Ameliorarea Plantelor Agricole curs-BONEA DORINA

AMELIORAREA PLANTELOR
AGRICOLE II
Suport de curs pentru FR
DORINA BONEA
1
CUPRNS
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1. AMELIORAREA GRÂULUI

1.1 Originea şi genetica grâului………………………………… .......
2.1. Obiectivele ameliorării grâului………………………………........ ..
2.2. Metode de ameliorare folosite la grâu………………………........ ..
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 3. AMELIORAREA ORZULUI
3.1. Origine și genetică........................................................................... ...
3.2. Obiectivele ameliorării……………………………….........................
3.3. Metode de ameliorare ……………………….......................................
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 4. AMELIORAREA OVĂZULUI
4.1. Origine și genetică.................................................................................
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 5. AMELIORAREA SECAREI
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 6. AMELIORAREA FASOLEI
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 7. AMELIORAREA MAZĂREI
7.2. Obiectivele ameliorării………………………………..........................
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 8. AMELIORAREA SOIEI
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 9. AMELIORAREA FLORII-
SOARELUI
2
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 10. AMELIORAREA PORUMBULUI
10.1. Origine și genetică.............................................................................
11.1.. Obiectivele ameliorării………………………………....................
12.1.. Metode și tehnici de ameliorare ………………………...................
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 13. AMELIORAREA CARTOFULUI
13.1. Origine și genetică.............................................................................
13.2. Obiectivele ameliorării……………………………….....................
13.3. Metode de ameliorare ………………………...................................
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 14. AMELIORAREA LUCERNEI ȘI
TRIFOIULUI ROȘU
14.1. Origine și genetica lucernei...............................................................
14.2. Obiectivele ameliorării lucernei……………………………….......
14.3. Metode de ameliorare a lucernei ………………………...................
14.4. Origine și genetic a trifoiului roșu.....................................................
14.5. Obiectivele ameliorării trifoiului roșu……………………………..
14.6. Metode de ameliorare a trifoiului roșu ……………………….........
TEST AUTOEVALUARE …………………………………..................

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
3
1. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1. AMELIORAREA
GRÂULUI
CUPRINS:
1.1. Originea și genetica grâului:
OBIECTIVE :
- identificarea principalelor centre de origine ale grâului;
- clasificarea speciilor de Triticum;
- stabilirea etapelor filogeniei grâului;
TIMPUL ALOCAT : 2 ore
Grâul (Triticum aestivum L.) este una dintre cele importante culturi
agricole (locul III la nivel mondial, după porumb și orez), asigurând hrana
pentru circa 1/3 din populaţia lumii. Se cultivă în lume, anual, pe aproximativ
200 milioane hectare, cu o producţie mondială totală de 700-740 milioane tone.
Principalele mari cultivatoare de grâu sunt: Uniunea Europeană (Franța,
Germania, Marea britanie) China, India, Rusia, S.U.A., Australia, Canada,
Ucraina, Pakistan și Turcia. România cultivă anual 2 - 2,5 milioane hectare de
grâu. În anul 2016 s-au cultivat 2,135 milioane hectare, cu o producţie medie
de 3948,4 kg/ha (FAO, 2016).
Condiţiile ecologice, dar şi posibilităţile tehnologice diferenţiază mult
ţările cultivatoare de grâu, privind nivelul producţiilor obţinute.
Potenţialul genetic de producţie al grâului este extrem de ridicat.
Recordurile de producţie în condiţii experimentale optimizate, corespunzător
unor genotipuri superintensive, au atins 14000 kg/ha. Există suficiente rezerve
de creştere a producţiei mondiale de grâu.
Programele de ameliorare a grâului au drept obiective obţinerea de
cultivare cu capacitate ridicată de producţie şi calitate, dar şi cu norme de
reacţie adaptivă bune la condiţii de stres ecologic. Principalii factori ce reduc
nivelul producţiilor obţinute la grâu în lume sunt:
- disponibilităţile hidrice reduse, în fazele critice de dezvoltare a
cultivarelor de grâu, ceea ce impune ameliorarea pentru rezistenţă la secetă;
- sensibilitatea la boli foliare, care reduce destul de timpuriu
capacitatea fostosintetică a cultivarelor.
4
1.1. ORIGINEA ŞI GENETICA GRÂULUI
Speciile de grâu cunoscute după aşa numita ipoteză ABD (Kihara-
1924; Gaines şi Aase, 1926; Aase, 1930) (citat de Bonea, 2007) pot fi clasate în
trei grupuri poliploide, cu următoarele structuri genomice:
- specii diploide: 2n = 2x = 14 cromozomi;
- specii tetraploide: 2n = 4x = 28 cromozomi;
- specii hexaploide: 2n = 6x = 42 cromozomi.
Conform clasificărilor cercetătorilor Feldman şi Sears (1981), speciile
de Triticum şi Secale sunt specii cu genomuri diferite, dar înrudite (Tabelul 1).
După aceste clasificări, Aegilops caudata şi Aegilops squarrose sunt
considerate a fi specii diploide sălbatice de grâu, iar speciile tetraploide T.
dicocum, T. durum, T. polonicum, T. turgidum constituie forme ale speciei
Triticum turgidum, fiind interfertile. Pe acelaşi criteriu de interfertilitate,
vechile specii T. vulgare, T. compactum şi T. spelta sunt înglobate în specia
hexaploidă Triticum aestivum.
Reţinem: Speciile de grâu cunoscute au următoarele centre de origine:
- speciile diploide: vestul Asiei Mici, Transcaucaz, Iran, Irak, Siria,
Liban şi Israel;
- speciile tetraploide: Turcia, Transcaucaz, Iran, Irak, Siria, Liban, Israel,
ţărmurile Mării Mediterane, Etiopia şi Somalia;
- speciile hexaploide: Pakistan, nordul Indiei, Afganistan, Munţii
Hindicus, Podişul Pamirului, vestul Munţilor Tian- San.
Din zonele amintite, s-au colectat şi se păstrează în bănci de gene
formele de grâu: T. monococcum ssp. boeticum, T. urartu, T. turgidum ssp.
dicoccoides, T. timopheevii ssp. araraticum, T. dichasians (Aegilops caudata),
T. tauschii (Aegilops squarrosa) sau formele de Aegilops longissima, respectiv
Aegilops searsii.
Primele relicve arheologice, reprezentând spice întregi, spiculeţe,
glume şi boabe de grâu au fost găsite în Orientul Mijlociu, suprapunându-se
perfect peste vechile civilizaţii umane, ce au utilizat grâul ca prinicipală sursă
de hrană (cca. 7000 ani înainte de Hristos).
Grânele de tip hexaploid 2n=6x=42, cu genom AABBDD, au evoluat
filogenetic, având ca ancestor specia T. monococcum, genom AA. Grâul
hexaploid 2n=6x=42 prezintă şapte grupe de cromozomi homeologi, fiecare
grupă (1-7) cuprinzând 3 cromozomi din genomurile component.
5
Tabelul 1. Formulele genomice ale speciilor de Triticum, Aegilops şi Secale
Specii Nr. Genom Observaţii
cromozomi
Specii diploide
Triticum monococcum 14 AA Specie
cultivată
Aegilops speltoides 14 BB Specie
dispărută
Triticum dichasians (Aegilops 14 CC Specie
caudata) sălbatică
Triticum tauschii (Aegilops 14 DD Specie
squarrosa) sălbatică
Secale cereale 14 RR Specie
cultivată
Specii tetraploide
Triticum turgidum (T. 28 AABB Specie
dicocum, T. durum, T. cultivată
polonicum)
Triticum timopheevii 28 AAGG Specie
sălbatică
Specii hexaploide
Triticum aestivum (T. 42 AABBDD Specie
vulgare,T. compactum, T. cultivată
spelta)
Sursa: Poehlman,1987
Grâul a fost supus unor intense studii de genetică, pe baza cărora s-a
stabilit filogenia probabilă a speciei T. aestivum, căreia îi corespund
majoritatea cultivarelor prezente în cultură.
Observaţie: Ca urmare, din hibridarea naturală (Figura 1) datorată alogamiei
reziduale între T. monococcum şi A. speltoides s-a format un hibrid diploid
steril, care în condiţii naturale (influenţa unor factori de mediu), prin dublarea
numărului de cromozomi și trecere în stare tetraploidă, a devenit fertil. Această
formă (foarte asemănătoare cu T. turgidum) s-a hibridat natural cu T. tauschii
6
(în vechile clasificări cunoscut ca A. squarrosa), dând naştere unui hibrid
triploid steril. Prin dublarea numărului de cromozomi, pe cale naturală, s-a
obţinut forma allohexaploidă fertilă.
Aceste etape filogenetice au fost reproduse experimental, dublarea
numărului de cromozomi, corespunzător genomului diploid (F1) AB, respectiv
ABD, fiind posibilă prin tratamente cu colchicină în faza de plantulă. Formele
allotetrapoide AABB erau asemănătoare speciei T. turgidum, iar cele
allohexaploide AABBDD aproape identice cu forme de grâu din specia T.
aestivum.
În evoluţia grâului au intervenit şi alte specii ca T. dichasians (în
vechile clasificări A. caudata) cu genom CC sau Secale cereale cu genom RR.
Cromozomii din genomurile de tip DD, CC şi RR aparţinând formelor A.
caudata, A. squarossa sau S. cereale se pot destul de uşor substitui între ei în
cadrul hibridărilor interspecifice, realizând hibrizi relativ fertili.
Din hibridările T. turgidum x S. cereale rezultă hibrizi cu genom
AABBRR, reprezentând o nouă specie hexaploidă sintetică cunoscută sub
denumirea de Triticale.
Pentru a putea anticipa recombinarea caracterelor, amelioratorul trebuie
să cunoască determinismul genetic al acestora (natura acţiunilor genice;
dominanţă; recesivitate; epistazie).
În Tabelul 2 sunt prezentate principalele caractere ale grâului şi modul de
comportare în F1, urmare a hibridării.
Cunoscând modul de manifestare dominant sau recesiv al unor caractere,
amelioratorul poate stabili metodologia de ameliorare. Autofecundarea
formelor hibride de grâu după 5-6 generaţii duce la homozigotarea în stare
dominantă sau recesivă a unor gene.
Pentru caracterele calitative (culoare bob, spic, ariste, fragilitate, rahis),
la care sunt prezente efecte genice de dominanţă sau recesivitate, transferul
acestora de la genitori donatori la genitori receptori, utilizând retroîncrucişarea
urmată de homozigotarea unor gene în stare dominantă sau recesivă, se obţine
destul de uşor.
Majoritatea caracterelor au, însă, un determinism genetic complex de
interacţiune nealelică a genelor (epistazie), iar studiul genetic al acestora
necesită modele de analiză genetică specifice.
7
T. monococcum x Aegilops speltoides
genom AA genom BB
2x=14 2x=14
( F1 ) AB- hibrid diploid steril

2x=14
dublarea numărului de cromozomi

Formă tetraploidă fertilă
asemănătoare cu
T. turgidum - AABB x DD T. tauschii
4x=28 2x=14
ABD hibrid triploid steril
dublarea nr. de cromozomi
Formă hexaploidă fertilă – AABBDD

T. aestivum
6x = 42
Fig. 1. Etapele filogeniei grâului

Sursa: Mureşan, 1993
8
Tabelul 2: Determinismul genetic al unor caracterela grâu
Comportarea în gen. F1
Caracterul
Dominant Recesiv
Caractere morfologice
Forma spicului Neramificat Ramificat
Aristarea Nearistat Aristat
Culoare bob Închis Deschis
Culoare ariste Închis Deschis
Rugozitatea aristelor Rugos Neted
Perozitate spic Păros Neted
Lungime spic Dominant, recesiv, intermediar, după speciile care part.
la hibridare
Îmbrăcarea bobului Tip spelta, mono- Tip vulgare

coccum,dicoccum
Sticlozitatea bobului Sticlos Făinos

Natura rahisului Fragil Nefragil
Forma frunzei Lată Îngustă
Cerozitate frunze şi tulp Ceros Lipsă ceroz.
Lungimea paiului Scurt Lung
Însuşiri fiziologice
Caract.primăvară/toamnă Toamnă Primăvară
Durata de vegetaţie Precocitate Tardivitate
Rezistenţa la cădere Sensibil Rezistent
Rezistenţa la scuturare Rezistent Sensibil
Rezistenţa la mălură Sensibil Rezistent
Rezistenţa la tăciune Sensibil Rezistent
Sursa: Potlog şi colab., 1989 (citat de Bonea, 2011)
9
REZUMAT:
Grâul (Triticum aestivum) este una dintre cele mai importante culturi
agricole, asigurând hrana pentru 1/3 din populaţia lumii.
Filogenia grâului este următoarea: din hibridarea naturală datorată
alogamiei reziduale între T. monococcum şi A. speltoides s-a format un hibrid
diploid steril, care în condiţii naturale (influenţa unor factori de mediu), prin
trecere în stare tetraploidă, a devenit fertil. Această formă s-a hibridat natural
cu T. tauschii (în vechile clasificări cunoscut ca A. squarrosa), dând naştere
unui hibrid triploid steril. Prin dublarea numărului de cromozomi pe cale
naturală s-a obţinut o formă allohexaploidă fertilă.
Cunoscând modul de manifestare dominant sau recesiv al unor caractere,
amelioratorul poate stabili metodologia de ameliorare.
Pentru caracterele calitative la care sunt prezente efecte genice de
dominanţă sau recesivitate, transferul acestora de la genitori donatori la
genitori receptori, utilizând retroîncrucişarea urmată de homozigotarea unor
gene în stare dominantă sau recesivă, se obţine destul de uşor.
10
TEST DE EVALUARE
1. De unde sunt originare speciile tetraploide de grâu?

Răspuns:
Turcia, Transcaucaz, Iran, Irak, Siria, Liban, Israel, ţărmurile Mării
Mediterane, Etiopia şi Somalia
2. De unde sunt originare speciile hexaploide de grâu?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Principalii factori care reduc nivelul producţiilor obţinute la
grâu în lume sunt:
a) disponibilităţile hidrice reduse
b) intersterilitatea speciilor
c) sensibilitatea la bolile foliare
d) potentialul biologic
Rezolvare : a, c
De rezolvat:
1. Uniţi cu o linie tipul de poliploidie corespunzător următoarelor
specii de grâu:
Triticum turgidum - specie diploidă
Triticum monococum - specie tetraploidă
Triticum aestivum - specie diploidă
Triticum tauschii - specie hexaploidă
Rezolvare:
11
BIBLIOGRAFIE :
1. Bonea Dorina, 2007, Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

Universitaria, Craiova;
2. Bonea Dorina, 2011. Ameliorarea plantelor și producerea de sămânță.
Manual universitar. Editura Universitaria, Craiova
3. Creţu A., Simioniuc D., Creţu L., 2000, Ameliorarea plantelor, producerea şi
multiplicarea seminţelor şi materialului săditor. Editura Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi;
4. Gheorghe Valentina, 2003, Ameliorarea plantelor agricole. Partea specială,
Editura Fair Partners, Bucureşti;
5. . Mureşan, T., 1993, Curs de Ameliorarea plantelor agricole. Partea specială,
Universitatea Ecologică, Facultatea de Inginerie Agricolă- Bucureşti;
6. Savatti M., 1983, Ameliorarea plantelor şi producerea de sămânţă. Tipo
Agronomia, Cluj Napoca.
*** http://www.fao.org/faostat/
12
CUPRINS:
- 2.1. Obiectivele ameliorării
- 2.2. Metodica ameliorării
OBIECTIVE :
- clasificarea şi dezbaterea obiectivelor ameliorării grâului;
- clasificarea şi dezbaterea principalelor metode de ameliorare a
grâului.
TIMPUL ALOCAT: 2 ore
2.1. OBIECTIVELE AMELIORĂRII GRÂULUI

Principalele obiective de ameliorare a grâului sunt:
- capacitatea ridicată de producţie- peste 10 t/ha, dublată de stabilitatea
producţiei;
- calitate corespunzătoare a producţiei, reflectată în conţinutul de
proteină a bobului, conţinutul în aminoacizi al proteinei, calităţile tehnologice
şi de panificaţie;
- rezistenţa la factorii nefavorabili: temperaturi excesive, boli,
dăunători.
Ameliorarea capacităţii de producţie
Genotipurile de grâu diferă, în ceea ce priveşte potenţialul lor biologic
de producţie, exprimat în condiţii concrete de mediu, prin noţiunea de recoltă.
Capacitatea de producţie la grâu, exprimată practic prin recolta de
boabe la unitatea de suprafaţă, este un indicator de selecţie complex,
cuprinzând următoarele elemente componente: număr de plante și număr de
spice la unitatea de suprafață, număr de spiculeţe în spic, număr de boabe în
spiculeţ, greutatea boabelor în spic. Capacitatea de producţie este o funcţie de
forma:
R=axbxc
unde: a = numărul de spice pe unitatea de suprafată; b = număr de
boabe în spic; c = greutatea medie a boabelor.
Amelioratorul poate acţiona asupra fiecărui termen al funcţiei sau
simultan asupra tuturor. Între aceşti termeni există limite de variaţie
interdependente.
13
Creşterea numărului de spice la unitatea de suprafață se poate realiza,
de către ameliorator, prin crearea unor cultivare cu capacitate de înfrăţire
puternică, iar tehnologul poate mări numărul de boabe germinabile pe unitatea
de suprafață, dar ambele măsuri la limite maxime pot determina scăderea
numărului de boabe în spic, respectiv scăderea greutăţii medii a boabelor.
Creşterea numărului de boabe în spic este legată de numărul total de
flori în spiculeţ (maxim 7), dar mai ales de numărul de flori fertile în spiculeţ.
Numărul de flori fertile din spiculeţ este corelat negativ cu greutatea medie a
boabelor. În general, la genotipurile cu multe boabe în spiculeţ şi multe
spiculeţe în spic, greutatea medie a boabelor este mai mică.
Testarea capacităţii de producţie se face într-o reţea ecologică cât mai
diversă şi în cât mai multe puncte de experimentare. Testarea capacităţii de
producţie pe o perioadă de minim trei ani furnizează informaţii despre
stabilitatea producţiei.
În activitatea de creare de noi cultivare sunt promovate genotipuri care
îmbină simultan atât o capacitate ridicată de producţie cât şi o stabilitate a
producţiei.
Un indice de apreciere a capacităţii de producţie, reflectând
posibilităţile de utilizare a resurselor fotosintetice, este indicele de recoltă,
definit ca raport între producţia de boabe şi producţia totală de masă vegetală
(boabe + tulpini).
Cultivarele intensive de grâu trebuie să aibă capacitate ridicată de
producţie şi indice de recoltă cât mai ridicat. Creşterea indicelui de recoltă la
grâu simultan cu capacitatea de producţie este posibilă prin reducerea taliei
tulpinilor prin scurtarea internodurilor şi păstrarea unui număr ridicat de frunze
pe plantă. Acest lucru este posibil prin realizarea unor genotipuri ce înglobează
gene dominante de piticire, ca efect al reducerii lungimii internodiilor.
Genele de piticire (dwarf) identificate în soiul de grâu Norin 10,
simbolizate Rht1, Rht2, Rht3 sunt utilizate frecvent în programele de ameliorare.
Realizarea, omologarea şi răspândirea în cultură a cultivarelor de grâu pitic şi
semipitic a făcut posibilă intensivizarea culturii grâului. Formele de grâu pitice
au o rezistenţă mare la cădere, crează posibilitatea utilizării unor desimi mari şi
a unor cantităţi sporite de îngrăşăminte.
Capacitatea de producţie este strâns corelată cu suprafaţa foliară şi
intensitatea fotosintetică. Păstrarea activităţii sistemului foliar până la
14
maturarea fiziologică, conferind maximum de intensitate fotosintetică, este
determinată de rezistenţa genetică la atacul bolilor foliare sau de combaterea
chimică a acestora la nivelul tehnologiei de cultură. Reducerea drastică a
intensităţii fotosintetice prin diminuarea suprafeţei foliare active în fenofaza de
umplere şi maturare a bobului, duce la scăderea producţiei prin formarea unor
boabe mici, neuniforme, şiştave. Menţinerea activităţii fotosintetice a frunzei
steag până la maturarea fiziologică a bobului asigură obţinerea unor boabe
pline, uniforme, grele.
Genotipurile cu suprafaţă mare a frunzei steag şi care îşi păstrează la
maturitatea fiziologică întreaga activitate fotosintetică sunt genotipuri cu
capacitate de producţie ridicată.
Ameliorarea calităţii producției
Bobul de grâu conţine 63-71% amidon; 8- 15% proteine; 2,0- 2,5%
celuloză; 1,5- 2,0% grăsimi; 2- 3% zaharuri; 1,5- 2,0% substanţe minerale şi 8-
17% apă. Utilizarea grâului în prepararea pâinii se datorează conţinutului în
proteină şi calităţii proteinei în aminoacizi. Conţinutul în proteine şi în special
în gluten este influenţat de condiţiile specifice din timpul formării boabelor,
astfel :
- umiditatea redusă şi temperatura ridicată (din sol şi aer) creşte
conţinutul în proteine ;
- umiditatea mare şi temperatura scăzută scade conţinutul în proteină şi
gluten ;
- fertilizarea cu doze progresive de azot duce la creşterea conţinutului de
proteină (fiecare doză de azot de 5o kg/ha determină o creştere de 1% a
conţinutului proteic);
- boabele din treimea superioară a spicului au mai puţină proteină decât
restul boabelor ;
- din variabilitatea mondială a conţinutului proteic (7-22%), variaţiilor
genetice le revin 40-50% şi modificatibilităţii (influenţa condiţiilor de mediu) îi
revin 50-60%. Soiurile bogate în proteină au, în general, o variabilitate
fenotipică mai puternică decât cele sărace (Gheorghe, 2003).
Cel mai mare conţinut în proteină se obţine în zonele continentale, unde
aerul este cald şi usact în timpul coacerii boabelor. Endospermul bobului de
grâu este alcătuit din gluten, complex coloidal compus la rândul lui din
proteinele gliadină şi glutenină (53% şi respectiv 47%).
15
Ameliorarea calităţii grâului implică două aspecte principale:
- ameliorarea valorii nutritive, care are în vedere creşterea conţinutului de
proteină din bob şi creşterea proporţiei aminoacizilor esenţiali, în special a
lizinei şi metioninei, care sunt deficitare în bobul de grâu;
- ameliorarea calităţii tehnologice a grâului, legată de calitatea de morărit
(randament maxim de produs finit, cu valori de 73- 86%) şi calitatea de
panificaţie (structura proteinelor din bob ce compun glutenul).
Testele de calitate tehnologică a grâului sunt prevăzute în standarde de
stat şi reprezintă o preocupare de bază a industriei de morărit şi panificaţie.
Ameliorarea rezistenței grâului la factorii nefavorabili de mediu
Capacitatea de producţie şi calitatea recoltelor de grâu este influenţată
direct de factorii de mediu: tehnologici, patologici și climatici.
Stabilitatea producţiei unui cultivar de grâu, cunoscută ca fiind
rezultanta unei bune plasticităţi ecologice, este influenţată de:
- perioda de vegetaţie şi rezistenţa la secetă ;
- rezistenţa la temperaturi excesive (ger, arşită) ;
- rezistenţa la cădere şi scuturare ;
- rezistenţa la boli ;
-rezistenţa la dăunători ;
- toleranţa la aluminiu pe solurile cu reacţie acidă.
Perioada de vegetaţie şi rezistenţa la secetă sunt caractere complexe,
ce interacţionează cu capacitatea de producţie, amelioratorul trebuind să
armonizeze fiecare caracter cu condiţiile ecologice concrete de cultură.
Lungimea perioadei de vegetaţie este corelată pozitiv cu capacitatea de
producţie în zonele favorabile de cultură ale grâului. Pentru astfel de zone,
lucrările de ameliorare vor promova genotipuri cu periodă mai lungă de
vegetaţie, care sunt mai productive.
Pentru România, în zonele de cultură a grâului din sudul şi vestul ţării,
frecvent în faza de formare şi umplere a bobului se manifestă seceta şi arşiţa
(sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie). În aceste zone, grânele tardive sunt
influenţate negativ, producţia scade antrenând şi o scădere a calităţii în anii cu
deficit de precipitaţii. Pentru aceste cultivare, administrarea unor udări în
această perioadă determină simultan creşterea producţiei şi a calităţii.
Genotipurile cu perioadă de vegetaţie mai scurtă reuşesc în anii nefavorabili să
evite seceta şi arşiţa prin parcurgerea fenofazelor de formare şi umplere a
16
bobului înainte ca aceste fenomene să se manifeste. În acest fel, cultivarele
timpurii de grâu înregistrează în anii nefavorabili recolte mai mari şi calitativ
mai bune decât cultivarele tardive.
Programele de ameliorare a grâului îşi propun obţinerea în viitor de
genotipuri cu perioadă de vegetaţie mai scurtă, fără reducerea accentuată a
capacităţii de producţie.
Mecanismele de rezistenţă la secetă sunt adaptări filogenetice de natură
morfo- fiziologică, incluzând: toleranţa la deshidratare şi uscare a aparatului
foliar; evitarea stresului hidric şi termic prin timpurietate; sistem radicular
puternic dezvoltat, capabil să exploreze un volum mare de sol, cu dispoziţie
atât în plan vertical, cât şi orizontal; mecanisme de închidere şi deschidere a
stomatelor în perioadele de stres hidric şi termic; suprafeţe ceroase sau
pubescente ale frunzelor, care reduc transpiraţia plantelor; modificarea
conţinutului în acid abscisic, sintetizarea unor proteine specifice de rezistenţă
la deshidratare.
În adaptarea la temperaturi ridicate (arşiţă) şi temperaturi scăzute (ger)
este implicat aminoacidul prolină, proteină specifică şocului termic. Analiza
electroforetică a unor enzime a pus în evidenţă unele posibile adaptări
fiziologice la stresul termic prin apariţia unor structuri enzimatice specifice.
Mecanismul se pare că este general tuturor speciilor.
Observaţie: Genotipurile rezistente la ger se caracterizează prin: port culcat,
acest caracter putând fi utilizat în selecţia pentru rezistenţa la iernat;
concentraţie mai ridicată a zaharurilor în nodurile de înfrăţire; membrane
celulare cu permeabilitate mai mică; structuri electroforetice schimbate ale
fosfatazei. Genotipurile cu capacitate de înfrăţire puternică sunt capabile să
compenseze pierderile de plante datorate temperaturilor scăzute prin creşterea
numărului de fraţi pe plantă (autoreglare a desimii).
Activitatea fotosintetică este blocată la temperaturi ce depăşesc 30C.
Persistenţa perioadelor de arşiţă determină deshidratarea şi uscarea, începând
cu frunza steag la genotipurile sensibile, care nu-şi pot relua activitatea
metabolică după trecerea perioadei de stres termic. Genotipurile rezistente la
arşiţă, la blocarea temporară a fotosintezei, îşi menţin aparatul foliar verde şi
sunt capabile să relanseze activitatea metabolică (fotosintetică) când perioada
de arşiţă a trecut.
17
Rezistenţa la cădere şi scuturare
Intensivizarea culturii grâului impune desimi mari de semănat, număr
mare de spice la unitatea de suprafaţă, doze crescute de macroelemente, cu
scop final obţinerea de producţii maxime economice. Atingerea acestui
deziderat şi mecanizarea lucrărilor impune utilizarea în cultură a unor cultivare
rezistente la cădere şi scuturare. Corespund acestor cerinţe genotipurile cu pai
scurt, elastic, rezistente la boli, cu sistem radicular bogat şi profund.
Căderea tulpinilor de grâu este determinată de:
- a) factori de mediu: fertilizări neechilibrate cu N, P, K sau fertilitatea
ridicată a terenului de cultură; ploi abundente şi furtuni în faza de formare şi
umplere a bobului; atacul unor boli şi dăunători (făinare, rugini, musca de
Hessa, etc.);
- b) factori genetici: tăria şi elasticitatea tulpinilor; lungimea şi
diametrul internodiilor bazale; lungimea şi greutatea tulpinii; prezenţa şi tăria
ţesuturilor mecanice de susţinere (prezenţa straturilor de sclerenchim);
sensibilitatea la boli şi insecte; forma şi masa sistemului radicular.
Căderea în faza de formare şi umplere a boabelor, duce la diminuarea
producţiei şi scăderea valorii biologice şi tehnologice a recoltei.
Ameliorarea rezistenţei la cădere este posibilă prin selecţia pentru:
tulpini semipitice şi pitice, groase, cu ţesuturi sclerenchimatice puternice;
internodii bazale scurte; rezistenţă la boli foliare şi dăunători; sistem radicular
profund, capabil să ancoreze bine tulpina în sol şi să exploreze un volum mare
de sol.
Rezistenţa la scuturare este corelată cu caracterul spic compact, cu
pleve rezistente la desprindere, datorită prezenţei unui strat puternic
sclerenchimatic la baza glumelor. Formele foarte rezistente la scuturare au
palee strânse în jurul bobului şi se treieră foarte greu, un procent ridicat de
boabe rămânând în plev, în cazul în care combinele de recoltat nu sunt reglate
corect în zilele de recoltat mai umede, sau în prima parte a zilei.
Rezistenţa la boli
Situaţiile ecologice diverse în care se cultivă grâul în România şi în
lume fac posibilă prezenţa unui spectru larg de boli, de cele mai multe ori cu
specializări fiziologice multiple. Controlul şi combaterea bolilor sunt
tehnologic posibile, dar poluante şi costisitoare. Rezistenţa pasivă şi activă la
bolile grâului este determinată de factori genetici, morfologici şi biochimici ce
18
intervin în relaţia plantă- parazit. În programele de ameliorare, fiecare boală
(micoză, viroză, bacterioză) devine o problemă specială de ameliorare, pentru
care se utilizează procedee şi metode de ameliorare specifice. Complexitatea
interacţiunilor gazdă - parazit obligă la testări multiple ale genotipurilor, în care
numai colaborarea ameliorator - fitopatolog poate asigura progresul selecţiei.
Principalele direcţii, privind ameliorarea rezistenţei la boli, sunt legate
de rezistenţa la: rugini, făinare, fusarioză, mălură, viroze.
Cultivarele de grâu sunt parazitate de trei specii de rugini: Rrugina
brună (Puccinia recondita f. sp. tritici), cu atac localizat pe frunze sub forma
unor zone punctiforme; rugina galbenă (Puccinia striiformis), cu atac pe frunze
sub formă de benzi de culoare galbenă; rugina neagră (Puccinia graminis sp.
tritici), cu atac localizat pe tulpină.
Toate speciile amintite mai sus au rase fiziologice specializate şi,
conform conceptului de interacţiune gazdă - patogen, fiecărei gene de virulenţă
specifică a patogenului îi corespunde o genă de rezistenţă apărută în gazdă
(cultivar).
Programele de ameliorare pot încorpora în noile cultivare două tipuri de
rezistență:
- rezistenţă la o singură rasă, determinismul genetic fiind în acest caz
monogenic. Rezistenţa prezentă într-un genotip poate fi uşor transferată prin
backross (rezistenţă recunoscută sub denumirea de rezistenţă specifică, sinonim
cu rezistenţa verticală, utilizabilă pe termen scurt în zonele în care o anumită
rasă fiziologică este larg răspândită);
- rezistenţă generală, multiplă sau rezistenţă de tip orizontal.
Determinismul poligenic al acestui tip de rezistenţă este greu de
încorporat într-un singur genotip.
În actualele programe de ameliorare se urmăreşte obţinerea de cultivare
multilineale constituite din mai multe linii izogene în care au fost încorporate
genele de rezistenţă la diferite rase. În acest caz, prezenţa unei anumite rase
fiziologice extrem de virulentă va afecta la nivelul cultivarului multilineal
numai biotipurile sensibile la această rasă fiziologică.
Pentru selectarea genotipurilor rezistente la întregul complex rasial al
patogenului, sunt necesare testări ale rezistenţei la infecţiile artificiale efectate
cu sporii tuturor speciilor de rugini, colectate din zone ecologice diverse,
19
pentru a cuprinde întreg complexul de rase fiziologice dezvoltate în arealul
probabil de cultură al noului cultivar.
Prezenţa simultană a infecţiilor la cele trei specii de rugini, cu un larg
spectru de rase în câmpul de testare a rezistenţei, va asigua o probabilitate
ridicată de identificare a genotipurilor cu rezistenţă generală la mai multe rase
fiziologice, dintr-un fond de germoplasmă cât mai divers.
Făinarea (Erysiphe graminis f. sp. tritici) este provocată de o ciupercă
care se răspândeşte rapid în condiţii de umiditate şi temperaturi ridicate (peste
30C), putând provoca uneori pagube, de peste 30% din recoltă.
Prezenţa a peste 30 rase fiziologice a patogenului este controlată de tot
atâtea gene specifice de rezistenţă. Nu s-au identificat genotipuri cu rezistenţă
totală de tip orizontal. Este posibil şi în acest caz realizarea unor cultivare
multilineale, liniile izogene din componenţa cultivarului având încorporate
rezistenţă monogenică specifică. Pentru rasele de făinare identificate pe
teritoriul României, încorporarea genelor Pm2b, Pm4, Pm6, Pm7 asigură o
rezistenţă totală, dar nu este exclusă apariţia unor noi rase fiziologice ale
patogenului mai virulente.
Pagubele produse de fusarioza spicului (Giberrella zea f. c. Fusarium
graminearum), agent patogen cu o mare complexitate genetică pot atinge 5-
10%, dar recolta la genotipurile sensibile poate fi compromisă total. Există
soiuri şi linii de grâu ce manifestă o rezistenţă de tip vertical. Căile abordate în
programele de ameliorare a rezistenţei la fusarioza spicului urmăresc
substituţia unor cromozomi prin hibridări interspecifice.
Speciile cunoscute ce determină mălurarea boabelor de grâu sunt:
Tilletia tritici, Tilletia foetida şi Tilletia controversa.
Încorporarea simultană în acelaşi genotip a genelor Bt8 + Bt9 + Bt10,
posibilă de executat prin backcross repetat şi selecţie recurentă reciprocă în
noile cultivare, este preocuparea de bază în programele de ameliorare a
rezistenţei grâului la mălură.
Ameliorarea rezistenţei la viroze a fost puţin abordată de cercetătorii
din România. Apariţia şi manifestarea la grâu a virusului piticirii galbene,
specific orzului, va determina orientarea lucrărilor de ameliorare şi în acest
sens. În S.U.A., virusul piticirii galbene este răspândit de afide.
Semănatul foarte devreme al grâului favorizează atacul de afide, care
este responsabil de creşterea incidenţei atacului virusului piticirii galbene.
20
Gene de rezistenţă se găsesc în speciile Secale şi Agropyron, aceste gene
putând fi transferate prin backcross.
Ameliorarea rezistenţei la dăunători
Grâul este parazitat de numeroase insecte. Pagube economice de luat în
seamă produc uneori: musca de Hessa (Mayetiola destructor), păduchele verde
al cerealelor (Schizaphis graminum) şi viespea grâului (Cephus pigmeus),
pentru care s-au şi efectuat cercetări privind mecanismele genetice de
rezistenţă. Pentru toate speciile de dăunători există trei tipuri de manifestare a
rezistenţei: nepreferinţa, antibioza şi toleranţa.
Un genotip poate manifesta un singur tip de rezistenţă (nepreferinţa)
sau simultan două (antibioza + toleranţa). Nepreferinţa, antibioza sau toleranţa
la un dăunător poate fi monogenică, şi în acest caz transferul rezistenţei este
posibil relativ uşor prin backcross, dar de cele mai multe ori este poligenic,
necesitând complexarea metodelor de ameliorare (backcross în paralel cu
selecţie recurentă sau selecţie recurent reciprocă).
2.2. METODICA AMELIORĂRII GRÂULUI

