Curs 8

5.4. Sursele de îmburuienare

Principalele surse de îmburuienare a terenurilor agricole sunt: rezerva de
seminţe de buruieni şi organe vegetative de înmulţire din sol, materialul de
semănat, terenurile necultivate, gunoiul de grajd etc.
Rezerva de seminţe de buruieni şi organe vegetative de înmulţire din
sol. În sol se găseşte un număr foarte mare de seminţe de buruieni de la
câteva milioane până la câteva miliarde seminţe/hectar. Numărul lor variază
foarte mult în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice, agrotehnica
folosită, culturile practicate, speciile de buruieni ce au existat în anii
anteriori etc. Marea majoritate a seminţelor se află în stratul arabil 0-25 cm
iar peste această adâncime numărul lor scade foarte mult astfel, că la 40 cm
adâncime, acestea aproape că nu există.
Tot în sol se găsesc şi organele vegetative de înmulţire a buruienilor
(rizomi, drajoni, bulbi, tuberculi etc.) care în unele situaţii constituie calea
cea mai rapidă şi ameninţătoare pentru infestarea culturilor agricole.
Materialul de semănat. Odată cu recoltarea culturilor, ajung în masa
seminţelor pentru semănat şi seminţele de buruieni. Pentru a reduce foarte
mult această sursă de îmburuienare este necesar ca la semănat să se folosească
numai sămânţă condiţionată. Cu toate acestea, la unele plante de cultură cu
seminţe mici (rapiţa, lucerna, trifoi, golomăţ etc.) şi în urma condiţionării
rămân seminţe de buruieni.
Terenurile necultivate. Pe terenurile necultivate, margini de drum, căi
ferate, răzoare, în jurul hidranţilor, pe taluzul canalelor, pe greşurile rămase
de la semănat, pe platformele de gunoi etc., buruienile cresc producând
seminţe care prin anumite căi (vânt, animale, apă, activitatea omului) ajung în
culturile agricole, infestându-le.
Gunoiul de grajd. Acesta reprezintă o sursă de îmburuienire dacă
provine de la crescătorii de animale care nu au respectat cerinţele de
producere, depozitare şi păstrare a gunoiului, în sensul de a fi liber de
seminţe de buruieni.
Seminţele de buruieni pot ajunge în gunoiul de grajd odată cu furajele
date în hrana animalelor, cu paiele folosite ca aşternut dar şi din cauza

1
buruienilor care cresc pe platformele de depozitare şi fermentare. Acestea îşi
scutură sămânţa pe platformă, sporind rezerva de seminţe de buruieni din
gunoiul de grajd.
S-a constat că o parte din seminţele de buruieni consumate de animale
trec prin tubul digestiv al acestora fără să-şi piardă capacitatea germinativă.
Gh. Budoi (1996) arată că rezistă, îndeosebi, seminţele mici, rotunde cu
suprafaţa netedă şi lucioasă, (de pătlagină medie şi îngustă, de piciorul
cocoşului de troscot etc.) iar din seminţele trecute prin tubul digestiv nu îşi
pierd puterea de germinaţie 23% la bovine, 24% la porcine, 13% la caprine şi
11% la ovine.
Prin fermentaţia corectă a gunoiului de grajd un număr tot mai mare de
seminţe de buruieni îşi pierd germinaţia ca urmare a temperaturilor ridicate ce
se înregistrează în timpul fermentării.
5.5. Căile de răspândire a buruienilor
Principalele căi de răspândire a seminţelor de buruieni sunt: vântul, apa,
animalele, omul.
Vântul. Unele seminţe de buruieni prezintă formaţiuni pe suprafaţa lor
(perişori, aripioare etc.) cu ajutorul cărora sunt deplasate la mari distanţe de
curenţii de aer. Dintre acestea amintim: Taraxacum officinale - păpădia,
Sonchus arvensis - susai, Sonchus asper - susaiul aspru, Cirsium arvense -
pălămida, Typha latifolia - papura lată, Erigeran canadensis - bătrâniş, Rumex
sp. - măcriş (are aripioare) etc.
Sunt şi situaţii în care la maturitatea seminţelor, planta se rupe uşor de la
suprafaţa solului şi rostogolită de vânt îşi răspândeşte seminţele: Amaranthus
albus - ştirul alb, Chenopodium murale - frunză de potcă, Salsola kali subsp.
ruthenica - ciurlanul.
Apa. Apa folosită la irigat dar şi apa care se scurge pe terenurile în
pantă, în drumul ei antrenează şi transportă numeroase seminţe de buruieni
(hidrohore). Ca urmare întreţinerea canalelor de aducţiune şi filtrarea apei de
irigat sunt măsuri obligatorii.
Animalele. Fructele unor buruieni prezintă organe de agăţare (cârlige,
ţepi, ariste etc.) care se prind de părul şi lâna animalelor fiind transportate la
mari distanţe ( Xanthium strumarium - cornaci, Galium aparine - turiţa,
Setaria verticilata - mohorul agăţător, Actium lappa - brusture etc.).

