Sunteți pe pagina 1din 125

CUPRINS

Cap. I Obiectul şi rolul pedologiei în agricultură ……..


1.1. Obiectul şi definirea pedologiei …………………..
1.2. Scurt istoric al dezvoltării pedologiei ……………….
1.3. Rolul pedologiei în agricultură …………………………….
1.4. Fondul funciar al României ………………………………
Cap. II Factorii de solificare ………………….
2.1. Rolul organismelor în formarea solului ……………….
2.2. Clima, ca factor de solificare ………………………….
2.3. Roca, factor pedogenetic ………………………….
2.4. Rolul reliefului în formarea solului ………………….
2.5. Rolul apelor freatice şi stagnante ………………………….
2.6. Timpul, factor pedogenetic …………………….
2.7. Rolul omului (factorul antropic) …………………..
Cap. III Originea părţii minerale a solului ……………………….
3.1. Compoziţia mineralogică a scoarţei ……………….
3.2. Procese de formare a părţii minerale a solului ……….
3.3. Compoziţia petrografică a scoarţei ………………………..
Cap. IV Originea părţii organice a solului ……………………………
4.1. Originea resturilor organice . …………………………….
4.2. Compoziţia resturilor organice şi transformarea acestora…
4.3. Acizii humici, alcătuirea şi proprietăţile acestora …………
4.4. Tipuri de humus ……………………………………………
4.5. Importanţa humusului din sol ……………………………
Cap. V Formarea şi alcătuirea profilului de sol ……………………
5.1. Caracteristici morfologice ale profilului de sol …………
5.2. Procese pedogenetice şi orizonturi rezultate ………………
Cap. VI Proprietăţi fizice ale solurilor ………………………………
6.1. Textura solului …………………………………
6.2. Structura solului …………………………………….
Cap. VII Proprietăţi hidrofizice, termice şi de aeraţie ale solurilor …..
7.1. Apa din sol …………………….
7.2. Aerul din sol ………………………….
7.3. Temperatura solului ………………………………….
Cap. VIII Proprietăţile chimice ale solurilor …………………………
8.1. Soluţia solului şi proprietăţile acesteia ………………….
8.2. Coloizii solului şi proprietăţile lor ………………………
8.9. Reacţia solului ………………………………………………
Cap. IX Clasificarea solurilor României ……………………..
9.1. Clasificarea (taxonomia) a solurilor României …………
9.2. Cadrul natural de formare a solurilor din ţara noastră ……
9.3. Principalele clase de soluri şi caracterizarea acestora …….
Cap. X Clasa Protisoluri ……………………………………..
10.1. Litosoluri
10.2. Regosoluri
10.3. Psamosoluri
10.4. Aluviosoluri
10.5. Entiantrosoluri

5
Cap. XI Clasa Cernisoluri …………………………………
11.1. Kastanoziomuri …………………….
11.2. Cernoziomuri ………………………………….
11.3. Faeoziomuri …………………….
11.4. Rendzinele …………………………………….
Cap. XII Clasa Umbrisoluri ………….
12.1. Nigrosol ………………………………..
12.2. Humosiosol …………………………………………….
Cap. XIII Clasa Cambisoluri …………………………………………….
13.1. Eutricambosol ……………………………
13.2. Districambosol ……………………………………..
Cap. XIV Clasa Luvisoluri ………………………………………………
14.1. Preluvosoluri …………………………………………….
14.2. Luvosoluri …………………………………………….
14.3. Planosoluri ………………………………………….
14.4. Alosoluri ………………………………………….
Cap. XV Clasa Spodisoluri …………………………………..
15.1. Prepodzoluri …………………………………………..
15.2. Podzoluri ……………………………………………..
Cap. XVI Clasa Pelisoluri ………………………………………………
16.1. Pelosoluri …………………………………..
16.2. Vertosoluri …………………………………………….
Cap XVII Clasa Andisoluri ………………………………….
17.1. Andosol ……………………………………………..
Cap. XVIII Clasa Hidrisoluri ……………………………………
18.1. Stagnosoluri ………………………………………….
18.2. Gleiosoluri ……………………………………………….
Cap XIX Clasa Salsodisoluri ………………………………………….
19.1. Solonceacurile ……………………………..
19.2. Soloneţurile ………………………………………..
Cap. XX Clasa Histisoluri ……………………………………………
20.1. Histosoluri …………………………………………….
20.2. Foliosoluri
Cap. XXI Clasa Antrisoluri ……………………………………………
21.1. Erodosol ………………………………………………
21.2. Antrosol ……………………………………………….
Cap. XXII Cartarea şi bonitarea solurilor
22.1. Cartarea solurilor …………………………………
22.2. Bonitarea solurilor …………………………………..
Cap. XXIII Buruienile din culturile agricole
23.1. Daune provocate de buruieni
23.2. Particularităţi biologice ale buruienilor
23.3. Surse de îmburuienare
23.4. Căi de răspândire a buruienilor
Cap. XXIV Combaterea buruienilor
24.1. Metode preventive
24.2. Metode curative
Cap. XXV Lucrările solului
Cap. XXVI Noţiuni despre asolamente
Cap. XXVII Agrotehnica diferenţiată

6
INTRODUCERE
Prezentul curs, ……………

7
CAPITOLUL I
OBIECTUL ŞI ROLUL PEDOLOGIEI ÎN AGRICULTURĂ

1.1. Obiectul şi definirea pedologiei


Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului, privind geneza,
evoluţia, caracterele morfologice, proprietăţile fizice, chimice şi biologice, clasificarea,
repartiţia geografică şi utilizarea raţională a acestuia.
Etimologic, termenul de pedologie este de origine greacă ce provine din
cuvintele „pedon” (sol, teren, ogor) şi „logos” (vorbire despre) termen folosit pentru
prima dată de către Frederich Fallow în 1862, în lucrarea „Pedologia sau ştiinţa
generală şi specială a solului”.
Solul – obiectul de studiu al pedologiei a fost definit de către savantul V.V.
Dokuceaev în 1881 ca fiind un corp natural specific format sub influenţa condiţiilor de
mediu, caracterizat prin anumite proprietăţi, capabil să întreţină viaţa plantelor. De
asemenea, prezintă anumite caracteristici care practic îl şi definesc şi anume:
- este un corp care conţine materie vie (microfloră, faună) în care au loc
procese de asimilaţie, dezasimilaţie, sinteză şi descompunere de substanţe organice,
cu eliberare de energie;
- este un corp natural care se formează şi evoluează în timp la suprafaţa
uscatului;
- este un corp poros, afânat, ce poate fi străbătut de rădăcini, poate reţine apă
şi aer în anumite proporţii;
- este un corp cu o compoziţie organo-minerală complexă, rezervor de
substanţe nutritive.
Pe lângă aceste caracteristici menţionate mai sus, solul poate îndeplini o serie
de funcţii, cum ar fi: ecologice, economice, energetice, tehnico-industriale şi
informatice, după cum urmează:
● funcţii ecologice
- contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei şi hidrosferei prin participarea
sa la circuitul elementelor chimice şi apei în natură;
- contribuie la stabilitatea reliefului protejând scoarţa, având rol de geodermă
protectoare;

8
- acţionează ca un filtru protector, prevenind contaminarea apelor freatice cu
diferite substanţe;
- are rol de autocurăţire (epurare a diferitelor substanţe);
- asigură condiţii de protecţie, funcţionare şi evoluţie normală a biosferei;
- protejează anumite specii asigurând biodiversitatea;
- habitat pentru organismele din sol.
● funcţii economice:
- contribuie la producerea de fitomasă, ce serveşte ca materie de bază în
producerea alimentelor, îmbrăcăminte, combustibil, etc.;
- regenerarea capacităţii de producţie a ecosistemului (mineralizarea materiei
organice)
● funcţii energetice:
- acumularea de energie chimică, prin convertirea energiei solare în procesul
de fotosinteză, rezultând substanţe organice, care apoi se transformă în humus;
- realizează schimbul de energie şi substanţe între geosfere.
● funcţii tehnico-industriale:
- infrastructură pentru diferite construcţii, drumuri, conducte subterane etc.;
- materie primă pentru industrie (nisip, lut, argilă etc.).

O exemplificare mai completă se regăseşte în figura 1.1.

9
Partea vie
Partea nevie

Mezo
Faza Faza Microo şi
Faza
gazoas lichid rganis macroo
solidă
ăă ă me rganis
me
Mat.
Diferite gaze: Vapori Apa Subst. Mat. organică
N, O2, CO2 de apă din sol solubilizate mineral

Aerul din Edafonu


Soluţia Mat. l
sol solului pământos

Spaţiul neporos
Spaţiu poros (pori)
(lacunar)

Volumul total

Figura 1.1.

10
Pe lângă aceste funcţii amintite, solul îndeplineşte o funcţie complexă
regenerabilă cunoscută sub numele de fertilitate. De-a lungul timpului, acest termen
a fost interpretat de diferiţi autori, după anumite concepte (Williams – 1949, Chiriţă –
1977) însă, o definiţie completă a fost dată de D. Davidescu şi anume că fertilitatea
reprezintă capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor substanţele nutritive şi
apa (permanent, simultan şi în cantităţi suficiente) de a asigura condiţiile fizice,
chimice şi biochimice necesare creşterii acestora în contextul satisfacerii şi a
celorlalţi factori de vegetaţie.

1.2. Scurt istoric al dezvoltării pedologiei


La începutul secolului al XIX-lea, apar primele curente sau direcţii referitoare
la formarea şi evoluţia solului, cum ar fi:
● direcţia chimică, ce susţine două teorii: teoria humusului, reprezentată prin
şcoala lui Thaer (1800) şi teoria minerală, reprezentată prin şcoala lui Liebig (1848);
● direcţia fizică, se bazează pe proprietăţile fizice ale solului determinate de
principalii componenţi: nisip, argilă, calcar şi humus;
● direcţia microbiologică, bazată pe descoperirile lui Pasteur, rol important
revenind microorganismelor (bacterii, ciuperci, actinomicete);
● direcţia agrogeologică, demonstrată de Frederich Fallou, care consideră
solul o rocă afânată rezultată prin destrucţia rocilor masive;
● direcţia naturalistă (genetică), are ca întemeietor pe savantul rus V. V.
Dokuceaev care contribuie la formarea pedologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Spre
deosebire de celelalte şcoli care considerau solul ca o formaţiune statică, o rocă
dezagregată şi alterată, acesta arată că solul se găseşte în permanentă dezvoltare şi
transformare.
În ţara noastră, primele lucrări tipărite care cuprind date şi observaţii privind
solurile din România, aparţin lui I. I. de la Brad – fondatorul ştiinţei agricole
româneşti.
Dezvoltarea cercetărilor pe baze ştiinţifice a solurilor din ţara noastră au fost
continuate de marele om de ştiinţă Gh. Munteanu Murgoci (1872-1925) care în 1909
împreună cu colaboratorii săi Enculescu şi Protopopescu realizează prima hartă a
solurilor României, publicată la scara 1:2.500.000.
În 1961 s-a înfiinţat Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa Solului
(S.N.R.S.S.) ai cărei membri sunt toţi cei ce lucrează în acest domeniu.

23
În prezent, studiile pedologice sunt coordonate la nivel naţional de către
Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (I.C.P.A.), căruia i se
subordonează Oficiile Judeţene de studii Pedologice şi Agrochimice (O.J.S.P.A).

1.3. Rolul pedologiei în agricultură


Ocupându-se de formarea şi evoluţia solurilor, de alcătuirea şi proprietăţile
acestora, pedologia, are un rol deosebit în rezolvarea unor probleme de ordin
prioritar pentru producţia agricolă şi anume:
- cunoaşterea în detaliu a resurselor de sol, în vederea cercetării privind
lucrările de protecţie, ameliorare şi folosire raţională a lor;
- evaluarea cât mai corectă a capacităţii productive a terenurilor agricole şi
silvice;
- stabilirea şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor de cultură;
- prevenirea şi combaterea poluării solurilor ca urmare a diferitelor activităţi
industriale, minerit etc.
- diversificarea cercetărilor şi studiilor pedologice, raportat la principalele
sectoare de producţie (culturi de câmp, legume, plantaţii pomi-viticole, furaje etc).

1.4. Fondul funciar al României


Conform datelor Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, 1994, fondul funciar al
României este de 23.839.071 ha., din care suprafaţa agricolă reprezintă 14.797.546
ha., iar arabilul ocupă 9.338.026 ha. (tabelul 1.1.).

Fondul funciar al României la 31.12.1994,


conform datelor M.A.A şi D.C.O.T.
Tabelul 1.1.
Fondul funciar al României este de 23.839 071 ha din care:
Arabil 9 338 026
Agricol 14 797 546 Păşuni 3 378 424
Fâneţe 1 493 688
(din care) Vii 298 412
Livezi 288 996
Păduri 6 680 145
Ape, bălţi 888 280
Neagricol 9 041 525 Curţi, 629 631
(din care) construcţii 392 444
Drumuri 451 025
neproductiv
24
Datorită faptului că nu toate terenurile prezintă acelaşi tip de sol, calitatea
acestora a fost împărţită în mai multe clase care se notează cu cifre romane (I-VI)
având următoarea semnificaţie:
Clasa I – terenuri cu pretabilitate foarte bună pentru culturile de câmp, fără
nici o restricţie; pot fi cultivate fără aplicarea unor măsuri de prevenire a degradării
sau de ameliorare a solului (asigură producţii foarte bune);
Clasa a II-a – terenuri cu pretabilitate bună, cu limitări reduse; pericolul de
degradare a solului sau deficienţele existente pot fi înlăturate prin tehnologii culturale
curente sau măsuri ameliorative la îndemâna fermierului (asigură producţii bune);
Clasa a III-a - terenuri cu pretabilitate mijlocie, cu limitări moderate, care
reduc gama culturilor agricole şi necesită pentru prevenirea degradărilor şi/sau
ameliorare, măsuri de amenajare sau ameliorare, din fonduri de investiţie (asigură
producţii mijlocii);
Clasa a IV-a – terenuri cu pretabilitate slabă, cu limitări severe care determină
diminuări sistematice apreciabile ale recoltelor la culturile de câmp; pentru asigurarea
unor recolte sigure necesită măsuri intensive de amenajare şi/sau ameliorare;
Clasa a V-a – terenuri cu limitări foarte severe, nepretabile în condiţii de
neamenajare nici pentru culturile de câmp, nici pentru livezi şi vii; pentru a fi luate în
cultură necesită măsuri de amenajare şi ameliorare speciale, complexe, intensive;
prin amenajare ele pot fi trecute la diverse folosinţe superioare, după cum urmează:
VA – pot fi trecute într-o clasă superioară de pretabilitate pentru arabil sau altă
folosinţă dacă condiţiile climatice sunt favorabile;
VL – pot fi folosite ca livezi (dacă condiţiile climatice sunt favorabile);
VV – pot fi folosite ca vii (dacă condiţiile climatice sunt favorabile).
Clasa a VI-a – terenuri cu limitări extrem de severe care nu pot fi folosite
pentru culturi de câmp sau plantaţii viti-pomicole prin amenajare şi/sau ameliorare cu
tehnologii curente; în raport cu folosinţele posibile se disting următoarele situaţii:
VI F – terenuri ce pot fi folosite pentru fâneţe (inclusiv păşuni sau păduri);
VI P – terenuri ce pot fi folosite numai pentru păşuni;
VI S – terenuri ce pot fi folosite numai pentru păduri;
VI N – terenuri improprii pentru folosinţe agricole sau silvice.

25
• Terenurile arabile (9,381 mil. ha, 39,4 % din suprafaţa ţării) sunt întâlnite in
România până la 1000-1200 m altitudine însă proporţia mai mare este până la 400-
500 m. Sunt folosite îndeosebi pentru producţia de cereale, plante tehnice, culturi
furajere, plante aromatice, etc. De regulă, prezintă soluri profunde cu pante de sub
12-15 %; nu conţin săruri sau alte substanţe vătămătoare iar apa freatică este la
peste 1-2 m
• Terenurile cultivate cu vie (272 mii ha) sunt întâlnite în câmpii piemontane
sau în regiunea colinară la mai puţin de 500-600 m dar cu climă mai caldă, ocupând
versanţii cu expoziţie în general sudică.
• Livezile (255 mii ha) sunt răspândite ca şi terenurile arabile până la 1000 m
dar pe versanţi cu pante de până la 20 %. Speciile de pomi sunt distribuite pe
altitudine în funcţie de cerinţele fiecărei specii.
• Pajiştile inclusiv păşunile (3,442 mil.ha) şi fâneţele (1,507 mil.ha.) sunt
întâlnite la orice altitudine începând cu nivelul mării până în zona pajiştilor alpine.
• Vegetaţia forestieră (6,457 mil. ha) este răspândită îndeosebi în regiunea
montană şi deluroasă cu relief puternic accidentat.
• Apele (0,868 mil. ha) sunt distribuite neuniform pe tot cuprinsul ţării.
• Alte suprafeţe (1,657 mil. ha., 7 % din suprafaţa ţării) sunt reprezentate prin
terenuri ocupate de drumuri sau curţi şi construcţii (627 mii ha) şi de neproductiv
(peste 500 mii ha).

26
CAPITOLUL II
FACTORII DE SOLIFICARE

La formarea solului participă în mod direct sau indirect, învelişurile externe ale
globului – atmosfera, biosfera, hidrosfera şi litosfera (scoarţa terestră), fapt pentru
care pot fi considerate ca factori de solificare sau pedogenetici. Ca şi factori
pedogenetici sunt consideraţi: clima, organismele (vegetale şi animale), roca, relieful,
apele freatice şi stagnante, timpul şi activitatea omului (factor antropic).
Datorită faptului că organismele şi clima acţionează direct în formarea solului,
sunt consideraţi factori pedogenetici externi iar ceilalţi factori acţionând indirect în
formarea solului au fost consideraţi factori pedogenetici interni. (figura 2.1.)

Factori pedogenetici externi

Vegetaţia
Clima
şi fauna

Activit. Solul
omului
Timpul

Relieful
Roca de Apa
solificare freatică

Factori pedogenetici interni

Fig. 2.1. Solul şi factorii pedogenetici

2.1. Rolul organismelor în formarea solului


Datorită organismelor (vegetale sau/şi animale) în sol pe de o parte se
acumulează materie organică iar pe de altă parte acestea se descompun cu

27
eliberare de substanţe nutritive. Vegetaţia influenţează prin cantitatea şi calitatea
materiei organice, prin distribuirea acesteia pe profil şi prin modul de transformare.
Aşadar, vegetaţia ierboasă lasă în sol o mare cantitate de rădăcini pe seama
cărora se formează mult humus şi de cea mai bună calitate (mull calcic). Această
cantitate de humus diferă în funcţie de zonă, astfel în zona de stepă uscată,
descompunerea are loc aerob favorizând o cantitate redusă de humus. În zona de
stepă propriu-zisă, se creează condiţii temporare de anaerobioză unde se reduc
procesele de mineralizare în favoarea celor de humificare. În arealele montane unde
temperaturile sunt scăzute şi precipitaţii abundente procesele sunt lente.
Vegetaţia lemnoasă lasă la suprafaţa solului o cantitate mare de resturi
organice dar sub formă de litieră. O mică parte (10 %) din resturile organice sunt
constituite din rădăcini fine de aceea orizontul de acumulare a humusului este mic
(15-20 cm).
Fauna, reprezentată de protozoare cu rol asemănător bacteriilor, contribuie la
transformarea materiei organice din sol. Importanţă deosebită în evoluţia solului o au
animalele nevertebrate (viermi, insecte, larve) şi vertebrate (şoareci, popândăi,
cârtiţe) care trăiesc permanent sau temporar în sol. În general, acestea au rol în
afânarea mecanică a solului, amestecarea orizonturilor, formarea diferitelor galerii,
canale, formarea structurii etc.
Lumbricidele (râmele), produc transformări de ordin mecanic, fizic, chimic şi
biologic. Materialul de sol trecut prin tubul digestiv al acestora este îmbogăţit în azot
şi calciu, iar canalele săpate creează spaţii libere prin care circulă apa şi aerul
conferind plantelor un regim aerohidric favorabil.
Furnicile, transportă o mare cantitate de sol dintr-un loc în altul contribuind la
afânare şi structurare în orizonturile superioare.

2.2. Clima ca factor de solificare


Clima influenţează formarea solului prin parametrii săi specifici (precipitaţii,
temperatură, vânt) chiar din primele faze ale solificării. Influenţa condiţiilor climatice
poate fi caracterizată prin coeficientul anual de umezire care este dat de raportul
dintre suma precipitaţiilor şi mărimea evapotranspiraţiei având valori pentru zona de
stepă aridă de 0,33 pentru stepa propriuzisă de 0,67 pentru silvostepă 1,0 şi pentru
zona de pădure 1,38.