Procedeele genetice fundamentale folosite în ameliorarea grâului sunt
mutaţia, recombinarea şi selecţia. Plecând de la aceste procedee, care
acţionează în evoluţia naturală a speciei Triticum, metodica de ameliorare
produce modificări genetice accelerate ale caracterelor într-un sistem
ameliorativ raţional progresiv.
Metodica de ameliorare a grâului este impusă de particularităţile speciei
Triticum, caracterizată ca plantă autogamă alopoliploidă, diploidizată, la care
hibridarea artificială se poate realiza uşor, iar coeficientul de înmulţire de la o
generaţie la alta este cuprins între valorile 10 - 100.
Autogamia duce la homozigoţie la nivel populaţional, reducând
permanent la jumătate heterozigoţii ce apar în populaţie. La nivelul specie,
autogamia, a dus la creşterea acţiunii aditive a genelor, la lipsa depresiunii de
consangvinizare, dar genomul alopoliploid, prin recombinare intergenomală,
explică acest fenomen. Acţiunile genice epistatice datorate stării de
alopoliploidiei duc la manifestarea unei forme de heterozis intergenomal.
Aceste acţiuni genice epistatice explică, de asemenea, de ce în descendenţele
hibride obţinute pe bază de androsterilitate citoplasmatică sau genică apar
forme transgresive mai valoroase decât generaţia hibridă F1.
21
Reţinem: Cele mai utilizate metode de ameliorare a grâului sunt: introducerea
de noi cultivare din colecţia mondială în noi areale de cultură, după o perioadă
de testare; selecţia liniilor pure; hibridarea pentru crearea variabilităţii genetice;
mutageneza; aneuploidia; poliploidia.
Introducerea de noi cultivare
Sortimentele naţionale şi colecţiile se îmbogăţesc permanent, prin
introducerea de noi cultivare ce provin din areale geografice foarte diverse. De
multe ori, soiuri create într-o anumită zonă geografică dau rezultate de
producţie mai bune în noile zone în care au fost introduse. Este cazul soiului
Bezostaia, creat în Rusia, care a ocupat un areal larg de cultură în toate ţările
balcanice, inclusiv în România, şi care se regăseşte în genealogia soiurilor
româneşti: Moldova, Silvana, Potaisa, Lovrin 10, Lovrin 23, Lovrin 24, Dacia,
Bucovina, Timişan. Soiul românesc Fundulea 29 a înregistrat cele mai mari
producţii şi suprafeţe de cultură în Canada. În genealogia acestui soi românesc
se regăsesc soiul american Riley 67 şi soiul rusesc Aurora.
Îmbogăţirea permanentă a colecţiei naţionale de grâu permite
amelioratorilor studiul unei germoplasme foarte diverse, cunoaşterea
plasticităţii ecologice a numeroase cultivare, transferul unor gene valoroase de
la materialul de ameliorare străin în creaţiile noi româneşti.
Rezultatul lucrărilor de ameliorare din România a dus, etapizat, la
omologarea şi cultivarea unui sortiment lărgit de soiuri ce pot fi utilizate ca
surse de gene în programele de ameliorare:
- Etapa I-a, sau etapa de pionierat (1900-1927), se caracterizează prin
obţinerea şi cultivarea soiurilor vechi: American 15 (creat de Gh. Ionescu
Şişeşti), Odvos 156, Odvos 241 (create de Konopy), Cenad 117 ( Mader şi
Dotzler) .
- Etapa II-a, sau etapa soiurilor autohtone extensive (1928-1956)
debutează cu înfiinţarea ICAR-ului, în 1929. În această etapă s-au creat
numeroase soiuri, cum ar fi : Bucureşti 1, Cenad 512, Cluj 650, Târgu Frumos.
- Etapa III-a, sau etapa soiurilor intensive, din import (1957-1970),
debutează cu înfiinţarea ICCPT Fundulea (1957), care a iniţiat programe de
ameliorare la grâu, orz, secară, ovăz şi triticale. In această etapă s-au importat
masiv numeroase soiuri, printre care : Triumph (SUA), San Pastore (Italia),
Aarrach (Austria), Bezostaia 1, Bezostaia 4 (Rusia).
22
- Etapa IV-a, sau etapa soiurilor intensive autohtone (1971-1990), care
se caracterizează prin obţinerea de soiuri autohtone, cu o producţie de 8-10
t/ha, bine adaptate şi rezistente. Printre aceste soiuri se numără : Dacia,
Excelsior, Favorit, Tura 195, Albota, Ileana, Lovrin 10, Iulia, Bucovina,
Flamura 80, etc.
- Etapa V-a, sau etapa soiurilor super-intesive (după 1990), în care s-au
stabilit următoarele obiective:
- obţinerea de soiuri super-intensive (10-15 t/ha), care
să valorifice eficient condiţiile climatice şi tehnologice din ţara noastră;
- obţinerea de soiuri foarte timpurii, care să permită
cultura succesivă în zonele irigabile din sudul ţării;
- obţinerea de soiuri cu rezistenţă mare la ger şi iernare,
la secetă şi arşiţă ;
- obţinerea de soiuri tolerante la săruri şi aluminiu şi
rezistente la mălura pitică, etc.
În afară de acestea, soiuri ca Libelula, Iliciovka, Partizanka, au ocupat
importante suprafeţe de cultură în România, fiind utilizate ca surse de gene
pentru rezistenţă la septorioză (Libelula), rezistenţă la iernare (Iliciovka,
Partizanka), precocitate (Libelula, Novosadka).
Pe plan european, pătrund tot mai multe soiuri valoroase produse de
firme particulare franceze. Soiuri valoroase cultivate în Franţa şi Elveţia, care
constituie un fond valoros de gene, important pentru colecţia naţională a
României, sunt: Foison, Recital, Festival, Riol, Ringot, Gavroche, Hamilcan,
Scipion, Caton, Hardi, Pur Sang, Gala, Festin, Champ Remy, Vaillant,
Ramosa, Baraca, Viva.
Hibridarea sexuată ca metodă de ameliorare la grâu, constă în
încrucişarea liniilor parentale şi selecţia plantelor homozigote sau aproape
homozigote, care prin înmulţiri succesive duc la apariţia unui nou cultivar.
Hibridarea, ca metodă de ameliorare la grâu, a fost iniţiată de Niesson-
Ehle în Suedia, Biffen în Anglia, Howard în India, Farrar în Australia, Carllton
şi Hays în S.U.A., Strampelli în Italia, Ionescu- Siseşti, Munteanu şi Sandu
Aldea în România. Aproape toate noile cultivare au la origine recombinări
genetice de caractere, urmare a hibridării.
Acumularea a cât mai multe gene valoroase la nivelul unui cultivar a
condus la apariţia unor creaţii cu o genealogie complexă, în care apar frecvente
23
retroîncrucişări pentru accentuarea expresivităţii unor caractere. De exemplu,
cel mai utilizat genitor în programele de ameliorare a grâului, soiul Bezostaia
1, a fost obţinut în 1935 de Lukianenko, prin selecţie în generaţii segregante,
descendențe ale combinaţiei hibride Kanred- Fulcaster x Klein 33, obţinând
soiul Skorospelka 2.
În 1944, prin selecţie din Skorospelka 2 x Lutescens 17 a rezultat
Bezostaia 4, iar din acesta, prin selecţie repetată Bezostaia 1, care a întrunit în
acelaşi genotip caracterele: rezistenţă la ger, rezistenţă la cădere şi calitate bună
pentru panificaţie.
Observaţie: Hibridarea, ca metodă de ameliorare, duce la crearea unei
variabilităţi genetice, necesară apariţiei recombinărilor. Amelioratorul poate
folosi în acest scop: hibridarea intergenerică; hibridarea interspecifică;
hibridarea intraspecifică hibridarea somatică.
Hibridarea intergenerică şi interspecifică, cunoscută sub denumirea de
hibridare îndepărtată, are drept scop transferul unor caractere de rezistenţă la
condiţii de stres termic şi hidric, boli şi dăunători. Hibridarea între grâul comun
şi genurile Agropyron, Aegilops, Haynaldia, Hordeum se efectuează foarte
greu, datorită depărtării taxonomice, respectiv genetice. Hibridarea
interspecifică T. turgidum x T. aestivum este posibilă şi permite transferul unor
caractere de rezistenţă de la T. turgidum la T. aestivum.
Hibridarea intraspecifică este metoda cea mai larg utilizată în
ameliorarea grâului. Hibridarea simplă biparentală este frecvent utilizată pentru
recombinarea unor alele egal distribuite la cei doi părinţi. În cazul în care un
părinte este net superior celuilalt, hibridarea repetată (backcross-ul) cu
părintele valoros creşte frecvenţa transgresiunilor favorabile rezultate în urma
segregării.
Pentru acumularea simultană a mai multor gene în acelaşi genotip, se
recurge la hibridări complexe multiparentale. În general, noile cultivare, deşi
reprezintă descendenţa unei combinaţii hibride biparentale simple, prin
complexitatea genealogică a partenerilor au fost obţinute de fapt prin hibridări
complexe multiparentale (vezi Bezostaia 1). Un alt exemplu este soiul Delia,
omologat în România în anul 1993, descendent dintr-o hibridare complexă
triparentală Fundulea 29 x Lovrin 32 x Flamura 80.
Metodele de selecţie, utilizate în ameliorarea grâului, au drept scop
izolarea de genotipuri relativ homozigote, care vor reprezenta populaţii genetic
24
stabile pe parcursul înmulţirii lor. Selecţia la nivelul liniilor pure nu este
eficientă. Se practică selecţia în populaţii hibride segregante, rezultate din
alegerea unor genitori ce conţin caracterele dorite de ameliorator sau la nivelul
unor soiuri polimorfe. Selecţia urmează cronologic, ca metodă, hibridării.
Diversele variante de selecţie pot fi grupate în două metode generale, pe
baza generaţiei în care se începe selecţia şi al numărului de alegeri individuale
aplicate.
Metoda genealogică (metoda pedigreului, metoda selecţiei în generaţii
timpurii) presupune începerea selecţiei în generaţia F2 şi repetarea ei în
generaţiile succesive F3, F4 pe principiul alegerii de plante elită, până la
atingerea gradului de uniformitate (homozigotare) dorit. Metoda genealogică
este foarte eficientă pentru caractere cu grad înalt de heritabilitate şi mai greu
de aplicat pentru caractere puternic influenţate de mediu (heritabilitate
scăzută).
Metoda populaţiilor (metoda amestecului) presupune cultivarea
populaţiilor hibride în amestec, cu începerea selecţiei în generaţii avansate,
când homozigotarea a devenit evidentă (F3, F5). Se execută, deci, o singură
alegere individuală la homozigotarea caracterelor ce interesează selecţia,
urmată de testarea descendenţelor. Metoda se aplică în cazul unor caractere
determinate de gene recesive, cu heritabilitate scăzută, pentru care nu se poate
efectua o selecţie în primele generaţii segregante (genele recesive nu se
manifestă decât în stare homozigotă). Metoda prezintă, însă, riscul pierderii
unor genotipuri în primele generaţii segregante, ca urmare a competiţiei dintre
indivizi, sau ca urmare a eşantioanelor de sămânţă ce se păstrează pentru anii
următori.
Mutageneza naturală şi indusă, duce la creşterea variabilităţii genetice
şi la fixarea unor caractere obţinute ca urmare a efectului unor agenţi mutageni.
Prin mutaţii induse la grâu au fost obţinute soiurile: Şimnic 30 (România),
Castel del Monte, Castel Funo, Castel Porziano (Italia).
Aneuploidia în ameliorarea grâului este posibilă datorită structurii
genomice şi modului de transmitere prin gameţi a tipurilor de aneuploidie.
Monosomii (2n-1) sunt cei mai folosiţi, deoarece nu se deosebesc foarte
mult de grâul normal şi au o fertilitate ridicată. Cel mai adesea se obţin din
nulisomi şi trisomi din haploizi şi triploizi şi din disomii trataţi cu agenţi
mutageni. Nulisomii (2n-2) diferă fenotipic de grâul normal şi mulţi sunt
25
sterili. Ei se obţin din autofecundarea sau încrucişarea monosomilor şi prin
fuziunea gameţilor cu acelaşi cromozom lipsă. Trisomii (2n+1) se deosebesc
fenotipic puţin de grâul normal şi se obţin la fel ca monosomii. Tetrasomii
(2n+2) se abat de la formele de grâu normale, dar în sens opus nulisomilor şi se
obţin prin autopolenizarea trisomilor.
Monosomii şi nulisomii se folosesc la crearea liniilor de adiţie şi
substituţie cromozomală. Liniile de adiţie cromozomală au o pereche
suplimentară de cromozomi, care provine de la alte specii de grâu (linii
interspecifice) sau chiar de la alte genuri (linii intergenerice). Cu ajutorul
acestor linii pot fi încorporate în genotipul de grâu caractere de la alte specii
sau genuri. De exemplu, liniile : grâu durum – secară, grâu comun – Aegilops
species, grâu comun – orz, etc.
Liniile de substituţie cromozomală se obţin din unirea unei perechi de
cromozomi de la un soi de grâu hexaploid (soi receptor) cu perechea omoloagă
de la alt soi (soi donator), sau cu o pereche de cromozomi de la altă specie din
acelaşi gen. Acestea se folosesc pentru ameliorarea rezistenţei la factorii de
mediu nefavorabili şi a calităţii la grâu.
Poliploidia
Dublarea sau multiplicarea garniturii cromozomale la grâu, cu ajutorul
unor substanţe poliploidizante, permite obţinerea de material iniţial valoros.
Hibrizii fertili rezultaţi în urma hibridării îndepărtate se numesc amphidiploizi.
Aceştia pot fi folosiţi în încrucişarea cu Triticum aestivum ssp. vulgare, pentru
a obţine hibrizi fertili sau pentru introducerea de translocaţii. Amphidiploizii se
folosesc, în general, pentru încorporarea rezistenţei la boli, dăunători, secetă,
etc.
Observație: Din încrucişarea grâului cu secara a rezultat amphidiploidul
Triticale, care a devenit specie.
26
REZUMAT
Principalele obiective de ameliorare a grâului sunt: capacitatea ridicată

de producţie - peste 10 t/ha, dublată de stabilitatea producţiei; calitate
corespunzătoare a producţiei, reflectată în conţinutul de proteină a bobului,
conţinutul în aminoacizi al proteinei, calităţile tehnologice şi de panificaţie;
rezistenţa la factorii de stres: temperaturi excesive, boli, dăunători
Metodica de ameliorare a grâului este impusă de particularităţile speciei
Triticum, caracterizată ca plantă autogamă alopoliploidă, diploidizată, la care
hibridarea artificială se poate realiza uşor, iar coeficientul de înmulţire de la o
generaţie la alta este cuprins între valorile 10 - 100.
Cele mai utilizate metode de ameliorare a grâului sunt: introducerea de
noi cultivare din colecţia mondială în noi areale de cultură, după o perioadă de
testare; selecţia liniilor pure; hibridarea pentru crearea variabilităţii genetice;
mutageneza; aneuploidia; poliploidia.
27
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt elementele componente ale capacităţii de producţie

la grâu ?
Răspuns:
număr de plante / m2, număr de spice / m2, număr de spiculeţe în spic,
număr de boabe în spiculeţ, greutatea boabelor în spic.
2. Care sunt cele mai utilizate metode de ameliorare la grâu?

Răspuns:
introducerea de noi cultivare din colecţia mondială în noi areale de
cultură; selecţia liniilor pure; hibridarea pentru crearea variabilităţii
genetice; mutageneza; aneuploidia; poliploidia.
3. Prin ce se caracterizează genotipurile rezistente la ger?

Răspuns:
4. În ce constă hibridarea sexuată la grâu?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Principalii factori care reduc nivelul producţiilor obţinute la
grâu în lume sunt:
a) disponibilităţile hidrice reduse
b) intersterilitatea speciilor
c) sensibilitatea la bolile foliare
d) potentialul biologic
Rezolvare : a, c
28
2. Factorii de mediu care determină căderea tulpinilor la grâu
sunt:
a) lungimea şi diametru internodiilor
b) fertilizările neechilibrate
c) ploile abundente şi furtunile
d) atacul de boli şi dăunători
e) prezenţa şi tăria ţesuturilor mecanice de susţinere
Rezolvare : b, c, d
3. Soiul românesc de grâu - Şimnic 30, a fost obţinut prin:

a) mutageneză
b) hibridare sexuată
c) selecţie
d) poliploidie
Rezolvare : a
4. Uniţi cu o linie definirea corespunzătoare următoarelor tipuri

de rugini:
Rugina brună - atac pe frunze sub formă de benzi de culoare
galbenă
Rugina galbenă - atac localizat pe tulpină
Rugina neagră - atac localizat pe frunze sub forma unor zone
punctiforme
Rezolvare:
5. Uniţi cu o linie etapele corespunzătoare introducerii în cultură

a următoarelor soiuri:
Flamura 80 - etapa I
American 15 - etapa II
Bezostaia 1 - etapa III
Cenad 512 - etapa IV
Rezolvare:
29
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ :

Iaşi;
5. Mureşan, T., 1993, Curs de Ameliorarea plantelor agricole. Partea specială,
30
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 3. AMELIORAREA ORZULUI
CUPRINS:
- 3.1. Originea și genetica :
OBIECTIVE :
- identificarea principalelor centre de origine ale orzului;
- clasificarea speciilor de Hordeum;
- clasificarea şi dezbaterea obiectivelor ameliorării orzului;
orzului
Orzul (Hordeum vulgare L.) este una din cele mai vechi plante de
cultură. Descoperirile arheologice de la Deh Luran (Iran), Jarmo (Irak), Beidha
(Iordania) atestă orzul ca plantă răspândită în cultură cu 7900 de ani înainte de
Hristos.
Un document descoperit la Nippur, scris cu litere cuneiforme, descifrat
de Kramer, este o veritabilă tehnologie de cultură a orzului, semnalând cu 1700
de ani înainte de Hristos, rugina ca boală foarte păgubitoare la această plantă.
Pe plan mondial, orzul ocupă locul IV ca producție. Această specie se
cultivă pe aproximativ 45-50 de milioane hectare, cu o producţie totală de 141 -
148 milioane tone. Cele mai mari cultivatoare de orz pe plan mondial sunt:
Canada, Germania, Franța, Spania, Turcia, S.U.A. În România, suprafaţa
cultivată cu orz şi orzoaică a fost de 480943 ha, producţia medie fiind de
3778,6 kg/ha (FAO, 2016).
Potenţialul genetic de producţie al orzului cultivat este superior grâului
dar nu este pus în valoare, factorii limitativi ca: stresul hidric; termic sau
acţiunea bolilor, diminuând drastic producţiile de orz.
31
3.1. ORIGINEA ŞI GENETICA ORZULUI
Genul Hordeum, după cercetările colectivului condus de Bothmer (1981),
cuprinde 28 de specii (Bonea, 2011):
- specii diploide (2n=2x=14); H. vulgare - specie cultivată şi speciile
sălbatice: H. chilense, H. comosum, H. muticum, H. pusillum;
- specii tetraploide (2n=4x=28), sălbatice: H. capense, H. secalinum;
- specii hexaploide (2n=6x=42), sălbatice: H. arizonicum, H. lechleri.
Speciile de orz sunt originare din Orientul apropiat. Specii sălbatice de
orz se mai găsesc şi azi în Turcia, Israel, Iordania, Siria, Irak şi Iran. Un centru
secundar de origine îl constituie Etiopia, unde orzul a migrat din Orientul
apropiat şi s-a diversificat ulterior foarte mult.
Observație: Singura specie cultivată (H. vulgare) cuprinde următoarele tipuri :
- distichum, cu două rânduri de boabe (orzoaica), folosită în industria
berii;
- tetrastichum, cu patru rânduri de boabe (orzul furajer), folosit în hrana
animalelor;
- hexastichum, cu şase rânduri de boabe (orzul industrial), folosit în
extragerea spirtului şi fabricarea malţului, utilizat la rândul lui în obţinerea
berii, industria farmaceutică, patiserie şi creşterea rapidă a pâinii;
- tipul golaş, cu două, patru sau şase rânduri de boabe (orzul alimentar),
folosit la prepararea arpacaşului şi surogatului de cafea.
Tipurile distichum şi hexastichum s-au format în urma cultivării formei
H. vulgare ssp. spontaneum, care aparţinea tipului distichum. Distichum este
caracterul sălbatic dominant, reprezentând genotipul VV, iar hexastichum este
caracterul recesiv vv.
Formele cu număr variabil de rânduri (iregulare) sunt genotipuri VvIi,
alelele Ii intervenind în fertilitatea, respectiv sterilitatea spiculeţelor laterale.
Trecerea de la tipul cu 2 rânduri, la cel cu 6 rânduri, s-a făcut printr-o
singură mutaţie recesivă în stare homozigotă, care a determinat fertilitatea
spiculeţelor laterale, dar şi prin fixarea caracterului rahis nefragil.
După porumb, orzul este specia cultivată la care există cele mai multe
studii şi analize genetice. Au fost identificate peste 400 de gene, care
condiţionează caractere morfologice şi fiziologice, markeri de culoare,
fragilitate rahis, rezistenţă la boli şi patogeni, androsterilitate citoplasmatică.
Caracterele orzului sunt grupate în grupe linkage, reprezentând garnitura de
32
bază formată din 7 cromozomi, pentru care au fost întocmite hărţile
cromozomale relative.
Hibridarea interspecifică H. vulgare x H. bulbosum, ambele specii
diploide, permite obţinerea de haploizi, deoarece după fecundare, pe parcursul
dezvoltării embrionului, cromozomii de tip H. bulbosum sunt eliminaţi.
Pentru obţinerea de plante haploide la 5 zile după hibridare, embrionul
haploid este excizat (separat de endoplasmă) şi cultivat ,,in vitro'' (pe suport de
agar, la care se adaugă o soluţie nutritivă). Ulterior, plăntuţele haploide
obţinute ,,in vitro'' sunt dihaploidizate utilizând colchicina ca agent
diploidizant.
Într-un program de ameliorare, plantele F1, cu caractere ce se dovedesc a
fi fixate în stare diploidă, sunt polenizate cu H. bulbosum. După tehnica
amintită, prin dihaploidizare pot fi fixate caractere foarte valoroase.
O serie de caractere la orz au manifestare dominantă, intermediară,
recesivă în F1 şi pot avea diverse tipuri de segregare în F2 (Potlog, 1989).
Determinismul genetic al principalelor caractere la orz este prezentat în
Tabelul 3.
Capacitatea de producţie şi calitatea producţiei sunt însuşiri genetice
complexe, condiţionate de determinismul genetic corespunzător:
- elementelor componente legate de producţie, numărul plantelor fertile
la unitatea de suprafaţă, numărul fraţilor fertili, numărul spiculeţelor din spic,
greutatea boabelor pe spic şi pe plantă, coeficientul de recoltă, MMB;
- elementelor dominante pentru calitate: conţinutul în amidon, cantitatea
şi calitatea proteinei (conţinut în aminoacizi esenţiali, lizină, triptofan),
valoarea malţului (pentru orzul de bere).
Determinismul genetic pentru capacitatea de producţie poate fi explicat
prin ereditatea unor caractere, precum:
- lungimea spicului, controlată de genele Rin (rin); genotipurile Rin Rin,
Rin rin prezintă spic lung, în timp ce genotipurile rin rin, spic scurt;
- numărul rândurilor de boabe în spic: genotipurile VV aparţin tipului
distichum, cele vv tipului hexastichum, iar genotipurile VVii aparţin tipului
iregular;
33
Tabelul 3. Determinismul genetic - hibridare intraspecifică la orz,
generaţiile F1 şi F2
Caracterul sau Comportare

însuşirile F1 F2 Obs.
Înălţimea plantei Intermediar Segregare Determinism
Dominant Complexă monogenic
Precocitatea Dominant Transgresiune 3:1
Lungime spic Dominant Transgresiune Determinism

Intermediar poligenic
Fragilitate spic Epistazie, cu implicaţia genelor Bt1, Bt2
Aristarea Recesivă Segregare Determinim

Complexe poligenic
Culoare spic Culoare Segregare Determinism
închisă Complexă poligenic
dominantă
Îmbrăcarea bobului Dominant Transgresiune Determinism
poligenic
Tipul spicului Lax-dominant Transgresiune -
Dens-recesiv
Tipul Dominantă Segr. cu Determinim
toamnă/primăvară forma toamnă apariţia tip. poligenic
intermediar
Nr. rânduri de boabe Dominant- Transgresiune -
distichum
Recesiv-
hexastichum
Mărimea bobului Dominant Transgresiune -
Perioada vegetaţie Intermediar Transgresiune -

(precoce / tardiv)
Conţinut proteină Scăzut- Transgresiune Determinism
dominant poligenic
Rezistenă boli Dominant Transgresiune Determinism
Recesiv poligenic
Intermediar
Sursa:Bonea, 2007
- densitatea spicului- caracter mono şi poligenic; gena domiantă C

produce forme compacte de spic, genele L, L2, L3 produc spice laxe. Dominanţa
genei C face ca genotipurile CC ll, l2l2, l3l3 să posede spice compacte, în timp
ce genotipurile LL, L2L2, L3L3 să formeze spice laxe;
- MMB (masa a 1000 de boabe) este condiţionată de acţiunea aditivă a 2-
3 gene, cu sisteme epistatice, caracteristice la nivel de soi.
34
Conţinutul biochimic al bobului se comportă diferit, cu specificitate la
nivelul formelor parentale, cel mai obişnuit conţinutul scăzut în proteină se
transmite în descendenţă dominant.
Conţinutul în lizină din bob creşte la biotipurile homozigot recesive lys
3a lys 3a, în timp ce biotipurile notch1 notch1 notch2 notch2 prezintă conţinut
ridicat atât de proteină, cât şi de lizină.
Calitatea malţului, obţinut în urma germinării şi întrebuinţat în industria
fermentativă pentru bere prezintă coeficient de heritabilitate cu valoare mare.
Genotipurile ce au această calitate pot fi utilizate ce succes în programele de
ameliorare pentru orzul de bere.
3.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII ORZULUI

Problemele majore în ameliorarea orzului sunt:
- capacitatea de producţie şi calitatea producţiei;
- imprimarea precocităţii ca principal element de evitare a secetei şi
arşiţei în arealele secetoase de cultură;
- rezistenţă la cădere şi scuturare;
- rezistenţă la temperaturi excesive;
- rezistenţă la condiţiile adverse datorate solului (toleranţa la aluminiu în
solurile acide);
- rezistenţa la boli şi insecte.
Capacitatea de producţie, caracter ereditar extrem de complex, este
determinată de:
- elementele de producţie (nr. de plante la unitatea de suprafaţă, nr. de
spice, nr. de boabe în spic, greutate boabe pe spic);
- plasticitatea ecologică, ca indicator de stabilitate a producţiei la nivelul
mai multor ani şi mai multor areale geografice de cultură;
- rezistenţa la cădere şi scuturare, care poate diminua mult producţia
efectiv obţinută la forme foarte productive.
Reținem: Surse de gene pentru capacitate ridicată de producţie se regăsesc în
soiurile mai vechi din colecţia mondială:
Pentru orzul de toamnă: Mahndorfer, Record, Vienne, Luther, Pennard,
Hudson, Deia, Pastoral, Barberousse, Magador, Flamenco, Express, Hasso,
Mammut, Triton, Narcis, Nefta, Rebelle, Friberga, Ciclon;
35
Pentru orzul de primăvară: Perfecta, Karlsberg, Maris, Badger,
Quantum, Elgine, Dvoran, Flicka, Hockey, Michka, Golf, Corme.
În România, surse de gene pentru capacitate ridicată de producţie se
găsesc înglobate în soiul Miraj, creat dintr-o populaţie hibridă complexă, în
care au participat o formă franceză (B12 x 259.711)124 şi linia românească F
296/64 (Cenad 396 x Record), soiurile Precoce şi Productiv şi liniile nou create
Fundulea 338-87, respectiv Fundulea 754-87.
Creşterea spectaculoasă a producţiei de orz s-a înregistrat prin
descoperirea şi încorporarea în noile cultivare de orz a genelor de piticire
(dwarf- dw). Încorporarea genelor dwarf în noile cultivare a avut drept urmare:
- scurtarea taliei soiurilor şi eliminarea efectelor negative datorate
căderii;
- posibilitatea exploatării superintensive prin creşterea dozelor de
fertilizare, ca urmare a rezistenţei sporite la cădere;
- modificarea raportului dintre producţia de boabe şi producţia de
biomasă, creşterea coeficientului de recoltă.
Gene de tip dwarf (piticire) sunt încorporate în soiurile: Indian Dwarf,
XV 2334-6R, Apam Dwarf, la care înălţimea plantelor este cuprinsă între 31-
45 cm, faţă de genotipurile normale, la care înălţimea este în jur de 80 cm
(Poehlman, 1987).
Ameliorarea calităţii producţiei
Ameliorarea calităţii producţiei se diferenţiază în funcţie de destinaţia
culturii:
- pentru orzul de bere, noile cultivare trebuie să prezinte următoarele
caracteristici: un conţinut ridicat în amidon (58-60%); putere de germinare
mare pentru obţinerea unui malţ de calitate; conţinut mai scăzut de proteină în
bob (10-12%);
- pentru orzul furajer, direcţiile de lucru vor avea în vedere: creşterea
conţinutului total de proteină brută în bob (>15%) şi creşterea conţinutului în
aminoacizii esenţiali lizină şi triptofan.
Pentru orzul furajer, soiul Hiproly constituie sursa principală furnizoare
de gene lys, care conferă atât conţinut ridicat de proteină, cât şi proteină de
calitate superioară prin creşterea conţinutului de lizină şi triptofan. O serie de
mutante, obţinute de Scholz (1971), au permis creşterea conţinutului în
proteină brută cu 25% faţă de biotipurile normale. Mutanta Riso, obţinută din
36
soiul Denmark, a dus la o creştere a conţinutului în proteină brută cu 45%,
concomitent cu creşterea conţinutului în lizină.
Ameliorarea rezistenţei la boli
În cele mai multe areale de cultură, bolile constituie un principal factor
limitativ al capacităţii de producţie. Încorporarea în noile cultivare a unor gene
de rezistenţă la un complex mare de boli, ca cele citate în subcapitolul 2.2.3.,
este cu atât mai greu de realizat, cu cât fiecare agent patogen prezintă o paletă
diversificată de rase fiziologice.
Realizarea unor cultivare cu rezistenţă la o anumită rasă fiziologică a
unui patogen (rezistenţă verticală) asigură protecţia cultivarului pentru o
perioadă scurtă de timp, necesară apariţiei unei noi rase fiziologice.
Rezistenţa la un număr mare de rase fiziologice (rezistenţă orizontală)
este dificil de realizat chiar pentru un singur patogen şi imposibilă simultan la
mai mulţi patogeni.
Surse de rezistenţă existente în colecţiile mondiale de germoplasmă sunt:
- pentru Ustilago nuda: Kenbar, Mo B475, NE 12637, Hoodet, Tregal,
Mortoni, Emir, Jet, Bulgarian, Embro, Jackson, Calhoun, Newal, Harnibe,
Trebi, Milton, Pannier;
- pentru Ustilago hordei: Jet, Pannier, Awn 86, Sunrise, Esaw, Dorsett,
Glacier, Smouth, Nakans;
- pentru Erysiphe graminis f. hordei: Amsele, Adele, Ascania, Anagar,
Carina, Dunai, Elgina, Matura, Mona, Jaspis, Darlington, Esowm, Wong
Duplex, Hanna, Algerian, Bolivia, Peruvian, Quin, Chevron, Miraj;
- pentru virusul piticirii galbene a orzului (BYDV): varietăţi de orz
originare din Etiopia.
Sursele de gene pentru rezistenţa la dăunători, care pot fi utilizate în
programele de ameliorare sunt:
- pentru Phytophaga destructor (Musca de Hessa): Dinar, Nile,
Burgarab;
- pentru Schizaphis graminum (păduchele verde): Smooth, Awn 86,
Mignon, Omugi, Hankow;
- pentru Heterodera schachti (nematod): Abed, Rex, Brage, Chevalier,
Primus.
37
3.3. METODICA AMELIORĂRII ORZULUI
Metodele şi tehnicile de ameliorare la orz sunt adaptate la caracteristica
de specie diploidă a orzului cultivat, care prezintă o serie de dificultăţi legate
de:
- numărul mare de obiective de ameliorare, diferenţierea programelor de
ameliorare în funcţie de destinaţia producţiei;
- structura polifactorială a caracterelor, prezenţa genelor modificatoare;
- numărul mare de agenţi patogeni, cu puternică specializare la nivel de
rase fiziologice, cu apariţie continuă.
Introducerea de forme noi
Colecţia mondială de orz permite procurarea şi testarea unui număr
extrem de mare de forme, utilizate ca genitori sau cultivare.
În România, într-o primă etapă (1921-1961), când au început lucrările de
ameliorare a orzului la I.C.C.P.T. Fundulea, s-au creat şi cultivat o serie de
soiuri, ce rămân încă surse de gene valoroase:
- Cluj 123 - orzoaică de bere, obţinută prin selecţie individuală, aplicată
combinaţiei hibride Plug's Extensiv x Bavaria;
- Tg. Frumos 249 - orzoaică obţinută prin selecţie repetată dintr-o
populaţie;
- Cenad 396 - soi de orz umblător;
- ICAR 143 - orz de primăvară, cu patru rânduri, provenind dintr-o
populaţie locală;
- Cenad 345, obţinut prin selecţie individuală din hibridul Cenad 395 x
Extensiv 1.
După 1962, a urmat etapa soiurilor intensive (1962-1973), când s-au
creat: Intensiv 1 şi Intensiv 2.
În etapa următoare (după 1974) s-au extins în cultură soiurile super-
intensive. Acestea au un potenţial de producţie de până la 10 t/ha, o perioadă de
vegetaţie cu 20-22 zile mai mică decât cele extensive, talie cu 10-15 cm mai
redusă, frunze cu poziţie erectă şi nu orizontală precum şi maturare
concomitentă a fraţilor cu spicul principal. În această etapă s-au creat
următoarele soiuri :
- pentru orzul cu 6 rânduri, soiurile: Miraj 1, Productiv, Precoce, Dana,
Adi etc.
38
- pentru orzoaică, soiurile: Azuga, Gloria, Aura, Bonus, Dvoran, Grit,
Griviţa, Laura, Prima, Rapid, Triumph, Turdeana etc..
Hibridarea sexuată, backross-ul, hibridări complexe multiparentale
Obţinerea unei accentuate variabilităţi genetice, la nivelul căreia
amelioratorul poate aplica o presiune de selecţie dirijată, presupune trei direcţii
de acţiune:
- studiul unui număr mare de genitori, cunoaşterea heritabilităţii
caracterelor la nivelul combinaţiilor de genitori şi, respectiv, rata
transgresiunilor favorabile;
- cunoaşterea genealogiei genitorilor, selecţia de genitori divergenţi
genetic;
- selecţia genitorilor pe baza testării performanţelor pentru caracterele
interesate.
Hibridarea intergenerică şi interspecifică
Observație: Hibridarea intergenerică şi interspecifică este utilizată, în special,
pentru transferul genelor de rezistenţă la: boli, dăunători, factori stresanţi din
sol (aciditate, alcalinitate, aluminiu).
S-au obţinut hibrizi reciproci viabili intergenerici, de tip Hordeum
vulgare x Triticum aestivum ssp. vulgare, hibridare posibilă datorată existenţei
unor gene ce favorizează împerecherea homeoloagă de cromozomi între cele
două genuri (Fedak 1980).
Este, de asemenea, posibilă hibridarea intergenerică de tip Hordeum
vulgare x Secale cereale, sau chiar a unei trihibridări complexe de tipul
Hordeum x Triticum x Secale, care, fenotipic, seamănă cu grâul, dar are în plus
pubescenţa de la secară.
Hibridarea interspecifică permite transferul unor caractere rustice de
rezistenţă de la speciile de orz sălbatic la cultivarele aparţinând speciei
Hordeum vulgare.
Se pot practica cu succes, pentru creşterea variabilităţii genetice,
hibridările de tip:
- H. vulgare x H. bulbosum;
- H. vulgare x H. compressum;
- H. vulgare x H. murinum.
Backross-ul, cu forme valoroase cultivate a unor forme sălbatice, permite
relativ uşor transferul unor caractere cu determinism mono şi digenic.
39
Hibridările de tip complex, multiparentale, asigură importante
recombinări de gene în generaţia F1, iar prin selecţie începând cu F2 pot fi
identificate genotipuri transgresive pozitive pentru caracterele propuse prin
programul de ameliorare.
Hibridarea intraspecifică
Hibridarea intraspecifică biparentală sau complexă multiparentală face
posibilă recombinarea unor caractere prezente în genitori.
Soiul românesc Dana reprezintă selecţia în descendenţă hibridă
biparentală intraspecifică Cernomoreţ x Rachel, iar Adi provine din combinaţia
Dilana x 38-81.
Selecţia
Ca metodă de ameliorare, selecţia cunoaşte aceleaşi variante ca şi la grâu,
grupate distinctiv în:
- selecţie genealogică (selecţie pedigree);
- metoda amestecului.
Selecţia se poate efectua în variantele: timpurie (începând cu F2), sau
tardivă după atingerea unei homozigoţii relative (F4-F5).
Mutageneza şi haploidia
Starea genotipică diploidă (2n=2x=14) face din specia Hordeum vulgare
un material de ameliorare frecvent utilizat pentru mutageneză experimentală.
Lucrări vaste de mutageneză se efectuează la Swalöf (Suedia) pe soiurile
de orz Gull, Maja şi Bonus, prin tratamente cu raze X,  şi neutroni. Mutantele
de tip erectoid (ert) afectează simultan mai multe caracteristici ale plantelor de
orz.
Prin mutaţii induse au fost obţinute soiurile: Viena, Pennrad, Milus,
Golden, Promise, Luther, Diamant, Pallas, Marl, Gamma 4, Gamma 8,
Bonneville, Balder J, Betina, Amagi, Nijo 1.
Utilizarea hibridării interspecifice de tipul H. vulgare x H. bulbosum face
posibilă, prin trecerea în condiţii ,,in vitro'' a embrionilor în plină diviziune, a
unor forme haploide, iar ulterior homozigotarea prin diploidizare utilizând
tratamentul cu colchicină.
40
Orzul hibrid
Existenţa unui sistem complementar de gene RfRf, rfrf plasate în
citoplasmă, face ca genotipurile de tip Srfrf să fie androsterile (ASrfrf), cele de
tip Nrfrf androfertile nerestauratoare (BNrfrf), iar cele de tip NRfRf androfertile
restauratoare de fertilitate a polenului (RNRfRf).
Combinaţiile ASrfrfx BNrfrfreproduc linia androsterilă citoplasmatic ASrfrf,
iar combinaţiile ASrfrfx RNRfRfdau hibrizi ARNRfrffertili.
Acest sistem de linii ABR face posibilă obţinerea şi utilizarea pe scară
largă a seminţei hibride comerciale la orz, cu posibilitatea exploatării efectului
heterozis de tip reproductiv.
REZUMAT
Orzul ocupă locul IV la nivel mondial în producția de cereale. Specia

cultivată - Hordeum vulgare este specie diploidă (2n = 14). Principalele
obiective urmărite în ameliorarea acestei specii sunt: capacitatea de producţie şi
calitatea producţiei; rezistența la secetă şi arşiţă; rezistenţă la cădere şi
scuturare; rezistenţa la boli şi insecte.
Pentru realizarea acestor obiective se utilizează următoarele metode de
ameliorare: introducerea de forme noi, hibridarea sexuată (intergenerică,
interspecifică; intraspecifică), backross-ul, hibridări complexe multiparentale;,
selecția, mutageneza şi haploidia.
41
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt speciile de orz diploide?
Răspuns:
H. vulgare (specie cultivată), H. chilense, H. comosum, H. muticum, H.
pusillum (specii sălbatice)
2. Care specii de orz sunt tetraploide și care sunt hexaploide?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Încorporarea genelor dwarf în noile cultivare a avut drept
urmare:
a) scurtarea taliei soiurilor;
b) creșterea taliei soiurilor
c) creșterea rezistenţei la cădere;
d) reducerea foliajului
e) creşterea coeficientului de recoltă.
Rezolvare : a, c, e
De rezolvat:
2. Hibridarea intergenerică şi interspecifică este utilizată pentru
transferul genelor de rezistenţă la:
a) boli și dăunători;
b) ger
c) secetă și arșiță;
d) aciditate
e) aluminiu
Rezolvare:
42

