoase şi 0,35 pentru leguminoase).
Dacă se aplică îngrăşăminte organice se ia în considerare conţinutul
mediu al gunoiului de grajd în N (0,5%), P2O5 (0,25%) şi K2O (0,6%),
precum şi efectul lui pentru o perioadă de trei ani.
Dat fiind faptul că o parte a azotului mineral (N-NO3) se pierde prin
levigare, în cantităţi apreciabile, în funcţie de textura solului de la 5 la 50
kg/ha/an, se are în vedere şi acest parametru la calcularea bilanţului azotului
din sol.
În final, rezerva totală a solului în azot utilizabil (R) va reprezenta
diferenţa dintre suma azotului provenit pe diverse căi şi azotul pierdut prin
levigare:
R, kg N/ha = Nh + Nfb + Nfs + Npr + Nrez + Np - Nl
Valoarea astfel obţinută se foloseşte la corectarea dozei teoretice de
azot obţinută prin calcul.
Corectarea dozelor de fosfor se face în funcţie de pH şi de fosforul
provenit din gunoiul de grajd. La potasiu, corecţia se face în funcţie de
aplicarea gunoiului de grajd şi de conţinutul solului în carbonaţi. În acest din
urmă caz, doza de potasiu se măreşte cu 20-30 kg K2O/ha dacă solul conţine
CaCO3 liber.
292
8.1.5. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza ecuaţiilor de

tip Mitscherlich
Legea acţiunii factorilor de vegetaţie poate fi utilizată la stabilirea
dozelor de îngrăşăminte în aşa fel încât acestea să satisfacă nutriţia plantelor
având în vedere conţinutul în formele mobile ale elementelor nutritive şi să
fie şi optime din punct de vedere economic. Una din modalitătile de
exprimare a acestei legi este ecuaţia Mitscherlich-Bray în forma propusă de
Black:
y = Rm·[1-e-c (Es+Eî)]
în care:
Rm = recolta maximă posibilă;
e = baza logaritmilor naturali (e = 2,718);
c = coeficient de acţiune a elementului nutritiv din îngrăşământul
aplicat solului (cî) şi din forma accesibilă existentă în sol (cs);
Es = aportul cantitativ de substanţe nutritive din sol (kg N, P2O5 sau
K2O/ha);
Eî = aportul cantitativ de substanţe nutritive din îngrăşămintele
aplicate solului (N, P2O5 sau K2O/ha).
8.1.5.1. Stabilirea dozelor optime economic (DOE) la

culturile de câmp
Folosind ecuaţia de mai sus, pe baza rezultatelor experimentale din
ţara noastră, Borlan şi colab.(1984) au formulat următoarea ecuaţie de calcul
a dozelor optime economic de îngrăşăminte (DOE):
 VURp 
1g 2,3Ce  Rs  Ce  Es
 CUî 
DOE , kg N , P2 O5 sau K 2 O / ha 
Ce
în care:
Rs = recolta scontată, care se situează în imediata apropiere a recoltei
maxime (Rm), stabilită pe baza notelor de bonitare;
Ce = coeficienţi de acţiune utilă a elementelor nutritive din sol (CN,
CP,CK);
VURp = preţul de desfacere a produsului principal (lei/kg);
CUî = costul îngrăşămintelor pe unitatea de substanţă activă (lei/kg);
Es = aportul cantitativ de substanţe nutritive din sol, în kg/ha N, P2O5
sau K2O, devenind EsN, EsP, EsK. Estimarea se face în funcţie
293
AGROCHIMIE
de însuşirile agrochimice ale solului şi de mărimea scontată a

recoltelor.
Pentru estimarea cantităţilor de elemente nutritive ce provin din sol se
aplică formulele:
Es, Kg N, P2O5 sau K2O/ha = (a+b)·(IA) - c·(IA)2 + dRs
Es, kg N, P2O5 sau K2O/ha = A·(1 - 10-cIA) + dRs
b
Es, kg N, P2O5 sau K2O/ha = a  + dRs
IA
în care:
IA = indici agrochimici;
A = cantitatea maximă de element nutritiv obţinut din rezerva solului;
a, b, c, d = coeficienţi de regresie
Valorile coeficienţilor de regresie a, b, c şi d pentru stabilirea Es
diferă de la o plantă de cultură la alta (tabelul 8.4).
Tabelul 8.4
Valorile coeficienţilor de regresie a, b, c şi d pentru stabilirea aportului cantitativ de
elemente nutritive din sol
EsN EsP EsK

Natura plantei
a+b c d a+b c d a+b c d
Grâu de toamnă 24,5 2,41 0,0015 137 0,018 0,0045 180 0,0036 0,003
Porumb boabe 115 0,13 0,0030 132 0,014 0,0040 102 0,0609 0,004
Soia 130 0,19 0,0240 150 0,030 0,0045 180 0,0052 0,008
Cartof de toamnă 50 5,00 0,0004 160 0,018 0,0006 210 0,0045 0,002
Lucernă 80 3,20 0,0030 145 0,015 0,0030 140 0,0050 0,001
Ecuaţiile redau creşterea treptată a valorilor Es, după o curbă cu

tendinţă de plafonare, odată cu creşterea valorilor indicilor agrochimici (IN,
PAL, KAL). Termenul (DRs) majorează valorile Es în funcţie de gradul de
favorabilitate generală a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie a cărei
rezultantă este Rs.
Dependenţa dintre coeficienţii de acţiune utilă (Ce) ai elementelor
nutritive şi nivelul recoltelor scontate (Rs) este dată de egalitatea:
b
Ce = a 
Rs
294
în care a şi b sunt parametrii regresiei coeficienţilor de acţiune (Ce) faţă de

recolta scontată a se obţine (Rs).
Valorile parametrilor a şi b din ecuaţia coeficienţilor de acţiune utilă
(Ce) pentru câteva plante de cultură sunt redate în tabelul 8.5.
Tabelul 8.5
Valorile parametrilor a şi b din ecuaţia Ce
CN CP CK
Natura plantei
a b a b a b
Grâu de toamnă 0,006 12,0 0,004 14,0 0,005 17,5
Porumb boabe 0,003 25,2 0,005 15,0 0,004 20,0
Cartof de toamnă 0,004 189,0 0,005 210,0 0,007 140,0
Lucernă 0,003 72,0 0,005 15,0 0,007 21,0
8.1.5.2. Stabilirea dozelor optime experimental (DOExp) la

culturile hortiviticole
La culturile hortiviticole (legume cultivate în câmp, pomi, plantaţii
viticole) normarea consumului de îngrăşăminte se face la nivelul optimului
experimental. În acest caz dozele se calculează cu formula dată de Borlan şi
colab. (1982):


DOExp, kg / ha N , P2 O5 sau K 2 O  2 A  1  10 

cRs
 
 IA 

  A  1  10
 a  IA  b 
cRs 



în care:
A = limita superioară spre care tinde DOExp, în cazul unor nivele
foarte ridicate ale Rs;
Rs = recolta scontată;
IA = indicii agrochimici ai solului;
a, b = parametrii regresiei coeficienţilor de acţiune Ce faţă de recolta
scontată.
Primul termen, 2A·(1-10-cRs) reprezintă necesarul optim experimental
total (NOExp.T) de substanţe nutritive, iar cel de-al doilea indică aportul de
substanţe nutritive din sol (Es). Al doilea termen este schimbător în funcţie
de indicii agrochimici ai solului (IA) şi nivelul recoltelor scontate a se obţine
(Rs). Diferenţa dintre aceşti termeni reprezintă doza de substanţe active N,
P2O5 care trebuie administrată.
295
AGROCHIMIE
Pentru calcularea dozelor la plantaţiile pomicole şi viticole, în formulă

se mai introduce, prin înmulţire, un factor de corecţie în funcţie de datele
obţinute la analiza foliară efectuată în anul precedent sau în anul în curs
(FCDF).
FCDF = 1,5 - hEf - iEf3
în care:
Ef = elementul pentru care se face corecţia, conţinut în frunze;
h, i = coeficienţi de regresie.
La concentraţii ale Ef cu mult peste cele normale, practic se elimină
administrarea îngrăşământului sau îngrăşămintelor în cauză, la concentraţii
ale Ef normale, FCDF ia valori apropiate de 1, iar când Ef are concentraţii
sub valorile normale, FDCF creşte până la maximum 1,3-1,4, mărind
corespunzător doza de îngrăşăminte.
Pentru stabilirea dozelor optime experimentale de gunoi şi azot la
pomi este necesar să se facă o corecţie în funcţie de conţinutul de argilă
după formula:
8
FCA = 1,35 
Arg%
în care:
FCA = factorul de corecţie după conţinutul de argilă;
Arg = conţinutul de argilă sub 2 microni
Aplicând factorul de corecţie, formulele de calcul devin:
g   8   0,4 
DOExp, gunoi, t/ha =  f    1,35   
 IN   Arg .%   Ng 
 
DOExp, N, kg/ha = a  v  a  v 2  b  c  np ·  f  g   1,35  8 
 IN    Arg .% 

în care:
a, f, g, b, c = parametri ai regresiilor respective;
v = vârsta pomilor, în ani;
np = numărul de pomi la hectar.
8.1.5.3. Stabilirea dozelor optime de microelemente (DOM)

Pentru normarea cantităţilor de îngrăşăminte cu microelemente
aplicate în solurile pe care se manifestă frecvent carenţa în microelemente la
diferite plante Borlan şi colab. (1982) au elaborat o serie de formule, pe
baza unor modele matematice, cu ajutorul cărora se calculează dozele
296
optime de îngrăşăminte cu microelemente aplicate în sol o dată pentru mai

mulţi ani.
 
DO de Bor, kg/ha = 3  3 aB  b  c  d  e 

 Arg  DOEN 
în care:
B = conţinutul de bor hidrosolubil din sol;
Arg = conţinutul de argilă din sol;
DOEN = doza optimă economică de azot ce urmează a fi administrată;
a, b, c, d, e = coeficienţi de regresie
 10  IMo   c   e 
DO de Molibden, kg/ha =   6 ,2
   b     d  
 10  10  IMo   Arg   DOEN 
în care:
IMo = indicele de molibden al solului.
DO de Zinc, kg/ha = 10 - 10bICZn sau:

DO de Zinc, kg/ha = 10 - 10aIRPM
în care:
ICZn = indicele carenţei de zinc;
IRPM = indicele reacţie-fosfaţi mobili.
Pentru solurile din România, calculele efectuate cu aceste formule au

dus la doze optime de B de până la 3 kg B/ha, de Mo - până la 1 kg Mo/ha şi
de Zn de până la 5 kg Zn/ha, aplicabile în sol şi cu efecte pozitive pentru
mai mulţi ani.
8.1.6. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu ajutorul

nomogramelor şi tabelelor
Folosind formulele anterior prezentate, referitoare la calcularea DOE,
DOExp şi DOM s-au alcătuit tabele şi nomograme pentru calculul dozelor
de îngrăşăminte la diferite culturi şi la diferite niveluri de recoltă scontată.
Datele necesare pentru obţinerea dozelor se referă la nivelul de
asigurare cu azot, fosfor şi potasiu, date care sunt luate din cartarea
agrochimică. Exemplificăm (după Borlan şi colab., 1982) cu prezentarea
modului de evidenţiere a DOExp pentru o cultură de tomate (tabelul 8.6) şi
DOE pentru cultura cartofului târziu, după nomograme (figura 8.1).
297
AGROCHIMIE
Tabelul 8.6
Dozele optime experimentale de N, P2O5 şi K2O (kg/ha)(a, b, c) pentru tomate de
vară în funcţie de recolta scontată (Rs) şi indicii agrochimici ai solului (IN, PAL, KAL)
a
Rs DOExp, N/kg/ha, când IN este de:
t/ha 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
10 51 47 45 43 42 41 41 40
20 92 85 80 78 76 74 73 72
30 124 115 109 105 103 101 99 98
40 150 139 132 127 124 122 120 118
50 171 158 150 145 141 139 137 135
b
Rs DOExp, P2O5 kg/ha, atunci când PAL (ppm) este de:
t/ha 10 20 30 40 50 60 70 80 .....  120
10 84 72 65 60 56 54 59 50 46
20 144 123 111 102 97 92 89 86 78
30 187 159 143 133 125 120 115 112 102
40 217 185 167 154 146 139 134 130 118
50 239 204 183 170 160 153 147 143 130
c
Rs DOExp, K2O kg/ha, atunci când KAL (ppm) este de:
t/ha 130 160 190 250 310 400  450
10 59 56 53 50 47 44 43
20 101 96 91 85 80 75 74
30 130 124 119 110 104 97 96
40 151 144 138 128 121 113 111
50 166 158 151 141 138 124 122
298
Figura 8.1 Nomograme pentru calcularea dozelor optim economice (DOE) de
N la cartoful târziu în funcţie de recolta scontată a se obţine (Rs) şi
de asigurarea potenţială a solului cu azot (indicele H.V.) (după
Borlan şi colab., 1982)
299
AGROCHIMIE
8.1.7. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice

Îngrăşămintele organice naturale au o importanţă deosebită în sporirea
fertilităţii solurilor atât datorită conţinutului lor în elemente chimice
nutritive, aflate în forme uşor asimilabile de către plante, cât şi datorită
efectului de ameliorare a însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor.
Se apreciază că din gunoiul de grajd administrat solului, 90-95% are efect
de îngrăşământ şi numai 5-10% contribuie la formarea humusului.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice se face prin mai multe
procedee care au în vedere bilanţul materiei organice din sol sau se referă la
un scop pragmatic imediat de satisfacere a necesarului de elemente nutritive.
În cadrul acestei ultime grupe se cuprinde şi metoda descrisă în continuare.
Deoarece se consideră că azotul este principalul element nutritiv din
îngrăşământul organic, funcţie de aceasta se stabileşte doza ce trebuie
aplicată solului. Pe lângă azot se are în vedere şi conţinutul de argilă al
solului. Pentru culturi de câmp, plantaţii pomicole sau viticole, Borlan şi
colab. (1982) au propus următoarea formulă:
 b   d   0,4 
Doza de gunoi mediu fermentat, t/ha =  a     c   
 IN   Arg   N 
în care:
a, b, c şi d = parametrii experimentali stabiliţi pentru grupe de culturi
şi pentru anumite măsuri tehnologice. Valorile lor sunt: a = 15 pentru
culturi de câmp şi plantaţii pomicole; a = 20 la legume cultivate în
câmp şi plantaţii de viţă de vie, b = 30 la culturi de câmp şi la legume
cultivate în câmp; b = 40 la viţa de vie; b = 50 la pomi; c = 1,35 şi
d = 8 pentru toate culturile;
IN = indicele de azot;
Arg = conţinutul de argilă în stratul arat, particule sub 2;
N = conţinutul total de azot din îngrăşământul organic, care urmează a
fi administrat;
0,4 = conţinutul mediu de N din gunoiul de grajd clasic.
Dacă procentul de azot din gunoiul de grajd care urmează a fi

împrăştiat nu se cunoaşte, valoarea ultimului termen al ecuaţiei (0,4/N) se
consideră egală cu 1.
Formula se poate aplica şi la alte tipuri de îngrăşăminte, în afara
gunoiului de grajd semifermentat, înlocuindu-se, însă, ultimul termen al
ecuaţiei cu raportul 22/s.u., în care s.u. = conţinutul de substanţă uscată din
300
îngrăşământul organic considerat. Totuşi, formula este mai puţin utilă

stabilirii dozelor de nămoluri provenite din zootehnie sau de la epurarea
apelor uzate orăşeneşti.
Aplicând diferite valori ale IN şi ale conţinutului de argilă într-un
diapazon larg, întâlnit în mod obişnuit în soluri, se obţin cu ajutorul
formulei cantităţile de gunoi de grajd, care introduse într-un tabel (tabelul
8.7) va uşura efortul acelora care vor stabili normele de îngrăşăminte
organice naturale.
Tabelul 8.7
Cantităţile de gunoi de grajd mediu fermentat (t/ha) aplicabile pe soluri la culturi de
câmp, în funcţie de valoarea indicelui de azot (IN) şi a conţinutului de argilă (Arg)
Arg IN
(%) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
10 36 25 19 17 15 14 13 12 12
20 62 43 33 28 26 24 22 21 21
30 70 49 38 32 29 27 26 24 23
40 75 52 40 34 31 29 27 26 25
50 77 53 42 36 32 30 28 27 26
60 79 55 43 37 33 30 29 27 26
Cu toate că îngrăşămintele organice naturale pot fi administrate anual,

agricultura nu dispune de suficiente cantităţi de gunoi de grajd pentru a se
atinge acest deziderat. În consecinţă, este necesar să se stabilească o
prioritate a solurilor pe care urmează să se administreze mai des astfel de
îngrăşăminte, prioritate care poate fi stabilită (Borlan şi colab.1992) cu
ajutorul formulei:
IOT = 1+0,96IN
în care:
IOT = intervalul optim de timp pentru administrarea îngrăşămintelor
organice naturale, în ani;
IN = indicele de azot al solului
Intervalul este mai strâns la solurile acide cu un conţinut redus de
humus şi mai larg la solurile saturate cu baze, mai bogate în humus.
301
AGROCHIMIE
În general, efectul gunoiului de grajd ca sursă de elemente nutritive

este de până la 3 ani pe solurile mai bogate în humus şi de 2 ani pe cele mai
sărace.
În vederea aplicării unor doze corecte de îngrăşăminte chimice
minerale pe solurile care au primit îngrăşăminte organice este necesar să se
evalueze aporturile de forme asimilabile în azot, fosfor şi potasiu aduse de
îngrăşămintele organice naturale.
Calculele se pot face cu jutorul formulelor date de Borlan şi colab.
(1992):
 0,27 
N  G  Ng  10   0,06  
 t 
 0,25 
P  G  Pg  10   0,10  
 t 
 0,5 
K  G  Kg  10   
 t 
în care:
N, P, K = aporturile de azot., fosfor şi potasiu în forme asimilabile
pentru plante, exprimate în kg N, P2O5 sau K2O/ha;
G = cantitatea de îngrăşământ organic, în t/ha;
Ng, Pg, Kg = conţinuturile totale de N, P2O5 şi K2O în % din masa
proaspătă a îngrăşământului organic;
t = timpul în ani trecut de la fertilizarea organică (t = 1 pentru cultura
imediat următoare fertilizării, t = 2 pentru cultura premergătoare
şi t = 3 pentru cultura antepremergătoare).
Valorile obţinute din calculele efectuate cu ajutorul acestor formule se
scad din valorile dozelor optime economice (DOE) de N, P2O5 şi K2O,
rezultând, astfel, cantităţile de îngrăşăminte chimice minerale care trebuie
administrate solului pentru obţinerea recoltelor scontate.
8.2. Excesul de macro- şi microelemente în sol şi plante cauzat de

aplicarea defectuoasă a tehnologiilor de fertilizare
Sunt situaţii în care, din cauza calculării defectuoase a dozei de

îngrăşământ, în sensul măririi ei sau, cum se întâmplă adesea, din cauza
aplicării neuniforme a îngrăşămintelor apar fenomene ale dereglării nutriţiei
minerale a plantelor cauzate de excesul unui element sau chiar a mai multor
302
elemente provenite din fertilizări necorespunzătoare. Dar, nu arare ori,

excesul unui macroelement în sol şi plantă atrage după sine un cortegiu de
alte fenomene, de cele mai multe ori carenţiale ale macroelementelor de
ordin secundar sau ale microelementelor. În felul acesta balanţa nutritivă a
plantelor, respectiv raporturile între macro- şi microelemente sunt
bulversate, instalându-se simptome evidente de suferinţă.
La majoritatea plantelor anuale aceste simptome apar în prima parte a
perioadei de vegetaţie, atunci când sistemul radicular explorează acea
secvenţă de sol încărcată cu excesul de element sau elemente, provenit dintr-
o fertilizare recentă. În perioada respectivă absorbţia pasivă a acestor
elemente depăşeşte consumul necesar, declanşând fenomenele de care s-a
amintit. Pe măsura înaintării în vegetaţie, odată cu dezvoltarea sistemului
radicular şi cu explorarea unor straturi de sol cu un conţinut mai redus în
elemente cauzatoare de suferinţă, plantele îşi pot reveni, însă perioada de
stres petrecută în prima parte a vegetaţiei îşi va pune amprenta asupra
recoltei, care poate fi mai mică cu până la 20% faţă de alte plante crescute în
condiţii similare, dar fără acea perioadă stresantă cauzată de excesul unui
element sau a mai multor elemente chimice.
Este foarte important ca practicianul să cunoască bine aceste
fenomene, simptomatologia lor şi să intervină corect. Uneori, unele
simptome de exces sunt asemănătoare celor de carenţă şi dacă nu se
cercetează cu minuţiozitate fenomenul, inclusiv prin analize chimice de sol
şi plante, este posibil ca, în ideea carenţei, să se administreze doze noi din
elementul care a provocat excesul. În consecinţă, la o asemenea soluţie,
finalul este previzibil. În acest sens poate fi exemplificată carenţa indusă de
molibden. Simptomele acesteia sunt similare cu cele ale carenţei în azot
(clorozare, etiolare, uscare-necrozare a marginilor frunzelor). Ori, carenţa
secundară de molibden este cauzată de excesul de N-NO3. La o cercetare
superficială se poate "diagnostica" drept carenţă de azot, iar intervenţia cu
azot, adesea sub formă de azotat de amoniu, va avea o consecinţa
dezastruoasă.
8.2.1. Excesul de azot

Absorbţia din sol a unor cantităţi mari de azot se poate exterioriza pe
plante sub mai multe feluri, de la dezvoltarea luxuriantă a organelor
vegetative (frunze mari cu limb îngroşat, tulpini puternice), de culoare verde
intens, în cazul unor conţinuturi încă bine tolerate de plante, până la apariţia
stagnării, a scurt-nodării, a clorozării, a arsurilor pe marginea frunzelor şi
chiar a uscării plantelor (Planşa VI). Adesea apar şi fenomene secundare
303
AGROCHIMIE
cum ar fi: prelungirea perioadei de vegetaţie, frângerea tulpinii la cerealele

păioase, predispoziţie la atacul bolilor şi dăunătorilor, datorită abundenţei
aminoacizilor liberi în sucul celular din plante, înrăutăţirea valorii biologice
a proteinei din recoltă datorită predominării în aceasta a aminoacizilor
neesenţiali.
În majoritatea cazurilor excesul de azot este provocat de forma sa
nitrică, deoarece ionii de NO 3 pătrund în plantă şi pe cale nemetabolică,
odată cu fluxul de apă, iar nitraţii nemetabolizaţi în plantă nu pot fi
dezactivaţi osmotic din cauză că toate sărurile lor sunt solubile. Datorită
faptului că reducerea NO3 în NH 4 se produce cu un consum important de
energie, furnizată de produşii fotosintezei, reducerea acesteia, în perioadele
reci cu cer acoperit, constituie un factor declanşator al toxicităţii nitrice.
La plantele de floarea-soarelui, în faza de 2-4 perechi de frunze,
excesul de N-NO3 se manifestă prin: întârziere în creştere, nanism, scurt-
nodare, clorozarea "neunsuroasă" a parenchimului internervurial, în timp ce
nervurile continuă să fie verzi, arsuri pe marginea frunzelor mature. Aceste
fenomene sunt similare celor diagnosticate la carenţa indusă de molibden,
carenţă declanşată tocmai de excesul de N-NO3 (Lăcătuşu şi Borlan, 1978;
Lăcătuşu şi Borza, 1989). La porumb în stadiul de 6-8 frunze apare
etiolarea frunzelor datorită descompunerii clorofilei, iar în stadii mai
avansate apar arsuri pe marginea frunzelor.
La plantele crescute pe soluri acide, simptomele toxicităţii de azot se
pot combina cu simptomele toxicităţii de aluminiu şi mangan (moartea
perişorilor radiculari, albirea vârfului frunzelor) sau cu simptomele carenţei
de fosfor şi potasiu.
Evidenţierea excesului de azot din plante se face prin analiza sucului
celular al organelor vegetative. Conţinutul normal de N-NO3 al sucului
celular al plantelor este cuprins între 200-500 ppm N-NO3 la cereale păioase
şi 1.000-1.500 ppm N-NO3 la porumb, cartof, sfeclă de zahăr, castraveţi şi
tomate de seră. În frunzele plantelor multianuale conţinuturile normale de
N-NO3 (ppm) sunt de: peste 2,8 (măr şi păr); 2,2 (prun); 3,5 (cais şi piersic);
2,5 (cireş şi vişin); 3,2 (nuc); 2,7 (căpşun); 3,0 (zmeur); 2,5 (agriş); 3,2
(coacăz); 2,8 (viţă de vie) (după Borlan şi colab., 1992). În plantele afectate
concentraţia N-NO3 poate să ajungă până la 2/3 din conţinutul total de azot.
În solul de sub plantele afectate de toxicitatea nitrică, concentraţia de
N-NO3 este mai mare decât 80, adesea 100 ppm.
Precizarea diagnosticului pe baza raporturilor dintre datele analitice
obţinute la plantele sănătoase şi afectate se face folosind conţinutul de nitraţi
al plantelor şi raportul acestuia cu N, P şi Mo.
304
Foto 1 Foto 2
Foto 3 Foto 4
Foto 5
Planşa VI. Exces de macro- şi microelemente
Foto 1. Exces de N la castraveţi (Cucumis sativus)
Foto 2.Exces de N la salată (Lactuca sativa. var. capitata)
Foto 3. Exces de Cu la cartof (Solanum tuberosum)
Foto 4. Exces de Zn la viţa de vie (Vitis vinifera)
Foto 5. Exces de Mn la secară (Hordeum vulgare)
305
AGROCHIMIE
306
Valorile acestora trebuie să fie mai mici ca 1, în cazul P/N-NO3, şi

mult mai mari ca 1 în cazul rapoartelor: N total/N-NO3 şi Mo/N-NO3.
Raporturile dintre datele analitice ale probelor de sol recoltate de sub
plantele sănătoase şi de sub cele afectate trebuie să fie mai mici ca 1 pentru
conţinutul de N-NO3 şi mai mare sau egal cu 1 pentru PAL, KAL şi Mo
(Borlan şi colab.1992).
Tratamentul curativ al exesului de azot se realizează prin irigare
pentru a dilua nitraţii acumulaţi în stratul superior al solului şi, eventual,
pentru antrenarea nitraţilor spre orizonturile mai profunde. Plantele afectate
pot fi stropite cu soluţie de 0,025% molibdat de amoniu sau molibdat de
sodiu pentru metabolizarea excesului de azot prin intermediul molibdenului,
catalizator al activităţii nitratreductazice.
Pentru prevenirea fenomenului se recomandă calcularea corectă a
dozelor de îngrăşăminte cu azot luând în consideraţie toate corecţiile
posibile, aplicarea uniformă pe sol, eventual aplicarea fracţionată şi nu în
ultimul rând alegerea sortimentului de îngrăşământ cu azot în acord cu toţi
factorii pedoclimatici şi culturali.
8.2.2. Excesul de fosfor

Spre deosebire de azot, cantităţile mari şi excesive de fosfor din sol,
apărute în urma suprafertilizării, nu determină direct simptome vizibile pe
plante.
Explicaţia acestei comportări a plantelor la excesul de fosfor din sol
poate fi dată de absorbţia fosforului de către mineralele argiloase,
sescvioxizi şi bazele alcalino-pământoase şi de formare a unor compuşi
insolubili. De asemenea, absorbţia fosforului de către plante se face numai
prin intermediul unor transportori de ioni, procesul fiind dependent numai
de metabolismul plantei, fosforul, spre deosebire de nitraţi, nu poate
pătrunde pasiv cu fluxul de apă. În plantă, fosforul poate fi stocat sub formă
de săruri minerale (fosfaţi de calciu şi magneziu) sau compuşi organo-
fosforici de tipul fitinei (inositolhexafosfatul de calciu şi magneziu).
Cu toate că nu apar simptome evidente, excesul de fosfor poate avea
efecte negative asupra dezvoltării plantelor prin: scurtarea perioadei de
vegetaţie, dezvoltarea vegetativă mai slabă, susceptibilitate mai mare la boli,
inducerea de carenţe de microelemente, în special carenţa de zinc. Toate
acestea atrag după sine reducerea recoltei finale cu 10-15%.
Astfel de fenomene pot apărea la plante crescute pe soluri care conţin
peste 80 ppm PAL.
307
AGROCHIMIE
Se consideră că plantele au conţinuturi ridicate în fosfor, dacă din

acestea se extrag cu soluţia de acid acetic 2% conţinuturi mai mari de 500
ppm P la cereale păioase, în stadiile de înfrăţire şi împăiere; 350 ppm P în
frunzele de porumb înainte de înspicare-mătăsire; 250 ppm P în peţiolul
frunzelor de sfeclă de zahăr în fazele de 5 şi 20 frunze; 700 ppm P în tomate
şi castraveţi la fructifcare. Frunzele pomilor şi arbuştilor fructiferi crescuţi
mai mulţi ani pe soluri cu exces de fosfor conţin în substanţă uscată peste:
0,25% P la măr, păr, nuc şi viţă de vie; 0,28% P (prun); 0,22% P (cais şi
piersic); 0,30% P (cireş şi vişin); 0,32% P (zmeur); 0,23% P (agriş).
Instalarea efectelor negative la plantele dezvoltate pe soluri excesiv
fertilizate cu fosfor este favorizată de: reacţia slab acidă-neutră, textura
uşoară, umiditatea persistentă a solului la nivelul de 2/3 din intervalul
umidităţii active, temperatura favorabilă vegetaţiei intense a plantelor.
La aprecierea excesului de fosfor din plante cu ajutorul raporturilor
dintre datele analitice obţinute la plantele sănătoase şi afectate se ţine cont
de faptul că pentru fosforul din plante raportul trebuie să fie subunitar, iar
pentru zinc - supraunitar. La solul din cele două categorii de probe valoarea
raportului pentru conţinutul de Zn mobil trebuie să fie mai mare sau egal cu
1, pentru P mobil mai mic ca 1, iar valorile pentru indicii carenţei de zinc şi
reacţie-fosfaţi mobili să fie mai mari ca 1 (Borlan şi colab. 1992).
Tratarea curativă a plantelor afectate de excesul de fosfor se poate face
prin stropiri foliare cu soluţii care conţin azot, potasiu şi microelemente. În
sol, pentru echilibrarea conţinutului de macroelemente se vor face numai
fertilizări cu azot şi cu potasiu, dacă este cazul.
Carenţa de zinc instalată în special datorită excesului de fosfor va fi
tratată foliar prin stropiri cu soluţii care conţin zinc, iar în sol se vor
administra odată la 4 ani între 4 şi 8 kg Zn/ha.
Bineînţeles, prevenirea excesului de fosfor din sol se face numai prin
dozarea corectă a cantităţilor de fosfor ce urmează a fi administrate în acord
cu rezultatele cartării agrochimice.
8.2.3. Excesul de potasiu

În condiţii normale, absorbţia şi transportul potasiului în plantă sunt
dependente de intensitatea metabolismului, însă potasiul poate pătrunde şi
pasiv în plantă odată cu fluxul evapotranspiraţiei. Dar acest din urmă
fenomen se petrece în cazul distrugerii perişorilor radiculari ai rădăcinilor în
condiţii de aciditate înaintată a solului sau în cazul unui atac de nematozi.
Simptomatologic, excesul de potasiu se manifestă prin arsuri apicale
pe marginile frunzelor mai vechi. Însă, de multe ori, nu se ajunge până la
308
acest stadiu direct deoarece excesul de potasiu, determină dezechilibre ale

raporturilor K:Mg şi K:Ca, uneori K:Mn, cu apariţia carenţelor secundare de
magneziu şi de calciu. Aceasta din urmă se poate instala, în special, la
plantele crescute pe psamosoluri.
Carenţa obişnuită de magneziu, provocată numai de dezechilibrul
K:Mg, se manifestă printr-o uşoară decolorare a frunzelor fără a reduce
semnificativ recolta, datorită faptului că sunt afectate numai frunzele din
etajele inferioare, frunze cu rol scăzut în fotosinteză. Spre deosebire de
aceasta, carenţa secundară de calciu este mai severă, afectează organele
vegetative în formare, având repercursiuni negative asupra cantităţii şi
calităţii recoltei. Astfel, pot apare: putregaiul fructelor de tomate, putrezirea
mucilaginoasă a marginilor frunzelor de salată, putrezirea merelor în
depozit. De asemenea, se consideră că prăbuşirea "amară" a merelor în
timpul păstrării este datorată atât carenţei primare de bor cît şi carenţei
secundare de calciu şi magneziu, provocate de excesul de potasiu.
Tratamentul curativ al plantelor afectate de exces de potasiu, respectiv
de carenţa secundară de magneziu sau mangan, se face prin stropiri foliare
cu soluţii ce conţin 2-4% sulfat de magneziu, respectiv, 0,2-0,3% sulfat de
mangan. Carenţa indusă de mangan poate apărea pe soluri alcaline.
Excesul de potasiu din sol poate fi îndepărtat printr-o irigare de
spălare care să vehiculeze atât potasiul cât şi clorul spre orizonturile mai
profunde sau prin amendarea solurilor acide cu dolomit, îndepărtând astfel
efectul secundar al carenţelor de calciu şi magneziu.
Prevenirea excesului de potasiu se realizează prin admnistrarea
uniformă a dozelor de potasiu corect calculate, prin amendarea solurilor
acide, prin irigare şi prin combaterea dăunătorilor rizofagi.
8.2.4. Excesul de microelemente

În unele situaţii, datorită faptului că nu sunt luate măsuri tehnologice
adecvate în acord cu condiţiile pedoclimatice locale, pot apărea fenomene
de toxicitate la unele microelemente, în urma fenomenelor de mobilizare a
acestora din rezerva naturală, la valori cu mult superioare necesarului unei
nutriţii echilibrate. Microelementele care au determinat fenomene de
toxicitate la plante sunt din rândul elementelor metalice, respectiv, cele cu
valenţă variabilă (Fe şi Mn), iar din cadrul elementelor adsorbite
preponderent sub formă anionică - borul.
309
AGROCHIMIE
8.2.4.1. Toxicitatea de fier

Apariţia acestui fenomen poate fi frecventă la unele plante crescute în
condiţii reducătoare din sol, condiţii care determină creşterea mobilizării de
până la 1.000 ori. Astfel, sunt citate cazuri de toxicitate de fier la orez
(Pommamperuma, 1978), exteriorizate prin apariţia unor puncte de culoare
brună pe frunze. Conţinutul de fier al plantelor afectate depăşesc 300 ppm.
8.2.4.2. Toxicitatea de mangan

De regulă, toxicitatea de mangan este asociată solurilor acide, alteori
apare în condiţii reducătoare din sol. Fenomenul este favorizat şi de faptul
că manganul este vehiculat de către plante o dată cu fluxul
evapotranspiraţiei, în condiţii în care concentraţia sa în soluţia solului este
superioară valorii de 10-4 mol/l. Astfel de fenomene se petrec numai în
soluri acide cu pH mai mic decât 5,0, care au concentraţii ale aluminiului
solubil mai mari decât 10-3,5 mol/l, provocand moartea perişorilor absorbanţi
si bulversând astfel absorbţia selectivă a elementelor.
Toxicitatea de mangan se exteriorizează prin culoarea brună-închisă a
frunzelor şi tulpinilor şi necrozarea punctiformă datorită formării MnO2
(Planşa VI). La legume şi plante furajere clorozarea este însoţită de albirea
marginilor frunzelor, urmare a formării de săruri complexe organo-minerale
ale manganului.
La orez apariţia toxicităţii de mangan este legată de creşterea
mobilităţii elementului în condiţiile reducătoare din solul submers.
În ţara noastră au fost evidenţiate fenomene de toxicitate de mangan la
cereale păioase, crescute pe soluri acide neamendate şi fertilizate unilateral
cu azotat de amoniu (Lăcătuşu şi Hera, 1977).
Pentru prevenirea toxicităţii de mangan se recomandă, în special,
amendarea solurilor acide, şi evitarea aplicării îngrăşămintelor cu azot care
au reacţie fiziologic acidă, iar pentru soluri submerse se recomandă
administrarea de silicaţi alumino-teroşi sau alte materiale silicioase cu rol de
adsorbţie şi fixare a manganului.
8.2.4.3. Toxicitatea de bor

Apariţia acestui fenomen este dependentă de existenţa în sol sau în
substratul de creştere a plantelor a unor concentraţii mai mari de 5 ppm B
hidrosolubil. Astfel de situaţii se întâlnesc la solurile sărăturate, la solurile
irigate cu ape ce au un conţinut mai mare de 0,5 ppm B, la solurile din sere
şi la substratul plantelor ornamentale de apartament. În cazul ultimelor două
situaţii acumularea B se face prin administrarea unor doze sporite de
310
îngrăşăminte, unele din acestea conţinând şi bor. Intoxicarea cu bor se

manifestă la cerealele păioase prin necrozarea punctiformă brună-închisă pe
vârful şi marginile frunzelor, iar tulpinile se colorează în roşu purpuriu. Pe
măsura înaintării în vegetaţie frunzele se usucă. La dicotiledonate sunt
afectate frunzele din etajele inferioare la care apare, în prima fază,
îngălbenirea marginilor, îngălbenire care înaintează spre centrul frunzelor pe
măsura înaintării în vegetaţie (Planşa VII).
În funcţie de toleranţa plantelor la excesul de bor din sol, acestea se
împart în: tolerante (ceapa, fasolea, salata, varza, morcovul, sfecla roşie,
sfecla de zahăr, lucerna), semitolerante (tomate, ardei, ridichi, mazăre,
cartofi, grâu, ovăz, orz, porumb, floarea-soarelui) şi sensibile (măr, păr, cais,
piersic, prun, nuc, viţă de vie).
În vederea evitării intoxicării cu bor provenit din apa de irigare este
necesar să fie cunoscut conţinutul de bor al apei. Pentru evaluarea calităţii
acesteia Wilcox (1955) a propus 5 clase de calitate, începând cu apele care
conţin mai puţin de 0,33 ppm B, considerate foarte bune, până la apele care
conţin peste 3,75 ppm B, apreciate drept ape cu calităţi reduse. Bineînţeles,
apele din prima categorie se utilizează la irigarea plantelor sensibile la
toxicitatea de bor, iar cele din ultima categorie, eventual, la irigarea
plantelor tolerante.
Pentru prevenirea toxicităţii de bor, la plantele crescute în condiţii
favorabile apariţiei fenomenului, se recomandă creşterea dozei de azot de
1,2-1,3 ori şi irigarea de spălare a solului cu ape care să conţină mai puţin de
0,33 ppm B. Irigarea de spălare îndepărtează excesul de bor din sol în cazul
existenţei unui sistem de drenaj adecvat.
8.3.Fertilizarea în cadrul unor sisteme de agricultură durabilă
După cum s-a văzut din capitolul anterior (8.2) aplicarea unor
tehnologii intensive, fără a ţine cont de legile agrochimiei, în special, şi ale
mediului înconjurător, în general, poate avea efect negativ, agricultura
devenind agent al poluării propriului său mediu. Practicarea unei agriculturi
durabile reprezintă una din căile actuale prin care se poate preveni apariţia
unor astfel de efecte negative. Conceptul de agricultură durabilă se bazează
pe o eficienţă economică optimă în condiţiile protecţiei echilibrului
ecologic.
311
AGROCHIMIE
Foto 1
Foto 2 Foto 3
Foto 4 - 5
Planşa VII. Exces de microelemente
Foto 1Exces de Mo la lucernă (Medicago sativa) Foto 2-3. Exces de
B la castraveţi (Cucumis sativus)
Foto 4-5. Exces de B la tomate (Lycopersicum esculentum) (din Bergmann,
1992)
312
313
AGROCHIMIE
Obţinerea unor producţii vegetale durabile se realizează în condiţiile

asigurării unui suport echilibrat de elemente nutritive în sol. În acest scop
Borlan şi colab. (1996, 1997, 1999) au elaborat o metodologie referitoare la
stabilirea dozelor optime pentru stabilizarea agrochimică a solului în
vederea stabilizării recoltelor (DOSAR). Prin urmare, pentru stabilitatea în
timp a producţiilor vegetale trebuie să existe o stabilitate a însuşirilor fizice,
chimice şi biologice a solurilor. Rusu și colab,. (2015) au evidențiat
posibilitățile de realizare a unor sisteme de fertilizare differentiate cu
sortimente de îmgrășăminte produse în România.
8.3.1. Fertilizarea cu fosfor

În cazul fosforului este cunoscut faptul că o aprovizionare a solului
sub valoarea de 30 ppm PAL va genera plante şi recolte sub potenţialul
normal de producţie.
În comparaţie cu dozele optime din punct de vedere economic (DOE),
dozele optime de fosfor pentru stabilizarea agrochimică a solului în vederea
stabilizării recoltelor (DOSAR) trebuie să compenseze fosforul luat cu
recoltele (CP) şi fosforul care devine inaccesibil, datorită proceselor de
echilibrare dintre formele de fosfor preexistente în sol şi fosforul adus prin
îngrăşăminte.
Pentru solurile nesaturate cu baze, cu textură mijlocie şi fină şi
permeabilitate bună pentru apă, calculul dozelor de fosfor se face după
formula:
DOSAR (kg P2O5/ha) = {[PAL·60 + 0,028·(60 - PAL)2 + 5,76·CP]:7,2},

iar pentru solurile saturate cu baze, formula devine:
DOSAR(kg P2O5/ha) = {[PAL·65 + 0018·(65 - PAL) + 7,02·CP]:8,75}

