Grâul

1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Grâul este planta cultivată cea mai importantă, ocupând primul
loc în strategiile adoptate împotriva foametei.
Atenţia deosebită de care se bucură această plantă se datoreşte: conţinutului
ridicat al boabelor în glucide şi substanţe proteice şi raportului între aceste substanţe
corespunzător cerinţelor organismului uman; posibilităţilor păstrării boabelor timp
îndelungat şi transportării lor la distanţe mari fără să se altereze; posibilităţii de
cultivare în cele mai diferite climate (Gh. Bîlteanu, 1991).
Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinei destinate
fabricării pâinii şi a altor produse de panificaţie care reprezintă hrana de bază pentru
circa 40% din populaţia globului. Boabele de grâu reprezintă de asemenea, materia
primă pentru fabricarea pastelor făinoase, dar şi ca materie primă pentru alte industrii
nealimentare.
Tărâţele, rezultate în urma măcinatului boabelor de grâu, reprezintă un nutreţ
concentrat deosebit de important, fiind bogat în proteine, glucide şi substanţe
minerale.
Paiele rămase după recoltat se pot folosi la fabricarea celulozei, ca aşternut
pentru animale, în hrana animalelor sau ca sursă de materie organică pentru sol.
Grâul constituie şi o foarte bună plantă premergătoare pentru multe culturi,
deoarece părăseşte terenul devreme, lăsând timpul necesar pentru efectuarea
arăturilor de vară. După soiurile timpurii se pot semăna unele culturi succesive.
Răspândire.
Grâul se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, fiind cultivat pe
toate continentele între 66° latitudine nordică şi 45° latitudine sudică şi la altitudini
de 3000-3500 m (în zona Ecuatorului), asigurând producţii satisfăcătoare pretutindeni
unde se cultivă.
După datele FAO (2002) suprafeţele cultivate cu grâu pe glob au fost de 210
mil. ha cu o producţie medie de 19,9 q/ha.
În România suprafaţa cultivată cu grâu la nivelul anului 2002 a fost de 2,2 mil.
ha cu o producţie medie de 19,9 q/ha.

2. Compoziţia chimică

Cariopsa („sămânţa”) de grâu este constituită, în cea mai mare parte, din
glucide (62-75% din masa seminţei), substanţe proteice (8-24%), lipide (1,8-2,6),
substanţe minerale (1,5-2,3%) şi apă (10-14%).
Glucidele acumulate în principal în endosperm sunt formate în cea mai amare
parte din amidon (>90%), zaharoză (2-3,5%), dextrine (2,3%). Tot din această grupă
de substanţe face parte şi celuloza (2,3,5%) prezentă în primul rând în învelişul
fructului (pericarp).

1
 Substanţele proteice reprezintă partea cea mai importantă a fructului, sub
aspectul valorii nutritive. Valoarea biologică a proteinelor din fructele de grâu este
ridicată, deoarece conţin cei 10 aminoacizi esenţiali pe care organismul uman nu-i
poate sintetiza. Totuşi, în comparaţie cu proteina animală sau cu proteina din soia,
proteina fructului de grâu este mai săracă în lizină şi triptofan.
Acumularea proteinelor în fruct depinde de o serie de factori, cum sunt: specia de
grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi de dozele de azot
folosite. Proteinele din cariopsa de grâu sunt constituite, în principal, din prolamine
(4,5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (4,0 g/100 g, predominând
glutenina) şi mai puţin albumine (0,4 g/100 g, în principal leucosina) şi globuline (0,6
g/100 g, mai ales edesteina) (Gh. V. Roman, 1995).
Gliadina şi glutenina constituie glutenul care determină, în cea mai mare
măsură, calitatea făinei de grâu pentru fabricarea pâinei.