Iaşi;
43
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 4. AMELIORAREA OVĂZULUI
CUPRINS:
OBIECTIVE :
- identificarea principalelor centre de origine ;
- clasificarea speciilor ;
- clasificarea şi dezbaterea obiectivelor ameliorării;
- clasificarea şi dezbaterea principalelor metode de ameliorare
Ovăzul (Avena sativa) este o specie de cultură importantă în zonele cu

climă temperată. El este utilizat atât în furajarea animalelor cât şi în nutriţia
umană. Apreciat, în trecut, ca o principală plantă de cultură, ovăzul a pierdut
din importanţa sa economică în jurul anului 1970. În anul 1960, suprafaţa
mondială ocupată cu această cultură era de 65 milioane hectare iar în 1972 a
scăzut la 30 milioane hectare, ca urmare a reducerii efectivelor de cabaline din
Europa estică. În prezent, suprafaţa cultivată a ajuns la 9,4 – 9,7 milioane
hectare şi la o producţie medie de cca. 2400 kg/ha (FAO, 2016).
4.1. ORIGINEA ŞI GENETICA OVĂZULUI

Ovăzul cultivat îşi are originea în Asia Mică, estul bazinului
mediteranean şi Insulele Canare, derivând din Avena sterilis, respectiv Avena
murphyi.
Speciile cultivate de Avena sativa sunt hexaploide (2n=6x=42), cu număr
cromozomal de bază 7.
Genul Avena cuprinde specii diploide, tetraploide şi hexaploide,
nominalizate de Baum în anul 1977 (citat de Poehlman, 1987), pe care le
prezentăm parţial:
- specii diploide (2n=2x=14): Avena canariensis, Avena strigosa, Avena
clauda;
- specii tetraploide (2n=4x=28): Avena barbata, Avena murphyi;
44
- specii hexaploide (2n=6x=42): Avena sativa, Avena fatua, Avena
sterilis.
Obserație: Din cele 27 specii nominalizate de Baum ca aparţinând genului
Avena, specii cultivate sunt doar două: Avena sativa şi Avena byzantina. Baum
consideră că A. sativa şi A. byzantina sunt forme ale aceleiaşi specii A. sativa.
Se cunosc forme cultivate de ovăz de toamnă şi de primăvară .
În prima generaţie hibridă, la ovăz se manifestă dominant umătoaele
caractere (Potlog şi colaboratorii, 1989):
- forma de panicul aplecată, faţă de forma drapel;
- culorile închise ale paleelor, faţă de culorile deschise;
- forma ligulată a frunzelor, faţă de cele aligulate;
- perozitatea plantei;
- formele aristate;
- precocitatea .
Ovăzul este plantă autogamă, cu inflorescenţa de tip panicul, numărul
florilor în spiculeţ variind în limitele 2- 5, dar la majoritatea formelor doar
două flori sunt fertile. Autogamia este tipică, dar se produce şi alogamie în
limitele de 0,5- 1%.
Florile sunt închise în palee, care rămân ataşate de bob la maturitate la
formele de ovăz îmbrăcat (există şi forme de ovăz golaş).
4.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII OVĂZULUI

În ameliorarea ovăzului se urmăresc următoarele obiective:
- producţia şi calitatea producţiei;
- perioada de vegetaţie;
- rezistenţa la cădere şi scuturare;
- rezistenţa la boli şi dăunători.
Ameliorarea producţiei şi calității producției
Producţia este rezultanta următoarelor componente principale:
- numărul de plante la m2;
- numărul de boabe în panicul;
- masa a 1000 de boabe;
- procent redus de pleve (sub 25%).
45
Sporirea capacităţii de producţie este posibilă prin crearea unor cultivare,
care să îmbine simultan caracterele: număr mare de fraţi fertili, număr mare de
boabe în panicul, MMB cât mai ridicat, rezistenţă la scuturare şi cădere,
rezistenţă la factori stresanţi de mediu (temperaturi excesive), rezistenţă la boli
şi dăunători.
Observație: Transferul genelor de piticire (dwarf) în cultivarele de ovăz nu a
dus la o creştere spectaculoasă a producţiei, aşa cum s-a întâmplat la grâu sau
orz. Scurtarea paiului la ovăz permite eliminarea pierderilor de recoltă prin
cădere, iar asocierea acestui caracter cu număr mare de fraţi fertili poate
contribui la creşterea capacităţii de producţie.
Creşterea fertilităţii florilor din spiculeţ, caracter specific formelor de
ovăz cu bob golaş, prin transfer la formele cu bob îmbrăcat, duce la creşterea
numărului total de boabe în panicul şi ar avea ca rezultat final creşterea
producţiei.
Noile cultivare trebuie să posede: panicul mai lung şi mai dens, număr
mare de spiculeţe, 3- 4 flori normale în spiculeţ, boabe mari, uniforme, procent
redus de pleve, rezistenţă la cădere şi scuturare, la boli şi dăunători.
Lucrările de ameliorare vor trebui să aibă în vedere unele corelaţii
negative care există între numărul de spiculeţe în panicul şi greutatea totală a
boabelor, între înălţimea plantei şi producţie, înălţimea plantei şi cădere,
producţie şi precocitate.
Ca surse valoroase de germoplasmă pentru ameliorarea capacităţii de
producţie pot fi utilizate soiurile străine: A 315, Record, Satilov 56, Cory,
Stepamak 648, Lachow, Landhafer, Leutewitz, Bonkee, Panther, Adamo,
Ebene, Tomba, precum şi cele româneşti: Cenad 309, Lovrin, Tg. Frumos 9,
Cenad 88, Victoria, Florina, Mureş, Solidar, Someşan.
Pentru stabilitatea producţiei, utilizarea formelor rezistente la secetă
reprezintă o preocupare majoră a programelor de ameliorare.
Ameliorarea calităţii producţiei la ovăz necesită încorporarea în noile
cultivare a caracterelor: bob mare, uniform dezvoltat, lucios, cu palee subţiri,
caractere corelate pozitiv cu conţinutul ridicat de substanţe proteice şi grăsimi.
Intracultivar, dar mai ales intercultivare există o largă variabilitate
privind conţinutul în proteină şi grăsimi. La nivel intraspecific, Avena sativa
46
conţine substanţe proteice în limitele 12,0- 17,9% şi grăsimi 4,4- 5,1%, amidon
33,0-47,1%, în timp ce Avena nuda conţine proteină 19,6- 19,9%, grăsimi 5,3-
6,6% şi amidon 48- 50,3%.
Prin hibridarea unor forme aparţinând acestor două specii, pot apare în
generaţiile segregante biotipuri valoroase, care prin selecţie şi prezervare atentă
pot duce la crearea unor linii ce combină simultan atât capacitate de producţie
ridicată, cât şi o bună calitate.
Surse valoroase de gene pentru calitatea producţiei sunt considerate
formele de ovăz de tip Svalöf: Luneburg, Anderberg, Schlanstadt, ca şi soiurile
ruseşti de tip Satilov.
Precocitatea pentru creșterea rezistențe la secetă și arșiță
Observație: Perioada scurtă de vegetaţie este principalul factor impus pentru
formele de ovăz de primăvară, destinate pentru a fi cultivate în zonele cu
temperaturi foarte scăzute în sezonul rece.
Pentru zonele cu climat temperat, dar frecvent secetos în lunile de vară,
scurtarea perioadei de vegetaţie pentru ambele forme de ovăz (toamnă şi
primăvară) este o condiţie de stabilitate a recoltei, plasând fenofaza de formare
şi umplere a bobului înaintea perioadei de manifestare a secetei şi a
temperaturilor ridicate.
Rezistente la secetă şi temperaturi excesive sunt formele de ovăz
aparţinând speciilor A. abyssinica şi A. byzantina, acestea putând fi folosite ca
surse de gene.
Rezistenţa la cădere şi scuturare
Capacitatea de producţie a ovăzului poate fi puternic afectată prin
căderea lanurilor, ca urmare a ploilor şi furtunilor, după formarea boabelor.
În programele de ameliorare se urmăreşte încorporarea în noile cultivare
a caracterelor: pai scurt, rezistent la solicitări mecanice, panicul cu rezistenţă la
scuturare.
Încorporarea genelor de piticire (Dw) atrage, din păcate, în cele mai
multe cazuri, scăderea producţiei, genele Dw fiind linkate cu caracterul panicul
răsfirat, caracter opus celui de panicul dens. În seria alelică de tip DW există,
însă, alelele Dw6 şi Dw7, a căror prezenţă este simultană cu caracterul panicul
dens. Transferul acestor gene în noile cultivare ar putea asigura forme pitice de
ovăz cu panicule dense, deci foarte productive.
47
Surse de gene pentru rezistenţa la cădere şi scuturare se regăsesc în
cultivarele: Park, Ploaie de Aur, Victoria, Cenad 309, iar gene de tip Dw pot fi
transferate de la soiurile: Astor, Avon, Fulgrain.
Rezistenţa la boli
Perioada anilor 1930 - 1960 a reprezentat o etapă de încorporare, în noile
cultivare de ovăz, a genelor pentru rezistenţă la boli. În anul 1940, primele
forme de ovăz rezistente la boli au intrat în agricultura S.U.A. Aceste soiuri
proveneau din genitorii Victoria x Richland. Genitorul Victoria, provenind din
Ungaria, conţinea gene majore pentru rezistenţa la rugină şi tăciune, iar
Richland reprezenta o selecţie din ovăzul de Kherson, conţinând gene de
rezistenţă la diverse rase fiziologice ale ruginii tulpinii.
Îngustarea bazei ereditare a dus la manifestarea unor noi rase fiziologice
de rugină, făcând necesară introducerea formelor de ovăz Bond din Australia,
care aveau gene de rezistenţă de tip vertical.
O nouă specializare a raselor de rugină a condus la o nouă orientare a
strategiei amelioratorilor, care au introdus noi surse de gene de rezistenţă prin
genitorii: Landhafer, Santa Fe şi D 69.
Observație: Principalele boli ale ovăzului sunt: Puccinia coronaria (rugina
frunzei), Puccinia graminis f. sp. avenae (rugina neagră a tulpinii), Ustilago
avenae (tăciunele zburător), Helminthosporium victoriae (sfâşierea frunzelor),
Erysiphe graminis avenae (făinarea), Septoria avenae (septorioza).
Surse de gene pentru rezistenţa la Puccinia coronaria se găsesc la nivelul
speciei A. sterilis, în timp ce în cadrul speciei A. fatua nu s-au identificat forme
rezistente.
Forme de ovăz aparţinând speciei A. sterilis, identificate în Israel,
prezintă simultan rezistenţă atât la Puccinia coronaria, cât şi la Puccinia
graminis prin seria de gene Pc.
Specia tetraploidă de A. magna, originară din Maroc a manifestat o
pronunţată rezistenţă la Puccinia coronaria.
Pentru Puccinia graminis, au fost identificate genele din seria Pg, care
conferă monogenic rezistenţă la rasele fiziologice specializate.
Rezistenţa cultivarelor de ovăz actuale este o rezistenţă de tip specific
(orizontală).
Tendinţa de contracarare a specializării fiziologice a raselor de rugini,
urmărită în programele de ameliorare, este aceea de a crea soiuri polimorfe
48
multiliniale, fiecare linie componentă conţinând o rezistenţă specifică,
corespunzătoare unei rase fiziologice care îşi manifestă patogenitatea într-un
anumit areal geografic de cultură.
Dintre soiurile ameliorate, multe scoase din cultură dar conservate ca
surse de gene pentru rezistenţă la rugini, pot fi utilizate: Clinton, Beneton,
Bond, Harkov 596, Tg. Frumos 9, Cenad 88, Hudan, Victoria, Bonham, Kent.
Sursele de rezistenţă la Ustilago avenae sunt total diferite de sursele de
rezistenţă la rugini. Genele de rezistenţă la Ustilago avenae trebuie transferate
în toate formele productive şi rezistente la rugini. Pentru lucrările de transfer a
rezistenţei la U. avenae pot fi utilizate soiurile: Fulgum, Mesdag, Markon şi
forme aparţinând speciilor de A. strigosa şi A. brevis.
Pentru ameliorarea rezistenţei la Helminthosporium, Erysiphe şi Septoria,
se efectuează cercetări de identificare a unor gene de rezistenţă. Materialul pe
care se lucrează aparţine în general speciilor sălbatice de ovăz.
Rezistenţa la dăunători
Cei mai păgubitori dăunători ai orzului sunt: Oulema melanopus
(gândacul ovăzului), Oscinella frit (musca suedeză) şi Sitonium avenae
(păduchele ovăzului).
Cele mai bune rezultate în ameliorarea simultană a rezistenţei la aceşti
dăunători s-au înregistrat prin transferul pubescenţei frunzelor de la formele
sălbatice în biotipuri productive, aparţinând speciei A. sativa.
4.3. METODE DE AMELIORARE

Introducerea de forme noi de ovăz
Introducerea de forme noi, ca material de ameliorare sau cultivare, are
drept scop testarea acestora în areale geografice de cultură diferite de cele din
care provin.
În România, alături de soiurile autohtone Florina şi Someşan, au fost
cultivate soiurile străine: Solidar, Hermes, Samantra, Sanove. În prezent se
găsesc în cultură doar soiurile româneşti Mureş şi Someşan şi soiul francez
Cory.
Relansarea producţiei de ovăz în România impune eforturi proprii de
ameliorare, dar şi acceptarea unor noi cultivare pentru testare.
49
Hibridarea sexuată
Hibridarea sexuată rămâne principala metodă de diversificare a
variabilităţii genetice privind capacitatea de producţie, creşterea calităţii
producţiei şi rezistenţa la principalii factori stresanţi de mediu.
Reținem: Hibridările de tip A. sativa x A. byzantina fac posibile multiple
recombinări de caractere. Backross-ul formelor productive cu forme ce conţin
gene de rezistenţă la cădere, boli şi dăunători este un procedeu genetic de
încorporare simultană într-un singur genotip a caracterelor valoroase. Sursele
de gene utilizabile au fost discutate anterior
Selecţia
Selecţia, în diverse variante, este modalitatea de separare a formelor
valoroase, din germoplasma diversificată genetic prin hibridare, mutageneză,
haploidie.
Mutageneza
Utilizând radiaţii cu raze X,  şi neutroni, şocuri termice, agenţi chimici
s-au putut obţine soiurile: Florida, Florida 500, Florida 501 rezistente la boli,
sau soiul Rynzi cu mare capacitate de producţie.
Ovăzul hibrid
Ca şi la grâu şi orz, obţinerea de sămânţă hibridă de ovăz este
condiţionată de sistemul de linii ASrfrf; BNrfrf; RNRfRf.
REZUMAT
Ovăzul ocupă locul V între cereale, la nivel mondial. Specia cultivată

Avena sativa este o specie hexaploidă (2n = 42).
Principalele obiective urmărite în ameliorarea acestei specii sunt:
capacitatea de producţie şi calitatea producţiei; rezistența la secetă şi arşiţă;
rezistenţa la cădere şi scuturare; rezistenţa la boli şi insecte.
ameliorare: introducerea de forme noi, hibridarea sexuată, selecția și
mutageneza.
50
TEST DE EVALUARE
1. Care specii de ovăz sunt diploide?

Răspuns:
Avena canariensis, Avena strigosa, Avena clauda
2. Care specii de ovăz sunt tetraploide și hexaploide?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Creșterea capacității de producție se poate obține prin:
a) creșterea taliei plantelor;
b) transferul genelor dwarf
c) creșterea fertilități florilor din spiculeț
d) reducerea foliajului
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Sursele de gene pentru rezisența la rugina frunzelor sunt:
a) Avena sativa;
b) Avena magna
c) Avena fatua
d) Avena sterilis
Rezolvare:
51

Iaşi;
52
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 5. AMELIORAREA SECAREI
CUPRINS:
- .2. Obiectivele ameliorării
OBIECTIVE :
- clasificarea speciilor;
- clasificarea şi dezbaterea obiectivelor ameliorării;
- clasificarea şi dezbaterea principalelor metode de ameliorare
Secara (Secale cereale) este o specie importantă pentru agricultură,

fiind a doua cereală panificabilă după grâu. Este o specie cu cerințe scăzute față
de sol și cu rezistență bună la ger, secetă, boli și dăunători, de aceea permite
obținerea unor rezultate mai bune decât grâul în zonele premontane, nisipoase
etc, cu soluri mai sărace.
Această specie se cultivă în special în Europa și in Asia. La nivel
mondial se cultivă pe cca. 44-52 milioane hectare, cu o producție totală de 13-
15 milioane tone. În România, secara se cultivă pe suprafețe destul de mici. La
nivelul anului 2016 s-au cultivat 10454 ha, producția medie fiind de 2480,5
kg/ha (FAO, 2016).
5.1. ORIGINEA SI GENETICA

Secara este o plantă alogamă care face parte din tribul Hordeae, genul
Secale, gen înrudit cu genurile Triticum, Agropyron, Aegilops și Haynaldia.
Este o planta de cultură cu centru primar de diversificare in Caucaz si Anatolia,
iar centrul secundar in Pamir si Turkestan.
Între botaniști, nu există o unitate cu privire la componenţa speciilor în
cadrul genului Secale.
Conform celei mai acceptate clasificări, respectiv cea a lui Jukovski
(1964), genul Secale cuprinde 6 specii disctincte, desi după alti autori numarul
speciilor se ridica la 10, 12. Aceste specii sunt: S.cereale, S. segetale, S.
vavilovii, S. anatolicum, S.montanum, S. kuprijanovii (Gaspar si Reichbuch,
1978). În prezent, specia Secale segetale și specia Secale anatolicum nu mai
53
sunt considerate specii, dar ele au o importanţă deosebită în sistemul
filogenetic al genului, în procesul de evoluţie a secarei spre apariţia formelor
de cultură.
Secale cereale L.este singura specie cultivată. Ea cuprinde subspeciile:
S. cereale L. şi S. Segetale, iar acestea cuprind mai multe varietăţi unite în două
grupe mari:
- Grupa convar. Infractuosa – formele cu spicul nefragil, soiuri
ameliorate existente în cultură;
- Grupa convar. Fractuosa – formele cu spicul fragil.
Ca urmare a celor prezentate anterior, denumirea corectă a secarei cultivate
este Secale cereale L. spp. cereale convar. Infractuosa var. vulgare.
Secale cereale cuprinde două tipuri:
- tipul sudic – rigidum, cu spice aspre
- tipul nordic - indoeuropaeum, cu spice mai puţin aspre şi mult mai
elastice.
Observație: Toate speciile genului Secale sunt diploide, având 14 cromozomi
în celulele somatice (2n=14), foarte rar întâlnindu-se forme cu 16 sau 18
cromozomi.
Cercetările citologice au evidențiat faptul că la nivelul speciei Secale
cereale apar frecvent aberații structurale și deranjamente în meioză, precum și
cromozomi univalenți, deleții, translocații etc, aberații care pot afecta până la
50% din totalul populației sau al unui soi (Gheorghe, 2003).
5.2. OBIECTIVE DE AMELIORARE

Ameliorarea capacitatii de productie
Având o capacitate de producție mai mare ca a grâului, mulți cercetători
consideră că, prin ameliorare, se pot obține forme cu o capacitate de producție
de peste 10000 kg/ha
Principalele componente ale capacității de productie la secară sunt:
număr de plante și numărul de spice la unitatea de suprafață, număr de
spiculeţe în spic, număr de boabe în spiculeţ, greutatea boabelor în
spic.Numarul spicelor la unitatea de suprafata depinde de capacitatea de
infratire, care la rândul ei depinde de asigurarea conditiilor optime de crestere.
Deoarece numarul spiculetelor prezintă cea mai mare heritabilitate, acesta este
principalul caracter urmarit in procesul de selectie.
54
Se consideră că un soi productiv, destinat consumului uman, trebuie să
formeze 8-10 frați fertili, peste 80 boabe/ spic și să aibă un MMB de peste 50
g, iar un soi productiv destinat producției furajere, trebuie să formeze 700-800
tulpini/m2, să aibă un ritm rapid și simultan de crestere în primăvară, să fie
precoce și să aibă un foliaj bogat (Crețu și colab., 2000).
Reținem: Cele mai valoroase forme sunt cele cu densitate mijlocie. Spicele
foarte dense, compacte cu 3 flori fertile, produc un numar mare de boabe, dar
acestea sunt mici si neuniforme, iar spicele laxe, desi prezinta boabe mai mari,
acestea sunt mai sensibile la scuturare.
In ameliorarea capacității de producție, se pot utiliza ca surse de gene
soiurile create in Polonia, Cehia, Suedia.
Ameliorarea calitatii producției
Compoziția chimică a bobului de secară este asemănătoare cu cea de la
grâu, dar cu un conținut mai mic de substanțe proteice, respectiv de gluten.
Luând în considerare faptul că secara este a doua cereală panificabilă după
grâu, prin ameliorare, se urmărește obținerea de forme cu un conținut mai mare
în proteină (peste 15%) și un conținut mai mare de gluten (astfel încât pâinea să
crească mai bine).
Formele tetraploide prezintă un continut de proteina cu 1-3% mai mare
decât cele diploide și au un continut de gluten mai ridicat, de aceea pot fi
utilizate ca surse de gene.
Pentru a obține o făină mai albă și mai fină, trebuie create forme cu bob
sticlos și conținut mai redus în cenușă, iar pentru imbunatatirea aptitudinilor de
morarit se urmărește obținerea de forme cu boabe de mărime mijlocie,
bombate, cu santuletul ventral slab dezvoltat (cele foarte lungi se sparg usor la
recoltat, iar cele scurte se scutură).
Capacitatea de incoltire latenta a boabelor poate afecta negativ insușirea
de panificație, de aceea trebuie urmarita prelungirea repausului germinativ.
Aceasta se poate realiza folosindu-se ca genitori specia S.silvestris sau unele
forme salbatice de S.cereale din Iran.
Principalele aspecte privind calitatea pentru secara destinată producției
furajere sunt cresterea conținutului în proteină și reducerea conținutului în
grăsimi.
Insusirile de calitate se pot ameliora prin hibridare interspecifică și
intergenerică (cu grâul) și hibridări între soiuri. Se stie că în cadrul speciilor
55
sălbatice de secară există forme cu un conținut de cca. 24% proteină, acestea
putând fi utilizate ca surse de gene.
Ameliorarea rezistentei la ger și iernare
Dintre cereale, secara are cea mai bună rezista la temperaturi scazute. In
conditii fara zapada, la nivelul nodului de infratire, secara poate rezista pana la
-25--300C.
Formele foarte rezistente la ger prezintă următoarele caracteristici: tufă
culcată, nod adânc de înfrățire, stadiu de vernalizare lung si ritm încet de
dezvoltare în primăvară. Totuși aceste forme rezistente au o capacitate mai
slaba de productie, intre cele doua caractere existand o corelatie negativa.
In crearea de forme foarte rezistente la ger se pot utiliza ca genitori
soiuri din Canada, Alaska, Suedia sau speciile sălbatice S.montanum și S.
kuprijanovii.
Ameliorarea rezistentei la secetă
Deși secara este o specie cu rezistentă bună, acest caracter se impune in
special pentru soiurile destinate a fi cultivate pe nisipurile din sudul tarii.
Selectia trebuie sa urmareasca retinerea unor forme cu foliaj redus, stomate
dense și mici, cuticulă îngroșată, celule buliforme dezvoltate.
Ca surse de gene pentru ameliorarea rezistentei la seceta se poate utiliza
specia sălbatică S.anatolicum.
Ameliorarea rezistentei la cădere si scuturare
Căderea și scuturarea sunt fenomene frecvente la secara.
Crearea de soiuri rezistente la cădere se poate realiza prin selecția
următoarelor caracteristici: talie mică de 110-120 cm (prin utilizarea unor gene
de piticire), pai gros, spic lung si bogat în boabe, înfrățire mare și înrădăcinare
puternică. Ca genitori se pot utiliza soiuri autohtone sau soiuri din Slovacia,
Olanda, Germania.
Pentru crearea de soiuri rezistente la scuturare se urmărește obținerea de
forme tetraploide (cu rezistență mai bună decât formele diploide) și utilizarea
ca genitori a formelor asiatice (la care plevele îmbracă strâns bobul).
Ameliorarea rezistentei la boli
Secara are putine boli foliare, cea mai frecventa fiind rugina (Puccinia
recondita și Puccinia graminis secalis), care afectează calitatea furajului. Ca
genitori valoroși pentru crearea de rezistenta la rugina, se pot utiliza linii
consangvinizate americane și specia sălbatică S.montanum.
56
Productia poate fi afectată direct în special de fuzarioza spicelor
(Gibberella zeae) și cornul secarei (Claviceps purpurea). Pentru acestea se
impune crearea de soiuri rezistente prin utilizarea ca genitori a soiurilor:
Langauer, Tauern, Schageler.

Fiind o plantă alogamă cele mai indicate metode de selecție la secară
sunt: selecția în masă și selecția clonală.
Hibridarea este o metodă utilizată frecvent, chiar daca secara este o
planta alogama. Sunt folosite hibridarile libere intre soiuri pentru creșterea
capacității de producție și a dimensiunii bobului la soiurile cu boabe mici.
Hibridările intraspecifice și cele interspecifice sunt utilizate pentru transferarea
unor gene de rezistență.
Secara manifestă un efect heterozis puternic (30-50% față de soiuri) la
incrucișarea între linii consangvinizate, nu între soiuri. Ca urmare, pentru a se
obține samanță hibridă trebuie utilizate linii consangvinizate androsterile, linii
consangvinizate restauratoare de fertilitate și linii consangvinizate de menținere
a androsterilității. Această metodă de ameliorare nu este foarte folosită datorită
greutății în asigurarea liniilor consangvinizate.
Plantele cu androsterilitate citoplasmatică se găsesc, cu o frecvență
foarte redusă (1:5000) în cadrul anumitor soiuri și populații de secară. Acestea
sunt ușor de identificat în timpul înfloritului: au antere mici sau deformate,
răsucite de culoare galben-deschis, galben- verziu, alb-gălbui, uneori cu pete de
antocian; grăunciori de polen mici, cu citoplasmă transparentă.
Poliploidia este o metoda frecvent aplicată in ameliorarea secarei.
Secara diploidă se tratează cu colchicină pentru dublarea numărului de
cromozomi si obținerea formelor tetraploide care prezinta o masa vegetativa
mai bogata, au boabele mai mari (dar mai puține) și mai bogate in proteina,
sunt mai rezistente la cădere și la boli. Aceste forme prezintă și dezavantaje
cum ar fi: inălțime mare, tardivitate, fertilitatea mai scazuta.
Pentru obținerea unor soiuri valoroase și lărgirea bazei ereditate a
tetraploizilor, trebuie ca materialul initial să fie constituit din hibrizi valoroși
obținuți între soiurile diploide.
57
Mutageneza la secară este posibilă prin folosirea radiațiilor ionizante și a
unor substanțe chimice, prin care se poate modifica gradul de germinație,
creșterea și dezvoltarea plantelor.
REZUMAT
Secara este o specie importantă pentru agricultură, fiind a doua cereală
panificabilă după grâu. Este o specie cu cerințe scăzute față de sol și cu
rezistență bună la ger, secetă, boli și dăunători, de aceea permite obținerea unor
rezultate mai bune decât grâul în zonele premontane, nisipoase etc, cu soluri
mai sărace.
Specia cultivată - Secale cereale este o specie diploidă (2n = 14).
Principalele obiective urmărite în ameliorarea acestei specii sunt: capacitatea
de producţie şi calitatea producţiei; rezistența la ger, secetă şi arşiţă; rezistenţa
la cădere şi scuturare; rezistenţa la boli.
ameliorare: selecția, hibridarea sexuată, poliploidia și mutageneza.
58
TEST DE EVALUARE
1. Care specii de secară sunt cultivate?

Răspuns:
Secale cereale
2. Care sunt speciile de secară diploide?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Creșterea capacității de producție se poate obține prin
utilizarea formelor cu spic:
a) lax;
b) cu densitate mare
c) foarte compact
d) cu densitate mijlocie
Rezolvare : d
De rezolvat:
2. Formele tetraploide de secară se pot obține prin:
a) hiridare;
b) tratare cu colchicină
c) selecție
d) toate metodele de mai sus
Rezolvare:
59

Iaşi;
4. Gaspar I., Reichbuch L., 1978. Secara. Editura Academiei, Bucureşti;
60
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 6. AMELIORAREA FASOLEI
CUPRINS:
- 6.1. Originea și genetica
OBIECTIVE :
- cunoaşterea originii şi geneticii fasolei
- clasificarea şi dezbaterea principalelor obiective ale ameliorării
fasolei;
- stabilirea principalelor metode de ameliorare utilizate la fasole
Fasolea cultivată (Phaseolus vulgaris L.) este o importantă sursă de

proteine şi glucide pentru alimentaţia omului.
Boabele uscate de fasole conţin peste 24% proteină bogată în
aminoacizi esenţiali (lizină, arginină, triptofan), iar păstăile verzi sunt
importante surse de glucide.
Pe plan mondial se cultivă anual cca. 30 milioane hectare cu fasole
uscată cu o producţie totală, aproximativă de 26 milioane tone și 1,5 milioane
hectare cu fasole verde, cu o producţie totală de cca. 23 milioane tone. S.U.A.,
Polonia, Franţa, Grecia, Italia obţin producţii de 1500- 2000 kg/ha fasole
uscată, cu mult peste producţia medie mondială, dar pe suprafeţe restrânse.
Mari cultivatoare de fasole sunt : India, Brazilia, China şi Mexic .
În România fasolea uscată s-a cultivat pe 15854 ha, producția medie
fiind de 1203,9 kg/ha, iar fasolea verde pe 9366 ha, producția medie fiind de
5313,3 kg/ha (FAO, 2016).
6.1. ORIGINEA ŞI GENETICA

Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 230 de specii. Unele specii (Ph.
vulgaris, Ph. lunatus, Ph. multiflores) au ca centre de origine America Centrală
şi America de Sud. Altele s-au format în zona Asiei.
După Ditmer, genul Phaseolus cuprinde 13 specii cultivate, grupate
astfel:
61
- specii cu boabe mari, provenind de pe continentul american:Ph.
multiflorus, Ph. lunatus, Ph. semierectus, Ph. vulgaris;
- specii cu boabe mici, de origine asiatică: Ph. aurens, Ph.
radiatus (sin. Ph. mungo), Ph. aconitifolius, Ph. augularis, Ph. calcaratus.
Originea fasolei comune (Phaseolus vulgaris L.) derivă, ca şi alte trei
specii (Ph. coccineus, Ph. acutifolius si Ph. lunatus), dintr-o specie ancestrală
Ph. aborigenus, originară din Brazilia şi Argentina.
Prin luarea acesteia în cultură, cu circa 7600 ani i.H. în Peru, a luat
naştere specia cultivată Ph. vulgaris, care migrează in jurul anului 7000 i.H. in
Mexic (Tehuacan), unde se dezvoltă un al doilea centru de diversitate. Astfel,
prin luarea in cultură, fasolea din America de Sud evoluează intr-o formă cu
bobul mare, iar cea din Mexic intr-o alta cu bobul mic.
In România, fasolea se cultivă incepand cu secolul al XVIII-lea, zonele
cele mai favorabile fiind cele de sud, sud-est şi sud-vest, n zona de campie şi in
luncile celor mai importante rauri.
Specia Ph. vulgaris cuprinde varietăţile: sphaericus, elliptus, oblongus
şi compressus, argumentând variabilitatea deosebită a formei bobului sau a
portului tulpinii.
Cele mai multe specii de fasole sunt diploide (2n=2x=22), dar sunt
prezente şi specii tetraploide (2n=4x=44), ca Ph. aureus şi Ph. radiatus.
Hibridările interspecifice de tip Ph. vulgaris x Ph. multiflorus, Ph.
vulgaris x Ph. coccineus sunt posibile şi duc la formarea seminţelor hibride
normale. Inversarea în combinaţiile hibride în poziţia de genitor patern a
speciei Ph. Vulgaris, duce la avortarea florilor după polenizare.
6.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII LA FASOLE

Ameliorarea capacităţii de producţie şi a calităţii
Reţinem: Caracterul capacitate de producţie este condiţionat de următorele
elemente de productivitt: număr de plante/m2, număr păstăi pe plantă, număr de
boabe în păstaie, mărimea şi greutatea boabelor.
Perfecţionările impuse prin programele de ameliorare noilor biotipuri
de fasole sunt legate de recombinarea simultană a mai multor caractere la
nivelul aceluiaşi biotip: tulpină cu creştere determinată, erectă, cu multe
ramificaţii (la nivelul ramificaţiilor se formează păstăile); număr mare de păstăi
pe plantă (15 - 25); păstăi lungi, drepte sau uşor curbate; număr mare de boabe
62
în păstaie (5 - 7); creştere rapidă a tulpinii, înflorit la nivelul unei plante de
scurtă durată, simultan pe toate ramificaţiile; inserţie înaltă a primei păstăi
(peste 20 cm); rezistenţă la secetă şi arşiţă; rezistenţă la boli şi dăunători.
Ameliorarea calităţii boabelor la fasole presupune creşterea conţinutului
de proteină la peste 32% (având o proporţie de peste 4,3% lizină şi 1,2%
triptofan), simultan cu reducerea conţinutului de coji (sub 7%).
Creşterea conţinutului în aminoacizii metionină şi cistină duce la
creşterea valorii alimentare a bobului, anihilând efectul nociv produs de
inhibitorii tripsinei, hemaglutenine şi saponine.
Calităţile culinare ale boabelor de fasole necesită timp de fierbere cât
mai scurt posibil (cca. 60 minute şi K peste 10), uniformitate la fierbere a
boabelor, gust şi aspect plăcut după fierbere şi pregătire a diverselor preparate
culinare.
Ameliorarea capacităţii de producţie impune în programele de
ameliorare direcţii complementare de ameliorare a rezistenţei la cădere şi
scuturare, impuse de recoltarea mecanizată a culturilor de fasole.
În germoplasma creată în România există surse valoroase de gene
pentru capacitate ridicată de producţie şi calitate la nivelul vechilor populaţii de
fasole: fasolea de Banat, fasolea de Transilvania, Cealî de Dobrogea, Ouşoare
de Moldova, fasole de Ialomiţa sau populaţiile de Gighera, Dăbuleni, Afumaţi,
Amărăşti, cultivate în sudul Olteniei. Soiurile Feher Orias, Magna, Great,
Northern, U.F., de provenienţă străină, ca şi soiurile româneşti Astra,
Ardeleana, Avans, Aversa, Ami, Star, Emiliana, Vera, etc. pot fi utilizate cu
succes în programele de ameliorare pentru capacitate de producţie şi calitate.
Ameliorarea rezistenţei la secetă, arşiţă, frig şi scurtarea perioadei
de vegetaţie
Fasolea cultivată îşi reduce drastic producţia în cazul manifestării
secetei şi arşiţei în perioada înfloritului, când cele mai multe flori avortează.
Scurtarea perioadei de vegetaţie la cultivarele de fasole poate plasa fenofaza
înfloritului şi cea a formării păstăilor şi boabelor, în zonele de sud ale
României, înainte de seceta şi arşiţa frecventă, care se instalează la sfârşitul
lunii iunie şi iulie.
Toleranţa la frig în faza de încolţire, respectiv plantulă, imprimată
simultan cu precocitatea, permite semănatul mai timpuriu şi poate duce la
evitarea şi limitarea efectelor secetei şi arşiţei.
63
Hibridarea interspecifică Ph. vulgaris x Ph. aureus, Ph. vulgaris x Ph.
acutifolius poate duce la obţinerea unor biotipuri şi mai rezistente la secetă.
Soiurile Redfield, T.S. 3306, Fundulea 332, provenienţele româneşti de
Banat, Ialomiţa, soiurile Astra şi Star sunt genitori valoroşi pentru rezistenţa la
secetă.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători
În general, fasolea este sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor. Cel
mai important factor limitativ al recoltelor este seceta şi arşiţa, urmată de
sensibilitatea la boli.
Observaţie: Cea mai periculoasă boală, antracnoza (Colletotrichum
lindemuthianum), care atacă în toate fazele de dezvoltare şi pe toate organele
plantei, poate compromite în anii foarte ploioşi în totalitate culturile de fasole.
Surse de rezistenţă la acest patogen sunt soiurile: White Imperial, Red
Marrow, Boutiful, Robust, Universal.
Pentru arsura comună (Xanthomonas phaseoli) şi arsura aureolată
(Pseudomonas phaseolicola) prezintă rezistenţă provenienţa P.I. 150.414 din
Salvador. Linia Great Northern 1140 manifestă rezistenţă de tip orizontal la
majoritatea bacteriozelor.
Pentru mozaicul comun al fasolei (Marmor phaseoli) manifestă
rezistenţă spoiurile: Sanilac, Corbett, Seaway şi linii ameliorate extrase din
soiurile polimorfe Great Northern, Michelite.
Pentru rezistenţa la gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) s-au
depistat surse de rezistenţă în germoplasma din Siria şi Turcia.
În general, programele de ameliorare a fasolei, pentru rezistenţa la boli
şi dăunători, vor avea în vedere transferul diferitelor tipuri de rezistenţă
existente în speciile: Ph. acutifolius, Ph. coccineus, Ph. aureus, Ph. radiatus şi
Ph. calcaratus.
6.3. METODELE DE AMELIORARE LA FASOLE