2
Animalele contribuie la răspândirea buruienilor şi prin dejecţiile ce rămân pe
câmp, cunoscându-se faptul că în acestea se pot găsi seminţe de buruieni
viabile.
Activitatea omului. În decursul timpului, odată cu transportul produselor
agricole s-au răspândit şi seminţele de buruieni, acestea mărindu-şi arealul şi
ajungând în diferite zone ale globului. Astfel, în Romînia au ajuns buruieni de
origine americană: ştirul sălbatic ( Amaranthus retroflexus) , busuiocul
dracului (Galinsoga parviflora), bătrânişul (Erigeron canadensis) etc.; de
origine mediteraneană: măzărichea păroasă (Vicia villosa ), punguliţa (Thlaspi
arvense) etc.; de origine eurasiatică (Lithospermum arvense), voinicica
(Sisymbrium officinale) etc.; de origine asiatică: măzărichea de primăvară
(Vicia sativa), sângele voinicului ( Lathyrus tuberosus) etc., (L. Pop, 1985).
Prin trecerea maşinilor agricole dintr-o solă în alta sunt transportate şi
seminţe de buruieni iar prin lucrările solului o parte din organele vegetative
de înmulţire sunt împrăştiate pe întreaga suprafaţă.
5.6 Pragul economic de dăunare
În condiţiile agriculturii contemporane unde costurile pentru întreţinerea
culturilor sunt tot mai ridicate şi producătorii agricoli cu greu pot să obţină
profituri, se impune tot mai mult cunoaşterea pragului economic de dăunare.
Ei trebuie să stabilească începând cu ce grad de îmburuienare, la o anumită
cultură, se justifică aplicarea unei noi măsuri de combatere a buruienilor.
Teoretic, costul unei măsuri suplimentare de combatere a buruienilor
trebuie să fie mai mic sau egal cu valoarea producţiei salvate. Uneori
agricultorii sunt nevoiţi să aplice măsuri suplimentare de combatere şi în
afara acestei relaţii, pentru anumite specii de buruieni care depreciază
calitatea producţiei sau controlul acestora ar fi foarte dificil de realizat la
culturile postmergătoare.
În stabilirea pragului economic de dăunare, când se ia decizia unei noi
măsuri de combatere a buruienilor, trebuie să ţinem cont de foarte multe
aspecte şi anume: planta de cultură, vigoarea acesteia, densitatea plantelor,
tehnologia de cultură aplicată, destinaţia producţiei, speciile de buruieni
existente, gradul de îmburuienare, vigoarea buruienilor, condiţiile de climă,
planta premergătoare etc.

3
 C. Pintilie (1985) defineşte pragul economic de dăunare ca fiind gradul
de îmburuienare, exprimat în număr de buruieni la m 2 , sau în grame masă
uscată la m 2 , de la care începând costul tratamentului acoperă valoarea
pierderilor de recoltă determinate de buruieni.
Gh. Budoi (1996) arată că pragul economic de dăunare reprezintă gradul
de îmburuienare al unei culturi de la care devine evidentă diminuarea
cantitativă sau calitativă a recoltei şi de la care se justifică economic
aplicarea măsurilor speciale de combatere (ca de exemplu erbicidarea,
prăşitul, plivitul). Pe baza cercetărilor proprii dar şi din literatura de
specialitate, autorul, recomandă orientativ următoarele date cu privire la
pragul economic de dăunare, ca număr buruieni la m 2 :
- cereale de toamnă: 10-12 anuale şi 2-3 perene;
- cereale de primăvară: 10-30 anuale şi 2-4 perene;
- cartof: 5-10 anuale şi 1-3 perene;
- in: 5-15 anuale şi 1-2 perene.
Referindu-se la numărul de specii de buruieni, autorul, arată că
tratamentele cu erbicide la grâul de toamnă sunt necesare şi economice astfel:
Polygonum convolvulus de la peste 5 buc/m 2 ; Fumaria sp.  20 buc/m 2 ;
Matricaria sp.  5 buc/m 2 ; Centaurea cyanus  10 buc/ m 2 .
Cunoaşterea şi respectarea pragului economic de dăunare are o mare
importanţă în păstrarea biodiversităţii în ecosistemele agricole. Nu trebuie să
urmărim distrugerea totală a buruienilor în culturile agricole, aspect care de
fapt nici nu poate fi posibil datorită rezervei de seminţe de buruieni din sol.
Dar unele măsuri de combatere exagerate ar putea duce la lucruri nedorite
precum poluarea solului şi recoltei (erbicidării neraţionale), deprecierea
însuşirilor solului (tasare sau prăfuire), înmulţirea speciilor de buruieni
înrudite cu planta de cultură dar şi alte aspecte cu implicaţii ecologice grave.
5.7. Clasificarea biologică a buruienilor
Clasificarea buruienilor se poate face după mai multe criterii: sistematic
(botanic), după culturile pe care le îmburuienează, după terenurile preferate,
după numărul de cotiledoane, după particularităţi biologice (durata vieţii,
particularităţi de înmulţire şi hrană) etc.
În acţiunea de combatere se utilizează clasificarea buruienilor după
numărul de cotiledoane şi particularităţile biologice astfel:

4
I. autotrofe 1) buruieni a) anuale - cu germinaţie primăvara
monocotiledonate timpuriu;
- cu germinaţie primăvara târziu;
- care pot ierna.
b) perene - cu rizomi;
- cu bulbi.
2) buruieni a) anuale - efemere;
dicotiledonate - cu germinaţie primăvara
timpuriu;
- cu germinaţie primăvara târziu;
- care pot ierna.
b) bienale
c) perene - cu drajoni;
- cu rizomi;
- cu stoloni.
II . semiparazite

III. parazite pe - tulpină;

pe - rădăcină.