28
Pentru exprimarea diferenţiată a climatului la noi în ţară, Cernescu şi Chiriţă
au folosit indicele de ariditate sau de Martonne:
P ,
Iar
T +10
unde: P – reprezintă precipitaţiile, iar T – temperaturile (ambele, medii anuale),
10 – coeficient pentru exprimarea valorilor negative. În România, acest indice, are
valori de 17-20 în Dobrogea, până la peste 100 în Munţii Făgăraşului.

2.3. Roca, factor pedogenetic


Roca reprezintă materialul de bază al solificării. După natura petrografică se
disting două categorii de roci: compacte sau consolidate (roci parentale) reprezentate
de roci eruptive, metamorfice şi unele sedimentare şi roci afânate sau neconsolidate
(materiale parentale) reprezentate în general de roci sedimentare (argile, nisipuri,
loess etc.).
Aşadar, pe roci compacte ce ocupă areale muntoase se formează soluri cu
mult schelet (pietriş, pietre, bucăţi de rocă) cu profil scurt, în general slab productive,
acide, slab aprovizionate cu elemente nutritive.
Solurile formate pe roci neconsolidate sau afânate îndeosebi în zonele de
câmpie, deal, podiş, sunt foarte diferite funcţie de compoziţia granulometrică. Astfel,
pe roci nisipoase cu permeabilitate mare se formează soluri levigate, sărace în
humus şi elemente nutritive însă, pe roci argiloase permeabilitatea este redusă, sunt
mai bogate în humus şi elemente nutritive.
De obicei, roca este influenţată de alţi factori de solificare în sensul că pe
aceeaşi rocă se pot întâlni soluri diferite dacă diferă condiţiile de formare (climă,
vegetaţie etc.) sau pe roci diferite se poate forma acelaşi tip de sol dar în condiţii
asemănătoare.

2.4. Rolul reliefului în formarea solului


Relieful constituie cel mai important factor de solificare deoarece
condiţionează ceilalţi factori (climă, vegetaţie, material parental, etc). În ţara noastră
fiind foarte complex (câmpii, dealuri, podişuri, piemonturi, munţi) determină climate
foarte diferite care condiţionează existenţa unei vegetaţii de stepă, silvostepă, pădure
şi pajişti alpine.

29
În funcţie de relief variază şi condiţiile de rocă, de hidrografie şi hidrologie,
etc., ce influenţează formarea şi diversificarea învelişului de sol.
De asemenea, apare ca principal factor de redistribuire a radiaţiilor solare şi
precipitaţiilor în funcţie de expoziţie, panta terenului, influenţează în mod deosebit
regimul de apă, de căldură, de nutriţie, oxido-reducător şi salin din sol.

2.5. Rolul apelor freatice şi stagnante


Ca factor pedogenetic, apa acţionează prin umezire normală datorită
precipitaţiilor, prin supraumezire datorită unui strat acvifer la mică adâncime sau prin
stagnarea apei la suprafaţă datorită permeabilităţii reduse a solului. Datorită formelor
diferite de relief din ţara noastră (câmpie, deal, podiş, munte) acesta determină
climate foarte diferite ceea ce condiţionează existenţa unei vegetaţii diversificate
(stepă, silvostepă, pădure, pajişti alpine). Astfel, variaţia climei şi vegetaţiei în funcţie
de relief, determină formarea unor soluri diferite. Relieful condiţionează şi categoria
de rocă, de regim hidrologic, hidrografic, influenţând formarea şi diversificarea
învelişului de sol.
De asemenea, are un rol deosebit în ce priveşte regimul hidric astfel că pe
suprafeţe plane infiltraţia decurge normal, pe versanţi o parte din precipitaţii se scurg
la suprafaţă iar pe suprafeţe depresionare (crovuri, padine, văi) se acumulează o
cantitate mai mare de precipitaţii formându-se soluri specifice (stagnosoluri sau
subtipuri stagnogleizate).

2.6. Timpul ca factor pedogenetic


Timpul (durata) procesului de solificare reprezintă vârsta absolută a solului
care depinde de vârsta teritoriului respectiv. Cele mai tinere soluri sunt considerate
cele din luncă şi deltă, însă formarea şi evoluţia solurilor poate fi redusă sau
accelerată de o serie de factori locali determinând vârsta relativă a solurilor, care se
apreciază după gradul de dezvoltare al profilului de sol.
După vârstă, B.Geza – 1959 deosebeşte trei grupe de soluri:
• actuale – formate în condiţii climatice existente în prezent în zona respectivă:
neevoluate (aluviuni, litosoluri) şi evoluate (cernoziomuri, faeoziomuri, luvosoluri
etc.);
• moştenite – soluri formate în condiţiile existente înaintea celor de astăzi;

30
• fosile – formate în condiţii de mediu diferite de cele existente şi care apar
acoperite de sedimente (loess, nisip etc.).

2.7. Rolul omului (factorul antropic)


Influenţa antropică se manifestă foarte diferit în sensul că prin luarea în cultură
a terenurilor, omul înlătură vegetaţia naturală influenţând astfel procesul de solificare.
Lucrările de desfundat prin arături adânci de până la 60-80 cm modifică orizonturile
de sol prin omogenizarea acestora.
Îngrăşămintele şi amendamentele aplicate în vederea sporirii fertilităţii solului,
acţionează în schimbarea proprietăţilor fizico-chimice ale acestuia.
Un rol deosebit îl reprezintă lucrările de îmbunătăţiri funciare, care se aplică
pe suprafeţe foarte mari şi care pot determina modificări importante asupra
caracterelor morfologice şi fizico-chimice ale solului, prin mobilizarea unor volume
mari de sol, omogenizarea orizonturilor (straturilor de sol), modificarea cursurilor
apelor de suprafaţă şi categoric şi a celor subterane prin coborârea sau ridicarea
nivelului freatic etc.
De asemenea, prin lucrări de excavare sau decopertare, se dislocă volume
foarte mari de sol până la adâncimi de zeci de metri, rezultând soluri sterile care de
regulă nu mai sunt redate circuitului agricol, pentru a putea fi reluate procesele
pedogenetice de formare şi evoluţie ale acestora. Straturile de steril trebuie acoperite
cu sol vegetal şi recultivate în vederea refacerii echilibrului ecologic al zonei.

31
CAPITOLUL III
ORIGINEA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

Solul s-a format la suprafaţa litosferei prin transformarea mineralelor şi rocilor


în urma acţiunii factorilor pedogenetici. În litosferă se găsesc toate elementele
chimice, însă, în proporţii foarte diferite. Aşadar, elemente ca: O, Si, Al, Fe, Ca, Na,
K, Mg şi H reprezintă peste 98 % din masa litosferei, sub 1,5 % este reprezentat de
P, S, Mn, Ti, C, Cl şi numai 0,5 % reprezintă celelalte elemente. (tab.3.1.).

Compoziţia chimică a litosferei în primii 16 km


(după Saukov)
Tabelul 3.1.
NR. CLARKE ŞI
CRT. ELEMENTUL WASHINGTO FERSMAN VINOGRADOV
N
1. Oxigen 49.5 49.1 47.2
2. Siliciu 25.7 26.0 27.6
3. Aluminiu 7.5 7.4 8.8
4. Fier 4.7 4.2 5.1
5. Calciu 3.9 3.2 3.6
6. Natriu 2.6 2.4 2.6
7. Potasiu 2.4 2.3 2.6
8. Magneziu 1.9 2.3 2.1
9. Hidrogen 0.88 1.0 0.15
10. Titan 0.58 0.6 0.6
11. Clor 0.19 0.2 0.04
12. Fosfor 0.12 0.12 0.08
13. Carbon 0.08 0.35 0.10
14. Sulf 0.04 0.10 0.5
15. Mangan 0.03 0.10 0.09
16. Azot 0.03 0.04 0.01

3.1 Compoziţia mineralogică a scoarţei

32
Elementele native – reprezintă circa 0,1 % din masa scoarţei (Au, Ag, Pb, S,
C, etc.) însă multe de găsesc sub formă de combinaţii chimice omogene, formând
minerale. Acestea au fost grupate în patru clase în funcţie de compoziţia chimică şi
structura cristalină astfel:
Clasa sulfuri şi sulfosăruri, care include combinaţii ale sulfului cu diferite
metale şi metaloide din scoarţă. Cel mai răspândit este sulfura de fier care se
găseşte sub mai multe forme: pirita (FeS2), marcasita (FeS), galena (PbS), blenda
(ZnS).
Clasa săruri haloide, grupează combinaţii naturale ale halogenilor cu diferite
metale: sare gemă (NaCl), fluorina (CaFl2), silvina (KCl) reprezentând 0,5 % din
greutatea litosferei.
Clasa oxizi şi hidroxizi, include diferite combinaţii ale metalelor şi
metaloidelor cu oxigenul şi gruparea OH-, reprezentând circa 17 % din greutatea
scoarţei. Aici, se pot prezenta:
- oxizii siliciului care se găsesc sub trei forme: cristalizat (cuarţul), fin cristalizat
(calcedonie) şi amorf (silex);
- oxizii fierului, începând cu hematitul (Fe2O3) până la limnit (Fe2O3 n H2O);
- oxizii şi hidroxizii aluminiului, reprezentaţi de: corindon, hidrargilit şi diaspor;
- oxizii de mangan, având ca reprezentant principal, piroluzita (MnO2).
Clasa săruri oxigenate, care au fost grupate în:
• săruri cu radicali RO3 (carbonaţi, nitraţi şi boraţi);
Nitraţii, sunt săruri ale acidului azotic, mai recunoscuţi fiind nitratul de sodiu
(NaNO3) sau salpetru de Chile şi nitratul de potasiu (KNO3) sau salpetru de India.
Carbonaţii, sunt săruri ale acidului carbonic, cu răspândire mai mare (cca. 7%
din greutatea scoarţei) având ca reprezentant principal carbonatul de calciu (CaCO 3)
care în natură se găseşte sub formă ce calcit şi aragonit, fiind utilizat ca amendament
pentru corectarea reacţiei acide a solurilor.
• săruri oxigenate cu radicali RO4 (fosfaţi, sulfaţi, cromaţi etc.).
Sulfaţii, constituie sărurile acidului sulfuric, cel mai cunoscut fiind gipsul
(CaSO4 2H2O) utilizat ca amendament pentru corectarea reacţiei alcaline a solurilor.
Fosfaţii, sunt reprezentaţi de săruri ale acidului fosforic iar ca minerale
specifice mai importante se pot aminti: apatita şi vivianitul.
• săruri oxigenate cu radicali SiO4 (silicaţi), care reprezintă aproximativ 35 %
din totalul mineralelor şi circa 75 % din greutatea litosferei. Sunt componenţi

33
principali ai tuturor rocilor, prezintă structură cristalină, la baza reţelei fiind tetraedrul
de siliciu. În funcţie de dispunerea tetraedrilor, au fost separate 5 categorii de silicaţi:
- silicaţi cu tetraedri independenţi (olivina, epidotul etc.);
- silicaţi cu grupe finite de tetraedri, cel mai răspândit fiind turmalina;
- silicaţi cu lanţuri infinite de tetraedri, care cuprind două grupe: cu lanţuri
simple (piroxeni – augitul) şi cu lanţuri duble (amfiboli – hornblenda);
- silicaţi cu straturi infinite de tetraedri, având ca reprezentanţi principali: mica
albă (muscovitul) şi mica neagră (biotitul);
- silicaţi cu reţele în spaţiu, caz în care tetraedrii sunt aşezaţi în toate direcţiile
şi cuprind două grupe: feldspaţi (ortoza, albitul şi anortitul) şi feldspatoizii (sodalitul).

3.2. Compoziţia petrografică a scoarţei


Petrografia este o ramură a ştiinţelor geologice, care se ocupă cu studiul,
clasificarea şi descrierea rocilor, acestea fiind o asociere de două sau mai multe
minerale care iau parte la alcătuirea litosferei. După origine şi modul de formare
acestea pot fi:
Roci magmatice (eruptive, vulcanice) care s-au format prin consolidarea
magmei (topitură de silicaţi şi oxizi saturată cu vapori şi gaze) la diferite adâncimi în
scoarţă. Ex: granit, sienit, trahit, andezit, gabrou, bazalt, diorit etc.
Roci metamorfice, care s-au format prin transformarea rocilor preexistente
(magmatice, sedimentare sau chiar metamorfice) în condiţii diferite de presiune,
temperatură şi chimism, ca urmare a ascensiunii topiturii magmatice sau a unor
mişcări tectonice. Ex: filite, gnaisuri, şisturi, micaşisturi, marmura, cuarţitul etc.
Rocile sedimentare, care provin din sedimentarea materialului rezultat din
dezagregarea şi alterarea celorlalte categorii de roci, conţinând uneori în masa
acestora resturi de animale sau plante fosile. Volumul litosferei este constituit în
proporţie de 95 % din roci magmatice şi metamorfice şi 5 % din roci sedimentare. La
suprafaţa globului însă, predomină rocile sedimentare circa 75 % şi restul de 25 %
reprezintă rocile magmatice şi metamorfice.
În funcţie de compoziţie, locul şi modul de formare, cestea pot fi: detritice, de
precipitare fizico-chimică şi biogene (organogene). Rocile detritice sunt diferenţiate în
funcţie de dimensiunea particulelor componente (pietriş, nisip, praf, argilă) rezultând:
conglomerate, gresii, loess, lehm, marne, argile etc.).

34
Rocile de precipitare fizico-chimică, s-au format în diverse condiţii de
sedimentare (lacuri, bălţi) cu formarea de calcare, cretă etc.
Rocile biogene (organogene) sunt asemănătoare celor de precipitare însă
conţin în masa acestora urme de vieţuitoare (frunze, cochilii etc.).

3.3 Procese de formare a părţii minerale a solului


Datorită agenţilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei mineralele şi rocile au fost
supuse anumitor transformări prin care acestea trec în forme mai simple, accesibile
organismelor şi microorganismelor. Aceste procese sunt de natură fizică
(dezagregarea), care constă într-o mărunţire a acestora şi de natură chimică
(alterarea), ce constă în transformarea mineralelor în compuşi mai simpli.

3.3.1 Dezagragarea, este un proces fizico-mecanic sau/şi bio-mecanic de


mărunţire a mineralelor şi rocilor în fragmente mai mici, fără a suferi modificări
chimice. Aceste procese au loc sub influenţa agenţilor atmosferici (variaţiilor de
temperatură şi vânt (regim eolian).
Variaţiile de temperatură. Datorită conductibilităţii reduse a rocilor şi
mineralelor, acestea se încălzesc mai repede şi mai intens la suprafaţă, faţă de
interior, fapt pentru care straturile de la suprafaţă se desprind de cele interioare.
Când temperatura scade, fenomenul are loc invers producându-se fisuri
perpendiculare pe suprafaţa rocii.
Regimul eolian. Se manifestă prin sfărâmarea mecanică a rocilor, datorită
forţei de izbire a vântului (300-400 kg/cm2), acţiune care cuprinde trei procese:
erodare, transport şi sedimentare. (vezi Babele şi Sfinxul). Transportul materialelor
se face fie prin rostogolire, fie prin antrenarea lor aeriană în funcţie de puterea de
transport a vântului.
Hidrosfera, acţionează prin intermediul apei din fisuri şi pori, a apei de şiroire
şi torenţilor, a apelor curgătoare, a apei sub formă de zăpadă şi gheţari. Apa poate
pătrunde prin fisuri şi pori exercitând o presiune de 1,5 respectiv 1500 kg/cm2. Apele
de şiroire, torenţii şi apele curgătoare, pot disloca mari cantităţi de material solid care
este mărunţit permanent prin lovire şi rostogolire.
Biosfera, acţionează prin activitatea organismelor vegetale şi animale.
Organismele vegetale acţionează prin rădăcinile plantelor care exercită presiuni de

35
30-50 kg/cm2. Organismele animale, pot provoca mărunţirea materialului solid, prin
galeriile, canalele sau cuiburile săpate de acestea pentru procurarea hranei.
Gravitaţia. Pe marginile prăpăstiilor, abrupturilor, se pot desprinde blocuri mari
de stâncă, ce pot acţiona şi alte fragmente, care prin cădere, frecare, izbire, acestea
se mărunţesc.

3.3.2. Alterarea
Spre deosebire de dezagregare, care determină o simplă mărunţire a
mineralelor, alterarea constă în transformarea mineralelor cu formare de noi
compuşi. Alterarea, are loc pe cale chimică şi biologică sau biochimică. Se produce
concomitent cu dezagregarea, fiind procese care se compensează.
Alterarea, se manifestă printr-o serie de procese chimice mai simple, însă,
importanţă mai mare prezintă hidratarea, dizolvarea, hidroliza, carbonatarea şi oxido-
reducerea.
Hidratarea, este un proces fizico-chimic de atracţie a apei în stare moleculară
sau sub formă de OH- la suprafaţa particulelor minerale (hidratare fizică) şi de
pătrundere a apei în reţeaua cristalină a mineralelor (hidratare chimică). (fig. 3.1.).

Fig. 3.1. Schema hidratării unui mineral

Dizolvarea, este procesul prin care o substanţă trece în soluţie fără a-şi
modifica natura chimică. Acţionează în principal asupra mineralelor solubile prin
trecerea ionilor în soluţie dar şi asupra celor insolubile prin desfacerea legăturilor şi
dispersia ionilor.
De asemenea, prin dizolvare, sunt îndepărtate produsele rezultate prin alte
procese de alterare, apa acţionând în continuare asupra particulelor minerale
primare.

36
Hidroliza, reprezintă procesul de descompunere a unei sări sub acţiunea apei
în acidul şi baza din care s-a format. Constituie principalul proces prin care se
alterează silicaţii, aceştia fiind consideraţi săruri ale unui acid slab (acidul silicic) cu
baze tari (NaOH, KOH, Ca(OH)2 etc.
Silicaţii fiind insolubili, hidroliza acestora se desfăşoară în mai multe faze:
debazificare, desilicifiere şi argilizare.
Carbonatarea, este determinată de prezenţa CO2 dizolvat în apă, care
acţionează asupra mineralelor şi rocilor cu formarea de carbonaţi. Aşadar, prin
debazificarea silicaţilor rezultă hidroxizi care pot reacţiona cu dioxidul de carbon
formând carbonaţii.
2KOH + CO2 + H2O = K2CO3 + 2H2O
2NaOH + CO2 + H2O = Na2CO3 + 2H2O
Ca(OH)2 + CO2 + H2O = CaCO3 + 2H2O
Mg(OH)2+ CO2 + H2O = MgCO3 + 2H2O

Oxido-reducerea, proces prin care o substanţă se combină cu oxigenul. Poate


avea loc atât prin acceptare de oxigen cât şi prin pierdere de hidrogen. Reducerea
este procesul invers oxidării. Procesele de oxidare sunt aerobe iar cele de reducere
sunt anaerobe. Cele mai frecvente procese de oxidare care au loc în masa solului
pot fi întâlnite la compuşii fierului, sulfului şi manganului, elemente care se găsesc în
compoziţia diverselor minerale.
De exemplu, fierul prin oxidare trece în hematit (Fe2O3), manganul trece în
piroluzită (MnO2) etc.