3. Sistematică. Soiuri
Genul Triticum
Ordinul Graminales
Familia Poaceae (Gramineae)
Genul Triticum cuprinde numeroase forme sălbatice şi cultivate, toate grupate
în trei secţii diferenţiate între ele pe baza numărului de cromozomi (tabelul 1).
Grâul comun (Triticum aestivum ssp. vulgare) se cultivă pe cca. 90% din
suprafaţa mondială cultivată cu grâu. Boabele sunt oval-alungite cu aspect făinos în
secţiune, folosite în primul rând pentru fabricarea pâinii, datorită căruia acest grâu se
mai numeşte şi „grâu de pâine”. Grâul comun are forme de toamnă şi de primăvară.
În ţara noastră grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală cultivată cu această
plantă.
Tabelul 1
Clasificarea genului Triticum după J. MacKey, 1963

Secţia diploidă (2n=14) Secţia tetraploidă (2n=28) Secţia hexaploidă

(2n=42)
T. monococcum L. T. timopheevi Zhuk. T. zhukovskyi Men. et Er
ssp. boeoticum ssp. araraticum T. aestivum
ssp. monococcum ssp. timopheevi ssp. vulgare
T. turgidum (L.) Thell. ssp. spelta
ssp. dicoccoides ssp. vavilovi
ssp. dicoccum ssp. compactum
ssp. paleocolchicum ssp. macha
ssp. turgidum
conv. durum
conv. turgidum
conv. turanicum
conv. polonicum
ssp. carthicum

2
Grâul durum(T. turgidum ssp. turgidum conv. durum) se cultivă pe cca. 9% din
suprafaţa mondială cu grâu. Boabele acestei specii sunt mai mari şi mai lungi decât
grâul comun, sticloase în secţiune şi cu conţinut ridicat în substanţe proteice şi gluten
(de calitate inferioară pentru panificaţie), se întrebuinţează pentru prepararea pastelor
făinoase.
Soiurile cultivate. Potenţialul de producţie al soiurilor cultivate în ţara noastră
se ridică la 9-10 t/ha. Soiurile admise în cultură se caracterizează prin rezistenţă la
ger, la secetă la boli şi la cădere, valoare nutritivă şi tehnologică ridicată a boabelor,
precum şi prin stabilitate a producţiilor. Exemplu: Albota, Aniversar, Apullum,
Arieşan, Boema, Crina, Delia, Dropia, Esenţial, Flamura 85, Fundulea 29, Gabriela,
Lovrin 41, Rapid, Suceava 84, Trivale, Turda 95, Turda 2000.

4. Particularităţile biologice şi cerinţele faţă de climă şi sol

Particularităţile biologice
Perioada de vegetaţie a grâului, în condiţiile ţării noastre este de 270-300 zile,
perioadă în care plantele parcurg două mari etape (perioade): vegetativă,
caracterizată prin creşterea organelor vegetative ale plantelor şi generativă,
caracterizată prin dezvoltarea organelor reproductive. Cele două faze sunt separate
printr-un „punct de viraj”, ce corespunde momentului când meristemul apical al
tulpinii pierde capacitatea de diferenţiere a frunzelor şi câştigă capacitatea de
diferenţiere a spicului.
În prezent este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a plantelor de grâu
în următoarele faze fenologice (stadii de creştere şi dezvoltare):
 germinare şi răsărire; Faza
 înrădăcinare; vegetativă
 înfrăţire;
 alungirea tulpinii (paiului);
Faza
 înspicarea; generativă
 înflorirea – fecundarea;
 formarea şi coacerea boabelor.

Germinarea şi răsărirea. Seminţele de grâu germinează în procent ridicat

numai după parcurgerea repausului seminal, cu o durată cuprinsă între 40 şi 68 zile.
Trecerea embrionului de la viaţa latentă la cea activă se face pe seama
substanţelor de rezervă din bob. Germinaţia începe cu absorbţia apei (44-50 % din
masa bobului uscat), care conduce în scurt timp la mărirea volumului seminţelor.
Accesul apei şi al oxigenului la temperaturi mai mari de 1°C (optima 22-25°C),
determină activarea sistemului enzimatic care transformă substanţele de rezervă
complexe în substanţe cu molecule mici. Transferul acestor substanţe spre embrion se
face prin intermediul scutelumului. Radicula protejată de coleoriză, străbate învelişul
bobului şi pătrunde în sol, marcând momentul încolţitului. Tot în acest timp,
muguraşul protejat de coleoptil străbate învelişul bobului, se alungeşte şi apare la
suprafaţa solului, moment când se opreşte din creştere şi este străbătut de prima
frunză adevărată, marcând astfel răsărirea plantei (fig. 1).