Buruienile autotrofe - au clorofilă şi îşi sintetizează hrana.

Buruienile semiparazite - au clorofilă şi îşi pot sinteziza hrana dar când
întâlnesc planta gazdă preferă să o paraziteze (le absorb apa şi substanţele
nutritive).
Buruienile parazite - nu au clorofilă şi îşi procură hrana de la plantele
gazdă prin intermediul haustorilor (organe speciale de sugere).
5.7.1 Buruieni monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara
timpuriu
1. Avena fatua – ovăzul sălbatic sau odosul, (fig. 5.1-a) fam. Gramineae. Tulpina este
păroasă; paniculul întins în toate direcţiile, cu trei flori în spiculeţ, iar paleea inferioară este
prevăzută cu o aristă lungă, răsucită, îngenunchiată, cu perişori de culoare negru-violet la
bază.
2. Lolium temulentum - zîzania sau sălbăţia, (fig. 5.1-b) fam. Gramineae. Are frunzele
mai mari decât cele inferioare şi spiculeţele lungi, aşezate cu partea îngustă spre rahis; paleele
inferioare sunt aristate. Sămânţa are mărimea bobului de secară.
5.7.2 Buruieni monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara târziu
1. Digitaria sanguinalis - meişorul. (fig. 5.1-c) Rădăcina este fasciculată. Tulpina
geniculată; uneori se întinde pe sol iar de la noduri formează rădăcini adventive. Frunzele sunt
liniare cu o ligulă scurtă. Inflorescenţa este ramificată digitiform. O plantă formează până la

5
6000 seminţe. MMB= 0,4 g. Cele mai mari pagube le produce la culturile prăşitoare din
zonele de sud ale ţării.
2. Echinachloa crus galli - iarbă bărboasă sau mohor lat (fig. 5.1-d), fam. Gramineae.
Rădăcina este fasciculată şi puternică. Tulpina ajunge până la 60-100 cm înălţime şi lăstăreşte
repede dacă se rupe la plivit. Frunzele sunt late până la 2 cm, glabre; paniculul este unilateral
cu spiculeţe palid verzui sau roşii brune.
3. Setaria glauca (pumila) - mohor galben, (fig. 5.2-a) fam. Gramineae. Paniculul
spiciform este neîntrerupt la bază, ramurile laterale sunt prevăzute cu câte un spiculeţ, iar
setele de la baza spiculeţului sunt galbene şi cu dinţişori îndreptaţi în sus. Preferă zonele mai
umede.
4. Setaria viridis - mohorul verzui. Paniculul are multe spiculeţe pe ramuri şi setele
sunt verzi, brune, cu dinţi îndreptaţi în sus; pedunculii spicului sunt aspri, păroşi. Preferă
regiunile mai sudice.
5. Setaria verticilata - mohorul agăţător. (fig. 5.2-b) Paniculul este alcătuit din verticile
apropiate, spiculeţele sunt prevăzute cu două sete verzi, ai căror dinţi sunt îndreptaţi în jos.
6. Echinochloa oryzicola - mohorul orezar şi Echinochloa macrocarpa, mohorul alb,
infestează de preferinţă orezăriile. La aceste două specii, limbul frunzelor prezintă în lungul
nervurii principale o dungă albă vizibilă, care la orez lipseşte; nu au urechiuşe şi ligulă ca
orezul, iar nodurile tulpinii sunt proeminente.
5.7.3 Buruieni monocotiledonate anuale care pot ierna
1. Apera spica venti - iarba vântului, fam. Gramineae. Paniculul are ramuri numeroase,
lungi, inegale şi ramificate, spiculeţe mici de culoare violaceu-verzui.
2. Bromus secalinus - obsiga secarei. Germinează toamna şi iernează. Îmburuieneză
culturile păioase de toamnă. Paleele spiculeţelor sunt aristate. Depreciază calitatea făinii -
pâinea se digeră greu şi produce tulburări gastrice.

5.7.4 Buruieni monocotiledonate perene cu rizomi

1. Agropyron repens, Elimus repens - pirul târâtor (fig. 5.2-c), fam. Gramineae. Are în
pământ o masă de rizomi de la nodurile cărora pornesc rădăcini fibroase, care pot pătrunde
până la 80-100 cm şi chiar mai mult. Rizomi sunt formaţi din noduri şi internoduri. La noduri
se află sub un rudiment de frunză, muguri din care pot da lăstari şi rădăcini şi noi plante. În
funcţie de gradul de afânare şi aerare a solului, circa 90% din rizomi se află până în jur de 15
cm adâncime. Tulpina este un pai subţire, inflorescenţa un spic, iar fructul este cariopsă.