3.4. Produşi rezultaţi prin procese de dezagregare şi alterare

Produşii rezultaţi în urma dezagregării şi alterării se pot diferenţia după gradul


de mărunţire şi compoziţia chimică. Principalii produşi rezultaţi în urma acestor
procese sunt reprezentaţi de: săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale
argiloase, praf, nisip, pietriş etc.
Sărurile, rezultă în urma reacţiei dintre baze cu diferiţi acizi, (neutralizare) şi
pot fi: uşor solubile, mijlociu solubile, greu solubile şi foarte greu solubile.
● Cele mai frecvente săruri uşor solubile sunt sărurile acidului azotic (azotaţi
de Na, K, Ca); sărurile acidului clorhidric (cloruri de Na, K, Mg, Ca); săruri ale

37
acidului sulfuric (sulfaţi de Na, K, Mg), fosfaţi feroşi; Acestea pot fi uşor levigate pe
profilul de sol.
● Sărurile mijlociu solubile, sunt reprezentate de sulfatul de calciu (gips), care
în regiunile umede poate fi levigat până în apa freatică.
● Sărurile greu solubile sunt reprezentate de carbonat de calciu şi magneziu,
care de regulă influenţează pozitiv proprietăţile fizico-chimice ale solului. Acestea pot
deveni solubile în apa încărcată cu CO2, devenind bicarbonaţi.
● Sărurile foarte greu solubile sunt reprezentate de fosfaţii de fier şi aluminiu,
frecvent întâlnite în solurile acide rezultate prin combinarea acidului fosforic cu fierul
şi aluminiul.
Oxizii şi hidroxizii, mai răspândiţi din masa solului sunt cei de fier, mangan
aluminiu şi siliciu care se formează prin alterarea silicaţilor.
Oxizii şi hidroxizii de fier, provin prin alterarea mineralelor care conţin ioni de
fier în reţeaua cristalină. Fierul este scos din reţea sub formă de hidroxid de fier care
prin deshidratare trece în sescvioxizi (hematit, goethit, limonit sau limnit.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu, ca şi fierul provin din alterarea diferiţilor silicaţi
ce conţin acest element. Hidroxidul de aluminiu se transformă în sescvioxizi de
aluminiu (hidrargilit, diaspor sau corindon) în funcţie de gradul de hidratare.
Oxizii şi hidroxizii de mangan, se întâlnesc în cantităţi mici în sol şi pot fi puşi
în evidenţă în solurile umede, sub formă de pete brun-închise sau concreţiuni
(bobovine).
Silice coloidală sau silice hidratată (SiO2 . nH2O), rezultă în sol prin alterarea
silicaţilor sub formă de pulbere fină de culoare albicioasă. Prin deshidratare, se poate
transforma în particule fine de cuarţ secundar.
Mineralele argiloase, cuprind o serie de silicaţi secundari rezultaţi prin
alterarea silicaţilor primari. În funcţie de structura internă a acestora, pot fi: minerale
argiloase cu foiţe bistratificate (caolinit şi halloysit) şi cu foiţe tristratificate care se
împart în două grupe: grupa smectitului (montmorillonit, beidellit, nontronit) şi grupa
micelor hidratate (illit, vermiculit, glauconit).
Praful, este constituit din particule cu diametrul cuprins între 0,02 şi 0,002
mm. Spre deosebire de argilă, praful prezintă aceeaşi compoziţie mineralogică cu
cea a rocii sau mineralului din care provine. Prin cimentarea acestor particule se
formează anumite roci sedimentare (loess, depozite loessoide etc.).

38
Nisipul, reprezentat prin particule mai grosiere cu diametrul cuprins între 2-0.2
mm (nisip grosier) şi 0.2-0.02 mm (nisip fin). Prin dezagregare se poate transforma în
praf sau se poate menţine ca atare.
Pietriş, pietre, bolovani, constituite din fragmente de roci sau minerale cu
diametrul de peste 2 mm. Aceste fragmente constituie scheletul solului, pot fi formate
dintr-un singur mineral sau pot avea o compoziţie heterogenă. Prin dezagregarea şi
alterarea acestora, pot rezulta alte produse.

CAPITOLUL IV
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI

4.1. Surse de materie organică


Materia organică reprezintă un amestec extrem de complex de substanţe
foarte diferite în ce priveşte originea şi structura chimică. Cea mai mare parte a
materiei organice este de natură vegetală la care se adaugă materia organică de
origine animală şi cea rezultată din corpul microorganismelor. În cazul celor două
tipuri de vegetaţie naturală din ţara noastră, pajişti şi păduri, cantitatea de resturi
organice şi locul de cantonare al acestora este foarte diferit. Astfel, pajiştile din zona
de stepă lasă anual în sol o cantitate de 10-20 t/ha ponderea fiind dată de rădăcini
prin distribuţia acestora pe o adâncime de peste 100 cm cu o concentrare în primii
40-50cm. Sub păduri, predomină resturi organice sub formă de litieră cu grosimi
variabile funcţie de tipul speciilor lemnoase, în general fiind de 1-3 cm sub pădurile
de răşinoase şi de 3-6 cm sub pădurile de foioase. Cantitatea de masă organică
lăsată de pădurile din zona temperată este de 3-4 t litieră/ha.
Plantele cultivate, lasă în sol cantităţi variabile funcţie de tipul culturii, însă,
majoritatea plantelor cultivate lasă în sol circa 3-4t/ha rădăcini şi resturi vegetale. De
remarcat faptul că o cultură de lucernă sau trifoi poate aduce în fiecare an 3-12 t/ha
rădăcini.
Microflora solului (bacterii, ciuperci, actinomicete) reprezintă o altă sursă de
materie organică cu un aport deosebit, la care se adaugă fauna şi microfauna solului
prin dejecţiile respective şi prin corpurile acestora care aduc un aport de câteva sute
de kg anual (400-600 kg/ha, anual).

39
Materia organică existentă în sol, este permanent supusă proceselor de
descompunere şi variază foarte mult din punct de vedere cantitativ şi calitativ în
funcţie de ecosistemul respectiv. (tab. 4.1.).

Cantitatea de materie organică respectiv humus, în funcţie de


tipul de vegetaţie (t/ha)
(după Rodin şi Bazilievici)
Tabelul 4.1.
PĂDUR SILVO-
TUNDR STEPE STEP TUFĂRIŞ PĂDURI
TIP DE I DE STEPĂ SAVAN PĂDURI
A MODERA E URI DE UMEDE
VEGETAŢIE/ MOLID CU E SUBTRO
ARCTI T ARID SEMI- TROPICA
INDICI DIN STEJA ARIDE PI-CALE
CĂ ARIDE E DEŞERT LE
TAIGA R
Biomasa 100-
5,0 400 25 10 4,3 26,8 410 500
totală 300
Resturi
1,0 3,5-5,5 6,2 11,2 4,2 1,2 7,2 21 25
organice
Resurse de
humus pe 73 99 215 426 116 62 - 282 -
0-100 cm

4.2. Compoziţia resturilor organice din sol şi transformarea acestora


Resturile organice din sol conţin 75-90 % apă şi diferiţi compuşi organici
alcătuiţi din C, H, O sau C, H, O, şi N la care se adaugă în cantităţi reduse Ca, Mg,
Fe, K, P, S etc. Substanţa uscată cuprinde o serie de compuşi organici reprezentaţi
de substanţe proteice, hidraţi de carbon, lignină, lipide şi substanţe tanante. Proporţia
acestor substanţe precum şi cantitatea de cenuşă rezultată (K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, P,
S, etc.) variază în funcţie de originea materiei organice.
Ajunsă pe sol sau în sol, materia organică este într-o continuă transformare
datorită proceselor biochimice de descompunere şi de sinteză sub influenţa
microorganismelor (bacterii, ciuperci, actinomicete).
Bacteriile, sunt fiinţe unicelulare de dimensiuni mici, cu răspândire foarte mare
în masa solului (aprox. 2 mld./g sol uscat, după Clark). În funcţie de modul de
nutriţie, bacteriile pot fi:
- heterotrofe, care îşi procură atât dioxidul de carbon cât şi energia prin
oxidarea substanţelor organice;

40
- autotrofe, care îşi procură dioxidul de carbon din aer iar energia prin oxidarea
substanţelor anorganice.
Ciupercile, sunt microorganisme heterotrofe, cu un metabolism dominant
aerob şi spre deosebire de bacterii se dezvoltă în condiţii de mediu acid, asociindu-
se cu vegetaţia lemnoasă (pădure).
Actinomicetele, sunt organisme heterotrofe, aerobe sau facultativ aerobe, se
dezvoltă în condiţii de reacţie acidă – alcalină şi spre deosebire de bacterii şi ciuperci
au mare capacitate de descompunerea substanţelor organice, în special lignine.
Procesul de descompunere a materiei organice are loc în trei etape: hidroliză,
oxido-reducere şi mineralizare totală.
Substanţele organice complexe, prin hidroliză trec în substanţe organice mult
mai simple, care apoi sunt supuse proceselor de oxido-reducere, transformându-se
în substanţe organice şi mai simple sau compuşi minerali. Cele trei etape ale
procesului de descompunere, sunt prezentate în figura 4.1.

4.3. Alcătuirea acizilor humici


Materia organică existentă în masa solului este alcătuită din substanţe humice
specifice (acizi huminici, acizi fulvici, humine) cu o pondere ridicată de circa 80-90 %
şi substanţe organice nespecifice (resturi vegetale şi animale, răşini, ceruri, lignine
etc), de aproximativ 10-15 %.
Acizii huminici, provin din descompunerea resturilor vegetaţiei ierboase bogate
în substanţe proteice şi prezenţa cationilor bazici (Ca, Mg, K), sub acţiunea directă a
florei bacteriene. Au o mare capacitate de schimb cationic (T = 600 me/100 g sol).
Acizii fulvici, provin din descompunerea resturilor organice de natură
lemnoasă, cu conţinut redus de substanţe proteice şi elemente bazice, sub acţiunea
preponderentă a ciupercilor. Au capacitate redusă de schimb cationic (T<300 me/100
g sol).
Huminele, reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului fiind insolubile în
soluţii alcaline (NaOH şi pirofosfat), fiind strâns legată de partea minerală a solului.
Acizii humici prezintă o compoziţie elementară complexă, în structura cărora
găsindu-se toate elementele chimice care intră în alcătuirea micro- şi
macroorganismelor: C, H, O, N. Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, Mn, S, P etc. Dintre
acestea, ponderea mai mare o au C, H, O şi N, ale căror valori variază în limite foarte
largi: C = 40-68 %; H = 3-6 %; O = 31-48 %; N = 2-8 %.

41
4.4. Proprietatile acizilor humici
Principalele proprietăţi ale acizilor humici sunt:
Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic. Acizii humici conţin la
periferia moleculelor, diferite grupări funcţionale cum ar fi: hidroxilice (-OH),
carboxilice (-COOH) etc. Cationii de H+ din aceste grupări sunt uşor înlocuiţi cu alţi
cationi prezenţi în sol (Ca, Mg, K, Na). Această proprietate a acizilor humici de a
avea cationi adsorbiţi şi de a-i schimba cu alţii din soluţia solului este cunoscută sub
numele de capacitate de adsorbţie sau schimb cationic.
Capacitatea de schimb cationic (T) este mult mai ridicată în cazul acizilor
humici comparativ cu mineralele argiloase care nu depăşesc 150 me/100 g sol în
schimb acizii humici prezintă valori de până la 300 me/100 g sol (acizii fulvici) şi până
la 600 me/100 g sol (acizii huminici).
Interacţiunea acizilor humici cu partea minerală a solului. Acizii humici pot
reacţiona cu partea minerală a solului formând combinaţii organominerale de diferite
tipuri:
● Combinaţii ale acizilor humici cu cationii metalelor alcaline şi alcalino-
teroase, care se formează prin înlocuirea H+ cu cationii alcalini Na, K, Ca, Mg,
rezultând sărurile respective.
● Combinaţii ale acizilor humici cu fierul şi aluminiul, rezultând produse
organo-minerale de tipul: fero-humaţi, alumino-humaţi etc., specifice solurilor bogate
în oxizi de fier şi aluminiu.
● Combinaţii ale acizilor humici cu argila, caz în care se presupune că
acţiunea reciprocă dintre acizii humici şi mineralele argiloase se produc prin
intermediul cationilor de Ca, Mg, Fe, Na, K, interpuşi între foiţele (straturile) silicaţilor.
● Combinaţii ale acizilor humici cu materialele allofane, care pot fi întâlnite mai
rar, îndeosebi în zonele montane pe seama andosolurilor.

4.6. Tipuri de humus


În funcţie de particularităţile de solificare, provenienţa materiei organice şi
condiţiile de formare, s-au stabilit mai multe tipuri şi subtipuri de humus, după cum
urmează:
Mullul, reprezintă materia organică complet humificată şi intim amestecată cu
partea minerală a solului. Este caracteristic solurilor cu un regim aerohidric favorabil,

42
cu o intensă activitate a microorganismelor unde se realizează o descompunere
completă a resturilor organice. În funcţie de locul şi modul de formare, se pot distinge
două tipuri de mull:
Mull calcic, puternic saturat cu cationi bazici, predominant calciu. Prezintă
nuanţe brun-negricios până la negru cu reacţie neutră până la slab alcalină. Raportul
C/N este în jur de 10.
Mull forestier, se formează într-un mediu slab saturat în cationi bazici, păduri
de foioase, sub acţiunea ciupercilor, prezintă nuanţe mai deschise, raportul C/N în jur
de 12-15. Reacţia solurilor este slab spre moderat acidă.
Moderul, reprezintă materia organică mai slab humificată şi parţial legată de
partea minerală a solului. Se formează în soluri slab aerate, în prezenţa unei
microflore sărace cu activitate redusă. Raportul C/N este mai ridicat, cu valori de 15-
25, ceea ce denotă că mineralizarea materiei organice este lentă şi incompletă. În
funcţie de condiţiile de solificare, acest tip de humus poate fi:
Moder forestier, acid, oligotrofic, predominant în pădurile de răşinoase şi de
amestec.
Moder de pajişte, specific pajiştilor alpine, cu caracter acid.
Moder calcic sau rendzinic, caracteristic solurilor formate pe calcare, în condiţii
de climă umedă şi rece.
Moder hidromorf, întâlnit la soluri cu exces prelungit de apă stagnantă.
Morul (humus brut), format predominant din resturi organice slab humificate,
puţin mărunţite şi transformate biochimic, nelegat de partea minerală a solului. Este
caracteristic solurilor din zona montană (jnepenişuri, pajişti alpine etc.) cu condiţii
nefavorabile proceselor de humificare.
Turba, se formează într-un mediu saturat cu apă, pe seama resturilor
organice provenite de la vegetaţia hidrofilă (genurile: Carex, Typha, Juncus,
Phragmites etc.). Se pot deosebi două tipuri de turbă: eutrofă (calcică) şi oligotrofă
(acidă).
Turba eutrofă se formează pe terenurile joase cu apa freatică bogată în Ca,
având reacţie neutră spre slab alcalină (pH = 7.0-7.5, raportul C/N < 30.
Turba oligotrofă este specifică regiunilor montane cu climat rece şi umed, cu
substrat acid, formată pe seama vegetaţiei acidofile (muşchi, licheni etc.). Raportul
C/N > 40, puternic acidă, având pH de 4-4.5.

43
4.6 Importanţa humusului din sol
Humusul, component esenţial al solului, care alături de materia organică
reprezintă rezerva permanentă de elemente nutritive uşor accesibile plantelor
asigurând fertilitatea acestuia. Împreună cu materia organică, constituie un substrat
favorabil activităţii şi dezvoltării microorganismelor din sol.
Contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului (formarea structurii
glomerulare, imprimă solului nuanţe închise, favorizând adsorbţia radiaţiilor calorice
şi gradul de încălzire.
In combinaţie cu argila, reţine şi atenuează levigarea anumitor cationi din
soluţia solului (Ca, Mg, K, Na, NH4), iar indirect, asigură permeabilitate, consistenţă şi
capacitate mai mare de reţinere a apei.
Humusul contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale anumitor soluri, în
sensul că: reduce coeziunea solurilor argiloase şi măreşte permeabilitatea pentru
apă şi aer iar în cazul solurilor nisipoase fenomenul este invers (măreşte coeziunea
şi scade permeabilitatea pentru apă şi aer.

44
Substante proteice Hidrati de carbon Lignine, substante tanante Lipide, rasini

Hidroliza

Peptide, aminoacizi, baze Hexoze, pentoze, Produşi de desfacere hidrolitică Glicerină, acizi
purinice şi pirimidinice acizi uronici, celobioză de tipul fenolilor graşi etc.

Reactii de oxido-reducere

Acizi organici, Acizi graşi, Acizi alifatici, Acizi organici volatili, Chinone, fenoli, Acizi nesaturati, Hidrocarburi
alifatici, alcooli, hidraţi de carbon aldehide, alcooli, alcooli, CH4, H2, CO2, H2O oxiacizi, acizi organici
NH3, CO2, H2O NH3, CO2, H2O CO2, H2O CO2, H2O volatili, CO2, H2O

Mineralizare totală

RNO2, RNO3, R2SO4, R3(PO4)2 NH3, CO2, H2O CH4, H2, N2, H2S, H3PO4,, PH3
Aerobioză Aerobioză şi Anaerobioză Anaerobioză

Fig. 4.1. Procesele de descompunere şi mineralizare a resturilor organice


(după Alexandrova)

45
CAPITOLUL V
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PROFILULUI DE SOL

5.1. Caracteristici morfologice ale profilului de sol


Profilul de sol este alcătuit dintr-o succesiune de orizonturi (straturi de sol)
identificate şi delimitate prin anumite proprietăţi, mai importante fiind: culoarea,
textura, structura, neoformaţiile etc. Unele dintre aceste proprietăţi sau caracteristici
morfologice constituie în acelaşi timp elemente de alcătuire a solului sau sunt incluse
în rândul proprietăţilor fizice şi vor fi prezentate pe larg în capitolele următoare.
Culoarea solului. Este determinată de însăşi compoziţia solului, deoarece
componentele solului prezintă culori diferite pe care le imprimă solului.
De exemplu,
- humusul, imprimă solului nuanţe de la brun-negricioase până la galben, în
funcţie de proporţia acizilor humici componenţi (humici sau fulvici);
- carbonatul de calciu, sărurile solubile, silicea coloidală, imprimă solului
nuanţe albicioase;
- oxizii şi hidroxizii de fier, imprimă nuanţe de la roşcat până la galben pal ;
- oxizii feroşi, dau nuanţe vineţii, albăstrui, verzui, cenuşii.
Prin combinarea acestor compuşi, rezultă diverse nuanţe caracteristice
diferitelor orizonturi pedogenetice, respectiv soluri. Culoarea solului poate fi
determinată cu ochiul liber, cu ajutorul lupei sau pentru a înlătura subiectivismul, se
utilizează atlasul Munsell de culori. Acesta, este compus din mai multe planşe de
culori caracterizate în funcţie de trei atribute principale:
- nuanţa, care reprezintă culoarea de bază;
- valoarea, care se referă la strălucire, luminozitate;
- croma sau intensitatea culorii.
Neoformaţiile. Sunt acumulări sau separaţiuni de diferite substanţe, care s-au
format pe parcursul procesului de solificare prin eluviere-iluviere, oxido-reducere,
etc., deosebindu-se pe profil prin culoare, formă şi compoziţie.
În funcţie de natura acestora, neoformaţiile pot fi:
- de natură chimică, rezultate prin acumulare de săruri solubile, oxizi şi
hidroxizi etc.;
- de natură fizică, formate prin acumularea argilei;
- de natură biologică, rezultate în urma acţiunii organismelor.

46
5.2. Procese pedogenetice şi orizonturi rezultate
Principalele procese pedogenetice care au dus la formarea solurilor din ţara
noastră, specifice zonei temperate, sunt: bioacumularea, argilizarea, argiloiluvierea,
gleizarea şi stagnogleizarea, podzolirea humico feriiluvială, salinizarea şi alcalizarea
precum şi procesele vertice. Aceste procese se manifestă diferit în funcţie de
condiţiile de mediu (rocă, organisme, climă, relief, ape freatice şi stagnante etc.).

5.2.1. Bioacumularea şi orizonturile rezultate


Bioacumularea, procesul de bază al solificării, prin care se acumulează în sol
materie organică aflată în diferite stadii de descompunere şi în urma căruia se
formează orizonturile: A, O şi T.
Orizontul „A", este un orizont mineral, format la suprafaţa solului care datorită
condiţiilor în care s-a format , se poate diferenţia în: Am, Ao, Au şi Ame.
Orizontul Am (molic), se formează de regulă în zona de stepă, pe seama
vegetaţiei de natură ierboasă, prezintă nuanţe brun-negricioase, structură
glomerulară bine dezvoltată, textură lutoasă, conţinut de materie organică minim 1%,
cu grosimea orizontului de cel puţin 25 cm, diagnostic pentru clasa cernisoluri, având
un grad de saturaţie în baze (V%) peste 53.
Orizontul Ao (ocric), se formează în zonele de silvostepă, prin intermediul
litierei, prezintă nuanţe mai deschise, brun-gălbui, structură grăunţoasă sau
poliedrică, de minim 20 cm grosime, având textură în general lutoasă, întâlnit la clasa
luvisoluri dar nu constituie caracter diagnostic.
Orizontul Au (umbric), format în zonele de pădure şi pajişti alpine, cu climat
rece şi umed, nuanţe închise, cu grosimea de minim 2,5 cm, structură grăunţoasă
slab formată, diagnostic pentru clasa umbrisoluri, având gradul de saturaţie în baze
sub 53 %.
Orizontul Ame (molic eluvial sau greic), este un suborizont format sub Am, prin
levigarea anumitor compuşi din orizontul superior, este îmbogăţit în particule de
cuarţ, mai deschis la culoare, cu grosimea de 10-15 cm, specific solurilor
faeoziomurilor greice (cenuşii).
Orizontul „O", este un orizont organic nehidromorf, format prin acumulare de
materie organică la suprafaţa solului nesaturat sau parţial saturat cu apă. În funcţie
de stadiul de dezvoltare, acest orizont poate fi:
◦ orizont de litieră (Ol), alcătuit din materie organică slab descompusă;

47
◦ orizont de fermentaţie (Of), alcătuit din materie organică parţial descompusă,
la care se observă natura materialului din care provine;
◦ orizont de humificare (Oh), materie organică total descompusă.
Orizontul „T", este un orizont organic hidromorf sau turbos, format pe seama
materiei organice descompusă în condiţii de madiu saturat cu apă o mare parte din
an. În funcţie de gradul de descompunere, acet orizont poate fi:
◦ fibric, cu materie organică slab descompusă;
◦ hemic, cu materie organică mediu descompusă;
◦ sapric, cu materie organică total descompusă;

5.2.2. Procese de argilizare şi orizonturi rezultate


Argilizarea este un proces de transformare a mineralelor primare în minerale
secundare (argiloase) în urma căruia orizontul subiacent se îmbogăţeşte în argilă „in
situ", (pe loc).n urma acestui proces se formează orizontul B cambic, (lat. cambiare
= schimbare) notat cu Bv (germ. verwitterung = alterare).
Orizontul Bv este relativ sarac în humus, mai roşcat faţă de materialul parental
pe care s-a format, datorită prezenţei oxizilor de fier, rezultaţi din alterarea silicaţilor;
prezintă o structură poliedrică subangulară sau columnoid prismatică, textura în
general fină, total levigat de săruri solubile şi carbonaţi, având o grosime de minim 15
cm, însă, limita de apariţie este la peste 25 cm de la suprafaţă.

