AGRICULTURA GENERALĂ

Buruienile şi combaterea lor

Buruienile sunt plante sălbatice fără valoare economică, care dăunează producţiei agricole,
adaptate să trăiască împreună cu plantele cultivate, pe pajişti sau pe terenurile necultivate.

1. Pagubele produse de buruieni

Buruienile consumă apă şi hrana din sol în dauna plantelor cultivate. O serie de
buruieni, cum ar fi pălămida, sulfina, folosesc de două ori mai multă apă decât grâul.
Pălămida, pe un hectar consumă de trei ori mai mult azot, o dată şi jumătate fosfor şi de cinci
ori mai mult potasiu decât un lan de grâu. Reduc spaţiul care revine plantelor cultivate, le
umbresc, determină scăderea termperaturii la suprafaţa solului cu 2-4 grade C, sărăcesc
atmosfera în bioxid de carbon de care plantele cultivate au nevoie. Într-un lan în care sunt
buruieni, plantele cresc mai firave, au rezistenţă mai mică la cădere, fructifică mai slab şi
devin sensibile la boli şi dăunători..

Anumite buruieni şi seminţe de buruieni, consumate de animale pot provoca

intoxicarea sau iritarea organelor interne ale animalelor şi pot imprima un gust neplăcut
laptelului şi untului. Exemple de burieni ar fi: laptele cucului, brânduşa de toamnă, usturoiul
sălbatic, pelinul, sulfina galbenă etc.

De asemenea buruienile îngreunează efectuarea lucrărilor agricole, încarcă costurile

de producţie. Datorită coacerii eşalonate, în seminţele plantelor de cultură pot să rămână
seminţe de buruieni cu umiditate mare, care pot produce alterarea cerealelor înmagazinate.

2. Sursele de îmburuienare
Cea mai importantă sursă de îmburuienare este rezerva de seminţe de buruieni din sol,
provenite de la speciile care au invadat în anii precedenţi culturile şi care este, de obicei, de ordinul
sutelor de milioane de seminţa la hectar. Gunoiul de grajd conţine seminţe de buruieni viabile.
Seminţele folosite la semănat pot constitui o altă sursă de îmburuienare, dacă nu sunt curăţate de
seminţe de buruieni. Transportul neatent al seminţelor şi produselor agricole pot contribui la
răspândirea seminţelor de buruieni.

3. Particularităţi biologice ale buruienilor

Alături de sursele de îmburuienare acestea sunt necesare a fi cunoscute pentru o combatere
eficientă. Amintim câteva particularităţi mai importante:

a. Capacitatea mare de înmulţire, atât pe cale sexuală prin seminţe, cât şi vegetativ
prin stoloni, rizomi, bulbi, lăstări etc. comparativ cu plantele cultivate.

b. Constituţia anatomică specifică, care favorizează răspândirea lor prin intermediul

vântului, apei, animalelor.

1
 c. Germinarea seminţelor are loc eşalonat, putând dura 2 ani.

d. Seminţele de buruieni se maturează în epoci diferite

e. Buruienile sunt rezistente la ger, secetă, boli etc.

4. Clasificarea buruienilor
Criteriul cel mai important de clasificare este cel care ţine cont de felul nutriţiei, durata vieţii
şi particularităţi de înmulţire.

După felul nutriţiei, buruienile pot fi: buruieni neparazite, buruieni parazite şi buruieni
semiparazite.

După durata vieţii, buruienilor pot fi:

- buruieni anuale care se înmulţesc prin seminţe şi după timpul când apar şi se împart
în: efemere cu o perioadă scurtă de vegetaţie; buruieni de primăvară cu germinaţie
timpurie; buruieni de primăvară cu germinaţie târzie; buruieni umblătoare cu
germinaţie din toamnă până în primăvară; şi buruieni de toamnă care frutctifică după
ieranre.

- Buruieni bienale – germinează primăvara

- Buruieni perene - sunt cele mai periculoase

5. Combaterea buruienilor
Combaterea buruienilor este una dintre măsurile importante pentru obţinerea de producţii
mari şi se bazează pe creşterea surselor de îmburuienare, a vegetaţiei existente pe terenul agricol, a
rezervelor de seminţe şi alte organe de îmnulţire din sol, precum şi pe recunoaşterea
particularităţilor biologice ale fiecărei specii, modului de viaţă, înmulţirea şi răspândire.

Combarea buruienilor din culturile agricole, horticole etc. se realizează prin măsuri
preventive şi prin măsuri curative.