6
7
 2. Cynodon dactylon - pir gros (fig. 5.2-d). Are rizomi groşi care ating 18-22 cm
adâncime, tulpina este culcată la bază, apoi ridicată, ligula este înlocuită de perişori. Paniculul
este digitat (de tipul 3-6), spiculeţele sunt dispuse pe două rânduri.
3. Sorghum halepense - costreiul mare, bălăur (fig. 5.2-e).. Are rizomi groşi,
puternici, târâtori, ce ating 20-25 cm adâncime în pământ; tulpina este foarte robustă ajunge
până la 2m înălţime, paniculul piramidal, cu spiculeţe purpurii, formează între 2000-5000
seminţe (cariopse, eliptic- alungite, lucioase, şi culoare violacee).
4. Typha latifolia - papură lată, fam. Typhaceae. Tulpina creşte până la 2-2,5 m
înălţime, fără noduri, iar în sol rizomi groşi, sensibili la uscăciune.
Alte buruieni: Typha latifolia – papura lată; Phragmites communis – trestia sau stuful;
Juncus inflexus – pipirig sau ţipirig; Bolboschoemus maritimus - trosnitoare sau şovar;
Laersia oryzoides - orezul sălbatic etc.

5.7.5 Buruieni monocotiledonate perene cu bulbi

1. Colchicum autumnale - brânduşa de toamnă (fig. 5.2-f), fam. Liliaceae. Are un bulb
compact, oval, cu învelişul brun subţire. Frunzele apar în urma florilor, iar acestea sunt în
formă de pâlnie, de culoare roşiatică-liliachie.
2. Ornitogalum umbelatum - ceapa ciorii. Are bulbi cu solzi deşi, sudaţi în treimea
inferioară. Frunzele sunt liniare caniculate, mai lungi decât tulpina. Florile sunt albe în
interior şi albe sau verzi la exterior, fiind dispuse în corimb.
3. Gagea arvensis - ceapa ciorii, laptele păsării. Prezintă doi bulbi înveliţi într-o
membrană comună, solzoasă, uscată. Are doar două frunze bazale caniculate, recurbate la
partea superioară, mai mari decât tulpina.
4. Muscari comosum - ceapa ciorii. Prezintă un bulb ovoid, brun-roşcat, de mărimea
unei nuci mari.
5. Alium rotundum - usturoi sălbatic, pur. Are bulbul format din bulbi închişi într-o
tunică roşie-brună. Tulpina este rotundă, florile sunt purpurii, dispuse într-o umbelă
globuloasă.

5.7.6 Buruieni dicotiledonate anuale efemere

1. Veronica hederifolia - şopârliţa sau doritoarea, (fig. 5.3-a) fam. Schrophulariaceae,
are tulpina aproape târâtoare, frunzele ca la iederă, mult mai late decât lungi, lobate păroase,
flori liliachii-albăstrii pe pedunculi lungi aşezaţi la subsoara frunzelor.

8
9
 2. Stelaria media - rocoina, (fig. 5.3-b) fam. Caryophyllaceae, are tulpina întinsă pe
pământ, cu un rând de perişori de o parte şi de alta a tulpinii.
3. Lamium amplexicaule - urzica moartă sau sugel, fam. Labiatae. Frunzele superioare
sunt amplexicaule, iar florile purpurii sunt dispuse în verticele depărtate între ele.
4. Lamium purpureum - urzica moartă (fig. 5.3-c) are tulpina culcată şi apoi ridicată,
prezintă verticile florale apropiate.
5. Senecio vernalis - spălăcioasă (fig. 5.3-d), fam. Compositae. Tulpina şi frunzele sunt
lânos păroase pe ambele feţe.
6. Draba verna - flămânzica (fig. 5.3-e),fam. Cruciferae. Frunzele se află la baza
tulpinii în formă de rozetă.
7. Fumaria schleicheri - fumariţă (fig. 5.3-f), fam. Papaveraceae. Planta are un colorit
verde-auriu, cu flori dispuse în racem, roşii-liliachii, iar bracteea este jumătate din lungimea
pedunculului floral.
8. Erodium cicutarium - ciocul berzei sau pliscul cucoarei (fig. 5.3-g), fam.
Geraniacee. Posedă o tulpină pubescentă, aproape târâtoare.

5.7.7 Buruieni dicotiledonate anuale cu germinaţia primăvara timpuriu

1. Sinapis arvensis - muştarul sălbatic (fig. 5.3-h), fam. Cruciferae. Are rădăcina
pivotantă, cu numeroase radicele, tulpina foarte ramificată şi acoperită cu peri rigizi ca şi
frunzele; flori galbene, seminţe închise în fructe numite silicve prevăzute cu un rostru la vârf.
2. Sinapis alba - muştarul. Fructul, spre deosebire de buruiana precedentă are un rostru
ce reprezintă jumătate din silicva propriu-zisă.
3. Raphanus raphanistrum - ridiche sălbatică (fig. 5.4-a), fam. Cruciferae, are flori de
culoare galben palid, iar la altele florile alburii; fructul este o silicvă cu componente care se
rup între ele la maturitate, rămânând în fiecare câte o sămânţă.
4. Brassica nigra - muştarul negru. Creşte mai viguros ca muştarul sălbatic, formând
tufe mari, frunze păroase la bază lirate, lung peţiolate.
5. Gallium aparine - turiţa mare sau urcătoare (fig. 5.4-b), fam. Rubiaceae, are tulpina
agăţătoare cu ghimpi, al căror vârf este întors în jos. Frunzele sunt dispuse câte 7-8 în verticil,
au ghimpi pe margini, pe nervura mediană şi pe partea superioară.
6. Gallium tricornutum - turiţă cu trei coarne. Se deosebeşte de turiţa mare prin talia
mai mică, frunze mai scurte şi înguste şi florile câte trei, mai mici, axilare.