5.2.3. Procese de argiloiluviere şi orizonturi rezultate


Argiloiluvierea este un proces de migrare a argilei, care se produce în două
etape: eluviere (levigarea argilei din partea superioară a profilului de sol) şi iluvierea
(depunerea acesteia în profunzime). Acest proces se desfăşoară în condiţii de climat
ceva mai umed cu media anuală a precipitaţiilor în jur de 550 mm, ceea ce
corespunde unui regim hidric periodic percolativ.
În prima etapă (eluviere), se formează orizontul de tip E, care în funcţie de
intensitatea proceselor de levigare, se pot diferenţia orizontul El (eluvial luvic) şi
respectiv Ea (eluvial albic). Ambele orizonturi au nuanţe deschise, deoarece sunt
îmbogăţite în silice şi particule de cuarţ, sunt slab structurate sau cel mult cu
structură lamelară. Aceste orizonturi sunt specifice luvosolurilor şi planosolurilor.
În a doua etapă (iluviere), se formează orizontul B argic, argiloiluvial sau
textural, notat cu Bt, orizont ce se caracterizează morfologic astfel:

48
- acumularea argilei şi a oxizilor de fier, care imprimă solului onuanţă uşor
roşcată;
- structură prismatică bine dezvoltată, cu muchiile bine delimitate;
- levigarea sărurilor solubile ş a carbonaţilor;
- grosime de 60-140 cm sau mai mult;
- textură fină sau argiloasă, datorită acumulării acesteia prin iluviere;
- orizont diagnostic pentr clasa luvisoluri.

5.2.4. Procese de chiluviere sau spodosolizare şi orizonturi rezultate.


Acest proces constă în migrarea sescvioxizilor (oxizi de fier si/sau aluminiu)de
la suprafaţa profilului către baza acestuia, uneori şi a fracţiunilor humice solubile sub
formă de chelaţi. Are loc în condiţii de mediu rece şi umed, asociat unei acidifieri
permanente a soluţiei solului (pH <5), predominant în zonele de pădure unde
procesele de descompunere se desfîoară lent, prin intermediul ciupercilor, cu
formare de acizi fulvici.
Ca şi procesul anterior, chiluvierea are loc în două faze (etape):
În prima etapă, are loc levigarea sescvioxizilor de fier şi aluminiu cu formarea
orizontului Ea (eluvial albic sau spodic), îmbogăţit rezidual în silice coloidală şi cuarţ
cu nuanţă cenuşiu-deschis.
În a doua etapă, se acumulează sescvioxizii de fier şi aluminiu şi uneori acizi
humici, formîndu-se orizontul B humico-feriiluvial sau spodic, notat Bhs cu nuanţe
brun negricioase sau se pot acumula sescvioxizi în detrmentul acizilor humici
formîndu-se orizont B feriiluvial, notat Bs.
De regulă, pe profilul de sol se pot individualiza orizonturile Ea şi Bhs, unde
procesele de chiluviere sunt mai intense sau se formează orizontul Bs în absenţa
orizontului Ea.

5.2.5. Procese de gleizare şi stagnogleizare şi orizonturi rezultate


Aceste procese se formează datorită procesului prelungit de umiditate, pe de
o parte datorat apelor freatice situate aproape de suprafaţa solului (gleizare) şi pe de
altă parte a apelor pluviale şi irigaţii (stagnogleizare) care se acumulează şi
stagnează la suprafaţa solului.

49
În ambele cazuri, are loc reducerea compuşilor de fier şi mangan, mobilizarea
acestora în pereţii porilor de-a lungul fisurilor sau pe urmele de rădăcini (biogoluri),
pe feţele sau în interiorul agregatelor structurale.
Procesele de gleizare determină formarea unui orizont specific numit orizont
gleic notat cu G, care în funcţie de intensitatea acestuia poate fi: gleic de reducere
(Gr) sau gleicde oxidoreducere (Go).
Orizontul Gr se formează în condiţii prelungite de anaerobioză, prezintă
nuanţe verzui, vineţii, albăstrui sau cenuşii, nestructurat.
Orizontul Go, se formează în condiţii alternante de anaerobioză, de regulă
deasupra orizontului Gr, având un fond marmorat (pete brun-gălbui pe fond vineţiu).
Procesele de stagnogleizare se formează datorită stagnării apei la suprafaţa
solului în condiţii de drenaj defectuos, prezenţa unui substrat greu permeabil şi
precipiaţii de regulă peste 600 mm.
În astfel de condiţii, se formează orizontul stagnogleic notat W (în condiţii de
anaerobioză) şi stagnogleizat otat w (în condiţii alternante de anaerobioză).
Deoarece se formează la suprafaţă unde predomină procesele de bioacumulare,
aceste orizonturi se grefează pe orizonturile de bază (A, B), având nuanţe cenuşiu-
închis, brun-cenuşiu etc.
Atât orizonturile de gleizare cât şi cele de stagnogleizare sunt specifice clasei
hidrisoluri precum şi subtipurilor gleic şi stagnic ale altor tipuri de sol.

5.2.6. Procese de salinizare, sodizare şi orizonturile rezultate


Ambele procese se formează în condiţii de mediu secetos şi uscat, cu apa
freatică aproape de suprafaţă şi mineralizată (îmbogăţită în săruri).
Salinizarea, reprezintă procesul de îmbogăţitire a solului în săruri solubile iar
sodizarea (alcalizarea) îmbogăţirea complexului coloidal în ioni de sodiu. Pe lângă
cele menţionate salinizarea poate fi determinată şi de prezenţa materialului salifer
bogat în săruri (marne salifere). În urma acestor procese se pot forma următoarele
orizonturi:
- orizont salic (sa), cu acumulare de săruri solubile de peste 1,00-1,15 %;
- orizont salinizat sau hiposalic (sc), unde conţinutul în săruri solubile este
cuprins între 0,1-1,0 % şi 0,15-1,5 %.
- orizont natric (na), având un conţinut de peste 15 % sodiu în complex;
- orizont alcalizat sau hiponatric (ac), având între 5 şi 15 % sodiu în complex.

50
Toate aceste orizonturi descrise, se grefează pe alte orizonturi de bază (Ao,
Am, Btna) fiind specifice clasei salsodisoluri, care încadrează cele include cele două
tipuri de sol: solonceac şi soloneţ.
În teren, aceste soluri pot fi identificate prin lipsa totală a vegetaţiei, din acest
motiv fiind cunoscute sub numele de chelituri, sau prezenţa vegetaţiei specifice
adaptată la astfel de condiţii: Salicornia herbaceea, Salsola soda, Suaeda maritima,
Arthemisia salina, Statice gmelini etc.

5.2.7. Procese de migrare a carbonaţilor şi orizonturi rezultate


Pe profilul de sol pe lângă sărurile solubile şi componenţii coloidali sunt
translocaţi şi depuşi în profunzime şi carbonaţii de calciu, proces cunoscut sub
numele de carbonatoiluviere. Se formează de regulă la baza profilului de sol, pe
seama materialului parental de tip C unde se acumulează carbonat de calciu în
proporţie de peste 12 % pe o grosime de minim 20 cm, care se numeşte orizont
carbonatoacumulativ, calcic sau calxic, notat Cca.

5.2.8. Procese vertice şi orizonturi rezultate


Aceste procese se formează în zone unde materialul parental este reprezentat
de argile gonflante (care îşi măresc volumul prin umezire) cu un conţinut de peste 30
%, (frecvent peste 50 %).
Pe astfel de soluri (terenuri), în perioadele secetoase, apar crăpături la
suprafaţă de minim 1 cm pe adâncime de cel puţin 50 cm, iar în perioadele umede,
agregatele structurale îşi măresc volumul, alunecă unele peste altele formându-se
aşa numit-ul relief de gilgai sau coşcove.
În urma acestor fenomene sau procese vertice (lat. verto = întoarcere) se
formează orizontul vertic, notat cu y care are peste 30 % argilă gonflantă şi orizontul
pelic, notat cu z, având peste 45 % argilă predominant nesmectitică.

51
CAPITOLUL VI
PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI FIZICO-MECANICE ALE SOLULUI

6.1. Textura solului şi clasele de textură


După cum a fost prezentat anterior, solul este alcătuit din trei faze: lichidă (apa
cu substanţele dizolvate), solidă (partea organică şi partea minerală) şi gazoasă
(aerul din sol). Partea solidă, se referă la fracţiunea minerală care provine din roca
pe care s-a format solul, adică fracţiuni granulometrice cu diametrul mai mic de 2 mm
(nisip, praf şi argilă) ceea ce constituie pământul fin şi fracţiuni grosiere cu diametrul
mai mare de 2 mm (pietriş, pietre, bolovani etc.), constituind scheletul solului.
Textura sau alcătuirea granulometrică se defineşte prin conţinutul procentual
al diferitelor fracţiuni (nisip, praf, argilă), ce intră în alcătuirea solului.
6.1.1. Clasificarea şi caracterizarea fracţiunilor granulometrice
Sistemul român de clasificare a fracţiunilor granulometrice a fost adoptat după
clasificarea elaborată de Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului (SISS), cunoscut
sub numele de sistemul Atterberg, (tabelul 6.1) conform căruia diametrul de 2 mm al
particulelor elementare este considerat limită de separare între pământul fin şi
scheletul solului.
Pământul fin, este reprezentat de nisip grosier, nisip fin, praf şi argilă.
Argila, este constituită din particule foarte fine cu Ø < 2 mm reprezentată de
silicaţi secundari de tipul mineralelor argiloase, cu proprietăţi coloidale, capacitate
mare de reţinere a apei, permeabilitate scăzută pentru apă şi aer, plasticitate ridicată
şi coeziune mare între particule.
Praful, este reprezentat de particule fine de silicaţi primari (feldspaţi,
hornblendă) şi particule de cuarţ, cu Ø cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Prin
coagularea acestor particule se formează loess sau lehm, cu caracteristici moderate
în ce priveşte permeabilitatea şi coeziunea. Unele soluri cu conţinut ridicat de praf şi
care sunt lucrate intens, pot forma crustă.
Nisipul fin, este constituit din minerale primare nealterate sau cuarţ, cu Ø
cuprins între 0,2 şi 0,02 mm. Aceste fracţiuni conferă solului o permeabilitate ridicată,
capacitate de reţinere a apei şi conţinut în elemente nutritive redusă, capacitate de
formare a structurii slabă, ascensiune capilară foarte redusă.

52
Nisipul grosier, predominant din particule de cuarţ cu Ø cuprins între 2 şi 0,2
mm, nu prezintă capacitate de reţinere a apei, ascensiunea capilară este aproape
nulă.

GRUPE DE CLASE, CLASE ŞI SUBCLASE TEXTURALE


TABELUL 6. 1
Simbol Denumire Argilă Praf Nisip Raport Nf/Ng
hărţi <0,002 mm 0,002-0,02 mm 2-0,02 mm
g Texturi grosiere ≤12 ≤32 ≥56 oricare
Nisip ≤5 ≤32 ≥63 oricare
Nisip grosier ≤5 ≤32 ≥63 <1
Nisip mijlociu ≤5 ≤32 ≥63 1-20
Nisip fin ≤5 ≤32 ≥63 <20
u Nisip lutos 6-12 ≤32 56-94 oricare
Nisip lutos grosier 6-12 ≤32 56-94 <1
Nisip lutos mijlociu 6-12 ≤32 56-94 1-20
Nisip lutos fin 6-12 ≤32 56-94 <20
m Texturi mijlocii 13-32 ≤32 35-87 oricare
Lut nisipos
≤20 ≤32 48-87 oricare
Lut nisipos grosier 13-20 ≥33 ≤67 oricare
Lut nisipos mijlociu 13-20 ≤32 48-87 <1
Lut nisipos fin 13-20 ≤32 48-87 1-20
Lut nisipos prăfos ≤20 ≤32 48-87 >20
praf ≤20 33-50 30-67 oricare
≥51 ≤49 oricare
l Lut 21-32 ≤79 ≤79 oricare
Lut nisipo-argilos 21-32 ≤14 54-79 oricare
Lut mediu 21-32 15-32 23-52 oricare
Lut prăfos 21-32 33-79 ≤46 oricare
f Texturi fine ≥33 ≤67 ≤67 oricare
Lut argilos 33-45 ≤67 ≤79 oricare
Argilă nisipoasă 33-45 14 41-67 oricare
Lut argilos mediu 33-45 15-32 23-52 oricare
Lut argilo-prăfos 33-45 33-67 ≤34 oricare
a Argilă ≥46 ≤54 ≤54 oricare
Argilă lutoasă 46-60 ≤32 8-32 oricare
Argilă prăfoasă 46-60 33-54 ≤21 oricare
Argilă medie 61-70 ≤39 ≤39 oricare
Argilă fină ≥71 ≤29 ≤29 oricare
o Nu este cazulxxx
c Sedimente cu peste 40% CaCO3
p Roci compacte fisurate şi pietrişuri
z Roci compacte dure
- Depozite organice

xxx
se aplică la materialele organice, depozite calcaroase

6.1.2. Clasificarea texturală a solului

53
Orice tip de sol este constituit din particule de nisip, praf şi argilă, însă
proporţia de participare a acestor fracţiuni depinde atât de compoziţia granulometrică
a rocii pe care s-a format cât şi de condiţiile de solificare. În funcţie de alcătuirea
granulometrică, fiecare orizont pedogenetic poate fi încadrat în grupa de clase
texturale, clasa texturală şi subclasa texturală.
În ţara noastră, a fost oficializată metodologia elaborării studiilor pedologice
(I.C.P.A., 1987), cu ajutorul căreia se poate stabili clasa şi subclasa texturală pentru
fiecare orizont de sol. În baza acesteia, au fost separate 3 grupe de clase texturale, 6
clase şi 23 subclase.
Texturi grosiere (soluri uşoare), cuprinde clasele nisip (N) şi nisip lutos (U).
Fiecare clasă se subdivide în 3 subclase în funcţie de ponderea celor trei fracţiuni
granulometrice şi a raportului dintre nisip fin şi nisip grosier.
Texturi mijlocii (soluri mijlocii), cuprinde clasele lut nisipos (S) şi lut (L), care se
subdivide în câte cinci subclase texturale.
Texturi fine (soluri grele), cuprinde clasele lut argilos (T) cu trei subclase
texturale şi argilos (A) cu patru subclase texturale.
6.1.3. Variaţia texturii pe profilul solului
În funcţie de materialul parental pe care s-a format solul şi condiţiile fizico-
geografice specifice fiecărei zone, textura solului poate fi: nediferenţiată, diferenţiată
şi contrastantă.
Textura nediferenţiată, este întâlnită la soluri formate pe materiale parentale
uniforme şi omogene în absenţa proceselor de argilizare, migrarea argilei sau
podzolire.
Textura diferenţiată, apare la soluri formate pe materiale omogene, dar unde
au loc procese de argilizare sau migrarea argilei. În acest caz, a fost introdus
termenul de diferenţiere texturală (Idt), care reprezintă raportul dintre procentul de
argilă din orizontul B şi procentul de argilă din orizontul A sau E.
Textura contrastantă, apare atunci când solul s-a format prin intermediul
aluviunilor, alternând texturi fine cu nisipoase, grosiere cu fine etc.
Scheletul solului
În cazul solurilor formate pe materiale dure (specifice zonelor montane), pot fi
întâlnite fragmente de roci de dimensiuni diferite, constituind scheletul solului. Odată
cu determinarea granulometriei solului, se apreciază: cantitatea de schelet, natura
mineralogică acestuia şi proporţia diferitelor categorii de fragmente. Cunoscându-se

54
aceste elemente, se poate calcula volumul de sol ce poate fi utilizat (explorat) de
rădăcinile plantelor cunoscut sub denumirea de volum edafic util (VEU).

VEU (%) = Adâncimea rocii dure x (100 - % schelet)/150

6.2. Structura solului şi tipuri de structură


Structura solului reprezintă modul de aranjare a particulelor elementare de sol
în formaţiuni mai complexe denumite agregate structurale, de diferite forme şi
dimensiuni, separate prin fisuri, goluri, planuri de desprindere etc.
În funcţie de mărime, formă, caracterele suprafeţelor şi muchiile elementelor
structurale se deosebesc mai multe tipuri de structură (după ICPA, 1987, în
colaborare cu SNRSS):
• monogranulară, particulele elementare nu sunt grupate în elemente
structurale; grăunţi minerali nelegaţi – nisip;
• masivă, la care particulele minerale sunt consolidate sau cimentate;
• glomerulară, unde elementele structurale sunt aproximativ sferice, poroase,
specifică orizontului Am;
• grăunţoasă, cu elementele structurale de formă sferoidal-cuboidă,
neporoase;
• poliedrică-angulară, unde elementele structurale sunt dezvoltate pe cele trei
axe rectangulare, feţe netede, muchii ascuţite etc.;
• poliedrică-subangulară, asemănătoare cu cea granulară, dar cu muchiile
rotunjite;
• prismatică, cu axul vertical al elementelor mai dezvoltat decât cel orizontal,
specifică orizontului Bt;
• columnoidă, asemănătoare celei prismatice dar cu muchiile rotunjite;
• columnară, asemănătoare celei prismatice dar cu capetele prismelor
rotunjite, întâlnită de regulă în orizontul Btna;
• sfenoidală, specifică orizonturilor vertice, elementele structurale sunt mari
înclinate sub un unghi cuprins între 10-60o faţă de orizontală;
• lamelară sau foioasă, având axul orizontal mai dezvoltat decât cel vertical,
specifică orizonturilor de tip E;
• compusă, unde agregatele mai mari de desfac în agregate mai mici.
Structura solului, poate fi apreciată după mărimea ................