Introducerea de forme noi, din colecţia mondială de germoplasmă, are în
vedere lărgirea fondului de gene cu care lucrează amelioratorul, ca şi
promovarea directă în cultură a cultivarelor ce corespund condiţiilor ecologice
specifice zonei geografice de testare.
64
În România, lucrările de ameliorare au dus, etapizat, la introducerea
următoarelor forme:
 etapa populaţiilor locale (până în 1930), caracterizată prin cultura unor
populaţii locale, bine adaptate: de Banat, de Ialomiţa, de Transilvania,
Cealî de Dobrogea, Ouşoară de Moldova etc.
 etapa soiurilor autohtone ameliorate (1931-1962), când, prin selecţie
în cadrul populaţiilor, s-au obţinut soiurile: Iaşi 1, Iaşi 5, Fasolea de
Banat etc.
 etapa soiurilor moderne (după 1965), când în urma aplicării metodelor
de ameliorare, s-au obţinut soiuri cu un potenţial de producţie de peste
3,5 t/ha, cu tulpină viguroasă, erectă, rezistenţă la cădere şi scuturare,
maturare uniformă: Orizont, Premial, Işalniţa 43 etc.
Alături de populaţiile şi soiurile autohtone, au fost introduse şi admise în
cultură soiuri străine, ca: Gratiot, Great Northern, Michigan, Feher Orias,
Magna, U.I. 59, Bistrenskii, etc. Unele din aceste soiuri au fost citate anterior
ca valoroase surse de gene pentru programele de ameliorare a fasolei.
Hibridarea şi selecţia
Hibridarea şi selecţia se aplică simultan pentru creşterea variabilităţii
genetice şi reţinerea ulterioară a formelor homozigote valoroase.
Hibridările între Ph. vulgaris şi speciile Ph. aureus, Ph. acutifolius, Ph.
coccineus, Ph. radiatus, Ph. calcaratus sunt frecvent utilizate pentru
ameliorarea rezistenţei la factori nefavorabili de mediu: rezistenţa la secetă şi
arşiţă, toleranţă la frig, rezistenţă la boli şi dăunători.
Hibridările intervarietale se practică în special pentru ameliorarea
capacităţii de producţie şi a calităţii bobului.
Mutageneza
Mutageneza este frecvent utilizată la fasole pentru creşterea
variabilităţii şi fixarea ulterioară prin selecţie a unor caractere mutante. Agenţii
mutageni fizici şi chimici afectează caracterele morfo- fiziologice, dar şi
biochimice.
Prin iradiere cu raze X au fost obţinute soiurile: Pusa, Parvati (India),
Sanilac, Seaway, Gratiot, Seafarer (S.U.A.), Universal (Germania), iar prin
iradiere -soiul Saparke 75 (Rusia).
65
REZUMAT:
Fasolea cultivată este o importantă sursă de proteine şi glucide pentru
alimentaţia omului. Boabele uscate de fasole conţin peste 24% proteină bogată
în aminoacizi esenţiali (lizină, arginină, triptofan), iar păstăile verzi sunt
importante surse de glucide. Phaseolus vulgaris este o specie diploidă,
autogamă (2n=2x=22). Principalele obiective urmărite în ameliorarea acestei
specii sunt: ameliorarea capacităţii de producţie şi a calităţii; ameliorarea
rezistenţei la secetă, arşiţă, frig şi scurtarea perioadei de vegetaţie; ameliorarea
rezistenţei la boli şi dăunători (antracnoză, arsura comună, arsura aureolată,
mozaicul comun, gărgăriţa boabelor). Pentru realizarea acestor obiective se
utilizează următoarele metode de ameliorare: introducerea de forme noi,
hibridarea sexuată, selecţia şi mutageneza.
66
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt principalele elemente componente ale capacităţii de

producţie la fasole?
Răspuns:
număr de plante/m2, număr păstăi pe plantă, număr de boabe în păstaie,
mărimea şi greutatea boabelor.
2. Care este cea mai periculoasă boală la fasole?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care dintre aminoacizii enumeraţi mai jos contribuie la
creşterea valorii alimentare a bobului de fasole?
a) lizina
b) triptofanul
c) metionina
d) cistina
Rezolvare : c, d
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie etapele corespunzătoare introducerii în cultură
a următoarelor cultivare:
De Banat - etapa soiurilor autohtone ameliorate
Iaşi 5 - etapa soiurilor moderne
Orizont - etapa populaţiilor locale
Işalniţa 43 - etapa soiurilor mederne
Rezolvare:
67

Iaşi;
68
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 7. AMELIORAREA MAZĂREI
CUPRINS:
OBIECTIVE:
- cunoaşterea originii şi geneticii
- clasificarea şi dezbaterea principalelor obiective ale ameliorării;
- stabilirea principalelor metode de ameliorare utilizate
Mazărea (Pisum sativum L.) are multiple utilizări atât în alimentaţia

umană (sub formă de boabe verzi proaspete sau conservate), cât șio în furajarea
animalelor (ca boabe uscate) datorită conţinutului ridicat de proteină (22-
30%), hidraţi de carbon (46- 59%), grăsimi şi vitamine.
Pe plan mondial, mazărea verde se cultivă pe aproximativ 2,3-2,5
milioane hectare, producţia totală fiind cuprinsă în limitele a 17-19 milioane
tone.
Mazărea uscată se cultivă anual pe circa. 68-76 milioane hecare, cu o
producție toală de 12-14 milioane tone.
Cele mai mari cultivatoare de mazăre sunt China şi India.
În România, la nivelul anului 2016, s-au cultivat 3976 ha cu mazare
verde, producția medie fiind de 4325,5 kg/ha și 42581 ha cu mazăre uscată, cu
o producție medie de 1837,8 kg/ha (FAO, 2016).

Originară din Asia Mică şi Asia Centrală, mazărea a fost cultivată în
antichitate de greci şi romani în sudul Europei, de unde apoi s-a răspândit în tot
continentul. În ţara noastră este adusă în secolul al XVII-lea.
Mazărea (Pisum sativum L.) nu se întâlneste în flora spontană şi, din
această cauză, se presupune că provine din formele evoluate ale hibrizilor
naturali dintre speciile Pisum elatius şi Pisum fulvum, sau dintre Pisum elatius
şi Pisum arvense. Aceasta este una dintre legumele cunoscute încă din
69
antichitate, fiind printre primele legume domesticite. La început a fost cultivată
în Orientul Apropiat şi în Balcani. Până în secolul al XVI-lea era consumată
sub formă de seminţe uscate, până când grădinarii italieni au reuşit să obţină un
soi de mazăre care putea fi consumat în stare crudă.
Un mare iubitor de mazăre a fost Ludovic al XVI-lea care a ordonat ca
aceasta să fie cultivată în grădinile din Versailles.
Mazărea era una dintre legumele preferate ale lui Thomas Jefferson,
acesta organiza în fiecare an un concurs pentru recolta de mazăre culeasă cel
mai din timp. Învingătorul concursului îi invita pe ceilalţi participanţi la masă,
declarând că mazărea este gata de consumat. Tot datorită mazării J. Mendel a
descoperit legile geneticii.
Genul Pisum cuprinde o multitudine de specii cultivate şi spontane: P.
arvense (mazăre furajeră), P. formosum (mazăre perenă), P. fulvum, P.
syriacum (sinonim humile), P. abyssinicum, P. elatius, P. sativum.
Reţinem: Dintre speciile enumerate mai sus, numai P. abyssinicum şi P.
sativum au forme care se regăsesc în cultură. Există specii diploide (2n=2x=14)
şi forme tetraploide (2n=4x=28) în cadrul speciei P. formosum.
Specia P. sativum cuprinde subspeciile: asyaticum, transcaucasicum şi
comunae. P. sativum ssp. comunae, din care fac parte majoritatea formelor
cultivate, are 90 de varietăţi din care cele mai importante sunt: coronatum,
glaucospermum, grandisemineum şi vulgatum.
7.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII LA MAZĂRE

Ameliorarea capacităţii de producţie, calităţii boabelor, rezistenţei
la cădere şi scuturare
Capacitatea de producţie este un caracter complex, rezultanta îmbinării
în acelaşi biotip a numeroase alte caractere.
Cultivarele foarte productive şi calitativ superioare vor fi promovate pe
baza următoarelor perfecţionări aduse în arhitectura plantei: tulpină cu creştere
determinată; înălţime mijlocie a plantei (60-90 cm); internodii scurte; poziţia
tuplinii semiculcată, preferabil de tip erect prin utilizarea mutantelor afila, care
prin transformarea unor frunze în cârcei permit poziţia erectă la maturitatea
fiziologică şi recoltarea mecanizată într-o singură fază direct cu combinele;
inserţia primei păstăi relativ înaltă (15-20 cm de la baza tulpinii); suprafaţă
foliară mare, intensitate fotosintetică mare, anulând fenomenul de avortare a
70
florilor şi ducând la înflorirea rapidă, de scurtă durată; păstăi lungi, cu multe
boabe în păstaie (8-10), grupate spre vârful tulpinii; boabe de mărime mijlocie,
MMB în limita a 200 g; conţinut ridicat în proteină; rezistenţă la cădere şi
scuturare, care, corelate cu poziţia erectă a tulpinii, asigură recoltarea
mecanizată.
Pentru ameliorarea capacităţii de producţie, pot fi folosite ca genitori
soiurile străine: Atol, Alfetta, Turbo, Montana, Profi, Renata, Meteor, Aurelia
sau soiurile româneşti: Corina, Dora, Alina, Marina, Vedea, Cisminskii 210.
Capacitatea ridicată de producţie la mazăre este corelată negativ cu
elementul calitativ principal al boabelor- conţinutul în proteină.
Ca surse de gene pentru ameliorarea calităţii bobului la mazăre, pot fi
utilizate soiurile Beladona, Confidance, Chancellor, Early Onward, Miracle,
Palladio, Renata, la care conţinutul de proteină în bob depăşeşte 30%.
Ca surse de gene pentru rezistenţa la scuturare pot fi utilizate soiurile:
Fondant de Saint Désirat, Reine, De Henzi, Corn de Belier, etc.
Ameliorarea rezistenţei la frig, secetă, arşiţă, scurtarea perioadei
de vegetaţie
Scurtarea perioadei de vegetaţie şi rezistenţa la temperaturi scăzute sunt
caractere care încorporate simultan într-un singur biotip permit semănatul
foarte timpuriu şi evitarea secetei din lunile iunie şi iulie, frecventă în zona de
sud a ţării. Temperaturile foarte ridicate manifestate în faza de înflorit-
polenizare determină avortarea unui număr foarte mare de păstăi. Formele
rezistente la arşiţă şi secetă prelungită sunt în general formele cu înrădăcinare
puternică, timpurii, cu creştere determinată, înflorire rapidă, de scurtă durată.
Toleranţa la frig prezintă importanţă în programele de ameliorare, atât
pentru realizarea semănatului cât mai timpuriu în primăvară, dar mai ales
pentru crearea unor cultivare ce se pot semăna toamna. Pentru mazărea furajeră
de toamnă, în România au fost create soiurile Caracal 39 şi Artona.
Pentru ameliorarea rezistenţei la secetă se realizează hibridări
interspecifice, prin care se urmăreşte transferul caracterului respectiv de la
forme asiatice de mazăre, aparţinând varietăţilor syriense, persicum,
aegypticum, afganicum, maroccanum, la formele cultivate foarte productive.
Surse valoroase pentru precocitate s-au dovedit a fi soiurile: Saxa,
Prince Albert, Express, Alaska, iar pentru rezistenţa la frig, în vederea realizării
71
unor forme de mazăre de toamnă descendente din hibridarea Austrian Winter
(P. arvense) cu alte soiuri din P. sativum.
Observaţie: Bolile cele mai păgubitoare la mazăre sunt: antracnoza, produsă
de patogenii Asscochyta pisi, A. pinodella, Mycosphaerella pinodes; fusarioza
(Fusarium solani f. pisi); făinarea (Erysiphe poligoni); rugina (Uromyces pisi);
virozele.
Pentru Asscochyta pisi prezintă toleranţă soiurile: Torsdag, Capital,
Rondo, iar pentru rezistenţa la Fusarium solani f. pisi rasa 2, s-au identificat ca
fiind rezistente soiurile: Delwiche Commando, New Wales, New Season, etc.
Pentru Erysiphe poligoni şi Uromyces pisi s-au dovedit rezistente
soiurile Victoria Mahnsdorf, Victoria Strube, Victoria de Jena şi Ceres.
Pentru viroze sunt rezistente soiurile: Perfected frezer 60, Thomas
Lexton 60 şi Surprise 60.
Pentru cel mai periculos dăunător al mazărei, gărgăriţa (Bruchus
pisorum), nu există identificate surse de gene pentru rezistenţă în formele
cultivate. Aceste surse de gene trebuiesc căutate la speciile spontane, după
identificare putând fi transferate la formele cultivate foarte productive.
7.3. METODELE DE AMELIORARE LA MAZĂRE

Introducerea de forme noi din colecţia mondială de germoplasmă, duce la

lărgirea fondului de gene disponibil şi poate promova în cultură soiuri
provenind dintr-un alt areal geografic.
Deşi în liniile de mazăre, create în România, există forme neomologate
încă de mazăre afila, se impune studiul unor soiuri de tip afila, precum: Solara,
Consort, SV-U 50124, SV 84539, SV 84552, larg utilizate în Elveţia şi Franţa
pentru posibilitatea de recoltare mecanizată directă, într-o singură fază.
Pentru diversificarea germoplasmei, prezintă interes introducerea
soiurilor pitice Stehgolt, Hergolt şi Schobl.
În ultimii ani s-au introdus în cultură soiurile româneşti Alina, Mona şi
soiurile străine: Alfetta, Eiffel, Grafila, Montana, Monique, Profi, Renata,
Baccara şi Loto.
72
Hibridarea şi selecţia
Hibridarea şi selecţia au stat la baza majorităţii schemelor de ameliorare
a soiurilor cultivate pe plan mondial. De exemplu, primul soi de tip afila
obţinut la noi - soiul Dora, a rezultat în urma selecţiei individuale repetate
dintr-o populaţie hibridă, obţinută la rândul ei din hibridarea liniilor F76-1831
şi F 70-413 cu soiul Neuga. Hibridările interspecifice, urmate de selecţie,
permit recombinarea şi fixarea unor caractere, ca: rezistenţa la temperaturi
scăzute, la secetă, la boli şi dăunători, iar cele intraspecifice la nivel varietal
urmăresc imprimarea caracterelor capacitate de producţie şi calitatea
producţiei.
Mutageneza
Mutageneza permite creşterea variabilităţii prin tratamente cu agenţi
mutageni fizici şi chimici, urmate de fixarea mutantelor valoroase prin selecţie.
Prin iradiere cu raze X a fost obţinut soiul Stral-art, precum şi numeroase linii
de tip afila.
REZUMAT:
Mazărea are muliple utilizări în alimentaţia umană, sub formă de boabe

verzi proaspete sau conservate, sau în furajarea animalelor, ca boabe uscate,
datorită conţinutului ridicat de proteină (22- 30%), hidraţi de carbon (46- 59%),
grăsimi şi vitamine.
Pisum sativum este o specie autogamă diploidă (2n = 2x = 14).
Obiectivele ameliorării sunt: ameliorarea capacităţii de producţie,
calităţii şi a rezistenţei la cădere şi scuturare; ameliorarea rezistenţei la secetă,
arşiţă, frig şi scurtarea perioadei de vegetaţie; ameliorarea rezistenţei la boli şi
dăunători (antracnoză, fusarioză, făinare, rugină, viroză, gărgăriţa).
ameliorare: introducerea de forme noi, hibridarea sexuată, selecţia şi
mutageneza.
73
TEST DE EVALUARE
1. De unde este originară mazărea?

Răspuns:
Asia Mică şi Asia Centrală.
2. Din ce provine mazărea cultivată (Pisum sativum)?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care dintre soiurile de mazăre, enumerate mai jos, s-a obţinut
în urma iradierii cu raze X:
a) Dora
b) Ceres
c) Stral-art
d) Victoria
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie sursele de gene care pot să fie utilizate pentru
ameliorarea următoarelor însuşiri:
Rezistenţa la antracnoză - New Weles, New Season

Rezistenţa la viroză - Ceres
Rezistenţa la fuzarioză - Capital, Rondo
Rezistenţa la făinare - Surprese 60, Lexton 60
Rezolvare:
74
1. Bonea Dorina, 2007. Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

Iaşi;
75
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR: 8. AMELIORAREA SOIEI
CUPRINS:
OBIECTIVE :
- cunoaşterea originii şi geneticii
- clasificarea şi dezbaterea principalelor obiective ale ameliorării;
- stabilirea principalelor metode de ameliorare utilizate
Înainte de anul 1900, soia (Glycinae max) s-a cultivat în special pentru
furaj, calităţile deosebite ale bobului de soia (proteine 40-45%, grăsimi 15-
25%, glucide 20-30%, substanţe minerale, vitamine) nefiind puse în valoare.
În România, soia a fost introdusă în cultură în 1911-1913, la Staţiunea
Agronomică Centrală din Bucureşti, iar studii legate de această specie au
început odată cu anul 1920, la Institutul de Cercetări Agronomice al României.
În anul 1938, cultura soiei ocupa în România 70 mii ha, soiurile utilizate fiind
Reiner, Braungelbe, Platergelbe şi soiuri din grupa Herb, întreaga producţie
exportându-se în Germania.
După anul 1945, cultura soiei este complet abandonată şi reluată în 1966,
ajugându-se la aproape 500 mii ha în 1985. După anul 1990, suprafeţele
ocupate cu soia s-au restrâns foarte mult, nejustificat, în condiţiile existenţei
unor cultivare autohtone şi străine foarte productive.
Compoziţia chimică a seminţelor, tehnologia de cultivare complet
mecanizată, soiurile cu perioadă de vegetaţie diferită, au determinat extinderea
culturii de soia pe glob de la 30 milioane ha în anii 1970, la peste 120 milioane
hectare în prezent, producţia mondială fiind de cca. 320 milioane tone.
În România s-au cultivat 125148 ha cu soia, producția medie fiind de
2104,5 kg/ha (FAO, 2016).
76
Soia este originară din nord-estul Chinei şi a fost luată în cultură de
chinezi, cu peste 1100 ani î.Hr. Lucrările de botanică, datorate împăratului
chinez Sheng-Nung, fac importante menţiuni la calitatea boabelor de soia, cu
2838 ani î.Hr. După anul 1900, soia s-a răspândit în cultură în SUA, Japonia,
Coreea, Europa, Africa şi Australia.
Taxonomic, soia este plasată în genul Glycinae, care conţine două
subgenuri : Glycinae şi Soja (Tabelul 4)
Observație. Cel mai comun număr de cromozomi, caracteristic speciilor de
soia, este 20, deci starea diploidă a majorităţii speciilor sălbatice şi cultivate
este 2n = 2x = 40. Fac excepţie speciile sălbatice perene G. tabacina, care pot
avea şi forme tetraploide 2n = 4x = 80 şi G. tonientella, care prezintă atât
forme diploide 2n = 2x = 40, forme tetraploide 2n = 4x = 80, dar şi forme
aneuploide 2n = 2x = 38 sau tetraploide 2n = 4x = 78.
Formele cultivate de soia aparţin speciei G. max şi sunt derivate din
specia G. soja.
Hibridarea interspecifică la soia este posibilă, dar procentul de seminţe
obţinut este foarte mic. În hibridările G. max cu celelalte specii ale genului
Glycinae se obţin, uneori, seminţe imature. Folosind tehnica excizării
embrionilor în curs de dezvoltare de pe endospermul hibrid şi transferul
acestora pe soluţii nutritive, „in vitro” pot fi regenerate plantule chiar şi la
hibridările G. max cu speciile tetraploide G. tabacina sau G. tonientella.
Formele cultivate de soia prezintă creşteri vegetative de tip determinat
sau nedeterminat. Caracterul creştere nedeterminată este recesiv şi controlat de
gena dt1, în timp ce caracterul creştere nedeterminată este dominant şi controlat
de gena Dt1.
În mod natural, soia cultivată este plantă autogamă, cleistogamă, dar
există şi cazuri de alogamie reziduală.
Cercetările genetice la soia sunt foarte numeroase. Pe baza acestora, s-au
descifrat mecanismele genetice de comportare a unor caractere în generaţia
hibridă F1 (Tabelul 5).
Cunoaşterea modului de comportare, permite amelioratorului alegerea
selectivă a genitorilor pentru obţinerea, în urma hibridării, a recombinărilor de
gene dorite.
77
Tabelul 4 : Speciile genului Glycinae
Număr de
Areal geografic
Specia cromozomi Tip
natural
2n
Subgenul Glycinae
G. canescens 40 Sălbatic, peren Australia
G. clandestina 40 Sălbatic, peren Australia
G. falcata 40 Sălbatic, peren Australia
G. latifolia 40 Sălbatic, peren Australia
G. latrobeana 40 Sălbatic, peren Australia
G. tabacina 80 (40) Sălbatic, peren Taiwan, Australia
G. tonientella 80 Sălbatic, peren Taiwan, Filipine
40, 80, 38, Sălbatic, peren China, Australia
78
Subgenul Soja
G. soja 40 Sălbatic, peren China, Coreea,
Japonia
G. max 40 Cultivat anual China
Sursa: Newel – Hymovitz, 1982 (citat de Bonea, 2007)
Tabelul 5: Comportarea unor caractere şi însuşiri la soia

Modul de comportare în F1
Caracter sau însuşire
dominant recesiv
Culoarea cotiledoanelor Galben Verde
Nodozităţi pe rădăcină Normală Lipsită de nodozităţi
Tipul de creştere a Nedeterminat Determinat
tulpinii
Înălţimea tulpinii Normal Pitică
Dispunerea ramurilor pe Laxă, ramuri lungi Compact, ramuri scurte
tulpină
Culoarea frunzei Verde normal Galben, verde pestriţ
Forma frunzelor Lungă, ovală Îngustă, ovală
Număr foliole 4-5 3-4
78
Tipul inflorescenţei Pedunculat Sesil
Culorea florilor Purpurie, purpurie Albă, purpurie deschis
intens
Culoarea păstăii Neagră Deschisă
Dehiscenţa păstăilor Indehiscent Dehiscent
Numărul seminţelor în Mic Mare
păstaie
Perioada de vegetaţie Tardiv Timpuriu
Rezistenţa la rugină Rezistent Sensibil
Rezistenţa la Rezistent Sensibil
Phytophtora
Inserţia păstăilor Joasă Înaltă
Sursa: Newel – Hymovitz, 1982 citat de Bonea, 2007
8.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII SOIEI
Obiectivele ameliorării la soia sunt:

- ameliorarea producţiei, a rezistenţei la frângere, scuturare şi a
calităţii producţiei ;
- ameliorarea duratei de vegetaţie ;
- ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători ;
- ameliorarea rezistenţei la secetă şi temperaturi excesive.
Ameliorarea capacităţii de producţie, a rezistenţei la frângere,
scuturare şi a calităţii boabelor
Producţia de boabe este un caracter cu determinism genetic complex,
determinat de însumarea efectelor componentelor de producţie: număr de
plante la unitatea de suprafaţă, număr de flori fertile pe plantă, număr de boabe
în păstaie, mărimea şi greutatea boabelor.
Toate componentelor capacităţii de producţie la soia au coeficienţi de
heritabilitate scăzută, fiind puternic influenţate de condiţiile de mediu. De
aceea, în generaţiile segregante, identificarea unor genotipuri valoroase este
dificil de realizat. Presiunea de selecţie asupra unei singure componente a
producţiei nu dă rezultate.
79
In ameliorarea capacităţii de producţie la soia, selecţia se face pe baza
unor indici multipli de selecţie, având drept criteriu selecţia simultană pentru
mai multe componente ale producţiei.
Obţinerea de cultivare productive se poate realiza prin modificarea şi
recombinarea unor componente ale producţiei, prin hibridări intraspecifice. In
generaţiile segregante, prin selecţie, pot fi obţinute transgresiuni favorabile,
simultan pentru mai multe caractere : fertilitate ridicată a florilor, număr mare
de boabe în păstaie, MMB relativ mare.
Formele înalte de soia sunt productive, dar în mod obişnuit cad. Căderea
şi scuturarea limitează producţia recoltabilă. Introducerea în noile cultivare a
genelor de creştere determinată dt1, concomitent cu numărul mare de păstăi pe
plantă şi păstăi indehiscente, poate contribui substanţial la creşterea producţiei.
Reținem : Tipul ideal de plantă pentru cultivarele de soia trebuie să prezinte
simultan următoarele caractere :
- plante cu creştere determinată, cu multe internodii ;
- plantă ramificată, cu ramificaţii dispuse erect ;
- inflorescenţe cu multe flori fertile, inserţie relativ înaltă a primelor
păstăi ;
- aparat foliar bogat, dar cu frunze sesile ;
- înrădăcinare adâncă, capacitate de a forma multe nodozităţi ;
- rezistenţă la boli şi dăunători ;
- rezistenţă la factorii nefavorabili de mediu ;
- pretabilitate pentru recoltarea mecanizată.
Surse valoroase de gene, pentru ameliorarea capacităţii de producţie, sunt
soiurile chineze : China 2, China 3, China 4, China 5, Sin-Hnan-Din, Pin-Din-
Huhan ; soiurile americane : Wabash, Adams, Evans, Amsoy.
Aceste soiuri tardive, încrucişate cu soiurile timpurii, ca : Clark, Cemet,
Chippewa, Capital, Hardome, Reiner, Maple, încrucişări urmate de selecţia
descendenţelor cu perioadă de vegetaţie medie, poate duce la obţinerea de
soiuri cu perioadă de vegetaţie mai scurtă şi foarte productive.
Surse valoroase de gene reprezintă şi soiurile româneşti timpurii Alas,
Diamant, Ilfov, Precoce 90 sau cele semitardive Danubiana, Sena, Victoria,
Flora.
80
Noţiunea de calitate a producţiei de soia se referă, în primul rând, la un
conţinut ridicat de proteină în bob (peste 45%) şi conţinut ridicat de ulei (peste
20%).
Conţinutul mare de proteină în bob este, de cele mai multe ori, corelat
negativ cu producţia şi cu conţinutul de ulei.
In ameliorarea acestui caracter poate fi realizată recombinarea ambelor
caractere în acelaşi biotip, urmărindu-se în principal :
- creşterea conţinutului de proteină, simultan cu producţia de boabe ;
- realizarea unui conţinut echilibrat în aminoacizi: triptofan, lizină şi
metionină ;
- diminuarea compuşilor toxici (inhibitori ai tripsinei), ce influenţează
negativ creşterea organismelor alimentate cu proteine de tip soia.
În programele de ameliorare privind calitatea la soia pot fi utilizate cu
succes soiurile: Agate, Berkners, Geschechte, Harbin, Kagon, Mandarin 507,
Wisconsin Black, Ceresia, Silvia, Paradis, etc.
Ameliorarea perioadei de vegetaţie
Cultura de soia este o excelentă premergătoare pentru păioasele de
toamnă. Formele timpurii, ajungând mai repede la maturitatea fiziologică,
permit eliberarea timpurie a terenurilor destinate culturilor de toamnă.
Scurtarea perioadei de vegetaţie reprezintă, astfel, un obiectiv de
ameliorare important. Precocitatea se manifestă recesiv (gena e1), iar
tardivitatea dominant (E1). Pentru imprimarea precocităţii se pot utiliza
hibridări între forme tardive (E1) şi forme timpurii (e1), reţinându-se, prin
selecţie descendenţele productive, dar mai timpurii și cu genotipuri
heterozigote E1, e1.
Pentru precocitate, pot fi utilizate în programele de ameliorare soiurile :
Labrador, Alvia, Barow, Ultra, Silvia, Ceresia.
La soia, cele mai păgubitoare boli, determinând atât scăderea producţiei,
cât şi calitatea acesteia, sunt : mana (Peronospora manshurica), arsura
bacteriană (Pseudomonas glycinae), bacterioza pustulară (Xantomonas
phaseoli var. sojensis), mozaicul soiei (Soja virus 1), putregaiul tulpinii
(Sclerotinia sclerotiorum).
Pentru Peronospora manshurica, Pseudomonas glicynae, Xantomonas şi
Soja virus 1 au fost identificate surse de rezistenţă, iar pentru Sclerotinia
81
sclerotiorum se fac cercetări susţinute pentru identificarea unor surse de
rezistenţă. Pentru rezistenţa la Peronospora manshurica, care prezintă 23 de
rase fiziologice, au fost identificare genele : Mi1, Mi2, Mi3, care conferă
rezistenţă la rasele 1, 2 şi 3 şi gena Rpm, care conferă rezistenţă la toate rasele
de mană.
Soiurile cultivate în România sunt relativ sensibile la Peronospora
manshurica.
Ca surse genetice de rezistenţă la Peronospora manshurica pot fi
utilizate soiurile : Frühegelbe, Wasse, Hadaka, Ilini 835, Vilenska Cierna,
Pantera, Praemata, Universal, Wisconsin, Early Black, Sioux.
Pseudomonas glycinae prezintă 9 rase fiziologice, fiind cunoscută seria
de gene dominante pentru rezistenţă : Rpg1, Rpg2, Rpg3, care pot fi încorporate
prin backross în soiurile productive dar sensibile. Soiurile Norchief şi Horosoy
pot fi utilizate ca genitori recurenţi pentru gena Rpg1.
Pentru rezistenţa la Xantomonas phaseoli var. sojensis a fost identificată
gena recesivă rxp în soiurile CNS, FC 35592, PI 259656, care ulterior a fost
introdusă în numeroase soiuri (Harasoy, Clark, Lee, etc).
Rezistenţa la mozaicul soiei este o însuşire dominantă monogenică, fiind
cunoscute 6 tulpini de rezistenţă pentru virus, dar şi sursele de rezistenţă
reprezentate de soiurile : Adolphia, PI 80839, PI 96983, D72-8-632, D76-8-
376. Ameliorarea rezistenţei la mozaicul soiei se face prin backross şi
mutageneză.
Un dăunător foarte păgubitor pentru culturile de soia este nematodul
chistic (Heterodera glycines), cu 4 rase fiziologice cunoscute, pentru care au
fost identificate trei gene recesive complementare pentru rezistenţă (rhg1, rhg2,
rhg3) şi gena dominantă pentru rezistenţă Rhg4.
Dintre sursele de rezistenţă la nematodul chistic, cităm soiurile: Peking,
PI 90763, PI 209332, PI 84751, PI 88788, PI 89772, PI 87631-1.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi excesive
În România,în zonele cu regim hidric scăzut, este necesară cultivarea
unor soiuri de soia cu rezistenţă genetică la temperaturi excesive.
Rezistenţa la secetă este necesară pentru zonele sudice ale ţării.
Genotipurile precoce, prin plasarea fenofazei înflorit – umplere bob în afara
perioadelor de secetă pronunţată şi a temperaturilor excesive, asigură o mai
mare stabilitate a recoltelor. Rezistenţa la secetă poate fi ameliorată prin
82
utilizarea hibridărilor interspecifice de tip: Glycinae max x G. ussuricusis;
Glycinae max x G. gracilis.
Din hibridări interspecifice, dar şi intraspecifice, pot fi selectate plante
segregante transgresive pentru rezistenţa la temperaturi ridicate în perioada
înfloritului, dar şi plante cu rezistenţă la temperaturi scăzute în momentul
germinării.