10
 7. Caucalis platycarpes - morcovul spinos, fam. Umbeliferae. Se recunoaşte prin
umbele care au raza de lungime diferită între ele.
8. Bifora radians - buruiana puturoasă. Talia plantei atinge 40-50 cm. Întreaga plantă
are miros urât, respingător şi persistent.
9. Adonis aestivalis - cocoşei de câmp (fig. 5.4-c), fam. Ranunculaceae. Are flori
solitare, mari de culoare roşie-cărămizie, pătate cu negru la bază şi sepalele galben-roşiatice.
10. Fumaria vaillanti - fumariţă, fam. Papaveraceae. Florile sunt roz-palid sau alb-roz
şi bracteea este de aceeaşi lungime cu pedicelul floral
11. Matricaria chamomilla - muşeţel (fig. 5.4-d), fam. Compositae. Are miros
caracteristic; receptaculul este conic, gol în interior.

5.7.8 Buruieni dicotiledonate anuale cu germinaţia primăvara târziu

1. Chenopodium album - căpriţa sau spanac sălbatic (fig. 5.5-a), fam. Chenopodiaceae.
Rădăcina este ramificată, groasă şi puternică; tulpina este ramificată şi apare surie, făinoasă şi
inflorescenţa şi frunzele datorită perilor veziculoşi.
2. Atriplex patula - loboda (fig. 5.4-f), asemănătoare cu căpriţa, dar este mai scundă şi
are tulpina puternic ramificată la bază.
3. Salsola kali - ciurlanul sau sărăcica, fam. Chenopodiaceae. Are rădăcina pivotantă,
tulpina ramificată prevăzută cu ghimpi scurţi. La maturitate tulpina se rupe de la colet şi este
purtată de vânt la distanţe mari.
4. Polygonum aviculare - troscotul (fig. 5.5-c), fam. Polygonaceae. În anumite condiţii
poate fi şi de primăvară timpuriu. Tulpina se întinde pe pământ şi are ramificaţii foliate până
la vârf.
5. Amaranthus retroflexus - ştirul comun (fig. 5.5-d). Fam. Amarantaceae. Tulpina şi
frunzele sunt suculente, bine dezvoltate, acoperite cu perişori. Seminţele sunt lucioase, mici
de culoare neagră.
6. Amaranthus albus - ştirul alb, are tulpina puternic ramificată şi frunze cu marginea
fin crestată.
7. Polygonum convolvulus , Fagopyrum convolvulus - hrişca urcătoare (fig. 5.5-b),
fam. Polygonaceae. Are tulpina volubilă, roşiatică la maturitate. Florile sunt verzui, cu
margini albe, dispuse în raceme spiciforme.

11
12
13
 8. Xanthium strumarium - scaietele popii, fam. Compositae. Este o plantă monoică,
unisexuată, cu florile femele aşezate la partea de jos, iar cele mascule la partea superioară.
Involucrul femel este pubescent şi prevăzut cu spini recurbaţi la vârf.
9. Tribulus terrestris - colţii babei, fam. Zygophyllaceae. Tulpina este târâtoare,
frunzele păroase formate din 4-8 perechi de foliole, fără foliolă terminală.
10. Portulaca oleraceea - iarbă grasă, fam. Portulacaceae. Tulpina este târâtoare,
suculentă ca şi frunzele.
11. Hibiscus trionum, Hibiscus ternatus - zămoşiţa (fig. 5.5-e), fam. Malvaceae.
Prezintă flori solitare, axilare, mari, scurt pedunculate, galben sau purpuriu închis şi catifelate
la centru.
12. Cannabis sativa - cânepa sălbatică. Tulpina are 1-1,5 m înălţime, este ramificată, cu
aspect stufos.
13. Abutilon theophrasti - teişorul sau pristolnicul, fam. Malvaceae. Tulpina creşte
înaltă de 1-2 m şi chiar mai mult, depăşind uneori înălţimea porumbului. Popular i se mai
spune şi laba pisicii.
Alte buruieni din această grupă sunt: Anagallis arvensis - scânteiuţa; Picris echioides -
iarba găii; Centaurea solstiţialis - scai galben; Datura strumarium - laur etc.

5.7.9 Buruieni dicotiledonate anuale care pot ierna

1. Centaurea cyanus - albăstriţa, vineţele, fam. Compositae. Tulpina este înaltă de 70-
80 cm, puţin ramificată în jumătatea superioară, frunzele înguste, florile albastre, seminţele
de 2-4 mm în diametru prevăzute cu papus.
2. Matricaria inodora - muşeţelul nemirositor (fig. 5.4-e), fam. Compositae. Tulpina
înaltă de 50-100 cm, dreaptă şi ramificată spre vârf, numeroase, aşezate în capitule în vârful
fiecărei ramuri (solitare).Se deosebeşte de muşeţelul obişnuit prin capitulele cu receptaculul
plin.
3. Erigeron canadensis - bătrânişul sau coada vacii (fig. 5.5-f). La maturitate planta
este viguroasă, are circa 60-80 cm înălţime, frunzele sunt înguste şi tulpina neramificată.
Frunzele au pori rigizi pe margini.
4. Anthemis arvensis - romaniţa de câmp, fam. Compositae, cu aspect general lânos,
pubescent.
5. Delphinium consolida, Consolida regalis - nemţişor de câmp (fig. 5.6-b), fam.
Ranunculaceae. Tulpina este subţire, foarte ramificată, florile albastre, seminţele sunt închise
în capsule.