55
6.3. Alte proprietăţi fizice ale solului
6.3.1. Densitatea solului, reprezintă masa unităţii de volum a părţii solide a
solului şi se determină cu relaţia:
D = M/Vs (g/cm3)
Valoarea densităţii solului, depinde de alcătuirea părţii solide, compoziţia
chimică a componentelor solului şi structura mineralelor componente. Aceste
componente au densităţi diferite cuprinse între 0,8-0,9 cm3 la materia organică
proaspătă; 1,2-1,8 g/cm3 la materia organică humificată şi peste în cazul
componentelor minerale: 2,5-2,8 g/cm3 la cuarţ; 3,4-5,2 g/cm3 la limonit, hematit; 2,7-
3,1 g/cm3 la muscovit şi biotit etc.
6.3.2. Densitatea aparentă, reprezintă masa unităţii de volum a solului în
aşezare naturală şi se determină cu relaţia:
Da = M/Vt (Vs+Vp) g/cm3)
Valorile densităţii aparente depind de starea de afânare sau tasare a solului,
de natura solului, de adâncime etc. Aceste valori variază între 1-2 g/cm3, însă de
regulă, sunt cuprinse între 1,0 şi 1,6 g/cm3. Starea de aşezarea a solului influenţează
capacitatea de reţinere a apei, permeabilitatea pentru apă şi aer, rezistenţa
mecanică opusă de sol la efectuarea lucrărilor agricole şi pătrunderea rădăcinilor.
6.3.3. Porozitatea totală a solului, este o însuşire fizică ce exprimă proporţia
porilor din sol ocupaţi cu apă şi aer. Se determină cu ajutorul formulei:
PT = (1-Da/D) 100 (%)
Valorile porozităţii totale depind în special de textura şi structura solului. Astfel,
porozitatea totală creşte de la soluri nisipoase către argiloase şi de la soluri
nestructurate către soluri structurate.
Condiţii optime de porozitate se realizează la soluri cu textură mijlocie şi cu
structură glomerulară, porozitatea totală având valori de 50-60 %.
6.3.4. Gradul de tasare, este o altă însuşire a solului care se corelează cu
valorile densităţii aparente şi porozităţii totale, astfel:

Interpretarea gradului de tasare

56
Tabelul 6.2
Simbol T1 T2 T3 T4 T5 T6
Denumire Foarte Afânat Netasat Slab tasat Moderat Puternic
afânat tasat tasat
Limite <-18 -18…-11 -10…0 1…10 11…18 >18

Gradul de tasare (GT %) se calculează cu formulele:

PMN - PT
GT = x 100
PMN

PMN = 45 + 0,163A

în care: PMN - porozitatea minimă necesară (%);


PT - porozitatea totală (%);
A - conţinutul în argilă (%)

6.4. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului


Principalele proprietăţi fizico-mecanice ale solului sunt: consistenţa,
plasticitatea, adezivitatea şi variaţia de volum.
Consistenţa, reprezintă gradul de tărie, de soliditate a unui corp, de rezistenţa
acestuia la deformare, sfărâmare etc. Se manifestă prin rezistenţa pe care o opune
la diferite solicitări mecanice (penetrare, compresiune, forfecare etc.). Valorile acestei
însuşiri, variază de la un sol la altul, în funcţie de textură, structură, conţinut în
humus, de natura cationilor adsorbiţi, de starea de afânare sau tasare etc.
Plasticitatea, se referă la proprietatea materialelor de a se modela uşor prin
apăsare şi de a nu mai reveni la forma iniţială. Solurile, prezintă plasticitate cu
excepţia celor cu textură grosieră (nisipoase). Plasticitatea nu se manifestă la soluri
prea umede sau prea uscate ci numai la un anumit interval de umiditate. Limitele
extreme creează probleme atât pentru efectuarea lucrărilor mecanice cât şi pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Adezivitatea, reprezintă proprietatea solului de a adera la uneltele (manuale
sau mecanice) cu care se lucrează. Valorile adezivităţii se corelează cu indicii
hidrofizici în sensul că acestea cresc odată cu creşterea conţinutului de apă din sol
(de la coeficientul de higroscopicitate până la capacitatea totală) Este influenţată de

57
textură, structură, conţinut de humus, natura cationilor adsorbiţi de complexul
coloidal.
Variaţia de volum a solului, este o proprietate caracteristică a solurilor care
constă în faptul că prin îmbibare cu apă solul îşi măreşte volumul (gonflare) iar prin
uscare revine la cel iniţial (contracţie).
Gonflarea este influenţată în mare măsură şi de natura cationilor care
saturează complexul argilohumic. Aşadar, ionii de sodiu determină o gonflare mai
puternică comparativ cu cei de calciu.
Fenomenul de gonflare-contracţie provoacă mari probleme privind
dezrădăcinarea plantelor în special la sfârşitul iernii fiind influenţat de umiditate şi de
îngheţ-dezgheţ.

CAPITOLUL VII
PROPRIETĂŢI HIDROFIZICE DE AERAŢIE ŞI TERMICE

7.1 APA DIN SOL


Apa din sol are rol important în procesele de dezagregare şi alterare a
mineralelor şi rocilor, în transportul diferitelor combinaţii chimice, minerale sau
organice, în realizarea fertilităţii solului, determină solubilizarea, transportul şi
asimilarea substanţelor minerale de către plante. În concluzie, apa este un
component al solului care asigură permanent schimbul de substanţe nutritive între
sol şi plantă.
7.1.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol
● forţa gravitaţională – acţionează asupra apei ce se realizează în porii
necapilari ai solului după o ploaie abundentă sau după o irigare cu norme mari de
apă; sub acţiunea gravitaţiei, apa se deplasează pe verticală în profunzime şi poate
trece în pânza freatică, în funcţie de cantitatea acesteia;
● forţa capilară – acţionează asupra apei ce se află în porii capilari ai solului;
apa capilară nu este antrenată de forţa gravitaţională, ci se deplasează uşor în toate
direcţiile de la capilarele cu diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai mic;
● forţa de sorbţie – acţionează asupra apei aflată la suprafaţa particulelor de
sol; sunt forţe de natură electrostatică şi se datoresc faptului că moleculele de apă au

58
caracter dipolar, iar la suprafaţa particulelor de sol există sarcini electrice libere; pot
ajunge până la 10 000 atm.
● forţele datorate tensiunii vaporilor de apă – acţionează asupra apei aflată în
sol sub formă de vapori, care se află la presiuni a căror mărime depinde de
umiditatea şi temperatura solului;
● forţele de sugere a rădăcinilor plantelor – apa pusă în contact cu rădăcinile
plantelor este atrasă cu o anumită forţă (pentru majoritatea plantelor 15-20 atm.) şi
pe măsură ce este consumată se creează un curent de absorbţie spre rădăcini;
● forţele osmotice – se manifestă numai în cazul solurilor bogate în săruri
solubile; cu cât concentraţia în săruri solubile este mai mare şi presiunea osmotică
este mai mare, iar apa va fi reţinută cu forţe mai mari în sol;
● forţele hidrostatice sau de submersie – acţionează numai atunci când solul
este saturat şi are un strat de apă deasupra (cazul orezăriilor); forţe datorate greutăţii
stratului de apă.
7.1.2. Potenţialul apei din sol şi sucţiunea solului
Acţiunea comună a forţelor care acţionează asupra apei din sol a fost
reprezentată printr-un indice energetic generalizat numit potenţialul apei din sol.
Aceste forţe au fost însă exprimate în unităţi de presiune (atmosfere, bari, cm.
coloană de apă etc) ce pot fi însumate. În funcţie de natura acestor forţe se pot
distinge următoarele tipuri de potenţial: gravitaţional, matriceal, hidrostatic şi osmotic.
Sucţiunea, este dată de forţa cu care apa este atrasă şi reţinută de sol şi
poate fi evidenţiată şi măsurată cu ajutorul tensiometrului. Se poate măsura în cm.
coloană de apă, mm. coloană de mercur, atmosfere, bari, milibari etc. Pentru o
exprimare mai simplă, Schofield a introdus noţiunea de pF, care reprezintă logaritmul
în bază zece a cm. coloană de apă.
Aşadar, la un pF = 0 solul este saturat cu apă iar la un pF = 7 solul este
complet uscat.

59
Fig. 7.1. Tensiometrul, Puiu 1983

7.1.3. Curba caracteristică a umidităţii solului


Curba caracteristică a umidităţii solului exprimă legătura dintre sucţiune şi
umiditatea solului. (fig. 7.2) La acelaşi tip de sol, sucţiunea poate avea valori ale pF
de la 0 la 7 în funcţie de cantitatea de apă conţinută. La valori ale pF =7 forţa de
atracţie este maximă, solul este complet uscat, iar la valori pF = 0 solul este saturat
cu apă, corespunde capacităţii totale a solului.

Fig. 7.2. Curba caracteristică a umidităţii solului

7.1.4. Indicii hidrofizici


Reprezintă anumite valori ale umidităţii solului exprimată în % sau valori pF,
unde se petrec modificări evidente în ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi
accesibilitatea apei pentru plante. Principalii indici hidrofizici sunt:

60
● coeficientul de higroscopicitate – cantitatea maximă de apă pe care o probă
de sol uscată la aer o poate reţine la suprafaţa particulelor atunci când este pusă
într-o atmosferă saturată cu vapori; valoarea acestuia depinde de textură, conţinutul
de humus, săruri şi de natura cationilor din sol; obişnuit aceste valori sunt de 1 %
pentru soluri nisipoase, 8 % pentru soluri lutoase şi 14 % pentru soluri argiloase;
● coeficientul de ofilire – limita minimă de apă din sol la care plantele se
ofilesc ireversibil; depinde de aceeaşi factori ca şi CH fiind de 2 % pentru soluri
nisipoase, 12 % pentru lutoase şi 24 % pentru argiloase;
● capacitatea pentru apă în câmp – cantitatea maximă de apă pe care solul o
poate reţine în spaţiile capilare o perioadă mai îndelungată şi pe care o poate pune la
dispoziţia plantelor în mod treptat; valorile acesteia depind de structură şi textură,
fiind la solul nisipos de 6 % la solul lutos de 32 % şi la solul argilos de 42 %;
● echivalentul umidităţii – cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol
saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă unei forţe centrifuge de 1000
ori forţa gravitaţională;
● capacitatea pentru apă capilară – cantitatea maximă de apă pe care o are
solul atunci când toţi porii capilari sunt plini cu apă; se realizează numai deasupra
pânzei de apă freatică;
● capacitatea totală pentru apă – cantitatea maximă de apă pe care o conţine
solul atunci când toţi porii (capilari şi necapilari) sunt plini cu apă; corespunde unui
pF – 0
PT
CT (%) =
DA
în care: CT – capacitatea totală pentru apă (% g/g);
PT – porozitatea totală (%);
DA – densitatea aparentă (g/cm3);

7.1.5. Pierderea apei din sol


Apa din sol poate fi pierdută, eliminată prin trecerea acesteia în atmosferă ca
urmare a evaporaţiei directe sau prin transpiraţia plantelor.
Evaporaţia – constă în pierderea apei din sol prin trecerea ei sub formă de
vapori prin intermediul temperaturii. Deoarece la această pierdere plantele nu
participă, fenomenul este cunoscut sub termenul de consum neproductiv, ce poate fi

61
întrerupt prin efectuarea praşilelor mecanice sau/şi manuale cu scopul de a întrerupe
spaţiile capilare.
Transpiraţia – reprezintă pierderea apei datorită consumului plantelor prin
fenomenul de transpiraţie (consum productiv). Din cantitatea totală de apă adsorbită,
numai 0,2 % este utilizată pentru formarea substanţei organice, restul de 98 % este
eliminată prin transpiraţie.
Evapotranspiraţia – este cantitatea de apă pierdută prin evaporaţie şi
transpiraţie şi care este exprimată prin evapotranspiraţia potenţială, noţiune introdusă
de Tornthwaite (ETP).
Drenajul – reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate fi: drenaj
extern (scurgerea apei la suprafaţa terenurilor înclinate), drenaj intern (scurgerea
apei prin sol, în profunzime) şi drenaj global, ce însumează cele două situaţii.

7.1.6. Regimul hidric al solului


Regimul hidric, reprezintă ansamblul fenomenelor de pătrundere, mişcare,
reţinere şi pierdere a apei din sol. Regimul hidric, este influenţat de permeabilitatea
solului care depinde de textura solului, conţinutul în humus, natura cationilor etc.
Principalele tipuri de regim hidric ce poate fi întâlnit în condiţiile ţării noastre sunt:
- regim hidric nepercolativ, caracteristic zonelor cu climat secetos (stepă),
unde indicele de ariditate (Iar < 26, ETP >P), iar apa freatică se află la adâncime
mare fără a influenţa procesele pedogenetice;
- regim hidric periodic percolativ, caracteristic zonelor de silvostepă cu Iar =
26-35 şi ETP = P; solurile prezintă o levigare mai intensă şi au un deficit de umiditate
mai redus;
- regim hidric percolativ, caracteristic solurilor din climat umed (pădure), cu Iar
> 35 şi P > ETP; de regulă, aceste soluri necesită lucrări de afânare profundă pentru
a elimina stagnarea apei, deci, asigurarea unui drenaj mai bun;
- regim hidric exsudativ, întâlnit în zonele de stepă şi silvostepă unde apa
freatică se află la mică adâncime (microdepresiuni), de unde se poate ridica prin
capilaritate până la suprafaţa solului (exsudare);
- regim hidric freatic stagnant, caracteristic zonelor umede (de pădure) cu apa
freatică la adâncime redusă, unde de regulă stagnează la suprafaţa solului, se
creează procese de anaerobioză cu formarea orizonturilor stagnice;

62
- regim hidric stagnant, întâlnit în zonele umede, pe terenurile plane sau
depresionare şi cu permeabilitate scăzută;
- regim hidric de irigaţie, specific zonelor irigate; apare acolo unde irigaţia nu
se aplică raţional, corect; norme mari, necontrolate care pot duce la apariţia altui tip
de regim hidric.

7.2. AERUL DIN SOL


Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol cu diametrul mic (porii capilari) şi
cu diametrul mare (porii necapilari), constituind atmosfera solului. Împreună cu apa
ocupă spaţiul poros al solului, fiind considerate două componente antagoniste
(prezenţa unuia în proporţie mai mare determină absenţa celuilalt).

7.2.1. Compoziţia aerului din sol


Aerul din sol prezintă o compoziţie apropiată de cea a aerului atmosferic în
ceea ce priveşte oxigenul şi azotul şi este mai bogat în dioxid de carbon datorită
proceselor chimice şi biochimice care au loc în masa acestuia. (tabelul 9.1).
Compoziţia aerului diferă de la un sol la altul în funcţie de natura solului
(nisipos, lutos sau argilos), agrotehnica aplicată iar la acelaşi tip de sol variază în
funcţie de folosinţa acestuia, sezon, conţinut în humus etc.
Cantitatea de dioxid de carbon din sol este mai mare la solurile cultivate cu o
stare culturală bună, comparativ cu solurile necultivate, datorită transformării
oxigenului în dioxid de carbon de către microorganisme şi rădăcinile plantelor.
Cantitatea de dioxid de carbon eliberată de rădăcini în procesul de respiraţie este
foarte mare (la un ha de grâu se eliberează aprox. 600 kg CO2, după D. Vasile,
2005).

Compoziţia aerului atmosferic şi din sol


Tabelul 9.1
COMPOZIŢIA AERULUI ÎN % DIN VOLUM
COMPONENTE
atmosferă sol
Azot 79.09 76-79
Oxigen 20.95 18-20
Dioxid de carbon 0.03 0.15-0.63

63
De asemenea, cantitatea de dioxid de carbon din sol este influenţată de
anotimp, în sensul că este maximă atunci când activitatea biologică este intensă şi
se reduce în perioada de toamnă-iarnă.

7.2.2 Factorii care contribuie la primenirea aerului din sol


Aerul din sol poate fi înlocuit, împrospătat sau primenit prin intermediul
următorilor factori: difuziunea gazelor, temperatură, umiditate, presiunea atmosferică
şi regimul eolian (vântul).
● Difuziunea gazelor, are rol important în menţinerea unui echilibru între
conţinutul de dioxid de carbon din sol şi oxigenul din atmosferă, prin eliberarea
dioxidului de carbon care se găseşte în sol în cantitate mai mare.
● Prin creşterea temperaturii aerul din sol îşi măreşte volumul fiind eliberat în
atmosferă iar când temperaturile scad, fenomenul se petrece invers.
● În urma ploilor sau aplicării irigaţilor, aerul este eliberat din sol apoi când apa
se pierde prin evaporaţie sau consumul plantelor acesta este înlocuit de aer poaspăt.
● Prin scăderea presiunii atmosferice, aerul din sol trece în atmosferă iar când
presiunea creşte, fenomenul se petrece invers.
● Regimul eolian (vântul) intensifică evaporarea aerului de la suprafaţa solului
şi treptat spre interior, realizând un schimb de aer între sol şi atmosferă.
Un tip de sol cu bune însuşiri fizice, bine lucrat, poate fi primenit în 24 ore pe
adâncimea de 20 cm.

7.2.3 Regimul de aer al solului


Totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi ieşire a aerului din sol
constituie regimul aerului din sol. Între apa şi aerul din sol există relaţii de strictă
interdependenţă, folosindu-se noţiunea de regim aero-hidric al solului, care
reprezintă totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare, intrare-ieşire a apei şi
aerului din sol. Un bun regim al aerului denotă şi un bun regim al apei în sol.
Întotdeaunea când regimul aerului este deficitar, regimul apei este excedentar
şi invers.
Un regim de aer excedentar, atrage după sine deficit de umiditate, activitate
microbiologică redusă, mineralizare rapidă a resturilor organice, aprovizionare
deficitară cu elemente nutritive, stânjenirea creşterii sistemului radicular etc.

64
Un regim de aer deficitar, denotă un excedent de umiditate, creează condiţii
de anaerobioză determinând acumularea în sol a compuşilor feroşi, activitate
microbiologică şi mineralizare reduse, eliberarea de elemente nutritive în cantităţi
reduse, au loc procese intense de gleizare şi stagnogleizare, necesitând lucrări de
ameliorare specifice.
La un regim aerohidric favorabil, activitatea microorganismelor este intensă,
se realizează un echilibru al proceselor de reţinere şi schimb cationic, se stimulează
germinaţia seminţelor, are loc fixarea azotului atmosferic etc. Astfel de regim
aerohidric favorabil, se realizează în soluri cu textură mijlocie, bine structurate,
agregate stabile şi unde lucrările agrotehnice se execută la timp şi de bună calitate.

7.2.4. Importanţa aerului din sol


Principalele elemente componente ale aerului din sol sunt: oxigenul, dioxidul
de carbon şi azotul.
Oxigenul, este necesar pentru germinarea seminţelor, respiraţia rădăcinilor
activitatea microorganismelor aerobe etc.
Azotul, constituie sursa de acumulare a azotului nitric şi amoniacal în urma
activităţii bacteriilor nitrificatoare şi simbiotice.
Dioxidul de carbon, constituie sursa de aprovizionare a aerului atmosferic iar
prezenţa acestuia în atmosferă duce la creşterea asimilaţiei clorofiliene, grăbeşte
înflorirea şi maturarea plantelor şi chiar asigură sporuri de recoltă de 20-100 %.
(castraveţi şi tomate în sere).
Prezenţa aerului în sol,
- favorizează dezvoltarea perişorilor absorbanţi ai rădăcinilor;
- influenţează regimul termic al solului;
- întreruperea capilarităţii şi conservarea apei în sol

7.3. TEMPERATURA SOLULUI


Temperatura are un rol important în procesele de solificare şi asigurarea
condiţiilor normale de creştere şi dezvoltare a plantelor precum şi pentru activitatea
microorganismelor. Prin intermediul temperaturii sunt influenţate procesele
biochimice, intensitatea proceselor de alterare a părţii minerale şi organice,
germinaţia seminţelor etc.

65
7.3.1 Surse de încălzire a solului
Principala sursă de încălzire o constituie energia solară, apreciată prin
constanta solară. Constanta solară, reprezintă cantitatea medie de energie solară ce
cade în decurs de un minut pe fiecare cm 2 de suprafaţă a Pământului şi este egală cu
1,946 cal.
Din cantitatea totală de energie solară, aproximativ 40 % rămâne în spaţiul
cosmic, circa 17 % este absorbită de atmosfeă, în jur de 10 % se reflectă de la
suprafaţa solului şi numai 33 % contribuie la încălzirea solului.
Alte surse de încălzirea solului sunt considerate procesele biochimice din sol,
condensarea vaporilor de apă, descompunerea materiei organice, pătrunderea în sol
a apei meteorice şi a celei de irigaţii, căldura telurică degajată din interiorul
Pământului etc.

7.3.2 Proprietăţi termice ale solului


Încălzirea solului depinde de anumite proprietăţi termice, mai importante fiind:
● Capacitatea de adsorbţie (proprietatea solului de a înmagazina şi păstra
căldura).O parte din radiaţia solară ajunsă pe sol este adsorbită iar o parte este
reflectată; procentul de radiaţie reflectată este numit albedou. Încălzirea solului este
influenţată de mai mulţi factori: culoarea solului; natura acestuia; gradul de afânare;
gradul de acoperire cu vegetaţie, zăpadă etc.; panta şi expoziţia terenului;
temperatura aerului, precipitaţiile ş.a.
● Căldura specifică a solului (cantitatea de căldură necesară pentru a ridica
temperatura cu un grad a unui cm3 de sol în aşezare naturală. Această proprietate,
depinde de căldura specifică a componentelor sale.
● Conductivitatea termică a solului (însuşirea solului de a transmite căldura şi
se apreciază prin coeficientul de conductivitate termică (k).

7.3.3 Importanţa temperaturii solului


Temperatura solului are o importanţă deosebită pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor începând cu pregătirea patului germinativ, declanşarea
semănatului, germinaţia seminţelor, creşterea rădăcinilor etc.
Temperaturile minime la care seminţele pot germina şi plantele de cultură se
pot dezvolta sunt cuprinse între 1-15 0C, temperaturile optime sunt cuprinse între 20-
30 0C iar maxime ajung până la 40-50 0C.