în care PAL reprezintă conţinutul iniţial de fosfor după ce a avut loc
consumul de fosfor (CP) în recolte, iar PAL semnifică modificarea
conţinutului de P mobil din sol.
Din compararea DOE cu DOSAR de P2O5 rezultă că, în afara
producţiilor mici, pe solurile sărace în fosfaţi mobili DOSAR întrec DOE
într-o proporţie în care se micşorează şi eficienţa momentană a fertilizării cu
fosfor. Începând de la conţinuturi de fosfor mobil mai mari de 25 ppm (PAL)
fertilizarea cu DOSAR necesită cantităţi mai mari de îngrăşăminte fosfatice,
dar eficienţa momentană este mai mică decât a P aplicat în DOE.
314
8.3.2. Fertilizarea cu potasiu

Cu ajutorul legii acţiunii factorilor de vegetaţie se demonstrează
corelaţiile dintre intensitatea absorbţiei potasiului în plante şi conţinutul de
K mobil (KAL) şi K eficient (Ks) din sol. Pentru recolte durabile solul trebuie
să conţină cantităţi crescânde de potasiu eficient pe măsură ce cresc
recoltele stabile.
Principiile stabilirii DOSAR de K2O sunt asemănătoare cu cele de la
stabilirea DOSAR de P2O5. Astfel, formulele de calcul sunt:
DOSAR (kg K2O/ha) = 3,61·KAL·20 + 0,8·CK
sau:
DOSAR (kg K2O/ha) = [3,61·KAL·(KAL·T)]:400 - 0,05·(KAL·T)] + 0,8·CK
în care: CK este potasiul absorbit de plante iar T este capacitatea de schimb
cationic a solului.
Ca şi în cazul fosforului, DOSAR de K2O sunt mai mari decât DOE de
K2O.
8.3.3. Fertilizarea cu azot

În sfera stabilităţii agrochimice a solului, fertilizarea cu azot pentru
producţii vegetale durabile are drept echivalent conţinutul de humus şi de
azot organic, în timp ce DOE de N din îngrăşăminte produse industrial nu
permit stabilizarea humusului şi a azotului organic la nivelurile necesare
pentru producţii vegetale durabile, iar administrarea azotului în doze
superioare DOE conduce la poluarea solului şi a mediului înconjurător cu
nitraţi. Din acest motiv stabilizarea agrochimică a solului în cazul fertilizării
cu azot necesită aplicarea unor măsuri complexe cum ar fi: rotaţia culturilor,
fertilizarea cu îngrăşăminte minerale, încorporarea în sol de resturi vegetale.
Prin urmare, fertilizarea cu azot în sisteme de producţie vegetală
durabilă trebuie făcută cu DOE. Funcţia DOSAR de stabilizare agrochimică
a solului în cazul fertilizării cu DOE de N se realizează prin complexul de
factori amintit mai sus. Efectul acestor măsuri asupra conţinutului de humus
şi azot organic poate fi evidenţiat cu ajutorul formulelor:
Hmin(%) = [ N min
sol
·(C:N)·h·1,724]:30.000
pentru estimarea cantităţilor de humus (%) sintetizat din materialele
organice (MO) şi
 Hnet (%) = [ N min
sol
+ MO·No·(Nh/No)]·[(C:N)·h·1,724]:30.000
315
AGROCHIMIE
pentru estimarea rezultantei desfăşurării simultane a proceselor de

mineralizare şi de sinteză a humusului în sol.
În formulele de mai sus, semnificaţiile notaţiilor sunt:
Nh/No = proporţia în care se află azotul în materilalele organice
încorporate în sol;
sol
N min = cantitatea de azot asimilabil din mineralizarea humusului;
(C:N)·h = raportul carbon-azot din humus.
316
Probleme rezolvate
9. PROBLEME REZOLVATE
9.1. Probleme referitoare la azot
9.1.1 Determinarea conținutului teoretic de azot (substanță activă) din

îngrășămintele cu azot
9.1.1.1. Determinarea conținutului teoretic de azot din azotatul de

amoniu-NH4NO3
a. Stabilirea masei atomice a elementelor chimice din formula
azotatului de amoniu
N=14; O=16 H=1
b. Stabilirea masei molecular a NH4 NO3
NH4NO3 = (14x2)+(16x3)+4=28+48+4=80
c. Determinarea conțínutului teoretic de azot (substanță activă) din
NH4NO3
(28x100): 80 = 35 % N
9.1.1.2. Determinarea conțínutului teoretic de azot (substanță activă)
din sulfat de amoniu - (NH4)2 SO4
sulfatului de amoniu
N=14; H=1; S=32; O=16
b. Stabilirea masei molecular a (NH4)2 SO4
(NH4)2 SO4 =(14x2)+(8x10)+32+ (16x4)=132
(NH4)2 SO4
(28x100): 132= 21,2 % N
317
AGROCHIMIE
9.1.1.3. Determinarea conțínutului teoretic de azot (substanță

activă) din uree-CO(NH2)2
a. Stabilirea masei atomice a elementelor chimice din formula ureei

C=12; O=12; N=14; H=1
b. Stabilirea masei moleculare a CO(NH2)2
CO(NH2)2= 12+16+(14x2)+(1x4)=60
CO(NH2)2
(28x100): 60= 46,6% N
9.1.1.4. Determinarea conțínutului teoretic de azot (substanță
activă) din azotat de calciu - Ca(NO3)2

azotatului de calciu
Ca=40; N=14; O=16
b. Stabilirea masei moleculare a Ca(NO3)2
Ca(NO3)2 =40+(14x2)+(16x6) =164
Ca(NO3)2
(28x100):164=17% N
9.1.2. Calcularea dozelor de îngrășăminte chimice cu azot, substanță

brută, în funcție de dozele de element chimic (substanță activă)
indicate a se administra
9.1.2.1. Ce cantitate de îngrășământ chimic brut cu azot este

necesară pentru a se asigura o doză de azot, substanță activă,
de 120 kg N/ha provenită din NH4NO3, (NH4)2SO4, CO(NH2)2
sau Ca(NO3)2
318
Probleme rezolvate
a. Precizarea conținutului în N substanță activă pentru fiecare

din cele patru tipuri de îngrășăminte cu azot și anume
NH4NO3= 35%; (NH4)2SO4=21,2%; CO(NH2)2 =46,6%;
Ca(NO3)2=17%
b. Obținerea cantităților de substanță brută: (120x100):35 = 343
kg NH4NO3; (120x100): 21,2 =566kg (NH4)2SO4;
(120x100):46,6 = 276 kg CO(NH2)2 ; (120x100):17=706
kg Ca(NO3)2
9.1.3. Calcularea dozelor de azot, substanță activă, provenite dintr-o

cantitate cunoscută de îngrășământ brut
9.1.3.1 Să se calculeze dozele de azot substanță activă, provenite din
câte 300 kg substanță brută, format din NH4 NO3; (NH4)2 SO4;
CO(NH2)2 ; Ca(NO3)2.
a. Se vor efectua următoarele calcule (300x35):100=105kg
NH4NO3 : (300x21,2):100=63,6 kg (NH4)2SO4;
(300x46,6):100=139,8 kg CO(NH2)2; (300x17):100=51
kg Ca(NO3)2
9.1.4. Determinarea conțínutului de azot, substanță activeă, din
nitrocalcar
Nitrocalcarul obținut industrial prin amestecarea, în stare topită, a
NH4NO3 cu CaCO3 măcinat, la temperatura de 130-140 grade Celsius, are
un conținut de 80% NH4NO3 și 20% CaCO3. Prin urmare, în 100 kg
nitrocalcar se vor găsi 80 % azotat de amoniu și 20% carbonat de calciu.
Cantitatea totală de azot din nitrocalcar, ținând cont că procentul de azot din
azotatul de amoniu este de 35%, rezultă că în 80kg de NH4NO3 se vor găsi
28 kg N substanță activă (80x35):100. Totodată, conțínutul de substanță
activă de CaO din 100kg nitrocalcar va fi de 11,2 kg CaO (20x56):100, 56
reprezintă procentul de substanță activă (CaO)din CaCO3.
9.1.5. Determinarea dozelor optim economice de azot (DOE N) la
diferite plante de cultură cu ajutorul nomogramelor, cunoscând recolta
scontată a se obține și nivelul de asigurare potențială a solului cu azot
Așa după cum este prezentat la capitolul 8.1.6, tabelele și în special
nomogramele elaborate de Borlan și colab., 1982, reprezintă o metodă
319
AGROCHIMIE
rapidă și precisă de aflare a DOE N, atunci când se cunoaște natura plantei

cultivate, nivelul recoltei scontate a se obține și nivelul de aprovizionare cu
azot a solului, stabilit pe baza valorii indicelui de azot (IN).
Nomogramele (fig. 8.1) constau din diagrame de tip x-y, având pe
axa absciselor, valorile pentru recolta scontată a se obține, iar pe axa
ordonatelor DOE N. Între spațiul dintre axe se desfășoară un mănunchi de
curbe, caracteristice pentru valori ale indicelui de azot cuprinse între mai
puțin de 0,5% și peste 4,5%. Cunoscând valorile indicelui de azot (IN) și ale
recoltei scontate a se obține, prin interpolare, se determină doza de azot, în
kg/ha, ce urmează a se administra.
În continuare se vor prezenta câteva exemple privitoare la
determinarea dozelor de azot pentru unele culturi, cunoscând recolta
scontată a se obține și valoarea indicelui de azot.
9.1.5.1. Să se determine DOE N pentru grâul de toamnă, cultivat pe un sol
cu valoarea IN=3,0 și la o recoltă scontată de 6t/ha
Analizând nomograma privitoare la dozele optim economice de azot
la grâul de toamnă (pag 37, din Borlan și colab.19821) se constată că pentru
o recoltă scontată de 6 t/ha, intersecția paralelei cu ordonata pornită de la
valoarea recoltei de 6 t/ha se intersectează cu valoarea curbei indicelui de
azotde 3,0 la DOE N egală cu 135 kg/ha.
9.1.5.2. Care este DOE N necesară a se administra pe un sol cu valoarea IN
de 4,0 pentru a se obține o recoltă scontată de 12 t/ha porumb
boabe?
Urmând același raționament ca și la grâu, pe nomograma DOE N
(pag 44) se va obține valoarea de 193 kg/ha N
9.1.5.3. Stabiliți DOE N necesară pentru obținerea unei recolte scontate de
floarea –soarelui de 4 t/ha sămânță, valoarea indicelui de azot al
solului este de 2
Din nomograma DOE N pentru cultura florii-soarelui (pag. 55) se
obține o doză optimă economic de 120 kg/ha.
1
Toate paginile citate in continuare la subcapitolul 9.1.5. se găsesc în Borlan și
colaboratorii, 1982
320
Probleme rezolvate
9.1.5.4. Care este DOE N necesară pentru a se obține o recoltă scontată de

cartofi târzii de 39 t/ha, în condițiile în care valoarea indicelui de
azot a solului este de 2,5?
Analizând nomograma DOE N la cartoful târziu (pag. 51), la valorile
specifice pentru recolta scontată și pentru indicele de azot se va obține o
doză optimă economic egală cu 167 kg N/ha.-
9.1.5.5. Să se stabilească DOE N la sfecla furajeră pentru o producție de 70
t/ha, valoarea indicelui de azot fiind de 3,5. Care este cantitatea de
îngrășământ, substanță brută, când se aplică NH4NO3 și când se
aplică (NH4)2SO4?
Cercetând nomograma cu DOE N pentru sfecla furajeră (pag.72) se
constată că pentru datele indicate mai sus se obține o doză optimă economic
de azot de 160 kg/ha.
Având în vedere faptul că NH4NO3 conține 35% N sub formă activă,
rezultă că doza de îngrășământ brut va fi de (100x160):35= 457 kg /ha
substanță brută.
Dacă se va aplica(NH4)2SO4, care conține 21,2 % N, substanță
activă, atunci cantitatea de substanță brută va fi de (100x160):21,2=755
kg/ha.
9.1.5.6. Să se calculeze cantitatea de N, substanță activă din 30 t gunoi de
grajd semifermentat, știind că, în medie, gunoiul de grajd conține
0,5% N substanță activă
Se efectuează următorul calcul: 30x(0,5:100)=0,15 t N=150 kg/ha
substanță activă
9.1.5.7. Să se determine cantitatea de gunoi de grajd necesară pentru a
asigura o doză de 140 kg N/ha
Se efectuează următorul calcul: (140x100):0,5=28 t/ha
321
AGROCHIMIE
9.2. Probleme referitoare la fosfor
9.2.1. Să se determine cantitatea de superfosfat concentrat, substanță

brută, cu un conținut de 40% P2O5 substanță activă, necesară
pentru a asigura o doză de 80 kg P2O5/ha, substanță activă.
Se va aplica raționamentul: (80x100): 40=200 kg /ha superfosfat

concentrat.
9.2.2. Determinarea dozelor optime economic de fosfor (DOE P) la

diferite plante de cultură cu ajutorul nomogramelor, cunoscând
recolta scontată a se obține și nivelul de asigurare al solului cu
fosfor mobil, folosind nomogramele din Borlan și colab., 1982
Pe lângă posibilitatea determinării DOE N, nomogramele amintite

oferă și posibilitatea stabilirii DOE P. Pentru aceasta este necesar să se
cunoască nivelul de aprovizionare al solului cu fosfor mobil, solubil în
soluția de acetat lactat de amoniu (AL) la pH 3,7, după Egnèr-Rhiem-
Domingo și bineînțeles nivelul recoltei scontate.
În continuare vom prezenta DOE de P2O5 necesare plantelor descrise
la stabilirea DOE N.
9.2.2.3. Să se determine DOE de P2O5 pentru grâul de toamnă, cultivat pe

un sol cu un conținut de 20 mg.kg-1 și o recoltă scontată de 6 t/ha.
Analizând nomograma DOE de P2O5 pentru grâul de toamnă (pag.

38), pentru valorile de mai sus se va obține o DOE de P2O5 egală cu 110 kg/
ha.
9.2.2.4. Pentru a afla DOE de P2O5 necesară obținerii unei recolte de

porumb boabe de 12 t/ha, pe un sol cu un conținut de fosfor mobil,
solubil în soluția de AL, egal cu 30 mg.kg-1, se analizează figura de
la pag.45. Prin interpolarea valorii recoltei scontate cu valoarea
caracteristică conținutului de P mobil se obține o DOE de P2O5
egală cu 105 kg/ha.
322
Probleme rezolvate
9.2.2.5. În cazul florii-soarelui , pentru a obține o recoltă scontată de

sămânță de 4 t/ha, pe un sol care are un conținut de P mobil, solubil
în AL de 35 mg.kg-1 , se obține, analizând nomograma de la pag. 56,
o DOE de 114 kg P2O5/ha.
9.2.2.6. Pentru a obține o recoltă scontată de cartofi târzii de 30 t/ha, pe un

sol slab aprovizionat cu P mobil, de numai 15 mg.kg-1, se obține
prin procedeul descris și pe baza nomogamei de la pag. 52, o DOE
de 135 kg P2O5/ha.
9.2.3. Completarea rezervei de fosfor a solului
9.2.3.1. Să se determine cantitatea de fosfor necesară pentru a

completa rezerva solului de 10 mg.kg-1 P mobil, solubil în reactivul
AL, în vederea obținerii unei producții de grâu de toamnă de 6 t/ha.
Grâul de toamnă are un consum specific de 0,015 kg P2O5 /kg
produs.
a. Se stabilește rezerva solului în fosfor, exprimat sub formă de kg

P2O5 / ha, cu ajutorul formulei:
Rezerva solului= (Px Mx2,32): 106, kg P2O5 / ha, în care:
P=P mobil din sol, mg.kg-1; M=masa solului în stratul arat= 3000 t;
2,32= coeficient de transformare a P în P2O5 ; 106= coeficient de
transformare din mg în kg.
Rezerva solului = (10x3000000x2,32):106= 71,9 kg P2O5 / ha
b. Cerința plantelor pentru fosfor este de 90 kg P2O5/ ha
(6000x0,015), mai mare decât rezerva solului, de numai 71,9 kg P2O5 / ha.
Prin urmare, diferența de 18,1 kg P2O5 / ha trebuie asigurată din
superfosfatul concentrat cu 40% P2O5 .
c. Calcularea cantității de superfosfat concentrat se face cu ajutorul
formulei: (18,1x100):40= 45,25 kg superfosfat concentrat /ha
323
AGROCHIMIE
9.3. Probleme referitoare la potasiu
9.3.1. Care este conținutul de potasiu, substanță activă exprimat sub

formă de oxid (K2O) din 2 t de K2SO4, care conține 50% K2O?
Dacă în 100 kg de sulfat de potasiu se găsește 50 kg K2O, în 2. 2.000

kg K2SO4 se vor găsi 1.000 kg (2.000x50):100
9.3.2. Determinarea dozelor optime economic de potasiu (DOE K),

pentru diferite plante de cultură, cu ajutorul nomogramelor,
cunoscând recolta scontată a se obține și nivelul de asigurare al
solului cu K mobil, solubil în reactivul AL, folosind nomogramele
din Borlan și colab., 1982
9.3.3. După metoda descrisă, privitoare la stabilirea DOE N sau DOE

P2O5, vom prezenta în continuare DOE de K2O necesare în
cazul plantelor anterior prezentate.
9.3.3.1. Să se determine DOE K pentru grâul de toamnă, cultivat pe

un sol cu un conținut de 160 mg.kg-1 K mobil , solubil în AL, la o
recoltă scontată de 6 t/ha.
Analizând nomograma referitoare la DOE de K2O (pag.39) se

constată că interpolarea dintre valoarea de 6 t/ha a recoltei scontate și curba
care descrie conținutul de 160 mg.kg-1 K mobil va conduce la o DOE de 70
Kg K2O/ha.
9.3.3.2. Pentru a obține o recoltă de 12 t/ha porumb boabe, pe un sol cu un
conținut de K mobil, solubil în soluția de AL, egal cu 180 mg K , va
trebui administrată solului o doză de 125 kg K2O ha, așa după cum
se poate observa în figura de la pag.45.
9.3.3.3. Pentru obținerea unei recolte scontate de floarea-soarelui de 4,5

t/ha semințe, pe un sol cu un conținut de K mobil, solubil în AL, de
180 mg.kg-1 este necesar să se administreze solului o doză de 90
kg/ha K2O. Valoarea dozei se obține din interpolarea datelor de mai
sus pe figura de la pag.57.
324
Probleme rezolvate
9.3.3.4. În cazul dorinței de a se obține o producție de 50 t/ha cartofi târzii

pe un sol cu un conținut de K mobil, solubil în AL, egal cu 140
mg.kg-1, este necesar să se administreze solului o doză de 115 kg
K2O/ha , așa după cum se poate vedea în figura de la pag. 53.
9.3.3.5. Să se calculeze necesarul de potasiu pentru obținerea unei producții

scontate de grâu de 5t/ha. Consumul specific de K2O/kg grâu este
de 0,020 kg K2O.
Pentru a afla doza de potasiu se înmulțesc cele două valori,

obținându-se o cantitate de 100 kg K2O /ha.
9.3.3.6. Cunoscându-se cantitatea de K mobil, solubil în AL, al unui sol
egală cu 110 mg.kg-1, să se calculeze cantitatea de potasiu necesară
pentru a se obține o recoltă scontată de 13 t/ha porumb boabe.
Consumul specific este de 0,020 kg K2O/kg porumb boabe.
a. Se va determina necesarul de potasiu pentru a se obține recolta

scontată. Acesta se calculează după formula: Nec. K =(Rsc xCs) –Rzs/CuK,
în care: Nec. K=necesarul de potasiu pentru obținerea recoltei scontate,
kg/ha; Rsc=recolta scontată, kg/ha; Cs=consumul specific, kg K2O/kg
produs; rezerva solului în K mobil, kg/ha; CuK= coeficientul de utilizare a
potasiului din îngrășământ. Introducând datele problemei în ecuația de mai
sus se obține
Rsc x Cs= (13.000 x 0,020)=260 kg K2O/ha
b. Se va calcula rezerva solului în potasiu mobil:
Rzs= (110 x 3000000) /( 1000 x 1000) x 100/83 = 330 x1.2= 396 Kg
K2O/ha în care s-au introdus datele specifice conținutului de K mobil,
solubil în AL, greutatea stratului arat și valorile pentru transformarea K în
K2O și a mg în kg
c. Datorită rezervei mai mari a solului în K mobil (396 kg K2O/ha)
decît necesarul pentru obținerea unei recolte de 13 t/ha porumb boabe (260
kg K2O/ha) nu mai este necesară administrarea de potasiu.
9.3.3.7. Care este cantitatea de K2O adusă într-un sol de 30 t gunoi de
grajd, știind că gunoiul de grajd conține în medie 0,6 % K2O?
325
AGROCHIMIE
Dacă 100 kg gunoi de grajd conține 0,6% K2O, atunci 30.000 kg

gunoi de grajd va conține ( 0,6x 30.000): 100= 180 kg K2O .
9.3.3.8. Să se calculeze doza de potasiu necesară a se adăuga unui sol, dacă
cantitatea de K2O extrasă cu recolta este de 410 kg/ha, iar
conțínutul de K mobil al solului este de 97 mg. Kg-!
Rezerva de potasiu din sol se calculează după modelul de la

problema 9.3.2.6 și anume 97 x3 x1.2= 349,2 kg K2O /ha. Prin urmare apare
un deficit de potasiu de: 410-349,2= 60,8 kg K2O/ ha, care se va asigura din
administrarea a 24,32 kg sare potasică cu 40% K2O (60,8x40):100.
9.4. Îngrășăminte complexe și mixte
9.4.1. Pentru o cultură de porumb se recomandă administrarea unei doze

de N140 P80 K55. Ferma în cauză dispune de îngrășământ complex
22:11:11, azotat de amoniu 35% N, și superfosfat concentrat cu
40% P2O5. Să se determine cantitățile de îngrășăminte brute
necesare a se administra.
Îngrășământul complex 22:11:11 conține 22% N, 11% P2O5 și 11%

K2O. Pentru a se administra întreaga cantitate de K din îngrășământul
complex trebuie utilizată cantitatea de 500 kg/ha îngrășământ complex
(100x55):11. De fapt, există o regulă privitoare la acoperirea în întregime
din îngrășământul complex a elementului chimic care se află în cantitatea
cea mai mică. În cazul de față, în 500 kg îngrășământ complex se vor găsi
55 kg K2O, 55 kg P2O5 și 110 kg N, toate substanță activă. Prin urmare, va
trebui să se acopere cantitățile de 30 kg N și 25 kg P2O5 substanță activă,
pentru un hectar din alte îngrășăminte chimice. Cantitatea de îngrășământ
brut din NH4NO3 cu 35% N se obține din ecuația: 30x(100:35)=86 kg
NH4NO3/ha, iar cantitatea de superfosfat din ecuația: 25x (100:40)= 62,5 kg
superfosfat conc/ha. În această ecuație 40 reprezintă procentul de P2O5 din
superfosfatul concentrat.
9.4.2. Urmare a cartării agrochimice a unei sole de teren se recomandă

pentru cultura grâului administrarea unor îngrășăminte echivalente
cu N160P80K60. Ferma dispune de îngășământul complex 24:10:10,
de superfosfat concentrat și de azotat de amoniu. Care sunt
326
Probleme rezolvate
cantitățile de îngrășământ brut care se va aplica din fiecare tip de

îngrășământ?
Asigurarea dozei de K60 se face din îngrășământul complex, și

anume administrându-se cantitatea de 600 kg de substanță brută/ha. În afară
de K în cele 600 kg de substanță brută îngrășământ complex se vor mai găsi
60 kg P2O5 și 144 kg N (600x 24):100. Prin urmare, mai este necesar să se
asigure 20 kg P2O5/ha din superfosfat concentrat și 16 kg N/ha din NH4NO3.
Cantitățile de substanță brută echivalente acestor doze sunt de 50 kg/ha
superfosfat concentrat, respectiv 45,7 kg/ha NH4NO3.
9.4.3. Pe o solă de 40 ha teren s-a administrat 30 t gunoi de grajd.

Urmează să se cultive porumb, pentru care s-a recomandat o doză
de îngrășăminte egală cu N170P100K90. Să se calculeze necesarul de
îngrășăminte, dacă conținutul mediu de macroelemente din gunoiul
de grajd este de 0,50 N %, 0,25 P2O5 % și 0,5 K2O %.
Prin administrarea a 30 t/ha gunoi de grajd s-au adus în sol 150 kg N

substanță activă/ha [(0,5 kg N x 30.000):100]; 75 kg P2O5 [(0,25 kg P2O5 x
30.000): 100] și 150 kg K2O [(0,5 kg K2O x 30.000): 100]. Drept urmare,
trebuie să se completeze doza de N cu 20 kg N din NH4NO3, doza de P cu
25 kg P2O5 superfosfat concentrat, iar K este la un conținut mai mare (150
kg K2O/ha) decât doza indicată. Drept urmare nu este necesar să se mai
administreze acest element chimic. Cele 20 kg de N substanță activă se vor
completa prin administrarea a 57 kg NH4NO3 substanță brută cu un conținut
de 35% N substanță activă [(20 kg N s.a. x100): 35= 57]. Pentru
completarea dozei de P2O5 se vor mai administra 60 kg/ha superfosfat
concentrat cu un conțínut de 42% P2O5 [(25 kg P2O5 s.a. x 100) :42=60].
9.5. Probleme referitoare la gunoi de grajd sau la alt îngrășământ

organic
Stabilirea dozelor de gunoi de grajd sau de alt tip de îngrășământ

organic se realizează cu ajutorul formulei din cap.8.1.7. Pentru aplicarea
acesteia este necesar să se cunoască: valoarea indicelui de azot (IN) al
solului pe care urmează să se administreze îngrășământul organic, conținutul
327
AGROCHIMIE
de argilă al solului (Arg) și eventual conținutul de azot (N) al gunoiului de

grajd sau al îngrășămăntului organic care urmează a se administra.
O metodă și mai simplă constă din interpolarea valorilor IN și Arg în
datele înscrise în tab.8.7. de la pag. 295.și aflarea, astfel, a cantității de
gunoi de grajd ce urmează a se administra.
Deoarece agricultura nu dispune de cantități suficiente de gunoi de
grajd sau de alte tipuri de îngrășăminte organice este necesar ca la nivelul
fermei să se stabilească o prioritate a solurilor pe care urmează să se
administreze astfel de îngrășăminte. Aceasta se poate realiza cu ajutorul
formulei date de Borlan și colab.,1992:
IOT= 1+0,96IN
în care trebuie să se cunoască numai valoarea indicelui de azot al solului.
IOT reprezintă intervalul optim de timp, în ani, pentru administrarea
îngrășămintelor organice naturale sau a altor tipuri de îngrășăminte
organice.
9.5.1. Să se determine doza de gunoi de grajd mediu fermentat necesară
pentru o cultură de porumb dacă valoarea IN este 2,1, iar
conținutul de argilă sub 2 microni este de 34%
Aplicând formula mai sus amintită și introducând valorile din

problem împreună cu valorile constantelor se obține:
Doza de gunoi de grajd mediu fermentat=(20+30:2,1)x (1,35-8:34)x
1= 38,4 t/ha
9.5.2. Să se determine cantitatea de gunoi de grajd ce trebuie administrată

unui sol pe care se va cultiva porumb, dacă valoarea IN a solului
este de 2,0, iar conținutul de argilă sub 2 microni este de 40%.
Cercetând datele tabelului 8.7 vom găsi la intersecția datelor

specifice IN și conținutului de argilă sub 2 microni, valoarea de 34 t/ha
gunoi de grajd mediu fermentat.
328
Probleme rezolvate
9.5.3. O fermă are cinci tarlale de teren cu valori ale IN de 3,88; 1,96;
2,92 și 4,84. Care va fi ordinea de administrare a gunoiului de
grajd mediu fermentat?
Calculând IOT se obțin valorile: 7,60; 3,84; 5,72 și 9,48. Ca atare

ordinea de administrare a gunoiului de grajd va fi: a doua tarla, a treia tarla ,
prima tarla și ultima tarla.
9.6. Probleme referitoare la amendarea solurilor acide și a solurilor

saline și alcalice
9.6.1. Amendarea solurilor acide
După cum s-a specificat în subcapitolul 4.2.1, solurile care au un pH

în extract apos mai mic decît 5,8 necesită amendamente calcaroase. Pentru
calcularea dozelor de amendament calcaros există mai multe procedee, însă
cea mai riguroasă din punct de vedere științific este formla lui Borlan și
colab., 1982, care cuprinde indicii capacității de schimb cationic și puterea
de neutralizare a amendamentului (cap. 4.3.4, pag. 91). Pentru aplicarea
acestei formule sunt necesare date referitoare la suma bazelor schimbabile
(SB) în solul neamendat, gradul de saturație cu baze în solul neamendat
(Vi), gradul de saturație cu baze dorit a se realize în solul amendat (Vd) și
puterea de neutralizare a amendamentului (PNA). În plus trebuie cunoscută
natura culturii, în funcție de aceasta, formula cuprinde un coeficient (k) egal
cu 1,5 pentru culturile de câmp, 2,4 pentru plantațiile de pomi și 0,6 pentru
pajiști naturale.
9.6.1.1. Să se determine doza de amendament calcaros necesară unui sol

care va fi cultivat cu porumb, știind că SB= 1,2 me/100 g sol, Vi=
52%, Vd= 9,4%, k=1,5, iar PNA= 93%
Aplicând formula mai sus amintită, rezultă că :

Doza de amendament calcaros=18,12(94:52-1) x 1,5x(100:93) =
23,27 t/ha
9.6.1.2. Ce cantitate de spumă de defecațíe cu un conțínut de 70% CaCO3

este necesară pentru amendarea unui sol cu pHH2O= 5,20; SB= 14,3
329
AGROCHIMIE
me/100 g sol; Ah=3,1 me/100g sol, pe care urmează să se cultive

grâu de toamnă. Trebuie să se ajungă la un grad de saturație dorit
(Vd) de 96%.
a. Se calculează gradul inițial de saturație cu baze (Vi):

Vi= SBx100/SB+Ah= 82,2%
b. Doza de amendament calcaros = 14,3 (96:82,2-1) x 1,5 x (100:70)
= 5,21t/ha
9.6.1.3. Ce cantitate de dolomită, care conține 65% carbonați, este necesară

pentru amendarea unei suprafețe de 5 ha lucernă? Solul are
următoarele caracteristici agrochimice: pHH2O= 5,25; SB=9,3
me/100 g sol; Ah= 6,42me/100 g sol, gradul de saturațíe dorit a fi
atins (Vd) = 100%
a. Se calculează gradul inițial de saturație cu baze (Vi):

Vi= SBx100/SB+Ah=59,2%
b. Doza de dolomită= 9,3(100:59,2-1) x 1,5x 100:65= 14,6 t/ha
c. Cantitatea totală de dolomită necesară= 14,6 x5= 73 t/ha
9.6.2. Amendarea solurilor saline și alcalice
Există mai multe moduri de aflare a dozelor de gips, materialul cel

mai folosit la ameliorarea solurilor saline și alcalice, dar cele mai precise
sunt formulele elaborate de Borlan și colab., 1982, prezentate la pag. 104,
pentru cele două situații posibile, cînd solurile conțin mai puțin de 1 me/100
g carbonați și bicarbonați și mai mult decât această limită.
9.6.2.1. Să se determine conținutul de gips necesar pentru amendarea unui
sol care are un conținut de Na schimbabil egal cu 1,7 me/100g sol,
capacitatea totală de schimb cationic (T) este de 15 me/100 g sol,
conținutul de CO32- este de 0,2 me/100 g sol, iar cel de HCO3- este
de 0,6 me/100 g sol. Se dorește ameliorarea solului pe adâncimea
de până la 20 cm, greutatea volumetrică este de 1,6 g/cm3.
Având în vedere că CO32- + HCO3- este mai mic decât 1 se va aplica

prima formulă de calcul:
DAG, t/ha = 0,086 (Na – 0,1 T)x h x gv.
Introducând datele problemei în formulă se obține:
330
Probleme rezolvate
DAG= 0,086 (1,7-0,1x 15) x 20 x1,6=0,6 t/ha gips.
9.6.2.2. Să se determine cantitatea de gips sau fosfogips necesară pentru

ameliorarea unui sol care are următoarele însușiri agrochimice:
pHH2O = 8,4; T= 1,6 me/100g sol; Na schimbabil=1,9 me/100 g sol;
CO32- =0,9 me/100 g sol; HCO3- =1,7 me/ 100g sol.
Deoarece suma anionilor (carbonat + bicarbonat) este mai mare

decât 1 se va folosi în calcul cea de a doua formula de la pag. 104 și anume:
DAG, t/ha = 0,086 [(Na-0,1 T) + (CO32-+ HCO3- -1)] x h x gv
Introducând datele problemei se obține:
DAG= 0,086[(1,9-0,1x1,6)+(0,9+1,7)] x 20 x 1,6 = 11,9 t/ha
gips
Pentru fosfogips, doza de gips se multiplică cu 1,25, obținându-se
14,9 t fosfogips/ha.
331
10. PRINCIPII DE BAZĂ ALE APLICĂRII
ÎNGRĂŞĂMINTELOR
10.1. Aplicarea îngrăşămintelor la plantele de câmp
Obţinerea unor recolte mari, durabile şi optime din punct de vedere

economic este posibilă numai dacă se respectă un ansamblu de reguli
tehnologice care au în vedere: optimizarea însuşirilor chimice ale solului,
executarea la un înalt nivel a lucrărilor solului, efectuarea unor asolamente
adecvate, inclusiv cu plante amelioratoare, optimizarea însuşirilor fizice şi
chimice ale solurilor, cultivarea unor soiuri şi hibrizi de productivitate
ridicată şi la densităţi corespunzătoare, combaterea buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor, recoltarea la timp şi fără pierderi.
10.1.1. Optimizarea însuşirilor chimice ale solurilor

Pentru dezvoltarea normală a plantelor este necesar ca solul să ofere
condiţii normale de reacţie, potenţial redox, conţinut de materie organică şi
elemente nutritive. Astfel, pH-ul trebuie să fie cuprins într-un domeniu de
valori de la 5,8 la 8,3, gradul de saturaţie cu baze (VAh) trebuie să fie mai
mare decât 80%, conţinutul de humus să fie mediu-ridicat, aprovizionarea
cu macro- şi microelemente nutritive să fie suficientă.
Menţinerea pH-ului într-un domeniu normal de reacţie se face prin
amendarea calcaroasă a solurilor acide şi amendarea gipsică a solurilor
alcaline.
Fertilizarea organică ameliorează însuşirile fizice, chimice şi biologice
ale solului, asigurând cca 30% din necesarul de azot al plantelor şi o
anumită parte din celelalte elemente nutritive.
Plantele furajere perene, precum şi o serie de plante tehnice (floarea-
soarelui, sfecla de zahăr), dar şi cartoful sau porumbul valorifică foarte bine
îngrăşămintele organice începând cu primul an al încorporării lor în sol. În
schimb, culturile anuale neprăşitoare valorifică mai bine îngrăşămintele
organice în anul al doilea şi al treilea de la administrare.
Fertilizarea organică trebuie efectuată cu gunoi de grajd bine
fermentat, bogat în substanţe organice cu azot, fosfor şi sulf.
Dozele de îngrăşăminte organice necesare culturii intensive a
cerealelor şi plantelor tehnice se stabilesc în funcţie de recolta scontată a se
332
Principii de bază ale aplicării îngrăşămintelor
obţine (Rs), indicele de azot al solului (IN, %), conţinutul de argilă (Arg, %)
din stratul arat, conţinutul de azot (N, %) şi substanţa uscată (S.U. %) din
îngrăşământul organic ce urmează a fi încorporat. Formula generală de
calcul este (Borlan şi Hera, 1990):
 b   Rs   8   0,45   22 
DIO, t/ha =  a       1,45      
 IN   b   A   N   SU 
în care valorile coeficienţilor a şi b, variază cu specia după cum urmează:
porumb (a = 40, b = 15), cartof de toamnă şi sfeclă de zahăr (a = 30, b =
80), floarea-soarelui (a = 30, b = 5).
Efect pozitiv maxim se obţine dacă îngrăşămintele organice se
încorporează în sol odată cu arătura.
Aportul elementelor nutritive din gunoiul de grajd se stabileşte cu
ajutorul formulelor (Borlan şi Hera, 1990):
 2,7 
Ng, kg/ha = DIO·N·  0,6    N min
 t 
2 ,5
P2O5, kg/ha = DIO·P· ( 1,0  )
t
5
K2O. kg/ha = DIO·K·
t
în care:
t = 1 pentru anul încorporării, 2 la cultura premergătoare, 3 la cultura
antepremergătoare; Nmin = N-NO3 + N-NH4
Dozele de îngrăşăminte minerale se calculează scăzând aportul de
substanţe nutritive eficiente din îngrăşămintele organice şi azotul adus în sol
de culturile leguminoase.
Formulele de calcul al dozelor de îngrăşăminte produse industrial au
fost prezentate în capitolul 8.
Pentru cerealele de toamnă şi culturile de primăvară dozele de azot se
calculează în funcţie de rezerva solului în azot mineral (N-NO3 şi N-NH4),
determinată analitic în coloana de sol de până la 60 cm pentru solurile cu
orizont Bt şi până la 90 cm pentru solurile care nu au acest orizont şi de
aportul normal al solului (kg N/ha/an), determinat pentru fiecare tip de sol.
Obţinerea unei balanţe nutritive corecte se realizează şi prin
cuantificarea necesarului de macroelemente de ordin secundar: S şi Mg. De
regulă, sulful se consideră necesar a fi administrat pe solurile cu mai puţin
de 5 ppm S mobil, solubil în soluţie acidă de acetat de amoniu, şi cu un
conţinut de humus mai mic decât 2%. Dozele optime de sulf sunt de 8 până
333
AGROCHIMIE
la 10 ori mai mici decât cele optime economic de azot. Ele se pot evalua cu
ajutorul formulei:
S, kg/ha = 0,111·DOE N
Îngrăşămintele cu magneziu sunt necesare pe solurile care conţin mai
puţin de 120 mg/kg sol Mg solubil în soluţia de AL. Corelate cu dozele
optime economice de potasiu, dozele de magneziu sunt de aproximativ 4,5
ori mai mici. În consecinţă, dozele de magneziu pot fi aproximate cu
formula:
Mg, kg/ha = 0,22·DOE K2O
Tot în sprijinul realizării unei balanţe echilibrate a întregii game de
elemente nutritive, acolo unde este cazul, se vor administra îngrăşăminte cu
microelemente. Probabilitatea administrării acestor îngrăşăminte creşte
odată cu creşterea recoltelor şi a dozelor de îngrăşăminte minerale. La
administrarea acestor tipuri de îngrăşăminte trebuie avut în vedere faptul că
administrarea gunoiului de grajd bine fermentat aduce în sol o gamă largă de
microelemente şi anume: 4-5 g B, 7-8 g Cu, 0,6-0,8 g Mo, 15-20 g Zn, 20-
30 g Mn, 40-50 g Fe pentru o tonă de gunoi de grajd.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că în condiţiile ţării noastre
s-au stabilit condiţiile de sol şi plantă cu probabilitatea cea mai ridicată de
apariţie a carenţelor de microelemente. Acestea au fost descrise pe larg în
capitolul 5.5. Reamintim că în anii care au trecut, carenţa de Zn la porumb,
carenţa de B la sfecla de zahăr, in şi floarea-soarelui, carenţa de Mo la
floarea-soarelui, in, soia au fost semnalate destul de frecvent. În general,
dozele optime ştiinţifice de microelemente au fost stabilite la 2 kg B, 1 kg
Mo şi 8 kg Zn/ha, aplicate în sol odată la 4-5 ani.
Nevoia de microelemente a plantelor poate fi satisfăcută şi anual prin
stropiri foliare cu soluţii ce conţin elementele declanşatoare ale carenţei unui
microelement sau a altuia. Toate aceste aspecte au fost prezentate pe larg în
capitolul 6.1.2.6.
10.1.2. Elemente tehnologice