14
15
 6. Agrostemma githago - neghina (fig. 5.6-a), fam. Caryophyllaceae. Rădăcina este
ramificată, tulpina poate ajunge la 60-80 cm înălţime, este ramificată în partea superioară şi
acoperită ca şi frunzele cu perişori fini şi lungi. Florile sunt solitare, mari, roşii.
7. Capsella bursa pastoris - traista ciobanului (fig. 5.6-d), fam. Cruciferae. Se aseamănă
în dezvoltare cu punguliţa, dar frunzele bazale sunt în formă de rozetă.
8. Thlaspi arvense - punguliţa (fig. 5.6-c), fam. Cruciferae. Planta are talie relativ mică
(40-50 cm). Frunzele tulpinale sunt înguste, sagitate la bază.
9. Sisymbrium sophia - voinicica (fig. 5.6-e), fam. Cruciferae. Rădăcina este ramificată,
tulpina subţire, rezistentă şi ramificată în partea superioară; frunzele au miros neplăcut, iar
florile sunt alb-gălbui şi mici. Frunzele sunt acoperite cu peri alipiţi, dând plantei o culoare
verde-surie.
10. Papaver rhoeas - mac roşu, fam. Papaveraceae. Tulpina atinge 70-80 cm înălţime în
condiţii nefavorabile fiind mai scurtă; este subţire, puţin ramificată. La vârful fiecărui
penducul se formează câte o floare roşie. Tulpina şi frunzele sunt acoperite cu peri aspri.
11. Daucus carota - morcov sălbatic (fig. 5.6-f), fam. Umbeliferae. Tulpina este rigidă
păroasă şi în mijlocul florilor albe din umbelă se află o singură floare roşie-închisă.
12. Vicia sativa - măzăriche de primăvară (fig. 5.7-a), fam. Leguminosae. Frunzele au
4-8 perechi de foliole, cu cârcel ramificat, 1-2 flori axilare, cu stindardul albastru, aripile
purpurii şi luntriţa alburie.
Alte buruieni din această grupă sunt : Viola arvensis (Trei fraţi pătaţi), Lithospermum
arvense (mărgeluşe), Camelina microcarpa (lubiţul), Sonchus asper (susaiul aspru), Vicia
vilosa (măzăriche păroasă), Vicia hirsuta (cosiţa) etc.

5.7.10 Buruieni bienale

1. Carduus nutans - ciulin, scaiete (fig. 5.7-b), fam. Compositae. Tulpina este
prevăzută cu dungi spinoase şi frunzişoare, cu excepţia porţiunii imediat sub capitul, frunzele
au foliole dinţate, capitulele sunt rotunde, nutante, florile purpurii sau albe.
2. Onopordon acanthium - scaiul măgăresc, fam. Compositae. Tulpina prezintă carene
spinoase de culoare cenuşiu deschis, poate creşte până la 2 m înălţime şi formează capitule cu
flori roz-violet; frunzele sunt lânoase.
3. Arctium lappa, Lappa major - brusturele mare, fam. Compositae. Tulpina este
robustă, striată, frunzele inferioare mari, albicioase pe partea inferioară şi terminate cu un
dinte.

16
17
18
 4. Melilotus officinalis - sulfina galbenă (fig. 5.7-c), Melilotus albus - sulfina albă.
fam. Leguminosae, ambele au tulpina striat longitudinală şi florile ordonate care la prima sunt
galbene şi la a doua albe.
5. Hyosciamus niger - măselariţa, fam. Solanaceae. Planta are o înălţime de 40-60 cm,
păroasă cu peri lungi, vâscoşi. Florile sunt galbene cu vinişoare violete la bază, pătate pe
partea inferioară cu violet închis.
6. Verbascum phlomoides - lumânărica, fam. Scrophulariaceae. Este o plantă viguroasă
cu rădăcină puternică pivotată, tulpina dreaptă, neramificată care se poate dezvolta până la 2
m, frunze mari, flori galbene aşezate pe un ax scurt, ramificat formând un spic.

5.7.11 Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin seminţe

1. Plantago major - pătlagina mare (fig. 5.7-d), fam. Plantaginaceae. Are rădăcina
fasciculată, tulpina este striată lipsită de frunze. Acestea sunt numai în rozetă şi sunt mari,
eliptice, ovale.
2. Galega officinalis - ciumărea (fig. 5.7-e), fam. Leguminoasae. Ajunge până la
înălţimea de 70-80 cm şi fructifică în vară.
3. Cichorium inthybus - cicoarea sălbatică (fig. 5.7-f), fam. Compositae. Frunzele se
formează chiar la suprafaţa solului ca o rozetă, florile galbene dispuse în calatidiu, seminţele
au papus.
4. Artemisia absinthium - pelinul (fig. 5.8-a), fam. Compositae. Tulpina înaltă de 50-60
cm, frunzele sunt prevăzute cu peri fini de culoare cenuşie, florile sunt galbene.
5. Rumex crispus - dragaveiul, măcrişul, fam. Cuciferae. Tulpina poate creşte până la 1
m. Frunzele sunt acrişoare. În primul an formează rozetă de frunze, iar în al doilea an tulpini
fructifere.