3
 În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate perioada de germinare –
răsărire durează 8+10 zile, dar frecvent se poate ajunge la 15-20 de zile, sau chiar mai
mult, din cauza insuficienţei umidităţii.
După răsărire, plantele de grâu intră într-o perioadă activă de vegetaţie,
caracterizată prin înrădăcinarea şi înfrăţirea lor. Rădăcinile embrionare asigură
FFrunza
GERMINARE RĂSĂRIT PREÎNFRĂŢIT a treia

Frunza a
doua
Prima frunză
Coleoptil

Rest de coleoptil

2 cm
Viitorul nod
de înfrăţire
Rizom
Coleoriza

Fig. 1 – Planta de grâu la începutul vegetaţiei

trecerea plantei peste perioada îndelungată a iernii, pentru că rădăcinile adventive

(coronare), cu originea în nodul de înfrăţire, sunt relativ slab dezvoltate şi
superficiale.
După 12-15 zile de la răsărire, când planta de grâu are formate trie frunze,
creşterea tulpinii aproape încetează, iar în sol, la cca. 2 cm de suprafaţă, se formează
nodul de înfrăţire. Din acesta pornesc lăstarii noi, care poartă denumirea de fraţi, iar
faza de vegetaţie când se formează aceşti lăstari – înfrăţire.

4
 Rădăcini secundare (de
Tulpina înfrăţire)
principală Bobul

Al treilea Rădăcini embrionare

frate Primordiul
frunzei

Frunza 1
Al doilea frate
Primul Mugure axilar
frate (poate produce
fraţi secundari)

Fig. 2 – Înfrăţirea grâului

Nodul de înfrăţire pentru plantele de grâu prezintă o importanţă vitală. Astfel,
în afară de faptul că din el se formează lăstarii noi, din nodul de înfrăţire apar
numeroase rădăcini adventive care absorb apa şi substanţele nutritive în perioada
creşterii intense din primăvară, acumulează în toamnă cantităţi mari de substanţe
nutritive (glucide) care asigură plantelor rezistenţă la temperaturile scăzute din timpul
iernii. De asemenea din nodul de înfrţire, când acesta nu este atis de ger, plantele pot
regenera, formându-se noi lăstari. În culturile de grâu este bine ca la intrarea în iarnă
plantele şă aibă 5-6 frunze şi 2-3 fraţi.
Toamna, pe măsură ce cultua se apropie de intrarea în iarnă, în planta de grâu
are loc unproces fiziologic de adaptare la temperaturile scăzute, proces denumit
„călirea plantelor”. În perioada de iarnă grâul intră într-o stare de repaus, respectiv
intr-o aparentă stagnare a vegetaţiei, când procesele fiziologice au loc cu o intensitate
mai mare sau mai mică, în funcţie de nivelul temperaturii. Astfel, se continuă
absorbţia azotului (chiar la temperaturi de 0°C), transformarea şi utilizarea acestuia
pentru procesele morfogenetice, precum şi procesul de fotosinteză. Această fază de
vegetaţie este cunoscută sub denumirea de criptovegetaţie.
În primăvară, odată cu dezgheţarea solului, plantele de grâu îşi intensifică
procesele vitale intrând astfel într-o nouă perioadă – perioada de regenerare. În
această fază plantele de grâu se găsesc în stadiul „spic la 1 cm” şi convenţional se
consideră că a intrat în etapa generativă. Pentru această etapă din vegetaţia grâului,
foarte importante sunt cantităţile de azot aflate la dispoziţia plantelor din rezervele de
azot acumulate în plante şi azotul existent în soluţia solului.
Odată cu creşterea temperaturii aerului, planta de grâu intră în perioada
creşterii intense când în cca. 90 de zile acumulează 90-95% din biomasa totală. În
această perioadă planta de grâu trece prin stadiile: alungirea paiului (împăiere),
înspicare, înflorire-fecundare, formarea şi coacerea bobului.