66
De asemeana, temperatura solului poate influenţa: stabilirea epocii de
semănat, raionarea soiurilor si hibrizilor, descompunerea resturilor organice din sol,
solubilizarea sărurilor etc.

CAPITOLUL VIII
PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLURILOR

8.1. Soluţia solului şi proprietăţile acesteia


Soluţia solului reprezintă apa din sol încărcată cu diferite substanţe minerale şi
organice aflate în stare de dispersie ionică, moleculară sau coloidală, ce poate avea
concentraţii diferite în funcţie de natura solului, umiditate, conţinut în substanţe
nutritive, etc.
Principalii compuşi întâlniţi în soluţia solului sunt:
- săruri de Ca, Mg, K, Na, NH4, etc;
- săruri ale acidului azotic, clorhidric, sulfuric, carbonic, fosforic etc;
- compuşi ai fierului, manganului, aluminiului etc.;
- amoniac, CO2;
- acizi organici: aminoacizi, acizi humici, acid acetic, oxalic etc.
Raportul dintre substanţele minerale şi organice din soluţia solului poate fi
aproximativ egal (soluri din zone puţin umede), în favoarea celor organice (soluri din
zonele umede) sau în favoarea celor minerale (soluri din zonele aride sau
semiaride).
Soluţia solului are o alcătuire complexă, cea mai mare parte a compuşilor
chimici (săruri, acizi etc.) sunt prezenţi în soluţie sub formă disociată: Ca ++, Mg++, Na+,
K+, NO-, SO2-, OH-, PO3- etc.
Compoziţia şi concentraţia soluţiei solului poate varia de la un sol la altul cât şi
la acelaşi sol în funcţie de următorii factori:
- conţinut în humus sau alte substanţe organice;
- gradul de solubilitate şi natura substanţelor minerale;
- activitatea microorganismelor şi a plantelor;
- complexul coloidal;
- cantitatea de apă din sol;
- măsurile agrotehnice, agrochimice şi ameliorative aplicate.

67
8.2. Coloizii solului şi proprietăţile lor
Datorită diversităţii acestora, coloizii solului se împart în trei grupe: minerali,
organici şi organo-minerali.

Coloizii minerali sunt reprezentaţi de argilă, oxizi şi hidroxizi de fier şi aluminiu,


silice coloidală, coloizii organici sunt reprezentaţi de acizii humici, hidraţi de carbon,
proteine etc., iar cei organo-minerali de compuşii acizilor humici şi ai altor compuşi
organici cu elementele chimice şi compuşii minerali (humaţi, argilo-humine, fero-
humaţi etc.).
Importanţa şi ponderea coloizilor în sol este următoarea: argilă, humus, oxizi şi
hidroxizi de Fe şi Al, silice coloidală etc.
Cationii adsorbiţi de complexul coloidal pot fi schimbaţi de către alţi cationi din
soluţia solului datorită posibilităţii de trecere a cationilor din complexul coloidal în
soluţie şi invers, fenomen cunoscut sub numele de schimb de cationi.
Fenomenul de adsorbţie cationică a scos în evidenţă faptul că schimbul
cationic se desfăşoară după anumite reguli sau legi.
Legea echivalenţei – schimbul cationic, are loc în proporţii echivalente
(proporţia cationilor ce trec din complex în soluţie este echivalentă cu cea a cationilor
ce trec din soluţie în complex.). Conform acestei legi, se pot calcula dozele de
amendamente calcaroase sau fosfatice.
Legea reversibilităţii – fenomenul de schimb cationic este reversibil (cationii
adsorbiţi de complexul coloidal sunt înlocuiţi de alţi cationi din soluţie. Schimbul este
reversibil, trecerea cationilor fiind continuă.
Legea echilibrului – ca orice reacţie reversibilă, schimbul cationic are loc
până la stabilirea unui echilibru între complexul coloidal şi soluţia solului, echilibru ce
se realizează instantaneu.
Legea energiei de adsorbţie – energia de adsorbţie a cationilor precum şi
energia de deplasare a cationilor din complex în soluţie este diferită şi variază în
funcţie de valenţa şi gradul de hidratare a cationilor.

Na+, K+, Mg++, Ca++, Al+++, H+

 creşte energia de adsorbţie

68
8.3. Indicii ce caracterizează capacitatea de schimb cationic
Principalii indici care caracterizează capacitatea de schimb cationic sunt:
capacitatea de schimb pentru baze, capacitatea de schimb pentru hidrogen,
capacitatea totală de schimb cationic, gradul de saturaţie în baze.
• capacitatea de schimb pentru baze (SB) – reprezintă suma cationilor bazici
(Ca, Mg, Na, K) adsorbiţi în complex, care se exprimă în m.e. ./100 g sol.
• capacitatea de schimb pentru hidrogen (SH) – reprezintă suma cationilor de
H+ şi se exprimă în m.e. ./100 g sol.

• capacitatea totală de schimb cationic (T) – reprezintă capacitatea totală a


cationilor adsorbiţi în complex şi se exprimă în m.e. ./100 g sol.
T = SB + SH
• gradul de saturaţie în baze (V) – gradul în care complexul coloidal este
saturat cu cationi bazici.
SB
V= 100
T
Solurile care nu au H+ adsorbiţi în complex – T = SB, iar cele care au H+
adsorbiţi în complex, V < 100. Gradul de saturaţie in baze este specific fiecărui tip de
sol care se poate corela cu pH – ul solului; cu cât scade V%, scade şi pH-ul.

8. 4. Reacţia solului
- rol important în caracterizarea solurilor şi pentru practica agricolă;
- influenţează activitatea microorganismelor din sol;
- influenţează atât vegetaţia spontană cât şi cea cultivată;
- creşte presiunea osmotică influenţând concentraţia soluţiei solului;
- alegerea sortimentului de culturi prin cerinţele fiecărei plante;
- rol important în aplicarea îngrăşămintelor chimice cu reacţie fiziologică acidă
sau alcalină etc.
CAPITOLUL IX
CLASIFICAREA SOLURILOR
69
Clasificarea solurilor are ca scop generalizarea cunoştinţelor şi gruparea
solurilor pe bază de asemănări şi deosebiri, în clase în care sunt incluse solurile, ale
căror proprietăţi principale pot fi considerate identice sau foarte asemănătoare.
Asigură un cadru de referinţă şi o terminologie unitară pentru toate solurile
fiind totodată un ansamblu structural care permite o înţelegere mai concretă a
relaţiilor dintre soluri.

9.1. Evoluţia clasificărilor


Primele clasificări se bazau pe unele însuşiri de importanţă practică ale
solurilor estimate calitativ. Începând cu sec. al XIX-lea pot fi menţionate clasificarea
fizică a solurilor (A. Thaer), clasificarea petrografică (F. A. Fallou), chimică (Knopp)
sau geologico-geografică după gradul de alterare a rocilor (Richthofen).
În SUA, seriile de soluri erau definite după textură şi originea geologică a rocii
mamă. La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea în Rusia, a fost
introdusă clasificarea naturalistă (după V.V. Dokuceaev) bazată pe factorii de mediu
– procese – proprietăţi (morfologie).
Acest concept, a fost adoptat în mai multe ţări cu adaptări regionale unde au
fost introduşi anumiţi termeni ruseşti cum ar fi: cernoziom, solonceac, soloneţ,
podzol, devenind termeni internaţionali.
Spre sfârşitul sec. al XX-lea s-a dezvoltat un nou sistem de clasificare
cunoscut sub denumirea de taxonomia americană a solurilor (Soil Taxonomy – 1975,
1999) unde se pune accentul pe proprietăţile intrinseci ale solului, fiind introdus un
sistem de orizonturi şi caractere diagnostice pe baza cărora se identifică tipul de sol
respectiv.
Clasificările actuale întâlnite în diferite ţări pot fi grupate în trei categorii:
- clasificări genetico-factoriale;
- clasificări bazate pe proprietăţi ale solurilor;
- clasificări combinate.
Clasificări genetico-factoriale pot fi menţionate: clasificarea solurilor din SUA
(1938) şi diferite clasificări ale solurilor lumii şi ale Rusiei (1956).
Clasificări pe bază de proprietăţile solului se pot menţiona: clasificarea nouă
americană (1975, 1999) şi clasificarea FAO/UNESCO (1974, 1985, 1988) cu utilizare
largă în diferite ţări.

70
Clasificările genetice combinate folosesc drept criterii pe lângă proprietăţile
solului şi procesele pedogenetice şi condiţiile de mediu, unde se poate menţiona
sistemul francez şi sistemul german (WRB).
Clasificarea solurilor României
În ţara noastră, este utilizată o clasificare combinată, care a fost elaborată în
1980 şi îmbunătăţită în 2003. Unităţile de sol de nivel superior (clasă şi tip de sol)
sunt prezentate în continuare şi redate în tabelul 10.1.

9.2. Determinarea claselor de sol


HISTISOLURI – soluri cu orizont T (histic sau turbos) sau O (folic) de peste 50
cm grosime în primii 100 cm şi care începe în primii 50 cm sau de peste 20 cm
grosime în cazul situării pe orizont R.
PROTISOLURI – soluri fără orizonturi diagnostice specifice având:
- rocă compactă (Rn, Rp) începând din primii 5-20 cm (dacă apare în primii 4 cm
se consideră la zi) sau;
- material scheletic calcarifer cu peste 40 % CaCO3 echivalent începând din primii
5-20 cm sau;
- strat cu caracter scheletic (qq) începând din primii 5-20 cm;
- orizont A urmat de material neconsolidat (orizont C).
Poate să apară orizont vertic asociat orizontului C sub 50 cm adâncime, proprietăţi
gleice (Gr) proprietăţi stagnice (w) sau salsodice (sc, ac sau sub 50 cm chiar sa, na).
ANTRISOLURI – soluri având orizont antropedogenetic (intens modificate
antropic) de cel puţin 50 cm grosime sau soluri al căror orizont A şi E au fost
îndepărtate prin eroziune accelerată sau decopertare, la suprafaţă aflându-se resturi
de orizont B sau C.
SALSODISOLURI – soluri având proprietăţi salsodice intense, adică oriznt
salic (sa) sau natric (na) în primii 50 cm (asociate unui orizont A sau Bv) sau soluri
având orizont argic-natric (Btna).
SPODISOLURI – soluri având orizont spodic (Bs, Bhs) sau criptospodic (Bcp)
ANDISOLURI – soluri având orizont andic pe cel puţin 30 cm grosime
începând din primii 25 cm asociate orizontului A sau celui intermediar AC, AR sau Bv
pot avea orizont organic, dar nu pot avea orizont spodic.
HIDRISOLURI – soluri având:

71
- orizont gleic (Gr) sau orizont stagnic intens (w) începând din primii 50 cm
asociate altor orizonturi, fără să aibă proprietăţi salsodice intense (sa, na în primii 50
cm) sau
- soluri cu orizont A limnic ori histic (T) submerse.
PELISOLURI – soluri având orizont vertic (y) sau pelic (z) începând din primii
20 cm şi care se continuă până la peste 100 cm.
CERNISOLURI – soluri cu orizont A molic şi orizont subiacent (AC, AR, Bv
sau Bt) cu culori de orizont molic cel puţin în partea superioară (pe 10-15 cm) şi cel
puţin pe feţele agregatelor structurale sau cu orizont molic forestalic (Amf), AC sau
Bv (indiferent de culoare) şi orizont Cca sau care începe în primii 60-80 cm de la
suprafaţă.
Nu prezintă orizont andic specific andisolurilor şi nici orizont (proprietăţi) gleic (Gr)
sau orizont stagnic (W) în primii 50 cm, caracteristice hidrisolurilor sau proprietăţi
salsodice intense (sa, na) în primii 50 cm diagnostice pentru salsodisoluri.
UMBRISOLURI – soluri cu orizont A umbric şi orizont subiacent (AC, AR, Bv)
cu culori de orizont umbric, cel puţin în partea superioară pe 10-15 cm. Nu prezintă
orizont andic specific andisolurilor şi nici orizont gleic în primii 50 cm sau alte
elemente diagnostice. Pot avea orizont O.
LUVISOLURI – soluri cu orizont Bt având culori cu valori şi crome peste 3,5 la
umed începând din partea superioară. Nu prezintă orizont (proprietăţi) gleic (Gr)
orizont stagnic intens (W) sau proprietăţi salsodice intense (sa, na) în primii 50 cm.
CAMBISOLURI – soluri cu orizont B cambic (Bv) având culori cu valori şi
crome peste 3,5 la umed începând din partea superioară. Nu prezintă orizont
(proprietăţi) gleic (Gr) orizont stagnic intens (W) sau proprietăţi salsodice intense (sa,
na) în primii 50 cm.

Principalele caracteristici ale claselor de sol (SRTS, 2003)


Tabelul 10.1.
Clasa de sol Tipul de sol
Simbo Denumire Proprietăţi diagnostice specifice Simbol Denumire
l
PRO Protisoluri Orizont A sau orizont O (sub 20 cm LS Litosol
72
RS Regosol
grosime) fără alte orizonturi diagnostice.
PS Psamosol
Urmează roca (Rn sau Rp) sau orizontul C.
AS Aluviosol
Nu prezintă orizont Cca
ET Entiantrosol
Orizont A molic continuat cu orizont
intermediar (AC, AR, Bv, sau Bt) având în
KZ Kastanoziom
partea superioară culori cu valori şi crome
CZ Cernoziom
CER Cernisoluri sub 3,5 la umed, sau orizont A molic
FZ Faeoziom
forestalic urmat de orizont AC sau Bv
RZ Rendzină
indiferent de culoare şi de orizont Cca în
primii 60-80 cm
Orizont A umbric continuat cu orizont
intermediar (AC, AR sau Bv) având în NS Nigrosol
UMB Umbrisoluri
partea superioară culori cu valori şi crome HS Humosiosol
sub 3,5
Orizont B cambic având culori cu valori şi
crome peste 3,5 la umed începând din EC Eutricambosol
CAM Cambisoluri
partea superioară. Nu prezintă orizont Cca DC Districambosol
în primii 80 cm exceptând solurile erodate.
Orizont B argic având culori cu valori şi EL Preluvosol
crome peste 3,5 la umed începând din LV Luvosol
LUV Luvisoluri
partea superioară; nu se includ solurile cu PL Planosol
orizont B argic natric. AL Alosol
EP Prepodzol
Orizont spodic (Bhs, Bs) sau orizont
SPO Spodisoluri PD Podzol
criptospodic (Bcp).
CP Criptopodzol
Orizont pelic sau orizont vertic începând din PE Pelosol
PEL Pelisoluri
primii 20 cm sau imediat sub Ap. VS Vertosol
Orizont andic în profil, în lipsa orizontului
AND Andisoluri AN Andosol
spodic.
Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense SG Stagnosol
HID Hidrisoluri (W) care încep în primii 50 cm, sau orizont GS Gleiosol
A limnic ori orizont histic submers. LM Limnosol
Orizont salic (sa) sau natric (na) în partea
SC Solonceac
SAL Salsodisoluri superioară a solului (în primii 50 cm) sau
SN Soloneţ
orizont Btna.
Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea
Histosol
superioară a solului de peste 50 cm TB
HIS Histisoluri Foliosol
grosime sau numai de 20 cm dacă este FB
situat pe orizontul R.
Orizont antropedogenetic sau lipsa
ER Erodosol
ANT Antrisoluri orizontului A şi E îndepărtate prin eroziune
AT Antrosol
accelerată sau decopertare antropică

CAPITOLUL X
CLASA PROTISOLURI

Această clasă, încadrează soluri fără orizonturi diagnostice specifice, având:

73
- rocă compactă (Rn, Rp) începând din primii 5-20 cm (dacă apare în primii 4 cm
se consideră roca la zi) sau;
- material scheletic calcarifer cu peste 40 % CaCO3 echivalent începând din primii
5-20 cm; sau
- strat cu caracter scheletic (qq) începând din primii 5-20 cm;
- orizont A urmat de material neconsolidat (orizont C).
Pot să apară orizont vertic asociat orizontului C, sub 50 cm adâncime proprietăţi
gleice (Gr), proprietăţi stagnice (W) sau salsodice (orizonturi sc, ac sau sub 50 cm
chiar sa, na). Din această clasă fac parte următoarele tipuri de sol: litosol, aluviosol,
entiantrosol, psamosol şi regosol.

10.1. Entiantrosol
Este un sol dezvoltat pe material parental antropogen (materiale acumulate sau
rezultate în urma unor activităţi umane); au o grosime de minim 50 cm; fără orizonturi
diagnostice sau cel mult fragmente pe adâncimea amintită.
Aria de răspândire: Apar pe terenurile unde au fost depuse diverse materiale
rezultate în urma unor activităţi umane ca exemplu: reziduuri industriale de la
fabricile de ciment, de ceramică, îngrăşăminte; material steril de la exploatările
miniere, cariere, cenuşă de la termocentrale, nivelări etc. Suprafaţa ocupată cu
aceste soluri este de circa 30 000 ha.
Alcătuirea profilului şi proprietăţi: Fiind alcătuit din diverse materiale depozitate pe
o grosime mai mare de 50 cm, nu prezintă orizonturi diagnostice. Poate prezenta
fragmente de orizont molic, vertic, cambic, argic etc., atunci când materialul provine
de la aceste soluri.
Proprietăţile fizice şi chimice diferă foarte mult în funcţie de natura materialelor
depuse, de grosimea şi stadiul lor de transformare, etc.
Subtipuri: urbic, rudic, garbic, spolic, mixic, reductic, psamic, pelic, copertic, litic,
litoplacic.
Fertilitate: Acest tip de sol are o fertilitate foarte diferită (de la nefertile până la
fertile) în funcţie de următorii factori: natura materialelor depuse, grosimea şi
compoziţia chimică a acestora, stadiul de solificare, reacţia, prezenţa anumitor
substanţe nocive, etc.
Pot fi puse în valoare prin diferite metode complexe şi variate în funcţie de
specificul acumulărilor antropogene:

74
- reaşezarea selectivă a materialului pe haldele de steril;
- aplicarea îngrăşămintelor organice;
- cultivare mai întâi cu plante pionier, etc.

10.2. Litosol
Se defineşte prin prezenţa unui orizont R (Rn sau Rp) sau cu material scheletic
cu peste 75 % fragmente grosiere sau cu material scheletic calcarifer cu peste 40 %
CaCO3 echivalent din primii 5-20 cm.
Răspândire: Apar în zone cu relief accidentat şi roci consolidate, cu o frecvenţă
mai mare în zonele montane însă, pot apare şi în regiuni de deal, podiş, piemont, în
suprafaţă de 95 000 ha, reprezentând 0,4 % din fondul funciar al României.
Condiţii şi procese pedogenetice: Formarea acestor soluri este condiţionată de
prezenţa la suprafaţă sau aproape de suprafaţă a rocilor consolidate (magmatice,
metamorfice şi sedimentare). Condiţiile de climă, vegetaţie şi relief sunt specifice
zonelor în care s-au format (munte, deal, podiş, piemont).
Deoarece roca dură apare la suprafaţă sau aproape de suprafaţă, solificarea este
foarte slabă, se formează un profil scurt cu orizont R (Rn sau Rp) iar deasupra se
formează un orizont A (Ao, Aom, Aou) sau O organic.
Alcătuirea profilului: Litosolurile prezintă un profil de tipul Ao, Aom sau Aou – R.
Orizontul de suprafaţă poate avea grosimi de 5-20 cm fiind alcătuit din resturi
organice în curs de humificare, fragmente de rocă, particule minerale de diferite
dimensiuni în funcţie de natura rocii (acidă sau bazică) vegetaţie etc.
În anumite situaţii la suprafaţă se poate forma un orizont organic de 2-3 cm sub
care se formează orizontul A cu caractere intermediare între Ao, Am şi Au însă cu
grosimi de cel mult 20 cm. Urmează un orizont R ce poate fi nefisurat, compact (Rn)
sau fisurat (Rp) orizont ce apare de obicei în minim 50 cm de la suprafaţă.
Proprietăţi. Textura poate fi de la grosieră până la fină, iar structura grăunţoasă
sau poliedrică însă slab dezvoltată. Însuşirile fizice în general nefavorabile datorită
rocii dure aproape de suprafaţă, texturi foarte diferite, structură slab dezvoltată.
Conţinutul în humus şi elemente nutritive destul de scăzut, sunt intens debazificate,
au reacţie puternic acidă sau cu reacţie neutră uneori alcalină în funcţie de natura
rocii.
Subtipuri: distric, eutric, rendzinic, scheletic (prundic), histic (folic).

75
Fertilitate: În general litosolurile sunt ocupate cu pajişti şi păduri de calitate slabă.
Pentru a mări fertilitatea acestora se recomandă fertilizarea prin târlire, îndepărtarea
materialului scheletic, curăţirea terenului de arborete, reînsămânţare etc.