Principalele metode preventive de combaterea a buruienilor sunt: carantina; folosirea la

semănat a seminţelor condiţionate; obţinerea şi folosirea de gunoi de grajd cu grad redus de
infestare; curăţirea apei de irigat de seminţe şi buruieni; distrugerea focarelor de buruieni de pe
suprafeţele necultivate; curăţirea maşinilor agricole; recoltarea la timp şi corectă a culturilor.

Metodele curative combat efectiv buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Ele pot fi
agrotehnice, fizice, biologice şi chimice.

Principalele metode agrotehnice sunt:

- rotaţia raţională a culturilor în asolament. Semănând aceleaşi culturi sau din aceeaşi
grupă pe acelaşi teren câţiva ani în şir, se poate ajunge la o infestare crescândă a
solului cu aceleaşi buruieni;

2
 - lucrările solului sunt în prezent cele mai importante măsuri agrotehnice de combatere
directă a buruienilor. Cele mai importante lucrări în legătură cu combaterea
buruienilor sunt: dezmniriştirea, arătura, lucrările cu diferite tipuri de grape, lucrările
cu cultivatorul.

- Semănatul la timp şi realizarea unei desimi optime

- Întreţinerea culturilor în timpul vegetaţiei prin plivit şi prăşit. Prăşitul este o lucrare
de combatere a buruienilor mai eficace şi mai puţin costisitoare decât plivitul.

- Folosirea amendamentelor pe solurile acide sau alcaline reduce foarte mult numărul
de buruieni specifice acestori soluri.

- Mulcitul organic (acoperirea intervalului dintre rânduri cu resturi organice sau masă
plastică) împiedică mai puţin apariţia buruienilor, dar este foarte costisitor.

- Desecarea terenurilor cu exces de umiditate contribuie la reducerea numărului de

buruieni specifice unui conţinut sporit de apă.

Metode fizice. Principalele metode fizice sunt: arderea cu flacăra; sterilizarea solului se
practică mai ales, în sere, răsadniţie, la solul pentru ghivecele nutritive.

Metode biologice. Se folosesc fenomenele aleopatice, insectele, agenţi patogeni, iar uneori
melci, peşti etc.

Metode chimice. Creştera producţiei agricole este legată şi de utilizarea tot mai intensă a
substanţelor chimice (erbicide) în combaterea buruienilor. Folosirea erbicidelor în combaterea
buruienilor constituie atât avantaje cât şi dezavantaje.

Ca avantaje menţionăm reducerea necesarului de forţă de muncă în agricultură şi creşterea

productivităţii muncii.

Dintre dezavantaje, amintim: poluarea solului, aerului şi apei.

Erbicidele sunt substanţe chimice care manifestă acţiunea fito-toxică asupra buruienilor din
culturi, plantaţii pomicole şi viticole, parcuri, margici de drumuri, căi ferate etc.

Clasificarea erbicidelor se poate face după mai multe criterii:

a. după spectrul de acţiune: erbicide selective şi neselective.

b. După epoca de aplicare: erbicide preemergente – a căror aplicare este obligatorie înainte
de răsărirea culturii şi a buruienilor; erbicide postermegente – care se aplică după răsăritul
buruienilor fie înainte, fie după răsăritul plantelor de cultură.

c. După modul cum inhibă procesele metabolice: erbicide care inhibă fotosinteza, erbicide
care inhibă respiraţia, erbicide hormonale, erbicide care inhibă germinaţia şi creşterea
radicelei.

d. Din punct de vedere fizic, erbicidele se pot clasifica în: erbicide sub formă de soluţii;
erbicide sub formă de emulsii; erbicide sub formă de pulberi muiabili; erbicide fabricate

3
 sub formă de granule sau microgranule; ebicide fabricate sub formă de pastile fluide;
erbicide fabricate pentru tratamente VUR.

Acţiunea erbicidelor asupra buruienilor. Efectul fitotoxic al erbicidelor se poate manifesta

imediat ce au venit în contact cu diferite părţi ale plantei, sau după ce pătrund în plantă.

Erbicidele de contact acţionează asupra celulelor şi ţesuturilor vii cu care vin în contact.

Erbicidele sistematice pătrund în plantă şi se deplasează cu seva elaborată prin vasele

liberiene.

Transformările erbicidelor în sol. La suprafaţa solului sau în sol, erbicidele sunt expuse
degradării prin: volatilizare, levigare cu apa ce se infiltrează, absorbţie la suprafaţa coloizilor,
descompunere chimică şi biologică, metabolizare de către plante.