5
 Alungirea paiului se consideră începută atunci când paiul are înălţimea de 5
cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin
alungirea internodurilor. Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea
internodului anterior. De la începutul formării paiului şi până la înspicare, plantele de
grâu îşi dezvoltă sistemul adventiv şi sistemul foliar. La sfârşitul vegetaţiei sistemul
radicular adventiv reprezintă 8-10 % din masa întregii plante. Cea mai mare parte a
masei de rădăcini se dezvoltă în stratul de sol de 40-50 cm, iar numeroase rădăcini
pătrund în sol până la 160 cm şi chiar mai mult.
Pe măsură ce are loc alungirea paiului apar noi frunze astfel că, suprafaţa
foliară creşte până la înspicare, când ajunge la 30000-34000 m 2/ha după care
înregistrează o scădere bruscă. Concomotent cu alungirea paiului, inflorescenţa creşte
în dimensiune şi este deplasată în sus prin interiorul paiului ajungând în teaca ultimei
frunze (stadiul de burduf). La scurt timp după acest stadiu are loc înspicarea, iar
după câteva zile înflorirea şi fecundarea. La grâu, înflorirea are loc de la mijlocul
spicului spre extremităţi.
Formarea fructului începe după fecundare şi durează 30-50 de zile până
ajunge la maturitate. În acest interval de timp, în bobul de grâu, are loc un proces
intens de depunere a substanţelor de rezervă.

5.Cerinţele faţă de climă şi vegetaţie

Temperatura. Temperatura minimă de germinare este de 1-2°C (optima de
25-27°C). pentru înfrăţire grâul solicită temperaturi de 8-12°C, proces care se
continuă până când temperaturile scad sub 5°C.
În timpul vegetaţiei din toamnă, în planta de grâu au loc o serie de transformări
care duc la adaptarea acesteia la temperaturile scăzute din iarnă (călirea). Călirea
plantelor de grâu are loc în două etape. În prima etapă, care durează 15-20 de zile, la
temperaturi de 10-15°C ziua şi de 0-6°C noaptea, are loc acumularea unor cantităţi
mari de glucide în organele plantei (în special în nodul de înfrăţire). Plantele de grâu
trecute de această etapă pot rezista la temperaturi de -12°C (la nivelul nodului de
înfrăţire). A doua etapă durează 15-25 de zile şi se petrece când temperaturile au
scăzut în jur de 0°C (până la -10°C). în această etapă are loc deshidratarea plantelor şi
deci o mărire a concentraţiei sucului celular, mărind rezistenţa plantelor la
temperaturi de până la -18°C şi chiar la -20°C (la nivelul nodului de înfrăţire).
Primăvara, odată cu reluarea vegetaţiei, cresc şi cerinţele faţă de temperatură. Astfel,
până la alungirea paiului sunt favorabile temperaturile de 8-10°C, iar în perioada
alungirii paiului de 14-18°C, iar la înspicare 16-18°C. pentru fazele următoare,
temperaturile de 18-20°C asigură cele mai bune condiţii de vegetaţie.

Umiditatea. Cerinţele grâului faţă de umiditate sunt moderate, dar echilibrate

pe întreaga perioadă de vegetaţie. Pentru germinare boabele de grâu absorb cca. 40%
apă din masa lor uscată, iar răsărirea are loc în condiţii optime când umiditatea
solului este de cca. 70-80% din capacitatea capilară pentru apă. În condiţiile ţării
noastre, perioada de răsărire a grâului de toamnă poate fi critică în numeroşi ani din
cauza precipitaţiilor reduse din vară şi toamnă. Este necesar ca prin toate lucrările
6
agrotehnice să se urmărească favorizarea acumulării apei din precipitaţii şi
conservarea acesteia în sol.
În perioada de alungire a paiului-înspicare, consumul mediu zilnic de apă
atinge 4 - 4,5mm. Dacă în această perioadă umiditatea este insuficientă, plantele
rămân scunde şi formează spice cu un număr redus de boabe. În perioada de formare
şi umplere a bobului cerinţele grâului sunt mari faţă de apă. Seceta din această
perioadă asociată şi cu o umiditate atmosferică redusă şi temperaturi ridicate
(„arşiţe”) conduce la o reducere pronunţată a masei boabelor (şiştăvirea boabelor).
Solul. Grâul are cerinţe ridicate faţă de însuşirile solului. Acesta trebuie să fie
fertil, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab
acidă (pH=6/7,5), cu textură mijlocie spre grea (lutoasă şi luto-argiloasă). Cele mai
favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile, brun-roşcate, dar cultura
grâului s-a extins şi pe solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice, lăcovişti,
soluri gleice şi altele.
Zone ecologice. La noi în ţară grâul de toamnă găseşte condiţii favorabile de
cultură pe aproape întreaga suprafaţă arabilă a ţării. Zona foarte favorabilă (20% din
suprafaţa arabilă) se întinde pe suprafeţe mari în toate regiunile de câmpie: în
Câmpia de vest (Câmpia Banatului şi Câmpia Crişurilor); în Câmpia Dunării (sudul
Olteniei, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului, vestul Bărăganului); în Câmpia
Transilvaniei şi nord-estul Moldovei. Zona favorabilă (70% din suprafaţa arabilă) cu
cele 2 subdiviziuni: favorabilă I şi favorabilăII se extinde în vecinătatea zonei foarte
favorabile.

6. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Grâul de toamnă este pretenţios faţă de planta premergătoare. Aceasta
trebuie să răspundă, în primcipal următoarelor cerinţe: să elibereze terenul devreme
în vară, facilitând lucrările de pregătirea solului, acumularea apei şi nitraţilor, să lase
solul bine structurat, bogat în substanţe nutritive, cât mai curat de buruieni şi într-o
stare fitosanitară bună. Prin recoltarea cât mai timpurie a plantei premergătoare, se dă
posibilitatea efectuării din timp a lucrărilor solului, lucrări care permit realizarea unui
pat germinativ de foarte bună calitate.
Foarte bune premergătoare pentru grâu sunt: mazărea, fasolea, borceagul,
trifoiul, rapiţa, inul pentru fibră, cânepa pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară.
Bune premergătoare pentru grâu sunt considerate culturile care eliberează terenul
mai târziu: soia, floarea-soarelui, sfecla pentru furaj, sfecla pentru zahăr, porumbul
pentru boabe.
Nu se recomandă cultura grâului după sorg, iarbă de Sudan, mei, deoarece
solul rămâne sărac în apă şi nu se poate lucra bine, iar grâul răsare şi vegetează în
condiţii necorespunzătoare. Grâul de toamnă nu se recomandă să se cultive după el
însuşi (în monocultură) un număr mai mare de ani. Prin monocultură se înregistrează
scăderi importante de producţie datorită, în principal, îmburuienării terenului,
înmulţirii bolilor şi dăunătorilor.
La rândul său grâul de toamnă este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de buruieni şi într-o stare
bună de fertilitate.
Fertilizarea.
7
 Grâul de toamnă este una din plantele care reacţionează bine la aplicarea
îngrăşămintelor în toate condiţiile pedoclimatice de la noi din ţară.
Pentru realizarea unei producţii de 100 kg boabe, plus producţia
corespunzătoare de paie, grâul extrage din sol următoarele cantităţi de elemente
nutritive: 2,3 - 3,3 kg N; 1,1 – 1,8kg P2O5; 1,9 - 3,7 kg K2O. Cea mai mare parte din
cantitatea de azot şi de fosfor rămâne în seminţe (70%, respectiv 66%), iar cea mai
mare parte a potasiului (70%) rămâne în paie.
Grâul de toamnă este pretenţios la fertilizare din cauza unor particularităţi ca:
sistemul radicular este slab dezvoltat şi cu putere de solubilizare şi absorbţie a
rezervelor nutritive din sol; consumul intens de substanţe nutritive al plantelor de
grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la începutul alungirii paiului şi până la
coacerea în lapte: 78 - 92% azot, 75 – 88% K2O.
Azotul în cantităţi corespunzătoare asigură o bună înfrăţire şi înrădăcinare a
plantelor de grâu, măreşte rezistenţa la temperaturi scăzute, măreşte numărul de flori
fertile în spic şi îmbunătăţeşte conţinutul boabelor în substanţe proteice. Pentru
solurile din ţara noastră azotul rămâne principalul element nutritiv care asigură
obţinerea unor producţii ridicate.
Insuficienţa azotului conduce la formarea unor plante mai puţin dezvoltate care
realizează componente de producţie necorespunzătoare. Excesul de azot determină o
dezvoltare vegetativă puternică, măreşte sensibilitatea plantelor la atacul bolilor şi la
cădere, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.
Fosforul favorizează înrădăcinarea, înfrăţirea, rezistenţa plantelor la iernare,
rezistenţa la cădere şi la atacul bolilor şi ajungerea la maturitate mai devreme.
Fosforul anulează efectul negativ al azotului aflat în cantitate mai mare în sol.
Se consideră că grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului,
aceasta afectând în primul rând, plantele tinere cu sistemul radicular slab dezvoltat.
La începutul vegetaţiei plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din
îngrăşăminte şi abia mai târziu, în primăvară, grâul are capacitatea de a folosi fosforul
şi din rezervele solului.
Potasiul favorizează sinteza glucidelor şi contribuie la creşterea rezistenţei
plantelor la ger, cădere, secetă şi boli. Insuficienţa potasiului determină reducerea
ritmului de creştere, scurtarea internodiilor, îngălbenirea specifică a limbului
(„opăreala”) şi necroza marginală a acestuia. Îngrăşarea cu potasiu este necesară
numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K 2O accesibil / 100
g sol).
Pentru aplicarea îngrăşămintelor minerale la grâul de toamnă reţin atenţia în
mod deosebit două aspecte: cantităţile necesare şi momentul aplicării. Mărimea
dozelor de azot este cuprinsă, în mod obişnuit, pentru condiţiile din ţara noastră, între
50 şi 160 kg/ha. Raportul optim N:P se situează, de regulă, în favoarea azotului, mai
ales în anii umezi sau după premergătoare ce consumă o cantitate mare de azot
(porumb, floarea – soarelui, sfeclă pentru zahăr, cartof).
Mărimea dozelor de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha, iar a
celor cu potasiu (pe solurile care reclamă administrarea acestui element), între 40-80
kg/ha.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, în mod obişnuit, este
înainte de arătură. În cazul când nu s-au putut încorpora sub arătură se pot administra
8
la pregătirea patului germinativ, dar numai sub formă de îngrăşăminte complexe.
Îngrăşămintele cu azot este bine să se administreze în două etape: până la 1/3 din
cantitatea totală calculată se administrează la pregătirea patului germinativ, iar restul
cantităţii, recalculat în funcţie de starea de vegetaţie a plantelor, se administrează la
sfârşitul iernii sau la desprimăvărare.
Îngrăşămintele organice sunt bine valorificate de cultura grâului de toamnă,
asigurând sporuri de producţie de peste 1500 kg boabe/ha. Aceste îngrăşăminte pot fi
aplicate direct în cultura grâului, dar mai frecvent la planta premergătoare (porumb,
floarea-soarelui, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