10.3. Aluviosol
Este un sol dezvoltat pe material parental fluvic, cu orizont A având grosimi de
circa 20 cm urmat de material parental de minim 50 cm constituit din depozite
fluviatile, inclusiv pietrişuri cu orice textură.
Aria de răspândire: Se pot forma în Lunca şi Delta Dunării, în luncile râurilor din
ţară, în apropierea lacurilor sau pe terenurile inundate la intervale mari de timp,
ocupând o suprafaţă de circa 2,2 mil ha.
Condiţii şi procese pedogenetice: În urma revărsărilor se instalează vegetaţia
ceea ce duce la acumularea materiei organice, respectiv humus prin descompunere
cu formarea unui orizont mineral de tip A de obicei Ao. Condiţiile de solificare
continuă pornind de la protosoluri aluviale apoi soluri aluviale şi pe măsură ce
solificarea continuă se pot forma cernoziomuri, soluri brune, gleisoluri etc, în funcţie
de condiţiile locale respective.
Alcătuirea profilului: Profilul este de tipul Ao-C
Orizontul Ao este bine conturat cu grosimi de peste 20 cm până la 40-50 cm cu
aşezare stratificată în funcţie de fostele revărsări (aluviuni). Urmează materialul
parental C constituit din depozite fluviatile, fluviolacustre, recente cu diferite grosimi,
tipuri de structură etc.
Proprietăţi: Textura este contrastantă iar structura foarte diferită glomerulară,
grăunţoasă sau poliedrică slab dezvoltată. Însuşirile fizice (PT, PA, CAU) diferă în
limite foarte largi în funcţie de textură şi structură. Prezintă un surplus de umiditate,
datorită condiţiilor hidrologice şi hidrogeologice în care s-au format. Conţinutul în
humus este în jur de 2-3 %. În general, conţin carbonat de calciu, sunt saturate cu
baze, au reacţie slab alcalină sau neutră, însă, unele pot fi debazificate, deci cu
reacţie acidă.
Subtipuri: distric, eutric, calcaric, molic, umbric, entic, vertic, prundic, gleic, salinic,
sodic, psamic, pelic, coluvic.
Fertilitate şi folosinţă: Aceasta creşte odată cu luarea în cultură a acestor soluri
(solificarea). În zona cernoziomurilor solificarea decurge în sens favorabil însă, în
zona solurilor luvice, solificarea acestora decurge în sens nefavorabil. Acelaşi

76
fenomen nefavorabil apare şi în cazul în care solificarea este orientată în direcţia
salinizării, alcalizării sau gleizării dar se poate interveni antropic.

10.4 Psamosol
Sunt soluri dezvoltate pe material nisipos şi se definesc prin prezenţa unui
orizont A, urmat de material parental format din depozite nisipoase eoliene de cel
puţin 50 cm grosime, conţinut de argilă sub 12 %, textură grosieră sau grosieră-
mijlocie.
Aria de răspândire: Se întâlnesc pe suprafeţe însemnate în sudul Olteniei, în
Bărăgan, în Câmpia Tecuciului, în Câmpia de Vest, în Delta Dunării, în Banat, în
Dobrogea şi în luncile principalelor râuri, însumând o suprafaţă de circa 485 000 ha.
Condiţii şi procese de formare: Principalul factor de formare al acestor soluri îl
constituie materialul parental reprezentat prin depozite nisipoase sau nisipo-lutoase
cu compoziţie mineralogică foarte diferită. În mod obişnuit aceste depozite se
întâlnesc în zone de câmpie, în lunci, în apropierea apelor curgătoare, a lacurilor,
mării în general pe terenuri joase, dar cu aspect vălurit, specific dunelor şi
interdunelor.
Sau format în zone foarte diferite cu Pma de 400-600 mm cu Tma 7-11 0C şi
vânturi cu frecvenţă şi intensitate mare ce favorizează mobilizarea, transportul şi
depunerea materialului nisipos.
Vegetaţia naturală este caracteristică zonelor de stepă, silvostepă şi de
pădure. În zona nisipurilor din Oltenia predomină pădurile de stejar, însă, în general
vegetaţia pe nisipuri este rară reprezentată de specii ierboase şi lemnoase foarte
diferite în funcţie de climă, material parental, nivelul apei freatice, etc.
Materialul parental fiind nisipos este sărac în elemente nutritive cu capacitate
redusă de reţinere a apei, uşor spulberat de vânt ceea ce nu conferă condiţii prielnice
de solificare. Ca urmare, se formează un orizont A slab conturat, după care urmează
materialul parental.
Alcătuirea profilului şi proprietăţi: Prezintă un profil slab diferenţiat de forma Ao
–C. Orizontul Ao are grosimi de 10-40 cm, culoare brună, brun-cenuşie dat fiind
conţinutul redus de materie organică, respectiv humus, urmat de orizontul C
reprezentat de materialul parental nisipos sau nisipo-lutos.

77
Psamosolurile au textură grosieră şi/sau mijlocie, nestructurate sau cel mult cu
structură grăunţoasă slab dezvoltată, ceea ce conferă proprietăţi fizico-mecanice şi
de aeraţie mai puţin favorabile.
Conţinutul în humus şi elemente nutritive este scăzut (aprox. 1 %); grad de
saturaţie cu baze de la 100 % până la 60-70 % şi o reacţie de la moderat acidă până
la bazică.
Subtipuri: distric, eutric, calcaric, molic, umbric, gleic, sodic, salinic.
Fertilitate: În general, au o fertilitate scăzută datorită însuşirilor fizice şi chimice
nefavorabile, eroziunii eoliene care se modifică cu intensităţi diferite, etc., pot fi însă
ameliorate prin aplicarea unor măsuri de reducere a deflaţiei, de aprovizionare cu
apă şi substanţe nutritive etc. În acest scop se recomandă: perdele de protecţie
(salcâm, pin negru, plop hibrid); acoperirea terenului cu resturi vegetale; colmatarea
cu mâl; folosirea paranisipurilor; încorporarea masivă a gunoiului de grajd,
îngrăşăminte verzi (mazăre, lupin alb), irigare etc.

10.5. Regosol
Sunt soluri dezvoltate pe materiale parentale neconsolidate, menţinute
aproape de suprafaţă prin eroziune geologică. (regosol – sol tânăr, neevoluat)
Aria de răspândire: Suprafeţe însemnate apar în zone cu relief accidentat
supus eroziunii geologice, versanţi şi culmi din regiuni de deal-podiş-piemont, în
suprafaţă de circa 100 000 ha.
Condiţii de solificare: Principalul proces este reprezentat de eroziunea
geologică, ce acţionează lent şi într-un interval lung de timp, fără intervenţie
antropică. Sunt soluri ce se formează în condiţii foarte diferite de relief, rocă, climă şi
vegetaţie. Materialul parental este reprezentat de loess, depozite loessoide, luturi,
nisipuri, argile, marne, depozite salifere, pietrişuri, gresii, calcare etc.
Condiţiile de climă şi vegetaţie sunt foarte diferite fiind întâlnite începând cu
zona de stepă până în zona alpină. Prezintă un profil scurt cu orizonturi slab
conturate, adesea procesele de solificare fiind întrerupte datorită eroziunii geologice
care poate avansa mai rapid comparativ cu procesele de solificare.
Alcătuirea profilului şi proprietăţi: Regosolul are un profil slab dezvoltat de tipul
Ao-C. Orizontul Ao este puţin conturat cu o grosime de 10-40 cm. Orizontul C este
reprezentat de materialul parental constituit din roci neconsolidate (friabile).

78
Textura este foarte variată (de la nisipoasă până la argiloasă) în funcţie de
natura materialului parental fiind nediferenţiată pe profil. Structura poate fi
grăunţoasă sau poliedrică slab dezvoltată. De asemenea sunt slab sau mijlociu
aprovizionate cu humus şi substanţe nutritive în funcţie de rocă, climă şi vegetaţie.
Subtipuri: distric, eutric, calcaric, umbric, molic, stagnic, salinic, pelic, litic,
scheletic.
Fertilitate: Deoarece conţinutul în humus şi elemente nutritive este redus,
regosolul are o fertilitate scăzută, însă se poate îmbunătăţi prin măsuri de prevenire
şi combatere a eroziunii, aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale care creează
condiţii de dezvoltare a sistemului radicular mărind permeabilitatea solului, o infiltraţie
mai bună a apei şi ca atare reducerea proceselor de eroziune.
Sunt ocupate cu vegetaţie lemnoasă de productivitate scăzută. Valorifică bine
terenurile prin plantaţii de pomi şi viţă de vie (Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, Miniş).

CAPITOLUL XI
CLASA CERNISOLURI

Această clasă include soluri cu orizont A molic (Am) şi orizont subiacent (AC,
AR, Bv sau Bt) având culori de orizont molic cel puţin în partea superioară (pe 10-15
cm) şi cel puţin pe feţele agregatelor structurale sau cu orizont A molic forestalic
(Amf), orizont AC sau Bv (indiferent de culoare) şi orizont Cca care începe în primii
60-80 cm de la suprafaţă.
Nu prezintă orizont andic specific andisolurilor şi nici orizont (proprietăţi) gleic
(Gr) sau orizont stagnic (W) în primii 50 cm, caracteristice hidrisolurilor sau
proprietăţi salsodice intense (sa, na) în primii 50 cm, diagnostice pentru salsodisoluri.
Tipurile de sol încadrate în această clasă sunt: Kastanoziom, Cernoziom, Faeoziom
şi Rendzină.

11.1. Rendzina
Cernisol dezvoltat pe calcare sau materiale parentale calcarifere care apar
între 20 şi 50 cm adâncime.
Răspândire: Se formează aproape în întreg spaţiu geografic al ţării unde rocile
parentale sunt reprezentate de calcare, îndeosebi în zonele montane, în Subcarpaţi,
Dobrogea, etc.

79
Condiţii şi procese pedogenetice: Acestea diferă foarte mult datorită faptului
că se formează în zone foarte diferite cu relief foarte variat (montan, deal, podiş) cu
climă de la aridă (în Dobrogea) unde precipitaţiile sunt în jur de 350-400 m şi
temperaturi de 11,5-120C până la umedă şi foarte umedă (în Făgăraş) unde
precipitaţiile medii anuale depăşesc 1000 mm şi temperaturile medii anuale sunt în
jur de 3-40C.
Materialul parental fiind reprezentat de calciu şi anumite elemente bazice,
acestea se menţin în partea superioară a profilului chiar şi în zonele cu umiditate
ridicată unde levigarea este intensă. Resturile organice în combinaţie cu materialul
parental calcaros dă naştere unui humus de cea mai bună calitate şi anume mull
calcic.
Rendzinele au un volum edafic redus datorită faptului că roca dură apare
aproape de suprafaţa solului şi adesea prezintă un conţinut ridicat de material
scheletic.
Alcătuirea profilului: Rendzinele au următorul profil: Am – A/R – R
Orizontul Am prezintă grosimi de 15-30 cm de culoare neagră până la
cenuşiu-închis (cu crome <2 la materialul umed) cu textură lutoasă, structură
glomerulară bine formată.
Orizontul de tranziţie A/R cu însuşiri asemănătoare orizontului Am în
jumătatea superioară cu grosimi de 10-15 cm în care predomină materialul scheletic.
Orizontul R reprezintă roca dură, compactă, care de obicei apare în primii 150
cm.
Proprietăţi: Au o textură mijlocie sau fină însă, nediferenţiată pe profil. Datorită
conţinutului ridicat în humus şi alcătuirii predominant din acizi huminici saturaţi cu
calciu structura este glomerulară sau grăunţoasă bine dezvoltată. Sunt bine
aprovizionate în humus uneori peste 10 % (cu o rezervă de 200-300 t/ha) saturaţia în
baze de 100 % dar poate să scadă până la 70 %; un pH slab alcalin-neutru-slab acid
(8-6), activitate microbiologică intensă.
Subtipuri: calcarică, eutrică, cambică, scheletică.
Fertilitate, folosinţă: Având un volum edafic redus sunt considerate slab fertile,
însă, pentru mărirea capacităţii productive se recomandă: înlăturarea materialului
scheletic, adâncirea orizontului superior, măsuri de stăvilire a eroziunii, fertilizarea
organică şi minerală, amenajare de irigaţii pe cele din zonele secetoase (Dobrogea).

80
În zonele montane sunt ocupate cu păduri şi pajişti naturale iar în zonele de
deal-podiş sunt plantate cu pomi şi viţă de vie. Pe mici suprafeţe pot fi cultivate şi cu
plante de câmp.

11.2. Kastanoziomul
Se defineşte prin orizont A molic cu crome > 2 la materialul umed şi orizont
Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm, dare, de regulă, apar
încă de la suprafaţă.
Aria de răspândire: Kastanoziomurile sunt mai puţin răspândite în ţara noastră
fiind întâlnite în Dobrogea (Medgidia-Cernavodă), în jurul lacurilor Razelm, de-a
lungul Dunării şi a litoralului Mării Negre. Pe mici suprafeţe au fost identificate şi în
estul Bărăganului.
Condiţii şi procese de pedogeneză:
Cu privire la relief, kastanoziomurile se formează pe suprafeţe plane (terase,
câmpuri) sau cu înclinare slabă (culmi domoale, versanţi prelungi) până la altitudini
de 150 m.
Materialul parental este reprezentat de loess, lut, depozite loessoide. S-au
format într-un climat de stepă aridă cu precipitaţii medii anuale de 350-450 m şi
temperaturi medii anuale de 11,5-120C cu un indice de ariditate cuprins între 17 şi 20
iar evapotranspiraţia peste 700 mm. Precipitaţiile fiind reduse cantitativ, la care se
asociază o evaporaţie puternică, denotă un regim hidric nepercolativ.
Vegetaţia este specifică zonei de stepă aridă, cu specii xerofite (Stipa joanis,
St. lessingiana, Festuca valesiaca, Arthemisia austriaca etc.) care apar primăvara
până la începutul verii după care dispar datorită aridităţii climatului.
Apa freatică se află la peste 10 m adâncime fără a influenţa procesele de
pedogeneză însă, sunt situaţii unde apa freatică este la mică adâncime şi
mineralizată formându-se subtipuri salinice sau sodice.
Rol primordial în procesele de pedogeneză îl reprezintă clima şi vegetaţia.
Datorită climatului arid, procesele de levigare şi alterare sunt neînsemnate iar
procesele de bioacumulare sunt foarte slabe datorită vegetaţiei slab dezvoltată.
Sub influenţa vegetaţiei ierboase şi a materialului parental îmbogăţit în cationi
bazici în special calciu, în condiţii de levigare slabă s-a format un humus de tip mull
calcic.
Alcătuirea profilului: Profilul kastanoziomului este de tipul: Am – A/C – Cca

81
Orizontul A molic are o grosime de 30-40 cm de culoare brună până la brun-
deschis, cu crome > 2 la materialul umed, textură luto-nisipoasă, structură
glomerulară, activitate biologică intensă, efervescenţă moderată.
Orizontul A/C prezintă grosimi de 15-25 cm, culori asemănătoare orizontului
superior uşor mai deschise, textură nisipo-lutoasă, structură glomerulară slab
formată, efervescenţă puternică.
Orizontul Cca apare la peste 50-60 cm, prezintă culoare gălbuie, textură
nisipo-lutoasă, nestructurat, friabil, frecvente pete şi concreţiuni de carbonat de
calciu, efervescenţă foarte puternică.
Pe întregul profil apar neoformaţii de natură chimică şi biologică.
Proprietăţi: Kastanoziomurile au textură nediferenţiată pe profil, structură
glomerulară moderat dezvoltată în A molic şi slab dezvoltată în A/C (datorită
conţinutului redus în humus la acest nivel). Au un regim aerohidric favorabil, se
lucrează uşor, sunt slab până la mijlociu aprovizionate cu humus (2-2,5 %) au reacţie
slab alcalină (pH = 8-8,5) cu un grad de saturaţie în baze de 100 % unde predomină
cationii de Ca2+ şi Mg2+.
Subtipuri: tipic, maronic, psamic, gleic, salinic, sodic
Fertilitate, folosinţă: Deşi prezintă însuşiri fizice şi chimice în general
favorabile, lipsa precipitaţiilor, distribuţia acestora pe parcursul anului,
evapotranspiraţia puternică, sunt considerate mijlociu fertile.
Pentru aceasta, se recomandă: lucrări agrotehnice la timp şi de bună calitate,
aplicarea irigaţiei, aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice în special în condiţii
de irigare.
Se pretează la toate culturile îndeosebi pentru culturi de câmp (grâu, porumb,
fl.-soarelui, cartof, sfeclă, orz, lucernă, in, soia) viţă de vie (soiuri de masă) pomi
fructiferi (piersic, cais, migdal).

11.3. Cernoziomul (tipic)


Se defineşte prin orizont A molic cu crome mai mici de 2 la materialul umed şi
orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm.
Răspândire: Ocupă suprafeţe însemnate în special în partea de sud şi sud-est
a ţării şi pe suprafeţe mai restrânse în Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei şi
Transilvania.

82
Condiţii şi procese de solificare: Cu privire la relief, cernoziomurile apar în
special în zone de câmpie, dar şi de deal, podiş sau piemonturi joase unităţi de relief
cu altitudini de la 15-20 până la 150-200 m.
Materialul parental este reprezentat în special de roci sedimentare (loess,
depozite loessoide, luturi, argile, marne, calcare, gresii etc.).
Clima este specifică zonei de stepă cu precipitaţii de 400-500 mm şi
temperaturi de 9,5-11,50C evapotranspiraţia peste 700 mm, indicele de ariditate
frecvent 20-24 iar regimul hidric nepercolativ. Vegetaţia sub care s-au format este
reprezentată de un covor ierbos bine încheiat, care lasă în sol o mare cantitate de
materie organică (Festuca valesiaca, Agropyron cristatum, Chrysopogon gryllus, Poa
bulbosa, etc).
Apar şi situaţii în care apa freatică este la mică adâncime şi mineralizată unde
se formează subtipuri salinice şi/sau sodice.
Pe profil, se constată o uşoară levigare la suprafaţă motiv pentru care
carbonatul de calciu apare la baza orizontului A molic şi o slabă debazificare a
complexului coloidal, fără migrare de argilă.
Datorită vegetaţiei abundente, humusul se acumulează în cantitate mare cu
formarea unui orizont A molic profund, bogat în humus, bine structurat, de culoare
brun-închis.
Alcătuirea profilului: Cernoziomul are profilul de tip Am – A/C – C sau Cca
Comparativ cu kastanoziomul are un profil mai profund cu orizonturi bine
diferenţiate. Orizontul A molic are grosime de 40-50 cm culori cu crome < 2 la
materialul umed, structură glomerulară bine formată, textură lutoasă şi o intensă
activitate biologică.
Orizontul A/C are grosimi de 20-25 cm şi culori ceva mai deschise decât
orizontul superior cu însuşiri asemănătoare cel puţin în jumătatea superioară a
acestuia.
Orizontul C sau Cca de minim 30-40 cm brun-gălbui, friabil cu textură luto-
nisipoasă. Pe întregul profil se observă numeroase neoformaţii biogene (coprolite,
cervotocine, crotovine) precum şi neoformaţii de natură chimică ce apar la baza
orizontului A molic reprezentate prin eflorescenţe şi pseudomicelii iar spre baza
profilului frecvente vinişoare, tubuşoare şi concreţiuni de carbonat de calciu.
Proprietăţi: Cernoziomul prezintă o textură mijlocie nediferenţiată pe profil,
structură glomerulară bine formată în Am şi moderat dezvoltată în A/C iar în partea

83
inferioară a profilului solul este nestructurat. Proprietăţile fizice sunt cele mai
favorabile (se lucrează uşor, regim aerohidric favorabil, afânate etc.). Conţinutul în
humus este de 3-6 % în orizontul superior, saturaţia în baze de 90-100 % cu o
reacţie neutră-slab alcalină (pH = 7-7,8).
Subtipuri: tipic, psamic, pelic, vertic, gleic, aluvic, calcaric, kastanic, maronic,
cambic, argic, greic, salinic, sodic, litic.
Fertilitate, folosinţă: Sunt considerate cele mai fertile soluri din ţară având în
vedere însuşirile fizice şi chimice cele mai bune. Cu toate acestea, datorită regimului
de precipitaţii redus din perioada de vegetaţie, aceasta se impune a fi rezolvată prin
aplicare de irigaţii, lucrări agrotehnice la timp şi de calitate, menţinerea solului curat
de buruieni, semănat în epoca optimă, erbicidări, etc.
Pe lângă faptul că sunt bine aprovizionate cu humus şi elemente nutritive se
recomandă aplicare de îngrăşăminte chimice şi organice diferenţiat în funcţie de
cultură şi sistem irigat sau neirigat. Se pretează pentru toată gama de culturi agricole
în special culturi de câmp (grâu, orz, porumb, fl.- soarelui, in, sfeclă, soia, mazăre,
plante furajere) viţă de vie (soiuri de masă) pomi fructiferi (cais, piersic, cireş, vişin,
măr, păr) însă se folosesc cu precădere pentru culturi de câmp.