Introducerea de soiuri noi
Aceasta este cea mai veche metodă şi are ca scop testarea în condiţii noi
de cultură a formelor introduse, reţinerea şi cultivarea celor ce manifestă o
bună adaptare la condiţiile concrete de testare, reprezentate prin condiţiile de
zile scurte, zile lungi, duratei sezonului de cultură, pretabilităţii la semănatul
timpuriu, mecanizare, rezistenţă la bolile cele mai frecvente şi păgubitoare.
Cele mai multe dintre soiurile nou introduse, chiar dacă nu se răspândesc
în cultură, interesează prin genofondul ameliorativ pe care-l conţin, putând fi
utilizate cu succes ca genitori.
În România, în perioada anilor 1938/1940 au fost introduse şi cultivate
soiurile: Reiner, Braungelbe, Plakergelbe, soiuri de tip Herb, pentru ca,
ulterior, după 1960, să fie aduse soiurile Lincoln, Chipewa, Acme, Merit,
Amsoy, iar după 1980, soiurile Altona, Evans, Wilkin, Corsoy, Hodgsov.
Pentru etapa actuală, colecţia naţională a României trebuie îmbogăţită cu soiuri
de provenienţă europeană.
Hibridarea sexuată
Aceasta este cea mai eficace metodă de realizare a unei vaste variabilităţi
genetice.
Hibridarea sexuată dirijată permite recombinarea unor caractere
cantitative şi calitative dorite de amliorator şi impuse prin programele de
ameliorare.
Hibridările de tip G. max x G. ussuriensis sau G. max x G. gracilis fac
posibile recombinări de gene valoroase şi obţinerea de plante viabile fertile în
F1.
Succesul selecţiei în descendenţa hibridă depinde de numărul caracterelor
distinct separate în cei doi părinţi. O frecvenţă ridicată de recombinări,
agronomic valoroase în F2, apar atunci când cei doi genitori se deosebesc
83
printr-un număr mic de caractere, cu expresie fenotipică uşor de identificat la
nivelul plantelor segregante.
Cele mai utilizate metode de hibridare sunt : simplă, complexă, dialelă,
reciprocă şi backross-ul.
Pentru un progres genetic rapid, prin utilizarea metodelor de hibridare,
amelioratorul trebuie să cunoască determinismul genetic al caracterelor pentru
care lucrează, caracterele şi însuşirile specifice genitorilor, sincronizarea la
înflorit a genitorilor, tehnica de castrare şi hibridare controlată şi tehnicile de
prelucrare eficientă a materialului segregant sau supus backross-ului.
Selecţia
Selecţia, ca metodă de ameliorare la soia, se adaptează condiţiilor de
specie autogamă, cleistogamă, urmând cronologic hibridării backross-ului sau
mutagenezei. Aceasta se aplică în populaţii homozigote polimorfe, în populaţii
hibride (heterozigote) sau în populaţii supuse mutagenezei.
Selecţia genealogică (pedigree) poate fi aplicată în generaţii timpurii (F1
, F2) sau în generaţii avansate (F6 – F8).
Metoda selecţiei în generaţii avansate prezintă o serie de deficienţe,
argument pentru care folosirea ei în programele de ameliorare la soia s-a
restrâns în ultimii ani. Dezavantajele selecţiei în generaţii avansate sunt :
- modificarea stocului de gene şi pierderea unor gene valoroase pe
parcursul etapei de înmulţire ;
- se lucrează cu număr mare de indivizi ;
- necesită suprafeţe extensive de creştere ;
- necesită timp îndelungat.
Mutageneza
Inducerea şi selecţia mutaţiilor genice are la bază apariţia bruscă şi
prezervarea unor biotipuri mutante.
Pentru inducerea mutaţiilor se folosesc agenţi mutageni fizici sau
chimici.
Sub influenţa agenţilor mutageni, la soia, pot fi obţinute mutaţi în orice
stadiu ontogenetic al plantei. Pentru ameliorarea soiei, prezintă importanţă
numai mutaţiile care afectează celulele germinative. Selecţia începe în
generaţia M2, iar după parcurgerea schemei clasice de selecţie, mutantele pot fi
promovate ca soiuri sau pot fi utilizate ca genitori în programele de ameliorare.
84
Prin mutageneză au fost obţinute în China – soiul Taimung 1, rezistent la
cădere, în Japonia – soiurile timpurii Raiden şi Raiko, cu talie mică şi
rezistente la nematozi. In România au fost obţinute numeroase mutante
morfologice la soia prin lucrările efectuate de Giosan şi Nicolae (1982).
Heterozisul
Ca la toate speciile, în diversele populaţii genetice de soia se găsesc gene
recesive de androsterilitate nucleară (ms, sinonim cu rf) în stare homozigotă.
Producerea de sămânţă hibridă comercială la soia este posibilă prin
crearea sistenului de linii ASrfrf, BNrfrf şi RRfRf.
Din hibrizii obţinuţi prin androsterilitate parţială, genică, s-au selecţionat
linii care nu au reuşit să depăşească producţia soiurilor. Un alt dezavantaj este
acela că seminţele obţinute de pe plantele mamă (parţial androsterile) pot fi mai
mici atunci când se obţin prin hibridare sau necesită lucrări speciale de
calibrare, atunci când se obţin prin autopolenizare. De asemenea, plntele cu
androsterilitate parţială pot fi identificate în cadrul liniei de menţinere numai
după înflorire (au frunze de culoare verde – închis, care îşi menţin activitatea
fotosintetică o perioadă mai lungă de timp, prelungind, astfel, data atingerii
maturităţii).
Transgeneza
În România, soia transgenică a fost autorizată pentru comercializare din
anul 1998, ajungându-se în anul 1999 la o suprafaţă de 15500 ha. Comisia
Naţională pentru Securitate Biologică, înfiinţată în baza prevederilor O.G. nr.
49/2000, a aprobat oficial, în anul 2000, cultivarea în scop comercial (pentru 3
ani) a soiei Roundup Ready - RR tolerantă la glifosat, an când s-au cultivat
32200 ha. Tot în anul 2000, Romania semneaza Protocolul de Biosecuritate
(Protocolul de la Cartagena), Protocol ratificat în 2003 de 44 ţări (inclusiv
România) şi care permitea ţărilor semnatare să aplice principiul precauţiei,
adică să respingă importurile de OMG pe care le considerau nesigure pentru
sănătate. În acelaşi an, România semnează Protocolul de la Cartagena, prin care
se angajează să informeze publicul asupra OMG.
Din anul 2003, aceeaşi comisie (devenită Comisia de Securitate
Biologică, conform Legii 214/2002), a reînnoit aprobarea pentru cultivarea
(pentru încă 3 ani) în scop comercial a soiei transgenice.
Soia transgenică Roundup Ready – RR (GTS 40-3-2), este tolerantă la
principiul activ erbicid glifosat, toleranţă care este conferită de transferul genei
85
cp4epsps de la Agrobacterium tumefaciens, genă ce determină sinteza unei
enzime CP4EPSP insensibilă la glifosat.
În Catalogul Oficial al Soiurilor de Cultură din România, din anul 2003,
au fost înscrise 10 soiuri de soia RR, iar în cel din 2004, 2005, şi 2006 au fost
înscrise 14 soiuri RR.
Conform datelor prezentate de Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului şi FAOSTAT, în anul 2004, culturile de soia RR ocupau o suprafaţă
de circa 5523 ha, în anul 2005 o suprafaţă de 86 700 ha, iar în 2006 o suprafaţă
de 137 275,5 hectare. Până în anul 2007, ţara noastră a fost a treia ţară din
Europa, după Rusia şi Ucraina, mare cultivatoare de soia transgenică, şi a noua
ţară mare cultivatoare la nivel mondial, dar după anul 2007, culturile de soia
modificată genetic au fost interzise (soia MG nu a fost autorizată pentru
cultivare pe teritoriul U.E., fiind considerată nefezabilă din punct de vedere
economic).
Interzicerea cultivării soiei RR, a dus la creşterea spectaculoasă a
importurilor din Argentina, Brazilia, SUA etc, pierderile financiare fiind
considerabile.
În prezent, Liga Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România –
LAPAR solicită in mod repetat autorităților române dreptul de a cultiva soia
modificată genetic tolerantă la erbicide, sustinând că România este țara
europeană cu cel mai mare potenţial de producere a soiei şi porumbului și că
fermierii români cunosc bine avantajele tehnologice, economice şi de protecție
a mediului privind cultivarea soiurilor MG. (www.businesspress.ro, 2015)
Avantajele utilizării soiei RR tolerantă la glifosat (Buzdugan, 2011)
sunt:
- permite o mai mare felxibilitate a erbicidării;
- obţinerea unui profit/ha de trei ori mai mare faţă de soia convenţională,
chiar dacă preţul de achiziţie al soiei transgenice a fost cu 15% mai mare;
- reducerea cheltuielilor pentru erbicidare;
- reducerea sau chiar eliminarea cheltuielilor pentru uscarea şi
condişionarea recoltei;
- permite aplicarea sistemului de lucrări minime ale solului.
86
REZUMAT:
Soia este o specie agricolă cu valoare alimentară deosebită atât pentru

alimentaţia umană cât şi în furajarea animalelor.
Specia cultivată (Glycinae max) este diploidă (2n = 40).
Obiectivele ameliorării sunt: capacitatea de producţie; calitatea;
rezistenţa la frângere şi scuturare; precoiaea; rezistenţa la temperaturile
excesive; rezistenţa la boli şi dăunători.
ameliorare: introducerea de forme noi, hibridarea sexuată, selecţia, mutageneza
și transgeneza.
87
TEST DE EVALUARE
1. De unde este originară soia?

Răspuns:
Nord-estul Chinei.
2. Conținutul mare de proteină din bob se corelează negativ cu:

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care dintre soiurile de soia enumerate mai jos, s-a obţinut în
urma mutagenezei:
a) Atlas
b) Triumf
c) Taimung
d) Raiko
Rezolvare : c, d
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie sursele de gene care pot să fie utilizate pentru
ameliorarea următoarelor însuşiri:
Rezistenţa la mană - genele Rpg1, Rpg2, Rpg3

Rezistenţa la mozaic - soiurile: Pantera, Universal, Hudaka
Rezistenţa la arsura bacteriană - soiurile: Adolphia, PI 80839; D 76-8-376
Rezistenţa la bacterioză - soiurile: CNS, FC 35592, PI 259656
Rezolvare:
88

Iaşi;
89
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 9. AMELIORAREA FLORII -
SOARELUI
CUPRINS:
- 9.1. Origine și genetică
OBIECTIVE :
- cunoaşterea originii şi geneticii florii-soarelui,
- clasificarea şi dezbaterea principalelor obiective ale ameliorării florii
soarelui
- stabilirea şi dezbaterea principalelor metode de ameliorare utilizate la
florea- soarelui
Floarea-soarelui (Heliantus annuus L.) este cultivată ca principală sursă

de materie primă pentru industria uleiului comestibil.
Pe plan mondial, anual se cultivă circa 25 milioane ha cu o producţie
totală de peste 45 milioane tone. Cele mai mari cultivatoare de floarea-soarelui
sunt: Argentina, China, Spania, S.U.A. România cultivă anual cca. 1 milion
hectare, producția medie fiind în jur de 2000 kg/ha (FAO, 2016)
Floarea-soarelui întâlneşte condiţii favorabile de cultură în România,
preocupările deosebite în programul de ameliorare a acestei culturi, pentru
obţinerea de hibrizi simpli, fiind printre primele din lume.
Sămânţa hibrizilor actuali de floarea-soarelui conţine: 50-58 % ulei, 20-
40 % substanţe proteice, principalele vitamine A, D, E, C etc.
Turtele şi şroturile, ce rămân după extracţia uleiului, conţin 30-35%
substanţe proteice şi 6-8% grăsimi.
90
Speciile de floarea-soarelui îşi au originea, în cea mai mare parte, pe
continentul american. Este unanim cunoscut că centrul de origine al speciilor
cultivate de floarea-soarelui este America de Nord (Mexicul), având ca
ancestor specia Helianthus lenticularis.
Floarea-soarelui este o plantă dicotiledonată, aparţinând familiei
Compositae, genul Heliantus. Genul Heliantus conţine peste 60 de specii
anuale şi perene, din care cultivate sunt numai speciile: H. annuus şi H.
tuberosus. În prezent, se admite ideea că trecerea de la formele sălbatice la cele
cultivate s-a produs în următorul sens: H. annuus lenticularis → H. annuus
annuus → H. annuus macrocarpus.
Forma H. annuus macrocarpus este considerată forma din care au
derivat toate cultivarele actuale de floarea-soarelui.
H. tuberosus (topinamburul), specie ce se hibridează relativ uşor cu H.
annuus, este un autoallopoliploid (2n = 102), cu 34 cromozomi de tip H.
annuus şi alţi 68 cromozomi de la altă specie înrudită, neidentificată încă.
Ultima clasificare a speciilor şi subspeciilor de floarea-soarelui a fost
făcută în 1982 de către Rogers şi colaboratorii, astfel :
- secţia Annui (Helianthus) rezultată din contopirea secţiei Helianthus cu
Agrestes şi care cuprinde 12 specii diploide anuale cu 13 subspecii;
- secţia Divaricati, care cuprinde 31 specii perene, cu excepţia speciei H.
porteri care este anuală;
- secţia Ciliares care cuprinde 6 specii perene.
Setul de bază de cromozomi, specific genului Helianthus, este x = 17, la
nivelul genului existând o serie poliploidă:
- specii diploide, 2x = 34: H. annuus, H. debilis, H. argophyllus, H.
gighanteus, H. grosseratus, H. mollis, H. maximiliani;
- specii tetraploide, 4x = 68: H. divaricatus, H. tomentosus;
- specii hexaploide, 6x = 102; H. macrophillus, H. tuberosus.
În afara speciilor H. annuus, H. debilis, H. argophyllus care sunt specii
anuale, toate celelalte sunt specii perene.
91
9.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII FLORII-SOARELUI
Principalele obiective ale ameliorării pentru floarea-soarelui sunt:
ameliorarea producţiei de seminţe şi a calităţii producţiei; rezistenţă la
condiţiile nefavorabile de mediu, adaptabilitatea şi plasticitatea ecologică.
Ameliorarea producţiei de seminţe şi a calităţii seminţelor
Producţia de seminţe la floarea-soarelui este corelată direct cu:
- numărul de plante la unitatea de suprafaţă posibil de cultivat,
fără a se manifesta competitivitatea între plante pentru elemente fertilizante,
apă, lumină (55-60000 pl./ha);
- numărul de seminţe pe plantă (peste 1500) şi greutatea seminţei
(MMB peste 80 g);
- procentul de miez şi procentul de ulei din seminţe (peste 58%).
La desimi mai mari de cultură, se vor preta genotipurile cu: tulpină
rezistentă, aparat foliar dispus în etaje, scurt peţiolat, rezistente la boli.
Prin presiune de selecţie puternică privind desimea, realizabilă în
parcele de observaţie experimentală, se pot identifica genotipurile care
realizează cele mai mari performanţe la nivelul: numărului de seminţe în
calatidiu, a greutăţii totale a seminţelor pe calatidiu, dar simultan şi: procentul
scăzut de coji, procentul ridicat de ulei în seminţe, rezistenţă la boli.
Valoarea comercial-economică a unui cultivar de floarea-soarelui este
dată de indicatorul complex de apreciere - producţie totală de ulei la hectar,
posibil de obţinut în diferite variante tehnologice de cultură.
Genotipurile valoroase calitativ, ce trebuie identificate prin selecţie,
sunt cele ce posedă conţinut ridicat de ulei în seminţe şi conţinut scăzut de coji.
Din multitudinea de forme nou create, prin testare vor fi păstrate doar cele cu
procent de coji sub 20% şi procent de ulei în miez de peste 60%. Calitatea
uleiului de floarea soarelui este dată de prezenţa acizilor graşi polinesaturaţi şi
anume acidul oleic şi linoleic între care există o corelaţie negativă.
Dezavantajul uleiului bogat în acid linoleic este acela că la temperaturi mari
polimerizează (ceea ce duce la lipirea lui de pereţii vasului). De aceea, uleiul
folosit la gătit trebuie să aibă un conţinut mic de acid linoleic şi implicit un
conţinut mare în acid oleic. Ca surse de gene pentru calitate se pot folosi
hibrizii: Performer, Rapid, Alex, Romina, Super etc.
92
Ameliorarea rezistenţei la condiţii nefavorabile de mediu,
adaptabilitatea şi plasticitatea ecologică
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi excesive
Zonele de cultură pentru floarea-soarelui se suprapun, în general, peste
arealele climatice secetoase. Genotipurile de floarea-soarelui, rezistente la
secetă şi arşiţă, pot fi identificate în unele specii sălbatice: H. lenticularis, H.
argophyilus, H. tuberosus. Testarea rezistenţei la secetă se va face în micro-
zone climatice aride, în parcele experimentale, la desimi foarte mari, care duc
la apariţia competitivităţii plantelor pentru apă şi elemente fertilizante,
simulând artificial o supra-încălzire a lanurilor. Selecţia pentru rezistenţa la
secetă se face în mod indirect pe baza: capacităţii de producţie în condiţii de
stres hidric şi termic provocat; aparatului foliar adaptat unei transpiraţii reduse,
ceea ce determină consumuri specifice mici de apă la producerea unui gram de
substanţă uscată; sistemului radicular bine dezvoltat la suprafaţă, dar şi în
profunzime.
Genotipurile rezistente de floarea-soarelui se caracterizează prin:
- dezvoltare normală în condiţii de secetă şi arşiţă;
- reluarea imediată a activităţii fotosintetice, după încetarea stresului
hidric şi termic;
- precocitate şi creştere intensă în primele faze de vegetaţie (perioada
scurtă de vegetaţie permite încheierea proceselor de înflorit, polenizare şi
formare a seminţelor înainte de secetele ce intervin, frecvent, la sfârşitul lunii
iulie);
- toleranţă la temperaturi scăzute (-2 - + 6°C) în perioada de încolţire
(toleranţă ce permite semănatul mai timpuriu şi rezistenţa la inversiunile
termice ce pot să apară după răsărirea culturii).
În ultimul timp s-a descoperit că toleranţa la temperaturile ridicate şi
arşiţă este asociată cu componenţii celulari şi subcelulari care sunt legaţi de
membranele celulare.
Lungimea perioadei de vegetaţie prezintă o variabilitate pronunţată la
nivelul speciei H. annuus, de la 75 la 165 de zile. Separarea formelor după
lungimea perioadei de vegetaţie se realizează în urma consangvinizării,
putându-se obţine linii consangvinizate cu perioade de vegetaţie diferite.
93
Pentru obţinerea de hibrizi de floarea-soarelui, se recombină ulterior
liniile consangvinizate, avându-se în vedere dominanţa caracterului de
tardivitate. Lungimea perioadei de vegetaţie este corelată direct pozitiv cu
capacitatea de producţie. Formele timpurii au capacitate de producţie mai
scăzută, dar au o stabilitate a producţiei mai mare, evitînd de cele mai multe ori
seceta prelungită din perioada de formare şi umplere a achenelor.
Ameliorarea rezistenţei la boli
Principalii agenţi patogeni care se dezvoltă pe floarea-soarelui sunt
reprezentaţi de: Plasmopara helianthi, Sclerotinia scerotiorum, Phoma
oleraceae, Phomopsis helianthi, Puccinia helianthi, Septoria helianthi. Genele
Pl1, Pl2, Pl3, responsabile de rezistenţă la rasele europene şi americane de
Plasmopara, pot fi transferate prin backcross de la speciile rezistente la mană :
H. tuberosus, H. macrophyllus, H. argophyllus, H. ruderalis în genotipurile
reprezentate de lini consangvinizate. Din hibridul american Advent au fost
extrase, prin consangvinizare, linii de tip AD care conţin linii de tipul Pl 1, Pl2,
care conferă rezistenţă la rasele europene de Plasmopara, iar ulterior a fost
identificată şi gena Pl3, care conferă rezistenţă şi la rasa americană de
Plasmopara, cunoscută sub numele de Red River.
Rezistenţa la putregaiul tulpinilor (Phoma, Phomopsis şi Sclerotinia)
este dificil de încorporat simultan într-un genotip, cu atât mai mult cu cât aceşti
patogeni formează un complex fitopatologic în echilibru.
Ameliorarea unilaterală a rezistenţei la aceşti patogeni duce la creşterea
virulenţei celorlalţi. Surse de rezistenţă la aceste specii, ce determină diferitele
tipuri de putregai (brun, negru, alb), se găsesc în genotipuri aparţinând speciilor
sălbatice : H. tuberosus, H. rigidus, H. giganteus. Speciile H. argophylus, H.
lenticularis şi H. mollis sunt sensibile la Sclerotinia.
Hibrizii Frankasol, Cargisol, Pharaon, IBH 166, Trident, Florasol,
Semira, Bolero, Isomax, Hysun 32 au înregistrat o frecvenţă de atac de
Sclerotinia sub 5%.
Patogenii Puccinia helianthi (rugina) şi Septoria helianthi (pătarea
frunzelor) au frecvenţe şi grad de atac reduse, neproducând pagube foarte mari
în arealul de cultură din România. După identificarea unor gene de rezistenţă la
Puccinia (Rp1, Rp2) în populaţii de floarea-soarelui originare din Texas, a
permis transferul acestor gene, deci a rezistenţei, la hibrizii comerciali.
94
In unele areale de cultură, floarea soarelui este parazitată de lupoaie
(Orobanche cumana), rasele A şi B. S-a constatat că genotipurile, ce prezintă
un pH mai mic de 6,6 în sucul celular, sunt rezistente.
Plecând de la aceste considerente, s-au identificat soiuri rezistente la
rasa A : Saratov 169, Kruglik A41, Fuksimka şi soiuri rezistente la rasa B :
Rostov, Krasnodar, VNIIMK. Testarea rezistenţei la lupoaie se face prin
infecţii artificiale la sol în microparcele, ceea ce permite identificarea
genotipurilor rezistente.
Ameliorarea rezistenţei la Homeosoma nebulella (molia florii soarelui)
Molia produce mari pagube, de ordin cantitativ şi calitativ, producţiei
de seminţe de floarea-soarelui. Rezistenţa la atacul moliei este de natură
mecanică, asigurată de prezenţa stratului de carbonogen din pereţii achenelor.
Această caracteristică are un determinism monogenic, ceea ce permite
transferul de la sursele de rezistenţă la cultivarele foarte productive dar
sensibile.
Genitori foarte valoroşi sunt genotipurile la care seminţele cu strat de
carbonogen au o frecvenţă de 100% (soiurile: VNIIMK 3931, Armavir 3497,
Record ) şi speciile H. ruderalis şi H. lenticularis.
9.3. METODE ŞI TEHNICI DE AMELIORARE

Ca şi la porumb, caracteristica de plantă alogamă diferenţiază metodele
în funcţie de libera polenizare la nivelul populaţiilor, sau de intervenţia prin
consangvinizare repetată urmată de hibridare. Cu rezerva situării diferitelor
metode la nivelul populaţiilor consangvinizate sau populaţiilor liber polenizate,
principalele metode de ameliorare a florii-soarelui sunt : introducerea de forme
noi ; selecţia în masă, respectiv selecţia pe familii, cu varianta un calatidiu pe
rând ; consangvinizarea, urmată de obţinerea liniilor consangvinizate
androfertile, androsterile citoplasmatic şi restauratoare de fertilitate; hibridarea,
respectiv obţinerea de HS şi HT şi backcross-ul pentru transferul unor caractere
mono sau digenice; mutageneza; cultura “in vitro” de ţesuturi.
.Introducerea de forme noi de cultură
Circulaţia mondială a germoplasmei, concurenţa dintre firme duce la
testarea anuală a numeroase cultivare pentru admiterea în cultură.
Ameliorarea florii-soarelui în ţara noastră a dus, etapizat, la
introducerea în cultură a următoarelor cultivare :
95
- etapa I-a (1932-1957), în care s-a practicat selecţia în cadrul
populaţiilor locale şi soiurilor ameliorate importate;
- etapa II-a (1958-1965), care se caracterizează prin utilizarea soiurilor
cu polenizare liberă. Pentru prima dată în lume s-au iniţiat lucrări de
consangvinizare a soiurilor ameliorate, obţinându-se, astfel, linii
consangvinizate, care, ulterior, s-au folosit în obţinerea hibrizilor ;
- etapa III-a (după 1966). Din 1966 s-a sistat producerea de sămânţă din
soiurile cu polenizare liberă, cu excepţia soiului Record. Primi hibrizi
româneşti s-au omologat în 1971 (F 52, F 53), aceştia realizând sporuri de 200-
250 kg/ha, faţă de soiul Record. Hibrizii de perspectivă trebuie să realizeze
peste 5 t/ha, conţinutul în ulei să ajungă la 68% şi să aibă rezistenţă la secetă,
cădere, boli, dăunători şi la încolţirea în achene.
Selecţia în masă
Selecţia în masă este o metodă eficientă în cadrul populaţiilor liber
polenizate şi se aplică în variantele selecţiei în masă în amestec sau selecţiei pe
grupe de familii.
Metoda selecţiei pe familii în varianta ½ calatidiu pe rând, permite
studiul familiilor în primul an, fără a mai fi necesară izolarea în spaţiu, selecţia
negativă (eliminarea genotipurilor neavloroase) executându-se pe familiile
reţinute în anul II, cu asigurarea izolării în spaţiu.
Consangvinizarea
Punerea calatidiilor de floarea-soarelui sub izolatoare şi polenizarea
forţată cu polen propriu, timp de mai multe generaţii, duce la obţinerea de linii
consangvinizate.
Acceptarea polenului propriu este determinată de existenţa fenomenului
de pseudo -incompatibilitate. Ca şi la porumb, după 4-6 generaţii de
consangvinzare, se ajunge la homozigotarea liniilor.
Utilizând diverse surse genetice, prin consangvinizare se obţin linii
androfertile. Prin testarea CGC şi CSC se reţin numai liniile consangvinizate
valoroase. Ulterior, prin programme specifice de backcross, se obţin şi liniile
androsterile citoplasmatic, precum şi cele androfetile restauratoare, ce vor
reprezenta formele parentale utilizate în hibridări pentru obţinerea hibrizilor
comerciali.
96
Androsterilitatea citoplasmatică şi restaurarea fertilităţii polenului
Spre deosebire de porumb, la floarea-soarelui se produc pentru utilitate
comercială numai hibrizi simpli şi triliniali. Mecanismele androsterilităţii
citoplasmatice a androfertilităţii şi restaurării sunt, în general, asemănătoare cu
cele de la porumb. Deci, pot fi relizate : linii androsterile citoplasmatic ASrfrf ;
linii androfertile nerestauratoare BNrfrf ; linii androfertile restauratoare CNRfRf ;
Prin combinarea liniilor androsterile citoplasmatic cu analogii
androfetili corespunzători, se menţin liniile androsterile : ASrfrfx ANrfrf= ASrfrf
Prin combinarea liniilor androsterile citoplasmatic cu liniile androfertile
restauratoare, se obţin hibrizi simpli comerciali : ASrfrfx CNRfRf= ACRfrf
Pentru obţinerea hibrizilor triliniali se procedează în două etape :
I. - obţinerea unui hibrid simplu androsteril, ce va fi utilizat ca
formă maternă : ASrfrf x BNrfrf = ABSrfrf
II. - obţinerea hibridului trilinial comercial : ABSrfrf x CNRfRf =
ABCNRfrf
Prima sursă utilizabilă de androsterilitate citoplasmatică la floarea-
soarelui a fost descoperită de Leclereq în 1969, într-un hibrid rezultat din
încrucişarea speciilor H. petiolaris şi H. annuus.
La noi în ţară, la Fundulea, s-a identificat o sursă de androsterilitate
citoplasmatică, Fundulea 1 (ANT 1), într-o plantă androsterilă, rezultată din
polenizarea liberă a speciei H. annuus ssp. texanus (Vrânceanu, 1986).
In perioada 1984 – 1994, în Franţa, au fost identificate 13 surse de
androsterilitate citoplasmatică, provenite din încrucişarea speciilor sălbatice
anulale, urmată de backrosss-area cu genotipurile cultivate. In perioada 1990-
1997, în Bulgaria, au fost identificate alte surse noi de androsterilitate
citoplasmatică la floarea-soarelui (Vrânceanu, 2000).
Pentru fiecare sursă de androsterilitate, au fost descoperite şi sursele de
restaurare a fertilităţii.
Hibridarea sexuată
Hibridarea, ca metodă de ameliorare, poate fi utilizată pentru : creşterea
variabilităţii genetice la nivelul surselor genetice (hibridări interspecifice,
intergenerice) ; transferul unor caractere mono sau digenice prin backross
(androsterilitatea citoplasmatică, restaurarea fertilităţii, rezistenţa la boli şi
dăunători); obţinerea de hibrizi comerciali prin hibridarea liniilor
consangvinizate, pentru obţinerea hibrizilor simpli sau prin hibridarea
97
hibrizilor simpli cu linii consangvinizate, pentru obţinerea hibrizilor triliniali;
obţinerea de hibrizi sintetici. Cercetările efectuate de Gill şi Punia (1996) au
evidenţiat faptul că hibrizii simpli de floarea-soarelui au obţinut cele mai bune
rezultate în privinţa diametrului capitulului, numărului de seminţe pe capitul şi
producţia de sămânţă pe plantă. Hibrizii dubli au fost superiori pentru
precocitate şi MMB, iar hibrizii triliniali au fost inferiori hibrizilor simpli şi
dubli.
Mutageneza
Floarea-soarelui a beneficiat în trecut destul de puţin de aportul
mutagenezei induse. În 1976, Saldatov a obţinut, prin mutageneză chimică,
soiul Perveneţ, bogat în acid oleic. Din autofecundarea acestuia, s-au extras
liniile HA 341, HA 342, cu conţinut mare în acid oleic (85-90%). In 1992, Jan
C.C. a obţinut 4 linii genetice cu androsterilitate nucleară din seminţele liniei
HA 89, tratate cu mitomicină C sau streptomicină. Aceste linii mutante
furnizează markerii genetici, facilitănd, astfel, hibridarea, eliminând castrarea
şi contribuind la amplificarea încrucişărilor îndepărtate. In 1994, Kiriakova, în
urma utilizării de agenţi mutageni chimici, a obţinut mutaţii plastomice,
caracterizate printr-o creştere vegetativă viguroasă, număr mare de frunze,
diametrul capitulului mai mare şi masă mai mare de rădăcini. Se consideră că o
abordare modernă în ameliorarea florii-soarelui o constituie obţinerea de linii
consangvinizate homozigote, din polen iradiat (pentru stimularea proceselor),
prin ginogeneză « in vitro ».
Cultura « in vitro » de ţesuturi
Regenerarea plantelor “in vitro“ poate fi obţinută prin organogeneză
sau embriogeneză. Plantele obţinute prin organogeneză provin dintr-un număr
mare de celule, sunt neomogene şi manifestă variaţii somaclonale, iar cele
obţinute prin embriogeneză se formează dintr-o singură celulă, sunt omogene şi
prezintă rar variaţii somaclonale.
Explantele folosite pentru regenerarea “in vitro” la floarea-soarelui
provin din vârfuri de lăstari sau meristeme apicale, noduri de tulpini, măduvă
tulpinală, cotiledoane de embrioni imaturi sau maturi, frunze, hipocotile.
Până în prezent, singurul explant, care permite regenerarea reproductivă
a plantelor la o serie de genotipuri, este embrionul imatur.
98
REZUMAT:
Floarea-soarelui este cultivată ca principală sursă de materie primă

pentru industria uleiului comestibil. Helianthus annuus este o specie alogamă
diploidă (2n = 2x = 34).
Principalele obiective ale ameliorării pentru floarea-soarelui sunt:
ameliorarea producţiei de seminţe şi a calităţii producţiei; rezistenţă la
condiţiile nefavorabile de mediu, adaptabilitatea şi plasticitatea ecologică.
Principalele metode de ameliorare a florii-soarelui sunt : introducerea de forme
noi ; selecţia în masă, respectiv selecţia pe familii, cu varianta un calatidiu pe
rând ; consangvinizarea urmată de obţinerea liniilor consangvinizate
androfertile, androsterile citoplasmatic şi restauratoare de fertilitate ;
hibridarea, respectiv obţinerea de HS şi HT şi backcrosul pentru transferul unor
caractere mono sau digenice; mutageneza; cultura “in vitro” de ţesuturi.
99
TEST DE EVALUARE
1. Care este centrul de origine al florii-soarelui ?

Răspuns:
America de Nord (Mexic)
2. Ce tipuri de hibrizi comerciali se produc la floarea-soarelui?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care dintre soiurile de floarea-soarelui, enumerate mai jos, au
fost obţinute prin mutageneză chimică:
a) Record
b) Armavir 3931
c) VNIIMK 3497
d) Perveneţ
e) Rostov
Rezolvare : d
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie sursele de gene care pot să fie utilizate în
ameliorarea următoarelor boli şi dăunători :
Putregaiul tulpinii - Record, Armavir 3497
Rugina - H. tuberosus, H. rigidus, H. giganteus
Lupoaia - populaţii originare din Texas
Molie - Saratov 169, Rostov, Krasnodar
Rezolvare:
100

Iaşi;
4. Potlog, A.S., Suciu, Z., Lăzureanu, A., Nedelea, G., Moisuc, A., 1989,
Principii moderne în Ameliorarea plantelor. Editura Facla, Timişoara;
5. Vrânceanu, V.; 2000; Floarea soarelui hibridă, Ed. Ceres, Bucureşti;
101
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR: 10. AMELIORAREA PORUMBULUI
CUPRINS:
OBIECTIVE:
- identificarea principalelor centre de origine ale porumbului;
- cunoaşterea principalelor ipoteze cu privire la originea porumbului
- stabilirea determinismului genetic al unor caractere cu importanţă
economică
- evidenţierea efectelor fenotipice ale unor gene utilizate în procesul de
ameliorare
Porumbul (Zea mays L.) este prima plantă cerealieră din lume, ca
producţie totală şi, a doua ca suprafaţă de cultură (după grâu).
Importanța acestei specii derivă din multiplele sale întrebuințări în
alimentația umană, în furajarea animalelor și în industrie.
Cele mai mari cultivatoare şi exportatoare de porumb din lume sunt:
China, S.U.A., Brazilia, India, Mexic etc.
La nivel mondial, porumbul se cultivă anual pe circa. 185 milioane
hectare ajungțnd la o producție totală de 1020 milioane tone. România cultivă
anual cca. 2,5 milioane hectare de porumb, atingând în anii favorabili o
producţie medie anuală de peste 4500 kg/ha (FAO, 2016).

Porumbul actual îşi are originea în vechiul porumb cultivat de triburile
de indienii americani. Există două centre de origine a porumbului în America:
la nord de ecuator, unde predomină formele centrului primar Mexic -
Guatemala, şi la sud de ecuator, unde, predomină germoplasma centrului
primar Peru - Bolivia.
În Europa, porumbul a fost adus la prima expediţie a lui Cristofor
Columb (1493), fiind cultivat prima dată în Spania, apoi în Italia.În ţara
noastră, porumbul a fost menţionat în Muntenia sub domnia lui Şerban
Cantacuzino (1693-1695), iar în Transilvania porumbul s-a cultivat pe timpul
împărătesei Măria Tereza (1740-1760).
102
Genul Zea cuprinde patru specii:
- porumbul cultivat (Zea mays)- 2n=2x=20;
- teosintele anual (Zea mexicana)- 2n=2x=20;
- teosintele tetraploid peren (Zea perennis)- 2n=4x=40;
- teosintele diploid peren (Zea diploperennis)- 2n=2x=20.
Zea mexicana, Zea perennis şi Zea diploperenis au cromozomi
asemănători celor de la Zea mays, hibridările naturale fiind compatibile.
Formele ancestrale de teosinte, prin hibriare cu forme aparţinând genului
Tripsacum (2n=4x=72), au determinat apariţia unei forme sălbatice de porumb,
care stă la originea porumbului cultivat.
Reţinem: Principalele ipoteze care s-au vehiculat, privind originea
porumbului, sunt:
- derivarea dintr-o varietate veche de porumb Zea Mays tunicata;
- derivarea din teosinte prin mutaţii şi hibridare naturală cu o formă
sălbatică de porumb dispărută;
- derivarea din Tripsacum dactyloides prin hibridare naturală cu Zea
mays tunicata, din care a rezultat Zea mexicana, iar ulterior prin selecţie pentru
mărimea ştiuletelui au fost obţinute diferitele forme de porumb ce compun
specia Zea mays L.;
- derivarea dintr-un strămoş sălbatic comun, astăzi dispărut, al genurilor
Zea şi Tripsacum, din care, prin evoluţie divergentă, a apărut prima formă
sălbatică de Zea mays, iar din formele vechi de Zea mays everta x Zea
mexicana, s-au format rasele vechi de porumb mexican.
Argumentele de ordin ştiinţific au găsit lacune greu de explicat,
privitoare la aceste ipoteze despre originea porumbului. Disputele ştiinţifice pe
această temă sunt încă de actualitate dar şi de viitor
Specia Zea mays L. este una din cele mai studiate specii cultivate, sub
aspectul determinismului genetic al principalelor caractere. Cunoaşterea
localizării genelor pe cromozomi, a dependenţei caracterelor de aceste gene, a
permis diversificarea şi alegerea celor mai bune tehnici şi metode de
ameliorare. După Ed Coe (2005) citat deUrechean, 2008), pe cele 10 perechi de
cromozomi, au fost identificate şi localizate cca. 720 de gene întocmindu-se
hărţile cromozomale ipotetice şi stabilite modalităţile de acţiune a multor gene
(dominant, recesiv, aditiv, epistatic).
103
În practica ameliorării porumbului, cunoaşterea comportării genetic-
ereditare a unor caractere poate orienta tehnicile şi metodele de ameliorare.
Comportamentul dominant, cumulativ, intermediar, recesiv, cunoscut al
unor caractere permite amelioratorului alegerea metodelor de fixare în stare
homozigotă a unor caractere, ameliorarea direcţională a genitorilor, poziţia
formelor parentale în combinaţiile hibride.
În Tabelul 6 sunt prezentate principalele caractere ale porumbului şi
modul de comportare în generaţia F1, urmare a hibridării. Unele caractere
îmbracă toate tipurile de manifestare genică: dominant, recesiv, intermediar,
cumulativ, altele sunt numai dominante, numai recesive, numai cumulative sau
intermediare. Dominanţa permite transmiterea de la genitor la descendenţi a
caracterelor dominante. Caracterul cumulativ intermediar, de transmitere
ereditară a unor caractere, obligă amelioratorul la îmbunătăţirea prealabilă
hibridării a formelor parentale participante.
Unele caractere cu determinism genetic complex, cum sunt capacitatea
de producţie, conţinutul de proteină, rezistenţa la boli, obligă pe amelioratori la
un studiu intens al formelor parentale, pentru cunoaşterea modului specific de
transmitere a unor caractere. Procedeul de testare a capacităţii generale şi
specifice de combinare, utilizat în selecţia liniilor consangvinizate, permite
tocmai această depistare a unor probabilităţi de manifestare uneori mai scăzute,
dar foarte importante.
Determinismul genetic al unor caractere de importanţă economică pentru
programele de producere de sămânţă pe bază de androsterilitate, respectiv
androsterilitate şi restaurarea fertilităţii, obligă amelioratorul la lucrări de
transfer al acestor caractere în concordanţă cu citoplasme de tip steril (S) sau
normal (N). Cunoaşterea expresivităţii fenotipice a unor gene localizate deja pe
cromozomi, permite amelioratorilor transferul unor gene şi exploatarea acestor
efecte genice. Cele mai utilizate gene şi efectele prezenţei lor în genotip sunt
prezente în Tabelul 7.
Observaţie: În toate programele de ameliorare a porumbului sunt prezente
genele:
- O1,O2; fl1, fl2, cu implicaţii în creşterea calităţii proteinei;
- Su, sh1, sh2, wx, cu implicaţii în caracteristicile endospermului (endosperm
zaharat, endosperm amilaceu);
104
- Rf1, Rf3, rf1, rf3, cu implicaţii în androsterilitate şi restaurarea androfertilităţii
în schemele moderne de producere de sămânţă.
Tabelul 6. Comportarea hibrizilor de porumb în prima generaţie hibridă

Comportarea în F1
Caracterul/însuşirea Alte tipuri de
Dominant Recesiv
manifestare
Forma ştiuletelui în Conic Cilindric
Intermediar
diverse tipuri de Turtit Cilindric
Cumulativ
hibridare Cilindric Ramificat
Lungimea ştiuletelui Lung Scurt Intermediar
Rotund Dentat Intermediar
Forma bobului
Dentat Rotund Inversat
Culoarea ciocălăului Roşu Alb -
Nr. rânduri boabe - - Intermediar
Culoare bob - - Ereditate mozaic
MMB - - Intermediar
Procent boabe - - Cumulativ
Cumulativ
Producţie boabe - -
Intermediar
Conţinut proteină Ridicat Scăzut Intermediar
Cumulativ
Conţinut amidon - -
Intermediar
Cumulativ
Conţinut grăsimi Ridicat Scăzut
Intermediar
Înălţime tulpină Înalt Scurt -
Grosime tulpină - - Cumulativ
Perioadă vegetaţie - - Intermediar
Rezistenţă boli Rezistent Sensibil Intermediar
Androsterilitate Androfertil Androsteril
Restaurarea
Restaurator Nerestaurator
androfertilităţii
Sursa: Potlog şi colab., 1989
105
Tabelul 7. Principalele gene utilizate în ameliorarea porumbului şi efectele
lor fenotipice
Localizare Manifestare fenotipică şi morfo-
Cod de notare
cromozom fiziologia genotipurilor
msn7 Androsterilitate, serie genică
Ts1...Ts3 Prezenţa seminţelor în panicul
Cromozom 1 Hm, hm Rezistenţă, sensibilitate la
Helminthosporium
br Plante de tip brachitic
Cromozom 2 fl1 Endosperm făinos
Cromozom 3 Rf1...Rf3 Restaurarea androfertilităţii
Su1, su1 Endosperm amidonos, zaharat
Cromozom4
Tu, tu Ştiulete tunicat, normal
bm1 Coloraţie maronie a nervurii
frunzelor + lipsa ligninei
Cromozom 5
sh2 Conţinut ridicat de zahăr în bob
Cromozom 6 Y, y Endosperm alb, galben

Cromozom 7 O2 Endosperm opaque
V16 Plantulă virescentă
Cromozom 8 J2 Frunze variegate
ms8 Androsterilitate
C Culoarea aleuronei
Cromozom 9 Wx, wx Endosperm amidonos-ceros (waxy)
sh1 Endosperm zaharat
R Culoarea aleuronei
Cromozom 10 Rp Rezistenţă la Puccinia sorghi
nl1 Frunze înguste
Sursa: Potlog şi colab., 1989
106
REZUMAT:
Porumbul (Zea mays L.) este prima plantă cerealieră din lume, ca
producţie totală, şi a doua ca suprafaţă de cultură ocupată. Este o plantă
alogamă diploidă (2n = 2x = 20).
Principalele ipoteze care s-au vehiculat, privind originea porumbului,
sunt:
- derivarea dintr-o varietate veche de porumb Zea mays tunicata;
- derivarea din teosinte prin mutaţii şi hibridare naturală cu o
formă sălbatică de porumb dispărută;
- derivarea din Tripsacum dactyloides prin hibridare naturală cu
Zea mays tunicata, din care a rezultat Zea mexicana, iar ulterior prin selecţie
pentru mărimea ştiuletelui au fost obţinute diferitele forme de porumb ce
compun specia Zea mays L.;
- derivarea dintr-un strămoş sălbatic comun, astăzi dispărut, al
genurilor Zea şi Tripsacum, din care, prin evoluţie divergentă, a apărut prima
formă sălbatică de Zea mays, iar din formele vechi de Zea mays everta x Zea
mexicana, s-au format rasele vechi de porumb mexican.
În toate programele de ameliorare a porumbului sunt prezente genele:
- O1,O2; fl1, fl2, cu implicaţii în creşterea calităţii proteinei;
- Su, sh1, sh2, wx, cu implicaţii în caracteristicile endospermului
(endosperm zaharat, endosperm amilaceu);
- Rf1, Rf3, rf1, rf3, cu implicaţii în androsterilitate şi restaurarea
androfertilităţii în schemele moderne de producere de sămânţă.
107
TEST DE EVALUARE
1. Ce grad de poliploidie prezintă porumbul cultivat?