10.1.2.1. Aspecte generale
Alegerea sortimentului de îngrăşăminte minerale reprezintă prima
etapă în obţinerea unor rezultate pozitive în urma fertilizării. Tipul de
îngrăşământ trebuie să fie în acord cu însuşirile solului şi cerinţele plantelor.
Prin această operaţiune se previne apariţia unor reacţii de imobilizare a
substanţelor nutritive, de accentuare a acidifierii solului. De asemenea,
334
alegerea corectă a tipului de îngrăşământ poate conduce la aplicarea o

singură dată a mai multor elemente nutritive, concomitent cu alte lucrări
tehnologice.
Etapele tehnologice şi ontogenetice ale aplicării eficiente a
îngrăşămintelor produse industrial au fost prezentate pe larg în cadrul
capitolelor referitoare la tipuri de îngrăşăminte şi la modul lor de aplicare
(capitolele 5 şi 6). Sumarizând se poate spune că:
 Fertilizarea de bază trebuie efectuată prin distribuţia uniformă a
îngrăşămintelor pe suprafaţa solului şi încorporarea lor cu arătura.
Cantităţile de îngrăşăminte administrate la fertilizarea de bază reprezintă
până la 40-50% din doza optimă economică de azot şi 60-100% din doza
optimă economică de P2O5 şi K2O.
 Fertilizarea de pornire (starter) se execută concomitent cu
semănatul în benzi, îngrăşământul introducându-se sub sămânţă sau lateral
de rândul de sămânţă la 5-6 cm. Cantităţile de îngrăşăminte aplicabile la
fertilizarea de pornire reprezintă 20% din doza optimă economică de azot şi
20-35% din cea de fosfor.
 Aplicarea îngrăşămintelor în cursul perioadei de vegetaţie sau
fertilizarea fazială se realizează, în principal, pentru a se asigura cu azot
nutriţia plantelor în perioada critică, de consum maxim. Cantitatea de azot
aplicată cu acest prilej reprezintă 40-60% din doza optimă economică. În
cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica 2-3 fertilizări ale solului,
concomitent cu executarea lucrărilor de întreţinere sau împreună cu apa de
irigaţie, administrată prin aspersiune. La fiecare aplicare se administrează
15-20% din doza optim economică de azot.
 Fertilizarea de stimulare a plantelor se face cu soluţii de
îngrăşăminte administrate odată cu lucrările de întreţinere sau de protecţie a
plantelor. La plantele cerealiere azotul se aplică, de regulă, sub formă de
uree dizolvată în soluţia de erbicid sau în soluţia pesticidă pentru
combaterea bolilor foliare şi a dăunătorilor. Pe lângă uree se pot adăuga
cantităţi corespunzătoare de microelemente şi substanţe fiziologic active.
Prepararea şi administrarea unor astfel de produse trebuie să se facă în
acord cu compatibilitatea fizico-chimică a substanţelor folosite.
În final, eficienţa fertilizării solului pentru culturile agricole depinde
de uniformitatea distribuţiei îngrăşămintelor pe suprafaţa solului, care nu
trebuie să fie sub 80%, şi de adâncimea de încorporare a lor în sol, dacă este
cazul. Toate acestea depind, la rândul lor, de calitatea utilajelor folosite
pentru împrăştierea îngrăşămintelor şi de reglarea lor corectă.
335
AGROCHIMIE
10.1.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor chimice la unele plante

de cultură
10.1.2.2.1. La grâul şi orzul de toamnă
a. Îngrăşămintele organice
La cereale păioase, gunoiul de grajd semifermentat administrat
toamna, la pregătirea de bază a terenului, şi introdus în sol prin arătură,
reprezintă o sursă semnificativă de elemente nutritive şi în acelaşi timp un
ameliorator al însuşirilor fizice şi biologice ale solului.
Aportul mediu de elemente nutritive este de 1,6 kg N, 1,2 kg P2O5 şi
3,5 kg K2O pe fiecare tonă de gunoi, pentru cultura din anul în care s-a
administrat gunoiul de grajd şi de 1,2 kg N, 0,8 kg P2O5 şi 2,0 kg K2O/tona
de gunoi administrată la plante premergătoare.
Doza medie de gunoi de grajd semifermentat, calculată după formula
dată la 8.1.7, include cunoaşterea valorii indicelui de azot al solului (IN), a
conţinutului de argilă şi a conţinutului de azot al gunoiului.
Pentru a obţine efecte favorabile, gunoiul de grajd trebuie administrat
în doze cuprinse între 20 şi 30 t/ha.
b. Îngrăşăminte cu azot
Dozele de îngrăşăminte cu azot se calculează cu ajutorul uneia din
metodele descrise anterior (capitolul 8.1), sau dozele optime din punct de
vedere economic (DOE), calculate în prealabil, cu ajutorul unei formule
derivate din ecuaţia curbei de răspuns Mitscherlich – Bray, sunt extrase din
tabele şi nomograme. Dozele astfel obţinute sunt corectate ( kg N/ha), în
funcţie de mai mulţi factori şi anume: planta premergătoare, îngrăşămintele
organice, condiţiile şi accidentele climatice.
Dacă dozele se extrag din tabele şi nomograme trebuie să se cunoască
recolta scontată, şi nivelul de asigurare cu azot, folosind valoarea indicelui
de azot (IN). Planta premergătoare, fertilizată echilibrat cu NPK, determină
scăderea dozei cu 15 kg N/ha, după cereale păioase de toamnă, în anul I, cu
20 kg/ha după ghizdei, cu 30 kg/ha după soia, cu 35 kg/ha după mazăre şi cu
40 kg/ha după lucernă.
Se administrează, în plus, câte 15 kg/ha după premergătoare târzii
(porumb, floarea soarelui, cartof ş.a.) nefertilizate cu azot, 20 kg/ha după
sfecla de zahăr.
Aplicarea îngrăşămintelor organice şi a resturilor vegetale determină
scăderea sau creşterea dozei de azot. Dacă s-a administrat gunoi fermentat
pentru cereale de toamnă se scad câte 1,6 kg N/t gunoi, iar dacă s-au
introdus în sol paie, coceni de porumb sau tulpini de floarea soarelui se mai
336
adaugă câte 7-8 kg N pentru fiecare tonă de paie, coceni sau tulpini de
floarea soarelui.
Asigurarea cu apă în condiţiile climatice din anul de cultură şi din anul
precedent, conduce la interpretarea diferenţiată a corecţiei. Astfel, dacă
precipitaţiile din perioada septembrie – februarie au fost sub normala
locului, se scad câte 3 kg N/ha, pentru fiecare 10 mm deficit de precipitaţii,
iar dacă precipitaţiile în aceeaşi perioadă sunt peste normală se adună câte 3
kg N, pentru fiecare 10 mm. După un an secetos, care a compromis parţial
sau total cultura premergătoare, fertilizată cu azot, se scad 30 kg N/ha. Dacă
s-a semănat târziu, din cauza toamnei ploiase, se mai adaugă câte 20 kg
N/ha.
Accidentele climatice, precum dezgheţul în timpul iernii, impun
adăugarea a 15 kg N/ha. Aceeaşi cantitate se mai administrează dacă s-a
produs o vătămare moderată, înainte de împăiere, cauzată de grindină.
Epoci şi metode de aplicare a îngrăşămintelor cu azot
În zonele cerealiere ale ţării, pe soluri cernoziomice, se recomandă ca
1/2 la 2/3 din doza de azot să se administreze toamna, prin împrăştiere, pe
toată suprafaţa, şi încorporare sub arătură sau sub disc. La această aplicare
se recomandă efectuarea corecţiilor. Diferenţa de 1/2 sau 1/3 din doză se
administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare, prin împrăştiere
uniformă cu ajutorul mijloacelor avio sau tractate pe solul încă îngheţat.
Dacă cultura este irigată, 1/3 din doză se poate administra împreună cu
apa de irigare, prin aspersiune, în perioada dintre intrarea în burduf şi
înspicare.
Pe celelalte tipuri de sol, pe care se cultivă cereale păioase, 1/3 din
doza de azot se administrează toamna, prin împrăştiere pe toată suprafaţa şi
încorporare sub arătură sau sub disc. Diferenţa se administrează la
desprimăvărare.
Forme chimice de îngrăşăminte cu azot
Pe soluri acide, cu pH-ul suspensiei apoase sub 5,8, se recomandă
îngrăşăminte complexe nitrofosfatice, sulfofosfatice, nitrocalcar, uree şi
azotat de amoniu, dacă solul a fost amendat.
Solurile slab acide şi neutre se fertilizează cu îngrăşăminte complexe
nitrofosfatice, azotat de amoniu, sulfat de amoniu şi uree, iar pe solurile slab
alcaline se recomandă sulfat de amoniu şi azotat de amoniu.
Psamosolurile vor fi fertilizate, de preferinţă, cu îngrăşăminte
complexe nitrofosfatice, cu azotat de amoniu, uree. Dozele vor fi fracţionate
pentru mai multe etape.
337
AGROCHIMIE
Pentru aplicarea suplimentară de la desprimăvărare, se recomandă

azotat de amoniu, sulfat de amoniu sau uree.
c. Îngrăşăminte cu fosfor
Dozele medii de P2O5, optime din punct de vedere economic, se
calculează sau se extrag din tabele sau nomograme. În acest din urmă caz
este necesar să se cunoască recolta scontată a se obţine şi conţinutul de
fosfaţi mobili din sol. În solurile cu pH H 2O mai mare decât 6,5, valorile
conţinutului de PAL se corectează în funcţie de pH.
Corectarea dozelor medii optime din punct de vedere economic, se
face în funcţie de aplicarea gunoiului de grajd prin scăderea a 1,2 kg P2O5/t
de gunoi, în cazul cerealelor de toamnă şi prin scăderea a 0,8 kg P 2O5/t de
gunoi, dacă acesta a fost aplicat la planta premergătoare.
Epoci şi metode de aplicare
La cerealele de toamnă, îngrăşămintele cu fosfor se aplică la pregătirea
patului germinativ, prin împrăştiere uniformă şi introducere în sol cu arătura
de bază. Pe soluri nisipoase se admite şi încorporarea lor prin discuire.
Forme chimice de îngrăşăminte cu fosfor
Pe soluri acide şi slab acide se recomandă îngrăşăminte complexe
nitrofosfatice sau sulfofosfatice, superfosfat simplu sau granulat, fosforite
activate, iar pe soluri puternic acide cu pH-ul suspensiei apoase sub 5,8 şi
fosforite neactivate.
Solurile neutre şi alcaline vor fi fertilizate cu: îngrăşăminte complexe
nitrofosfatice, superfosfat simplu sau granulat, eventual fosforite activate cu
acid sulfuric. Solurile saline şi alcalice vor fi fertilizate numai cu superfosfat
simplu sau concentrat.
d. Îngrăşăminte cu potasiu
Dozele medii de K2O, calculate sau extrase din tabele sau nomograme
vor fi corectate. Pentru extragerea din tabele sau nomograme este necesar să
se cunoască recolta scontată şi conţinutul de K mobil, solubil în AL, al
solului.
Corectarea dozelor se face în funcţie de aplicarea gunoiului de grajd
sau a resturilor vegetale şi de prezenţa carbonaţilor în sol. Astfel, doza de
K2O se micşorează cu 3,3 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi administrată
la cultura ce urmează a se înfiinţa şi cu 2,0 kg K2O pentru fiecare tonă de
gunoi administrată la planta premergătoare. La introducerea în sol a paielor
sau a cocenilor de porumb tăiaţi, doza se reduce cu 8-10 kg K2O/tona de
paie sau coceni şi cu 10-15 kg K2O/tona de tulpini de floarea soarelui.
338
Prezenţa carbonaţilor în stratul arat înseamnă o sporire a dozei de K2O

cu 30 – 40 kg/ha, iar dacă carbonaţii sunt prezenţi în stratul de sol de sub
orizontul arat, se administrează în plus numai 20-30 kg K2O/ha.
Îngrăşămintele cu potasiu se administrează la cereale păioase numai ca
îngrăşământ de bază, prin împrăştiere pe toată suprafaţa şi încorporare cu
plugul, la efectuarea arăturii de bază.
Forme chimice de îngrăşăminte cu potasiu
Îngrăşămintele complexe ternare (NPK) şi sarea potasică 40% sunt
principalele forme chimice de îngrăşăminte cu potasiu, folosite la
fertilizarea cerealelor păioase.
10.1.2.2.2. La porumb
a. Îngrăşăminte organice
Gunoiul de grajd semifermentat are efect favorabil asupra culturii
porumbului, atât prin aportul de elemente nutritive cât şi prin îmbunătăţirea
însuşirii fizice a solului. Pe solurile cu un conţinut ridicat de argilă,
compactate datorită lucrărilor mecanice şi înrăutăţirea, în general, a
însuşirilor fizice datorită irigaţiei, administrarea gunoiului de grajd
reprezintă o verigă tehnologică obligatorie.
Doza de gunoi se calculează cu ajutorul formulei dată în
subcapitolul 8.1.7. Administrarea gunoiului de grajd se face, în general, în
cantitate de 20-40 t/ha, o dată la 3-4 ani. Gunoiul se administrează toamna,
la arătura de bază, după împrăştierea uniformă la suprafaţa solului, se
încorporează în sol cu plugul.
Rezultatele de producție obținute la porumb boabe ca urmare a
fertilizării organice a unui cernoziom de la Agigea cu compost rezultat din
trei deșeuri organice: gunoi de grajd, nămol de la epurarea apelor uzate și
alge marine, aplicat în doze de 25; 50; 75 și 100 t/ha au arătat sporuri
semnificative de producție, de până la 11,9 t/ha porumb boabe (figura 10.1).
Valoarea maximă s-a înregistrat la doza de 100 t/ha compost, însă, după
cum se observă, și la celelalte doze s-au obținut producții mari (Lăcătușu și
colab. 2015).
339
AGROCHIMIE
Figura 10.1. Influența dozei și tipului de compost asupra producției de

porumb boabe
b. Îngrăşămintele cu azot
Ca şi în cazul grâului, dozele de îngrăşăminte cu azot aplicabile la
porumb, se calculează cu ajutorul formulelor consacrate, sau se scot din
tabele şi nomograme, dacă se cunoaşte recolta scontată a se obţine şi
valoarea indicelui de azot. Doza optim economică calculată se corectează, în
funcţie de aceeaşi factori descrişi la corectarea DOE de azot, aplicată la
grâu.
Corectarea dozelor optim economice de N la porumb se face în funcţie
de planta premergătoare. Astfel, după cereale şi borceag de toamnă, în
cultură dublă, se scad câte 20 kg N/ha. După trifoi roşu şi după lucernă se
scad câte 25 respectiv 4 kg N/ha. Se administrează, în plus, câte 15, 25 sau
30 kg N/ha, dacă porumbul se cultivă după porumb în primul an, al doilea,
340
respectiv al treilea şi în următorii ani. După floarea soarelui, cartof timpuriu

şi sfeclă de zahăr se mai adaugă câte 20, 25 şi 30 kg N/ha.
Dacă se administrează gunoi de grajd sau se încorporează resturi
vegetale, în primul caz se scad anumite cantităţi de azot, iar în al doilea caz
se suplimentează doza de azot.
Astfel, la administrarea gunoiului în anul curent se scad 2 kg N pentru
fiecare tonă de gunoi, iar la aplicarea gunoiului de grajd la cultura
premergătoare se scad numai 1 kg N pentru fiecare tonă de gunoi
administrat.
La încorporarea de coceni de porumb, se mai adaugă 7,0 kg N pentru
fiecare tonă de coceni, iar la încorporarea de paie şi tulpini de floarea
soarelui se mai suplimentează, pentru ambele situaţii, cu 8,0 kg N pentru
fiecare tonă de paie sau tulpini de floarea soarelui.
În funcţie de asigurarea cu apă şi de condiţiile climatice în anul de
cultură şi din anul precedent, se scad sau se adaugă cantităţi de azot din
îngrăşăminte chimice, dacă au fost condiţii de secetă sau exces de
precipitaţii. La fiecare 10 mm precipitaţii sub normele zonei, în perioada
octombrie – februarie, se scad câte 5 kg N/ha, iar după o cultură
compromisă se scad 20 kg N/ha. Dacă s-a înregistrat un exces de precipitaţii
se mai administrează câte 5 kg N/ha pentru fiecare 10 mm precipitaţii peste
normele zonei. La un aport freatic moderat pe profilul solului se mai
administrează, în plus, 15 kg N/ha, iar dacă s-a semănat târziu din cauza
unei primăveri ploiase, se mai adaugă 20 kg N/ha.
Accidentele climatice produse de o grindină moderată, conduc la
administrarea a încă 15 kg N/ha. Aceeaşi cantitate, în plus, se mai
administrează şi la înămoliri datorită revărsării apelor.
În cazul răririi plantelor datorită dăunătorilor din sol se scad câte 10 kg
N/ha.
Pe solurile din zone de stepă şi silvostepă se recomandă ca 1/2 din
doză să se administreze toamna, prin împrăştiere pe toată suprafaţa şi
încorporare cu plugul. Aplicarea de toamnă se recomandă, în special,
datorită încorporării în sol a resturilor vegetale (coceni, paie, tulpini) sărace
în azot, provenite de la cultura premergătoare.
Primăvara, la pregătirea patului germinativ, se poate administra 1/3 –
2/3 din doză, prin împrăştire şi introducere în sol cu discul sau grapa
reglabilă.
341
AGROCHIMIE
La semănat, se poate administra între 1/4 şi 1/2 din doza de azot,

împreună cu îngrăşămintele cu fosfor, cu ajutorul semănătorilor prevăzute
cu dispozitive de aplicare a îngrăşămintelor.
De asemenea, la praşila a doua se poate administra 1/3 – 1/2 din doza
totală de azot, cu ajutorul unui dispozitiv special adaptat pe cultivator.
În fine, pe parcursul vegetaţiei şi anume cu o săptămână înaintea
apariţiei paniculului, odată cu irigarea prin aspersiune se mai pot administra
30-40 kg N/ha.
În zona solurilor acide nu se recomandă administrarea, toamna, de
îngrăşăminte solubile cu azot, deoarece există pericolul levigării şi
denitrificării azotului. Se recomandă administrarea numai a îngrăşămintelor
organo – minerale cu azot insolubil.
Fracţionarea îngrăşămintelor solubile se face după cum urmează: 1/3-
2/3 din doză se administrează la pregătirea patului germinativ, prin
împrăştiere şi încorporare cu discul sau cu grapa. La semănat, se poate
administra 1/3 până la 1/2 din doza de azot, pe rând, împreună cu
îngrăşămintele fosfatice, iar la praşila a doua se poate administra tot 1/3
până la 1/2 din doză.
Pe psamosoluri se recomandă fracţionarea în trei porţiuni a
îngrăşămintelor solubile cu azot administrate la semănat şi în cursul
perioadei de vegetaţie.
Forme chimice de îngrăşăminte cu azot
Pentru aplicarea de bază se recomandă îngrăşăminte organo-minerale
pentru soluri acide şi îngrăşăminte complexe, sulfat de amoniu, uree sau
azotat de amoniu pentru celelalte tipuri de sol.
La pregătirea patului germinativ, se aplică nitrocalcar pe soluri acide şi
uree sau azotat de amoniu pe toate solurile.
Împreună cu semănatul se recomandă îngrăşăminte complexe şi
amestec de sulfat de amoniu sau de azotat de amoniu cu superfosfat.
În timpul vegetaţiei şi odată cu apa de irigare se folosesc ureea sau
azotatul de amoniu.
c. Îngrăşăminte cu fosfor
După calcularea DOE de îngrăşăminte cu fosfor sau extragerea lor din
tabele şi nomograme, se efectuează corectarea acestora în funcţie de
aplicarea îngrăşămintelor organice şi anume dacă acestea s-au aplicat în anul
curent se scad câte 1,5 kg P2O5 pentru fiecare tonă de gunoi de grajd
încorporat, iar dacă acesta s-a aplicat la cultura premergătoare se scade 1,0
kg P2O5/t de gunoi de grajd administrată.
342

Îngrăşămintele cu fosfor pot fi administrate atât toamna, la pregătirea
de bază a terenului, cât şi primăvara la pregătirea patului germinativ sau
odată cu semănatul.
Forme chimice de îngrăşăminte cu fosfor
Îngrăşămintele complexe împreună cu superfosfatul simplu sau
concentrat sunt principalele forme ale îngrăşămintelor fosfatice utilizate în
ţara noastră.
d. Îngrăşămintele cu potasiu
Dozele optime economice de K2O se diferenţiază în funcţie de
conţinutul formelor solubile de K în reactivul AL, recolta scontată a se
obţine. În funcţie de aceşti parametrii, ele se extrag din tabele şi
nomograme, după care se corectează în acord cu aplicarea gunoiului de
grajd şi cu gradul de carbonatare a solului.
Dacă s-a administrat gunoi de grajd pentru cultura actuală se scad câte
2,5 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd, iar dacă gunoiul a fost
aplicat la cultura premergătoare se scade numai 1,0 kg K2O pentru tona de
gunoi aplicată.
Pentru solurile care conţin carbonaţi se mai adaugă încă 30 – 50 kg
K2O/t, în cazul în care carbonaţii sunt prezenţi începând cu stratul arat şi
numai 20 – 30 kg/ha, atunci când carbonaţii sunt prezenţi numai în stratul
subarat.
Îngrăşămintele cu potasiu se administrează toamna, la pregătirea de
bază a solului, împrăştiindu-se pe toată suprafaţa şi încorporându-se prin
arătură.
Ca forme chimice, potasiul se administrează sub formă de
îngrăşăminte complexe şi de sare potasică.
e. Îngrăşăminte cu zinc
La porumbul cultivat pe soluri cernoziomice, cu un conţinut ridicat în
fosfor, există o probabilitate ridicată de apariţia a carenţei de zinc.
Aşa după cum s-a prezentat, fenomenul apare atunci când plantele au
dezvoltat 5-6 perechi de frunze, şi cu precădere, la hibrizii tardivi. În
vederea prevenirii acestui fenomen se recomandă aplicarea în sol de
îngrăşăminte care conţin zinc.
Dozele de zinc se calculează în funcţie de pH-ul solului şi de
conţinutul de fosfor solubil în reactivul Al (acetat lactat de amoniu, la pH
3,7). De regulă, ele sunt cuprinse între 2 şi 8 kg Zn/ha.
343
AGROCHIMIE
Aplicarea preventivă a zincului în sol se face toamna, odată cu

celelalte îngrăşăminte chimice. Se introduc în sol cu arătura de bază.
Atunci când carenţa de zinc s-a instalat, se aplică curativ
microelementul, prin stropiri foliare, de două ori la intervale de 8-10 zile, în
perioada de manifestare a carenţei. Se foloseşte o soluţie de ZnSO4 0,2%, în
cantitate de 250 până la 700 l/ha.
Ca forme chimice se utilizează sulfatul de zinc, clorura de zinc, oxidul
de zinc şi îngrăşămintele complexe cu zinc, la aplicarea în sol. Pentru
stropiri foliare se folosesc soluţii cu sulfat de zinc tamponate.
10.1.2.2.3. La floarea soarelui
a. Îngrăşăminte organice
Îngrăşămintele organice calculate în acord cu formula prezentată în
subcapitolul 8.1.7., se aplică, de regulă, în cantităţi de 15-20 t/ha înainte de
arătura de vară sau de toamnă. Se administrează prin împrăştiere uniformă
urmată, imediat, de încorporarea în sol cu plugul, pentru a evita pierderile de
azot prin volatilizare.
b. Îngrăşămintele minerale cu azot
Sistemul de calcul este similar cu cel descris la plantele anterior
prezentate şi anume folosind formulele de calcul, tabelele sau nomogramele
pentru extragerea valorilor dozelor, în funcţie de recolta scontată şi valoarea
indicelui de azot.
Dozele astfel obţinute sunt corectate în funcţie de aceiaşi factori
prezentaţi la grâu sau porumb şi anume: planta premergătoare, încorporarea
îngrăşămintelor şi a resturilor organice, asigurarea cu apă a culturilor şi
eventual accidentele climatice.
Corectarea în funcţie de planta premergătoare se face numai prin adaos
de îngrăşăminte cu azot în cantitate de 10, 15 sau 20 kg/ha, dacă planta
premergătoare a fost tot porumb sau cartof, respectiv sfeclă de zahăr.
La încorporarea gunoiului de grajd se scad câte 2 kg N pentru fiecare
tonă de gunoi de grajd, administrat la cultura actuală şi câte 1 kg N pentru
fiecare tonă de gunoi administrat la cultura premergătoare. În cazul
încorporării de paie se mai adaugă 8 kg N pentru fiecare tonă de paie şi 7 kg
N pentru fiecare tonă de coceni de porumb.
În funcţie de asigurarea cu apă a culturilor, dacă în perioada
septembrie – martie a fost un exces de precipitaţii se mai adaugă câte 10 kg
N pentru fiecare 10 mm precipitaţii în plus şi se scade aceeaşi cantitate
pentru fiecare 10 mm precipitaţii în minus. Dacă întregul an a fost secetos şi
344
s-a compromis recolta premergătoare se scad câte 30 kg N/ha, iar dacă s-a
semănat târziu din cauza vremii reci se mai adaugă 10 kg N/ha.
Accidentele climatice provocate de căderea grindinei şi care au condus
la o vătămare moderată a plantelor, determină suplimentarea dozei de azot
cu încă 20 kg/ha.
Epoci şi metode de aplicare a azotului
Toamna, poate fi aplicată până la 1/2 din doza totală de azot, prin
împrăştiere uniformă şi încorporare cu plugul, la executarea arăturii de bază.
Primăvara, la pregătirea patului germinativ se administrează 1/2 până la 1/1
din doza totală. Încorporarea se face cu discul. Îngrăşămintele cu azot se pot
administra şi la semănat, împreună cu îngrăşămintele cu fosfor, până la 1/2
din doză. Dacă nu s-a fertilizat complet cu azot, odată cu praşila a doua şi a
treia sau cu apa de irigare se mai poate administra până la 1/3 din doza
totală.
Ca forme chimice de azot se recomandă îngrăşămintele complexe,
ureea şi azotatul de amoniu la aplicarea de bază, sub arătură şi numai
azotatul de amoniu şi ureea la pregătirea patului germinativ şi în timpul
vegetaţiei.
c. Îngrăşămintele minerale cu fosfor
Dozele optime din punct de vedere economic (DOE) se diferenţiază
după recolta scontată şi după conţinutul solului în fosfor mobil, solubil în
AL.
Dozele calculate sau extrase din tabele sau nomograme se corectează
în funcţie de aplicarea gunoiului de grajd prin scăderea a 1,5 kg P 2O5 pentru
fiecare tonă de gunoi de grajd aplicat la cultura actuală şi cu 1,0 kg P2O5
pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicat la cultura premergătoare.
Îngrăşămintele se aplică toamna, prin împrăştiere uniformă şi
încorporare cu plugul, la arătura de bază, sau primăvara, odată cu semănatul.
De asemenea, până la 25% din doză poate fi aplicată în timpul vegetaţiei.
Pentru aplicarea de bază, sub arătură, se recomandă îngrăşăminte complexe
sau superfosfat simplu sau concentrat.
Îngrăşăminte cu potasiu
Dozele de potasiu, calculate sau extrase din tabele sau nomograme pe
baza valorii conţinutului de K mobil, solubil în reactivul AL şi a recoltei
scontate a se obţine, se aplică în condiţiile în care îngrăşămintele cu azot şi
fosfor au fost aplicate la nivele optime.
Corectarea dozelor de potasiu se face în funcţie de aplicarea gunoiului
de grajd sau a recoltaelor scontate şi în funcţie de nivelul de carbonaţi din
345
AGROCHIMIE
sol. Astfel, dacă s-a aplicat gunoi de grajd la cultura actuală se scad câte 2,5
kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicat, iar dacă gunoiul de
grajd s-a aplicat la cultura premergătoare se va scădea numai 1,0 kg K2O
pentru fiecare tonă de gunoi de grajd. Dacă s-au aplicat paie sau coceni se
scad câte 10 kg K2O pentru fiecare tonă de paie sau de coceni.
Prezenţa carbonaţilor în stratul arat impune sporirea dozei cu 30-40 kg
K2O/ha, iar apariţia lor numai din stratul subarat necesită sporirea dozei cu
numai 20-30 kg K2O/ha.
La floarea-soarelui, îngrăşămintele cu potasiu se administrează
toamna, la pregătirea de bază a terenului, prin împrăştiere uniformă şi
introducerea lor în sol cu plugul. Dacă nu s-au putut administra toamna,
îngrăşămintele cu potasiu se pot administra şi la pregătirea patului
germinativ, introducându-se în sol cu discul. De regulă, în această perioadă
îngrăşămintele cu potasiu se aplică împreună cu cele cu azot şi fosfor.
Formele chimice frecvent utilizate sunt îngrăşămintele complexe şi
sarea potasică.
10.2. Principii de bază ale aplicării îngrăşămintelor în

plantaţiile pomicole
La stabilirea sistemului de fertilizare se are în vedere faptul că pomii

şi arbuştii fructiferi rămân pa acelaşi loc 10-15 ani. La aceasta se adaugă
particularităţile nutritive ale speciei, vârsta plantaţiei, recolta dorită a se
obţine, specificitatea climatică a zonei şi însuşirile fizice şi chimice ale
solului.
10.2.1. Particularităţile nutriţiei pomilor şi arbuştilor fructiferi

Datorită sistemului radicular bine dezvoltat, având adeseori diametrul
mai mare decât al coroanei, pomii şi arbuştii explorează un volum mare de
sol. Cea mai mare ramificare a rădăcinilor este la 80-90 cm adâncime,
densitatea maximă fiind în zona proiecţiei coroanei. Prin urmare,
îngrăşămintele care conţin elemente cu mobilitate scăzută (fosfor) sau
moderată (potasiu) trebuie introduse în vecinătatea acestei zone.
Însuşirile fizice nefavorabile (aeraţie, umiditate, porozitate) ale
solurilor cu textură şi bilanţ hidrologic contrastante pot constitui un factor
limitativ major. Sistemul radicular se dezvoltă optim în soluri cu texturi
lutoase sau luto-nisipoase.
346
Însuşirile chimice sunt, de asemenea, importante pentru dezvoltarea

pomilor. Astfel, speciile pomicole se diferenţiază după preferinţele faţă de
reacţia solului în: tolerante la aciditate (zmeur, frag), specii cu dezvoltare
normală pe soluri slab acide (măr, păr, agriş, coacăz), specii cu dezvoltare
normală pe soluri neutre (cireş, vişin, cais, piersic, prun). De asemenea,
pomii nu tolerează conţinuturi de săruri solubile mai mari de 2 me/100 g sol
în stratul de sol de până la 100 cm şi mai mari de 3-4 me/100 g sol în stratul
de la 100-200 cm. Excesul de CaCO3 activ induce la multe specii cloroza
ferică, fenomen care a mai fost prezentat.
La fertilizarea plantaţiilor pomicole trebuie să se aibă în vedere ciclul
biologic şi cerinţele la diverse faze anuale de vegetaţie.
Ciclul biologic al pomilor este format din două perioade: de tinereţe
(de creştere) şi de maturitate (fructifcare). În prima perioadă plantele trebuie
să găsească în sol toate elementele chimice necesare nutriţiei, în special
azot, deoarece acesta contribuie la creşterea rapidă a organelor aeriene şi la
formarea unei rădăcini puternice. În perioada de maturitate intensitatea de
absorbţie a elementelor nutritive creşte datorită formării fructelor.
Folosirea îngrăşămintelor trebuie să aibă în vedere şi cele trei faze
anuale: de creştere vegetativă, de elaborare a formaţiunilor de rod pentru
anul următor şi de repaus vegetativ. În prima fază, de creştere vegetativă,
este nevoie de toate elementele, cu precădere de azotul necesar creşterii
lăstarilor. Însă acesta trebuie dozat judicios deoarece excesul prelungeşte
creşterea vegetativă în defavoarea fructificării, iar insuficienţa favorizează
căderea fructelor.
Intensitatea maximă de absorbţie a substanţelor nutritive este în epoca
înfloririi, când perii radiculari ating cea mai mare dezvoltare. În faza
următoare, de elaborare a formaţiunilor de rod pentru anul următor, se
produce creşterea rădăcinilor, a trunchiului şi a ramurilor, depozitându-se în
acestea substanţe de rezervă (glucide, lipide, protide) necesare pornirii
vegetaţiei în anul următor şi acumulându-se fosfor şi potasiu pentru
creşterea rezistenţei pomilor la îngheţ şi pentru formarea fructelor. În faza
de repaus vegetativ, la temperaturi de peste 0oC, rădăcinile absorb N-NO3,
care va fi vehiculat primăvara spre partea aeriană.
Durata acestor faze anuale diferă de la specie la specie.
Din cele prezentate se desprinde, lesne, faptul că efectul
îngrăşămintelor la pomi nu se manifestă, de regulă, în anul aplicării, ci în
anii următori.
347
AGROCHIMIE
10.2.2. Metode pentru aprecierea necesarului de îngrăşăminte la

pomi şi arbuşti fructiferi
Pentru calcularea dozei de gunoi de grajd la desfundarea terenului
pentru înfiinţarea de noi plantaţii pomicole, se foloseşte formula dată la
capitolul 8.1.7, cu menţiunea că valoarea parametrului b diferă în funcţie de
poziţia geomorfologică a terenului pe care urmează să se înfiinţeze plantaţia.
Astfel, pe terenuri plane valoarea parametrului b este de 50, iar pe terenuri
înclinate parametrul b are valoarea de 72 pentru jumătatea superioară a
terenului care urmează a fi terasat şi de 32 pentru jumătatea inferioară a
terenului înclinat.
Valoarea parametrului b oscilează şi atunci când se calculează
cantitatea de gunoi de grajd care se adaugă la groapa de plantare a pomilor
din speciile sămânţoase şi sâmburoase, şi anume de 30, dacă terenul este
nedesfundat şi nefertilizat şi de 18, dacă terenul este desfundat şi fertilizat
organic şi mineral.
De asemenea, şi valoarea parametrului a diferă de la o situaţie la alta.
Astfel, pentru cele trei situaţii posibile în cazul desfundării terenului, cele
trei valori a sunt: 15, 18 şi 10, iar în cazul aplicării gunoiului de grajd la
groapă pe terenuri nedesfundate şi nefertilizate valoarea a este 10, iar pe
terenuri desfundate şi fertilizate este 8.
Dacă îngrăşămintele organice se aplică în plantaţii cu pomi pe rod,
valorile celor doi coeficienţi sunt de: a = 15, b = 30 pe terenuri mecanizabile
şi a = 20 şi b = 50 pe terenuri nemecanizabile.
Pentru livezile pe rod, Davidescu şi Davidescu (1981) propun
următoarea relaţie pentru calculul dozei de îngrăşăminte minerale:
 Csp   I 
Dozakg / s.a.  Nr  Ip   Np  Fp  Fe       H   T  S
 Cu   100 
în care:
Nr = numărul mediu de ramuri de rod pe un pom;
Ip = indicele de productivitate al ramurilor de rod, sau al ramurii
mixte, respectiv producţia medie pe o ramură de rod (în kg);
Np = numărul real de pomi la hectar;
Fp = indicele fertilităţii potenţiale a solului, exprimat subunitar
Fp/100;
Fe = indicele (clasa) de favorabilitate ecologică pentru soiul (hibridul)
respectiv, exprimat subunitar: I(1), II(0,8), III(0,6);
Csp = consumul specific, în kg (N, P sau K) pe tona de fructe
proaspete, inclusiv ce se extrage cu frunzele şi creşterile anuale;
348
Cu = coeficientul de utilizare a îngrăşământului (%) exprimat subunitar

Cu/100;
H = coeficientul de răspândire medie în sol a rădăcinilor (adâncimea
de aplicare a îngrăşământului): 0-20 cm = 1; 0-40 cm = 2; 0-50
cm = 3;
I = indicele de corectare a dozei în raport cu starea (nivelul) de
aprovizionare a solului, pe baza analizei chimice;
T = coeficientul tehnologic în raport cu dotarea unităţii: 1,1-1,3
tehnologii superioare; 1 tehnologii normale; 0,7-0,9 tehnologii
modeste sau scăzute;
S = indicele de secetă, de corectare a dozei de azot, la livezile din
zonele secetoase.
Calcularea dozelor optime economice de îngrăşăminte minerale cu N,
P şi K se face şi pe baza formulelor derivate din ecuaţiile de tip
Mitscherlich, iar rezultatele au fost cuprinse în tabele şi nomograme (Borlan
şi colab., 1982).
Ca şi în cazul aflării dozelor de îngrăşăminte minerale la plantele de
câmp, este necesară, şi-n cazul fertilizării plantaţiilor pomicole, cunoaşterea
recoltei scontate de fructe, în t/ha, şi a valorilor indicilor de azot, pentru
aflarea dozei de N, a conţinutului de P mobil, solubil în AL, pentru aflarea
dozei de P2O5 şi a conţinutului de K mobil din sol, solubil în AL, pentru
aflarea dozei de K2O. Cu ajutorul diagramelor din figurile 10.2, 10.3 şi 10.4,
se pot obţine dozele de N, P2O5 şi K2O.
Pe baza datelor analitice ale diagnosticului foliar, obţinute în anul
precedent administrării îngrăşămintelor minerale, dozele de îngrăşăminte
minerale obţinute prin calcul sau din tabele şi nomograme se corectează cu
unele valori care pot fi extrase din diagramele prezentate în figura 10.5,
după Borlan şi colab., 1982.
La calcularea dozelor de îngrăşăminte trebuie să se aibă în vedere şi
circuitul elementelor chimice în sistemul sol-pom-sol. Astfel, din 272 kg
N/ha absorbit din sol de 400 pomi (meri), 172 kg N vor reveni pe sol prin
căderea florilor şi frunzelor. În cazul fosforului se vor absorbi 90 kg P din
care 25% revin pe sol odată cu căderea frunzelor.
Analiza foliară ca atare este o altă metodă eficace de apreciere a
nevoii de îngrăşăminte a pomilor. Date referitoare la starea de asigurare a
pomilor cu elemente nutritive în urma analizei foliare au fost prezentate la
capitolul referitor la agrochimia elementelor nutritive (5).
349
Figura 10.2 Nomogramă pentru calcularea dozelor de azot Figura 10.3 Nomogramă pentru calcularea dozelor de fosfor
necesare plantaţiilor de măr, păr şi prun (după (P2O5) necesare plantaţiilor pe rod de măr şi păr
Borlan şi colab., 1982, cu modificări) (după Borlan şi colab., 1982, cu modificări)
350
Figura 10.4 Nomogramă pentru calcularea Figura 10.5 Factorii de corecţie (FC) a dozelor de
dozelor de potasiu (K2O) necesare îngrăşăminte minerale (N, P2O5 şi K2O) în
plantaţiilor pe rod de măr şi păr funcţie de conţinutul de N, P şi K al
(după Borlan şi colab., 1982, cu frunzelor din anul precedent (după Borlan
modificări) şi colab., 1982, cu modificări)
351
AGROCHIMIE
10.1.1. Metode şi epoci de aplicare a îngrăşămintelor în livezi

10.1.1.1. Fertilizarea de fond
Se efectuează în vederea realizării în stratul de sol cu răspândirea
maximă a rădăcinilor a unei rezerve de fosfor şi potasiu care urmează a fi
folosită de pomi, după intrarea pe rod, timp de 10-15 ani.
Operaţiunea se realizează o dată cu desfundarea terenului, înainte de
plantare, când se administrează îngrăşăminte organice, minerale cu fosfor şi
potasiu şi amendamente, dacă sunt necesare.
Calculul dozelor de P şi K se face în funcţie de: conţinutul solului, de
consumul de către plante pe o anumită durată a plantaţie. Dozele se
calculează separat pentru fiecare adâncime de sol din 20 în 20 cm.
Îngrăşămintele se introduc în sol la adâncimi diferite, după cum s-a
proiectat. Pentru aceasta se folosesc maşini speciale. Dozele pot ajunge la
350-950 kg P2O5/ha şi 800-1.200 kg K2O/ha.
Îngrăşămintele organice care se administrează trebuie să fie bine
fermentate. Se administrează 60-80 t/ha, introducându-se la o adâncime de
20-25 cm.
10.1.1.2. Fertilizarea la plantare

În fiecare groapă se introduc 5-15 kg gunoi de grajd, bine fermentat, şi
10-15g N, 20-30 g P2O5, 6-12 g K2O. Jumătate din suma acestor cantităţi se
introduce pe fundul gropii, iar jumătate la nivelul treimii inferioare a gropii,
după ce s-a introdus pomul. Înainte de plantare rădăcinile pomului se
introduc într-un amestec format din 2/3 material din orizontul B şi 1/3
dejecţii proaspete de taurine.
10.1.1.3. Fertilizarea anuală

La interval de 2-3 ani toamna, după căderea frunzelor, odată cu
arătura adâncă, se încorporează gunoiul de grajd. Anual, se încorporează
îngrăşămintele cu fosfor şi 50-70% din îngrăşămintele cu potasiu.
Primăvara, la începutul creşterii lăstarilor, se administrează 1/2 din doza de
azot şi 1/4 din doza de potasiu, iar în luna mai, după rărirea fructelor, se
aplică cealaltă jumătate din doza de azot şi diferenţa din doza de K.
În cursul perioadei de vegetaţie se poate face o fertilizare
suplimentară, de regulă cu îngrăşăminte foliare, asociată sau nu cu stropirile
pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.
352
10.1.2. Aplicarea îngrăşămintelor în pepiniere

Înainte de instalarea pepinierei terenul se cultivă 2-3 ani cu plante
ierboase anuale, într-o rotaţie. Se fertilizează cu 30-100 t/ha îngrăşăminte
organice, 60-120 kg/ha P2O5 şi 60-120 kg/ha K2O, prin încorporare în sol la
20-40 cm. Solurile acide se amendează.
În toamna anului în care urmează instalarea şcolii de puieţi se
administrează 20-50 t/ha gunoi de grajd, semifermentat, 60-90 kg/ha P2O5 şi
60-90 kg/ha K2O, în funcţie de conţinutul solului în elementele respective.
Concomitent cu semănatul se mai poate adăuga 20 kg/ha P2O5, lateral faţă
de rândul de sămânţă şi la o adâncime de 35-45 cm. După răsărirea
plantelor, în faza de 3-4 frunze se aplică câte 30-40 kg/ha N, la intervale de
2-3 săptămâni. Fertilizarea cu azot se poate face şi prin irigare folosind
îngrăşăminte minerale dizolvate în apa de irigare sau tulbureala de la
bovine, gunoiul de la păsări diluat cu apă.
Pe terenul destinat pomilor altoiţi se administează 30-60 t/ha gunoi de
grajd şi 120-160 kg/ha P2O5 şi 120-150 kg/ha K2O. Îngrăşămintele cu azot
se aplică înainte de creşterea intensă a altoiului în cantitate de 30-40 kg/ha;
operaţiunea se repetă la câteva săptămâni.
10.1.3. Aplicarea îngrăşămintelor la plantarea pomilor

Cu un an înaintea plantării, terenul se ară la 40-65 cm, sau până la 50-
75 cm, folosind subsolierul pe solurile argiloase. Cu acel prilej se introduc
în sol 40-120 t/ha gunoi de grajd şi câte 600 kg/ha de P2O5 şi K2O pentru
plantaţiile de măr şi păr şi numai câte 300-400 kg/ha P2O5 şi K2O pentru
prun, vişin, cireş. La plantaţiile intensive dozele se pot dubla. Se apreciază
că o astfel de fertilizare constituie o rezervă pentru 10-12 ani.
La plantare, în fiecare groapă se introduce o cantitate de îngrăşăminte
minerale şi organice, după cum s-a prezentat mai sus.
10.1.4. Aplicarea îngrăşămintelor în livezile tinere