Lucrările solului
De starea solului la semănat depinde în cea mai mare măsură felul cum răsar şi
vegetează plantele în toamnă şi capacitatea lor de a trece cu pierderi cât mai reduse
peste perioada de iarnă. Solul lucrat pentru grâu trebuie să fie afânat, nivelat, mărunţit
(dar fără o mărunţire exagerată), curat de buruieni, bine aprovizionat cu apă şi
substanţe nutritive.
Lucrările solului se diferenţiază după planta premergătoare şi starea de
umiditate a acestuia. După premergătoare , terenul trebuie arat imediat, la o adâncime
care să permită îngroparea resturilor vegetale şi să nu se formeze bulgări (20 – 25
cm). Dacă umiditatea solului nu permite efectuarea unei arături de calitate, fără
bulgări, atunci imediat după recoltarea plantei premergătoare se lucrează solul cu
grapa cu discuri. Arătura se va efectua mai târziu, după căderea unor cantităţi
corespunzătoare de precipitaţii care să refacă umiditatea solului.

7. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de grâu pentru semănat trebuie să aparţină unui soi zonat şi să provină
din culturi destinate producerii de sămânţă. Este important ca sămânţa să aparţină
unor categorii biologice superioare (prebază II, bază, certificată), cu o puritate fizică
de cel puţin 98%, capacitate de germinaţie peste 90% şi masa boabelor cât mai mare.
Obligatoriu sămânţa trebuie tratată pentru a preveni atacul mălurei, fusariozei
şi a altor boli, precum şi a dăunătorilor.
Epoca de semănat – trebuie astfel stabilită ca grâul, până la intrarea în iarnă,
să aibă la dispoziţie un număr de 40 – 50 de zile cu temperaturi moderate (mai mari
de 5°C), în care să acumuleze 450 - 500°C. în aceste condiţii la intrarea în iarnă,
plantele de grâu sunt bine înrădăcinate, au format 2-3 fraţi, iar în nodul de înfrăţire
sunt acumulate glucidele care le asigură rezistenţă la temperaturile scăzute.
Pentru ţara noastră, epoca optimă de semănat este cuprinsă între 25 septembrie
– 10 octombrie în zonele de şes din sudul şi vestul ţării, precum şi în Câmpia
Transilvaniei şi 20 septembrie – 5 octombrie, în zona colinară şi partea de nord a
Moldovei.
Perioada optimă de semănare reprezintă un element tehnologic foarte complex,
care trebuie privit în legătură atât cu cerinţele soiurilor cultivate şi condiţiile climatice
din toamnă, dar şi în funcţie de aspectele organizatorice ale lucrărilor din toamnă.
Densitatea de semănat se diferenţiază în funcţie de soi, de starea de fertilitate
şi de umiditate a solului, de epoca de semănat, precum şi de calitatea patului
germinativ. La grâul de toamnă, ca şi la celelalte cereale păioase, densitatea plantelor
9
se apreciază prin numărul de spice recoltate la metru pătrat. La semănat trebuie să se