Răspuns:
Este o specie diploidă 2n = 2x = 20
2. Câte specii prezintă genul Zea şi care sunt acestea?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care dintre caracterele enumerate mai jos se comportă
dominant în F1:
a) culoarea albă a cioclăului
b) culoarea roşie a ciocălăului
c) conţinutul ridicat de proteină
d) conţinutul ridicat de grăsimi
e) conţinut scăzut de grăsimi
Rezolvare : b, c, d
De rezolvat:
2.Uniţi cu o linie denumirea corespunzătoare a genelor care
determină manifestarea următoarelor caractere:
endosperm opaque - Rf1, Rf3
rezistenţă la Helminthosporium - Fl1
restaurarea androfertilităţii - O2
endosperm amidonos - Hm
endosperm făinos - Ws
Rezolvare:
108

Iaşi;
6. Urechean Viorica, 2008, Culturabilitatea şi capacitatea de regenerare in
vitro. Aplicaţii la Zea mays L. Editura Reprograph, Craiova.
109
CUPRINS:
- 11.1. Obiectivele ameliorării porumbului
OBIECTIVE:
- clasificarea şi dezbaterea obiectivelor ameliorării porumbului;
11.1. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PORUMBULUI

Obiectivele majore urmărite în programele de ameliorare a porumbului
sunt: producţia şi calitatea producţiei; rezistenţa la condiţii nefavorabile de
mediu, adaptarea, plasticitatea ecologică.
Ameliorarea capacităţii de producţie şi calitătii producţiei
Producţia este cel mai important şi complex obiectiv de ameliorare a
porumbului, fiind determinat de expresivitatea a numeroase gene, de
interacţiuni între genotip şi mediu. Caracterul capacitate de producţie este
corelat direct sau indirect cu: disponibilitatea de elemente nutritive; rata
fotosintezei, translocărilor metabolice, transpiraţiei; lungimea perioadei de
vegetaţie; plasticitatea ecologică, ca normă de reacţie adaptivă la schimbarea
condiţiilor de mediu; mărirea perioadei de umplere a bobului; prolificitate, ca
tendinţă de a forma mai mulţi ştiuleţi pe tulpină; frecvenţa plantelor care nu
formează ştiuleţi; răspunsul la fotoperiodism.
Reţinem: Principalele componente ale producţiei, care pot fi dirijate printr-un
program de ameliorare sunt:
- numărul de plante posibil de cultivat la unitatea de suprafaţă,
depinzând de arhitectura plantelor; genotipurile timpurii, cu talie moderată,
frunze dispuse erect, care permit desimi mai mari de cultivat, comparativ cu
genotipurile tardive foarte înalte, cu frunze dispuse orizontal;
- numărul de ştiuleţi pe plantă;
- mărimea şi greutatea ştiuleţilor, numărul rândurilor de boabe pe
ştiulete, numărul de boabe pe rând, MMB, procentul de boabe;
- senescenţa târzie a plantelor , plante verzi metabolic, active încă
în momentul maturizării fiziologice a bobului.
Ameliorarea capacităţii de producţie se va face strâns corelat cu
calitatea producţiei. Principalele direcţii de ameliorare, legate de ameliorarea
110
calităţii bobului sunt legate de: creşterea conţinutului total de proteină; calitatea
proteinei, exprimată prin raporturile dintre aminoacizii componenţi; creşterea
conţinutului de ulei (pentru genotipurile care urmează a fi utilizate în extracţia
de ulei comestibil de porumb); utilităţi industriale (alimentare, furajere, alcool,
coloizi, etc.). Conţinutul total de proteină brută din bob are o variabilitate
genetică în limitele 4-26%. Conţinutul de proteină brută din bob este corelat
negativ cu capacitatea de producţie. Formele foarte bogate în proteină sunt slab
productive. Genotipurile competitive sunt reprezentate de hibrizii care
întrunesc simultan capacitate de producţie ridicată şi conţinut ridicat de
proteină. Actualele cultivare de porumb au un conţinut de 11-14% proteină.
Observaţie: Creşterea calităţii proteinei brute din bobul de porumb trebuie să
aibă în vedere reducerea zeinei din bob, simultan cu creşterea conţinutului în
aminoacizi esenţiali, în special lizină şi triptofan. Lizina şi triptofanul sunt
aminoacizi esenţiali, implicaţi în procesele de proteinogeneză, foarte
importante în alimentaţie şi furajare. Utilizarea în furajarea suinelor a
porumbului bogat în lizină şi triptofan asigură sporuri zilnice de creştere în
greutate, mai mari decât în cazul furajării cu porumb cu conţinut normal de
lizină şi triptofan. Prezenţa genelor opaque 2 şi floury 2 într-un genotip
dublează conţinutul de lizină şi triptofan (de la 1,6% la 3,7% lizină şi de la
0,3% la 0,7% triptofan). Selecţia în direcţia creşterii calităţii proteinei din bob
este uşor de realizat, genotipurile cu structura genetică opaque 2- floury 2 fiind
uşor de recunoscut datorită opacităţii bobului.
Utilizarea porumbului pentru extracţia uleiului comestibil, orientează
selecţia în direcţia realizării unor genotipuri cu bob mare şi embrion foarte
dezvoltat, în care se găseşte uleiul.
Pentru utilizarea în industria alimentară (fulgi de porumb) sau în
industria alcoolului, boabele de porumb trebuie să aibă un conţinut ridicat de
amidon. În acest sens, selecţia va avea în vedere trecerea de la genotipuri cu
conţinut normal de amidon (65-75%) la genotipuri cu conţinut ridicat de
amidon (75-80%).
Pentru utilizarea în producţia de fulgi de porumb sunt necesare
genotipuri care, pe lângă un conţinut de 75-80% amidon, trebuie să aibă şi un
conţinut ridicat de grăsimi (4,5-5,5%, faţă de un conţinut normal de 3,5-4,5%).
111
Consumul de floricele de porumb, porumb fiert sau porumb murat a
orientat ameliorarea porumbului şi în direcţia obţinerii unor cultivare de
porumb specializate: porumbul de floricele, porumbul ceros, porumbul zaharat.
Industria coloizilor şi a materialelor fotografice solicită genotipuri de
porumb cu conţinut ridicat în amilopectină.
Adaptabilitatea la condiţiile de mediu nefavorabile
Ca şi producţia, adaptabilitatea este un caracter cu determinism genetic
complex. Factorii care determină adaptabilitatea la condiţiile arealului de
cultură sunt: perioada de vegetaţie, în funcţie de care sunt zonate şi
microzonate cultivarele care pot atinge maturitatea fiziologică în sezonul de
cultură; rezistenţă la arşiţă şi secetă; rezistenţă la frig în faza de încolţire şi în
faza de umplere şi maturare a bobului; rezistenţă la frângere şi cădere;
rezistenţă la boli; rezistenţă la dăunători.
Ameliorarea duratei de vegetaţie
Durata de vegetaţie este strâns legată de arealul în care se vor introduce
noile cultivare. Formele de porumb sunt clasificate într-un sistem acceptat la
nivel mondial, pe grupe de încadrare a lungimii perioadei de vegetaţie- grupe
F.A.O.
Plasarea cultivarelor de porumb în grupe F.A.O. se face pe baza
necesarului de grade de temperatură utile (temperaturi zilnice în aer mai mari
de 10C), necesare parcurgerii fenofazelor: încolţit- maturitate fiziologică. În
mod practic, suma gradelor de temperatură utile necesare parcurgerii perioadei
de vegetaţie se calculează prin metoda G.D.D. (Growing Degree Days), care
constă în însumarea temperaturilor zilnice ale aerului mai mari de 10C de la
semănat la maturitatea fiziologică (apariţia punctului negru, corespunzător
încetării translocării asimilatelor în bob).
T.Z.U.C = T.max. - T.min. / 2 - 10C,
în care: T.Z.U.C = temperaturi zilnice utile; T.max.= temperatura maximă
zilnică a aerului; T.min.= temperatura minimă zilnică a aerului; 10C - prag
termic de dezvoltare normală a plantelor de porumb.
Nu se iau în considerare T.Z.U. C < 10C şi nici cele din zilele în care T.
max. > 30C.( sub 10C şi peste 30C în aer, procesele de fotosinteză şi
metabolism încetează.)
Grupele de încadrare a cultivarelor de porumb în funcţie de perioada de
vegetaţie sunt: hibrizi timpurii- F.A.O. 100-200; hibrizi mijloci i- F.A.O. 250-
112
300; hibrizi semitardivi F.A.O. 350-500; hibrizi tardivi - F.A.O. 550-600;
hibrizi foarte tardivi - F.A.O. >600.
Între lungimea perioadei de vegetaţie şi capacitatea de producţie există
o corelaţie pozitivă: formele tardive sunt cele mai productive, formele timpurii
sunt cele mai slab productive. În ultima perioadă, au luat amploare lucrările de
obţinere a formelor precoce. Acestea sunt indicate pentru zonele de deal şi
munte, unde temperaturile mai reduse împiedică maturarea ştiuleţilor, pentru
zonele sudice, cu temperaturi ridicate şi pentru culturile succesive, în sistem
irigat. Activitatea de ameliorare a porumbului, corespunzătoare diferitelor
grupe F.A.O. se face în deplină concordanţă cu zonele de cultură şi zonele de
favorabilitate. Unii cercetători au observat că apariţia punctului negru are loc la
umidităţi diferite ale boabelor, recomandând ca recoltarea porumbului să fie
făcută la maturitatea tehnologică şi nu la cea fiziologică. Diferenţa dintre aceste
perioade poate fi mai mică sau mai mare, în funcţie de viteza de evaporare a
apei din boabe. Aceasta depinde de numărul, lungimea şi lăţimea pănuşilor,
precum şi de lungimea pedunculului şi permeabilitatea pericarpului.
Rezistenţa la arşiţă şi secetă
Arşiţa şi seceta, manifestate în diferite fenofaze de dezvoltare a
plantelor de porumb, pot produce diminuări importante la nivelul producţiei şi
calităţii producţiei. Variabilitatea genetică mare existentă la nivelul
genotipurilor, privind rezistenţa la arşiţă şi secetă, permite selectarea prin
programe speciale de ameliorare a celor mai rezistente genotipuri.
Observaţie: Pe parcursul etapelor de testare, formele sensibile la arşiţă se pot
uşor identifica şi elimina în perioada de temperaturi ce depăşesc 30C în aer,
simultan cu umiditate relativă scăzută a aerului. Uscarea bruscă a frunzelor din
vârful de creştere a plantei, aspectul de panicul deshidratat sunt indicii clare ale
sensibilităţii la arşiţă. Sensibilitatea la seceta din sol este graduală şi
exteriorizată prin ofilirea şi uscarea frunzelor începând de la baza tulpinii spre
locul de inserţie a primului ştiulete. Frunzele ce manifestă simultan arsura
frunzelor din vârful de creştere şi uscarea frunzelor bazale sunt sensibile la
arşiţă şi secetă. Evident, pe parcursul etapelor de testare, la nivelul liniilor
consangvinizate şi a hibrizilor, sunt înlăturate genotipurile sensibile,
menţinându-se genotipurile rezistente.
Rezistenţa la secetă şi arşiţă este corelată direct cu nivelul producţiilor
obţinute în condiţii de stres hidric şi termic în anii extrem de secetoşi, ca şi de
113
stabilitatea producţiilor în anii extremi (favorabili-nefavorabili), amplitudinile
mici la nivelul anilor extremi reprezentând tocmai exteriorizarea fenotipică a
caracterului de rezistenţă. Temperaturile în aer de peste 30C şi în sol de peste
65C în faza de apariţie a stigmatelor, respectiv deschiderea anterelor,
manifestate simultan cu seceta solului şi umiditatea relativă a aerului extrem de
scăzută, determină blocarea fotosintezei, încetarea metabolismului, şi ca o
consecinţă firească o polenizare defectuoasă, deci puţine seminţe pe ştiulete.
Presiunea de selecţie pentru rezistenţa la arşiţă şi secetă poate creşte
artificial prin practicarea unor desimi mai mari de cultură în parcelele de
testare, punându-se astfel în evidenţă reacţia genotipurilor în condiţii de mare
competitivitate intergenotipică pentru elementele fertilizante, lumină,
intensitate fotosintetică.
Rezistenţa la frig
Porumbul este o plantă termofilă, existând însă o variabilitate genetică
mare privind rezistenţa genotipurilor la temperaturile scăzute în perioada
semănat- răsărit- 5 frunze. Rezistenţa la temperaturi relativ scăzute (-2C -
+6C) în faza de încolţire a seminţelor face posibil semănatul timpuriu al
genotipurilor rezistente. Astfel de culturi înfiinţate timpuriu, pot utiliza
umiditatea existentă în sol în primele faze de vegetaţie, se pot dezvolta rapid şi
uniform şi de cele mai multe ori scapă de efectul secetei şi temperaturile
excesive care produc limitarea producţiilor de porumb în anii extrem de
secetoşi.
Genotipurile preferate pentru arealele de cultură cu probabilitate mare
de manifestare a arşiţei şi secetei excesive vor fi genotipurile care vor îngloba
simultan caracterele: rezistenţă la frig în perioada semănat- 5 frunze; dezvoltare
foarte rapidă în primele faze de vegetaţie; plante cu habitus redus armonic, cu
frunze dispuse erect, care ar permite practicarea unor desimi mari de cultură;
rezistenţă la arşiţă şi secetă, plante capabile de latenţă în perioadele critice de
stres şi de reluare imediată a activităţii fotosintetice când stresul a încetat;
intensitate fotosintetică mare în condiţii normale de cultură.
Pentru depistarea genotipurilor rezistente la frig în primele faze de
vegetaţie se utilizează teste de rezistenţă la frig. Testul are drept scop
depistarea capacităţii unor genotipuri de a germina rapid şi a rezista infecţiei
plantelor cu boli micotice în general. Procedeul tehnic de testare presupune
germinarea seminţelor în contact direct cu solul la temperaturi de 6- 10C într-
114
o perioadă de 7- 10 zile, determinarea procentuală a seminţelor germinate,
după care cutiile cu sol în care s-a făcut germinarea sunt trecute în camere cu
temperatura de 18-20C . După un interval de 10 zile, se fac aprecieri asupra
vitezei de creştere. Metoda permite selectarea şi promovarea genotipurilor,
respectiv hibrizilor rezistenţi la frig, în faza semănat – încolţit – răsărit. Testul
poate fi completat ulterior cu o expunere a plantelor la temperaturi apropiate
pragului de îngheţ (-2 - +6 C), ceea ce permite depistarea genotipurilor
rezistente la temperaturile scăzute din faza de 5-8 frunze, fază în care, în
condiţii naturale de cultură, pot apare frecvent inversiuni termice de scurtă
durată, care pot compromite culturile semănate timpuriu.
Protecţia culturilor de porumb contra bolilor şi dăunătorilor în etapa
semănat- răsărit se face în mod obişnuit prin tratamente chimice la sămânţă,
dar cu efecte negative de ordin ecologic şi economic.
Pentru arealele de extensie, unde sezonul de cultură este scurt, există
pericolul distrugerii prin brume sau îngheţ timpuriu de scurtă durată a culturii
înainte de ajungerea la maturitatea fiziologică. Pentru aceste zone prezintă
importanţă genotipurile care posedă simultan rezistenţă la frig în perioada
semănat - 8 frunze, dar şi în faza de umplere a bobului - maturitate fizilologică
a bobului. Genotipurile rezistente în fenofaza umplere a bobului - maturitate
fiziologică îşi pot continua dezvoltarea şi după manifestarea unor temperaturi
accidentale în această fază, urmate de un climat ulterior normal, putând asigura
producţii normale ajunse la maturitate. Temperaturi sub 18C în faza de
umplere a bobului reduc substanţial nivelul producţiilor, dar variabilitatea
genotipică natural existentă permite amelioratorilor depistarea, respectiv
realizarea unor genotipuri care sunt capabile de asimilaţie intensă chiar la
temperaturi sub 18C.
Pentru arealele de cultură mai noi (zone de deal, de munte, zone
nordice) prezintă interes genotipurile cu rezistenţă la frig în faza semănat-
răsărit, faza de umplere a bobului, dar şi în faza de finalizare a maturităţii
fiziologice a bobului.
Rezistenţa la frângere şi cădere
Fenomenul de frângere constă în frângerea tulpinii la nivelul unui
internod situat sub înălţimea de inserţie a ştiuletelui. În general, frângerea este
determinată de senescenţa timpurie a plantelor, care determină ulterior
putrezirea ţesuturilor de susţinere a tulpinii şi invadarea acestora de micoze ca
115
Pythium spp., Diplodia maydis, Gibberella zeae şi alte boli care provoacă
putrezirea tulpinilor şi rădăcinilor. Procentul plantelor frânte la supramaturare
în cultivarele sensibile poate atinge valori ridicate (20 - 100%), ceea ce
provoacă pierderi foarte mari la recoltarea mecanizată.
Observaţie: Fenomenul de cădere nu trebuie confundat cu frângerea. Căderea
este înclinarea tulpinii sub un unghi mai mare de 30 faţă de axa verticală a
tulpinii, dar nu implică frângerea tulpinii. Fenomenul de cădere apare în
condiţiile unui teren suprasaturat cu apă şi în condiţiile unor furtuni violente.
Căderea este determinată de existenţa unui sistem radicular slab dezvoltat,
masa principală a rădăcinii fiind plasată la suprafaţa solului şi nu în adâncime.
Între frângere şi căderea tulpinilor există o corelaţie în general pozitivă,
astfel că presiunea de selecţie în direcţia creşterii rezistenţei la frângerea
tulpinilor duce simultan şi la creşterea rezistenţei la cădere. Practicarea unor
desimi mari, a unor fertilizări neechilibrate (superdozări cu azot în lipsa
macroelementelor N şi P) în parcele experimentale de testare reprezinta un
procedeu de selecţie a hibrizilor de porumb rezistenţi la frângere.
Pentru creşterea rezistenţei la frângere a porumbului, presiunea de
selecţie va fi orientată în următoarele direcţii secundare complementare de
selecţie: tulpini subţiri, elastice, metabolic active la maturitate; înălţime de
inserţie joasă; ţesut mecanic de susţinere a tulpinii, bine plasat în secţiune
transversală; rezistenţă la boli; rezistenţă la sfredelitorii tulpinii (Heliothis zea,
Ostrinia nubilatis).
Densitatea specifică a tulpinii, în fenofaza de umplere a bobului, este
corelată semnificativ pozitiv cu rezistenţa la frângere a tulpinilor la
supramaturare. Dintr-un material de ameliorare preexistent sau nou creat, pe
baza valorilor densităţii specifice, pot fi identificate formele cu rezistenţă
maximă. Pentru determinări operative asupra rezistenţei la frângere se
procedează la determinarea procentuală a plantelor erecte (nefrânte) natural la
supramaturare.
În lipsa unor solicitări mecanice, acest procedeu poate fi subiectiv, în
momentul determinării existând plante sensibilizate, dar nefrânte. O
determinare mai obiectivă se realizează prin testul de suprasolicitare a
tulpinilor prin împingere laterală. Procedeul constă în împingerea cu mâna a
plantelor pe rând până în momentul atingerii vârfurilor plantelor de pe rândul
116
următor. În acest mod, plantele senescente, sensibilizate, cedează, se frâng şi
sunt evidenţiate ca plante frânte.
Tendinţele de superintensivizare şi mecanizarea totală a culturii
porumbului au impus rezistenţa la frângere a tulpinilor, alături de capacitatea
de producţie ridicată, drept principali indici de apreciere în vederea omologării
noilor hibrizi de porumb.
Rezistenţa la boli
Ameliorarea rezistenţei la boli este asociată indirect cu alte obiective
urmărite de amelioratori: capacitate de producţie, rezistenţă la frig, rezistenţă la
frângere, rezistenţă la dăunători şi chiar calitatea producţiei.
În programele de ameliorare a porumbului sunt incluse obiective de ameliorare
pentru:
- rezistenţa la bolile plăntuţelor de porumb, cauzate de specii de micoze
care influenţează solul (Phythium debarianum, Diplodia maydis) sau seminţele
înainte şi în cursul germinaţiei (Gibberella zeae);
- rezistenţa la bolile ce determină putrezirea rădăcinii, tulpinii şi
ştiuleţilor (Pythium, Diplodia, Gibberella, Macrophomina phaseoli,
Colletotrichum graminicola Erwinia ssp., Pseudomonas);
- rezistenţa la tăciune (Ustilago maydis);
- rezistenţa la sfâşierea frunzelor (Helminthosporium turcicum, H.
maydis, H. carbonum);
- rezistenţa la rugini (Puccinia sorghi, P. polysora, Physopella zeae);
- rezistenţa la viroze: mozaicul piticirii porumbului (MDM), mozaicul
piticirii clorotice (MCD).
Determinismul genetic al rezistenţei, respectiv al sensibilităţii, la boli a
speciei Z. mays este extrem de complex şi cu specificitate de manifestare.
Efectele genice îmbracă toate formele de manifestare: dominanţă, recesivitate,
efecte aditive (cumulative), efecte epistatice. Lucrările de genetica rezistenţei
la boli sunt foarte laborioase şi costisitoare, dar constituie cel mai eficient
mijloc de combatere a bolilor.
Variabilitatea genetică foarte largă la nivelul speciei Z. mays a permis
amelioratorilor importante progrese în domeniul ameliorării rezistenţei la boli.
117
Observaţie: Programele de ameliorarea rezistenţei la boli urmează o strategie,
cu următoarele etape:
- identificarea surselor de rezistenţă şi susceptibilitate pentru agentul
patogen sau agenţii patogeni ce necesită studii genetice;
- elaborarea unor procedee şi metodici de experimentare privind
identificarea tipurilor de efecte genice: dominant, recesiv, epistatic;
determinarea contribuţiei mediului în manifestarea rezistenţei, respectiv
susceptibilităţii;
- identificarea la nivelul surselor valoroase de rezistenţă a tipului
specific de transmitere a rezistenţei: dominant, recesiv, epistatic, intermediar;
- transferul genelor de rezistenţă de la genotipurile donoare la genotipuri
ce posedă caractere agronomice valoroase;
- realizarea unor genotipuri rezistente prin alegerea formelor parentale
valoroase în noile combinaţii hibride.
Creşterea presiunii de selecţie în vederea identificării unor genotipuri
rezistente, dar mai ales a progresului genetic în această direcţie, se realizează
practic prin infectarea artificială concomitent cu realizarea unor condiţii optime
de dezvoltare a patogenului. Prin testele realizate cu ajutorul infecţiilor
artificiale, pot fi identificate şi promovate genotipurile rezistente.
Principalii dăunători, care provoacă pagube economice în cultura
porumbului sunt: Agriotes lineatus, Tanymecus dilaticolis, Heliothis zea,
Ostrinia nubilalis. Etapele unui program de ameliorare, privind rezistenţa la
insecte, sunt identice cu cele enumerate în cazul rezistenţei la boli.
În România, cele mai mari pagube, legate de recoltarea mecanizată,
sunt produse de Ostrinia nubilalis. Presiunea de selecţie în direcţia rezistenţei
la frângere duce în paralel şi la creşterea rezistenţei la Ostrinia nubilalis.
Pentru depistarea surselor de rezistenţă la Ostrinia nubilalis se pot executa
teste de rezistenţă prin realizarea unor infecţii artificiale cu ponte de Ostrinia.
Pe genotipurile rezistente, larvele eclozate mor în totalitate, pe cele tolerante
atacul este foarte slab, iar pe cele sensibile larvele produc galerii în tulpină,
determinând senescenţa (uscarea prematură) a tulpinii şi frângerea acestora.
Începând cu anul 1992, în România (partea vestică) a pătruns un
dăunător periculos Diabrotica virgifera (viermele vestic al rădăcinilor de
porumb). Un atac puternic poate distruge pâna la 80% din producţia de
118
porumb. Adultul se hrăneşte la început cu limbul foliar, pe care-l perforează
sub forma unor dungi longitudinale în lungul nervurilor. In perioada înfloririi,
atacul se extinde la mătase şi polen. Uneori sunt consumate boabele din vârful
ştiuletelui, aflate în faza de lapte. Adulţii pot migra apoi pe culturile de porumb
însămânţate mai târziu. Larvele se hrănesc cu rădăcinile de porumb, cauzând
scurtarea acestora. Ca rezultat al acestui mod de atac, rădăcinile nu mai pot
susţine plantele, astfel că acestea au tendinţa de îndoire spre sol. Plantele cu
rădăcinile distruse în proporţie de 50% prezintă o tulpina îndoită caracteristic
sub forma de "gât de lebădă”.
REZUMAT :
Obiectivele majore urmărite în programele de ameliorare a porumbului

sunt: producţia şi calitatea producţiei; rezistenţa la condiţii nefavorabile de
mediu, adaptarea, plasticitatea ecologică.
119
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt principale componente ale capacităţii de producţie la porumb

?
Răspuns:
Acestea sunt: numărul de plante posibil de cultivat la unitatea de suprafaţă,
numărul de ştiuleţi pe plantă, mărimea şi greutatea ştiuleţilor, senescenţa
târzie a plantelor.
2. Pe ce se bazează creşterea calităţii proteinei brute din bobul de

porumb?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Arşiţa se poate manifesta prin:
a) uscarea frunzelor începând de la baza plantei
b) uscarea frunzelor începând din dreptul ştiuletelui
c) uscarea frunzelor începând de la vârful plantei
d) toate tipurile de manifestare
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie denumirea corectă a bolilor produse de
următorii agenţi patogeni:
Phythium debarianum, Diplodia maydis - tăciunele porumbului
Pythium, Diplodia, Gibberella, - sfâşierea frunzelor
Ustilago maydis - îmbolnăvirea plăntuţelor
Puccinia sorghi, P. polysora, - putrezirea rădăcinii,
Physopella zeae - tulpinii şi ştiuleţilor
Helminthosporium turcicum, - ruginile porumbului
H. maydis, H. carbonum
Rezolvare:
120

Iaşi;
4. Gheorghe Valentina, 2003, Ameliorarea plantelor Agricole. Partea specială,
Editura Fair Partners, Bucureşti.
vitro. Aplicaţii la Zea mays L. Editura Reprograph, Craiova
121
CUPRINS:
- 12.1. Metode și tehnici de ameliorare a porumbului
OBIECTIVE:
porumbului.
12.1. METODE ŞI TEHNICI DE AMELIORARE A PORUMBULUI

Metodele şi tehnicile de ameliorare a porumbului se diferenţiază în
funcţie de caracteristicile populaţiilor: metode şi tehnici de ameliorare la
nivelul populaţiilor liber polenizate; metode şi tehnici de ameliorare la nivelul
populaţiilor supuse consangvinizării şi hibridării. Metodele sunt aplicabile la
nivel intra şi interpopulaţional. În afară de aceste metode, se mai utilizează:
introducerea de forme noi, poliploidia, haploidia şi mutageneza.
A. Metode şi tehnici de ameliorare la nivelul populaţiilor liber polenizate
Metodele şi tehnicile de ameliorare la nivelul populaţiilor liber
polenizate reprezintă începuturile ameliorării porumbului şi sunt reprezentate
de: selecţia în masă, metoda selecţiei ,,un ştiulete pe rând'', hibridarea
intervarietală.
Selecţia în masă, în cadrul populaţiilor de porumb liber polenizate,
constă în alegerea ştiuleţilor de bază după caracterele plantelor şi respectiv
ştiuletelui. Sămânţa ştiuleţilor reţinuţi este amestecată şi semănată. Unitatea de
selecţie este în acest caz ştiuletele liber interpolenizat.
Selecţia în masă repetată este o formă a selecţiei recurente, care se
aplică mai ales pentru caracterele cu heritabilitate ridicată: perioada de
vegetaţie, înălţimea plantei, forma bobului, forma ştiuletelui, adaptabilitate la
zone caracteristice de cultură, etc. Selecţia în masă repetată nu a dus la creşteri
substanţiale de producţie. Ineficienţa selecţiei în masă, legată de creşterea
capacităţii de producţie se datorează:
- incapacităţii amelioratorului de a recunoaşte în masa de indivizi
heterozigoţi (interpolenizaţi), plantele pe care s-au format cele mai valoroase
recombinări: fiecare bob format în urma polenizării reprezintă o recombinare
unicat;
122
- selecţia în masă separă ştiuleţi, pe care s-au format seminţe din
polenizarea unei plante, pe care o putem aprecia fenotipic, cu polen patern
aparţinând unor plante, care ipotetic aparţin unor indivizi cu o paletă largă de
variabilitate privind capacitatea de producţie (plante foarte valoroase, dar şi
plante lipsite de valoare genetică);
- caracteristicile fenotipice, după care se selectează ştiuleţii, nu sunt
întotdeauna corelate pozitiv direct cu nivelul maxim de producţie;
- unitatea de selecţie, fiind o singură plantă, nu poate exclude
subiectivitatea de selecţie datorată influenţei condiţiilor de mediu şi, deci, care
nu au un determinism genetic.
În decursul istoriei ameliorării porumbului, selecţia în masă a permis
separarea convarietăţilor de porumb: indurat, dentat, zaharat, amiloceu şi
ulterior a raselor vechi de porumb.
Selecţia ,,un ştiulete pe rând'' a fost iniţiată de C.G. Hopkins la
Staţiunea Experimentală Agricolă a statului american Ilinois în 1896. Etapele
esenţiale ale acestei metode sunt următoarele:
- 50- 100 de ştiuleţi sunt reţinuţi dintr-o populaţie liber polenizată,
jumătate din sămânţa de pe fiecare ştiulete este semănată pe câte un rând,
cealaltă jumătate de sămânţă este păstrată ca rezervă;
- fiecare rând descendent dintr-un anumit ştiulete este atent observat
după caracterele dorite, notându-se rândurile cu valorile superioare pentru
caracterul dorit. Evident că are loc o interpolenizare între indivizii de pe acelaşi
rând sau cu polenul provenind de pe alte rânduri, neexistând un control al
paternităţii polenului de aceea aceste rânduri constituie aşa- zisele ,,parcele de
observaţie'';
- pe baza rezultatelor înregistrate, în anul următor se amestecă sămânţa
din rezervă a celor mai buni 10- 20 ştiuleţi, care în anul anterior au fost
identificaţi ca având descendenţe valoroase în parcelele de observaţie.
Ciclul se repetă mai mulţi ani, înregistrându-se un progres genetic în
direcţia caracterului dorit superior selecţiei în masă. Prin acest procedeu s-au
obţinut rezultate foarte bune în direcţia creşterii conţinutului de proteină în bob,
ca şi pentru creşterea conţinutului de ulei.
Hibridarea intervarietală, accidentală, a dus la prima constatare a
superiorităţii hibrizilor intervarietali de primă generaţie asupra varietăţilor
parentale din care provin.
123
În anul 1847, din hibridarea accidentală între varietăţile americane
Gordon Hopkins şi Little Yellow a fost obţinut hibridul Reid Yellow Dent, care
a permis pionierului ameliorării porumbului, Reid, obţinerea unor producţii de
peste 7000 kg/ha, producţii care depăşeau de peste două ori nivelul producţiei
înregistrate cu cele mai productive varietăţi cunoscute la acea dată.
În 1880, la Staţiunea Experimentală Agricolă Michigan, W.F. Beal a
realizat pentru prima dată sămânţă intervarietală hibridă F1 prin semănatul în
rânduri alterne a formelor parentale şi castrarea formei materne. Hibridarea
intervarietală a rămas principala metodă de ameliorare a porumbului până în
anul 1908, când G.H. Shull, E.M. East, D.F. Jones şi K. Hays au constatat
efectul heterozis spectaculos, obţinut în creşterea producţiei, urmare a
hibridării unor linii consangvinizate.
Selecţia în masă şi metoda de selecţie ,,un ştiulete pe rând'' sunt metode
de selecţie intrapopulaţionale, identificând şi prezentând recombinările naturale
care apar în cadrul populaţiilor şi au dus la apariţia şi consolidarea varietăţilor.
O etapă superioară, hibridarea intervarietală, este o metodă de selcţie
interpopulaţională, explorând divergenţa genetică intervarietală.
B. Metode şi tehnici de ameliorare la nivelul populaţiilor supuse
consangvinizării
Consangvinizarea
Consangvinizarea este fenomenul de autopolenizare repetată. La
porumb, efectele autopolenizării repetate sunt: depresiunea de consangvinizare;
desfacerea populaţiei în biotipurile componente şi eliminarea genelor recesive
letale; homozigotarea caracterelor şi obţinerea liniilor consangvinizate.
Consangvinizarea repetată permite obţinerea de linii consangvinizate care se
homozigotează (plantele ce compun linii se uniformizează fenotipic, după 8-
10 generaţii fiind aproape identice).
Presiunea de selecţie intralineală poate duce la obţinerea de linii
consangvinizate specializate:
- linii consangvinizate rezistente la anumiţi agenţi patogeni şi
dăunători;
- linii consangvinizate androsterile, androfertile nerestauratoare de
fertilitate şi androfertile restauratoare de fertilitate;
- linii consangvinizate tolerante la aciditate, alcalinitate sau rezistente
specific la erbicide;
124
- linii cu rezistenţă la frângere;
- linii cu capacitate generală şi specifică de combinare ridicată;
- linii cu rezistenţă la condiţii de mediu nefavorabile (arşiţă, secetă,
etc).
Observaţie: Liniile consangvinizate sunt organisme cu vitalitate scăzută, fără
importanţă practică directă, care prezintă doar câteva caractere favorabile. Prin
hibridare, liniile consangvinizate exteriorizează efecte heterozis de tip
reproductiv, adaptativ, vegetativ. Efecte heterozis maxime se obţin la
combinarea unor linii consangvinizate cu caractere complementare şi
divergente genetic (neînrudite genetic). Puţine linii consangvinizate întrunesc
simultan caractere agronomice valoroase.
În programele de ameliorare bazate pe consangvinizare şi hibridare,
majoritatea liniilor consangvinizate sunt supuse unui proces de ameliorare prin:
retroîncrucişare (backcross), metoda convergenţei simple şi convergenţei
multiple, selecţia recurentă simplă şi prin selecţia recurentă reciprocă.
Hibridarea liniilor consangvinizate
Utilizarea liniilor consangvinizate în programele de ameliorare a
porumbului se face eficient prin studii prealabile de stabilire a capacităţii
generale de combinare (CGC) şi capacităţii specifice de combinare (CSC). În
urma autopolenizării şi selectării unui grup valoros de linii consangvinizate pe
baza CGC, în vederea depistării celor mai valoroase combinaţii hibride, un
grup n de linii consangvinizate este testat pe baza procedeului cunoscut sub
denumirea de hibridare dialelă.
O pereche de linii (1; 2) se poate combina direct şi forma hibridul 1 x 2,
sau reciproc 2 x 1. Deci, dintr-o hibridare dialelă a n linii, direct şi reciproc, pot
rezulta n(n-1) combinaţii hibride. În general, se admite că hibrizii direcţi şi
reciproci seamănă destul de mult între ei. Pentru micşorarea volumului de
hibridări, în practica hibridărilor se utilizează doar hibridarea directă, în care
caz numărul combinaţiilor posibil de realizat se reduce la jumătate: n(n-1)/2.
Metoda hibridării directe permite analiza genetică pe baza căreia se pot
stabili:
- CSC, reprezentând valoarea maximă caracteristică unei combinaţii
hibride;
- efectele de reciprocitate la combinarea liniilor;
125
- descompunerea varianţei fenotipice totale Vp, în varianţele componente
VG şi VE, prin metode de analiză genetică şi statistică experimentală.
Reţinem: Prin combinarea liniilor consangvinizate se pot obţine
următoarele tipuri de hibrizi : hibrizi simpli, hibrizi simpli modificaţi, hibrizi
triliniali, hibrizi dubli, hibrizi sintetici:
Pentru o ilustrare teoretică a schemei de obţinere a hibrizilor pornind de
la linii consangvinizate, să considerăm un set de linii consangvinizate A, A', B,
C, D, E, F (Figura 2).
.
Sursa: Bonea, 2007
Reținem: Obţinerea de sămânţă hibridă F1 comercială se realizează în fiecare