După plantarea puieţilor în livadă, în primii ani, spaţiul dintre rânduri
se cultivă cu specii ierboase utilizabile ca îngrăşământ verde, în cazul
solurilor nisipoase sau specii furajere anuale sau perene şi chiar cartofi,
fasole sau alte leguminoase pe soluri cu textură medie şi conţinut normal în
humus. Spaţiul de pe rând şi din jurul pomilor se menţine ca ogor negru.
Dacă nu s-a făcut fertilizarea înainte de plantare, aceasta se efectuează
în primii ani de la plantare. Se aplică îngrăşăminte organice (30-40 t/ha) în
353
AGROCHIMIE
brazde pe direcţia rândurilor de pomi, pe linia proiecţiei coroanei şi pe curba

de nivel. Fertilizarea minerală se face cu doze de 20-60 kg/ha substanţă
activă de N, P2O5 şi K2O.
La pomi, în vârstă de cca 6 ani, se efectuează o fertilizare în jurul
tulpinii, pe suprafaţa de proiecţie a coroanei cu 30 kg gunoi de grajd
semifermentat şi câte 35 g de N, P2O5 şi K2O din îngrăşăminte minerale.
10.1.5. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile pe rod

Suprafaţa dintre rânduri poate fi menţinută ca ogor negru, liberată de
buruieni prin lucrări mecanice sau erbicidare. În cazul pantelor mari se pot
înţeleni şi se pot cultiva specii de plante care vor fi folosite drept
îngrăşăminte verzi.
Fertilizarea organică se efectuează la intervale de câţiva ani în cantităţi
care oscilează între 40 şi 90 t/ha gunoi de grajd, semifermentat, în funcţie de
conţinutul în humus, de textură, de gradul de saturaţie în baze şi de recolta
scontată a se obţine.
Mărimea dozelor de azot este dependentă de indicele de azot al
solului, de recolta scontată a se obţine şi de specie. În cazul culturilor de măr
şi păr, dozele de N ajung, pe soluri cu un conţinut redus în materie organică,
până la 150-180 kg N/ha. Însă dozele de N pot ajunge la 200-300 kg N/ha în
livezile superintensive de măr cu recolta de 50 t/ha fructe. Piersicul are
nevoie de cele mai mari cantităţi de N. În condiţii de irigare se aplică în mod
frecvent 150-180 kg N/ha.
Pe solurile cu textură lutoasă, luto-argiloasă îngrăşămintele cu N se
aplică într-o singură repriză şi anume iarna sau la sfârşitul perioadei de
repaus vegetativ. Pe soluri cu textură medie aplicarea se face, de regulă, în
două reprize, din care 2/3 din doză se aplică înainte de pornirea în vegetaţie,
iar 1/3 la jumătatea lunii iulie. Pe soluri cu textură nisipoasă, îngrăşămintele
cu azot se vor aplica în trei reprize.
Îngrăşămintele cu azot sub formă de uree se pot administra
extraradicular prin stropiri cu soluţii având concentraţii cuprinse între 0,5 şi
0,7%.
Cu toate că excesul de azot nu are efect direct asupra pomului, asupra
habitusului său de-a lungul perioadei de vegetaţie, efecte negative se
înregistrează la fructe. Acestea pot fi: lungirea perioadei de maturare a
fructelor, lipsa coloraţiei antocianice la fructele de măr şi piersic, creşterea
acidităţii fructelor, micşorarea rezistenţei lor la manipulare şi conservare,
reducerea conţinutului în vitamina C.
354
Aplicarea anuală a îngrăşămintelor cu fosfor se impune atunci când

conţinutul solului în acest element scade sub 22-26 ppm P solubil în AL. În
general, dozele pot fi cuprinse între 30 şi 100 kg P2O5/ha, în funcţie de
conţinutul solului în P, recolta scontată a se obţine şi nivelul celorlalte
îngrăşăminte cu N şi K administrate. Introducerea în sol a acestor
îngrăşăminte se face la adâncimea de 25-30 cm în brazde, plugul fiind
prevăzut cu un cuţit ce taie uşor rădăcinile fără a le deteriora. De asemenea,
stropirile foliare cu fosfat monopotasic pot constitui surse imediate de
nutriţie cu fosfor a pomilor.
Administrarea îngrăşămintelor cu potasiu se face odată cu
administrarea celor cu fosfor, în doze de la 60 la 150 kg K2O/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor cu microelemente se efectuează obişnuit,
prin stropiri foliare cu borax (Na2B4O7·10H2O), soluţie 1,8-2,0% în cazul
deficienţei de B la măr, păr, prun, piersic, uneori şi la vişin sau cu săruri de
Zn, Mn, Cu, Fe, Mo în concentraţie de 0,5-2,0% în cazul deficienţei unuia
sau mai multora din aceste microelemente, în special la speciile de
sâmburoase (prun, piersic, cireş, vişin).
Concomitent cu îngrăşămintele cu microelemente prin stropiri foliare
se pot aplica şi substanţe biologic active cu rol în legarea fructelor (clorura
de clorcalină sau Cycocel), în dezvoltarea formaţiunilor de creştere pentru
anul următor (N-dimetilaminosuccinamida). Pentru micşorarea numărului
de fructe se utilizează acid indolilacetic cu erbicidul 2,4-D.
10.1.6. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţii de arbuşti

Durata unei plantaţii de arbuşti este de 8-10 ani. Dozele de
îngrăşăminte organice naturale şi de îngrăşăminte minerale se calculează în
acord cu însuşirile solului şi cu recolta scontată a se obţine.
La înfiinţarea plantaţiei se administrează 20-30 t/ha gunoi de grajd
semifermentat sau compost. Pe solurile cu textură argiloasă, dozele se pot
mări cu până la 25%. Concomitent se introduc sub brazdă 50-60 kg/ha P2O5
şi 40-60 kg/ha K2O, iar primăvara se administrează 50-90 kg/ha N. După
plantare, în primul an, nu se aplică îngrăşăminte.
De-a lungul vegetaţiei se aplică odată la 3-4 ani îngrăşăminte organice
şi îngrăşăminte minerale cu P şi K în doze de rezervă. Introducerea
îngrăşămintelor se face la fundul brazdelor deschise între rânduri la o
adâncime de 10-15 cm. Îngrăşămintele cu azot se aplică primăvara.
Dacă apar fenomene de carenţă în microelemente se pot face stropiri
foliare cu substanţele şi dozele indicate la capitolul îngrăşămintelor foliare.
355
AGROCHIMIE
10.2. Principii de aplicare a îngrăşămintelor la viţa de vie
În majoritatea cazurilor, viţa de vie se cultivă pe terenuri în pantă,

supuse eroziunii, cu un conţinut scăzut în materie organică, conţinut care
tinde să devină din ce în ce mai mic atât din cauza monoculturii cât şi a
condiţiilor naturale, care, dacă nu sunt ameliorate, conduc la accelerarea
eroziunii. În astfel de cazuri în care cultura viţei de vie ocupă un teren timp
de 30-40 ani, fertilizarea trebuie efectuată în acord cu particularităţile
acestei culturi, care, pe lângă perioada lungă de staţionare pe o suprafaţă de
teren, determină bulversarea solului pe o adâncime de 50-60 cm, iar fiecare
soi, portaltoi are specificităţi bine conturate.
10.2.1. Particularităţile nutriţiei viţei de vie

Viţa de vie explorează un volum mare de sol, de 3-10 m3 în soluri cu
textură normală şi 14-20 m3 în soluri cu textură uşoară. Rădăcinile se întind
pe orizontală pe o rază de 1-1,5 m faţă de butuc, iar în adâncime unele
ramificaţii pot depăşi 2-4 m. În solurile cu textură medie densitatea maximă
a rădăcinilor este situată la adâncimea de 20-50 cm. Lungimea sistemului
radicular al unui butuc intrat pe rod este, în medie, cuprinsă între 95 şi 260
m.
Creşterea viţei de vie pe soluri relativ slab fertile se explică printr-un
consum mai redus de elemente nutritive decât la plantele anuale. Astfel,
pentru formarea unei recolte de 10 t/ha struguri se consumă, în medie, 100
kg N, 14 kg P, 83 kg K, 36 kg Mg, 100-500 g Fe, 80-150 g B, 100-200 g Zn,
80-160g Mn, 60-120 g Cu şi 3 g Mo (Iselin, 1975, citat de Lixandru şi
colab., 1990). Consumul variază în funcţie de soi, sistem de cultură,
tehnologie, condiţii pedo-climatice. Datorită faptului că un procent ridicat
din elementele nutritive absorbite de către plante se găseşte în frunze,
elementele minerale prezente în acestea se reîntorc în sol prin căderea
frunzelor.
Realizarea unui raport optim între elementele nutritive este foarte
important. Astfel, azotul intensifică creşterea vegetativă şi dezvoltarea
boabelor, însă excesul defavorizează fructificarea, înrăutăţeşte unele însuşiri
de calitate a vinului, în condiţiile insuficienţei de P şi K.
Fosforul contribuie la creşterea numărului de struguri pe lăstar, iar
potasiul îmbogăţeşte strugurii în glucide şi lăstarii în amidon. Calciul dă
vinului buchetul caracteristic, bogăţia în zahăr, însuşirea de spumos, sulful
grăbeşte coacerea, iar fierul sporeşte producţia şi dă anumită culoare vinului.
356
Strugurii bine dezvoltaţi şi vinul de calitate superioară se obţin de la

viţa de vie crescută pe soluri cu reacţie neutră, deşi se consideră că pH-ul
optim al solurilor pentru viţa de vie este cuprins între 6,0 -6,5, ajungând
chiar până la 5,5.
Viţa de vie nu suportă un sol cu un conţinut mai ridicat în săruri
solubile decât 150 mg/100 g sol, iar prezenţa clorurii de sodiu devine nocivă
la o concentraţie mai mare de 0,1%.
De asemenea, după cum s-a mai amintit, excesul de CaCO3 activ în
sol induce cloroza ferică, fenomen ce reduce drastic producţia şi contribuie
la scoaterea prematură a viei din vegetaţie.
La stabilirea sistemului de fertilizare se va avea în vedere vârsta
plantaţiei şi faza de vegetaţie.
Vârsta se va încadra în una din perioadele următoare: perioada de
dominanţă a creşterii vegetative (3-7 ani), începe odată cu pătrunderea
butaşului şi se termină la intrare pe rod, când începe perioada de dominanţă
a fructificării (20-25 ani), care se termină atunci când producţia începe să
scadă şi butucii încep să se usuce, trecându-se la perioada de îmbătrânire.
Dacă via se mai menţine, în această fază, este necesară intervenţia drastică
cu îngrăşăminte pentru refacerea echilibrelor nutritive.
Într-un ciclu anual de vegetaţie s-au separat trei faze de vegetaţie şi
anume: faza de trecere de la repaus la starea de vegetaţie (plânsul viţei de
vie) şi de la faza de vegetaţie la starea de repaus relativ (căderea frunzelor);
faza de creştere, când se petrece desfacerea mugurilor, creşterea intensă a
lăstarilor, încetinirea creşterii lăstarilor, maturarea lemnului coardelor; faza
de fructificare, diferenţierea mugurilor de rod, formarea organelor florale,
înflorirea, creşterea boabelor, intrarea în pârgă, maturarea boabelor.
Viţa de vie răspunde foarte bine la fertilizare dacă vârsta plantaţiei
este de peste 20 ani şi bine în cazul vârstei de 10-20 ani. În primii 10 ani de
la plantare, coeficientul de valorificare a îngrăşămintelor este foarte redus.
10.2.2. Metode pentru aprecierea necesarului de îngrăşăminte la

plantaţiile de viţă de vie pe rod
Date fiind particularităţile nutriţiei viţei de vie, legate atât de biologia
soiului şi portaltoiului cât şi de modul diferit cum răspunde la condiţii
pedoclimatice uşor modificate, nu se recomandă generalizarea rezultatelor
experienţelor cu îngrăşăminte. Pentru fiecare loc este necesar să se calculeze
dozele de îngrăşăminte în funcţie de: starea de fertilitate a solului, însuşirile
plantei, factorii de mediu.
357
AGROCHIMIE
Calcularea dozelor de gunoi de grajd care se aplică în plantaţiile

viticole se face cu ajutorul formulei prezentate în capitolul 8.1.7., cu
menţiunea că valorile paramerilor a şi b diferă în funcţie de faza tehnologică
la care se aplică. Astfel, la desfundat pentru plantaţiile de vie şi portaltoi,
cele două valori sunt de 20, respectiv 40. Dacă se efectuează desfundatul
terenului pentru şcoala de viţă de vie, valorile sunt de 15, respectiv 20, în
viile pe rod şi în plantaţiile de portaltoi cele două valori sunt de 15 şi 17,5.
La plantarea viţei de vie şi a portaltoilor, pentru calcularea cantităţii de
gunoi de grajd care se administrează la groapă, folosindu-se formula
amintită, cei doi parametri au, fiecare, valoarea 2,5.
Pentru calcularea dozelor de îngrăşăminte minerale, Davidescu şi
Davidescu (1992) propun relaţia:
Csp Icd
Doza kg / ha  [( Io )  ( Ip )  ( Bs  F )]  H (T  S )
Cu 100
în care:
Io = încărcătura de ochi, la hectar corectată (Ic), care se calculează
după relaţia lui Oşlobeanu şi colab., 1980:
 R 
 ( Cfr )  g  ( 100  m )
Ic   
100  p%
unde:
Ic = încărcătura corectată, ochi/ha;
R = recolta obişnuită, kg/ha;
Cfr = coeficientul relativ de fertilitate,
%;
g = greutatea medie a unui strugure, kg;
m = amplificarea (+) sau reducerea (-),
%;
p = ochi pierduţi, %
Ip = indicele de productivitate pe ochi (coardă), în kg;

Bs = nota de bonitare a solului, corespunzătoare soiului, exprimată
subunitar, Bs/100;
F = indicele (clasa) de favorabilitate ecologică, pentru soiul respectiv,
exprimat subunitar, F/100;
Csp = consumul specific, în kg (N,P,K) pe tona de struguri, inclusiv ce
se extrage de frunze şi coarde. După cercetările din ţara noastră
358
valorile acestui indicator oscilează între 6 şi 15 kg N, 1 şi 3,7 kg

P2O5, 3,8 şi 15 kg K2O.
Cu =coeficient de utilizare a îngrăşământului calculat în %, exprimat
subunitar;
H = coeficientul de răspândire medie în sol a rădăcinilor (adâncimea
de îngroşare); 0-20 cm = 1; 0-40 cm = 2; 0-50 cm = 3;
Icd = indicele de corectare a dozei, în raport cu starea (nivelul) de
aprovizionare a solului, stabilit pe baza analizei agrochimice a
solului (vezi tabelul 10.1);
T = coeficientul tehnologic în raport cu dotarea unităţii: 1,1-1,3 =
tehnologii superioare; 1,0 = tehnologii normale; 0,7-0,9 =
tehnologii modeste;
S = indicele de secetă, pentru corectarea dozei de azot la plantaţiile
viticole din zone secetoase.
Corectarea dozei de îngrăşăminte se mai face în raport cu expoziţia,

după diagrama din figura 10.6. Pentru pante mai mari decât 20 şi pante cu
expoziţie nordică, coeficienţii se reduc cu o zecime.
Tabelul 10.1
Coeficientul de corecţie a dozelor de îngrăşăminte (Icd) în raport cu analizele
agrochimice de sol şi plantă (după Davidescu şi Davidescu, 1992)
Starea de aprovizionare
După
După analiza plantei (diagnoză foliară)
analiza
carenţă insuficienţă nivel critic abundenţă
solului
Soiuri pentru vinuri de calitate
Scăzută 1,2-1,5 1,0-1,2 0,8-1,0 0,4-0,7
Mijlocie 1,0-1,2 0,8-1,0 0,4-0,7 0,3
Normală 0,8-1,0 0,4-0,7 0,3 -
Ridicată 0,4-0,5 0,3 - -
Soiuri de struguri pentru masă sau vinuri curente
Scăzută 2,1-2,4 1,8-2,0 1,6-1,8 1,3-1,5
Mijlocie 1,8-2,0 1,6-1,8 1,3-1,5 1,0-1,2
Normală 1,6-1,8*) 1,3-1,5 1,0-1,2 0,0-0,5
Ridicată 1,3-1,5*) 1,0-1,2 0,0-0,5 0,0-0,3
*) se verifică N/P; N/K; K/Mg pentru a decela eventualele carenţe induse
Dozele de îngrăşăminte se corectează în raport cu indicele de secetă
după relaţia Bocz-Davidescu (1992):
359
AGROCHIMIE
 
 T N 
S   Khf
  H 
 Sp1  100  
 
în care:
T = temperatura medie lunară, oC;
N = numărul lunar de ore de insolaţie;
Sp = suma precipitaţiilor lunare, în mm;
H = media lunară a umidităţii realtive a aerului;
Khf = coeficient global hidrofizic (0,2-0,4 pentru soluri
freatic umede; 0,5-0,8 pentru soluri lutoase profunde
şi 1.2-1,5 pentru soluri nisipoase).
Altă posibilitate de calcul al dozelor de îngrăşăminte minerale pentru
plantaţiile viticole o oferă formulele derivate din ecuaţia de tip Mitscherlich,
formule folosite la
calcularea dozelor şi la
prezentarea lor sub formă
de tabele şi nomograme
(Borlan şi colab., 1982).
Pentru a folosi
tabelele sau nomogramele,
este necesar să se cunoască
recolta de struguri scontată
a se obţine, în t/ha şi
valorile indicilor de azot
pentru aflarea dozei de N, a
conţinutului de P mobil din
sol, solubil în soluţia de
AL, pentru aflarea dozei de
P2O5 şi a conţinutului de K
Figura 10.6 Diagramă pentru corectarea dozei mobil din sol, solubil în
de îngrăşăminte la plantaţiile AL, pentru aflarea dozei de
viticole în funcţie de expoziţia K2O. Diagramele din
terenului (după Davidescu şi
Davidescu, 1992)
figurile 10.7 şi 10.8,
adaptate după Borlan şi
colab., 1982, folosesc la
determinarea dozelor de N, P2O5 şi K2O în vederea administrării
îngrăşămintelor minerale la viţa de vie pe rod.
360
Figura 10.7 Nomogramă pentru calcularea dozelor de N al viţa de vie pe rod

(după Borlan şi colab., 1982, cu modificări)
a b
Figura 10.8 Nomograme pentru calcularea dozelor de P2O5 (a) şi K2O (b) la
viţa de vie pe rod (după Borlan şi colab., 1982, cu modificări)
Datele analitice ale conţinuturilor de N, P şi K din frunzele de viţă de
vie, recoltate la momente diagnostice, în anul precedent administrării
361
AGROCHIMIE
îngrăşămintelor minerale, folosesc la corectarea valorilor specifice dozelor

de N, P2O5 sau K2O obţinute prin calcul sau extrase din tabele sau
nomograme (figura 10.9.).
Figura 10.9 Factorii de corecţie (FC) a dozelor de îngrăşăminte minerale (N,

P2O5 şi K2O) în funcţie de conţinutul de N, P şi K al frunzelor din anul
precedent (după Borlan şi colab., 1982, cu modificări)
10.2.3. Metode şi epoci de aplicare a îngrăşămintelor în

plantaţiile viticole
Metodele de aplicare a îngrăşămintelor sunt apropiate celor prezentate
la plantaţiile pomicole cu precizările legate de biologia viţei de vie.
Fertilizarea de fond se face înainte de plantare, odată cu desfundatul
terenului, în plus se mai efectuează o fertilizare de fond locală, de-a lungul
rândurilor pichetate prin introducerea în sol, la adâncimea de 40-60 cm, a
îngrăşămintelor cu P şi K.
La plantarea în fiecare groapă se introduc 0,5-3 kg gunoi de grajd,
bine descompus, 3-4 g N, 15-20 g P2O5 şi 10-12 g K2O. Din aceste cantităţi
2/3 se introduc pe fundul gropii, iar 1/3 după introducerea butaşului la
primul călcat.
Fertilizarea anuală constă din aplicarea, toamna, după căderea
frunzelor, a îngrăşămintelor cu P şi K şi din fertilizarea suplimentară, în
timpul vegetaţiei.
362
10.2.4. Aplicarea îngrăşămintelor la şcoala de viţă

Înainte de instalarea şcolii de viţă, solul destinat acestui scop se
cultivă 2-3 ani cu graminee şi leguminoase perene. La desfundarea terenului
se aplică gunoi de grajd bine fermentat în cantitate de 60-70 t/ha pe soluri cu
conţinut scăzut în materie organică şi 30-40 t/ha pe soluri cu un conţinut
obişnuit în materie organică. Totodată se efectuează fertilizarea de rezervă,
prin administrarea unor cantităţi de până la 200 kg P2O5 şi 200 kg K2O/ha.
Dacă nu s-a efectuat această ultimă operaţiune cu ocazia plantării în biloane
se aplică, la udare, soluţii nutritive care conţin 80 g N, P2O5 şi K2O
dizolvate în 100 l apă.
10.2.5. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile viticole tinere

Dacă înainte de plantare şi la plantare s-a creat o rezervă de elemente
nutritive în sol, în următorii ani, până la intrarea viţei pe rod, nu se folosesc
îngrăşăminte chimice, cu excepţia celor cu azot, care se aplică anual în doze
mici de 30-60 kg/ha N. Neefectuarea fertilizării înainte şi la plantare impune
aplicarea în primul an de la plantare a 30-120 t/ha gunoi de grajd, bine
fermentat, încorporat în sol prin arătură, la care se mai adaugă 150-220 kg
P2O5/ha şi 200-250 kg K2O/ha. Dozele exacte se stabilesc în funcţie de
rezultatele analizelor agrochimice.
10.2.6. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile viticole pe rod
Pentru menţinerea bilanţului substanţei organice în sol se recomandă

aplicarea la 2-3 ani a unor doze de 15-60 t/ha gunoi de grajd, bine
descompus. În lipsa acestuia se poate administra compost din reziduuri
vegetale sau din reziduuri de la vinificaţie, nămoluri zootehnice. Pe soluri
nisipoase, sărace în materie organică, se impune cultivarea plantelor pentru
îngrăşăminte verzi. Încorporarea plantelor în sol se face în faza de înflorire.
Dozele de îngrăşăminte minerale se stabilesc în funcţie de însuşirile
agrochimice ale solului, de condiţiile climatice, de particularităţile biologice
ale soiului, după cum s-a prezentat la punctul 2 al prezentului capitol.
Îngrăşămintele cu azot se aplică primăvara, iar cele cu fosfor şi
potasiu se administrează toamna, înainte de efectuarea arăturii. Prin arătură
îngrăşămintele ajung la adâncimea de 30-35 cm. Îngrăşămintele cu P şi K se
pot aplica şi în doze mai mari, ca rezervă pentru 2-3 ani.
Fertilizarea foliară simplă sau în combinaţie cu produse
fitofarmaceutice poate contribui substanţial la stimularea absorbţiei
363
AGROCHIMIE
macroelementelor din sol, la intensificarea proceselor biochimice legate de

formarea şi coacerea strugurilor şi implicit la ridicarea calităţii recoltei.
Soluţiile utilizate cu acest prilej pot conţine: 0,5% uree; 0,1-0,25% borax;
0,02-0,05% sulfat de mangan; 0,02-0,05% sulfat de zinc; 0,05-0,1%
molibdat de amoniu.
10.3. Principiile aplicării îngrăşămintelor în legumicultură
Datorită faptului că plantele legumicole formează recolte mari pe

unitatea de suprafaţă şi, de cele mai multe ori, pe acelaşi teren se produc
culturi duble în decursul unui an, necesarul de îngrăşăminte al acestor specii
este mult mai mare decât al plantelor de câmp sau al celorlalte plante
horticole descrise până acum.
Fertilizarea plantelor legumicole diferă la plantele cultivate în câmp
faţă de plantele cultivate în spaţii protejate (sere şi solarii).
10.3.1. Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în cîmp

10.3.1.1. Particularităţile nutriţiei culturilor legumicole
Consumul de elemente nutritive al legumelor este diferit, în funcţie
de: specie, soi, producţia scontată a se realiza, condiţiile generale de nutriţie
etc.
În funcţie de consumul global de substanţe nutritive din sol, speciile
legumicole pot fi clasificate în:
a) specii cu consum ridicat: varza albă, varza de Bruxelles, conopida,
ţelina;
b) specii cu consum moderat: tomate, cartofi timpurii, gulii, morcovi,
sfeclă roşie, ceapă;
c) specii cu consum scăzut: salată, ridichi de toamnă şi ridichi de lună,
spanac, fasole, mazăre.
Pentru satisfacerea unei necesităţi importante de elemente nutritive
sunt necesare doze mari de îngrăşăminte chimice. Însă acestea nu pot fi
aplicate decât pe soluri cu o putere de tamponare ridicată, realizată în urma
unui conţinut mai ridicat în materie organică. Din această cauză
legumicultura nu se face în condiţii optime decât pe soluri aluviale
(aluviosoluri), cernoziomuri (cernoziomuri), chiar soluri brune roşcate
(preluvosoluri) pe care s-au administrat cel puţin 10 t/ha gunoi de grajd.
Fertilizarea plantelor legumicole se face şi în funcţie de ritmul de
absorbţie a substanţelor nutritive. Astfel, plantele cu perioadă scurtă de
364
vegetaţie (spanac, salată, ridichi) absorb o cantitate mai mare de

îngrăşăminte pe unitatea de timp decât plantele cu perioadă mai lungă de
vegetaţie (varză, gulii, etc.). În faza de fructificare tomatele consumă mult N
şi K, în timp ce la castraveţi consumul maxim se înregistează între înflorit şi
fructificare.
În faza de răsad, plantelor le sunt necesare niveluri corespunzătoare de
elemente nutritive în vederea dezvoltării normale în continuare.
10.4.1.2. Corectarea reacţiei solului

Majoritatea legumelor se dezvoltă bine în soluri cu pH în suspensie
apoasă cuprins între 6,5 şi 7,5. Totuşi, tomatele tolerează soluri cu un
interval mai larg de pH, 5,5-8,0, iar ridichile, castraveţii şi cartofii timpurii
preferă solurile acide ( pH H 2O 5,5-6,5). În contrast cu acestea fasolea şi
mazărea se dezvoltă foarte bine numai pe soluri cu reacţie neutră.
Deoarece în ţara noastră, bazinele legumicole sunt, de regulă,
amplasate pe soluri aluviale (aluviosoluri) şi cernoziomuri (cernoziomuri)
nu se pune problema corectării reacţiei acide a solurilor. Aceasta cu atât mai
mult cu cât tehnologiile de cultivare a legumelor includ aplicarea gunoiului
de grajd, care tamponează eventualele influenţe negative ale reacţiei,
influenţe induse de aplicarea îngrăşămintelor minerale cu reacţie fiziologică
acidă. Totuşi, dacă solul se acidifică peste limita admisă, se intervine cu
amendamente calcaroase în doze echivalente la 3/4 din aciditatea hidrolitică
sau la dublu acidităţii uşor schimbabile. Deoarece legumele absorb cantităţi
însemnate de Mg se recomandă ca amendarea să se facă, pe cât posibil, şi cu
dolomit. Amendarea se efectuează toamna, înainte de efectuarea arăturilor
adânci.
Pe solurile din lunci şi pe solurile irigate, asociat cu folosirea unor
doze mari de îngrăşăminte, se poate produce o salinizare şi alcalizare
secundară. În acest caz se impune o amendare cu fosfogips, cu atât mai mult
cu cât majoritatea legumelor sunt sensibile la excesul de săruri solubile, în
special la excesul de clor.
Dozele de amendamente calcaroase sau gipsice se calculează cu
ajutorul formulelor prezentate în capitolul 4.
10.4.1.3. Aplicarea îngrăşămintelor organice

Dozele de îngrăşăminte organice care se administează pe solurile
legumicole diferă în funcţie de specie, de conţinutul în argilă şi materie
organică şi de gradul de saturaţie cu baze al solului (tabelul 10.2). Gunoiul
de grajd se aplică, de regulă, toamna, prin împrăştierea uniformă şi
365
AGROCHIMIE
introducerea în sol cu arătura de bază. Odată cu această operaţiune se

introduc şi îngrăşămintele chimice minerale cu P şi K destinate fertilizării de
bază. Se recomandă folosirea numai a gunoiului de grajd semifermentat.
Tabelul 10.2
Doze orientative de gunoi de grajd pentru solurile legumicole
(după Stoian, 1980, cu modificări)
Doze de gunoi de grajd (t/ha) pe soluri cu:

Cultura
IN  2% IN = 2 - 4% IN  4%
Ardei, vinete 50-60 30-40 25-30
Tomate 40-50 35-40 20-25
Varză, conopidă, gulie 40-50 30-40 20-30
Castraveţi, dovleci, pepeni 30-40 20-30 10-20
galbeni, pepeni verzi
IN = H·V / 100; H = humus, %; V = gradul de saturaţie în baze, %.
10.4.1.4. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot

Mărimea dozei de azot depinde în principal de specie şi de indicele de
azot al solului. Plante mari consumatoare de azot sunt: varza, dovlecii,
ţelina, usturoiul, morcovii, în timp ce castraveţii, gulia, salata, sfecla roşie,
ceapa, ridichile au un consum moderat, iar fasolea, mazărea, ceapa verde au
un consum mic.
Dozele orintative, după valorile indicelui de azot al solului (IN),
pentru diferite culturi, sunt prezentate în tabelul 10.3.
Tabelul 10.3
Doze orientative de azot pentru solurile legumicole
(după Stoian, 1980, cu modificări)
Doze de N (kg/ha), aplicate pe soluri

Cultura cu:
IN  2% IN = 2 - 4% IN  4%
Varză, conopidă, gulie 200 - 2100 180 - 190 160 - 170
Ardei, vinete 170 - 180 150 - 160 140 - 150
Tomate 130 - 160 120 - 140 110 - 120
Castraveţi, dovleci, pepeni verzi şi
pepeni galbeni 90 - 100 80 - 90 70 - 80
Morcovi, ţelină, sfeclă roşie, ridichi,
ceapă, usturoi
366
80 - 100 60 - 70 40 - 50
Îngrăşămintele chimice cu azot pot fi aplicate în două perioade:

înainte de însămânţare sau plantare şi în timpul vegetaţiei. Fertilizarea
fazială se aplică la doze mai mari de 60-70 kg N/ha. De regulă se fac 1-3
fertilizări faziale, în funcţie de mărimea dozei totale. Prima fertilizare fazială
se face în fenofaza de 3 frunze a plantelor sau la două săptămâni după
plantarea răsadului. La intervale de 2-3 săptămâni se fac celelalte fertilizări.
Ultima fertilizare din timpul vegetaţiei nu se va efectua mai târziu de 4-6
săptămâni înaintea recoltării.
Îngrăşămintele cu azot se pot aplica împreună cu apa de irigare. La
irigarea prin aspersiune concentraţia îngrăşământului în apă trebuie să fie
mai mică decât 0,2-0,3% pentru a nu se produce arsuri pe plante.
Ca forme chimice se utilizează azotatul de amoniu, ureea, azotatul de
potasiu, sulfatul de amoniu, îngrăşămintele complexe.
Fertilizarea cu azot trebuie bine condusă, pentru a nu se acumula azot
nitric în exces în organele vegetative folosite ca aliment de către animale şi
oameni. Pe lângă înrăutăţirea şi scăderea rezistenţei la transport, consumarea
unor alimente cu N-NO3 în exces conduce la intoxicări grave, uneori cu
sfârşit letal, în special la copii şi contribuie la apariţia cancerului gastric,
triada nitraţi - nitriţi - nitrozamine fiind adesea urmată de cancer.
10.4.1.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu

Pentru realizarea unor raporturi optime între N, P şi K, pe lângă azot
se administrează şi îngrăşăminte cu fosfor, respectiv potasiu. Dozele se
calculează în funcţie de cerinţele speciei, recolta scontată a se obţine şi
conţinutul solului în forme mobile ale acestor elemente.
În funcţie de cerinţele de fosfor şi potasiu, legumele se grupează în:
salată timpurie, ridichi de lună, ceapă verde - cu cerinţe reduse; tomate,
ridichi de toamnă, spanac, pătrunjel, păstârnac, usturoi, ceapă, ţelină, sfeclă
roşie, fasole, mazăre - cu cerinţe moderate şi castraveţi, dovleci, varză,
conopidă, morcovi - cu cerinţe ridicate.
Aprecierea dozelor medii optime de P2O5 la legumele cultivate în
câmp, funcţie de conţinutul de fosfaţi mobili şi de reacţia solului
(determinări efectuate în stratul arat) se poate face după diagrama prezentată
în figura 10.10. În mod similar se pot aprecia dozele de K2O, tot după o
diagramă, în funcţie de K mobil din sol (figura 10.11).
Dacă în sol s-a administrat recent gunoi de grajd, atunci dozele de P şi
K se reduc în anul de aplicare a gunoiului de grajd cu 1,5 kg P 2O5 şi 3,0 kg
367
AGROCHIMIE
K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd semifermentat introdus în sol.

Prezenţa carbonaţilor măreşte doza de K2O cu 30-40 kg/ha.
Figura 10.10 Dozele medii optime de P2O5 la legumele cultivate în câmp,

funcţie de conţinutul de fosfaţi mobili şi de reacţie în stratul
arat al solurilor (PALfactor de reacţie = mg P/1.000 g sol),
(după Stoian, 1980)
Îngrăşămintele fosfatice şi potasice se aplică de regulă toamna, ca

îngrăşământ de bază, introducându-se în sol cu plugul. În cazuri extreme,
dacă nu se dispune de întreaga cantitate toamna, se mai admite
administrarea primăvara, înaintea discuirii.
368
Figura 10.11 Dozele medii optime de K2O la legumele cultivate în câmp, funcţie
de conţinutul de potasiu mobil în stratul arat al solurilor
(KAL = mg K/1.000 g sol), (după Stoian, 1980)
La legumele cultivate pentru fructe (tomate, ardei, vinete) este necesar

ca o parte din doza de K (cca 1/3) să fie aplicată în cursul perioadei de
vegetaţie, împreună cu îngrăşămintele cu azot.
La aplicarea de toamnă se administrează superfosfat simplu sau
concentrat, eventual îngrăşământ complex şi sare potasică 45%. Pentru
administrarea în primăvară se preferă îngrăşămintele complexe din seria
23:23:0 sau 13:26:13.
10.4.1.6. Aplicarea îngrăşămintelor cu magneziu şi

microelemente
În funcţie de conţinutul solului în Mg şi microelemente (Mn, Cu, Zn,
B, Mo) şi de susceptibilitatea speciilor şi soiurilor la carenţa unui
369
AGROCHIMIE
microelement sau a altuia se introduc în sol sulfat de magneziu, dolomit sau

diferite săruri ale microelementelor, după cum s-a prezentat în capitolul
referitor la îngrăşămintele cu magneziu şi îngrăşămintele cu microelemente.
Pentru înlăturarea acestor deficienţe, foarte eficiente sunt stropirile cu
îngrăşăminte foliare, practicate după modurile descrise.
10.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în sere

Obţinerea a minimum două recolte pe an, în condiţii controlate de
căldură, umiditate şi lumină, presupune o dezvoltare intensă a plantelor şi
realizarea unor recolte mari. Toate acestea nu se pot obţine fără o fertilizare
adecvată, strict controlată, fertilizare apreciată la ordinul tonelor de
îngrăşăminte la hectar
Menţinerea sub control a factorilor de vegetaţie nu se poate realiza
decât prin urmărirea îndeaproape a evoluţiei însuşirilor chimice a solurilor
din sere. Din această cauză, existenţa unui laborator de analize pe lângă
fiecare complex de sere este indispensabilă.
10.4.2.1. Corectarea reacţiei

Intervalul optim de reacţie a solului ( pH H 2O ) din seră este de 6,3-7,5.
Deoarece, datorită folosirii an de an a unor cantităţi mari de gunoi de grajd
şi îngrăşăminte chimice minerale, se acumulează în sol substanţe bazice,
care măresc pH-ul la valori de peste 7,5, este necesar să se interrvină cu un
material acidifiant. De cele mai multe ori acest material este turba acidă.
Necesarul de turbă acidă (oligotrofă) care are pH-ul cuprins între 3,0 şi 4,5
şi o aciditate hidrolitică în jur de 90 me/100 g sol se calculează după
formula (din Ghidia şi Lăcătuş, 1980):
 Vi  10
4
Doza de turbă( t / ha )  SB    1   a  gv
 Vd  Ah
în care:
SB = suma iniţială a bazelor de schimb, me/100 g sol;
Vi = gradul iniţial de saturaţie cu baze = 100%;
Vd = gradul de saturaţie cu baze dorit de realizat (85-95%);
a = adâncimea în metri a stratului de sol ce trebuie influenţat;
gv = greutatea volumetrică a acelui strat de sol.
Pentru corectarea reacţiei alcaline se mai poate utiliza atât compostul
forestier provenit din coaja de răşinoase sau fag, cât şi tratamente cu acizi
minerali diluaţi, aplicaţi pe sol.
370
Deşi acidifierea solurilor din seră este mai rară, totuşi atunci când pH-
ul scade la o valoare mai mică decât 6,3 se poate interveni cu amendamente
calcaroase în doze echivalente la 1/2 din aciditatea hidrolitică.
10.4.2.2. Reglarea conţinutului de săruri solubile

Acumularea sărurilor solubile din seră se datorează: gunoiului de
grajd, îngrăşămintelor chimice, apei de irigare, prezenţei spre suprafaţă a
pânzei freatice, procesului de alterare chimică a părţii minerale a solului,
proces care în condiţii de seră are o intensitate sporită.
Tolerabilitatea legumelor cultivate în seră diferă de la specie la specie,
fiind în acelaşi timp în corelaţie directă cu textura solului. Astfel, limita la
care producţia începe să fie afectată oscilează între 0,15 şi 0,25 mg/100 g sol
la soluri cu textură grosieră şi între 0,23 şi 0,45 mg/100 g sol la soluri cu
textură fină.
Calcularea conţinuturilor de săruri solubile şi a conţinutului de NaCl
din soluri de sere care nu trebuie depăşite, se face cu ajutorul formulelor:
Săruri solubile, % în sol uscat la 105C 
2  MO(%)  15
100
NaCl, mg/100 g sol uscat la 105C  [2·MO(%)] +15
în care:
MO = conţinutul de materie organică, determinat prin calcinare la
600oC
În cazul depăşirii conţinutului de săruri, îndepărtarea excesului se
poate face prin spălări, dacă solul este permeabil sau are sistem de drenare
sau prin aplicare de turbă oligotrofă, slab mineralizată, cu un conţinut ridicat
de materie organică (90-95%). Se mai poate administra praf de lignit, frunze
de arbori ş.a.
Estimarea conţinutului tolerabil de săruri (CTS) se face pe baza
conţinutului de materie organică (MO) după formula:
CTS%  0,02·MOi + 0,15
CS%  0,15
% MOn =
0,02
100
Cantitatea necesară de turbă, t/ha = (%MOn - %MOi)·h·gv·
% MOt
în care:
CS = conţinutul de săruri solubile existent în sol, %;
MOi; MOn; MOt = conţinuturile de materie organică: iniţial existent în
sol (i), necesar (n) de realizat în sol pentru ca
371
AGROCHIMIE
plantele să tolereze conţinutul de săruri (CS) şi

conţinutul de materie organică din turbă (t);
h = adâncimea, în cm, a stratului de sol tratat;
gv = greutatea volumetrică a solului.
Dacă nu există posibilitatea spălării şi a administrării de turbă

oligotrofă, după defrişarea culturii şi uscarea solului, se îndepărtează primii
3-4 cm de sol în care s-au acumulat sărurile solubile.
10.4.2.3. Aplicarea îngrăşămintelor organice

Pentru dezvoltarea normală a plantelor în condiţii de seră solurile
trebuie să aibă un conţinut mai ridicat de materie organică decât solurile din
afara serei. Astfel, conţinutul normal de materie organică este de 4-6% în
solurile cu textură nisipoasă, 6-8% în solurile cu textură medie (lutoase şi
luto-argiloase) şi 8-12% în solurile cu textură grea (argilo-lutoase şi
argiloase).
Aceste niveluri de conţinut se pot obţine şi menţine prin aplicarea
anuală a 80-100 t/ha gunoi de grajd semifermentat pe solurile cu un conţinut
normal de materie organică şi 120-150 t/ha pe solurile cu un conţinut mai
redus de materie organică. Administrarea anuală a gunoiului de grajd este
necesară din cauza ratei ridicate de mineralizare în condiţii de seră şi, în
acelaşi timp, a coeficientului sporit de valorificare în primul an a
elementelor minerale din gunoiul de grajd.
Gunoiul de grajd se aplică în timpul verii, între ciclurile de cultură,
prin împărţirea uniformă şi încorporarea prin arătură înainte de dezinfecţia
solului.
În locul gunoiului de grajd se poate folosi gunoi de păsări compostat
în cantitate de 15-25 t/ha pentru fertilizarea de bază sau de 5-7 t/ha pentru
fertilizarea fazială. În acest din urmă caz se aplică între rânduri de plante,
după care se încorporează în sol şi se irigă.
În timpul vegetaţiei se poate aplica urina şi mustul de bălegar în
cantităţi de 1-2 t/ha diluate de 12-15 ori cu apă.
Unele rezultate experimentale încurajează utilizarea unor composturi
forestiere din coaja de răşinoase sau de fag la fertilizarea organică a
culturilor de sere.
372
10.4.2.4. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot

Fertilizarea cu azot a plantelor din sere se face pe baza analizei solului
urmărind a se realiza şi menţine în sol concentraţii de azot necesare
dezvoltării şi fructificării optime.
Tabelul 10.4
Evaluarea conţinuturilor de N mineral din solurile de seră în funcţie de
textura solului şi conţinutul în materie organică
(din Ghidia şi Lăcătuş, 1980)
Sol cu textură Sol cu Sol cu Necesar

Starea de uşoară textură textură grea s.a. kg/ha
asigurare cu N medie
4-5 % MO 6-8% MO 10-12% MO
Scăzută sub 2,0 sub 3,0 sub 5,0 150
Medie 2,1 - 5,0 3,1 - 6,0 5,1 - 8,0 90 - 120
Normală 5,1 - 8,0 6,1 - 10,0 8,1 - 13,0 0 - 60
Ridicată 8,1 - 11,0 10,1 - 13,0 13,1 - 16,0 0
Foarte ridicată peste 11,0 peste 13,0 peste 16,0 0
Stabilirea nivelului de asigurare cu azot al plantelor pe baza

conţinutului de N mineral al solului şi al conţinutului de MO se realizează
cu ajutorul formulelor din tabelul 10.5.
Tabelul 10.5
Formule pentru stabilirea nivelului de asigurare cu azot
al plantelor din seră
Conţinut de N mineral
Asigurarea cu N a plantelor
(mg N/100 g sol uscat)
 (2MO + 15)0,111 moderată
 (2MO + 15)0,111  (2MO + 15)0,222 slabă
 (2MO + 15)0,222  (2MO + 15)0,333 normală
 (2MO + 15)0,333  (2MO + 15)0,444 uşor excesivă
 (2MO + 15)0,444 foarte ridicată
Administrarea îngrăşămintelor cu azot se face şi în acord cu factorii de
mediu: luminozitate, temperatură, regimul de umiditate din sol şi aer.
Fertilizarea de bază cu azot înainte de plantare este necesară, de
regulă, numai pe soluri slab asigurate cu azot mineral sau pe soluri recent
luate în cultură în regim de seră.
373
AGROCHIMIE
În funcţie de conţinutul de N şi de materie organică al solului, dozele

de azot aplicate ca îngrăşământ de bază pot ajunge până la 100 kg N/ha.
Pe parcursul vegetaţiei dozele de azot se aplică fazial, având în vedere
conţinutul de N din sol şi necesarul de N al speciei pentru fiecare fenofază a
ciclului de cultură. La calcularea dozelor se admite că, pentru ridicarea cu 1
mg a conţinutului de N mineral în stratul de suprafaţă al solului (0-27 cm),
cu masa de 3000 t/ha, este necesară o cantitate de 30 kg N/ha. Dacă din
calcule rezultă o cantitate mai mare de 50 kg N/ha, aceasta va fi fracţionată,
administrându-se la intervale de10 zile.
Este de preferat ca în sere să se utilizeze îngrăşăminte cu azot care să
nu lase reziduuri solubile în sol. Pentru aplicarea de bază se preferă uree şi
nitrocalcar pe soluri cu reacţie acidă şi azotat de amoniu sau sulfat de
amoniu pe soluri cu reacţie neutră sau slab alcalină. Dintre îngrăşămintele
complexe se recomandă tipul 16:48:0. În timpul vegetaţiei se utilizează
azotatul de amoniu, azotatul de potasiu, azotatul de calciu, cât şi diferite
îngrăşăminte foliare care conţin azot.
10.4.2.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor

Administrarea an de an a 80-100 t/ha gunoi de grajd, cu un conţinut
mediu de cca 3 kg P2O5/t şi a 250-300 kg P2O5/ha determină acumularea
unui anumit nivel de fosfor în sol, nivel care satisface cerinţele legumelor
cultivate în seră.
Pentru aprecierea conţinutului de fosfor mobil din solurile din sere, se
practică determinarea elementului în extractul apos 1:5. Interpretarea
valorilor se face în funcţie de textura solului (tabelul 10.6).
Tabelul 10.6
Niveluri de aprovizionare cu fosfor a solurilor din sere
Nivelul de mg P2O5/100 g sol uscat la 105oC

aprovizionare Textură uşoară Textură medie Textură grea
cu fosfor (nisipos, luto-nisipos) (luto-nisipos, luto-argilos) (argilos)
Scăzut sub 4 sub 2,5 sub 2
Mediu 4,1-6,0 2,6-4,0 2,1-3,0
Normal 6,1-8,0 4,1-6,0 3,1-4,0
Ridicat peste 8,0 peste 6,0 peste 4,0
374
Calcularea dozei de P2O5 se poate face cu ajutorul formulei:

Doza de P2O5 kg/ha = (CN - CE)·30·3,3
în care:
CN = conţinutul "normal" de fosfaţi din sol, solubili în apă,
mg P2O5/100 g sol;
CE = conţinutul existent de fosfaţi din sol, solubili în apă,
mg P2O5/100 g sol;
30 = echivalentul în kg P2O5/ha al unui mg P2O5 în stratul de suprafaţă
al solului cu masa de 3000 t/ha;
3,3 = raportul mediu dintre doza de P2O5 aplicată şi cantitatea de P2O5
care se poate regăsi în solul din sere sub formă solubilă în apă.
Pentru menţinerea unui conţinut normal de fosfor în sol, cuprins între

3 şi 8 mg P2O5/100 g sol, se recomandă doze de la 150 la 350 kg P2O5/ha
pentru soluri slab aprovizionate cu fosfor. Diferenţierea este datorată
speciilor. Pe soluri cu aprovizionare mijlocie, intervalul este cuprins între 90
şi 250 kg P2O5/ha, iar pe soluri cu conţinut normal, valorile oscilează între
60 şi 100 kg P2O5/ha. Se apreciază că, pentru creşterea cu 1 mg a
conţinutului de P2O5 solubil în apă, este necesar cca 100 kg P2O5/ha.
Atât pentru fertilizarea de bază cât şi pentru fertilizarea fazială se
recomandă îngrăşăminte din sortimentul: superfosfat concentrat (granulat)
sau îngrăşământ complex de tipul 23:23:0.
La fertilizarea de bază, îngrăşămintele se introduc în sol o dată cu
arătura, iar la fertilizările faziale se împrăştie pe intervalele dintre rânduri şi
se introduc în sol o dată cu lucrările de întreţinere.
10.4.2.6. Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu

Aprecierea nivelului de asigurare cu K a solurilor de seră se face pe
baza datelor analitice obţinute în urma determinării K în extractul apos, în
raport de 1:5. Interpretarea datelor se face separat pe grupe de soluri, în
funcţie de textură (tabelul 10.7).
375
AGROCHIMIE
Tabelul 10.7
Niveluri de asigurare cu potasiu a solurilor din seră
mg K2O/100 g sol uscat la 105oC

Starea de
Soluri cu textură Soluri cu textură Soluri cu
asigurare cu
uşoară medie textură grea
potasiu
4 - 6% MO 6 - 8% MO 8 - 12% MO
Scăzută sub 4,0 sub 6,0 sub 10,0
Medie 4,1-10,0 6,1-12,0 10,1-16,0
Normală 10,1-16,0 12,1-20,0 16,1-26,0
Ridicată 16,1-22,0 20,1-26,0 26,1-32,0
Foarte ridicată peste 20,0 peste 26,0 peste 32,0
Fertilizarea cu potasiu trebuie să asigure menţinerea unui nivel optim

de potasiu pe toată durata vegetaţiei plantelor. De asemenea, conţinutul de
potasiu trebuie să fie, pentru principalele legume (tomate, ardei, vinete) de
1,5-2,0 ori mai mic decât conţinutul de calciu şi de trei ori mai mare decât
conţinutul de magneziu.
În funcţie de natura plantei, dozele de K2O aplicate ca fertilizare de
bază sau/şi fazială, sunt cuprinse între 200 şi 800 kg K2O/ha pe soluri slab
asigurate cu K, între 100 şi 500 kg K2O/ha pentru soluri mijlociu asigurate
şi între 0 şi 300 kg K2O/ha pentru soluri normal asigurate cu potasiu. La
administrarea acestor doze se va avea în vedere faptul că aportul de K din
gunoiul de grajd este de 4-5 kg K2O/t.
Dozele de K se pot calcula după formula:
Doza K2O, kg/ha = (CO - CE)·30·1,5
în care:
CO = conţinutul optim de potasiu solubil în sol, mg K2O/100 g sol;
CE = conţinutul existent, determinat prin analiză, mg K2O/100 g sol;
30 = echivalentul în K2O kg/ha al unui mg de K2O în stratul de
suprafaţă al solului cu masa de 3000 t/ha;
1,5 = raportul mediu dintre doza de K2O aplicată şi cantitatea de K2O
hidrosolubilă ce poate fi regăsită în solurile serelor, exprimate în
kg/ha.
Se recomandă a nu se administra doze mai mari de 300 kg K2O/ha la

fertilizarea de bază şi mai mari de 150 kg K2O la fertilizarea fazială, din
376
îngrăşămintele chimice minerale, în vederea prevenirii acumulării unor

elemente chimice nedorite.
Drept sursă minerală de K se recomandă sulfatul de potasiu, la
fertilizarea de bază, iar la fertilizarea fazială sulfatul de potasiu sau azotatul
de potasiu. De asemenea, plantele se pot stropi cu îngrăşăminte foliare care
conţin şi potasiu.
10.4.2.7. Aplicarea îngrăşămintelor cu magneziu

Stabilirea nivelului de aprovizionare a solurilor din seră cu magneziu
se face prin determinarea lui în extractul apos 1:5. Interpretarea datelor
analitice se realizează în funcţie de textura solului (tabelul 10.8).
Prin urmare, nivelul optim al conţinutului de magneziu este cuprins
între 4,0 şi 8,0 mg MgO/100 g sol.
Corectarea nivelurilor deficitare se face prin administrarea
îngrăşămintelor cu magneziu, aplicate ca îngrăşământ de bază sau fazial, în
doze de la 60 la 150 kg MgO/ha pentru solurile sărace în acest element
chimic, de la 20 la 120 kg MgO/ha pentru solurile mijlociu asigurate şi de la
50 la 70 kg MgO/ha pentru solurile normal aprovizionate, în funcţie de
specie şi ciclul de vegetaţie.
Tabelul 10.8
Niveluri de asigurare cu magneziu a solurilor din seră
Nivelul de mg MgO/100 g sol uscat la 105oC

aprovizionare Soluri cu textură Soluri cu textură Soluri cu textură
cu magneziu nisipoasă, nisipo- luto-nisipoasă, argilo-lutoasă,
lutoasă luto-argiloasă argiloasă
Scăzut sub 4,0 sub 2,5 sub 2,0
Mediu 4,1-6,0 2,6-4,0 2,1-3,0
Normal 6,1-8,0 4,1-6,0 3,1-4,0
Ridicat peste 8,0 peste 6,0 peste 4,0
La calcularea dozei se utilizează formula:

Doza MgO, kg/ha = (CO - CE)·35
în care:
CO = conţinutul optim de Mg hidrosolubil, în mg MgO/100 g sol;
CE = conţinutul stabilit prin analiza solului, în mg MgO/100 g sol;
35 = factor de transformare.
377
AGROCHIMIE
În general, pentru ridicarea conţinutului cu 1 mg MgO/100 g sol, este

necesar să se administreze 30-40 kg MgO/ha. La stabilirea dozei se va avea
în vedere că fiecare tonă de gunoi de grajd aduce în sol 0,8-1,0 kg MgO.
Pentru a nu ridica brusc conţinutul de săruri se recomandă a nu se
administra la fertilizarea de bază mai mult de 60 kg MgO/ha, iar la
fertilizările faziale doza maximă va fi de până la 40 kg MgO/ha.
Între conţinuturile de K2O şi MgO trebuie să se păstreze rapoarte
optime de 3:1 pentru tomate, ardei şi vinete, şi de 2:1 pentru castraveţi şi
salată. De asemenea, raportul optim între CaO şi MgO pentru aceste grupe
de legume este de 4,5-6,0:1.
Forma cea mai utilizată pentru administrarea Mg este de sulfat.
Îngrăşămintele foliare cu Mg reprezintă altă sursă de Mg utilizată la
culturile din sere.
10.4.3. Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în solarii

Datorită caracterului intensiv al acestui tip de cultură (2-3 de recolte
pe an) tehnologia de fertilizare a solurilor din solarii se apropie de
tehnologia practicată la solurile din sere. Necesarul ridicat în elemente
minerale al speciilor cultivate în solarii (tomate, ardei, etc.) impune o
fertilizare organică şi minerală adecvată. Dar, ca şi în cazul serelor,
stabilirea de îngrăşăminte şi recomandările de fertilizare trebuie să se facă
pe baza datelor de analiză a solului.
Practica analitică a solurilor din solarii este asemănătoare cu cea a
solurilor cultivate cu leguminoase de câmp (din punct de vedere al naturii
soluţiilor extractoare folosite), dar limitele de interpretare diferă (tabelul
10.9).
Administrarea îngrăşămintelor în solarii se face în trei etape:
fertilizarea de bază, efectuată toamna-iarna, fertilizarea la pregătirea
terenului şi fertilizarea din timpul vegetaţiei.
La fertilizarea de bază se administrează gunoiul de grajd şi 2/3 din
doza de fosfor şi 1/3 din doza de potasiu. La pregătirea terenului se
administrează restul de fosfor, 1/3 din doza de potasiu şi o parte din doza de
azot pentru culturile mari consumatoare ale acestui element, în prima parte a
vegetaţiei.
În funcţie de starea de aprovizionare a solului şi de natura culturii, la
fertilizarea de bază dozele de gunoi de grajd oscilează între 30 şi 80 t/ha,
cele de fosfor între 100 şi 300 kg/ha superfosfat concentrat, iar cele de
potasiu între 200 şi 400 kg/ha sulfat de potasiu.
378
Tabelul 10.9
Limite de interpretare a stării de asigurare cu macroelemente a solurilor din solarii
Starea de N*) P2O5**) K2O**) MgO***)

asigurare a
solurilor mg/100 g sol uscat la aer
Slabă sub 5 sub 20 sub 20 sub 10
Mijlocie 6-10 20-35 20-45 10-15
Normală 11-15 36-50 46-80 16-20
Ridicată 16-20 51-80 81-110 21-30
Foarte ridicată peste 20 peste 80 peste 110 peste 30
*) extract cu sulfat de potasiu 0,1 n; **) extract cu lactat acid de calciu;
***) extract cu clorură de calciu 0,25 n.
La pregătirea terenului în vederea plantării, dozele de îngrăşământ

brut oscilează între 100-150 kg/ha azotat de amoniu, 50-300 kg/ha sulfat de
potasiu şi 50-200 kg/ha sulfat de magneziu.
În timpul vegetaţiei se pot administra fazial, în funcţie de cerinţele
plantelor, cantităţi de îngrăşăminte apropiate ca ordin global de mărime de
cele administrate la pregătirea patului germinativ.
De asemenea, îngrăşămintele foliare pot fi folosite cu succes în timpul
perioadei de vegetaţie a culturilor din solarii.
379
11. PESTICIDELE UTILIZATE ÎN AGRICULTURĂ
11.1. Generalităţi
Pesticidele sunt substanţe chimice simple sau complexe, de natură

organică, minerală sau organo-minerală, folosite la combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor. Neaplicarea acestora ar duce, pe plan mondial, la
pierderi de până la 36% din recolta potenţială şi anume: 12% din cauza
bolilor, 14% a dăunătorilor şi 10% a buruienilor (Davidescu şi colab., 1992;
Davidescu şi Davidescu, 1999).
La acelaşi ordin de mărime, 35% din recolta potenţială, s-au apreciat
şi pierderile de recoltă din ţara noastră (tabelul 11.1). Se observă că cele mai
mari pierderi din cauza dăunătorilor (22%) s-au înregistrat la pomi, din
cauza bolilor (25%), la viţa de vie, în timp ce buruienile provoacă cele mai
mari pierderi la orz (14%).
Tabelul 11.1
Pierderile de recoltă (%) datorită dăunătorilor, bolilor şi buruienilor în România
(După datele Institututlui de Cercetări pentru Protecţia Plantelor, 1985, din
Davidescu şi colab., 1992)
Pierderi datorită Pierderi

Cultura dăunătorilor bolilor buruienilor totale
Grâu 10 11 12 33
Ovăz 8 9 10 27
Orz 3 12 14 29
Porumb 14 9 13 36
Cartof 15 22 8 45
Sfeclă de zahăr 10 10 7 27
Legume 10 15 8 33
Pomi 22 20 4 46
Viţă de vie 10 25 10 45
Tutun 10 12 10 32
Floarea-soarelui 10 10 10 30
Leguminoase pentru boabe 18 13 12 43
Plante furajere 12 7 10 29
380
Pesticidele utilizate în agricultură
În ţările în curs de dezvoltare din Africa, Asia, pierderile de recoltă

sunt mult mai mari, ajungând până la 45-50%.
Pe lângă metodele fizico-mecanice şi biologice, chimioterapia joacă
un rol important şi este folosită pe scară largă în combaterea dăunătorilor şi
a buruienilor. În acelaşi timp s-a diversificat gama compuşilor cu efect
pesticid, ajungându-se la un număr de ordinul sutelor de substanţe.
Clasificarea pesticidelor se face după mai multe criterii şi anume:
natura organismelor pe care le combat, natura chimică a produselor, starea
fizică, modul de acţiune şi toxicitatea.
După natura organismelor pe care le combat, pesticidele se împart în:
fungicide, bactericide, virusicide, insecticide, acaricide, nematocide,
rodenticide, moluscide, erbicide. După natura chimică se deosebesc cinci
grupe de substanţe: anorganice, organice de sinteză, organice naturale,
organo-minerale şi biologice. După starea fizică se deosebesc: pesticide
solide, sub formă de pastă, lichide volatile sau nevolatile şi gazoase.
Pesticidele solide se împart în: pulberi pentru prăfuit la sol sau pe seminţe,
pulberi umectabile şi pulberi solubile.
Pesticidele pot acţiona în următoarele moduri: prin contact, ingestie,
penetrare, prin asfixie sau prin combinarea mai multor moduri şi sistemic.
Toxicitatea pesticidelor este diferită, de la extrem de toxic la
inofensiv, trecând prin stadiile: moderat toxic, toxicitate scăzută şi practic
netoxic.
Datorită faptului că, în cele mai multe cazuri, substanţa activă a
pesticidului este în cantitate mică, este necesar ca aceasta să fie introdusă în
substanţe auxiliare (diluanţi, adezivi, muianţi, emulgatori, adjuvanţi,
sinergizanţi, antidoţi), care pe lângă faptul că le îmbunătăţesc calităţile fizice
şi chimice, contribuie la împrăştierea uniformă a produselor. Majoritatea
substanţelor auxiliare (bentonită, caolin, cretă, alcooli, uleiuri minerale,
răşini) sunt adăugate la prepararea industrială a produselor, în timp ce apa se
adaugă de către beneficiar, înaintea administrării produsului.
Adezivii au rol de a fixa pesticidele pe organele ceroase (frunze,
fructe) ale plantelor. Se foloseşte aracetul, alaunul, caseina, gelatina sau
melasa.
Pentru reducerea tensiunii superficiale a lichidului de stropit, în
vederea măririi suprafeţei de contact cu planta, se folosesc muianţi (de
exemplu: alchilaril sulfonat de sodiu, uleiuri sulfonate, răşini gliceroftalice,
săpunuri ş.a.).
Emulgatorii se folosesc de către beneficiari pentru diluarea şi pentru
stabilizarea tensioactivă a emulsiei. În acest scop se utilizează 22-dodecil-
381
AGROCHIMIE
benzen sulfonat de calciu împreună cu alcool polietoxilat sau diferite alte

substanţe (acizi graşi sulfonaţi, derivaţi de petrol ş.a.).
Adjuvanţii au rol antievaporant, se folosesc, de regulă, la produsele
care se administrează cu aviaţia utilitară.
Substanţele sinergizante sporesc activitatea şi selectivitatea
erbicidelor.
În vederea avertizării oamenilor şi animalelor de prezenţa substanţelor
toxice se introduc şi unele substanţe indicatoare prin culoare sau miros.
Nomenclatura pesticidelor este dublă: comercială şi chimică. Ex.
Zineb este denumirea comercială a produsului n,n-etilenbisditiocarbamat de
zinc.
11.2. Formele de condiţionare a pesticidelor
Pesticidele sunt condiţionate şi comercializate sub formă de produse

în stare solidă, lichidă, gazoasă şi pastă. Pentru a cunoaşte starea lor de
agregare şi modul de tratament se folosesc pe ambalaje, în ţara noastră,
următoarele prescurtări: PP - pulbere pentru prăfuit; PS - pulbere solubilă în
apă; PTS - pulbere pentru tratarea uscată a seminţelor; PU - pulbere
umectabilă; PUS - pulbere umectabilă pentru tratarea seminţelor
(semiumed); SC - suspensie concentrată; SV - produs solid (pulberi, tablete)
cu acţiune toxică prin volatilizare; SVR - suspensie pentru aplicarea în
volum redus; SVUR - suspensie pentru aplicarea în volum ultraredus; WP -
weltable powder (pulbere muiabilă), pentru produse străine; ULV - ultra low
volum (volum ultra redus), pentru produse străine; VR - lichid pentru
aplicarea în volum redus; VUR - lichid pentru aplicarea în volum ultraredus;
LV - lichid cu acţiune toxică prin volatilizare; G - granule; GD - granule
dispersabile în apă; GS - granule solubile în apă; PA - pastă; CA -
concentrat pentru aplicarea sub formă de aerosoli; CE - concentrat
emulsionabil; CS - concentrat solubil în apă; M - momeală; CM - concentrat
pentru momeli.
Stropirile cu volum normal (VN) se fac cu aparatură clasică la
presiune normală, obţinându-se picături cu diametrul de 400-1.500 microni.
Sunt practicate în pomicultură, iarna, cu un volum de 1.000-3.500 l/ha, când
se realizează, practic, o îmbăiere a pomilor. Aplicarea acestui procedeu în
timpul vegetaţiei asigură o acoperire a suprafeţelor în proporţie de 50-60%.
Stropirile cu volum redus (VR) se realizează cu ajutorul unor pompe
speciale sau cu ajutorul aviaţiei, la presiune ridicată, folosindu-se o cantitate
mult mai mică de lichid, în care s-au adăugat adjuvanţi. Picăturile realizate
382
astfel au diametrul de 150-350 microni. Pentru stropirile cu volum

ultraredus (VVR) pesticidul este condiţionat cu ulei special sau solvenţi
polari, folosindu-se cantităţi mici de diluant. În urma acestui tip de stropire
rămâne, practic, o ceaţă toxică, cu diametrul particulelor mai mici decât 100
microni.
Figura 11.1 Compatibilitatea la amestecarea unor pesticide (după Davidescu şi

colab., 1992, cu modificări)
1 – HCH, Lindan; 2 – Clorobenzilat; 3 – DDT, Perthane, Dilan; 4 – Systox, Phosphamidon;
5 – Diazinon, Parathion, Malathion; 6 – Dieldrin; 7 – Guthion; 8 – Kelthane; 9 – Morocid;
10 – Sulfat de nicotină; 11 – uleiuri; 12 – Onex, Genite 923, Mitox, Fenson; 13 – Phosdrin;
14 – Phostex; 15 – Rotenona; 16 – Sevin; 17 – TEPP; 18 – Thiodan; 19 – Toxaphen;
20 – Trithion; 21 – zeamă bordeleză; 22 – Captan; 23 – Cyprex; 24 – Ferbam, Maneb,
Zineb, Ziram; 25 – Glyodin; 26 – Karathan; 27 – Polisulfură de calciu; 28 – Phygon XL;
29 – Sulf, pulbere.
383
AGROCHIMIE
Pentru a înştiinţa beneficiarii asupra gradului de toxicitate a

produsului, pe ambalaj, toxicitatea se marchează cu o culoare. Astfel,
produsele din prima grupă de toxicitate, care sunt extrem de toxice, având
DL50 (doza letală 50%) mai mic decât 50 mg/kg, au marcată culoarea roşie.
DL50 este cantitatea din pesticid, exprimată în mg substanţă/kg corp greutate
vie, care administrată pe cale orală la cobaii albi, supuşi în prealabil la un
post de 24 ore, determină moartea în 14 zile a 50% dintre animalele de
experienţă. Substanţele din grupa a II-a (puternic toxice) au DL50 cuprins
între 50 şi 200 mg/kg şi marcajul verde pe ambalaj. Culoarea albastră este
specifică substanţelor moderat toxice (grupa a III-a), care au DL50 cuprins
între 201 şi 1.000 mg/kg. În fine, substanţele din grupa a IV-a de toxicitate
(redusă), având DL50 mai mare de 1.000 mg/kg, au marcat pe ambalaj
culoarea neagră.
În vederea măririi eficacităţii toxice a substanţelor chimice, în practica
curentă se folosesc şi amestecuri de pesticide. Acestea sunt preparate de
către firmele producătoare de pesticide, avându-se în vedere toată gama de
însuşiri care concură la obţinerea unui produs cu eficienţă sporită. În
principal se are în vedere compatibilitatea la amestec, reacţiile chimice care
se produc între substanţele active, urmărindu-se intensificarea efectului
pesticid, reacţiile chimice între substanţele de condiţionare a pesticidelor. S-
au produs şi se produc foarte multe amestecuri de pesticide care pot fi găsite
în reţeaua de comercializare alături de celelalte substanţe chimice utilizate
pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor în agricultură. Unele dintre
amestecuri sunt prezentate în lucrarea de faţă.
Amestecurile de pesticide se pot realiza însă şi pe plan local, avându-
se în vedere cele menţionate mai sus. Un indicator al producerii
amestecurilor de pesticide îl constituie graficul din figura 11.1, în care se
evidenţiază compatibilitatea la amestecarea unora dintre pesticidele uzuale.
11.3. Efecte reziduale.
Reziduu este cantitatea de substanţă activă sau produse de degradare

ale acesteia, care se găsesc în sol, plantă sau în produsele alimentare în
momentul consumului.
Cu toate că tendinţa este de a se renunţa la pesticide greu degradabile,
s-au acumulat de-a lungul anilor în sol cantităţi care depăşesc limitele
maxime admise. Aceste reziduuri reprezintă surse de transmitere a
substanţelor toxice în plante, ape şi, în final, în produsele alimentare.
384
Pentru a se proteja sănătatea vieţuitoarelor, inclusiv a omului, au fost

stabilite limite maxime admise pentru sol (tabelul 11.2), în special pentru
acele produse greu degradabile cum sunt insecticidele organo-clorurate şi
pentru alimente de origine vegetală şi animală. În cazul alimentelor au fost
normate 134 de produse. Unele din ele sunt prezentate în tabelul 11.3.
11.4. Elemente de protecţie a muncii
Datorită gradului înaintat de toxicitate, manipularea şi administrarea

pesticidelor impune cunoaşterea şi respectarea normelor de protecţie a
muncii. Personalul care se ocupă cu transportul, depozitarea şi administrarea
pesticidelor trebuie să fie instruit şi atestat în acest scop.
Pesticidele se păstrează în magazii speciale, fără variaţii mari de
temperatură şi umiditate şi cu ventilaţie corespunzătoare. Substanţele
inflamabile se depozitează într-o încăpere separată.
Transvazarea pesticidelor lichide se face numai cu pompe mecanice.
Este interzisă pătrunderea în depozite cu surse de lumină neprotejată
(lămpi de petrol, lumânări ş.a.).
Gestionarul depozitului eliberează substanţele pe bază de document
scris. În campania de administrare a pesticidelor scoaterea substanţelor din
depozit se face zilnic.
Personalul care administrează pesticidele este obligat să poarte
costume de protecţie. Nu se administrează pesticide pe timp de vânt, pentru
a preveni contaminarea lanurilor învecinate.
Personalul care manipulează pesticide trebuie să efectueze periodic
controlul medical general. În caz de intoxicaţii, se scoate pacientul din
mediul toxic, se spală organele care au venit în contact cu pesticidul cu o
soluţie de bicarbonat de sodiu 10%, se scoate echipamentul de protecţie şi se
provoacă voma, dacă pacientul a înghiţit produse contaminate cu pesticide.
Se practică, la nevoie, respiraţia artificială şi se spitalizează, dacă este
necesar.
385
AGROCHIMIE
Tabelul 11.2
Valori de referinţă pentru reziduurile de pesticide din soluri (mg/kg sol uscat)
(din Ordinul nr.756/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului
pentru reglementarea privind evaluarea poluării mediului)
Praguri de alertă Praguri de intervenţie

Valori
Denumirea Folosinţă*) Folosinţă mai Folosinţă Folosinţă mai
normale
sensibilă puţin sensibilă sensibilă puţin sensibilă
Insecticide organoclorurate
 DDT  0,15 0,5 1,5 1,0 4
DDT  0,05 0,25 0,75 0,5 2
DDE  0,05 0,25 0,75 0,5 2
DDD  0,05 0,25 0,75 0,5 2
HCH  0,005 0,25 0,75 0,5 2
 - HCH  0,002 0,1 0,3 0,2 0,8
 - HCH  0,001
0,05 0,15 0,1 0,4
 - HCH 0,02 0,05 0,05 0,2
 0,001
 - HCH 0,005 0,15 0,1 0,4
 0,001
Total insecticide
organoclorurate  0,2 1 2 2 5
Erbicide triazinice
 0,1 1 2 2 5
*)
folosinţa sensibilă se referă la soluri cultivate cu plante utilizate în nutriţia
animalelor şi oamenilor.
Tabelul 11.3
Limitele maxime admisibile de reziduuri de pesticide
(mg substanţă activă/kg produs) în produsele agroalimentare
Denumirea Produsul alimentar

pesticidului Lapte Cartofi Legume Cereale boabe Fructe Carne
Carbofuram 0,05 0,50 0,50 0,10 0,05 0,05
2,4 D 0,05 0,05 0,05 2,00 0,05
DDT 0,05 0,50 0,50 0,10 0,20 5,00
Diclorvos 0,02 0,50 2,00 0,10
Diquat 0,01 0,20 0,05 0,10 0,05
Ditiocarbamaţi 0,10 0,50 0,20 3,00
HCH-izomerii + 0,50 0,20 0,03 0,25
Heptaclor 0,006 0,05 0,02 0,20
Lindan 0,01 0,05 0,50 2,00
Paraquat 0,01 0,20 0,05 0,10 0,05
Paration 0,70 0,50 0,50
Simazin 0,10 0,02 0,02
Zineb 0,10
Ziram 1,50
386
11.5. Descrierea principalelor grupe de pesticide
11.5.1. Fungicide
Produsele utilizate la prevenirea şi combaterea bolilor plantelor
cauzate de către ciuperci poartă numele de fungicide (de la lat. fungus =
ciupercă). Ele reprezintă majoritatea produselor cu acţiune criptogamică.
Sunt condiţionate sub formă de pulberi umectabile (PU). Se aplică prin
stropiri, pe seminţe, pe sol şi pe plante, în timpul vegetaţiei. Fungicidele
sunt solide sau lichide. Cele solide apar sub formă de cristale şi sub formă
de pulberi, pentru prăfuit sau administrate umectabile. Produsele lichide se
prepară ca soluţii sau concentrate emulsionabile.
După modul de acţiune fungicidele pot fi: preventive, de contact,
acţionând împotriva organelor de infecţie (spori, miceliu) şi curative,
acţionând locosistemic sau sistemic asupra agentului patogen pătruns în
plantă.
Produsele sistemice (endoterapice) pătrunse în plantă prin intermediul
rădăcinii sau a aparatului foliar se distribuie prin sistemul vascular în toate
organele plantei. În acest fel planta devine toxică pentru agentul fitopatogen.
Caracterul pesticid, selectiv al acestei grupe de substanţe chimice se
bazează pe inhibarea formării acetil-glucozamidei, componenta principală a
membranei celulare fungice. În acest fel ciupercile au capacitatea foarte
slabă de ancorare a hifelor în ţesuturile plantelor şi, neavând hrană, pier.
După gradul de toxicitate fungicidele se împart în: extrem de toxice,
moderat toxice, slab toxice şi netoxice sau inofensive. În fine, după natura
chimică, fungicidele se împart în compuşi anorganici şi organici. După acest
criteriu de clasificare sunt prezentate în continuare.
11.5.1.1. Fungicide anorganice

Sulful are acţiune fungicidă, insecticidă şi acaricidă. Se utilizează ca
bulgări, care se ard în magazii, silozuri, sere, în doze de 50-100 g/m3,
producându-se SO2, care are rol dezifectant. Sub formă de pulbere se
utilizează la prăfuiri în doze de 11-25 kg/ha pentru prevenirea şi combaterea
făinării la măr, viţă de vie. Sulful muiabil cu particule de 10-50  este
folosit la combaterea făinării în pomicultură şi viticultură (0,4-0,7%) şi la
cultura plantelor anuale, în doze de 8 kg/ha. Dacă particulele sulfului sunt
sub 1,25 , în domeniul coloidal, se administrează în concentraţie de 0,3-
0,4%.
387
AGROCHIMIE
Tratamentele cu sulf se fac când temperatura aerului este cuprinsă

între 15 şi 30ºC. La temperaturi mai mici efectul tratamentului este
nesemnificativ, iar la temperaturi mai mari, sulful devine fitotoxic.
În ultimul timp au pătruns o serie de produse din import, de tipul
Kumulus DF, Kumulus SPU, Microthial PO, Microthial Special PU,
Cosavet 80 DF, Thiocon 80 PU, Thiovit Jet 80 WG, toate cu un conţinut de
80% S, folosite în concentraţie de 0,3-0,5% la combaterea făinării. La
acestea se adaugă Fluidosoufre PP (99% sulf) şi Thiocon 98 PP (98% sulf),
utilizate în doze de 10-30 kg/ha, doza minimă fiind folosită pentru
combaterea făinării pomilor, iar cea maximă la combaterea făinării viţei de
vie.
Polisulfura de calciu sau zeama sulfocalcică, CaS·Sx. Se obţine prin
amestecarea a 2,8 kg sulf măcinat cu 1,5 kg var nestins la care se adaugă
3-7 l apă, încât, în final, se obţin 10 l soluţie. Păstrarea se face în vase
închise. Pentru a nu veni în contact cu aerul, la suprafaţa soluţiei se adaugă
un strat de ulei.
Zeama sulfocalcică se utilizează la combaterea acarienilor, a făinării, a
rapănului la măr, în concentraţii de 2% primăvara şi 20% iarna.
Polisulfura de bariu, BaSx, se prepară prin amestecarea mecanică a
sulfurii de bariu şi a sulfului. În continuare, se dizolvă în porţiuni mici de
apă, până se obţine concentraţia necesară (6% la stropirile din iarnă şi 1% la
stropirile de vară). Are acţiune fungicidă, acaricidă şi insecticidă, similară
cu zeama sulfocalcică. Toxicitatea este redusă.
Sulfatul de cupru, CuSO4·5H2O, (piatra vânătă), este o sare cristalină
de culoare albastră, solubilă în apă. Reacţia acidă a soluţiei de sulfat de
cupru determină un efect fitotoxic. Se utilizează, în concentraţie de 1%, la
stropirea livezilor, iarna, şi la dezinfecţia solului şi a lemnăriei în răsadniţe.
Se foloseşte la prepararea zemei bordeleze utilizată cu succes la
prevenirea manei la viţa de vie, la mei, cartofi, tomate, ceapă. Pe lângă
acţiunea fungicidă are şi acţiune bactericidă, previne rapănul şi moniloza.
De regulă, se prepară soluţii în care sulfatul de cupru este prezent în
concentraţii de 1%, iar oxidul de calciu - de 0,5%. Dacă se dispune de var
stins se adaugă 1 kg. Soluţiile de CuSO4 şi lapte de var se prepară separat,
după care se amestecă, turnându-se soluţia de CuSO4 în laptele de var până
la obţinerea concentraţiei dorite. Se adaugă şi un adeziv (aracet, melasă,
lapte) în cantitate de 100 g la 100 l soluţie. Se obţine, în final, un sulfat
bazic de cupru cu formula generală: CuSO4·4Cu(OH)2·3Ca(OH)2. Reacţia
acidă a soluţiei se corectează prin adaus de lapte de var, până se obţine un
pH slab acid-neutru. La pomi, iarna, se folosesc concentraţii de 3-5%.
388
Oxiclorura de cupru, 3Cu(OH)2·CuCl2, pulbere muiabilă cristalină, de

culoare verde, insolubilă în apă. Se comercializează sub diverse nume:
Turdacupral, Cuprovit, Cobax, Turdavar. Soluţiile în concentraţie de 0,15-
0,40% sunt utilizate la combaterea manei. Se poate amesteca cu alte
pesticide pentru mărirea spectrului de combatere. Toxicitatea este medie
(DL50 = 470).
Un produs similar din import este Cobox 50 PU, format din
oxiclorură de cupru cu 50% cupru metalic. Are un spectru larg de utilizare,
în doze de la 0,15 la 0,4% pentru combaterea manei, rapănului, cancerului
bacterian, alternariozei, monilozei semniţelor la legume şi pomi şi înroşirea
şi căderea acelor la pin.
Oxidul cupros, Cu2O, şi hidroxidul de cupru, Cu(OH)2, sunt pulberi
cristaline, de culoare galbenă, respectiv verde-albăstrui, condiţionate ca
pulberi umectabile, folosite la prevenirea antracnozei viţei de vie, monilozei,
manei, respectiv la tratamentul bactericid al tomatelor şi al nucului.
Produsul rezultat din hidroxidul de cupru în amestec cu 15% Cu
metalic şi 1% Zn poartă numele de Cuzin 15 SC şi este utilizat în doză de 4
l/ha la combaterea manei, iar în concentraţie de 1% la combaterea arsurii
comune a fasolei. În acest ultim scop se foloseşte şi Cuzin 10 SC (amestec
de hidroxid de cupru cu 10% Cu metalic şi Zn). Pentru combaterea manei se
mai poate folosi Fungaran OH 50 WP, în doză de 4 kg/ha.
11.5.1.2. Fungicide organice

Descoperirea acţiunii anticriptogamice a unor produşi organici de
sinteză (1963) cu acţiune sistemică a contribuit la renunţarea în mare parte
la folosirea compuşilor anorganici.
Acţiunea sistemică prezintă o serie de avantaje aduse de faptul că după
stropire se produce o translocare a produsului în întreg organismul vegetal,
combătându-se şi bolile care se localizează în vasele conducătoare şi în
rădăcini. În plus, efectul fungicid se prelungeşte mult timp după stropire.
Sunt numeroase produsele organice cu rol fungicid. Pentru uşurinţa
clasificării lor s-a folosit criteriul compoziţiei chimice.
Compuşi organo-metalici: clorura etilmercurică (C2H2-Hg-Cl),
pulbere folosită la tratarea seminţelor împotriva mălurii la grâu şi a
tăciunilor la cereale (l kg/1t seminţe). Denumirea comercială este Criptodin
PTS. Produsul este foarte toxic (DL = 18-30).
Acetat de trifenilstaniu,cunoscut şi sub numele de Brestan, Tinestan.
389
AGROCHIMIE
CH3
C O
O
Sn
Acetat de trifenilstaniu
Este o pulbere umectabilă cu spectru larg, folosită la combaterea
manei (0,6 kg/ha) a cercosporiozei (0,6-1,8 kg/ha), a septoriozei la ţelină
(0,3%), a algelor (6-12 kg/ha). Toxicitatea este medie (DL50=125).
Ditiocarbamaţi. Cele mai cunoscute produse din această grupă sunt:
Zineb, Ziram, Maneb, Tiuram, Policarbatin ş.a.
S
S S
H2C NH C S H3C CH3
Zn N C S Zn S C N
H2C NH C S H3C CH3
S
Zineb Ziram
S
H2C NH C
Mn
H2C NH C
S
Maneb
Zinebul, (n,n-etilen-bis-ditiocarbamatul de zinc), Ziramul (n,n-dimetil-

ditiocarbamatul de zinc) şi Manebul (etilen-bis-ditiocarbamatul de mangan)
se folosesc cu succes în pomicultură şi legumicutură la combaterea manei, a
băşicării şi a ciuruirii frunzelor, în concentraţie de 0,2 până la 0,5%. Se
utilizează şi în complexe de tipul zineb-maneb. Printre produsele din această
gamă mai nou introduse în practică sunt: Dithane M-45 PU (mancozeb
80%), Novozir MN 80 (mancazeb 80%), Vondozeb (mancazem 80%),
Efmanzeb 80 WP (mancozeb 80%), Dacmancoz 80 WP (mancozeb 80%),
Nemispor 80 WP PU (mancozeb 80%), Onefung 50 PU (mancozeb 50%),
Sancozeb 80 WP (mancozeb 80%), Ziradin 75 PU (ziram 75%) ş.a.
390
Tiuramul (disulfura de tetrametiltiuram)