5.7.12 Buruieni dicotiledonate perene cu stoloni

1.Rubus caesius - rugul sau murul de mirişte (fig. 5.8-b), fam. Rosaceae. Planta are
tulpina scurtă dar din ea pornesc numeroase ramuri. Frunzele sunt păroase pe partea
superioară şi verzi, tomentoase pe partea inferioară, peţiolul este păros având pe toată
lungimea lui ghimpi scurţi, ascuţiţi.
2. Potentila reptans - cinci degete (fig. 5.8-c), fam. Resaceae. Frunzele sunt palmate.
Are stoloni verticali sau oblici faţă de sol, groşi, negricioşi. Frunzele sunt alipit păroase pe
faţa inferioară.

19
 3. Ranunculus repens - piciorul cocoşului, floarea de lac (fig. 5.8-d), fam.
Ranunculaceae. Prezintă stoloni verticali foarte lungi. Florile sunt numeroase, galben aurii,
lung pedunculate.
4. Glechema hederaceae - silnicul, fam. Labiatae. Tulpina este târâtoare, frunzele
relativ mari; se dezvoltă de timpuriu în primăvară.
Alte buruieni: Ajuga reptans - vinariţa etc.

5.7.13 Buruieni dicotiledonate perene cu rizomi

1. Lathyrus tuberosus - sângele voinicului (fig. 5.8-e), fam. Leguminosae. Prezintă un
rizom filiform, ramificat, cu tuberculi ovoizi, comestibili. Tulpina este urcătoare, florile sunt
roşii purpurii, au miros plăcut şi sunt dese pe racem.
2. Urtica dioica - urzica moartă, fam. Urticaceae. Are un rizom cilindric, târâtor,
ramificat. Tulpina şi frunzele poartă peri urticaţi. Florile sunt unisexuate dioice, rar monoice,
dispuse în panicule axilare.
3. Sambucus aebulus - bozul, fam. Caprifoliaceae. Dezvoltă în pământ rizomi
puternici, groşi până la 1 cm, care pot pătrunde până la adâncimea de 40-50 cm şi mai mult.
Tulpinile sunt drepte ramificate în partea superioară şi pot atinge înălţimea de 1-1,5 m.
4. Aristolochia clematitis - mărul lupului (fig. 5.9-a), fam. Aristolochiaceae. Are un
rizom galben brun, cilindric, scurt ramificat, nu prea gros. Florile sunt globuloase la bază,
tubuloase la mijloc, răsfirate la vârf, de un galben palid.
5. Equisetum arvense - coada calului, fam. Equisetaceae. Are în sol o reţea de rizomi
dispuşi orizontal, care pornesc din loc în loc dintr-un rizom principal, puternic ce poate
pătrunde până la 1 m adâncime. Are două feluri de tulpini care apar succesiv de primăvara
până în vară. Primăvara se formează tulpini goale la mijloc, gălbui care au în vârf un spic ce
poartă spori. Ulterior, tot din rizomi apar plante sterile, verzi, asemănătoare puieţilor de brazi.
6. Polygonum amphibium - troscot de baltă, fam. Polygonaceae; posedă un rizom
puternic ramificat din care pornesc rădăcini adventive ramificate.

20
21
 5.7.14 Buruieni dicotiledonate perene cu drajoni
1. Cirsium arvense - pălămida (fig. 5.9-b), fam. Compositae. Are rădăcina pivotantă,
verticală, foarte adâncă, care poate ajunge până la 6-7 m, din care se formează numeroase
rădăcini secundare cu muguri. Rădăcinile secundare se formează până la circa 15-20 cm
adâncime, dar pot pătrunde şi în stratul subarabil, mergând la început orizontal, apoi se
curbează şi pătrund vertical. Tulpina este dreaptă şi poate creşte până la 1-2 m înălţime.
Frunzele au pe margini ghimpi fini, ascuţiţi. Florile sunt de culoare roz închis, grupate în
capitule aşezate în vârful ramurilor.
2. Sonchus arvensis - susaiul, fam. Compositae. Rădăcina este mai superficială decât la
pălămidă; tulpina este goală în interior, cu un suc lăptos caracteristic, puţin ramificată în
partea superioară; florile sunt de culoare galbenă, grupate în capitule.
3. Convolvulus arvensis - volbura, rochiţa rândunicii (fig. 5.9-c), fam. Convolvulaceae.
Rădăcina poate să atingă 2 m adâncime, dând naştere la rădăcini orizontale, bogate în muguri
vegetativi. Tulpina este volubilă, florile de culoare alb-roz au forma unei pâlnii cu 5 unghiuri,
cu 5 benzi roşiatice pe marginea exterioară.
4. Cardaria draba, Lepidium draba - urda vacii, fam. Cruciferae. Rădăcina este adâncă,
groasă, lemnoasă, uneori oblică, cu ramificaţii la vârf şi este acoperită, ca şi frunzele cu
perişori, ceea ce îi dă o culoare cenuşie deschis.
5. Linaria vulgaris - linariţă (fig. 5.9-d), fam. Scrophulariaceae. Rădăcina are
ramificaţii orizontale. Frunzele sunt îngrămădite şi pot fi opuse şi verticilate, sesile; florile
sunt de culoare galben palid, oranj la bază şi sunt dispuse în racem terminal, dens şi păros.
6. Euphorbia cyparissias - alior, laptele cucului (fig. 5.9-e), fam. Euphorbiaceae. În sol
are atât muguri pe rădăcini, cât şi rizomi. Tulpina este stufoasă, galben-verziui, roşiatică la
bază, cu ramuri sterile la partea superioară. Frunzele sunt moi şi îngrămădite în spirală.
Întreaga plantă are un suc lăptos.
7. Picris hieracioides - iarba găii, fam. Compositae. Are rădăcina dezvoltată, cu
ramificaţii ce poartă muguri care dau lăstari şi noi plante. Înălţimea tulpinii este de 50-60 cm;
tulpina şi frunzele sunt acoperite cu peri aspri, iar inflorescenţele sunt capitule.