asigure 400 – 600 boabe germinabile/m2 ca la recoltare să se realizeze 500 – 700
spice/m2.
Distanţa între rânduri la semănat este în mod obişnuit de 12,5 cm, iar norma de
seminţe variază între 200-250 kg/ha, în funcţie de densitate şi de valoarea culturală a
seminţei.
Adâncimea de semănat a grâului depinde de soi, mărimea seminţei, umiditatea
şi textura solului, data semănatului şi este cuprinsă între 4-6 cm.

8. Lucrările de îngrijire
În situaţiile când măsurile fitotehnice referitoare la rotaţia culturii, pregătirea
patului germinativ, epoca şi densitatea de semănat, sunt respectate, se pot înlătura în
cea mai mare parte lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei.
De multe ori însă, fie datorită condiţiilor de climă şi sol, fie datorită atacului de
boli şi dăunători trebuie să se execute lucrările de îngrijire.
Tăvălugitul după semănat se recomandă să se execute când grâul de toamnă se
seamănă după plante ce se recoltează târziu, iar solul nu a avut suficient timp pentru a
se aşeza.
Se recomandă, în unii ani, ca tăvălugitul să se execute şi la desprimăvărare
pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol. Desprinderea
acestora de sol („descălţarea grâului”) are loc ca urmare a alternării îngheţării şi
dezgheţării solului.
Combaterea buruienilor constituie o importantă lucrare de îngrijire prin care
se anulează pierderile producţie datorită concurenţei buruienilor. Combaterea
buruienilor din culturile de grâu se realizează atât prin mijloace fitotehnice preventive
(amplasare, rotaţie, lucrările solului, epoca şi densitatea de semănat), cât şi curative
(folosirea erbicidelor).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă una din lucrările de îngrijire
de cea mai mare importanţăpentru realizarea unor randamente ridicate şi de calitate.
Sunt necesare tratamente pentru combaterea fuzariozei, făinării, septoriozei,
pătarea în ochi a bazei tulpinii, riginilor.
Principalii dăunători din cultura grâului de toamnnă sunt: Zabrus tenebrinoides,
Eurygaster sp., Aelia sp., Oulema melanopa, Haplodiplozis marginata.

9. Recoltarea
Recoltarea grâului se face când boabele au aluns la 15% umiditate (maturitatea
deplină) şi trebuie încheiată când au 12-13% umiditate. Deoarece acest interval este
destul de scurt, se începe recoltatul mai devreme când boabele au 18% umiditate,
situaţie în care este absolut obligatorie uscarea boabelor pentru a le aduce la
umiditatea de păstrare.
În condiţii normale grâul se recoltează la o singură trecere cu ajutorul
combinelor universale autopropulsate. După recoltarea boabelor, paiele dacă nu au
fost tocate şi împrăştiate pe teren odată cu recoltatul, rămân pe teren în brazdă

10
continuă. Ulterior paiele se adună, după care sunt transportate pentru a căpăta diverse
întrebuinţări.

11