S S
H3C CH3
N C S S C N
H3C CH3
Tiuram
Se administrează pe seminţe împotriva bolilor care se transmit pe

această cale, cât şi în pomicultură şi viticultură, având un spectru similar cu
al celorlalte produse din grupa bicarbamaţilor. Se utilizează în protecţia
răsadurilor, bulbilor şi tuberculilor. DL50 = 400. Are proprietăţi cumulative,
în doze mari este cancerigen şi mutagen.
În comerţ se găseşte sub următoarele denumiri: Tiradin 70 PUS
(tiuram 70%), Tiuram 75 PU (tiuram 75%), Tiuram 80 WP (thiram 80%),
Tripomol PU (tiuram 80%), Tutan (tiuram 500 g/l), Tiradin 500 SC (tiuram
500 g/l).
Policarbatinul este o sare dublă de zineb şi etilen-bis-(tiocarbamoil)-
disulfură, cu acţiune faţă de majoritatea bolilor, mai puţin făinarea. Se
administrează în soluţie de 0,2-0,3%. Se prezintă sub formă de pulbere
gălbuie, insolubilă în apă. Denumirile comerciale sunt: Polyram, Polyram-
Combi PU (metiram 80%), Polyram DF (metiram 80%), Basfungin.
Benzimidazolii sunt fungicide cu spectru larg de acţiune, însă nu
combat mana. Combat şi previn: rapănul, făinarea, monilozele,
cercosporioza. Au DL50 mai mari de 10.000. Principalii reprezentanţi sunt:
Benomilul, 1-(n butilcarbamoil)-2-(aminocarbometoxi) benzimidazol,
Carbendazimul, (n-etil-2-benzimidazol-carbamat) şi Metiltiofanatul, 1,2-di-
(3-metoxicarbonil-2-tioureido)-benzen.
O C NH C4H9
N N
C NH C O CH3 C NH COCH3
N O N O
H
Benomil Carbendazin
391
AGROCHIMIE
S O
NH C NH COCH3
NH C NH COCH3
S O
Metiltiofanat
Produsele sunt practic netoxice (DL50  15.000). Sunt compatibile cu

Nitraginul, la bacterizarea seminţelor. Printre preparatele comerciale
întâlnite în România sunt: Benlate 50 WP, PU (benomil 50%), Bavistin FL,
SC (carbendazim 500 g/l), Bavistin WP, PU, Bavistin 50 DF (carbendazim
50%), Carbendazim 500 SC (carbendazim 500 g/l), Derosal 50 WP, PU
(carbendazim 50%), Kolfugo 25 SC, SUSP, SC (carbendazim 25%),
Metoben 70 PU (tiofanat metil 70%), Topsin 70 PU (tiofanat metil 70%). În
funcţie de natura plantei şi a bolii, dar şi a produsului, dozele sunt diferite,
oscilând, în general, între 0,05 şi 0,20%.
Amine şi amide. Carboxina (2,3-dihidro-6-metil-5-fenilcarbamoil-1,4
oxatiina) şi metaxaninul (ridomil), combat, în special, ciupercile din clasa
Basidomycetes, respectiv Phycomycetes.
O
H2C C CH3
H2C C C NH
S
O
Carboxina
Sunt fungicide sistemice, de culoare albă. Produsele comerciale cele

mai întâlnite sunt: Vitavax 75 WP, PU (carboxina 75%), Plantvax 20 EC,
CE (oxicarboxina 20%), Plantvax 75 WP, PU (oxicarboxina 75%), Ridomil
25 WP, PU (metaloxil 25%), Apron 35 SD, PTS (metaloxil 35%), Saprol
190 EC (triforin 150 g/l).
Derivaţi ftalmici (dicarboximide). Sunt produse cu spectru larg de
acţiune, utilizându-se atât la tratarea seminţelor, fructelor supuse păstrării,
cât şi pentru combaterea manei, manilozei, rapănului, putregaiului, cenuşii,
făinării. De regulă, se condiţionează ca pulberi umectabile din care se
prepară soluţii de 0,2-0,3%. Cele mai cunoscute produse sunt: captanul
(n-triclormetil-tio-tetrahidroftalmidia), folpetul (n-triclormetil-tio-ftalimida)
şi captafolul (-n-1, 1, 2, 2-tetracloretiltio)-tetrahidro-ftalimida.
392
O O
C C
N S CCl3 N S CCl2
C C HCCl2
O O
Captan Captafol
Produsele comerciale găsite în ţara noastră se numesc: Captadin 50

PU (captan 50%), Captan 50 PU (captan 50%), Captan 50 WP, PU (captan
50%), Captan 80 WP, PU (captan 80%), Merpan 50 PU (vaptan 50%),
Folpan 50 PU (folpet 50%), Folpan 80 WP (folpet 80%).
De asemenea, rezultate foarte bune au dat produsele de tip Rovral 50
PU (iprodion 50%), Rovral 75 WG (iprodion 75%) şi Sumilex 50 PU
(procimidon 50%)
Derivaţi clorbenzenici şi nitroderivaţi. Hexaclorbenzen sau
hexadinul.
Cl
Cl Cl
Cl Cl
Cl
Hexaclorbenzen
Are acţiune specifică faţă de mălură. Se condiţionează ca pulbere

pentru tratarea seminţelor, în doză de 2 kg/t.
Dinocap (dinitro-octilfenilcrotonat) are acţiune preventivă şi curativă
faţă de făinare şi secundară faţă de acarieni. Se condiţionează ca pulbere
umectabilă sau concentrat emulsionabil. Se prepară ca soluţie în
concentraţie de 0,1%.
Produsele comerciale întâlnite se numesc: Hexadin PTS 20%,
respectiv Karathane PU 25%.
Diazine, derivaţi heterociclici, triazoli
Reprezentanţii acestor grupe sunt: Chinometionat, Tridemorf,
respectiv Triadimefon.
393
AGROCHIMIE
N O
H3C C S
C O Cl O CH C C(CH3)3
C S
N N
N
Chinometionat N
Triadimefon
CH2 CH CH3
C12H25 CH2 N
CH2 CH CH3
Tridemorf
Chinometionat - 6 metil-2-axo-1,3 ditiolo-4,5(b)-chinoxalină. Se

utilizează în combaterea făinării la pomi şi legume, în soluţie de 0,05%, are
şi acţiune acaricidă. Produsele comerciale au numele de: Morestan PU 25%,
Milstem CE 280 g/l.
Tridemorf - 2,6 dimetil-4-tridecil morfalina. Se tratează făinarea
cerealelor, administrându-se 0,6 l s.a./ha, diluat în 400-600 l apă. Produsul
comercial cel mai întâlnit este Calixin CE (tridemorf 750 g/l).
Triadimefon - 1-(4-clorfenoxi) 3,3-dimetil-1-(1-H-1,2,4 triazal-1-il)2-
butanona. Este un fungicid sistemic de circulaţie floemică şi xilemică,
utilizat în concentraţie de 0,05-0,1% la combaterea făinărilor şi a ruginilor.
Produsul comercial poartă numele de Bayleton, condiţionat ca WP (PU) în
concentraţie de 25% sau 5%.
Dintre aldehide se foloseşte formaldehida (HCHO), livrată sub formă
de soluţie (37-40%), utilizată la dezinfecţii în spaţii închise, sere şi
răsadniţe. Se mai foloseşte la combaterea tăciunelui zburător al ovăzului
prin stropirea seminţelor (1 l/t sămânţă).
Formaldeida are şi o acţiune bactericidă.
Antibioticele se pot utiliza în combaterea bacteriilor fitopatogene şi a
unor ciuperci parazite. Sunt cunoscute: Blasticidina, Griseofulvina,
Kosugamicina, Piomicina, Atreptomicina, Oxitetraciclina, Trichotecina,
Validamicina. Pot fi găsite în comerţ preparate de tipul: Kasumin 2 WP, PU
(kasugamycin 2%), Kasumin L (kasugamycin 2%), Validacin 3S, CS
(validamicin 3%).
11.5.1.3. Amestecuri de fungicide

Peste o sută de produse rezultate din amestecarea a 2 sau 3 fungicede
simple sunt omologate pentru a fi utilizate cu eficacitate sporită contra
394
fungilor. Printre acestea amintim: Alert (flusilazol 125 g/l + carbendazin 250
g/l), Allegro (epoxiconazol 125 g/ l + kresoxim metil 125 g/l), Benit
Universal 9,5 WS, PUS (propiconazol 2,5% + tiabendazol 5% + imazalil
2%), Brio (fenpropimorf 300 g/l + kresoxim metil 150 g/l), Caladian
(iprodion 175 g/l + carbendazim 87,5 g/l), Captamorf PU (captan 40% +
trimorfamid 15%), Chinodintox 55 PTS (oxichinoleat de cupru 15% +
lindan 40%), Curzate Super V (cimoxanil 4% + mancozeb 40%), Dacfolin
(propiconazol 250 g/l + procloraz 100 g/l), Gammavit 85 PSU (carboxină
25% + TMTD 25% + lindan 35%), Folicur BT 222 EC (tebuconazol 125 g/l
+ tradimefon 100 g/l), Impact C (flutriazol 94,5 g/l + carbendazin 150 g/l),
Labilite 70 WP, PU (tiofanat metil 20% + maneb 50%), Meturam 60 PTS
(tiuram 40% + metiltiofanat 20%), Mikal (etilfosfit de aluminiu 50% +
folpet 25%), Ostenal MT (oxadixil 28% + metiltiofanat 47%), Ridomil MZ
72 WP, PU (metalaxil 8% + mancozeb 64%), Sandofan C5 (oxadixil 5% +
cupru metalic 45%), Systane Z (ziram 60% + myclobutamil 1,7%), Tiramet
60 PRS (tiofanat metil 20% + tiuram 40%), Verita (fosetil de aluminiu
66,7% + fenamidon 4,4%), Vitavax 201, PTS (carboxina 37,5% + TMTD
37,5% + imazilil 1%), Zamfir (tebuconazol 133 g/l + procloraz 267 g/l) ş.a.
11.5.2. Insecticide
Insecticidele sunt produse curative aplicate la apariţia fazei dăunătoare
a insectei. Ele pot acţiona prin: ingestie, contact, respiraţie, penetrare. De
asemenea, pot fi sistemice sau combinate. Din punct de vedere chimic se
grupează în: organo-clorurate, organo-fosforice, carbamice, piretroizi,
produşi de origine vegetală ş.a. Sunt condiţionate ca produse solide sub
formă de pulberi pentru prăfuit, tablete sau granule. Lichidele sunt
condiţionate drept concentrate emulsionabile sau solubile. În fine, unele
produse sunt gazoase sau sub formă de momeli.
11.5.2.1. Insecticide organo-clorurate

Insecticidele organo-clorurate acţionează asupra sistemului nervos,
perturbând activitatea neuromusculară şi blocând transmiterea impulsului
nervos la nivelul axonilor. Se produce şi o dereglare a metabolismului
aminoacizilor. Simptomele intoxicării sunt: hiperexcitabilitate, tremurături
ale corpului şi extremităţilor, ataxie şi paralizie.
Metabolizarea compuşilor organo-cloruraţi se bazează pe reacţiile de
oxidare, dehidroclorinare, declorinare reductivă şi oxidativă.
DDT (pp-diclordifeniltricloretanul). Datorită toxicităţii şi a
persistenţei îndelungate a fost interzis.
395
AGROCHIMIE
CCl3
Cl CH Cl
DDT
A fost produs sub denumirile: Detox PP 5%, Defotox CA 16% sau

32%, Omicid CA 13%. Doza toxică orală pentru om este de 10-15 mg/kg.
Hexaclorciclohexan (HCH), se aplică în sol pentru combaterea
viermilor sârmă, viermilor albi, coropişniţelor, cărăbuşului, gărgăriţei
porumbului şi larvei gândacului ghebos.
Se aplică în doze diferite, de la 30 la 70 kg/ha, au o persistenţă
îndelungată. Toxicitatea produsului este medie - izomerul  este cel mai
activ. Din acest motiv izomerul  purificat, cunoscut sub numele de lindan, a
fost şi este larg utilizat sub formă de pulberi de prăfuit, în doze de 20-25
kg/ha sau concentrate emulsionabile. În acest din urmă caz se prepară soluţii
în concentraţie de 0,6-1% din care se aplică cca 3 l/ha.
Lindanul se foloseşte pentru combaterea gândacului din Colorado, a
diverşilor dăunători din legumicultură (purici, molii, buhă, muscă, gărgăriţă,
gândaci) sau pomicultură (viermele merelor, viespea neagră a prunului,
diferite specii de omizi, molii, afide).
Cl H
H C Cl
C C
Cl H
H Cl
C C
Cl C H
H Cl
Hexaclorciclohexan (HCH)
Produsul are toxicitate ridicată, DL50 = 25-200, se absoarbe prin piele.

În România se întâlnesc frecvent două produse cu numele comerciale
de: Lindan 400 SC (lindan 400 g/l) şi Lindan 75 TS (lindan 750 g/l). Recent,
s-a introdus Lindan HC (gamma HCH 666 g/l)
Heptaclorul este un concentrat emulsionabil folosit la tratarea
seminţelor împotriva dăunătorilor din sol care atacă plantele tinere (viermele
sârmă, gărgăriţa, răţişoara).
396
Cl
C
Cl
Cl - C - Cl
Cl
C H Cl
Cl
Heptaclor
Doza este de 1-5 l/t. Este foarte toxic pentru om şi mamifere: DL50 =
40. Este condiţionat ca Heptaclor CE 20%, CE 40%, cu 280-400 g/l, G 4%.
Endosulfanul este un insecticid cu spectru larg, acţionează şi ca
acaricid.
Remanenţa este mică. Combate musculiţa albă, viermele merelor,
viespea neagră şi viermele prunilor, păduchii de frunze, gândacul din
Colorado. Se condiţionează ca pulberi sau ca lichid pentru aplicarea cu
volum ultraredus. În acest din urmă caz se folosesc doze de 2 l/ha pentru
combaterea moliilor strugurilor şi a cânepii, a afidelor la cereale şi la
speciile pomicole.
Cl
C
Cl H
CH2 O
Cl - C - Cl SO
CH2 O
Cl H
C
Cl
Endosulfan
Produsele comerciale găsibile pe piaţa românească poartă numele de:

Thiodan 35 EC, CE (endosulfan 35%), Thionex 35 EC, CE (endosulfan
35%), Thionex 50 WP, PU (endosulfan 50%) şi Thionex ULV (endosulfan
25%).
11.5.2.2. Insecticide organo-fosforice

În compuşii organo-fosforici fosforul apare sub diverse forme ca:
fosfaţi, fosfonaţi, fosforotionaţi, fosforotiolaţi, tionofosfaţi, tiolofosfaţi,
fosforoditionaţi ş.a.
397
AGROCHIMIE
Acţiunea insecticidă a compuşilor organo-fosforici se produce în

principal prin inhibarea colinesterazei, o enzimă importantă pentru
organism, având drept efect degradarea activităţii nervoase ca urmare a
acumulării acetilcolinei în zona nervilor terminali. Moartea survine datorită
asfixierii în urma întreruperii respiraţiei.
Paration, (tionofosfat de o,o-dietil-o-p-nitrofenil).
S
H5 C 2 O
P O NO2
H5 C 2 O
Paration
Este cunoscut şi sub numele de Ecatox, este un lichid brun, cu miros

de usturoi, cu o toxicitate mare pentru om şi animale (DL50 = 3,6-13). Are o
eficacitate ridicată, un spectru larg şi o remanenţă relativ scăzută. Se prepară
soluţii de 0,06-0,08% pentru tratamentele de vară şi 1,5% pentru cele de
iarnă. Acţionează prin contact, ingestie şi respiraţie asupra insectelor şi
acarienilor. Se condiţionează şi în amestec cu ulei mineral (Olparin CE =
3,5%), folosit în tratamentele de iarnă.
Metilparation, tionofosfat de o,o-dimetil-o-(p-nitrofeniul).
S
H3C O
P O NO2
H3C O
Metilparation
Este un concentrat emulsionabil, folosit în concentraţie de 0,15% şi în

doze de 0,8-1,5 l/ha pentru combaterea păduchelui din San Jose, a viermilor,
moliilor, omizilor în pomicultură şi viticultură şi pentru combaterea
dăunătorilor cerealelor. Produsul are şi proprietăţi acaricide. Este foarte
toxic pentru albine (DL50 = 15-35).
Denumirile comerciale mai des întâlnite sunt: Metafos, Metyl Ecatox,
Wofatox CE 50% şi PU 10%.
Malation este un compus al acidului ditiofosforic, prezentându-se sub
formă de lichid brun, acţionează prin contact, ingestie şi respiraţie.
398
H3C O S
P
H3C O S CH - COOC2H5
CH2 - COOC2H5
Malation
Combate insectele rozătoare sau sugătoare, are acţiune acaricidă şi

ovicidă. Se foloseşte în soluţii cu o concentraţie de 2-2,5% pentru
tratamentele de iarnă şi 0,4% pentru tratamentele de vară, combătând un
mare număr de dăunători din pomicultură, legumicultură şi viticultură.
Condiţionat ca produs pentru a fi aplicat în volum ultraredus (2-4 l/ha) se
aplică la combaterea gândacului din Colorado, a moliilor strugurilor.
Se produce sub numele de Carbetox, condiţionat 37 CE, 50 CE,
Carbetovur 50 (maletion 50%) sau Fumitox 10 PF (metalion 10%).
Diclorvos (o,o-dimetil-o-diclorvinilfosfat).
H3CO3 O
P
H3CO3 O CH CCl2
Diclorvos
Este un lichid incolor, cu miros slab, volatil şi calităţi de fumigant. Se

aplică în sere, în concentraţii de 0,1%. Produsul este foarte toxic DL50 = 23-
87. Produsul comercial întâlnit poartă numele de Nogos 500 EC, dar mai
apar şi Kafumin 50 CE sau Vapona.
Dimetoat - ditiofosfat de 0,0-dimetil-S(N-metilcarbamoil-metil). Este
un produs sistemic cu efect insecticid şi acaricid.
H3CO S O
P
H3CO S CH2 C NH CH3
Dimetoat
Are un spectru larg de utilizare. Combate diferite tipuri de păduchi,

acarieni, omizi, molii, afide, gândacul din Colorado, administrat în
concentraţii de 0,15-0,2% şi 1,5-2 l/ha. Pentru combaterea gărgăriţei la
sfeclă se administrează produsul granulat, în doză de 30 kg/ha.
Cel mai cunoscut produs comercial este Sinoratox, condiţionat sub
diverse forme: 5G, 10G, 30CE, 35CE, 40CE, 50CE; cifrele însemnând
399
AGROCHIMIE
procentul de dimetoat. Alte produse cu dimetoat sunt Dimevur VUR 42% şi

Dimetox (dimetoat 350 g/l).
Triclorfon - fosfonat de 0,0-dimetil-2,2,2-triclor-1-hidroxietil.
H3CO O
P
H3CO CH CCl3
OH
Triclorfon
Este folosit în combaterea unei game largi de insecte, având o acţiune

rapidă. Se utilizează în concentraţii de 0,1-0,2% sau 1-1,2 kg/ha. Este un
pesticid selectiv, protejând entomofagii.
Produsul comercial cel mai comun este Onefon, condiţionat ca
30 VUR, 35 VUR, dar mai apare şi sub numele de: Neguvon, Danex,
Clorovos, Dipterex, Watexit.
Fosalon - ditiofosfat de 0,0-dietil-S(6-cloro-2-oxobenzoxazolin-3-il-
metil).
Cu toate că nu este un produs sistemic, pătrunde în plantă acţionând
asupra insectelor sugătoare, rozătoare şi a acarienilor. Se aplică în doză de
0,15-0,2%. Produsul este selectiv faţă de fauna utilă, dar este toxic pentru
peşti.
În comerţ este cunoscut sub numele de Zolone, condiţionat drept 35
CE, 30 VVR şi 30 PM.
H5C2O S
P N
H5C2O S H2C
C
O O Cl
Fosalon
Monocrotofos - fosfatul de 0,0-dimetil-0-(1-metil-2-metilamida

acidului hidroxi-crotonic.
400
H3CO O
P
H3CO O H
C C
H3C CNHCH3
O
Monocrotofos
Este un produs sistemic, cu spectru larg, se absoarbe prin rădăcină şi

frunze, având acţiune de ingestie faţă de insectele sugătoare şi rozătoare,
acţiune de contact împotriva acarienilor. Se administrează în concentraţie de
0,1%, revenind 0,6-1,8 l/ha. Administrat în sol, în cantitate de 3,5-4 l/ha
diluat în 600 l apă are efect raticid. În concentraţie de 0,1% este folosit
pentru combaterea musculiţei albe de seră.
Denumirile comerciale sunt Azodrin 400 WSC (400 g/l azodrin) şi
Nuvacron 40 SCW (CS, 400 g/l monocrotofos).
Metidation - ditiofosfatul de 0,0-dimetil-S-(2-metoxi-4H-1,3,4-
tiadiazol-5-on-4-il-metil.
H3CO S
P O
H3CO S CH2 N C
N S
C
Metidation
Este activ prin contact şi ingestie, cu efect foarte bun contra musculiţei
de seră, a ploşniţelor cerealelor, gândacului din Colorado, viermelui merelor
şi a prunelor. Se administrează în concentraţii de 0,05-1%, fiind foarte toxic.
Este cunoscut sub numele comercial de Ultracid, condiţionat ca 20
EC şi 40 EC.
Gama insecticidelor organo-fosforice este largă. La cele de mai sus se
pot adăuga: Counter, Fenitration, Demetron metil, Diazinon, Clorfenvinfos,
Pirimifosmetil, Sinroatox ş.a.
11.5.2.3. Insecticide carbamice

Carbamaţii provin din acizii carbamic, tiocarbamic, ditiocarbamic şi
din derivaţii carbamici ai benzimidazolului. Acţionează în mod similar
401
AGROCHIMIE
compuşilor organo-fosforici, inhibând activitatea colinesterazei şi a

acetilcolinei.
Carbofuran (n-metil-carbamat de 2,3-dihidro-2,2-dimetilbenzofuran -
7-il).
CH2
C(CH3)2
O
CH3 - NH - CO - O
Carbofuran
Are acţiune insecticidă, acaricidă şi nematoicidă. Este granulat, se

aplică în sol în doză de 20-30 kg/ha. Produsul este foarte toxic, având o
durată de acţiune de 30-100 de zile. În plantă se descompune în circa cinci
zile.
Produsul comercial cel mai cunoscut este Furadan, condiţionat ca
10G, 35 ST, 5G, 500 ST, Carbodan 35 ST, Diafuran 35 ST şi 40 FT,
Terrafuran 350 FS.
Carbaril (1 naftil-n-metilcarbamat).
O - CO - NH - CH3
Carbaril
Prin contact, ingestie sau acţiune sistemică combate un spectru larg de

la viermi, viespi, molii, până la gândacul din Colorado. Se prepară soluţii în
concentraţii de 0,15-0,2%. Toxicitatea este medie. Durata de acţiune este 7
zile. Produsele comerciale sunt: Olitox 50 PU şi Sevin 85 WP, PU.
Pirimicarb (2 dimetilamino-5,6 dimetil-4-pirimidinil)-n,n-
dimetilcarbamat.
CH3
O
C
H3C C C O C N(CH3)2
N N
C
N(CH3)2
Pirimicarb
402
Este un insecticid sistemic de şoc, acţionează prin contact şi inhalaţie

asupra afidelor. Se aplică în concentraţii de 0,05%, având o toxicitate medie.
Bendiocarb (n-metilcarbamat de 2,3-izopropiliden-dioxifenil).
O
CH3
C
CH3
O
O C NH CH3
O
Bendiocarb
Se utilizează la tratarea seminţei de porumb şi sfeclă înainte de

semănat pentru a preveni atacul de gărgăriţă, răţişoară, vierme sârmă.
Dozele sunt de 10-12 kg/t sămânţă. Denumirea comercială este
Seedox 80 W.
11.5.2.4. Piretroizi de sinteză

Decametrin (S -  -ciano-m-fenoxibenzil - (1R,3R) (2,2-dibromvinil)-
2 - dimetil ciclopropan carboxilat).
Br H3C CH3
C CH O CN
Br C O CH O
H H
Decametrin
Are un spectru larg ce cuprinde majoritatea insectelor care atacă
frunzele, pentru care are o toxicitate puternică. Se administrează în
concentraţii mici, de 0,0125-0,05%.
Cel mai cunoscut produs este Decisul, condiţionat sub formă de
1,5 VUR, 5 VUR, 2 VUR, 25 VUR şi 2,5 CE.
Permetrin (3 fenoxibenzil ()cis-trans-3-(2,2diclorvinil)-2,2-
dimetilciclopropan carboxilat).
403
AGROCHIMIE
O
Cl
C CH CH CH C O CH2
Cl C O
H3C CH3
Permetrin
Acţionează prin contact şi ingestie asupra unui număr mare de insecte

în concentraţii de 0,015-0,02%. În seră se foloseşte sub formă de aerosoli la
combaterea musculiţei albe în doze de 3,5 l/ha. Produsele condiţionate VUR
combat ploşniţele cerealelor, dăunătorii legumelor perene, gândacul din
Colorado, în doză de 3,5 l/ha. Este netoxic pentru om.
Produsele comerciale poartă diverse denumiri: Coopex 0,5% DUST,
Coopex 25 WP, PU, Coopex Smoke Generator - pentru combaterea moliei
fructelor uscate prin fumigare, Corsair 20 EC, CE.
Cipermetrinul acţionează prin contact şi ingestie asupra afidelor,
gândacului din Colorado, viermilor, în concentraţii de 0,0125-0,0200%. Are
o toxicitate medie.
Sunt multe produse comerciale care conţin cipermetrin. Printre acestea
enumerăm: Alphaguard 10 EC, Bestseller 100 EC, Cipertrin 10 CE,
Cypermetrin 10 EC, Chinmix 5 EC, Fastac 10 CE-RU, Fastac ULV, Faster
10 CE, Fury 10 EC, Polytrin 200 EC, Ripcord 40 EC, Signal, Sherpa 25
EC, Supersect 10 EC, CE.
11.5.2.5. Piretroizi de origine vegetală

Cu toate că sunt utilizaţi mai puţin, efectele acestor substanţe sunt din
cele mai bune şi este posibil să fie folosite în viitor pe scară largă.
Nicotina, -(-piridil)-n-metil-pirolidină.
H2 H2
H H2
N
CH3
N
Nicotina
404
Este un alcaloid extras din specii de nicotină ca sulfat de nicotină. Se

prezintă sub formă de lichid brun, solubil în apă, cu toxicitate ridicată. Se
foloseşte la combaterea afidelor.
Anabasina, -(-piridil).
H2
H2 H2
H H2
N
H
N
Anabasina
Alcaloid extras din Anabasis aphylla sub formă de sulfat, având

acelaşi spectru de combatere ca şi nicotina.
Piretrina I şi II (C21H30O3, respectiv C21H30O5) sunt esteri ai acidului
piretric, extraşi din flori de Pyrethrum cinerariae folium şi din P. roseum.
Apar ca lichide incolore, uleioase, nevolatile, insolubile în apă, solubile în
solvenţi organici. Sunt produse active. Se condiţionează ca PP, CE,
fumigant cu spectru larg. Are acţiune rapidă. Dozele sunt de 10 g s.a /100
m3 ca fumigant sau 12 g s.a /100 l soluţie.
11.5.2.6. Insecticide biologice

Diferite varietăţi de Bacillus thuringiensis sunt utilizate la combaterea
moliei, omizilor, viermilor prunelor şi merelor, a cotarului verde al pomilor
şi chiar a gândacului din Colorado. Produsele conţin spori şi incluziuni de
natură proteică, toxice pentru lepidoptere. Se administrează în concentraţii
de la 0,025% la 0,250% sau de la 1,5 l/ha pentru combaterea moliei viţei de
vie până la 4,5-5 l/ha pentru combaterea gândacului din Colorado.
Astfel de insecticide se comercializează sub diverse nume, cum ar fi:
Bactoopeine HP WP (Bacillus thuringiensis 32.000 u.i./mg), Dipel 8 L (B.
thuringiensis), Dipel ES (B. thuringiensis 17.600 u.i/mg), Dipel WP PU (B.
thuringiensis 16.000 u.i./mg), Dipel 2xWP (B. thuringiensis 32.000 u.i. var
kurstaki), Ecotech Extra, Ecotech Pro şi Foray (Biobit), Thuringiensis
6.000, Novodor TM (B. thuringiensis 32.000 u.i. var tenebrionis). La acestea
se adaugă Trichomed preparat din Trichograma dendrolini pe substrat de
Sitotroga.
405
AGROCHIMIE
11.5.2.7. Alte insecticide

Acidul cianhidric (HCN) metabolizat, purtând denumirea de "Zyklon"
sau "Uragan". Este un gaz sub presiune, extrem de toxic şi exploziv. S-a
utilizat rar la dezinsecţia spaţiilor închise. Nu mai figurează în "Codexul
produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România".
Bromura de metil CH3Br (Bromometan). Se utilizează ca fumigant la
tratarea solului în sere şi a cerealelor în depozite. Pe lângă acţiunea
insecticidă, combate nematozii, fungii, şoarecii. Se livrează ca lichid
fumigant în butelii. În depozite doza este de 30-40 g/m3. Produsul este
foarte toxic.
Fosfura de aluminiu (AlP). În aerul umed substanţa eliberează
hidrogen fosforat (H3P), gaz foarte toxic, cu miros de usturoi. Se foloseşte la
combaterea insectelor din depozitele de cereale, în doze de 30 g (10 tablete)
la tona de seminţe. Are şi acţiune raticidă, aplicându-se 3 tablete la 5 m de
galerie. Este foarte toxic.
Sulfura de carbon CS2. Insecticid fumigant, folosit în depozite la
combaterea dăunătorilor cerealelor în doze de la 600 la 1.000 g/tonă. Este
foarte toxic, inflamabil şi exploziv. Pericolul de explozie se reduce prin
adaus de tetraclorură de carbon.
Dinoseb (Dibutox). Se aplică iarna, în concentraţie de 1%, pentru
combaterea păduchelui de San Jose şi a altor insecte. Se utilizează şi ca
erbicid şi desicant.
11.5.2.8. Amestecuri de insecticide

Efectul insecticid sporeşte uneori dacă se amestecă două sau trei
substanţe, fiecare în parte având acelaşi efect de combatere a insectelor.
Printre produsele întâlnite în practica curentă amintim: Aflix
(endosulfan 264 g/l + dimetoat 159 g/l, Decis Prime (deltametrin 15 g/l +
clorpinfos metil 400 g/l), Ecalux S (quinalfos 160 g/l + tiometon 160 g/l),
Gammavit 85 PSU (carboxină 25% + TMTD 25% + lindan 35%), Medimtox
35 VUR (dimetoat 15% + metilclor 20%), Sintogrill 5 G (malation 0,3% +
fenitrotion 4,7%), Supercarb  80 (tiuram 300 g/kg + lindan 350 g/kg +
carbendazim 150 g/kg), Vitalin 85 PTS (TMTD 25% + lindan 35% +
carboxină 25%) ş.a.
11.5.2.9. Alte substanţe folosite în combaterea insectelor

Atractanţii sunt produse pe bază de hormoni sexuali ai insectelor
(feromoni), care atrag masculii. Au efect derutant, masculii nemaigăsind
406
femelele, înmulţirea scade mult. Sunt substanţe netoxice, livrate în capsule

de 0,2-1 mg produs..
Hormonii juvenoizi se folosesc pentru dereglări morfologice la
insecte, întrerupându-le stadiul de dezvoltare.
Repelenţii sunt substanţe respingătoare, cu miros greu, care
îndepărtează dăunătorii.
11.5.3. Acaricide
Sunt substanţe folosite la combaterea acarienilor (păianjenilor) din
culturile agricole şi horticole. Acestea sunt toxice atât pentru ouă, cât şi
pentru larve şi adulţi. Unele substanţe au un efect toxic pronunţat numai
asupra ouălor şi larvelor iar altele numai pentru adulţi. Alegerea unui tip sau
a altuia din acaricide depinde de momentul aplicării tratamentului. Datorită
capacităţii de adaptare a acarienilor la unele din substanţele chimice utilizate
timp de mai mulţi ani, în prezent se produc acaricide inhibitoare de creştere,
care acţionează la nivelul formaţiunii scheletice, împiedicând una din
etapele formării chitinei.
11.5.3.1. Carbinoli
Dicofol,(-1,1 bis-p-clorfenil-1-hidroxi-2,2,2-tricloretanol).
OH
Cl C Cl
CCl3
Dicofol
Are efect acaricid, insecticid şi ovicid penetrant. Este un produs
nesistemic. Soluţiile se pregătesc în concentraţii de 0,2%. Dispare de pe
fructe după 50 de zile. Toxicitatea este medie.
Produsele comerciale sunt: Kelthane 18,5 EC CE (dicofol 18,5%) şi
Mitigan 18,5 EC CE (dicofol 18,5%).
11.5.3.2. Sulfone şi sulfonaţi

Tetradifon (-4clorfenil-2,4,5-triclorfenil-sulfona).
407
AGROCHIMIE
Cl O
Cl S Cl
Cl O
Tetradifon
Are acţiune intensă asupra larvelor şi ouălor. Se administrează în
concentraţie de 0,15-0,20%. Remanenţa este mare, de 15 până la 30 zile.
Denumirile comerciale sunt: Tedion V-18, Pal-Acaritox CE; ambele conţin
8% tetradifon.
11.5.3.3. Organo-metalice
Cihexatin (hidroxid de triciclohistaniu) acţionează contra formelor
mobile de acarieni, în concentraţie de 0,05%.
H2C CH2
H2C CH SnOH
H2C CH2
3
Cihexatin
11.5.3.4. Organo-fosforice
Etion - 0,0,0,0- tetraetil -S-S-metilen-bis-ditiofosfat.
S S
H5C2O OC2H5
P S CH2 S P
H5C2O OC2H5
Etion
Este un lichid de culoare brună, solubil în apă. Acţionează prin contact

împotriva multor dăunători. Pe lângă efectul acaricid are acţiune insecticidă.
Combate mai multe specii de păianjeni, viermele mărului, afidele, muştele
legumelor ş.a. Se comercializează sub numele de Sintox 25 CE, Sintox 40
CE, Sintovur 42, 5 VUR. Aceste produse se administrează în concentraţie de
408
0,1-0,2%. Pentru tratamentul contra acarienilor din depozite există produsul

Fumisin 10 PF care se utilizează în doză de 2-2,4 kg/500 m3.
11.5.3.5. Alte acaricide

Propargit este un lichid brun, insolubil în apă, slab toxic, acţionează
prin contact. Se administrează în doze de 0,1-0,2% contra diferiţilor
păienjeni apăruţi la pomi şi viţa de vie. Se comercializează sub numele
Omite şi Omite 57 E.
Hexitiazox este folosit pentru tratarea contra acarienilor a pomilor,
viţei de vie şi legumelor. Dozele sunt de 0,03%-0,06% pentru pomi, 0,08%
pentru legume şi 0,5 kg/ha sau 0,6 l/ha pentru viţa de vie. Produsul
comercial este numit Nissorum, condiţionat ca: 10 WP, PU; 5 CE; 5 EC.
Produsul numit Danirun 11 EC, CE este un amestec de fenpropatrin
8% cu hexythiazos 3%, eficace în soluţie 0,06% contra acarienilor care apar
la măr şi castraveţi.
11.5.4. Nematocide
Pentru combaterea nematozilor, în special apăruţi în spaţiile protejate
(sere, solarii) se utilizează dazomet, metam de sodiu, oxamil ş.a. De regulă,
astfel de substanţe au o acţiune mult mai complexă: insecticidă, fungicidă,
erbicidă.
Dazomet (tetrahidro-3,5-dimetil-2-tio-1,3,5,tiadiazin).
S
H2C C S
H3C N N CH3
C
H H
Dazomet
Substanţa are o acţiune nematocidă, insecticidă, fungicidă şi erbicidă.

Este un praf care se introduce în sol odată cu arătura în doză de 600 kg/ha,
la o adâncime de 20 cm, cu 20 de zile înainte de plantare. Produsul sub
formă de granule se administrează în doză de 500 kg/ha în seră sau 350 g/m2
în amestecuri nutritive. Timpul de pauză ajunge până la 5 săptămâni, fiind
puternic fitotoxic. Intervalul de pauză este de 20 zile înainte de semănat şi
60 de zile înainte de recoltat.
409
AGROCHIMIE
Se comercializează sub numele de Dazomet 90 PP, Dazomet 90 G şi

Basamid granule (G).
Metam de sodiu (n-metilditiocarbamat de sodiu)
S
H3C - NH - C - SNa · 2H2O
Metam de sodiu
Este un fumigant de sol cu însuşiri nematocide, fungicide, insecticide,

bactericide şi erbicide. Se condiţionează ca soluţie care se introduce în sol în
doză de 1.000-1.200 l/ha, cu apa de irigat, cu o lună înainte de plantare.
Durata de acţiune este de la 7 la 21 zile. Toxicitatea este medie.
Denumirea comercială este Onetion 36 LV. Mai este cunoscut şi sub
numele de Vapam sau Nematin.
Oxamil (metil-nn-dimetil-n (metilcarbamoil)oxi-1-tio-oxamidat).
Substanţa se aplică în sol şi pe plante, având efect nematocid,
insecticid şi acaricid. De pe frunze se translocă în rădăcini, distrugând
nematozii. Se aplică în soluţii de 0,2%, iar în sol, ca produs granulat în doză
de 15-60 kg/ha. Este foarte toxic.
Se comercializează sub numele de Vydate 10 G şi Vydate 24 L, CS
(240 g/l).
11.5.5. Rodenticide şi moluscocide

Pentru combaterea rozătoarelor din câmp şi depozite se folosesc
diferite substanţe cum ar fi: clorofacinona, warfarina, camfeclor, fosfura de
zinc ş.a., toate denumite generic rodenticide. Substanţele care combat
moluştele poartă denumirea de moluscocide.
Warfarina -4-hidroxi-3(-3-oxo-1-fenil-butil) - cumarina.
OH
C C CH CH2 COCH3
C C
O
Warfarina
Este un produs anticoagulant cu acţiune puternică rodenticidă.

Combate şoarecii şi şobolanii, provocându-le hemoragii şi asfixiere.
410
Produsul comercial este denumit Actosin P, CM, conţine 0,6%

warfarină, se aplică sub formă de momeli.
Antu - -naftiltioureea.
NH - CS - NH2
Antu
Are acţiune puternică faţă de şobolani. Numele comercial este Antan

80 CM, se administrează sub formă de momeli. Produsul este toxic pentru
om.
Clorofacinona (clorfenil-fenilacetil-indan-dion) are efect
anticoagulant, produce hemoragii spontane şi asfixie. Se pregătesc momeli
cu 0,25-0,05% s.a. Este toxic pentru om. Se comercializează sub numele de
Redentin 0,5 CM şi Redentin 75 M.
Camfeclor se utilizează contra rozătoarelor mici de câmp, în doze de
60-70 kg/ha, are şi acţiune insecticidă. Se comercializează sub numele de
Melipax 10 PP, administrat în doză de 70 kg/ha şi Melipax 60 CE, pentru
stropirea vegetaţiei cu 5 l/ha în 600 l apă.
Fosfura de zinc (Zn3P2). Pulbere cenuşie, cu miros de usturoi,
insolubilă în apă. Se aplică în momeli formate din boabe de cereale tratate
cu 3% Zn3P2. Este foarte toxic.
Metaldehida. Este un moluscoid de ingestie, condiţionat sub formă de
granule.
H3C - CH - O - CH - CH3
O O
H3C - CH - O - CH - CH3
Metaldehida
Se aplică 3 g/m2 pe sol, seara. Are toxicitate medie. Produsul este

cunoscut sub numele de Escaratox 5 G sau Antilimace.
411
AGROCHIMIE
11.5.6. Erbicide
Combaterea chimică a buruienilor din culturile agricole se face cu un
grup de substanţe numite erbicide. Ele se grupează: în funcţie de natura
selectivităţii (fiziologică, morfologică, mecanică ş.a.), după starea fizică
(soluţii, emulsii, pulberi, granule, paste, lichide pentru aplicarea cu volum
ultraredus), după modul de acţiune (de contact sau sistemice), după epoca de
aplicare (înainte de răsărirea culturii şi buruienilor - preemergente sau după
răsărirea acestora - postemergente) , după modul în care blochează procesele
metabolice (inhibă reacţia Hill, perturbând fotosinteza; inhibă respiraţia,
inhibă germinaţia şi creşterea radicelei) şi, în fine, după natura chimică.
Acest din urmă criteriu stă la baza prezentării principalelor grupe de
erbicide.
Plantele cultivate nu sunt distruse de substanţele cu acţiune erbicidă
datorită inactivării biochimice a erbicidului de către un sistem enzimatic
propriu şi datorită structurii ceroase, lignificate a ţesuturilor, care nu permite
pătrunderea erbicidului. De asemenea, erbicidele aplicate odată cu
semănatul nu acţionează asupra seminţelor deoarece acestea sunt introduse
în sol la adâncime mai mare decât adâncimea la care s-a introdus erbicidul
pentru a distruge seminţele de buruieni aflate în stratul de la suprafaţa
solului.
11.5.6.1. Ariloxiacizi
Acidul 2,4-diclorfenoxiacetic (2,4D). Produsul tehnic are miros
puternic de fenol.
O - CH2 ( - COOH) acidul 2,4 D
Cl ( - COONa) diclordon sodic

[ - COON (CH3)2] sarea de dimetil amină
Cl
2,4 D
Sarea de sodiu a acidului 2,4 D (Diclordonul sodic) combate

dicotiledonatele anuale şi parţial pe cele perene din culturile de cereale (1-
1,5 kg/ha). La porumb, doza este de 0,5-1 kg/ha, aplicat postemergent. Sarea
de dimetilamină (DMA) acţionează mai rapid, are selectivitate mai mare, iar
doza este de 1,5-23,5 l/ha.
412
Acidul 2,4 D este adsorbit prin frunze, ajunge în zonele meristematice

unde afectează respiraţia, depunerea substanţelor şi diviziunea celulară.
Induce un dezechilibru între sinteză şi consum, în favoarea consumului,
moartea plantei producându-se prin epuizare.
2,4 D se utilizează şi în amestec cu alte erbicide, cel mai cunoscut
fiind produsul Icedin rezultat din amestecul în diferite proporţii cu Dicamba.
Principalul avantaj al acestui amestec este coborârea temperaturii la care
poate fi aplicat sub 15oC (6-10oC). În doze mici 2,4 D are efect
biostimulator.
În comerţ se găsesc următoarele produse: 2,4-D DMA 810 SL (acid
2,4-D, 675 g/l); 2,4 D sare de amină 33 LS, CS; 2,4 sare dimetilamină tip
600, 2,4 D sare izopropilamină LS-2,4 D; 2,4 D sare de trimetilamină 33
LS, DGMA 6 (sare de dimetilamină a acidului 2,4 D), Ebutone 300 SL (acid
2,4 D B, 300 g/l), Oltest (2,4 D acid sub formă de ester 2 etil hexilic), 2,4 D
SDMA 600 RV, DMA 6, Dicopur D (acid 2,4 D din sare de dimetilamină 600
g/l), Maton, Prodate.
2M-4 Cl sau MCPA - axcidul-2-metil-4-clorfenoxiacetic.