5.7. 15 Buruieni semiparazite

1. Alectorolopus major, Rhinanthus major - clocoticiul sau sunătoarea, fam.
Scophulariaceae. Are frunze lanceolate, opuse, flori galbene formând raceme terminale. La
maturitate fructele (capsulele) sună de unde a căpătat şi de numirea de sunătoare.

22
23
 2. Euphrasia rostkeviana - silur. Este o plantă de talie mică, cu flori albe, cu 9 linii
violete şi o pată galbenă la baza buzei inferioare, dispuse în racem spiciform.
3. Melampyrum arvense - ciormoiagul sau grâul prepeliţei. Prezintă frunze rigide şi
flori roşii - purpurii sau galbene, inflorescenţa este în formă de spic, fructele sunt capsule
alungite, iar seminţele se aseamănă cu cele de grâu, dar sunt mai mici.
4. Odontites rubra - dinţura sau iarba dintelui. Planta are frunzele translucide, ca şi
bracteele care pot fi egale sau mai mari decât florile care sunt de culoare roşie-albă.

5.7. 16 Buruieni parazite pe tulpină

Din această grupă fac parte speciile de cuscută (torţel) fam. Cuscutaceae (fig. 5.9-f).
1. Cuscuta campestris, Cuscuta arvensis - torţelul sau cuscuta mare de câmp. Tulpina
se adună în formă de mănunchiuri compacte. Ca la toate cuscutele, lipsesc frunzele. Florile
câte 10-30 sunt aşezate în glomerul. Parazitează în special pe jumătatea superioară a plantei
gazdă, iar peste iarnă tulpina piere.
2. Cuscuta trifolii – mătasea trifoiului, torţel . Tulpina este relativ viguroasă, de 0,5 mm
grosime, de culoare galben portocalie sau roşiatică. Se poate alungi şi încolăci pe planta gazdă
formând vetre de infecţie pe câţiva metri. Flori alburii, rareori roz, lung pedunculate sunt
dispuse în glomerule mai mari.
3. Cuscuta epilinium - torţelul de in şi cânepă. Are tulpina filiformă de 1,5 cm grosime,
de culoare galben portocalie sau galbenă verzui.
4. Cuscuta monogyna - parazitează, de preferinţă, pe diferiţi arbori şi arbuşti inclusiv
pepinierele de pomi şi livezi în primii ani. Are tulpina groasă de 1-3 mm de culoare galbenă
brună, roşiatică, ramificată. Seminţele au o lungime de 3-3,5 mm prevăzute cu rostru.
Alte cuscute: Cuscuta europeae., Cuscuta epithymum.

5.7. 17 Buruieni parazite pe rădăcină

Din această grupă fac parte speciile de Orobanche - lupoaia, fam. Orobanchaceae.
Plantele sunt fără clorofilă, de culoare brună sau albăstruie. Tulpinile sunt simple, umflate la
bază, cărnoase şi au solzi ovali sau alungiţi (care înlocuiesc frunzele) inflorescenţa este
spiciformă.
1. Orobanche cumana - lupoaia florii-soarelui (fig. 5.9-g); tulpina creşte până la 30 cm
înălţime, florile sunt de culoare albastru-gălbui, seminţele sunt foarte mici care trec cu
uşurinţă prin sita cu ochiuri de 0,25 mm.

24
 2. Orobanche ramosa - lupoaia tutunului, verigelul sau busuiocul sălbatic. Deasupra
haustorilor cu care se fixează pe rădăcina plantei gazdă formează o îngroşare, ca un bulb, din
care dau noi rădăcini cu haustori. Din partea superioară a bulbului ies lăstari din care rezultă
eşalonat tulpini ramificate; întreaga plantă se prezintă astfel ca o tufă. Florile sunt de culoare
albăstruie.
3. Orobanche brassicae - lupoaia verzii. Se aseamănă cu Orobanche ramosa cu
deosebire că ramifică mai puţin şi are flori mai mari.

25