Prin erbicidare nu se urmăreşte distrugerea ultimului exemplar de buruiană. Ar fi o măsură

costisitoare şi inutilă, contrară regulilor privind menţinerea echilibrului ecologic.

Aplicarea erbicidelor este o activitate care trebuie pregătită din vreme şi care nu se va
desfăşura decât pe baza unui plan minuţios pregătit, respectându-se o serie de principii şi reguli:

a. Întocmirea programului de erbicidare – tipul de asolament şi rotaţia culturilor,

cartarea buruienilor predominante pe fiecare solă, conţinutul în hunmus şi argilă,
cantităţie de gunoi de grajd folosite anterior, gradul de infestare cu buruieni pe sol,
particularităţile climatice ale zonei.

b. Pregătirea terenului destinat aplicării erbicidelor. Când se aplică erbicidul la sol,

acesta trebuie să fie mărunţit şi perfect nivelat.

c. Calcularea dozei de erbicid.

d. Strabilirea normei de amestec erbicidat. Reprezintă cantitatea de amestec lichid

necesar pentru a erbicida suprafaţa de 1 ha şi este determinată de mai mulţi factori
cum ar fi: natura chimică şi forma sub care este erbicidul, faza de vegetaţie în care se
găsesc plantele, aparatura folosită la administrare, condiţiile naturale, gradul de
infestare cu buruieni etc.

e. Prepararea amestecului pentru erbicidat. Se poate folosi direct în rezervoarele

maşinilor de erbicidat, în cisterne sau instalaţii speciale.

f. Alegerea corectă a tipului de duză. Duzele transformă amestecul în picături,

formând conul de pulverizare. Conurile de pulverizare pot avea forme diferite.

g. Mărimea picăturilor pulverizate. Este indicat ca diametrul picăturilor să fie

cuprins între 150-500 microni. Picături cu diametrul mai mare este indicată atunci
când se aplică pe părţile aeriene ale plantei.

h. Fixarea înălţimii de pulverizare. La erbicidarea pe întreaga suprafaţă, înălţimea de

pulverizare trebuie aleasă, încât marginea jetului dispersat să se suprapună.

4
 i. Verificarea debitului şi a uniformităţii de distribuţie a duzelor. Se execută
staţionar, la presiunea de lucru, colectând în vase separate lichidul pulverizat de
fiecare duză timp de 1 minut, după care se măsoară separat conţinutul fiecărui vas.

j. Respectarea vitezei şi a presiunii de lucru – este stabilită la proba de teren a

maşinii, conduce cu administrarea unei cantităţi mai mici de amestec erbicid, fiind
necesare lucrări de prăşit mecanic sau manual.

k. Jalonarea terenului – la tratamente efectuate cu mijloace terestre, cât şi cu mijloace

aviatice, este necesar să se asigure jalonarea terenului.

l. Proba în teren a maşinilor de erbicidat – verificarea în staţionar a debitului şi

uniformităţii de distribuţie, trebuie efectuată în mod obligatoriu şi proba în teren
pentru verificarea cantităţii de amestec erbicid debitat la hectar.

m. Cerinţele specifice pentru pomicultură, vititicultură şi legumicultură – în

pomicultură şi viticultură, trebuie să se evite contactul între amestecul erbicid şi
organele verzi. La viţa de vie, aplicarea erbicidelor trebuie precedată de copcit
(îndepărtarea rădăcinilor emise din altoi sau de la nodul superior) când acesta nu s-a
efectuat câţiva ani. La culturile de legume pe straturi înălţate, aplicarea erbicidelor
se face cu 1-2 zile înainte de modelarea terenului, respectiv cu 10-15 zile înainte de
semănat sau plantare.

n. Încorporarea în sol a erbicidelor – Erbicidele volatile sau cele care sunt

descompuse uşor de razele solare trebuie încorporate în sol concomitent cu aplicarea
lor sau cel mult după 15-20 minute.

În timpul efectuării erbicidării – viteza vântului nu trebuie să depăşească 5 km/oră în cazul

tratamentelor cu maşini terestre şi 2 km/oră cu mijloace avio; înălţimea de zbor a mijloacelor avio
nu trebuie să depăşească 5-10 m la avioane şi 5 m la elicoptere; la umplerea rezervoarelor de
erbicidat să se folosească site pentru filtrare etc.