O - CH2 - COOH
CH3
Cl
MCPA
Produsul tehnic are culoare galben-brună cu miros neplăcut. Combate

buruienile dicotiledonate anuale şi perene din culturile de in (1-1,5 l/ha),
mazăre de câmp (2-2,5 l/ha) şi orez (0,8-1,5 l/ha, în amestec cu Basagran
pentru Cyperacaee). Acţionează sistemic şi hormonal.
În amestec cu 2% Dicamba poartă numele de Banavel M, iar în
amestec cu bromoxinil se obţine un produs mai agresiv - Brominal/fax - faţă
de buruienile rezistente în cultura de in.
Denumirile comerciale sunt: Agroxone, Raphone, Dicotex CS 37-40%
ca sare de amoniu, Sanaphen (sare de potasiu a MCPA a.e. 400 g/l).
2,4,5 T ( acidul 2,4,5-triclorfenoxiacetic).
413
AGROCHIMIE
O - CH2 - COOH
Cl
Cl
Cl
2,4,5 T
În doză de 2,5-3 l/ha se aplică postemergent la orez (2,5-3 l/ha) pentru

combaterea Cyperaceelor şi Alismataceelor.
Se găsesc sub denumirile: Triclordon, Phenopal CE.
11.5.6.2. Toluidine
Trifluralin (n,n-di-n-propil-2,6-dinitro-4-trifluormetil-anilina).
H3C - CH2 - CH2 - N - CH2 - CH2 - CH3
O2N NO2
CF3
Trifluralin
Este un erbicid selectiv sistemic. Se aplică în sol şi este absorbit pe

cale radiculară. Se aplică preemergent, împiedică germinarea seminţelor de
buruieni şi creşterea radicelelor. Combate bine buruienile monocotiledonate.
Se foloseşte în doză de 3-5 l/ha la soia, floarea-soarelui, fasole, tomate,
ardei, vinete, morcovi, ceapă, varză. Datorită volatilităţii sale se
încorporează în sol. Persistenţa este de 4-6 luni. Valabilitatea este de 2 ani
de la data îmbutelierii.
Este cunoscut şi sub numele de Treflan, Flutrix, Triflurex. Denumirile
comerciale comune sunt: Digermin 24 EC, CE (trifluralin 240 g/l), Eflurin
24 EC, 48 EC, Novatrif 48 CE, Treflan 24 CE, 48 CE, Triflurex 24 CE, 48
EC, Triflurom 24 CE, Trifsan 24 EC, 480 CE.
Benefin (n-butil-n-etil-2,6-dinitro-4-trifluoro-metil-anilina).
Acţionează ca şi trifluralinul, fiind cunoscut şi sub numele de
Benfluralin. Se aplică preemergent. Distruge monocotiledonatele şi o parte
din dicotiledonate, nu are efect asupra cruciferelor, solanaceelor şi
malvaceelor. Doza oscilează între 4 şi 8 l/ha. Se aplică obişnuit la legume şi
414
la unele leguminoase furajere (trifoi). Este volatil, se încorporează în sol la

8-10 cm. Perioada de degradare este de 4-5 luni.
H3C - CH2 - N - CH2 - CH2 - CH2 - CH3
O2N NO2
CF3
Benefin
Denumirile comerciale sunt: Balan CE, Balan 18 CE, Benefex şi

Benefex 18 CE, toate conţinând 180 g/l benfluralin.
Isopropalin (-4 izopropil-2,6-dinitro-n,n-dipropilanilină) este un
erbicid sistemic, administrat în sol (1,2-1,5 l/ha), combate cu succes
buruienile din culturile de tomate, castraveţi, ardei. Are o toxicitate redusă.
În comerţ este cunoscut sub numele de Paarlan CE (720 g/l).
11.5.6.3. Carbamaţi
Butilat (n,n-diizobutiltiocarbamat de etil).
H3 C
CH CH2
O
H3 C
N - C - S - CH2 - CH3
H3 C
CH CH2
H3 C
Butilat
Se aplică în sol, în doză de 6-10 l/ha singur sau 4-6 l/ha asociat, la
porumb şi floarea soarelui. Are acţiune asupra seminţelor de buruieni în curs
de răsărire, distruge în special monocotiledonatele. Nu combate cruciferele.
Remanenţa este de 2-3 săptămâni. Este slab toxic.
Poate fi găsit sub diverse denumiri: Diizocab 80 CE, EC (butilat 800
g/l), Sutan, Butylate. Produsul este volatil şi inflamabil.
EPTC (s-etil-n,n dipropil tiocarbamat), denumit şi Eradicane.
415
AGROCHIMIE
O
H3C - CH2 - CH2
N - C - S - CH2 - CH3
H3C - CH2 - CH2
EPTC
Este un erbicid sistemic, fiind activ faţă de seminţele de
monocotiledonate şi, parţial, faţă de dicotiledonate, în curs de germinare.
După răsărire, buruienile nu mai sunt sensibile la acest erbicid. Se introduce
în sol, înainte de semănat, în doze de 4-6 l/ha pentru leguminoasele furajere,
fasole, sfeclă. Se mai aplică la porumb (6-10 l/ha singur sau 4-6 l/ha
asociat), şi la floarea-soarelui (5-8 l/ha). Este fitotoxic pentru soia.
Denumirile comerciale sunt: Alirox 80 CE, Eptam 6 E, CE, Eradicane
72 EC.
Cicloat (n-etil-n-ciclohexil-s-etil-tiolcarbamatul de etil).
O
N C S C2H5
C2H5
Cicloat
Se aplică în sol, inhibând germinaţia seminţelor de buruieni
monocotiledonate. În combinaţie cu alt erbicid devine eficace şi pentru
seminţele de dicotiledonate. Se administrează în culturile de sfeclă (6-8 l/ha)
şi spanac (4-6 l/ha). Are o persistenţă de 4-8 săptămâni.
Se produce sub numele de Olticarb 75 CE (cicloat 750 g/l) şi de RO-
Neet 6 E, CE (cicloat 720 g/l).
Fenmedifan n(3-metilfenil)-carbamatul de 3-metoxicarbonil-
aminofenil).
O
NH C O
NH - C - OCH3
CH3
Fenmedifan
Erbicid de contact, este selectiv pentru sfeclă. Se aplică postemergent,
inhibă reacţia Hill. Distruge cu precădere buruienile dicotiledonate. Dozele
416
obişnuite sunt 6 l/ha în culturile de sfeclă şi căpşuni, după răsărirea

buruienilor.
Produsul comercial se numeşte Betanal (fenmedifam 157 g/l). Se
asociază cu Dual sau Devrinal.
Molinat (s-etil-n,n hexametilen-tiocarbamat).
O
H2C - CH2 - CH2
N - C - S - C2H5
H2C - CH2 - CH2
Molinat
Este un erbicid sistemic de sol, selectiv pentru orez, combate numai
buruienile monocotiledonate. Se aplică în sol, în doză de 7-8 l/ha, după care
parcelele se inundă. Sub formă granulată poate fi aplicat şi postemergent, în
apă, după răsărirea orezului, când mohorul are 7-12 cm înălţime.
Denumirile comerciale sunt: Molinat 5G, Ordram 6 E, 72 CE, Oredon
75 CE.
11.5.6.4. Derivaţi de uree

Metobromuron [n-metil-n-metoxi-n-(4-bromfenil)-ureea].
O
CH3
Br NH C N
CH3
Metobromuron
Se aplică în sol, în cantitate de 2-4 kg/ha, la culturile de tomate,

fasole, tutun, având efect puternic asupra buruienilor dicotiledonate aflate în
faza de răsărire. Are o remanenţă în sol de 3-5 luni. Toxicitate medie. Este
cunoscut sub numele de Patoran 50 WP, PU.
Metoxuron [n-(3-clor-4-metoxifenil)-n,n-dimetilureea].
Cl
O
CH3
H3C - O NH C N
CH3
Metoxuron
417
AGROCHIMIE
Are acţiune erbicidă, defoliantă şi desicantă. Se degradează rapid în

sol după aplicare. Este activ faţă de buruienile monocotiledonate. Doza este
de 3-4 kg/ha pentru grâu, aplicat în sol sau în faza de 3-4 frunze. Ca
defoliant la cânepă, când plantele mascule sunt înflorite şi desicant pentru
in, cartof, lucernă, tomate, soia, rapiţă, doza este 3-6 kg/ha.
Se produce sub numele de Dosanex PU (metoxuron 80%) sau Purivel
80 PU.
Clortoluron - n-(3-clor-4-metilfenil)-n,n dimetilureea.
O
CH3
H3C NH C N
CH3
Cl
Clortoluron
Asemănător metoxuronului, ca mod de comportare, dozare şi acţiune,

cu menţiunea că este selectiv şi pentru mac. Nu este toxic.
Produsele comerciale se numesc Dicuran 80 WP, PU (clortoluron
80%), Tolurex 50 SC (clorotoluron 500 g/l), Tolurex 80 WP (clorotoluron
80%).
Lenacil (3-ciclohexil-5,6-trimetiluracil). Este activ asupra
dicotiledonatelor, fiind selectiv pentru sfeclă (doza este de 1-2 kg/ha) şi
căpşuni (3-3,5 kg/ha). Din sol este absorbit de rădăcină, de unde ajunge în
frunze, inhibând fotosinteza. Se amestecă cu erbicidele antigramineice,
administrându-se în sol înainte de semănat.
Produsele cu Lenocil poartă numele de: Adol 80 WP, PU (lenocil
80%) şi Venzar 80 WP, PU.
11.5.6.5. Derivaţi de triazine şi diazine

Atrazin (2-clor-4-etilamino-6-izopropil-aminotriazina).
Cl
N N
CH3
HC NH N NH CH2 CH3
CH3
Atrazin
418
Erbicid cu largă utilizare aplicat atât preemergent cât şi postemergent,

acţiune sistemică, compatibil cu alte pesticide şi cu îngrăşăminte. Este
selectiv fiziologic pentru porumb, sorg şi iarbă de Sudan. La buruienile
sensibile, inhibă reacţia Hill. Combate peste 40 de specii de mono- şi
dicotiledonate anuale. O serie de plante (grâul, orzul, ovăzul, rapiţa, soia,
fasolea, sfecla, floarea-soarelui şi legumele) sunt sensibile la atrazin. Din
acest motiv şi datorită descompunerii lente a produsului se va avea grijă de
rotaţia culturilor în asolament. Dozele obişnuite pentru porumb şi sorg sunt
de 6-10 l/ha. Produsul este toxic. La doze normale rezistă specii de Cirsium,
Sonchus, Agropyrum.
Industria chimică produce: Atranex 80 WP, 50 SC, 90 WDG, Atred 50
WP, PU (atrazin 50%); Atred 500 L, SC; Gesaprin 50 WP, PU, 80 WP, PU;
Maizina 90 WG, Catrazin 90%, Onezin 400 SC, Onezin 50 PU; Romazin
500 SC/RV, Sanazin 50 SC, Timazin 50 PU.
Simazin, 2-clor-4,6-bis-(etilamino)-1,3,5-triazina.
Cl
N N
H5C2 NH N NH C2H5
Simazin
Are un spectru larg de combatere, similar cu atrazina. Este selectiv
pentru sorg şi porumb, are numai acţiune preemergentă, fiind un erbicid
pentru aplicare în sol. Se utilizează cu succes în plantaţiile pomicole şi
viticole, în culturile de căpşuni şi zmeur. Produsul este foarte toxic, are o
remanenţă de până la un an, fapt ce impune necultivarea unor specii
sensibile după porumbul erbicidat cu simazin
Se distribuie sub diverse denumiri: Gesatop 50 WP, PU (simazin
50%); Simadon 50 PU; Simadon 400 SC, PU; Simanex 50 WP, PU; Simanex
50 SC, CS; Simanex 80 WP, PU.
Prometrin [2,4(izopropilamino)-6-metiltio-1,3 triazin].
419
AGROCHIMIE
CH3
NH - CH
CH3
N N
CH3
H3C S N NH CH
CH3
Prometrin
Se aplică pre- sau postemergent. Are un spectru larg de combatere fără

a fi activ faţă de buruienile cu rădăcini adânci şi perene. Inhibă fotosinteza.
Este avizat preemergent pentru: cartof (2-8 kg/ha), floarea-soarelui în benzi
(1-2,5 kg/ha), mazăre, ceapă, arpagic (2-3 kg/ha), bumbac (6-8 kg/ha) şi
postemergent la morcov, pătrunjel şi ţelină (2-3 kg/ha). Produsul este slab
toxic.
Gesagard 50 WP, PU; Promedon 50 PU; Promedon 400 SC
(prometrin 400 g/l); Prometrex 50 WP, PU, 50 SC; Prometrin 50 WP, PU
sunt unele din denumirile comerciale ale Prometrinului.
Metribuzin. Este un produs solubil în apă, selectiv, sistemic, absorbit
prin rădăcini şi frunze, inhibă fotosinteza. Combate un număr mare de
buruieni mono- şi dicotiledonate. Se utilizează preemergent la cartofi (0,7-2
kg/ha), soia (0,2-0,5 kg/ha), la tomate se administrează şi postemergent, iar
la ardei numai postemergent. Este cunoscut sub diverse nume, precum:
Sencor, Lexone 75 DF (metribuzin 75%), Metripaz 70 WP (metribuzin
70%) sau Metriphar 70 WC.
Terbutrin. Are spectru larg de combatere, similar cu prometrinul. Este
absorbit prin rădăcini şi frunze, are o remanenţă de numai 1-2 luni, fiind
slab toxic. Denumirile comerciale sunt: Igran 50 WP (terbutrin 50%) şi
Terbutrex 50 WP, PU (terbutrin 50%).
11.5.6.6. Amide
Alaclor, -cloro-2,6-dietil-n-(metoximetil)-acetanilidă.
CH2 - CH3
CH2 - O - CH3
N
C - CH2Cl
H3C - H2C
O
Alaclor
420
Combate buruienile monocotiledonate rezistente la triazine din

culturile de porumb. Se aplică înainte sau imediat după semănat,
încorporându-se superficial în sol, la 2-5 cm. Se recomandă la porumb
preemergent (8-10 l/ha sau asociat 4-6 l/ha), la floarea-soarelui, soia, cartof,
fasole, tomate. Este absorbit prin hipocotil, coleoptil şi radicele. Inhibă
sinteza proteinelor.
Produsele comerciale se numesc: Alanex 48 EC, CE; Lasso CE; Lasso
RV 48 CE, toate conţinând 480 g/l. De asemenea, alaclor în concentraţie de
48% şi 35% apare în produsele: Mecloran 48 CE şi Mecloran 35 CE.
Metolaclor, 2-etil-6-metil-n(1metoxi-2-metil-etil)cloracet.
CH3
CH3
CH - CH2 - O - CH3
N
C - CH2Cl
H3C - H2C
O
Metolaclor
Inhibă alungirea rădăcinilor şi sinteza proteinelor. Distruge buruienile

graminee. Se aplică înainte sau imediat după semănat. Se asociază cu
atrazinul. Se recomandă pentru porumb, singur (5-10 l/ha) sau asociat (3-6
l/ha), floarea-soarelui, soia (asociat), fasole, cartof (asociat), sfeclă (asociat)
şi pentru legume. Persistenţa în sol este de câteva săptămâni sau luni.
Se comercializează sub numele de: Stam 80 WG; Stam LU-10, VR;
Surcopur 36 EC, CE, Surcopur LV 36, VR.
Propanil, 3,4 dicloranilida acidului propionic.
O
Cl NH C CH2 CH3
Cl
Propanil
Este un erbicid de contact, se aplică postemergent, când buruienile au

2-4 frunze, în doze de 18-24 l/ha la cultura orezului. Ajuns în sol se
degradează repede. Toxicitatea este medie. Este cunoscut sub numele de
Dual, condiţionat 500 CE, EC sau 960 CE, EC.
Napropamida, n,n-dietil-2-(1-naftil-oxi) propionamida.
421
AGROCHIMIE
O
C2H5
H3C - CH - C - N
C2H5
Napropamida
Acţionează prin distrugerea buruienilor graminee şi dicotiledonate în

momentul germinării seminţelor. Se aplică preemergent în doze de 4-8
kg/ha, pentru un mare număr de culturi legumicole şi plantaţii tinere de
pomi şi viţă de vie. Se descompune în sol timp de 8-12 săptămâni.
Denumirile Devrinol 45 F; Devrinol 50 WP, PU; Naproguard 450 SC
sunt utilizate pentru produsele comerciale ale napropamidei.
11.5.6.7. Alte erbicide

Paraquat, 1,1-dimetil-4,4-dipiridil-diclorură. Este un erbicid total,
neselectiv, cu acţiune rapidă, postemergent, folosit în doze de 3-5 l/ha la
porumb, cartof, pomi şi vie. Este toxic.
Produsul comercial cel mai cunoscut este Gramoxone 20 CS, la care
se adaugă Pared CE. Ambele conţin 200 g/l paraquat.
Diquat, dibromura de 1,1-etilen-2,2-dipiridină. Se aplică în doze de 2-
6 l/ha. Se utilizează ca desicant postemergent la soia, cartof, floarea-
soarelui, leguminoase furajere, sfeclă, orez ş.a. Are o toxicitate moderată.
În practică este cunoscut sub numele de Reglone CS şi Reglone 20 LS,
conţinînd câte 200 g/l diquat.
Bentazon, 3-izopropil-2,1-S-tiadiazino-(4), 2,2 dioxid. Este un erbicid
de contact, absorbit prin frunze, inhibă fotosinteza. Se utilizează la
combaterea buruienilor dicotiledonate din culturile de grâu (2-4 l/ha), soia
(1-6 l/ha), orez, fasole, lucernă, mazăre. Are toxicitate redusă. Se foloseşte
în amestec cu MCPA, rezultând produsul Basagran, condiţionat CS.
Fluazifop-butil, butil-(trifluorometil-piridiloxi)-fenoxi-propionat. Se
absoarbe prin frunze şi mai puţin prin rădăcini. Este selectiv fiziologic
pentru 60 de specii cultivate de dicotiledonate. De asemenea combate
buruienile monocotiledonate anuale şi perene. Se aplică postemergent în
faza de 2-3 frunze, în doză de 2-3 l/ha la soia, floarea-soarelui, sfeclă de
zahăr, legume şi în doze de 6 l/ha pentru plantaţiile de pomi.
422
Poate fi găsit în comerţ sub denumirea de Fusilade Super EC.

Produsul conţine 125 g/l fluazifop-butil.
Glisofat - n-(fosfonometil)-glicina. Se absoarbe prin frunze, de unde
este translocat în toate organele plantei, pe care le desică şi necrozează. Este
un erbicid total, cu cel mai larg spectru de combatere pentru buruieni mono-
şi dicotiledonate. Se foloseşte ca erbicid neselectiv. Se aplică la viţa de vie,
pomi pe rod, porumb înainte de recoltare, în doze de 6-10 l/ha. Se mai
administrează în mirişti sau în intervalul dintre două culturi, în
legumicultură.
11.5.6.8. Amestecuri
Pentru creşterea eficacităţii se produc amestecuri de 2 sau mai multe
erbicide. În prezent, în România pot fi întâlnite aproape 70 de produse
omologate. Amintim câteva dintre ele: Acadin Super 40 CS (acid 2,4 D 300
g/l + dicamba 100 g/l); Acenit A 880 EC (acetoclor 800 g/l + AD 80 g/l),
Arelon Super (izoproturon 60% + amidosulfuron 1,5%); Arrat (tritosulfuron
25% + dicamba 50%); Bazagran Forte (bentazon 480 g/l + Wettal 150 g/l);
Beetup trio (fenmedifam 60 g/l + desmedifam 60 g/l + etofumesat 60 g/l);
Butiram 1/1 CE (butilat 250 g/l + alaclor 250 g/l); Butizin 40 SC (butilat 200
g/l + atrazin 200 g/l); Diburon 800 CE (dimetanamid 200 g/l + butilat 600
g/l); Galex 500 EC, CE (metolaclor 25% + metobromuron 25%); Icedin
Forte (dicamba 50% + 2,4-D 28%); Lacorn Combi (alaclor 33,6% + atrazin
14,4%); Lancet RV (fluroxipir 80 g/l + acid 2,4 D 450 g/l); Marksman SC
(dicamba 11,5% + atrazin 22,2%); Mustang (flarasulan 6,25 g/l + acid 2,4 D
300 g/l); Oltisan Extra (acid 2,4-D 325 g/l + dicamba 75 g/l); Primextra 500
FW, SC (metolaclor 300 g/l + atrazin 200 g/l); Sansac (2,4-D 360 g/l +
metosulam 5 g/l); Trinulan CE (trifluralin 240 g/l + linuron 20 g/l) ş.a.
423
AGROCHIMIE
12. BIOREGULATORI ÎN CREŞTEREA PLANTELOR

Bioregulatorii sunt compuşi organici care, în concentraţii mici,
influenţează procesele fiziologice ale plantelor. Ei cuprind atât hormonii
produşi de organismele vegetale cât şi substanţele cu însuşiri similare
produse sintetic. Aplicate pe plante, aceste produse modifică procesele
vitale şi structura ţesuturilor, favorizând creşterea rădăcinilor şi a părţii
aeriene, favorizează sau finalizează stadiile de vegetaţie, accentuează
dezvoltarea fructelor, măresc rezistenţa plantelor la boli, influenţează
absorbţia elementelor nutritive (Jung, 1982; Nickell, 1982; Milică şi colab.,
1983; Gergen şi colab., 1988).
În grupa bioregulatorilor, având atât efecte stimulatorii, de creştere,
cât şi retardante intră, de regulă, substanţe din următoarele patru grupe:
auxine, gibereline, citochinine şi inhibitori.
12.1. Stimulatori de creştere
12.1.1. Auxine naturale şi sintetice

Auxina (acid -indolilacetic).
CH2 - COOH
N
H
Auxina
Este un produs natural, care administrat în doze foarte mici

influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor. În concentraţie de 10-100
ppm se utilizează la înrădăcinarea răsadului de tomate, iar pentru
înrădăcinarea butaşilor de viţă de vie, coacăz, agriş se foloseşte o soluţie de
0,002-0,010%. De asemenea, auxina se administrează la cartof (50 ppm),
sporind producţia de tuberculi şi la viţa de vie (10-20 ppm) pentru a preveni
căderea florilor.
În afara compuşilor naturali au fost sintetizate o serie de auxine,
derivaţi ai indolului, naftalenului, acidului fenoxiacetic şi acizi benzoici
substituiţi.
424
Bioregulatori în creșterea plantelor
Acidul indolil-butiric (IBA) se foloseşte în soluţii de 0,005% sau prin

prăfuire, înainte de plantat, la înrădăcinarea butaşilor de prun.
CH2 - CH2 - CH2 - COOH
N
H
Acidul indolil-butiric
În floricultură se foloseşte pentru a evita căderea florilor. Produsul

este toxic. Poate fi procurat sub numele de Hormodin sau în amestec.
Acidul -naftilacetic (ANA).
CH2 - COOH
Acidul -naftilacetic
Se utilizează în doze de 40-60 g/ha în 1.500 l apă, contribuie la
suprimarea lăstarilor formând ramuri scurte, previne căderea fructelor
înainte de recoltare, favorizează înrădăcinarea. Are efect cicatrizant. Este
toxic.
Produsele comerciale sunt denumite Apple-Set, Nu Tone, Fruitone
Acidul -naftoxiacetic este folosit pentru legarea florilor şi creşterea
mărimii fructelor. Produsul comercial No-Seed CS (20 g/l) este folosit ca
stimulator al fecundităţii şi precocităţii legumelor cultivate în sere.
Acidul 2,4-diclorfenoxiacetic (2,4 D). Pe lângă acţiunea de distrugere
a buruienilor este stimulator, previne căderea bobocilor şi a florilor. Se
foloseşte, în doză de 20-100 ppm la tomate în vederea grăbirii maturării şi a
creşterii greutăţii fructelor.
12.1.2. Gibereline
Acidul giberelic (Giberelin) este o substanţă albă, cristalină, solubilă
în apă. Sunt cunoscute peste 52 de gibereline. Cea mai activă se obţine din
ciuperca Gibberella fujikuroi. Efectul lor este de stimulare a creşterii, de
grăbire a diferenţierii florilor şi inducere a partenocarpiei. Se foloseşte cu
succes la speciile floricole şi legumicole (250 l/ha, în concentraţie de 20
ppm), stimulând înflorirea şi fructificarea.
425
AGROCHIMIE
În amestec cu tocoferolul stimulează germinaţia seminţelor. Asociat

cu un retardant de creştere (CCC) intensifică înfrăţirea la orz în faza de trei
frunze, contribuie la dezvoltarea tulpinii şi a spicului. Se tratează porumbul
pentru germinare. Are efect pozitiv asupra producţiei de sfeclă de zahăr.
Giberelinele sunt netoxice.
12.1.3. Citochinine naturale şi sintetice

Citochininele sunt compuşi bioactivi care stimulează diviziunea
celulară. Biosinteza lor se produce în rădăcină.
Chinetina (6 furilmetilaminopurină).
NH - CH2
O
N
N N
Chinetina
Singură sau în amestec, chinetina aplicată foliar are efecte

stimulative, grăbind translocarea unor elemente nutritive, în principal fosfor.
Determină, de asemenea, creşterea rezistenţei plantelor la stresul salin.
Au fost sintetizate benziladenina, difenilureea, difeniltioureea, toate
contribuind la diferenţierea mugurilor vegetativi, la accelerarea formării
organelor florale.
12.2. Retardanţi de creştere
Comparativ cu stimulatorii de creştere, retardanţii de creştere, după

cum arată şi numele, frânează creşterea, dar stimulează înflorirea şi
fructificarea.
Clormequat (CCC), clorură de 2-cloretiltrimetilamoniu (Cicocel) este
o substanţă albă, higroscopică, cu miros de peşte în descompunere.
426
+
CH3
-
H3 C N C2H4Cl Cl
CH3
Clormequat
Frânează creşterea plantelor în lungime, sporind masa foliară şi

întărind tulpina. Se foloseşte cu succes la cereale păioase, aplicându-se la
sfârşitul înfrăţirii în doze de 1,8-2 l/ha, dizolvat în 100-200 l apă.
Sporeşte rezistenţa la ger, la secetă, la arşiţă, la salinitate şi la acţiunea
toxică a erbicidelor. Este compatibil cu ureea şi cu diverse pesticide.
Se foloseşte în concentraţie de 0,05-0,10% la tomate pentru stimularea
înfloririi şi coacerii fructelor. Acelaşi efect îl are şi la viţa de vie.
Produsul reduce atacul de afide şi previne căderea fructelor la măr.
Cicocelul are o toxicitate medie. Se comercializează sub numele de
Cycocel, Bercema CCC, Stabilan, Cycogan.
Daminozoid (2,2,-dimetil-hidrazida acidului succinic).
H2C - COOH
CH3
H2C - C - NH - N
CH3
O
Daminozoid
Acţionează sistemic reducând creşterile lăstarilor şi îmbunătăţind

diferenţierea mugurilor, grăbeşte înflorirea şi fructificarea. Are efect pozitiv
asupra consistenţei şi durabilităţii fructelor de măr, cireş, tomate, ardei,
imprimându-le o culoare atrăgătoare. Sporeşte rezistenţa la secetă şi la
temperaturi scăzute.
Etefon (acid 2-cloroetilfosforic), cunoscut şi sub numele de Ethrel sau
Ethefix.
O
OH
Cl - CH2 - CH2 - P
OH
Etefon
Aplicat la plantele horticole, produsul accelerează înflorirea, reduce

numărul florilor avortate, asigură o bună fecundare şi legare a fructelor. Pe
427
AGROCHIMIE
lângă faptul că accelerează coacerea facilitează recoltarea mecanică a

fructelor.
Acidul abscisic (ABA) este un inhibitor natural prezent în ţesuturi
bătrâne.
H3C CH3 H CH3
H2 H
OH H COOH
O CH3
H
Acidul abscisic
Reglează procesele de biosinteză a ADN şi ARN prin inhibarea

ribonucleozelor şi încorporarea aminoacizilor în proteine specifice. Produsul
inhibă germinarea seminţelor prin blocarea enzimelor hidrolitice şi reglează
starea de repaus a mugurilor. Creşte rezistenţa plantelor în condiţii de stres.
Hidrazida maleică (1,2-dihidro-piridazin-3,6-dion).
H H
C C
O C C O
N N
H H
Hidrazida maleică
Frânează diviziunea celulară din vârful tulpinii şi din ţesuturile

meristematice active. Efectuează, parctic, cârnitul plantelor. Sporeşte
numărul de muguri florali prin creşterea lăstarilor principali.
Se utilizează la tratarea tuberculilor de cartofi şi a bulbilor de ceapă
pentru prevenirea încolţirii în timpul păstrării. În acest caz se foloseşte sarea
de sodiu a hidrazidei maleice în concentraţie de 2.500 ppm, produsul fiind
netoxic pentru consumatori. În urma tratării se produce un efect
antigiberelic, de frânare a respiraţiei şi de blocare a unor sisteme enzimatice
Etilena, C2H4, este un hormon declanşator al coacerii şi maturării
fructelor, grăbind maturarea fructelor prin accelerarea respiraţiei. În doze
scăzute (0,0l ppm) acţionează ca un stimulator al creşterii.
428
12.3. Bioregulatori de creştere
Agrostemin este un extras natural din Agrostema githago, conţine

aminoacizi şi substanţe bioactive, contribuind la stimularea generală a
dezvoltării plantelor. Se utilizează în doze de 100 g/ha pentru pomi, legume,
grâu, porumb şi floarea-soarelui.
Procaina stimulează germinaţia şi creşterea generală a plantelor.
Folcisteina (acidul-3-acetil-4-tiazolidinicarboxilic), numit şi Ergostim.
O
COOH
H3C - C - N
S
Folcisteina
Are efect biostimulator asupra germinării seminţelor şi înfloririi.

Tot în această categorie pot fi incluse şi tulpinile bacteriene care,
aplicate pe sămânţă, ajută la fixarea biologică a azotului. În această
categorie şi cu cele mai bune rezultate s-au dovedit a fi speciile de
Bradirhizobium aplicate pe seminţele diferitelor plante leguminoase
precum: soia, fasole, lupin, trifoi. Dintre acestea, specia de Bradirhizobium
japonicum aplicată pe seminţele de soia a dat cele mai bune rezultate. În
consecinţă, se comercializează unele produse precum Nitro-Stim, Nitrofix
sau Poliriz S, care foloseşte pentru bacteizarea seminţei de soia.
429
13. POLUAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR PRIN
UTILIZAREA DEFECTUOASĂ A PRODUSELOR CHIMICE ÎN
AGRICULTURĂ
Ar fi de aşteptat ca agricultura, prin funcţia sa biologică, să contribuie

numai la ameliorarea calităţii mediului de viaţă al omului, inclusiv la
protecţia mediului înconjurător. Însă practica a arătat că agricultura a
contribuit în bună măsură la deteriorarea mediului înconjurător. Aceasta s-a
produs din necunoaştere sau din ignorarea legilor naturale privitoare la
circuitul materiei. Forţarea aplicării cu intensitate sporită a unor verigi
tehnologice, în condiţiile practicării unei agriculturi intensive, a dus, de cele
mai multe ori, la efecte negative. Se apreciază că, anual, daunele produse
agriculturii prin efectele negative ale tehnologiilor sale erau de cca 50
miliarde lei - preţuri 1990 (Răuţă şi Cârstea, 1990).
Unul dintre efecte îl reprezintă eroziunea solurilor, fenomen care se
manifestă pe cca 5 milioane ha, la care se adaugă 700 mii ha cu alunecări de
teren. Anual se pierd prin eroziune circa 150 milioane tone sol, inclusiv 1,5
milioane tone humus, cuprinzând 0,4-0,5 milioane tone elemente nutritive.
Pentru protejarea plantelor de boli şi dăunători s-au intensificat
metodele chimice de tratare cu pesticide, ale căror efecte secundare
dăunătoare sunt evidente în sol. Cercetările efectuate au conturat areale în
care s-au depăşit limitele maxime admisibile pentru aceste produse şi în
special pentru insecticide organoclorurate.
Folosirea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot, şi în special
îngrăşăminte cu reacţie fiziologică acidă şi cu aport semnificativ în NO3 , a
determinat intensificarea acidifierii solurilor acide, iar folosirea acestor
tipuri de îngrăşăminte pe soluri nisipoase a cauzat poluarea cu nitraţi a
apelor freatice, alterând starea de sănătate a animalelor şi oamenilor din
aceste regiuni.
În zonele amenajate pentru irigaţii, în care nu s-au efectuat lucrări de
drenaj, de impermeabilizare a canalelor şi în care s-au utilizat norme de
irigare mai mari decât cele necesare, au apărut fenomene de salinizare
secundară pe o suprafaţă de cca 25.000 ha (Răuţă şi Cârstea, 1990). Irigarea
poate duce la poluarea solului şi prin folosirea unor ape colectate din reţele
hidrografice încărcate, pe anumite secvenţe, cu diferiţi poluanţi.
430
Poluarea mediului înconjurător prin utilizarea defectuoasă a produselor chimice în agricultură
Creşterea animalelor în sistem industrial, cu efective mari de animale

(300.000 de capete, în special porci şi păsări), a determinat poluarea solului
cu diferiţi compuşi organici şi anorganici şi cu agenţi patogeni, atunci când
reziduurile de la aceste combinate nu au fost valorificate prin tehnologii ce
protejează mediul înconjurător.
13.1. Poluarea cu pesticide
Combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor cultivate, precum şi a

buruienilor, cu produse chimice denumite generic pesticide, determină
adesea, pe lângă atingerea scopului propus, şi contaminarea solului cu
reziduuri ale acestor substanţe care, acumulându-se în timp, au efect toxic
asupra solului cât şi asupra celorlalţi factori de mediu. Cu toată diversitatea
acestor produse, în ţara noastră s-a folosit un grup restrâns de pesticide,
dintre care s-au evidenţiat compuşii organocloruraţi (insecticide pe bază de
HCH şi DDT, aldrin, heptaclor); compuşi organofosforici (insecticide) şi
diferite tipuri de erbicide (triazine, acizi clorofenoxiacetici, carbamaţi şi
tiocarbamaţi ş.a.).
În zona Deltei Dunării au fost efectuate cercetări sistematice privitoare
la gradul de încărcare cu HCH şi DDT a solurilor, apei, planctonului şi
peştilor. Datele analitice au evidenţiat depăşiri de circa două ori a limitelor
maxime admisibile în sol şi apă şi cu cca 10-20% în plancton şi peşte.
Cercetări asemănătoare s-au efectuat şi în alte zone ale ţării.
Reziduuri de erbicide, în special triazine, au fost semnalate în
numeroase puncte din ţară, atât în sol cât şi în apă.
Astfel, cercetările efectuate de Lăcătuşu şi colab. (2000, 2002, 2005)
au pus în evidenţă areale cu soluri poluate cu reziduuri de pesticide, în
special organoclorurate de tip DDT şi HCH. Aceste areale se situează, de
regulă, în grădinile de legume din zona intravilană. Mai mult, în unele
situaţii s-au depistat astfel de compuşi şi-n partea comestibilă a unor
legume.
Cu toate că insecticidele organoclorurate foarte toxice (DDT) au fost
interzise încă din anul 1985, ele au continuat să fie folosite după această
dată, în special de micii producători legumicoli. Din această cauză şi
datorită perioadei lungi de înjumătăţire, prezenţa lor în sol şi, sporadic, în
plante a mai putut fi evidenţiată.
Cercetările efectuate pe modele de laborator au evidenţiat capacitatea
de adsorbţie şi de mobilizare a celor mai utilizate pesticide, în diferite
condiţii de sol şi absorbţia lor de către plante (Rădulescu şi colab., 1990).
431
AGROCHIMIE
Bacteriile şi ciupercile din sol sunt, în general, influenţate negativ de

reziduurile de pesticide. Cu toate că microflora rizosferică este mai
rezistentă decât microflora edafică la astfel de substanţe şi în special la
triazine, constituind un filtru de protecţie pentru plantă, în timp, efectul
triazinelor asupra microflorei solului este negativ.
13.2. Poluarea cu nitraţi
Aplicarea unor cantităţi ridicate de îngrăşăminte cu azot, din dorinţa

sporirii producţiei agricole, determină, de multe ori, efecte negative asupra
stării de sănătate a animalelor, oamenilor şi chiar a plantelor. Atunci când
efectul toxic este evident la plante înseamnă că nivelul de tolerabilitate
pentru acestea a fost depăşit, în urma suprafertilizării efectuate cu puţin
înaintea semănatului sau chiar în timpul primelor faze de vegetaţie.
Efectele toxice înregistrate la animale şi oameni apar în urma
acumulării în vegetaţie şi în apă a unor cantităţi ridicate de azot nitric adesea
fără simptome clare de toxicitate la plante, dar având drept sursă tot
fertilizarea efectuată neraţional, fără respectarea dozelor optime economice,
doze specifice naturii plantei şi condiţiilor pedo-climatice locale.
Nutriţia cu plante care au conţinuturi ridicate în nitraţi şi consumarea
apei îmbogăţită cu azot nitric determină absorbţia anionului NO3 în sânge,
unde oxidează excesiv hemoglobina, rezultând methemoglobină şi
reducându-se astfel capacitatea sângelui de a transporta oxigen, ceea ce are
drept efect micşorarea capacităţii respiratorii, apariţia fenomenelor de
asfixie şi cianogeneză, cazurile grave având, la copii de pâna la un an,
uneori, un sfârşit letal.
Cercetările efectuate în ţara noastră cu privire la poluarea solurilor cu
nitraţi s-au realizat cu precădere în zonele cu psamosoluri şi anume pe
teritoriul cu soluri nisipoase din stânga Jiului, teritoriu cuprins în sistemul
de irigaţie Sadova-Corabia (Răuţă şi colab., 1980). Rezultatele analizelor
efectuate la peste o sută de probe de apă şi la câteva zeci de probe de sol au
evidenţiat că, la acea dată, aproape 50% din probele de apă analizate
depăşeau limita maximă admisă, de 45 ppm NO3 , stabilită de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (1985).
În alte areale din ţara noastră, în special legumicole, au fost efectuate
cercetări sistematice privitoare la poluarea cu nitraţi. S-au semnalat
concentraţii mari în sol, în apa freatică şi în unele legume (salată, mărar,
pătrunjel, castraveţi, varză), (Lăcătuşu şi colab., 1994, 1998, 2000, 2002) .
432
De asemenea, au fost semnalate cazuri de intoxicare cu nitraţi la animale şi

la copii în localităţile din partea nord-estică a Câmpiei Bărăganului,
localităţi situate atât pe solurile nisipoase din partea dreaptă a Ialomiţei cât
şi pe unele cernoziomuri din subunitatea "Câmpia Brăilei".
13.3. Poluarea solului ca urmare a aplicării irigaţiilor
Pentru ca irigaţiile să contribuie la sporirea producţiei agricole sunt

necesare două condiţii: calitatea corespunzătoare a apei şi folosirea unor
norme raţionale, în acord cu condiţiile pedo-climatice, cu natura plantei şi
cu faza de vegetaţie. Utilizarea unor ape cu concentraţii ridicate în elemente
poluante, de natură organică sau anorganică, determină stagnarea sau
distrugerea vegetaţiei şi încărcarea solului cu poluanţi, pentru a căror
îndepărtare se consumă multă energie şi mult timp.
Greşelile în construcţia şi exploatarea sistemelor de irigaţie determină,
uneori, modificări negative profunde ale însuşirilor fizice, chimice şi
biologice ale solurilor, cu efecte din cele mai nedorite asupra recoltelor.
Cercetările întreprinse asupra calităţii apei de irigat, folosită în marile
sisteme de irigaţii ale ţării, au evidenţiat, uneori, ape neacceptabile pentru
acest scop. Este cazul, în special, al râului Olt, dar şi al râurilor Prahova şi
Ialomiţa. Râul Olt era poluat cu produse clorosodice, în principal clorură de
sodiu, substanţe organoclorurate şi metale grele, poluanţi proveniţi din apele
uzate deversate de unităţi industriale situate de-a lungul cursului râului.
Utilizarea acestor ape la irigarea solurilor din sistemul Ipoteşti ar fi putut
determina fenomene secundare de sărăturare şi alcalizare, precum şi
încărcarea cu pesticide şi metale grele (Blănaru şi colab., 1988).
Apele râurilor Prahova şi Ialomiţa sunt puternic poluate cu petrol şi cu
reziduuri petroliere, în sectoarele de unde ar trebui captată apa de irigat.
Acestor poluanţi li se asociază sărurile provenite atât din surse naturale cât
şi antropice.
Demn de semnalat este procesul de poluare salină a unor soluri din
Dobrogea, proces rezultat în urma folosirii la irigat a unor ape
necorespunzătoare (Blănaru şi colab., 1986).
13.4. Poluarea solului cu produse reziduale zootehnice
În ultimele decenii, creşterea animalelor s-a dezvoltat mai ales în