an prin semănatul altern, în loturi de hibridare, a formelor parentale. Atunci
când se aplică procedeul bazat pe utilizarea formelor androfertile, lucrarea de
castrare a rândurilor formei mamă (pe ai căror ştiuleţi se formează sămânţa
hibridă) este obligatorie. Castrarea constă în îndepărtarea paniculului, prin
smulgere, la ieșirea acestuia din teaca ultimei frunze. Operaţiunea de castrare
este însă costisitoare şi uneori îngreunată de condiţiile climatice (ploi
permanente în faza de apariţie a paniculelor). Efortul de castrare poate fi redus
126
la jumătate sau eliminat total prin utilizarea fenomenului de androsterilitate
citoplasmatică şi restaurarea androfertilităţii.
Colecţia de forme de porumb, cultivate în toate ţările, s-a îmbunătăţit şi
continuă să se îmbunătăţească, datorită introducerii în cultură de soiuri şi, în
special, hibrizi.
In România, lucrările de ameliorare au dus, etapizat, la introducerea în
cultură a următoarelor cultivare :
- Etapa I-a, până în 1957, este etapa cultivării soiurilor şi populaţiilor
locale : Dobrogean, Scorumnic, Hângănesc, Arieşan, etc, care realizau
producţii de cca. 2 t/ha. Alături de acestea, s-au cultivat soiurile italiene
Cincantin şi Pignnoleto, care s-au folosit, ulterior, pentru obţinerea unor soiuri
şi populaţii locale valoroase, cum ar fi : Portocaliu şi Galben timpuriu.
- Etapa II-a (1958-1964) este etapa generalizării în cultură a hibrizilor
străini şi de creare a primilor hibrizi autohtoni. Această etapă este marcată de
următoarele lucrări : obţinerealiniilor consangvinizate (Moşneagă, 1957),
obţinerea hibrizilor autohtoni din încrucişarea liniilor consangvinizate locale,
cu linii străine sau din încrucişarea liniilor consangvinizate străine între ele şi a
celor locale între ele şi importul masiv de hibrizi străini, care realizau producţii
de până la 4850 kg/ha, faţă de hibrizii autohtoni, care realizau până la 3540
kg/ha (Creţu şi colab., 2000).
- Etapa III-a (1964-1970) este etapa generalizării în cultură a hibrizilor
autohtoni, obţinuţi din linii consangvinizate autohtone. In această etapă s-au
obţinut primii hibrizi dubli de porumb : HD 220 şi HD 305.
- Etapa IV-a (1971-1980) este etapa extinderii în cultură a hibrizilor
intensivi, cu un potenţial productiv de 8 t/ha la neirigat şi 10 t/ha la neirigat.
- Etapa V-a (după 1981) este etapa introducerii în cultură a hibrizilor
super-intensivi (cu producţii de 12-15 t/ha) şi a hibrizilor specializaţi
(modificaţi genetic), caracterizaţi prin rezistenţă mare la cădere şi frângere, la
dăunători, boli şi toleranţă mai bună la stresurile climatice.
Androsterilitatea citoplasmatică şi utilizarea ei în producerea de
sămânţă hibridă de porumb
Prin lucrări laborioase, amelioratorii au identificat peste 40 de surse de
androsterilitate citoplasmatică, cele mai utilizate fiind cele de tip T, M, C, ES.
127
Genotipurile aparţinând acestor forme prezintă panicul, dar polenul este
nefuncţional. Pentru reproducerea formelor androsterile citoplasmatic sunt
necesare genotipuri androfertile, capabile să restaureze androfertilitatea
descendenţei pentru generaţia comercială F1. Genele implicate în fenomenul de
androfertilitate, respectiv androsterilitate şi restaurarea fertilităţii polenului,
sunt genele de tip Rf, rf, care prin interacţiune cu citoplasmă de tip N (normal)
sau S (steril) pot da efecte de androsterilitate când genele recesive rf ajung în
stare homozigotă, sau androfertilitate şi restaurare a androfertilităţii.
Au fost identificate următoarele clase de genotipuri:
- pe citoplasmă de tip S:
ASrfrf - 100% androsteril
ASRfrf - 50% androsteril
- pe citoplasmă de tip N:
BNRfRf - 100% androfertil
BNRfrf - 100% androfertil
BNrfrf - androfertil nerestaurator.
De remarcat că în stare homozigotă recesivă, genele rfrf au ca efect în
interacţiune cu citoplasma de tip steril S androsterilitate totală, iar în
interacţiune cu citoplasma de tip N androfertilitate totală, dar descendenţa va fi
androsterilă.
Existenţa genelor de restaurare a fertilităţii în stare homozigotă într-o
citoplasmă N, conferă genotipurilor NRfRf androfertilitate şi restaurare a
androsfertilităţii la încrucişarea cu forme androsterile Srfrf.
In sistemul producerii de sămânţă cu evitarea castrării, formele materne
trebuie să fie androsterile citoplasmatic Srfrf, iar formele paterne restauratoare
de fertilitate NRfRf.
Menţinerea liniilor consangvinizate androsterile ASrfrfse face utilizând
linii consangvinizate analog fertile ANrfrf, liniile ASrfrf şi ANrfrfreprezentând
izolinii (diferă genotipic printr-un singur caracter).
În figura 3 este prezentată schema generală de obţinere a hibrizilor.
128
Sursa: Bonea, 2007
Prin utilizarea seminţei din generaţia F2, potenţialul de producţie scade

ca urmare a segregării. Se consideră că:
PF2 = PF1- (PF1- P) / n, în care: PF2 este producţia generaţiei F2;
PF1 este producţia generaţiei F1; P este media producţiei formelor parentale; n
este numărul liniilor componente.
Se poate constata că termenul (PF1 - P) / n are valori mai mici dacă
numărul liniilor ce compun cultivarul (n) creşte. Deci, scăderile de producţie
în F2 sunt mai lente la hibrizii triliniali (n=3), dubli (n=4), sintetici (n>4), faţă
de hibrizii simpli F1. Menţinerea producţiei hibrizilor simpli obligă la reluarea
producţiei seminţei hibride F1 pentru fiecare ciclu de producţie.
Hibrizii complecşi şi hibrizii sintetici sunt hibrizi în a căror componenţă
intră mai mult de 4 linii consangvinizate (n>4). Dacă admitem că n=10,
hibridul sintetic astfel obţinut ar înregistra teoretic producţii practic egale între
generaţiile F1 şi F2 şi ar permite folosirea seminţei realizată prin interpolarizare
în F2 şi chiar F3.
Deocamdată nu au fost realizaţi hibrizi sintetici superiori hibrizilor
simpli, iar interpolenizarea duce la apariţia unor fenomene de competitivitate a
polenului în procesul de formare a gameţilor, ceea ce ar reduce substanţial
frecvenţa unor combinaţii
129
Problema hibrizilor sintetici rămâne o problemă de viitor, la nivelul
unui hibrid sintetic putându-se interveni permanent prin înlocuirea unor linii,
astfel încât valoarea genetică a sinteticului să crească permanent.
Poliploidia
La porumb se urmăreşte obţinerea, în special, de euploizi. Astfel, prin
tratare cu colchicină, s-au obţinut forme tetraploide (2n = 40), care sunt mai
viguroase, au frunze mai late şi mai groase, panicule şi seminţe mai mari şi un
randament mai bun în boabe. Dezavantajul acestora este fertilitatea mai redusă,
atunci când se obţin din linii consangvinizate, faţă de cazul când se obţin din
soiuri sau populaţii locale.
Prin multiplicare, s-au obţinut şi hexaploizi, precum şi octoploizi, dar
nu s-au găsit genotipuri valoroase printre acestea. Formele tetraploide se pot
folosi în ameliorare în două feluri :
- amestecarea mai multor tetraploizi între ei şi înmulţirea acestora prin
polenizare liberă, în cadrul unor parcele izolate (obţinând, astfel, populaţiile
sintetice) ;
- semănarea tetraploizilor după metoda « un ştiulete pe rând », alegerea
celormai valoroase plante, consangvinizarea acestora şi încrucişarea lor cu late
linii tetraploide.
La porumb, poliploidia nu are o importanţă practică deosebită, deoarece
nu duce la apariţia de caractere noi, ci doar la diminuarea sau accentuarea
acestora, crescând, astfel, variabilitatea.
Haploidia
Haploizii, la porumb, pot să apară spontan sau pot fi induşi artificial.
Problema esenţială în aplicarea acestei metode este depistarea şi recunoaşterea
plantelor haploide. Pentru aceasta, se folosesc markeri genetici sau studii de
citogenetică. Plantele haploide se folosesc la obţinerea liniilor dihaploide
homozigote sau pentru transferul citoplasmei de la o formă la alta.
Mutageneza
Se consideră că această metodă a fost puţin aplicată la porumb până în
prezent, dar constituie o problemă majoră pentru viitor.
Mutaţiile pot să apară spontan sau pot fi induse artificial. De obicei,
formele mutante se caracterizează prin : reducerea taliei, creşterea rezistenţei la
boli şi la cădere, mărirea numărului de ştiuleţi pe plantă.
130
Cultura in vitro
La porumb, cunoscut ca plantă cerealieră recalcitrantă la cultura in vito,
s-au identificat genotipuri capabile să iniţieze calus embriogen ce poate fi
utilizat în programele de ameliorare. Pentru stimularea embriogenezei şi
organogenezei, s-au folosit concentraţii mici de hormoni : 2,4 D, zaharoză, acid
abscisic etc. (Urechean, 2008)
Transgeneza
Transgeneza reprezintă procesul de modificare a genomului unui
organism, ca urmare a introducerii unor genelor noi „de interes” (transgene),
sau ca urmare a modificării expresiei unei/ unor gene prezente deja în celulă.
Organismele obţinute astfel, sunt denumite organisme modificate genetic
(OMG) sau transgenice.
Obţinerea plantelor transgenice necesită însă o metodologie specifică,
cu etape bine distincte (fig.24) şi anume:
I. Identificarea, izolarea şi clonarea genelor „de interes”.
II. Transferul genelor la plante.
III. Regenerarea, selecţia şi testarea plantelor MG.
Reținem: Transgeneza oferă amelioratorilor o metodologie nouă, care
elimină limitele metodelor convenţionale, făcând posibilă identificarea şi
clonarea genelor pentru caracterele dorite şi introducerea acestora într-un
hibrid sau soi performat. De asemenea, prin transgeneză se pot reduce atât
cheltuielile, cât şi durata programelor de ameliorare, deoarece plantele
transgenice manifestă gena dorită şi pot fi selecţionate direct. Pe lângă aceste
aspecte, gena de interes poate proveni nu numai de la plante ci şi de la alte
organisme (bacterii, virusuri, etc), extinzând astfel posibilităţile de ameliorare.
Până în prezent, potrivit Registrului Comunitar al plantelor modificate
genetic şi GMO Compas, la nivelul Uniunii Europene, doar două evenimente
de transformare au fost autorizate pentru cultivare (conform Regulamentului
(CE) 1829/2003), respectiv porumbul MON810 şi cartoful EH92-527-1
România are o istorie relativ îndelungată în cultivarea plantelor
transgenice, primele culturi transgenice comerciale fiind introduse din anul
1998.
Aderarea, în anul 2007, la Uniunea Europeană a însemnat un adevărat
declin pentru cultivatorii de plante modificate genetic. De atunci, în România,
131
sunt autorizate pentru cultivare doar două linii transformate genetic, respectiv
MON810 la porumb şi EH92-527-1la cartof (Amflora).
În România, din aprilie 2007 a fost apobat pentru cultivare, evenimentul
de transformare MON810, care sintetizează proteina Cry1Ab activă împotriva
sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis). Ostrinia nubilalis (sfredelitorul
european al tulpinilor) este un dăunător care provoacă pierderi economice
importante în special în zonele din sudul şi estul Europei, dar şi în SUA şi
Canada. În România se consideră că cele mai afectate culturi sunt cele din
vestul, nord-vestul şi sudul ţării (Brookes, 2009).
În prezent, porumbul MON810 de la Monsanto este singurul organism
modificat genetic cultivat în UE. Cartoful modificat genetic Amflora a fost
interzis de către General Court of the European Union, în 2013, după ce iniţial
fusese aprobat de Comisia Europeană.
La nivel UE, doar cinci țări mai cultivă porumbul modificat genetic
(Tabelul 8).
Tabelul 8. Suprafețe cultivate cu porumb MON810 in Uniunea

Europeană (2016)
No. Country Hectares
1 Spain 129,081
2 Portugal 7,069
3 Slovakia 138
4 Czechia 75
Total 136,363
Sursa: ISAAA, 2016
Recent, Prin Directiva UE 2015/412 a Consiliului UE şi Parlamentului

European, Agenţia Europeană pentru Securitatea Alimentelor EFSA (European
Food Safety Authority a permis statelor membre să decidă dacă interzic sau
aprobă culturile modificate genetic pe teritoriul lor. Ca urmare, 9 state membre
au renuntat la cultivarea OMG: Austria, Belgia (în Valonia), Bulgaria, Croația,
Cipru, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Slovenia și Marea Britanie (în
Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord).
132
România nu a renunțat oficial la cultivarea MON 810, cu toate că în
anul 2016 suprafata cultivată a fost de 0 hectare (Tabelul 9 ).
Tabelul 9. Suprafețe cultivate cu porumb MON810 in Romania

Ani 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Hectare 332,5 6130,44 3243,52 822,6 588,18 216,9 834,62 770,7 2,5 0
Sursa: MADR, 2017
REZUMAT:
Metodele şi tehnicile de ameliorare a porumbului se diferenţiază în
funcţie de caracteristicile populaţiilor astfel: metode şi tehnici de ameliorare la
nivelul populaţiilor liber polenizate; metode şi tehnici de ameliorare la nivelul
populaţiilor supuse consangvinizării şi hibridării.
Metodele sunt aplicabile la nivel intra şi interpopulaţional. În afară de
aceste metode, se mai utilizează: introducerea de forme noi, poliploidia,
haploidia, transgeneza, mutageneza
133
TEST DE EVALUARE
1. Ce sunt liniile consangvinizate de porumb?

Răspuns:
Sunt organisme cu vitalitate scăzută obținute în urma consangvinizării,
fără importanţă practică directă.
2. De ce se utilizează androsterilitatea de porumb?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Din încrucişarea unei linii consangvinizate androsterile cu o
linie consangvinizată androfertilă poate rezulta:
a) un HD andosteril
b) un HT andofertil
c) un HS androfertil
d) un HS androsteril
e) un HD andofertil
Rezolvare : d
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie direcţiile de producţie corespunzătoare pentru
următoarele genotipuri de porumb:
Genotipuri cu bob mare şi - pentru industra coloizilor
endosperm foarte dezvoltat
Genotipuri cu conţinut mare
de amidon - pentru producţia de fulgi
Genotipuri cu conţinut mare
de amidon şi de grăsimi - pentru industria alcoolului
Genotipuri cu conţinut mare de - pentru extracţia uleiului
amilopectină
Rezolvare:
134

Iaşi;
4. Gheorghe Valentina, 2003, Ameliorarea plantelor Agricole. Partea specială,
vitro. Aplicaţii la Zea mays L. Editura Reprograph, Craiova
135
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR: 13. AMELIORAREA CARTOFULUI
CUPRINS:
OBIECTIVE :
- cunoaşterea originii şi geneticii cartofului,
cartofului;
- stabilirea şi dezbaterea principalelor metode de ameliorare utilizate
la cartof
Cartoful este un aliment de bază pentru marea parte a popoarelor lumii.

Calităţile culinare deosebite l-au impus în alimentaţia omului, valoarea
nutritivă ridicată îl face extrem de util în furajarea animalelor, iar amidonul din
tuberculi îi asigură vaste întrebuinţări industriale (alcool, dextroză, etc).
Pe plan mondial, cartoful ocupă anual 18-19 milioane hectare, cu o
producţie totală de 375-380 milioane tone. Mari cultivatoare de cartof sunt
China şi Polonia. În anul 2016, România a cultivat 186233 hectare, producţie
medie obținută fiind de 14442,8 kg/ha (FAO, 2016).

Cartoful s-a format şi evoluat din multitudinea de forme de pe
continentul american, existând mai multe centre genice, întinse de-a lungul
Oceanului Pacific, zonele limitrofe Anzilor, Columbia, Chile. În Europa,
cartoful a fost adus după 1492, odată cu alte culturi de pe continentul american,
fiind cu greu impus în cultură în Spania, Franţa, Italia, Germania. În România,
suprafeţele de cultură cu cartof se extind după anul 1800.
Genul Solanum cuprinde peste 2000 specii. Speciile care formează
rizomi şi tubercului sunt grupate în secţia Tuberarium, subdivizate în subsecţii
şi serii care cuprind peste 100 de specii care formează tubercului.
136
Secţia Tuberarium a genului Solanum cuprinde subspeciile Basarthrum
şi Hyperbasarthrum. Speciile înrudite cu cartoful care formează tuberculi
aparţin subspeciei Hyperbasarthrum.
Speciile de cartof care fac obiectul ameliorării cartofului cultivat
formează o serie poliploidă:
- diploide: 2x = 24 (S. chacoense, S. goniocalys, S. jamesii, S. bukasovii,
S. phureja, S. ajanbuiri);
- triploide: 3x = 36 (S. commersonii, S. maglia);
- tetraploide: 4x = 48 (S. acaule, S. leptostigma, S. antipoviczii, S.
andigenum);
- pentaploide: 5x = 60 (S. semidemissum, S. edinense, S. curtilobun);
- hexaploide: 6x = 72 (S. demissum).
Solanum tuberosum (2n=4x=48), cea mai importantă specie de cartof
cultivată se împarte în două subspecii: andigena şi tuberosum.
Ssp. andigena se mai întâlneşte încă în Venezuela, Peru, Bolivia,
Ecuador, Columbia, Argentina şi a derivat din specia S. stenotomum, iar ssp.
tuberosum ar fi derivat la rândul ei din ssp. andigena.
Specii aparţinând genului Solanum, cu utilitate ca germoplasmă în
programele de ameliorare, pot fi considerate: S. cardyophyllum, S.
pinnatisectum, S. chacoense, S. comersonii, S. acuale, S. demissum, S.
verrucosum, S. stoloniferum, etc.
Autogamia la cartof nu este totală, polenul transportat de vânt şi insecte
realizează condiţii pentru alogamie.
13.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII LA CARTOF

Obiectivele ameliorării la cartof sunt: ameliorarea producţiei de
tubercului şi a calităţii tuberculilor; ameliorarea duratei perioadei de vegetaţie;
ameliorarea rezistenţei la secetă şi temperaturi excesive; ameliorarea rezistenţei
la boli; pretabilitatea pentru recoltarea mecanizată.
Ameliorarea producţiei de tuberculi şi a calităţii tuberculilor
Componentele capacităţii de producţie sunt: numărul de plante (cuiburi)
la unitatea de suprafaţă; greutatea tuberculilor.
Numărul maxim de plante, posibil tehnologic de exploatat, este un
caracter indirect influenţat de lucrările de ameliorare şi care se leagă de portul
plantei (arhitectura plantei): neramificat, puternic ramificat, foliaj bogat, care
137
poate determina efecte de umbrire, intensitate fotosintetică maximă, corelate cu
spaţiu de nutriţie şi competiţia pentru lumină. Numărul sporit de tuberculi care
se formează în cuib, uniformitatea şi mărimea tuberculilor sunt caractere
urmărite în toate programele de ameliorare. Numărul de tuberculi la cuib,
forma şi mărimea tuberculilor sunt caractere condiţionate genetic, dar puternic
influenţate de condiţiile de mediu. Caracteristicile fizice şi chimice ale
tuberculilor, cu o variabilitate foarte mare, determină direcţiile de întrebuinţare
a acestora: culinar, industrial.
Sub aspect culinar, lucrările de ameliorare sunt legate de: culoarea cojii,
culoarea pulpei, proprietăţi de fierbere, aspectul şi gustul pulpei după fierbere,
conţinutul în amidon, substanţe proteice, conţinut în vitamine, rezistenţa la
păstrare.
Pentru creşterea capacităţii de producţie, s-a constatat că hibrizii
obţinuţi din combinări de tip S. andigenum x S. tuberosum depăşesc producţiile
formelor obţinute din hibridările interspecifice în cadrul speciei S. tuberosum.
Hibridările interspecifice între parteneri divergenţi genetic sunt foarte
indicate pentru ameliorarea capacităţii de producţie.
Conţinutul în amidon nu este un criteriu eliminatoriu pentru
ameliorarea calităţilor culinare, dar este principalul indice de selecţie pentru
cartoful destinat utilizărilor industriale. Pentru calităţi culinare deosebite, sunt
apreciate soiurile cu conţinut de amidon moderat (15%), dar care prezintă
grăunciori de amidon fini şi uniformi, iar după prăjire nu se brunifică, şi un
conţinut în proteină de peste 3%.
Calitatea cartofului furajer este exprimată prin conţinut mare de
proteină (peste 3,2%) şi de amidon (peste 23%).
Pentru prelucrarea industrială, tuberculii cei mai valoroşi sunt cei cu
conţinut ridicat de amidon (peste 20%).
Poziţionarea ochilor pe tubercul, în adâncime sau la suprafaţă, este un
alt obiectiv de ameliorare. Pentru utilizările culinare sunt cerute soiuri cu ochi
de suprafaţă, în timp ce pentru cartoful destinat utilizării industriale,
poziţionarea adâncă a ochilor pe tubercul nu constituie un inconvenient.
Observaţie: Soiurile de cartof după comportamentul lor la prăjire, fierbere,
gradul de consistenţă, granulaţie, aspect făinos sunt grupate în patru grupe
culinare: A, B, C, D, specializate pe domenii de utilizare pentru: fierbere,
prăjit, industrie alimentară, furajare- industria alcoolului.
138
Ca surse genice de ameliorare pentru producţia de tuberculi şi calitatea
tuberculilor pot fi utilizate soiurile româneşti: Bârsa, Bran, Cibin, Rene,
Semenic, Suceviţa, Casin, Corona, Mureşan, Super, Titus, soiurile străine
admise în cultură: Ostara, Andretta, Anosta, Concorde, Koreta, Timate,
Désirée, Roxy, Manuela, Procura sau soiurile străine cultivate în principalele
ţări europene: Christa, Ukama, Sirtema, Charlotte, Matilda, Stella, Nicola,
Granola, Hertha, Hermes, Eba, Aula, Panda.
Pentru latitudinea nordică de 45, caracteristică climatului continental,
în care se încadrează şi România, după perioada de vegetaţie, soiurile de cartof
se împart în: soiuri foarte timpurii (70-80 zile); soiuri timpurii (80-90 zile);
soiuri semitimpurii (90-110 zile); soiuri semitardive (100-120 zile); soiuri
tardive (120-140 zile); soiuri foarte tardive (peste 140 zile).
Pentru eşalonarea producţiei şi consumului de cartof, soiurile foarte
timpurii asigură posibilităţi de consum a noilor tuberculi începând cu luna mai,
în timp ce pentru consumul de iarnă- primăvară sunt indicate soiurile
semitardive şi tardive cu o bună rezistenţă la păstrare. Soiurile foarte timpurii şi
cu o durată foarte scurtă a repausului vegetativ pot fi utilizate pentru obţinerea
a două recolte pe an în condiţii de irigare sau în zonele mai umede.
Ameliorarea rezistenţei la secetă şi temperaturi excesive
Ameliorarea rezistenţei la secetă se poate realiza pe mai multe căi:
- crearea unor soiuri productive, dar cu perioadă scurtă de vegetaţie, care
indirect scapă de efectele secetei;
- crearea de soiuri cu rezistenţă genetică la secetă şi temperaturi excesive.
Încorporarea simultană în acelaşi cultivar a unei capacităţi mari de
producţie, a precocităţii şi rezistenţei la temperaturi scăzute în faza de încolţire
asigură: posibilităţi de plantare foarte timpurie; plasarea duratei de maximă
dezvoltare vegetativă în prima parte a primăverii, de obicei mai bine asigurată
cu precipitaţii; realizarea producţiei de tuberculi înaintea instalării secetei
persistente din lunile iulie august.
Rezistenţa genetică la secetă şi temperaturi ridicate este necesar a fi în
atenţia programelor de ameliorare, mai ales pentru soiurile foarte productive,
dar tardive şi semitardive. Gene de rezistenţă la secetă şi temperaturi excesive
pot fi transferate de la speciile: S. andigenum, S. acaule şi S. demissum.
139
Existenţa unor corelaţii negative între rezistenţa la secetă şi calitatea
tuberculilor face dificilă utilizarea transferului genetic al rezistenţei, în
contextul necesităţii creării unor soiuri foarte productive şi cu tuberculi de bună
calitate.
Bolile şi dăunătorii cartofului sunt importanţi factori limitativi ai
producţiei de tuberculi, influenţând negativ şi rezistenţa la păstrare.
Principalele boli care determină deprecieri cantitative şi calitative ale
producţiei de cartof sunt: mana (Phytophtora infestans); râia neagră
(Synchytrium endobioticum); rizoctonia (Rizoctonia solani); fusarioza
(Fusarium spp.); râia comună (Streptomyces scabies); bacteriile şi virozele X,
Y, S, A, G, M.
Ameliorarea rezistenţei la mană a cartofului este posibilă prin utilizarea
ca genitor a speciei S. demissum, care conţine întreaga serie alelică de
rezistenţă R1- R10 sau a speciilor S. columbianum, S. andreanum, S. phureja.
Prin hibridarea interspecifică, în formele de cartof productive
aparţinând S. tuberosum, pot fi transferate gradual etapizat genele de rezistenţă
la mană.
Pentru rezistenţa genetică la Synchytrium endobioticum, speciile imune
la atac sunt: S. punae, S. acaule, S. demissum, S. andigenum, S. commersonii,
precum şi soiurile: Désirée, Ostara, Irish Cobbler, Katahdin, Carpatin, Bucur,
Braşovean, Măgura, Christa, Ukama, Granota, etc.
Ca surse genice pentru transmiterea rezistenţei la Rizoctonia solani, pot
fi utilizate speciile: S. chacoense, S. edinense, S. demissum în hibridări
interspecifice sau intraspecifice între soiurile: Cherokee, Essex, Spartaan, King,
Ackersegen.
Reducerea la valori minime a infectării virotice este urmărită în
programe de ameliorare care au la bază selecţia clonală. Rezistenţa la viroze
este diferenţiată la nivelul principalilor viruşi care infectează cartoful.
Principalele surse de rezistenţă la viroze sunt:
- pentru virusul X: speciile S. andigenum (soiurile Saco, Tawa),
S. acaule (MPI 44.1011/10), respectiv soiurile Saphir Amaryl, Ina, Intenso;
- pentru virusul S: specia S. andigenum, respectiv soiurile:
Voran, Arran, Peak, Craigs;
- pentru virusul A: soiurile Christa, Charlotte, Bintje, Saturna.
140
Dăunătorii cei mai păgubitori ai cartofului sunt: gândacul de Colorado
(Leptinotarsa decemlineata) şi nematozii (Heterodera rostochensis), pentru
care speciile S. andigenum şi S. demissum prezintă rezistenţă.
În contextul ameliorării cartofului la boli şi dăunători, trebuie subliniată
rezistenţa multiplă a speciilor S. andigenum şi S. demissum, care pot fi folosite
ca genitori valoroşi.
Pretabilitatea la recoltarea mecanizată
Pretabilitatea la recoltarea mecanizată este o caracteristică urmărită în
programele de ameliorare a cartofului, simultan cu alte caractere, cu scopul de
a diminua pierderile cantitative şi calitative datorate recoltării mecanizate.
Condiţiile cerute de pretabilitatea la recoltarea mecanizată impun direcţionarea
selecţiei pentru: dispunerea compactă a tuberculilor la nivelul cuibului;
uniformitatea formei şi mărimii tuberculilor; rezistenţă la exfoliere a epidermei
tuberculilor; maturare uniformă, simultană a tuturor tuberculilor dintr-un cuib.
13.3. METODE ŞI TEHNICI DE AMELIORARE LA CARTOF

Studiul formelor de cartof din colecţia mondială permite depistarea
unor noi zone ecologice de cultură pentru unele cultivare, identificarea unor
surse valoroase de gene. Soiurile de cartof care au fost introduse în România au
contribuit la lărgirea zonelor ecologice de cultură, la lărgirea perioadei de
consum a cartofului proaspăt.
Lucrările de ameliorare la cartof s-au desfăşurat în următoarele etape:
- etapa I-a (1950-1960), caracterizată prin creşterea capacităţii de
producţie a cultivarelor, prin mărirea numărului şi dimensiunii tuberculilor şi a
calităţii acestora;
- etapa II-a (1960-1990), în care s-au obţinut soiuri rezistente la mană şi
râia neagră;
- etapa III-a (după 1990), în care se urmăreşte obţinerea de cultivare
rezistente la viroze şi degenerare, la rîia comună şi nematozi şi a unor cultivare
productive şi de calitate.
Selecţia clonală
Selecţia clonală constă în alegerea celor mai bune descendenţe rezultate
prin înmulţire vegetativă dintr-un individ iniţial. Descendenţele clonale au o
mare stabilitate genetică. Prin selecţie clonală pot fi obţinute forme rezistente la
141
boli, forme cu calitate cultivară excepţională. Orice mutaţie apărută la nivelul
unei clone poate fi depistată şi prezervată prin înmulţire vegetativă.
Selecţia interclonală la nivelul unui material iniţial polimorf se poate
aplica uşor, clonele valoroase pot fi reproduse şi prezervate rapid.
Hibridarea şi selecţia la nivelul descendenţelor
Comparativ cu selecţia clonală, hibridarea prezintă o serie de avantaje:
recombinarea de gene, corespunzătoare unor caractere: capacitate de producţie,
rezistenţă la boli şi secetă, etc; manifestarea efectului heterozis şi fixare pe
calea reproducerii vegetative a acestuia.
Hibridările pot fi executate la nivel interspecific pentru transferul unor
caractere, cum sunt rezistenţa la boli şi dăunători, temperaturi excesive, sau la
nivel intraspecific (intervarietal) pentru capacitate ridicată de producţie şi
calitate. Fenomenul segregării poate apare chiar în F1, când formele hibridate
sunt heterozigote, sau în F2 când formele parentale sunt homozigote. După
hibridare, în populaţiile descendente se poate aplica: selecţia pedigree, selecţia
interclonală şi intraclonală, bakcrossul. Pentru creşterea eficienţei selecţiei,
descendenţele hibride se testează în condiţii artificiale: stres termic, hidric,
inoculări artificiale cu boli, infestări artificiale cu dăunători. Hibridările
artificiale permit obţinerea unor grade diferite de ploidie, care sunt fixate prin
reproducere vegetativă.
Consangvinizarea şi heterozisul
Manifestarea alogamiei reziduale la cartof crează condiţii de
heterozigoţie, care se prezervă vegetativ. Consangvinizarea la cartof provoacă:
depresiune de consangvinizare; separarea populaţiei iniţiale în genotipuri
componente, cu apariţia de genotipuri rezistente la boli şi dăunători, cu
precocitate accentuată, autocompatibile şi autoincompatibile, etc.
Prin hibridarea dirijată a liniilor consangvinizate homozigote pentru
unele caractere, pot fi obţinuţi hibrizi de cartof foarte valoroşi, care pot fi
înmulţiţi vegetativ, cu fixarea caracterelor dorite, sau sexuat, cu segregarea
caracterelor şi apariţia unor transgresiuni favorabile. Identificarea unor linii
consangvinizate androsterile citoplasmatic face posibilă obţinerea de sămânţă
hibridă la scară comercială. Caracteristicile de androsterilitate la nivelul liniilor
sau starea heterozigotă hibridă sunt uşor de menţinut pe calea înmulţirii
vegetative.
142
Mutageneza şi haploidia
Mutageneza, ca metodă de diversificare genetică, este larg utilizată în
ameliorarea cartofului. Prin iradierea tuberculilor cu raze X, s-au obţinut
soiurile: Mariline 2 (Belgia) şi Konkai 43 (Japonia). Mutaţiile naturale sau cele
induse la nivelul clonelor prin selecţie, urmată de înmulţirea vegetativă sunt
reţinute. Formele haploide de cartof, dihaploidizate prin tratamente cu
colchicină, permit obţinerea unor biotipuri complet homozigote pentru anumite
caractere într-o singură generaţie, cu utilizare practică ca genitori sau chiar
cultivare.
Transgeneza
Cartofului modificat genetic i-a fost transferată o genă de la o bacterie
(Bacillus thuringiensis), care distruge gândacul de Colorado. Cartoful care a
primit informaţia genetică de la bacterie produce o toxină care distruge
gândacul când acesta începe să mănânce frunzele. In martie 2010, Comisia
Europeană a aprobat cultura cartofului modificat genetic cu denumirea
Amflora (EH92-527-1), în toate țările membre UE, inclusiv în România. Acest
eveniment de transformare a fost creat de compania de chimicale BASF din
Germania, pentru a produce mai mult amidon sub forma de amilopectină care
poate fi procesată industrial pentru fabricarea textilelor, hârtiei şi betonului.
Din 2013, tot Comisia Europenă (General Court of the European Union), a
interzis cultura acestui cartof.
REZUMAT:
Cartoful este un aliment de bază pentru marea parte a popoarelor lumii.
Calităţile culinare deosebite l-au impus în alimentaţia omului, valoarea
nutritivă ridicată îl face extrem de util în furajarea animalelor, iar amidonul din
tuberculi îi asigură vaste întrebuinţări industriale (alcool, dextroză, etc).
Solanum tuberosum este o specie autogamă tetraploidă (2n = 4x = 48).
Obiectivele ameliorării la cartof sunt: ameliorarea producţiei de
tubercului şi a calităţii tuberculilor; ameliorarea duratei perioadei de vegetaţie;
ameliorarea rezistenţei la secetă şi temperaturi excesive; ameliorarea rezistenţei
la boli; pretabilitatea pentru recoltarea mecanizată.
Principalele metode de ameliorare utilizate pentru realizarea acestor
obiective sunt: introducerea de forme noi, selecţia clonală, hibridarea sexuată,
consangvinizarea şi heterozisul, mutageneza, haploidia şi transgeneza.
143
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt elementele componentele principale ale capacităţii de

producţie la cartof ?
Răspuns:
numărul de plante (cuiburi) la unitatea de suprafaţă şi greutatea
tuberculilor
2. Ce grad de poliploidie prezintă specia Solanul tuberosum?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care din soiurile de cartof, enumerate mai jos, s-au obţinut
prin iradiere cu raze x :
a) Ostara
b) Sante
c) Mariline
d) Agata
e) Konkai
Rezolvare : c, e
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie sursele de gene care pot să fie utilizate în
ameliorarea cartofului pentru următoarele boli:
Râia neagră - Varan, Pek, Arran
Rizoctonia - Ostara, Carpatin, Bucur
Virusul X - Charlotte, Bintje, Saturna
Virusul S - Essex, Cherokee, King
Virusul A - Saco, Ina, Intenso
Rezolvare:
144