unităţi de tip industrial, bazate pe metode şi sisteme moderne de creştere, pe
asigurarea condiţiilor optime de adăpostire şi igienă, pe un înalt grad de
433
AGROCHIMIE
mecanizare a procesului de producţie şi asigurare a furajelor combinate. A

avut loc, astfel, un proces de concentrare şi intensificare a producţiei în mari
unităţi, fiind construite 282 complexe de porcine, cu un efectiv de circa 10,5
milioane capete, 530 complexe de bovine, cu un efectiv de 3,8 milioane
capete, 326 complexe de ovine, cu un efectiv de 8,9 milioane capete şi 199
complexe de păsări, cu un efectiv de circa 44 milioane capete. În prezent o
mare parte din aceste complexe au fost închise.
Această concentrare mare a animalelor a făcut posibilă apariţia în
aceste puncte a unor cantităţi enorme de produse reziduale (circa 80
milioane m3/an ape uzate şi 40 milioane tone/an nămol), care au provocat
daune mediului ambiant. Legătura tradiţională dintre animal şi teren a fost
ruptă, iar dejecţiile au devenit, din sursă de materie organică şi elemente
nutritive, surse de poluare, mai ales în complexele unde evacuarea
dejecţiilor se face hidraulic. Construirea unor staţii de epurare a rezolvat
numai parţial problema, datorită preţului de cost ridicat, a consumului mare
energetic, a neatingerii parametrilor impuşi pentru afluenţii ce se deversează
în emisari, a nevalorificării potenţialului util al acestor produse reziduale. S-
a ajuns astfel la situaţia nedorită ca, în timp ce marea majoritate a
suprafeţelor sufereau un proces de reducere a conţinutului de humus,
cantităţi enorme de materie organică din produsele reziduale zootehnice să
se adune an de an în depozite şi să degradeze mediul ambiant prin: scoaterea
din circuitul economic a suprafeţelor de teren necesare depozitării; poluarea
solului cu agenţi patogeni, săruri solubile, exces de elemente nutritive,
poluarea apelor de suprafaţă şi freatice cu elemente nutritive, săruri solubile,
agenţi patogeni, produse de spălare şi dezinfecţie (detergenţi, sodă ş.a.),
materie organică uşor degradabilă etc.; poluarea atmosferei cu substanţe
volatile, dezagreabile, rezultate din procesul de descompunere reziduală.
Ca urmare a poluării apelor şi atmosferei cu produse reziduale
zootehnice există riscuri de îmbolnăvire a oamenilor şi animalelor.
Cercetările au arătat că dispersarea pe terenul agricol a produselor
reziduale zootehnice constituie metoda cea mai potrivită, eficientă tehnic şi
economic, de protecţie a mediului înconjurător şi de valorificare a
potenţialului lor fertilizant, întrucât se are în vedere posibilitatea menţinerii
şi sporirii în sol a conţinutului de humus, factor esenţial al fertilităţii solului,
sursă şi rezervă de elemente nutritive şi biostimulator pentru toate procesele
ce se petrec în sol (Răuţă şi Cârstea, 1983). Valorificarea agricolă a
produselor reziduale zootehnice este stimulată şi de lipsa tot mai mare a
îngrăşămintelor chimice, precum şi de creşterea continuă a preţului acestora,
434
în condiţiile în care solul necesită cantităţi sporite de îngrăşăminte, pentru

obţinerea unor producţii ridicate, stabile şi eficiente.
Se constată însă că, până în prezent, zeci de hectare de teren au fost
scoase din circuitul economic pentru depozitarea produselor reziduale
zootehnice. Pentru ape uzate au fost construite bazine de stocare ce au o
capacitate de 4-6 volume lunare, scoţându-se astfel din circuitul agricol alte
suprafeţe. Cu toate acestea, apele uzate continuă să fie deversate în apele de
suprafaţă şi în canalele de desecare, deşi există şi amenajări de distribuire pe
terenul agricol. Sunt destule cazuri când produsele reziduale de la bovine şi
păsări şi din nămolul de porc stau neutilizate de la înfiinţarea complexului,
ocupând mari suprafeţe. Alteori distribuirea produselor reziduale pe
terenurile agricole se face neuniform, la întâmplare, ducând tot la poluarea
mediului ambiant. Deseori, în zona marilor complexe de porcine, pânza
freatică superficilă este impurificată cu ape uzate. Sunt cazuri de distrugere
a peştilor în unele lacuri (Snagov, Căldăruşani) datorită deversărilor mari de
ape uzate.
Evidenţierea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale
produselor reziduale zootehnice conturează pe de o parte riscul pe care îl
prezintă acestea pentru mediul înconjurător şi, pe de altă parte, valoarea lor
ca fertilizanţi pentru agricultură (Dumitru şi colab., 1988). Datele
experimentale obţinute în casa de vegetaţie şi în câmp arată că folosirea
acestor produse după o tehnologie adecvată, care să aibă în vedere protecţia
solului şi a celorlalţi factori de mediu, constituie o sursă de substanţe de
nutriţie pentru plante şi un mijloc de obţinere a unor sporuri semnificative
de recoltă.
435
BIBILOGRAFIE SELECTIVĂ
Ababi V., Dumitrescu M.,1973, Distribuţia seleniului în soluri şi sedimente de râu

din regiunile Vatra Moldoviţei, Dărmăneşti şi Leşul Ursului, An. Ştiin. Univ.
Al. I. Cuza, Iaşi, Secţ. 1c – Chimie, vol XIX, 19 (1), 89-95.
Amar B., 2003, Phosphate fertilizer management strategies in Europe, în Lucr.
Simpoz. “Folosirea îngrăşămintelor cu fosfor în România. Aspecte actuale şi
de perspectivă”, AGRIS – Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti.
Andreiaș S., 2007, Optimizarea regimurilor nutritive ale solurilor și productivitatea
plantelor de cultură, Ed. Pontos, Chișinău
Avarvarei I., Davidescu Velicica, Goian M., Mocanu R., Caramete C., Rusu M.,
1997, Agrochimie, Ed. Sitech, Craiova.
Băjescu Irina, Chiriac Aurelia, 1984, Distribuţia microelementelor în solurile din
România, Ed. Ceres, Bucureşti.
Barber S.A., 1984, Soil Nutrient Bioavailability, John Wiley and Sons, New York
Batjes, N. H. 1996. Total carbon and nitrogen in the soils of the world, European J.
Soil Sci., 47, 151–163
Bergmann W., 1992, Nutritional Disorders of Plants, Gustav Fischer Verlag Jena,
Stuttgart, New York.
Bergmann W., Neubert P., 1976, Pflanzendiagnose und Pflanzenanlyse, VEB
Gustav Fischer Verlag, Jena.
Blair J., 1992, Fertilizer recommendations as determined by chemical and physical
parameters of soil and K requirement of crops, in "Potassium in
Ecosystems", 79-90.
Blănaru V., Răuţă C., Drăcea Maria, Cipăianu G., Rădulescu Valeria, Chiribelea
Claudia, Cârstea St., Dumitrescu Florentina, Neaţă Gabriela, 1988, Unele
cercetări preliminare cu privire la calitatea apei de irigat din râul Olt, Analele
I.C.P.A., Vol. XLVIII, 329-359.
Blume H. P., Felix-Henningsen P., Fischer W. R., Frede H. G., Horn R., Stahr K,
1966, Handbuch der Bodenkunde, Ecomed., Landsberg.
Bogaci Ruxandra, 1981, Metode pentru aprecierea stării de asigurare a solurilor cu
magneziu, în "Metode, rapoarte, îndrumări" (I.C.P.A.), nr.13, vol.II, 240-
245.
436
Bibliografie selectivă
Bongaarts J., 1994, Global and regional population projection to 2025, Proc. of
Symp. "Population and Food in the 21st Century", Washington, DC, USA.
Borlan Z., Bordeiaşu Constanţa, Hera Cr., Pop Claudia, Buzdugan I., Blănaru V.,
Dornescu D., Simota H., Maxim N., Tâmpescu I., Cremenescu Gh., Avram
P., Popa N., Florea A., 1968, Stabilirea efectului probabil al îngrăşămintelor
fosfatice la grâu şi la porumb, Analelel I.C.C.P.T. Fundulea, Vol. XXXIV,
seria B, 181-199.
Borlan Z., Hera Cr., 1973, Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului în
vederea folosirii raţionale a îngrăşămintelor, Ed.Ceres, Bucureşti.
Borlan Z., Hera Cr., Dornescu D., Lăcătuşu R., Rands D., Armeanu M., Nebunelea
Dobriţa, 1975, Possibilitées de prognose de la carence de zinc chez le maïs,
Bull. Acad. SCC Agric. Forest, V, 73-87.
Borlan Z., Gavriluţă I., Ştefănescu Daniela, Nebunelea Dobriţa, 1996, Fertilizarea
în cadrul unor sisteme de producţie vegetală durabilă. I. Fosforul, Şt. Solului
XXX, 2, 27-44.
Borlan Z., Hera Cr., Ghidia Aurelia, Pasc H., Condei Gh., Stoian L., Jidav Eugenia,
1982, Tabele şi nomograme agrochimice, Ed. Ceres, Bucureşti.
Borlan Z., Hera Cr., 1990, Aplicarea îngrăşămintelor pentru cultura intensivă a
principalelor plante de câmp, în: "Agrochimie" (Ed. Lixandru şi colab.), Ed.
Didactică şi Pedagogică, 296-305.
Borlan Z., Hera Cr., Bunescu O., 1990, Agrochimia fosforului, Ed.Ceres,
Bucureşti.
Borlan Z., Ţigănaş Letiţia, Mischie Gh., Dornescu D., Cătănescu V., Alexandrescu
Ariadna, Ştefănescu Daniela, Soare Maria, Kurtinecz P., Bandu G.,
Gavriluţă I., Niţescu Sofia, 1992, Diagnosticarea stărilor negative în
vegetaţie cauzate de insuficienţa sau excesul elementelor nutritive, Ed.
Tehnică Agricolă, Bucureşti.
Borlan Z., Hera Cr., Dornescu D., Kurtinecz P., Rusu M., Buzdugan I., Tănase Gh.,
1994, Fertilitatea şi fertilizarea solurilor, Ed. Ceres, Bucureşti.
Borlan Z., Ştefănescu Daniela, Nebunelea Dobriţa, 1995, Indicatori ai capacităţii
solurilor de tamponare pentru reacţie, Ştiinţa Solului XXIX, 1, 59-80.
Borlan Z., Andres J., Glas K., 1997, Potasiul - element nutritiv pentru sporirea
recoltelor şi a calităţii acestora, Internaţional Potash Institute, Basel.
Borlan Z., Gavriluţă I., Ştefănescu Daniela, Alexandrescu Ariadna, Nebunelea
Dobriţa, 1999, Fertilizarea în cadrul unor sisteme de producţie vegetală
durabilă. II. Potasiul, Şt. Solului XXXIII, 2.
437
AGROCHIMIE
Brady N.C., Weil R.R., 2008, The Nature and Properties of Soils, Pearson
Prentince Hall, Upper Saddle River, New Jersy
Broadbent F. E., 1978, Mineralization, immobilization and nitrification,
Sacramento, California, USA.
Burzo I., Delian Elena, Dobrescu Aurelia, Voican Viorica, Bădulescu Liliana,
2004, Fiziologia plantelor de cultură, Vol.I Procese fiziologice din plantele
de cultură, Ed. Ceres, Bucureşti.
Byrnes B. H., 1998, The role of fertilizers in agriculture, in: "Fertilizer Manual",
Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, 20-44.
Calancea L., 1990, Bazele agrochimice ale fertilizării în raport cu cerinţele
plantelor, în: "Agrochimie", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 18-36.
Calnet R., (RD.), 1990, Nitrates-Agriculture-Eau, Proc. Int. Symp, Paris, INRA.
Chapman H. D., 1966, Diagnostic criteria for plants and soils, Univ. of California.
Chiriţă C., 1974, Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Ed.Ceres, 39-95.
Clapp C.E., Hayes M.H.B., Simpson A.J., Kingery W.L., 2005, Chemistry of soil
organic matter in Chemical processes in soil (Tabatabai A., Spark D., eds.)
SSSA Book Series, Nr. 8, Madison, 1-150
Clemens D.F., Whitehurst B.M., Whitehurst G.B., 1990, Chelates in agriculture,
Fertilizer Research, 25, 127-131
Daniliuc D., 1984, Starea de asigurare cu fosfor a solurilor, în: Situaţia agrochimică
a solurilor din România, Ed.Ceres, 97-107.
Davidescu D., Borlan Z., 1969, Interprétation thermodynamique des facteurs
chimiques de la fertilité du sol, în: "La fértilité du sol et la nutrition des
plantes", Lucr. Colocviului Franco-Român, Red. Rev. Agricole, 25-47.
Davidescu D., Davidescu Velicica, 1972, Testarea stării de fertilitate prin sol şi
plantă, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti.
Davidescu D., Borlan Z., Davidescu Velicica, Hera Cr., 1974, Fosforul în
agricultură, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti.
Davidescu D., Davidescu Velicica, Calancea L., Handra Margareta, Petrescu O.,
1976, Azotul în agricultură, Ed.Acad.R.S.R., Bucureşti.
Davidescu D., Davidescu Velicica, 1978, Agenda agrochimică, Ed. Ceres,
Bucureşti.
Davidescu D., Davidescu Velicica, 1979, Potasiul în agricultură, Ed.Academiei
R.S.R., Bucureşti.
438
Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, Lixandru Gh., Ţârdea C., 1981,
Agrochimie, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Davidescu Velicica, Davidescu D., 1983, Teste agrochimice de teren şi laborator,
Ed. Ceres, Bucureşti.
Davidescu D., Davidescu Velicica., Lăcătuşu R., 1984, Sulful, calciul şi magneziul
în agricultură, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti.
Davidescu D., Davidescu Velicica, Lăcătuşu R., 1988, Microelementele în
agricultură, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti.
Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, 1992, Protecţia chimică în
agricultură, Ed. Academiei Române, Bucureşti.
Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992, Agrochimia horticolă, Ed. Academiei
Române, Bucureşti.
Davidescu Velicica, Davidescu D., 1999, Compendiu agrochimic, Ed.Academiei
Române, Bucureşti.
Davidescu D., Davidescu Velicica, 2002, Agricultura şi valenţele ei cu chima, în:
“Secolul XX – performanţe în agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti.
Deélstra H., 1982, Sélénium et cancer, la situation en Belgique, Med. Biol.
Environ, 10, 29-34.
Degryse F., 2015, Reaction of fertilizer zinc in soil and their effect of Zn
availability Proc. of Zinc Symposium, Sao Paolo, Brazil CD
availability Proc. of Zinc Symposium, Sao Paolo, Brazil CD
Dorneanu A., 1976, Dirijarea fertilităţii solului, Ed.Ceres, Bucureşti.
Dumitru M., Nastea St., Răuţă C., Dumitrescu Florentina, Jiga I., Dumitru
Elisabeta, Damian Maria, Gamenţ Eugenia, 1988, Unele aspecte ale
valorificării agricole a apelor uzate de la complexele de creştere industrială a
porcilor, Analele I.C.P.A., Vol.XLVIII, 307-318.
Dumitru M., Cârstea St, Răuţă C., Nastea St., 1989, Criterii de pretabilitate pentru
administrarea nămolului orăşenesc, Analele I.C.P.A., Vol.XLIX, 333-338.
Dumitru M., 2002, Factori care au influenţat consumul de îngrăşăminte în România
postrevoluţionară şi în celelalte ţări din Europa centrală şi de est, Lucr.
Simpoz. Intern. “Fertilizarea echilibrată a principalelor culturi în România”,
Braşov, 21-22 august 2001, 23-46.
439
AGROCHIMIE
Dumitru M., 2005, Development of potash fertilizer input and the consequences for
soil fertility and crop production in Romania, Lucr. Simpoz. Intern.
“Diversificarea sortimentului de îngrăşăminte şi îmbunătăţirea calităţii
acestora în raport cu cerinţele agriculturii durabile”, Bacău, 30-31 octombrie
2003, 17-104.
Ermakov V. V., 1992, Biogeochemical regioning problems and the biogeochemical
selenium provinces în the former USRR, Biol. Trace Elem. Res., 33, 171-
185.
Evangelon V.P., Phillips R.E., 2005, Cation exchange in soils, în Chemical
processes in soils (Tabatabai A., Spark D., eds.), SSSA Book Series, Nr. 8,
Madison, 343-410
Fageria N.K., Baligar V.C., Clark R.B., 2002, Micronutrients in crop production,
Adv. Agron, 77, 185-268
Fanning D.S., Rabenhorst M., Burch S.N., Islam K.R., Tangen S.A., 2002,
Sulfides and sulfates în " Soil mineralogy with Entironmental Applications",
Dixon J.B., Schultz (eds), SSSA Book Series nr. 7, 229-260
Filep G., 1999, Soil chemistry. Processes and Constituents, Akadémiai Kiadó,
Budapest
Flaig W., Beutelspacher H., Rietz E., 1975, Chemical composition and physical
properties of humic substances, in J. E. Giseking (Ed.), Soil components,
vol.1, Organic components, Springer Verlag, New York.
Florea N., Stoica Elena, Manes D., 1964, Corelaţii dintre pH şi gradul de saturaţie
în baze la solurile zonale din R. P. Română, Studii tehn. şi ec. seria C, 12,
107-145.
Florea N., Munteanu I., 2003, Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS),
Ed. Estfalia, Bucureşti.
Florea N., Rizea N., 2008 Însușirile chimice ale solului; București
Gardiner D.T., Miller R. W., 2008, Soils in Our Environment Eleventh Edition,
Pearson, Prentice Hall, Columbus, Ohio, USA
Gergen I., Lăzureanu A., Goian M., Borza I., Puşcă I., Vâlceanu R., 1988,
Utilizarea bioregulatorilor în producţia vegetală, Ed. Facla, Timişoara.
Ghergariu S., 1980 Oligominerale și oligomineraloze, Ed. Academiei RSR,
București
440
Ghidia Aurelia, Jidav Eugenia, Constantinescu Maria, Mănucă O., Lăcătuş V.

1981, Analiza agrochimică a solurilor din sere şi solarii, în: "Metodologia de
analiză agrochimică a solurilor în vederea stabilirii necesarului de
amendamente şi îngrăşăminte", I.C.P.A., Metode, rapoarte, îndrumări, vol.I,
partea II, 346-415.
Ghidia Aurelia, Lăcătuş V., 1980, Folosirea amendamentelor în sere şi solarii, în:
"Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare", Ed.Ceres, Bucureşti, 254-
259.
Gissel-Nielsen G., Gupta V. C., Lamand M., Westermareck T., 1985, Selenium în
soils and plants and its importance în livestock and human nutrition, Adv.
Agron., 37, 397-461.
Goian M., 2000, Agrochimie, Ed. Marineasa, Timişoara.
Goian M., Otiman I. P., Gergen I., Goian Maria, Sâmbotin L., Rădulescu
Hortensia, Sala F., 1993, 200 probleme de fertilizare rezolvate, Ed.Mera şi
Prouniversitaria, Timişoara, 87-124.
Grim R. E., 1968, Clay Mineralogy, Mc. Graw-Hill, New York.
Hera Cr., Borlan Z., 1980, Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare,
Ed.Ceres, Bucureşti.
Hera Cr., Eliade Gh., Ghinea L., Popescu Ana, 1984, Asigurarea azotului necesar
culturilor agricole, Ed. Ceres, Bucureşti.
IPCC, 2007, Climat change 2007: The physical science basis. Summary for
polymakers (Online) Available by Intergovernamental Panel on Climate
Change, United Nations, http://ipcc.ch/SPM 2 feb. 07. pdf
Jackson C., Dench J., Moore A. L., Halliwell B., Fayer C. H., Hall D. O., 1978,
Subcellular localisation and identification of superoxide dismutase in the
leaves of higher plants, Eur. J. Biochem., 91, 339-344.
Jung I., 1979, Plant regulation and world agriculture, Ed. Tom K. Scott.
Kabata Pendias A., Pendias H., 2001, Trace Elements în Soils and Plants, CRC
Press, Boca Raton, London, New York, Whashington DC.
Kim Tan H., 1993, Principle of Soil Chemistry, Second Edition, Marcel Dekker,
Inc., New York, Basel, Hong Kong
Lăcătuşu R., 1973a, Efectul texturii asupra mobilităţii fosforului, Analele
I.C.C.P.T. Fundulea, Vol. XXXIX, seria B, 47-54.
Lăcătuşu R., 1973b, Aspecte ale regimului sulfului din sol, Culegere de lucrări de
Agrochimie, partea a II-a, 383-414.
441
AGROCHIMIE
Lăcătuşu R., Hera Cr., Borlan Z., Handra Margareta, Andăr P., 1974, Distribuţia
sulfaţilor uşor solubili în solurile zonale cu folosinţă agricolă din R. S.
România, Public. S.N.R.S.S., 14 A, 167-181.
Lăcătuşu R., Borlan Z, Hera Cr., Handra Margareta, Andăr P., Pop Claudia, 1977,
Distribuţia sulfului organic în unele soluri zonale cu folosinţă agricolă din
România, Analele I.C.P.A. XLII, 93-105.
Lăcătuşu R., Hera Cr., 1977, Mobilizarea manganului în stratul arat al unor soluri
fertilizate mai mulţi ani cu azotat de amoniu, Publ. S.N.R.S.S., 16, 73-84.
Lăcătuşu R., Borlan Z., 1978, Despre cauzele unor dereglări din nutriţia minerală a
florii-soarelui pe solurile zonale din sudul ţării, Ştiinţa Solului - noutăţi, nr.2-
3, 16-18.
Lăcătuşu R., Dornescu D., Borlan Z., 1981, Empfindlichkeit mancher Mais
hybriden gegen Zinkmangel, Mitt. Dtsch. Bodenkundl. Gesellschaft, 32,
399-410.
Lăcătuşu R., 1983, Contribuţii privind influenţa Mo asupra metabolizării N-NO3 de
către plantele de floarea-soarelui, Publ. S.N.R.S.S., 21B, 146-155.
Lăcătuşu R., Borza I., Borlan Z., 1986, Moliybdenmangel bei Sonnenblume auf
den Schwarzerden und den Rotlich-Braunerden Rumaniens, Trans. of the
13th Int. Congr. of Soil Science, Vol. III, 838-839.
Lăcătuşu R., Borza I., 1989, Induced molybdenum deficiency in sunflower, Trans.
of the 6th Intern. Trace Element Symp, Leipzig, vol. I, 295-302.
Lăcătuşu R., 1990, Metodă pentru stabilirea probabilităţii de intoxicare a florii-
soarelui cu azot nitric ca urmare a carenţei de molibden indusă de nitraţi,
Brevet de Invenţie nr. 109682 C 1, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
Bucureşti (1996).
Lăcătuşu R., Ghelase I., 1992, Seleniul în solurile zonelor hematurigene din
Carpaţii Orientali, Bul. inf. ASAS, 22, 33-50.
Lăcătuşu R., Răuţă C., Ghelase Ileana, Rîşnoveanu I., Plaxienco Doina,
Kovacsovics Beatrice, Lungu Mihaela, Rizea Nineta, 1993, Cercetări asupra
sistemului sol-plantă din zonele divers poluate şi cu incidenţă diferită a
cancerului, Lucr. Simp. "Studiul legăturilor cauzale între unele îmbolnăviri
umane şi gradul de poluare a alimentelor", 35-47.
Lăcătuşu R., Răuţă C., Ghelase Ileana, Cârstea St., Kovacsovics Beatrice, 1994,
Local nitrate pollution of soils, water and vegetables in some areas of
Romania, Proc. 14. Arbeitstagung "Mengen-und Spurenelement", Jena, 491-
497.
442
Lăcătuşu R., Kovacsovics Beatrice, Plaxienco Doina, Rîşnoveanu I., Lungu

Mihaela, Mihalache Daniela, 2000, Încărcarea cu poluanţi proveniţi din
îngrăşăminte şi pesticide a unor soluri, legume şi a apei freatice din partea
nordică şi estică a municipiului Bucureşti, în: Lucr. Simp. “Protecţia
mediului în aricultură”, vol.I, 279-293.
Lăcătuşu R., 2002, Dicţionar de Agrochimie, Ed. Uni-Press C-68, Bucureşti.
Lăcătuşu R., Tripăduş I., Lungu M., Cârstea S., Kovacsovics B., Crăciun L., 2002a,
Selenium abundance în some soils of Dobrogea (Romania) and ovine
myodistrophy incidence, Trans. 21-th Workshop „Macro and Trace
Elements”, Jena, 114-119.
Lăcătuşu R., Dumitru M., Kovscovics Beatrice, Plaxienco Doina, Rîşnoveanu I.,
Lungu Mihaela, Mihalache Daniela, Preda Mihaela, 2002b, Pollution due to
fertilizers and pesticides, Soil Science, vol.XXXVI, 2, 55-74.
Lăcătuşu R., Kovacsovics B., Lungu M., Cârstea St., Lazăr R., 2004, Enriching
alfalfa in selenium, Trans. 22-th Workshop “Macro and Trace Elements”,
Jena, 1-st vol., 399-304.
Lăcătuşu R., Lungu Mihaela, Kovacsovics Beatrice, Plaxienco Doina, Rizea
Nineta, Constantin Carolina, Mihalache Daniela, Preda Mihaela, Lazăr
Rodica, 2005, Factori oncoinductori în sistemul sol-plantă-apă din unele
zone ale României, Lucr. Conf. Naţ. Şt. Solului, Timişoara, 25-30 august
2003, Publ. SNRSS, vol.34B, 554-565.
Lăcătuşu Radu, Mihaela Monica Aldea, Anca Rovena Lăcătuşu, Mihaela Lungu,
Venera Mihaela Stroe, Nineta Rizea, Rodica Lazăr, 2010a, Selenium in
rock-soil-plant system in the South-Eastern part of Romania, Timişoara,
Research Journal of Agricultural Sciences, 42, nr.3, 199-204.
Lăcătuşu Radu, Florin Oancea, Mihaela Monica Stanciu-Burileanu, Anca-Rovena
Lăcătuşu, Mihaela Lungu, Venera Mihaela Stroe, D. Manole, O. Sicuia, H.
Iliescu, V. Jinga, S. Lanyi, 2010 b, Selenium in the soil-plant system from
the south-eastern part of Romania, Proc. of 15th World Fertilizer Congress
of the International Scientific Centre for Fertilizers (CIEC), Bucharest, 29.8.-
2.9.2010, 67-78.
Lăcătuşu Radu, Mihaela Lungu, Mihaela Monica Stanciu-Burileanu, Anca Rovena
Lăcătuşu, Ion Rîşlnoveanu, Andrei Vrânceanu, Rodica Lazăr, 2012a,
Selenium in the soil-plant system of the Făgăraş Depression, Carpath. J. of
Earth and Environmental Sciences, vol.7, 4, 37-46, ISSN 1842-4090.
Lăcătuşu Radu, Mihaela Monica Stanciu-Burileanu, Ion Rîşnoveanu, Anca Rovena
Lăcătuşu, Nineta Rizea, Andrei Vrânceanu, Rodica Lazăr, 2012b, Selenium
in soils of the Danube Delta north-western part, Present Environment and
Sustainable Development, vol.6, 1, 145-156.
443
AGROCHIMIE
Lăcătuşu Radu, Mihaela Monica Stanciu-Burileanu, Ion Rîşnoveanu, Mihaela

Lungu, Nineta Rizea, Anca Rovena Lăcătuşu, Rodica Lazăr, 2012 c,
Selenium in salsodisols located in the Călmăţui and Buzău rivers Valleys,
Factori şi procese pedogenetice în zona temperată, Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi,
11, 1, 33-42.
Lăcătuşu Radu, Mihaela Lungu, Mihaela Monica Stanicu-Burileanu, Petre
Kurtinecz, Rodica Lazăr, Nineta Rizea, Venera Mihaela Stroe, 2013,
Influence of long term liming and fertilization on the total and mobile
selenium content in an albic luvisol, Romanian Agricultural Research, 30,
233-240.
Lăcătușu R., Căpățână R., Lăcătușu Anca-Rovena, Stroe Venera Mihaela, Meghea
Aurelia, 2015a, A new compost for organic farming. Testig by plants. Proc.
of 15th Intern. Multidisciplinary Scientific Geoconference (SGEM 2015)
vol. II, 11-18
Lăcătușu R., Căpățână R., Lăcătușu Anca-Rovena, 2015 b, Composite compost
produced from organic waste, Proc. of the Intern. Conf. Soil and
Agrotechnology in a changing world, Sofia, 11-15 May 2015, CD
Lăcătușu R., Căpățână R., Lăcătușu Anca-Rovena, Meghea Aurelia, Nastac Maria
2015 c, Elaborarea modelelor experimentale pentru producerea și testarea
unui îngrășământ organic policompozit realizat din trei biomase reziduale în
contextul interacțiunii lor fizico-chimice și biologice, Raport, etapa IIa, CD,
Arhiva ICPA și MEC
Lăcătușu R., Lăcătușu A.R., 2015, Zinc Deficiency of Maise in Romania, Proc. of
Zinc Symp., Sao Paolo, Brazil CD
Läuchli A., 1993, Selenium in plants: uptake, functions and environment toxicity,
Bot. Acta, 106, 455-468.
Lixandru Gh., Calancea L., Caramete C., Marin N., Goian M., Hera Cr., Borlan Z.,
Răuţă C., 1990, Agrochimie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Lixandru Gh., 1990, Îngrăşăminte organice naturale, în: "Agrochimie", Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 212-240.
Lixandru Gh., 2003, Sisteme integrate de fertilizare în agricultură, Ed. Pim, Iaşi.
Lucas R. E., Davis J. F., 1961, Relationships between pH values of organic soils
and availability of 12 plant nutrients, Soil Sci., 92, 177-182.
Müller K. H., Wuth E., Witter B., Ebeling R., Bergmann W., 1964, Die
Molybdänversorgung der Thuringer Böden und der Einfluss einer
Molybdändungung auf Ertrag, Rohprotein und mineralstoffgehalt von
Luzerne, Albert Thaer Archiv, 8, 4/5, 353-373.
444
Macovski E., 1981, Biostructura, Ed. Academiei RSR, Bucureşti.

Măianu Al, 1964, Salinizarea secundară a solului, Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti.
Marchner H., 1995, Mineral Nutrition of Higher Plants, Second Edition, Academic
Press, New York
Mengel K., 1979, Ernährung und Stoffwechsel der Pflanze., Gustav Fischer Verlag,
Stuttgart, New York.
Mengel K., Kirkby E. A., 1987, Principles of plant nutrition, International Potash
Institute, Basel.
Mengel K., Kirkby E.A., 2001, Principles of Plant Nutrition, 5th ed. Kluwer
Academic Publishers, Dordrecht, Netherlands
Milică C., Stan Sabina, Toma Doina Liana, 1983, Substanţe bioactive în
horticultură, Ed.Ceres, Bucureşti.
Mocanu R., Mocanu Ana-Maria, 2003, Agrochimie, Ed. Universitaria, Craiova.
Nickell L. G., 1982, Plant growth regulators - agricultural uses, Springer Verlag,
Berlin, Heidelberg, New York.
Niţu I., Răuţă C., Drăcea Maria, 1988, Lucrările pedoameliorative, Ed.Ceres,
Bucureşti.
Poll E., 1968, Contribuţii la rolul seleniului în patologia puilor de găină, Doctor’s
degree dissertation, Inst. Agronomic Bucureşti.
Puiu Şt., 1980, Pedologie, Ed.Ceres, Bucureşti.
Rădulescu Valeria, Răuţă C., Petre Neonila, Chiribelea Claudia, 1990, Dinamica
reziduurilor de insecticide organoclorurate în sol şi translocarea acestora în
plantă, Analele I.C.P.A., Vol L, 255-270.
Rankama K., Sahama Th.G., 1970, Geochimia, Ed. Tehnică, traducere din limba
engleză.
Răuţă C., Polizu Al., Oancea C., Şerban Valeria, Nastea St., Piciu I., 1973,
Cercetări preliminare privind stadiul actual de poluare a solurilor prin
insecticide organoclorurate şi acumularea acestora în plantă în diferite
condiţii pedoclimatice din România, Analele I.C.P.A., Vol.XLI, 135-144.
Răuţă C., Cârstea St., Grou Elvira, Cicotti M., Nastea St., 1978, Contribuţii la
cunoaşterea corelaţiei dintre conţinutul unor reziduuri de pesticide
organoclorurate din sol şi plantă, Analele I.C.P.A., Vol.XLIII, 57-64.
Răuţă C., 1982, Cercetări privind cloroza la viţa de vie, Teză de Doctorat, Institutul
Agronomic "Nicolae Bălcescu", Bucureşti.
445
AGROCHIMIE
Răuţă C., Cârstea St., 1983, Prevenirea şi combaterea poluării solului, Ed.Ceres,
Bucureşti.
Rusu M., Aniței M., Vidican Roxana, Mărghitaș Marilena, Haș I., Aldea Lidia,
2015, Posibilități de realizare a unor sisteme de fertilizare diferențiată cu
sortimente de îngrășăminte produse în România, Lucr. Simp. Naț.
"Îngrășăminte clasice și ecologice eficiente pentru folosirea în agricultura
durabilă" Ed. New Agris, București
Rusu M., Mărghitaş Marilena, Mihăescu Tania, Oroian I., Dumitraş Adelina, 2005,
Tratat de Agrochimie, Ed. Ceres, Bucureşti.
Salanţiu V., 1970, Carenţele în seleniu la viţei, miei, purcei şi malaci, Doctor’s
degree dissertation, Inst. Agron. Cluj-Napoca.
Sandu Gh., 1984, Solurile saline şi alcalice din R. S. România, Ed. Ceres,
Bucureşti.
Sandu Gh., Blănaru V., Drăcea Maria, Răuţă C., 1981, Controlul evoluţiei solurilor
în sistemele de îmbunătăţiri funciare, Ed.Ceres, Bucureşti.
Scheffer F., Schachtschabel P., 1992, Lehrbuch der Bodenkunde, 13 Auflage,
Enke, Stuttgart.
Serdaru M., Giurgiu G., 2007, The selenium status assessment în the trophic chain
plant-animal-human în Ardeal, Bull. USAMV-CN, 64(1-2), 576.
Stoian L., 1980, Aplicarea îngrăşămintelor la legumele cultivate în grădină, în:
"Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare" (Editori Hera Cr. şi Borlan
Z.), Ed. Ceres, Bucureşti.
Tăbăranu Th.., 1971, Contribuţii privind condiţiile de nutriţie cu microelemente
(zinc, mangan, cupru) la porumb, pe soluri din Lunca Dunării şi Câmpia
Română, Teză de Doctorat, Inst. Agronomic "Nicolae Bălcescu", Bucureşti.
Tabatabai S.J., 1986, Sulfur in Agriculture, Agronomy Series Nr. 27, SSSA,
Madison
Terblanche J. H., Gurgen K. H., Hesebeck I., 1980, An integrated approach to
orchard nutrition and bitter-pit control, Mineral Nutrition of Fruit Trees,
71-82.
Tigănaş Letiţia, Borlan Z., 1984, Starea de asigurare cu microelemente a solurilor
în: "Situaţia agrochimică a solurilor din România", Ed. Ceres, 122-140.
Tisdale S., Nelson W., 1975, Soil Fertility and Fertilisers, Macmillan Pub. Co. Inc.,
New York.
446
Turackainen M., Hartikainen H., Seppänen M., 2005, Selenium în plant nutrition,
Proc. „20 Years of Selenium Fertilization”, Agrifood Research Reports, 69,
53-60.
Vintilă Irina, Borlan Z., Răuţă C., Daniliuc D., Ţigănaş Letiţia, 1984, Situaţia
agrochimică a solurilor din România, Ed.Ceres, Bucureşti.
Wilson M. J., 1992, K - bearing minerals and their K - release rate in different
climates, in: "Potassium in Ecosystems", 45-58.
Wood M., 1989, Soil Biology, Chapman and Hall, New York.
Zhang F., Kang S., Zhang J., Zang R., Li F., 2004, Nitrogen ferilization on uptake
of soil inorganic phosphorus fractions in the wheat zone, Soil Sci. Soc.
Amer. J., 68, 1890-1895
* * * 1981, Metodologia de analiză agrochimică a solurilor în vederea stabilirii
necesarului de amendamente şi de îngrăşăminte, vol. I, partea I, I.C.P.A.,
nr.13, Metode, rapoarte, îndrumări.
* * * 1985, Health hazards from nitrates in drinkingwater, Raport WHO,
Copenhagen.
* * * 1987, I.C.P.A., Metodologia elaborării studiilor pedologice, vol. III -
Indicatori ecopedologici, Red. de Prop. Tehnică Agricolă, Bucureşti.
* * * 1996 Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România, Minist. Agric. şi Alim., Bucureşti.
* * * 2004, 2005, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România, Minist. Agric. şi Dezv. Rurale, Bucureşti.
447

Producerea Îngrășămintelor Chimice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Producerea Îngrășămintelor Chimice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1. OBIECTIVELE ŞI EVOLUŢIA AGROCHIMIEI ......................................................... 21

2. BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII ÎN RAPORT CU CERINŢELE

3. SOLUL CA MEDIU NATURAL DE NUTRIŢIE A PLANTELOR ŞI DE APLICARE

3.2.2.3. Capacitatea de tamponare ....................................................................... 71

4. CORECTAREA REACŢIEI SOLURILOR PRIN AMENDARE .................................. 85

5. AGROCHIMIA ELEMENTELOR NUTRITIVE......................................................... 108

5.2.2.3. Fixarea biologică a azotului molecular ................................................. 120

5.5. AGROCHIMIA MACROELEMENTELOR DE ORDIN SECUNDAR ............................. 165

5.6.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor cu zinc ......................................................... 209

6. AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU MAI MULTE ELEMENTE DE

6.1.2. Descrierea principalelor îngrăşăminte complexe ......................................... 249

6.5.6. Dejecţiile de la păsări ................................................................................... 270

7. CONTROLUL FERTILITĂŢII SOLULUI PRIN METODE AGROCHIMICE .......... 275

8. STABILIREA DOZELOR DE ÎNGRĂŞĂMINTE ...................................................... 285

9. PROBLEME REZOLVATE ......................................................................................... 317

9.2. PROBLEME REFERITOARE LA FOSFOR .............................................................. 322

10. PRINCIPII DE BAZĂ ALE APLICĂRII ÎNGRĂŞĂMINTELOR................ 332

10.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în sere .................................. 370

11. PESTICIDELE UTILIZATE ÎN AGRICULTURĂ ....................................... 380

12. BIOREGULATORI ÎN CREŞTEREA PLANTELOR ................................... 424

13. POLUAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR PRIN UTILIZAREA

BIBILOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................ 436

Agrochimia este ştiinţa care studiază sistemul sol-plantă în corelaţie

de comportare pe timpul transportului şi depozitării, a administrării lor în

Figura 1.1 Agrochimia în conexiunea ştiinţelor legate de sol şi plantă

Latura biologică a agrochimiei o formează studiul plantelor, răspunsul

înregistrat şi se va înregistra în ţările mai puţin dezvoltate din punct de

Figura 1.2 Tendinţa creşterii populaţiei globului (după Bongaarts, 1994)

Pentru a satisface necesităţile de hrană ale unei populaţii în continuă

1.2. Dezvoltarea concepţiilor agrochimice de-a lungul timpului

În perioada antică, agricultura era principala ocupaţie a oamenilor,

Romanii cunoşteau rolul gunoiului de grajd, al compostului, cenuşii,

În ţara noastră Agrochimia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare în anul

1.3. Legi ştiinţifice utilizate în agrochimie

Legea acţiunii factorilor de vegetaţie, elaborată în 1905 de

Figura 1.3 Legea minimului (din Byrnes, 1998)

Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie arată că toţi factorii

minime existente, în aşa fel încât să-şi asigure perpetuarea speciei

Figura 1.4 Ierarhizarea factorilor de vegetaţie (din Davidescu şi Davidescu,

Legea echilibrului dintre deferite organe ale plantei arată necesitatea

1.4. Problemele actuale ale agrochimiei

Datele centralizate ale FAO au evidenţiat faptul că la sporul general de

nefertilizată. Între consumul de îngrăşăminte şi producţia agricolă s-a

Figura 1.5 Dinamica producţilor medii de grâu şi a dozelor medii de

De altfel, scăderea producţiei agricole după anul 1985 a fost

Printre factorii care au contribuit la scăderea consumului de

Figura 1.6 Dinamica consumului de îngrăşăminte chimice în agricultura

Fenomenul reducerii consumului de îngrăşăminte în agricultură s-a

a revigorării curentelor care proclamă neutilizarea îngrăşămintelor chimice

Figura 1.7 Dinamica consumului de îngrăşăminte chimice în Uniunea

Cu toate acestea, aşa după cum s-a văzut, îngrăşămintele minerale

2.1. Compoziţia chimică a plantelor

Compoziţia chimică a plantelor reflectă în mare parte cerinţele lor faţă

 enzime: oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, biaze, izomeraze,

2.1.1. Compoziţia elementară a plantelor

Carbonul, hidrogenul şi oxigenul intră în compoziţia plantei în

Principalele forme sub

2.1.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu

Perioada critică a Perioada Perioada

Cerinţele plantelor faţă de elementele nutritive diferă de la o fenofază

În general, se pot separa trei perioade de consum al elementelor

2.1.3. Stările de aprovizionare cu elemente nutritive