3. Botu I., 1994, Ameliorarea plantelor horticole. Reprografia Universităţii din
Craiova;
145
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 14. AMELIORAREA LUCERNEI ŞI
TRIFOIULUI ROŞU
CUPRINS:
- 14.1. Originea și genetica lucernei
- 14.2. Obiectivele ameliorării lucernei
- 14.3. Metodica ameliorării lucernei
- 14.4. Originea și genetica trifoiului roșu
- 14.5. Obiectivele ameliorării trifoiului roșu
- 14.6. Metodica ameliorării trifoiului roșu
OBIECTIVE :
- cunoaşterea originii şi geneticii lucernei și trifoiului roșu
lucernei și trifoiului roșu;
- stabilirea şi dezbaterea principalelor metode de ameliorare utilizate
la lucernă și trifoiul roșu
Importanţa economică a lucernei derivă din următoarele argumente: are

o valoare nutritivă foarte ridicată, datorată conţinutului ridicat în proteină
(15%), unităţi nutritive, energie netă (Kilo-calorii), vitamine (A,B,C,E şi K),
constituind materia primă de bază în industria de obţinere a proteinelor foliare,
vitaminelor A şi K, a xantofilei şi clorofilei; produce în condiţii favorabile
peste 100 tone masă verde sau peste 20 tone fân la hectar, fiind pe primul loc
din punct de vedere al producţiei în ierarhia plantelor furajere; în condiţii de
irigare îşi dublează producţia; constituie materia primă de bază în obţinerea
furajului granulat sau brichetat; contribuie la aprovizionarea cu azot şi
ameliorarea însuşirilor fizice ale solurilor
În România, lucerna se cultivă în toate zonele agricole, cu excepţia
solurilor acide neamendate şi solurilor sărăturate, ocupând locul I între
furajerele perene. În anul 2016, suprafaţa totală cultivată cu lucernă a fost de
356 mii hectare, iar suprafaţa cultivată cu trifoi a fost de 106 mii hectare.
Producţia medie de lucernă şi trifoi a fost de 14959 kg/ha (INS; 2016).
Cultura trifoiului roşu nu are o istorie prea îndelungată. Se pare că, pe
suprafeţe mari, a început a fi cultivat în urmă cu peste 200 de ani, iar întreaga
146
istorie a culturii nu este mai veche de 400 de ani. În agricultura mondială,
trifoiul roşu este una din cele mai valoroase plante furajere. Importanţa sa
deosebită se datorează în primul rând potenţialului productiv ridicat,
compoziţiei chimice, valorii furajere, influenţei benefice asupra fertilităţii
solului şi ca plantă meliferă. Calităţile furajere ale trifoiului se datoresc
conţinutului în proteină, aminoacizi esenţiali, grăsimi, substanţe extractive
neazotate, caroten, vitaminele C şi E şi coeficienţii de digestibilitate cu valori
foarte mari.
Ţara noastră, situată în centrul arealului de cultură a trifoiului roşu
întruneşte condiţii extrem de favorabile pentru producţii foarte ridicate de masă
verde (92-130 tone/ha) sau fân (15-18 tone/ha).
14. 1. ORIGINEA ŞI GENETICA LUCERNEI

Lucerna (Medicago sativa L.) aparţine genului Medicago, familia
Fabaceae. Cele mai vechi forme ale genului Medicago au fost perene, alogame
şi probabil lemnoase, speciile anuale fiind diferenţiate în urmă cu 6-7 milioane
de ani, odată cu transgresia marină a bazinului mediteranean. Formele anuale
au devenit autogame, mare parte din ele diploide.
Centrul de origine al speciilor genului Medicago este zona Iranului,
Irakului, Turciei, sudului Caucazului, de unde s-au extins în zona bazinului
Mării Mediterane. În timp, formele cultivate au ocupat nordul Africii, Europa
şi sudul Asiei. Din secolul al XIX-lea, cultura lucernei a fost extinsă şi în
continentul american şi Australia.
Lucerna cultivată (Medicago sativa L.) aparţine secţiei Falcago,
Reichenb, subsecţia Falacatae, Vass. este specie autotetraploidă (4x=32),
perenă, alogamă entomofilă. Are la origine evoluţia a patru specii: Medicago
coerulea, Medicago glomerata, Medicago falcata şi Medicago glutinosa.
14.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII LUCERNEI

Ca şi la alte plante furajere, principalele obiective ale ameliorării
lucernei sunt: producţia de furaj; calitatea furajului; adaptabilitatea la factorii
de mediu; rezistenţa la boli şi dăunători.
Producţia de masă verde la plantele furajere poate oscila între limite
foarte mari, comparativ cu celelalte plante agricole.
147
Irigarea la lucernă, în zone secetoase sau perioade secetoase, poate uşor
dubla producţia de furaj. De asemenea, fertilizarea poate aproape dubla
producţia de furaj. Fiind o însuşire complexă, determinismul genetic al
producţiei de furaj este puţin investigat.
Pentru sporirea producţiei de furaj, amelioratorul poate acţiona direct şi
separat asupra elementelor care compun acest caracter, şi anume: numărul de
plante la hectar, masa medie a unui lăstar, numărul de cosiri într-un sezon.
Toate aceste elemente pot fi incluse într-o formulă (Varga, 1998),
astfel:
SU / ha = (nr. P / ha) x (nr. L /P x m L) x nr. C,
unde: SU = producţia de substanţă uscată, nr.P = număr de plante la
hectar, nr. L/P = numărul de lăstari pe plantă, m L = masa medie a unui lăstar,
nr. C = numărul de cosiri într-un sezon.
Producţia de sămânţă depinde de numărul lăstarilor la hectar, numărul
racemelor la un lăstar, numărul de păstăi la racem şi numărul de seminţe la o
păstaie. Ea poate fi calculată cu ajutorul formulei (Varga, 1998):
SAM/ha = nr. R/ha x nr. S/R x m S,
unde: SAM = producţia de sămânţă la hectar; nr. R = numărul de
raceme la hectar; nr. S/R = numărul de seminţe la un racem; m S = MMB.
Genotipurile productive formează un număr ridicat de raceme, cu multe
flori fertile şi păstăi în racem, seminţe multe şi grele.
Programele actuale de ameliorare a lucernei urmăresc sporirea
producţiei de seminţe la hectar, fără a se diminua producţia de furaj.
Ameliorarea calităţii fânului
Determinarea calităţii furajului, respectiv a energiei nete (kilocalorii), a
coeficientului de digestibilitate, a unităţilor nutritive necesită teste complicate
şi costisitoare. De aceea, selecţia asupra calităţii furajului se face în mod
indirect, folosind în principal trei caractere morfologice corelate cu calitatea, şi
anume proporţia de frunze la masa vegetală, mărimea internodiilor,
fistulozitatea lăstarilor.
Procentul de frunze din masa vegetală exprimă, în general, bogăţia
foliajului, cunoscut fiind că frunzele sunt bogate în elemente de bază (proteină,
vitamine, etc.), care conferă caliatea furajului. Mărimea internodiilor este
corelată cu procentul de frunze. Cu cât internodiile sunt mai scurte, cu atât
numărul de noduri este mai mare. Ştiindu-se că la fiecare nod apar ramificaţii
148
foliare, înseamnă că genotipurile cu internodii scurte au un foliaj mai bogat
decât genotipurile cu internodii lungi.
Observație: Fistulozitatea lăstarilor influenţează foarte mult calitatea fânului.
Lăstarii fistuloşi (goi în interior) sunt mai digestibili, dar prin uscare depreciază
calitatea, iar lăstarii plini se lignifică repede prin uscare, depreciind şi ei
calitatea.
Ameliorarea la veştejirea fuzariană
Veştejirea fuzariană (Fusarium oxysporum Schlecht f. sp. medicaginis)
a lucernei este cea mai gravă şi mai păgubitoare boală a lucernei în România.
Boala se manifestă prin decolorarea internă a rădăcinii în apropierea coletului,
urmată de ofilirea progresivă a lăstarilor şi frunzelor, determinate de blocarea
circulaţiei interne a sevei. Ciuperca supravieţuieşte în sol şi în ţesuturile
vegetale, ceea ce face combaterea ei prin tratamente chimice imposibilă.
Singurul mod de combatere este cel genetic: crearea de genotipuri rezistente la
Fusarium oxysporium.
Selecţia pentru veştejirea fuzariană se poate face prin două metode.
Prima se bazează pe inoculări artificiale şi selecţia în faza de plantulă, iar a
doua constă în selecţia plantelor aparent sănătoase, din vetrele de atac în anii
III sau IV de vegetaţie, din câmpuri speciale infectate natural (prin
monocultură). Plantele selecţionate pot fi folosite ca surse de gene pentru
însuşirea de rezistenţă la această boală, dar, lucerna fiind o plantă tetraploidă,
transferul acestei însuşiri ridică probleme importante.
Ameliorarea rezistenţei la factorii de stres
Stresul la lucernă poate fi definit ca un dezechilibru simultan, sau o
consecinţă nefavorabilă a unei metode tehnologice în producerea furajului, ca
de pildă: densitatea, sistemul de fertilizare, irigarea, epoca de cosire, etc.
Presiunea de selecţie pentru rezistenţe a factorii de stres începe într-un câmp de
plante semănate în cuiburi la 50/25 cm.
Observaţie: Principalele direcţii ale ameliorării pentru rezistenţe la factorii de
stres sunt: rezistenţa la secetă; rezistenţa la iernare; rezistenţa la aciditatea
solului; rezistenţa la efectul rezidual al unor erbicide; rezistenţa la erori
tehnologice.
În prezent, selecţia lucernei pentru rezistenţa la factorii de stres se face
pe două căi: prima, se referă la originea materialului iniţial, care trebuie să fie
rezistent, iar a doua cale constă în testarea materialului în condiţii diverse, în
149
zone umede şi secetoase, calde şi reci, soluri acide, sărăturate, etc., alegându-se
direct indivizii care supravieţuiesc. În viitor, ameliorarea rezistenţei la factorii
de stres se va realiza prin selecţie la nivel celular.
Ameliorarea precocităţii
Ameliorarea precocităţii lucernei este un obiectiv relativ recent urmărit
de amelioratorii de la I.C.C.P.T. Fundulea. Precocitatea constă în apariţia
bobocilor florali şi a florilor cu circa 10-15 zile mai timpuriu faţă de data
obişnuită pentru soiurile cultivate în România. Acest obiectiv prezintă
importanţă pentru cultivatori, deoarece le oferă posibilitatea organizării unui
conveier, cu eşalonarea naturală a recoltării furajului.
Ameliorarea rezistenţei la păşunat
Modul actual de exploatare a lucernei: cosire şi hrănire la iesle cu masă
verde sau fân va fi eliminat în timp datorită volumului mare de muncă manuală
şi a imposibilităţii mecanizării în totalitate a acestor operaţiuni. În viitor se
preconizează exploatarea lucernei în două moduri: industria de deshidratare şi
păşunatul. Din acest motiv se urmăreşte ameliorarea lucernei pentru păşunat.
Lucerna rezistentă la păşunat trebuie să aibă anumite caractere
morfologice: existenţa stolonilor prin care planta se extinde lateral; rezistenţa la
călcatul animalelor etc.
14.3. METODE DE AMELIORARE A LUCERNEI

Selecţia în masă
Selecţia în masă se foloseşte în special înainte de încrucişarea liberă a
două sau mai multe populaţii într-un câmp izolat. O singură selecţie, făcută
înainte de înflorire, poate determina eliminarea completă a unei gene, iar când
selecţia se face după fecundare, frecvenţa genei este redusă cu jumătate la
fiecare generaţie.
Selecţia pe familii
Această metodă are două variante principale, şi anume:
- cu conservarea plantelor mamă pe cale vegetativă;
- cu conservarea seminţelor produse de planta mamă.
În cazul lucernei, se aplică primul caz, fiind mai eficient când se aplică
înainte de înflorit. În prezent metoda selecţiei pe familii nu se mai foloseşte
fără hibridare (polycross).
150
Hibridarea (polycross)
Hibridarea se aplică pentru obţinerea soiurilor sintetice. Soiurile
sintetice sunt justificate la plantele alogame, la care există un anumit nivel de
heterozis şi la care nu se poate controla hibridarea la scară largă. Baza genetică
a acestor soiuri oferă o oarecare homeostazie, dar şi o heterogenitate
accentuată.
În viitor, metoda polycross va fi perfecţionată prin homogenizarea
fenotipică a constituienţilor soiului sintetic prin tehnologii ,,in vitro''.
În prezent, metoda polycross are două variante: cu conservarea vegetativă a
plantelor mamă şi cu conservarea seminţelor produse de plantele mamă.
La lucernă se practică prima variantă. Ea constă în alegerea a cca. 500
de plante mamă, care se multiplică vegetativ, obţinându-se clone cu cel puţin
20 de indivizi. Acestea se plantează într-un câmp în care se fac observaţii pe
mai mulţi ani, în urma cărora se aleg clonele de excepţie (cca. 100), care se
plantează într-un câmp polycross conform unor scheme speciale, astfel încât
polenizarea încrucişată să se apropie cât mai mult de panmixie. Se recoltează
seminţele, separat, de la fiecare clonă şi se înfiinţează o cultură comparativă
pentru aprecierea producţiei. Pe baza rezultatelor obţinute se aleg cca. 30-40
clone, care vor constitui soiul sintetic.
Metode de ameliorare neconvenţionale
Descoperirea arhitecturii de tip dublu helix a ADN în 1953 (J.D.
Watson, F.H. Crick, M.H. Wilkins) şi a enzimelor de restricţie în 1973 (P.
Berg, F. Sanger, W. Gilbert) au făcut posibilă obţinerea ,,in vitro'' a
moleculelor de AND recombinat, care a dus la naşterea unui nou compartiment
ştiinţific cunoscut sub numele de biotehnologie modernă sau inginerie genetică.
Cele mai utilizate metode neconvenţionale sunt: selecţia la nivel celular
in vitro, hibridarea somatică sau fuziunea de protoplaşti, haploidia,
organogeneza şi ginogeneza
Introducerea de noi cultivare
Până la introducerea în cultură a primului soi omologat (H- 652, ulterior
numit Fundulea 652) în anul 1965, în România se cultivau numai soiuri locale
neselecţionate. Etapele dezvoltării lucrărilor de ameliorare la lucernă sunt
următoarele:
151
- etapa I (până în 1957), când s-au cultivat în masă populaţiile locale De
Banat, De Slobozia, De Târgu Frumos. În 1951, s-au realizat primele lucrări de
ameliorare între populaţiile locale;
- etapa II-a (1958-1980), care se caracterizează prin folosirea în cultură
a soiului H 652, ulterior numit Fundulea 652, care realiza o producţie cu 25%
mai mare faţă de populaţiile locale şi avea o rezistenţă mare la secetă şi iernare;
- etapa III-a (după 1981), caracterizată prin utilizarea în cultură a
soiurilor intensive: Lutetia, Gloria, Triumf, etc.
14.4. ORIGINEA ŞI GENETICA TRIFOIULUI ROȘU

Trifoiul roşu (Trifolium pratense L. varietatea subnudum) provine din
forma sălbatică Trifolium pratense L. varietatea spontaneum, originară din
centru genic vest-mediteranean şi aparţine genului Trifolium, familia Fabaceae
(Leguminoase).
Genul include 250 specii anuale şi perene, dintre care 25 sunt foarte
importante pentru agricultură.
În 1959, Julen face o clasificare a speciei Trifolium pratense, astfel:
- varietatea spontaneum Wilk (tipul sălbatic)
- subvarietatea perenne (tipul peren)
- varietatea subnudum Witte (tipul european cultivat)
- subvarietatea praecox (tipul precoce)
- subvarietatea serotinum Witte (tipul tardiv)
- varietatea expansum Haussk (tipul american cultivat).
După Zohary (1972), trifoiul roşu diploid (2n=2x=14) pare să fie înrudit
cu specii de Trifolium, cu un număr de bază cu 8 cromozomi.
Dintre acestea sunt menţionate Trifolium diffusum Ehrth şi Trifolium
pallidum Waldst şi Kit, ca două specii diploide cu 2n=16 cromozomi şi
Trifolium noricum Wulf (2n=16), specie perenă.
Se cunosc şi specii poliploide de trifoi, şi anume: Tr. lupinaster
(hexaploid, 2n=48), Tr. repens (tetraploid, 2n=32), Tr. panonicum (poliploid,
2n=98).
152
14.5. OBIECTIVELE AMELIORĂRII TRIFOIULUI ROȘU
Producţia de furaj constituie obiectivul principal al ameliorării acestei
specii şi se poate realiza pe două căi:
- selecţia unor genotipuri cu caractere de productivitate evidente
(talie înaltă, capacitate de regenerare după coasă, număr mare de lăstari, etc).
Pentru aceasta se pot folosi ca genitori populaţii autohtone din zonele
submontane ale zonelor favorabile de cultură (Haţeg, Ţara Bârsei);
- crearea de soiuri rezistente la boli, dăunători şi condiţii
nefavorabile de mediu. Rezolvarea acestei probleme necesită o bună cunoaştere
a determinismului genetic al acestor rezistenţe şi investigarea resurselor
genetice disponibile.
Reţinem: Producţia de sămânţă este un obiectiv prioritar în ameliorarea
trifoiului, aceasta realizându-se prin selecţie în vederea obţinerii de genotipuri
cu număr mare de capitule pe plantă, număr mare de flori în capitul, număr
mare de seminţe şi M.M.B. ridicat. Soiurile tetraploide necesită o atenţie
deosebită în privinţa acestui obiectiv, deoarece produc o cantitate mică de
sămânţă.
Ameliorarea calităţii furajului
Acest obiectiv poate fi realizat prin crearea de genotipuri care să
prezinte conţinut ridicat de substanţe nutritive şi coeficient ridicat de
digestibilitate. Se urmăreşte ca furajul să aibă un conţinut ridicat în proteină şi
aminoacizi esenţiali, hidraţi de carbon şi conţinut scăzut de celuloză. Proteinele
aflându-se în cantitate maximă în frunze, iar celuloza în tulpini, se urmăreşte
crearea de soiuri cu foliaj cât mai bogat şi tulpini cât mai subţiri.
Trifoiul roşu este parazitat de cancerul trifoiului (Sclerotina
trifoliorum), rugină (Uromyces trifolii), fusarioze (Fusarium sp.), făinare
(Erysiphe marti f. sp. trifoli), pătarea brună a frunzelor (Pseudopeziza trifolii)
şi dăunătorii din cadrul speciei Apion. Pentru realizarea acestui obiectiv sunt
necesare studii privind cunoaşterea determinismului genetic al rezistenţei la
bolile şi dăunătorii amintiţi. S-au depistat forme rezistente la Sclerotinia, cum
sunt soiurile Kenland, Merkur, Penscott şi populaţiile româneşti Suceava,
Jodenii- Bârgăului, Stupini, Monor, Bistriţa la Apion ssp.
153
Ameliorarea rezistenţei la iernare
Rezistenţa la ger este condiţionată de metabolismul glucidelor
hidrosolubile, de activitatea enzimelor şi conţinutul în apă al plantelor. Plantele
rezistente, cu rozeta bine dezvoltată, acumulează un procent ridicat de glucide.
Trifoiul tardiv este mai rezistent, comparativ cu trifoiul precoce. De
asemenea, provenienţele de trifoi roşu, din zonele mai calde cu ierni blânde,
sunt mai puţin rezistente decât provenienţele din zonele reci, cu ierni aspre.
Pentru realizarea acestui obiectiv se recomandă utilizarea în procesul de
ameliorare, ca material iniţial, a formelor aparţinând subvarietăţii serotium
(Canada, Rusia, Peninsula Scandinavă), a hibrizilor de tipul praecox x serotium
şi a populaţiilor româneşti locale din zona submontană.
Ameliorarea rezistenţei la secetă
Trifoiul roşu se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 7 şi 30C,
temperaturile mai mari de 32C reducând creşterea plantelor, avortarea florilor
şi uscarea. În general, formele cu tulpini subţiri, fistuloase, sunt mai rezistente
decât cele cu tulpini groase şi pline.
Pentru realizarea acestui obiectiv se utilizează metode indirecte de
evidenţiere a proceselor de hidrolizare a amidonului şi a proteinei din frunze în
vederea trierii materialului iniţial.
Ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare
La culturile semincere, scuturarea şi căderea influenţează producţia de
sămânţă, iar la cele de furaj cantitatea şi calitatea recoltei. Rezistenţa la cădere
în loturile semincere nu mai constituie o problemă în cazul aplicării unor
tehnologii intensive, când sămânţa se produce în anul I la coasa I-a, cu condiţia
semănatului din toamnă.
14.6. METODE DE AMELIORARE LA TRIFOIUL ROŞU

Selecţia
În primele etape ale ameliorării trifoiului roşu, s-a utilizat selecţia în
masă, folosind populaţii locale în vederea realizării unor mai bune rezistenţe la
factorii de stres. Ulterior, s-a folosit selecţia individuală pe familii sau pe grupe
de familii, cu verificarea descendenţelor mai multor generaţii, cuplată cu
dirijarea hibridării printr-o selecţie negativă înainte de înflorire.
Pe baza selecţiei individuale pe grupe de familii s-au obţinut soiurile
Select 1 şi soiurile tetraploide Napoca-tetra, Apollo-tetra, Dacia-tetra.
154
Consangvinizarea şi heterozisul
Consangvinizarea, ca metodă de creare a materialului iniţial a fost
introdusă în programele de ameliorare în 1975. S-au efectuat consangvinizări
prin metoda SIB, utilizându-se soiurile Napoca-tetra şi Select-tetra, obţinându-
se liniile C3. S-au realizat hibridări sexuate între plante provenite din diferite
generaţii consangvine, depistându-se biotipuri care manifestă un anumit grad
de autoincompatibilitate, fapt ce demonstrează posibilitatea obţinerii de linii
homozigote în vederea realizării efectului heterozis.
Observaţie: Din observaţiile efectuate până în prezent, rezultă că metoda
consangvinizării este mai puţin eficientă în ceea ce priveşte producţia de furaj,
dar poate fi utilizată pentru crearea unui material biologic valoros sub aspectul
producerii de sămânţă. S-a constatat că rezistenţa faţă de unele boli se poate
fixa bine în liniile consangvinizate. Din astfel de linii, prin încrucişări, se poate
obţine un material iniţial din care se pot crea genotipuri cu însuşirile dorite.
Heterozisul se mai poate obţine prin încrucişarea varietăţilor de trifoi roşu.
Poliploidia
Primele plante poliploide de trifoi roşu au fost create artificial de Levan
în 1930, iar obţinerea primei varietăţi de trifoi tetraploid s-a realizat în Suedia
de către Julén, în 1959. Varietăţile tetraploide se caracterizează printr-o
perenitate mai evidentă, o bună rezistenţă la boli şi dăunători, conţinut ridicat
de proteine şi glucide solubile, producţie ridicată de biomasă, dar o producţie
mai scăzută de sămânţă, un conţinut mai scăzut de substanţă uscată şi
sensibilitate la secetă. Rezolvarea problemei privind producţia de sămânţă se
bazează pe efectuarea unei selecţii, în direcţia unei bune capacităţi de
fructificare. Poliploidizarea (în special obţinerea soiurilor tetraploide) se
bazează pe utilizarea colchicinei, astfel: pipetarea repetată a vârfului de
creştere a plantei cu soluţie apoasă 1% sau imersarea seminţelor pregerminate
în vid într-o soluţie de 0,1% colchicină.
Se mai cunosc şi alte metode de poliploidizare, şi anume: fuziunea
protoplaştilor în culturi ,,in vitro'' şi dublarea genomului cu ajutorul peroxidului
de azot (Berthaut, 1968).
Metoda polycross (hibridarea în masă)
Această metodă se realizează în următoarele etape:
- se aleg plante elită corespunzătoare obiectivelor propuse, care se
clonează;
155
- clonele obţinute se plantează separat într-un câmp de linii-clone, unde
se fac observaţii;
- cele mai valoroase linii clone se plantează randomizat într-un câmp
polycross izolat în spaţiu în 10 repetiţii a câte 5 indivizi din fiecare linie.
Seminţele se recoltează pe descendenţe clonale. Paralel se înmulţesc vegetativ
şi liniile-clone;
- fiecare linie-clonă se analizează în culturi comparative de concurs sub
aspectul productivităţii, stabilindu-se liniile clone cu capacitate combinativă
generală ridicată;
- clonele liniilor cu cea mai bună capacitate de combinare se plantează
randomizat, asigurându-se polenizarea reciprocă, iar sămânţa lor se recoltează
separat;
- se obţine soiul sintetic prin amestecul egal de sămânţă de la liniile
clonale componente.
Această metodă este folosită pentru creşterea producţiei de sămânţă şi
furaj şi îmbunătăţirea rezistenţei la boli, dăunători şi factori climatici.
REZUMAT
Importanţa economică a lucernei derivă din următoarele argumente: are
o valoare nutritivă foarte ridicată datorată conţinutului ridicat în proteină şi
vitamine şi o producţie mare de masă verde şi fân la hectar. Specia Medicago
sativa este o specie autotetraploidă alogamă perenă (2n = 4x = 32). Ca şi la alte
plante furajere, principalele obiective ale ameliorării lucernei sunt: producţia de
furaj; calitatea furajului; adaptabilitatea la factorii de mediu; rezistenţa la boli
şi dăunători. Ca principale metode de ameliorare se pot folosi: selecţia în masă
şi pe familii, hibridarea în masă şi culturile in vitro.
Calităţile furajere ale trifoiului se datoresc conţinutului în proteină,
aminoacizi esenţiali, grăsimi, substanţe extractive neazotate, caroten,
vitaminele C şi E şi coeficienţii de digestibilitate cu valori foarte mari.
Trifolium pratense este o specie alogamă diploidă (2n = 2x = 14). Principalele
obiective ale ameliorării acestei specii sunt productivitatea, calitatea, rezistenţa
la boli şi dăunători, iernarea şi rezistenţa la cădere şi scuturare. Cele mai
utilizate metode de ameliorare sunt: selecţia, consangvinizarea şi heterozisul,
poliploidia şi hibridarea în masă.
156
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt principalele elemente componente ale producţiei de

furaj la lucernă?
Răspuns:
Acestea sunt: numărul de plante la hectar, numărul de lăstari pe plantă,
masa medie a unui lăstar şi numărul de cosiri într-un sezon.
2. Care sunt principalele elemente componente ale producţiei de

sămânţă la lucernă?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care din soiurile de trifoi roşu, enumerate mai jos, s-au obţinut
prin selecţie individuală pe grupe de familii:
a) Select
b) Napoca-tetra
c) Merkur
d) Kenland
e) Apollo-tatra
Rezolvare : a, b, e
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie definirea corespunzătoare următoarelor tipuri
de trifoi roşu:
varietatea spontaneum Wilk - tipul tardiv
subvarietatea perenne - tipul american cultivat
varietatea subnudum Witte - tipul precoce
subvarietatea praecox - tipul european cultivat
subvarietatea serotinum Witte - tipul sălbatic
varietatea expansum Haussk - tipul peren
Rezolvare:
157
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:

Iaşi;
4. Varga, P.; Moisuc, A.; Savatti, M.; Schitea, Maria; Olaru, C.; Dragomir, N.;
Savatti, M. jr.; 1998; Ameliorarea plantelor furajere şi producerea de sămânţă;
Editura Lumina;
*** INS., 2016.Anuarul statistic al României.
http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/anuar_statistic_al_ro
maniei_2016_format_carte.pdf
158
TEST AUTOEVALUARE
1. Specia Triticale a rezultat în urma:

a. încrucişării grâului cu orzul
b. încrucişării grâului cu secara
c. mutagenezei la grâu
d. aneuploidiei la grâu
e. încrucişării grâului cu ovăzul
2. Triticum durum (grâul tare) este:
a. o specie diploidă
b. o specie triploidă
c. o specie tetraploidă
d. o specie hexaploidă
e. o specie poliploidă
3. Care dintre genele enumerate mai jos, sunt utilizate în programele de
ameliorare la grâu pentru reducerea taliei ?
a. Bt8, Bt9, Bt10
b. Pm4, Pm6, Pm7
c. Rht1, Rht2, Rht3
d. Yr11, Yr12, Yr13
e. Pl1, Pl2, Pl3
4. Pentru orzul de bere, direcțiile de ameliorare vizează următoarele
caracteristici:
a. un conţinut în amidon de 58-60%
b. un conţinut în amidon de 78-80%
c. putere de germinare mare
d. putere de germinare mică
e. un conţinut de proteină în bob de 10-12%
f. un conţinut de proteină în bob de 20-30%
5. Pentru creșterea capacității de producție, noile cultivare de ovăz trebuie să
posede următoarele carecteristici:
a. panicul mai lung şi mai dens
b. panicul mai scurt şi mai lax
c. număr mare de spiculeţe
159
d. 3- 4 flori în spiculeţ
e. 5-6 flori în spiculeţ
f. boabe mari, uniforme
6. La secară, pentru îmbunătățirea calității prin ameliorare, se urmărește
obținerea de forme cu următoarele caracteristici:
a. conținut în proteină de peste 15%
b. conținut scăzut în proteină <10%
c. un conținut mai mare de gluten
d. un conținut mai scăzut de gluten
7. Care dintre soiurile de fasole enumerate mai jos, au fost obţinute prin
mutageneză artificială?
a. Sanilac
b. Orizont
c. Işalniţa 43
d. Universal
e. Gratiot
8. Mazărea cultivată (Pisum sativum) îşi are originea în hibridarea naturală
dintre:
a. Pisum elatius x Pisum fulvum
b. Pisum fulvum x Pisum formosum
c. Pisum elatius x Pisum formosum
d. Pisum elatius x Pisum arvense
e. Pisum arvense x Pisum fulvum
9. Care dintre genele enumerate mai jos, determină creşterea determinată a
formelor de soia?
a. Rht1
b. dt
c. Wx
d. DT1
10. Soia modificată genetic RR - rezistentă la erbicide are următorul statut :
a. este autorizată pentru cultivare în UE, nu și în România
b. este autorizată pentru comercializare în România și în UE
c. este autorizată pentru cultivare în UE și în România
d. nici una dintre variante
160
11. La porumb, au fost identificate până în prezent circa:
a. 500 de gene
b. 900 de gene
c. 720 de gene
d. 750 de gene
e. 800 de gene
12. Care dintre genele enumerate mai jos, determină creşterea conţinutului
de lizină şi triptofan din bobul de porumb?
a. Tu
b. fl2
c. Rf1
d. O2
e. Wx
13. În producerea de sămânţă hibridă la porumb, pe bază de forme parentale
androfertile este obligatorie:
a. castrarea formei paterne
b. folosirea unei forme restauratoare de fertilitate
c. folosirea unei forme androsterile
d. castrarea formei materne
14. Lucrarea de castrare la porumb constă în:
a. eliminarea mătăsii
b. scurtarea vârfului paniculului
c. îndepărtarea paniculului
d. îndepărtarea frunzelor
15. Care dintre dăunătorii enumeraţi mai jos, produc cele mai mari pagube
la culturile de porumb?
a. Ostrinia nubilalis
b. Heliothis zea
c. Tanymecus dilaticolis
d. Diabrotica virgifera
e. Homeosoma nebulella
16. Porumbul modificat genetic- MON 810 este:
a. rezistent la erbicide pe baza de glifosat
b. rezistent la erbicide pe bază de glufosinat de amoniu
c. rezistent la Ostrinia nubilalis
161
d. nici una dintre variante
17. Care este centrul de origine al florii-soarelui?
a. America de Sud
b. America de Nord
c. America Centrală
d. Asia
e. Nordul Chinei
18. Speciile de cartof Solanum acaule şi Solanum andigenum sunt:
a. specii diploide
b. specii pentaploide
c. specii hexaploide
d. specii tetraploide
e. specii poliploide
19. În ce perioadă au fost introduse în cultură soiurile intensive de lucernă
Lutetia, Gloria şi Triumf ?
a. până în 1957
b. în perioada 1958-1980
c. după 1981
d. după 1998
e. după 2000
20. Trifoiul roşu (Trifolium pretense) este o specie:
a. diploidă
b. tetraploidă
c. hexaploidă
d. triploidă
e. pentaploidă
162
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Bonea Dorina, 2007, Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

Bonea Dorina, 2011. Ameliorarea plantelor și producerea de sămânță. Manual
universitar. Editura Universitaria, Craiova
Botu I., 1994, Ameliorarea plantelor horticole. Reprografia Universităţii din
Craiova
Creţu A., Simioniuc D., Creţu L., 2000, Ameliorarea plantelor, producerea şi
multiplicarea seminţelor şi materialului săditor. Editura Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi;
Gaspar I., Reichbuch L., 1978. Secara. Editura Academiei, Bucureşti;
Gheorghe Valentina, 2003, Ameliorarea plantelor Agricole. Partea specială,
Potlog, A.S., Suciu, Z., Lăzureanu, A., Nedelea, G., Moisuc, A., 1989, Principii
moderne în Ameliorarea plantelor. Editura Facla, Timişoara;
Mureşan, T., 1993, Curs de Ameliorarea plantelor agricole. Partea specială,
Savatti M., 1983, Ameliorarea plantelor şi producerea de sămânţă. Tipo
Agronomia, Cluj Napoca;
Urechean Viorica, 2008, Culturabilitatea şi capacitatea de regenerare in vitro.
Aplicaţii la Zea mays L. Editura Reprograph, Craiova;
Varga P., Moisuc A., Savatti M.; Schitea Maria, Olaru C., Dragomir N., Savatti
M. jr., 1998, Ameliorarea plantelor furajere şi producerea de sămânţă;
Editura Lumina;
Vrânceanu, V., 2000, Floarea soarelui hibridă, Ed. Ceres, Bucureşti;
*** I.N.S., 2016, Anuarul statistic al României:
http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/anuar_statistic
_al_romaniei_2016_format_carte.pdf
*** Ghid pentru elaborarea materialelor de studiu în tehnologie ID:
PRECIZĂRI METODOLOGICE ID:
http://cis01.central.ucv.ro/did/ghidmateriale.pdf
163
164

Ameliorarea Plantelor Agricole curs-BONEA DORINA

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ameliorarea Plantelor Agricole curs-BONEA DORINA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AMELIORAREA PLANTELOR

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1. AMELIORAREA GRÂULUI

TEST AUTOEVALUARE …………………………………..................

( F1 ) AB- hibrid diploid steril

dublarea numărului de cromozomi

ABD hibrid triploid steril

dublarea nr. de cromozomi

Formă hexaploidă fertilă – AABBDD

Fig. 1. Etapele filogeniei grâului

Îmbrăcarea bobului Tip spelta, mono- Tip vulgare

Sticlozitatea bobului Sticlos Făinos

1. De unde sunt originare speciile tetraploide de grâu?

2. De unde sunt originare speciile hexaploide de grâu?

1. Bonea Dorina, 2007, Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

2.1. OBIECTIVELE AMELIORĂRII GRÂULUI

2.2. METODICA AMELIORĂRII GRÂULUI

Principalele obiective de ameliorare a grâului sunt: capacitatea ridicată

1. Care sunt elementele componente ale capacităţii de producţie

2. Care sunt cele mai utilizate metode de ameliorare la grâu?

3. Prin ce se caracterizează genotipurile rezistente la ger?

4. În ce constă hibridarea sexuată la grâu?

3. Soiul românesc de grâu - Şimnic 30, a fost obţinut prin:

4. Uniţi cu o linie definirea corespunzătoare următoarelor tipuri

5. Uniţi cu o linie etapele corespunzătoare introducerii în cultură

1. Bonea Dorina, 2007, Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

Caracterul sau Comportare

Lungime spic Dominant Transgresiune Determinism

Aristarea Recesivă Segregare Determinim

Perioada vegetaţie Intermediar Transgresiune -

- densitatea spicului- caracter mono şi poligenic; gena domiantă C

3.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII ORZULUI

Orzul ocupă locul IV la nivel mondial în producția de cereale. Specia

1. Care sunt speciile de orz diploide?

2. Care specii de orz sunt tetraploide și care sunt hexaploide?

1. Bonea Dorina, 2007, Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

Ovăzul (Avena sativa) este o specie de cultură importantă în zonele cu

4.1. ORIGINEA ŞI GENETICA OVĂZULUI

4.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII OVĂZULUI

4.3. METODE DE AMELIORARE

Ovăzul ocupă locul V între cereale, la nivel mondial. Specia cultivată

1. Care specii de ovăz sunt diploide?

2. Care specii de ovăz sunt tetraploide și hexaploide?

1. Bonea Dorina, 2007, Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

Secara (Secale cereale) este o specie importantă pentru agricultură,

5.1. ORIGINEA SI GENETICA

5.2. OBIECTIVE DE AMELIORARE

5.3. METODE DE AMELIORARE

1. Care specii de secară sunt cultivate?

2. Care sunt speciile de secară diploide?

1. Bonea Dorina, 2007, Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

Fasolea cultivată (Phaseolus vulgaris L.) este o importantă sursă de

6.1. ORIGINEA ŞI GENETICA

6.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII LA FASOLE

6.3. METODELE DE AMELIORARE LA FASOLE

1. Care sunt principalele elemente componente ale capacităţii de

2. Care este cea mai periculoasă boală la fasole?

1. Bonea Dorina, 2007, Ameliorarea plantelor. Partea specială, Editura

Mazărea (Pisum sativum L.) are multiple utilizări atât în alimentaţia

7.1. ORIGINEA ŞI GENETICA

7.2. OBIECTIVELE AMELIORĂRII LA MAZĂRE

7.3. METODELE DE AMELIORARE LA MAZĂRE

Introducerea de forme noi din colecţia mondială de germoplasmă, duce la

Mazărea are muliple utilizări în alimentaţia umană, sub formă de boabe