11.4. Faeoziomul
Sunt considerate soluri cu orizont A molic cu crome mai mici de 2 la umed şi
fără orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm sau 200 cm
în cazul texturii grosiere. Morfologic, se aseamănă cu cernoziomurile însă, se
deosebesc de acestea prin lipsa carbonaţilor în primii 125 cm de la suprafaţă,
variaţie mare a culorii în stare uscată şi respectiv umedă, prezenţa peliculei organice
la suprafaţa agregatelor structurale.
Anterior, au fost numite cernoziomoide însă, conceptul actual include
pseudorendzinele, solurile cenuşii şi o parte a cernoziomurilor argiloiluviale.
Răspândire: Se întâlnesc în Moldova (Podişul Sucevei), depr. Cracăului, depr.
Neamţ, depr. Braşovului, depr. Tg. Secuiesc, depr. Ciucului, pe terasele Moldovei şi
Siretului, în Câmpia Română, estul Câmpiei Transilvaniei.
Condiţii fizico-geografice: Faeoziomurile se formează în zone cu climă umedă
cu Tma de 7-90 C şi Pma 500-700 mm, ETP 560-650 mm. Relieful este reprezentat
prin culmi domoale, terase cu înclinare slabă, pe roci loessoide sau depozite argilo-
lutoase, cu apa freatică între 3-15 m.

84
Vegetaţia este reprezentată de pajişti cu specii mezohidrofile sau păduri de
stejar la care se adaugă tei şi carpen.
Alcătuirea profilului: Profilul faeoziomurilor este de tipul: Am – AB – Bt – C
Orizontul Am are grosimea de 40-50 cm, culori închise la umed 10YR 2/1 şi
mai deschise 10YR 3/2 la uscat, lutos, cu structură grăunţoasă stabilă.
Orizontul de tranziţie AB de 15-30 cm având însuşiri asemănătoare orizontului
superior fiind urmat de un orizont Bt sau Bv cu grosimi de 80-150 cm, culori închise
în partea superioară şi brun-gălbui la bază (10YR 5/3) cu structură columnoid
prismatică, cu pelicule închise ce acoperă agregatele structurale.
Urmează orizontul C la peste 140-160 cm cu textură variată şi unde se
acumulează carbonaţi reziduali.
Subtipuri: tipic, greic, psamic, pelic, vertic, gleic, stagnic, clinogleic, aluvic,
cambic, argic, calcaric.
Faeoziom pelic marnic (pseudorendzină)
Sunt cernoziomuri dezvoltate pe material parental marnic provenit din
alterarea unor marne, argile marnoase sau marne argiloase.
Răspândire: S-au format în Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul Getic, în
general, în regiuni în care apare un complex litologic marnos sau argilo-marnos.
Condiţiile climatice şi de vegetaţie corespund celor de climă cu păduri de
foioase, în mod deosebit cvercinee. De regulă apar pe culmi sau versanţi cu drenaj
bun. În formarea acestora un rol important îl reprezintă aprovizionarea cu calciu şi
permeabilitatea redusă a materialului parental, condiţii ce favorizează acumularea de
humus de tip mull calcic şi o slabă debazificare a solului sau o migrare slabă pe
profil.
Totuşi, când evaporaţia este puternică, soluţia solului se ridică prin capilaritate
readucând ionii de calciu.
Alcătuirea profilului: Acesta este de tip Am – Bt – Cn sau Am – Bv – Ck
Proprietăţi, fertilitate şi folosinţă: Sunt mai puţin favorabile, cu toate că au o
rezervă de humus apreciabilă (4-10 %) un grad de saturaţie în baze de 70-100 % iar
pH-ul 6-7,5. Sunt bine aprovizionate nutritiv, rezultând o fertilitate relativ bună. Sunt
ocupate cu păşuni, pajişti, păduri, mai puţin culturi de câmp (datorită condiţiilor
orografice în care s-au format) plantaţii de pomi şi viţă de vie.
Se recomandă aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice, afânare adâncă
sau subsolaj, măsuri de stăvilire a eroziunii sau alunecărilor. Distribuţia acestora este

85
intrazonală fiind legată de prezenţa arealelor cu marne sau argile cu carbonaţi. Zonal
se pot asocia cu luvisoluri şi cambisoluri iar local cu faeoziomuri clinogleice sau
vertosoluri.

CAPITOLUL XII
CLASA UMBRISOLURI

Sunt incluse soluri cu orizont A umbric şi orizont subiacent (AC, AR, Bv) având
culori de orizont umbric cel puţin în partea superioară a acestuia. Nu prezintă orizont
andic specific andisolurilor şi nici orizont gleic în primii 50 cm sau alte elemente
diagnostice. La suprafaţă pot avea orizont organic nehidromorf (O).
Din această clasă fac parte două tipuri de sol: nigrosol şi humosiosol.

12.1. Nigrosolul
Nigrosolurile se definesc prin prezenţa orizontului A umbric cu crome mai mici
de 2 la umed şi orizont Bv cu grad de saturaţie în baze < 60 %; materia organică
intim amestecată cu partea minerală a orizontului Au.
Răspândire: S-au format în aceleaşi areale cu districambosolurile, în
continuarea acestora la altitudini de peste 1000-1200 m din Carpaţii Meridionali,
Orientali şi Occidentali.
Condiţii de formare: Relieful este specific montan cu altitudini de 1000-1600 m
(versanţi, platforme, depresiuni). Roca parentală are caracter acid (granite, şisturi,
gresii, conglomerate, andezite, luturi, etc). Climatul este umed şi răcoros cu
precipitaţii medii anuale de 1000-1400 mm şi temperaturi medii anuale de 3-6oC cu
un indice de ariditate anual cuprins între 45-80 evapotranspiraţia mult inferioară
regimului de precipitaţii şi un regim hidric percolativ repetat.
Vegetaţia predominant lemnoasă, reprezentată prin păduri de molid, molid-
brad, fag-răşinoase cu floră acidofilă (Nardus stricta, Festuca rubra, Agrostis tenuis
etc).
În astfel de condiţii s-a format un humus alcătuit din acizi humici nesaturaţi, cu
formarea unui orizont A umbric de culoare închisă. Are loc o alterare puternică a
silicaţilor primari cu formare de silice coloidală şi sescvioxizi de fier şi aluminiu
hidrataţi care în combinaţie cu acizii humici formează complexe organominerale
stabile, fără a avea loc acumulare reziduală de particule silicioase.

86
Descrierea profilului: Nigrosolul are următoarea succesiune de orizonturi: Au –
Bv – C sau R
La suprafaţă se formează un orizont A umbric cu grosimi de 20-30 cm de
culoare brun-închis cu crome < 2 la umed, urmat de orizont Bv cu grosimi de 20-70
cm cu grad de saturaţie în baze < 60 % de culoare brun-gălbuie, sub care apare un
orizont C sau R care constituie materialul parental.
Proprietăţi: Textura este mijlocie-grosieră, nediferenţiată pe profil cu o
structură grăunţoasă slab dezvoltată în Au şi poliedrică în Bv. Conţinutul în humus
este ridicat de 5-20 % însă de slabă calitate (humus brut), cu o rezervă de 200-300
t/ha pe adâncimea de 50 cm. Saturaţia în baze este scăzută cu valori de 20-60 %
uneori sub 20 % iar reacţia solului acidă cu valori pH sub 5 şi o slabă activitate
microbiologică.
Subtipuri: tipic, cambic, litic, scheletic, aluvic
Fertilitate: Au fertilitate scăzută ca şi districambosolurile deoarece s-au format
în aceleaşi condiţii necesitând aceleaşi măsuri de ameliorare asupra pajiştilor pe
care le ocupă.

12.2. Humosiosolul (humicosilicatic)


Se definesc prin prezenţa orizontului A umbric cu crome < 2 la materialul
umed urmat de orizont AC, AR sau Bv iar partea organică humificată este net
segragabilă de partea minerală a orizontului Au.
Răspândire: S-au format în zona pajiştilor alpine din Carpaţii Meridionali
(Făgăraş, Bucegi, Retezat etc.) din Carpaţii Orientali (M. Rodnei etc.) la altitudini de
peste 1800 m.
Condiţii de solificare: Clima este foarte umedă şi rece cu temperatura medie
anuală cuprinsă între 3 şi -30C şi precipitaţii de peste 1400 mm cu un indice de
ariditate de peste 100. Temperaturi favorabile proceselor de bioacumulare (peste
10oC) se realizează într-o perioadă redusă, circa 90 de zile din an.
Relieful este reprezentat de platouri, coame lungi, versanţi cu înclinare redusă,
unde se întâlnesc roci consolidate, acide sau intermediare (magmatice, metamorfice
şi sedimentare.
Vegetaţia este specifică etajului alpin şi subalpin unde se pot întâlni
următoarele specii ierboase acidofile: Festuca rubra, F. supina, Nardus stricta

87
arbuşti: Pinus mugo, Juniperus comunis, Vitis ideea, Salix herbaceea, vacinium
mirtillus etc.
Datorită condiţiilor climatice prezentate are loc o acumulare intensă de materie
organică aflată în diferite stadii de descompunere; rocile dure determină formarea
unui profil scurt cu un procent ridicat de schelet, de regulă peste 75 %.
Descrierea profilului: Profilul acestor soluri este de forma: Au sau Aou – AR
sau AC – R sau C.
Orizontul Au prezintă culoare închisă, de minim 20 cm grosime unde partea
organică este segregabilă de partea minerală. Orizontul de tranziţie care poate fi A/R
sau A/C cu grosimi de 15-20 cm având în partea superioară culori cu valori < 3,5 la
umed. De obicei, la mai puţin de 50 cm apare roca parentală (R) sau materialul
parental (C).
Proprietăţi: Sunt soluri în care se acumulează o mare cantitate de materie
organică (300-500 t/ha), sărace în humus şi elemente nutritive, debazificate, acide,
unde gradul de saturaţie în baze poate să scadă până la 5-10 % iar pH-ul în jur de 4.
Textura este grosieră-mijlocie, nediferenţiată pe profil cu mult material
scheletic.
Subtipuri: tipic, cambic, litic, scheletic.
Fertilitate: Sunt considerate foarte slab fertile datorită însuşirilor fizico-chimice
nefavorabile, fiind utilizate ca păşuni şi fâneţe naturale însă, de calitate slabă. În
vederea ameliorării se recomandă fertilizare organică, îndeosebi prin târlire,
amendare calcică, supraînsămânţare etc.

CAPITOLUL XIII
CLASA CAMBISOLURI

Aceste soluri prezintă o pedogeneză caracterizată printr-o anumită dezvoltare


a structurii sau culorii, indicând o alterare şi dezvoltare moderată a caracteristicilor
morfologice. Procesul de alterare se recunoaşte prin prezenţa structurii solului
comparativ cu structura rocii, crome mai intense, nuanţe mai roşcate, conţinut mai
mare de argilă comparativ cu materialul parental.
Principala caracteristică a acestor soluri este prezenţa unui orizont de alterare
orizont ce apare şi la alte soluri însă nu constituie orizont diagnostic. Cambisolurile

88
au textură mijlocie şi fină cu o bună stabilitate structurală, porozitate ridicată,
capacitate bună de reţinere a apei şi un drenaj intern favorabil.
Adesea, au reacţie neutră sau slab acidă, fertilitate chimică satisfăcătoare şi o
faună activă. În această clasă au fost incluse două tipuri de sol: eutricambosol (brun
eu mezobazic) şi districambosol (brun acid).

13.1 Eutricambosolul (brun eu-mezobazic)


Se defineşte prin prezenţa carbonaţilor liberi în sol sau saturaţie în baze peste
60 % în unul sau mai multe suborizonturi situate între 25-75 cm adâncime, culori în
nuanţe mai galbene decât 5YR cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul umed.
Răspândire: Ocupă suprafeţe însemnate în Podişul Transilvaniei, Podişul
Moldovei, Podişul Getic, Dobrogea de Nord, Piemonturile Vestice, în zona
Subcarpaţilor şi pe suprafeţe restrânse în Carpaţii Meridionali şi Orientali.
Condiţii şi procese pedogenetice: Aceste soluri apar în condiţii de relief foarte
diversificat: munte, deal, podiş, mai rar pe suprafeţe plane: terase, câmpii înalte cu
un drenaj extern favorabil.
Materialul parental este reprezentat de roci sedimentare (conglomerate, gresii,
luturi) produse rezultate prin dezagregarea şi alterarea unor roci magmatice şi
metamorfice bogate în calciu şi elemente bazice. Vegetaţia predominant lemnoasă:
păduri de fag, fag-gorun, fag-răşinoase la care se adaugă vegetaţia ierboasă
neacidofilă din genurile: Asperula, Dentaria, Allium, Mercuriallis, Lamium, etc.
Clima este temperat umedă, cu precipitaţii între 650-1000 mm şi temperaturi
de 6-90C, având un indice de ariditate de 35-55. Evapotranspiraţia nu depăşeşte
regimul precipitaţiilor iar regimul hidric este percolativ.
Solificarea se desfăşoară în condiţii de climă umedă însă procesele de
levigare şi debazificare sunt moderate datorită elementelor bazice din componenţa
materialului parental care au acţiune coagulantă asupra complexelor
argiloferihumice, fiind favorizate procesele de arterare (Bv) şi nu de iluviere (Bt).
Descrierea profilului: Profilul tipic pentru eutricambosol are următoarea
succesiune de orizonturi: Ao – Bv – C
Orizontul Ao cu grosimi de 10-35 cm şi culoare brună; orizontul Bv cu grosimi
de 20-120 cm şi de culoare brun-gălbui, urmat de material parental C. În partea
superioară a profilului apar neoformaţii biogene iar la nivelul orizontului Bv pete slabe
de sescvioxizi.

89
Proprietăţi: Adesea, textura este mijlocie, nediferenţiată pe profil iar structura
slab-moderat dezvoltată în Ao şi poliedric angulară în Bv. Conţinutul în humus este
de 2-4 % gradul de saturaţie în baze variază între 60-85 %, iar reacţia este slab
acidă până la neutră (pH = 6,2-7) cu o bună aprovizionare în elemente nutritive.
Subtipuri: tipic, molic, psamic, pelic, vertic, andic, gleic, stagnic, aluvic, litic,
scheletic, rodic, salinizat, alcalizat.
Fertilitate: Deoarece au însuşiri fizice şi chimice favorabile sunt considerate ca
fiind mijlociu fertile. Au folosinţe variate datorită formării acestora în diferite zone
geografice (câmpie, deal, podiş, munte). În zonele montane sunt ocupate cu păduri şi
pajişti naturale, iar în celelalte zone sunt ocupate cu plantaţii pomicole sau culturi de
câmp (grâu, porumb, secară, cartof, trifoi etc.).
Datorită răspândirii acestora în zone vulnerabile proceselor de eroziune, se
impun măsuri de stăvilire a acestora. Pe lângă acestea, se recomandă fertilizări
complexe, asolamente, lucrări agrotehnice adecvate (lucrări pe curbe de nivel, benzi
înierbate, agroterase etc.).

13.2. Districambosolul (brun acid)


Se definesc prin grad de saturaţie în baze < 60 % în unul sau mai multe
orizonturi cuprinse între 25-75 cm adâncime.
Răspândire: Ocupă suprafeţe întinse în Carpaţii Meridionali, Orientali şi
Occidentali la altitudini de peste 800-1000 m.
Condiţii şi procese de formare: S-au format în condiţii umede şi răcoroase cu
media anuală a precipitaţiilor între 800-1000 mm şi temperaturi de 4-6 0C având un
indice de ariditate cuprins între 45-75 iar regimul hidric percolativ.
Materialul parental este reprezentat de roci acide foarte variate: granite,
granodiorite, şisturi cristaline, gresii, conglomerate, luturi.
Vegetaţia naturală, formată din păduri de molid, molid-brad, fag-răşinoase sub
care se formează o vegetaţie ierboasă acidofilă: Oxalis acetosella, Deschampsia
flexuoza, Homogyne alpina, muşchi verzi etc.
În condiţii de climă rece şi umedă la care se adaugă resturi vegetale cu
caracter acid, descompunerea este foarte lentă, se acumulează humus puţin de
slabă calitate în care predomină acizii fulvici.

90
De asemenea, are loc o alterare intensă, mineralele primare trec direct în
componentele de bază: silice, sescvioxizi de fier şi aluminiu etc.
Descrierea profilului: Districambosolul are aceeaşi succesiune de orizonturi ca
şi eutricambosolul cu anumite diferenţe în ce priveşte însuşirile acestora.
Orizontul Ao cu grosimi de 20-30 cm de culoare brun deschis, urmat de
orizont Bv cu grosimi de 20-60 cm culoare brun cu nuanţe gălbui, urmat de material
parental R sau C. În partea superioară a profilului apar neoformaţii biogene iar la
nivelul orizontului Bv apar pete slabe de oxizi şi hidroxizi hidrataţi (limonit, limnit).
Proprietăţi: Textura este mijlocie-grosieră, nediferenţiată pe profil cu structură
grăunţoasă în Ao şi poliedrică în Bv. Conţinutul în humus este redus (3-4 %) unde
predomină acizii fulvici dar cu rezervă mare de materie organică (200-300 t/ha). până
la 50 cm). Reacţia solului este acidă cu valori pH de 4,5-5 iar gradul de saturaţie în
baze adesea sub 35 %.
Subtipuri: tipic, umbric, psamic, andic, prespodic, litic, scheletic, gleic.
Fertilitate: Este incomparabil mai scăzută faţă de eutricambosol datorită
proprietăţilor fizice şi chimice nefavorabile. Sunt ocupate cu păduri şi pajişti de slabă
calitate cu un volum edafic redus. Se recomandă ameliorarea solurilor prin
administrarea de amendamente pe bază de calciu, fertilizare organică etc.

CAPITOLUL XIV
CLASA LUVISOLURI

Sunt soluri cu profil bine dezvoltat, orizonturi bine diferenţiate, caracterizat prin
prezenţa unui orizont B argic (Bt) exceptând solurile încadrate la clasa cernisoluri
sau stagnosoluri. Sunt soluri relativ vechi dezvoltate pe diferite roci sedimentare sau
pe produse rezultate din alterarea anumitor roci magmatice şi metamorfice.
Clima este temperat umedă ceea ce determină spălarea din sol a sărurilor
(inclusiv carbonaţi) până la debazificarea materialului parental, activitate biologică
favorabilă, humificare rapidă a resturilor organice.
Sunt utilizate pentru toate folosinţele agricole îndeosebi pentru cereale şi
plante tehnice sau furajere, păşuni şi fâneţe, livezi viţă de vie şi în silvicultură.
Tipurile de sol încadrate în această clasă sunt: preluvosol, luvosol, planosol şi alosol.

91
14.1. Preluvosolurile
Sunt luvisoluri având următoarea succesiune de orizonturi: A – Bt – C lipsesc
orizonturile eluviale (El, Ea) iar orizontul A poate fi ocric sau molic. Include fostele
tipuri de sol brun roşcat şi brun argiloiluvial.
Răspândire: S-au format în zona dealurilor subcarpatice, podişurile şi
piemonturile din exteriorul Carpaţilor, în Podişul Transilvaniei, unele depresiuni
intramontane, în Câmpia de Vest.
Condiţii fizico-geografice: Clima este relativ umedă cu Tma de 7,6-11,5oC şi
Pma de 550-1000 mm, iar evapotranspiraţia 615-730. Vegetaţia este reprezentată
prin păduri de cvercinee, gorun, tei, carpen, fag, arboret (corn, păducel, sânger, etc.)
la care se asociază vegetaţia ierboasă ce aparţine florei de mull.
Materialul parental este variat, loess, lut, depozite loessoide, nisipuri, argile
sau produse rezultate prin alterarea unor roci metamorfice. Relieful este de dealuri,
câmpii înalte cu diferite forme (culmi, versanţi, terase etc.).
Procese pedogenetice: Datorită condiţiilor mai sus amintite se formează un
orizont argic (Bt) cu acumulare de argilă fără orozont E, unde se constată o slabă
debazificare cu formarea orizontului A humifer (ocric sau molic).
Profil şi proprietăţi: Orizontul superior are o grosime de 25-40 cm, culoare
deschisă, cu nuanţă roscată în cazul subtipurilor roşcate ce se datorează oxizilor şi
hidroxizilor de fier mai mult sau mai puţin hidrataţi.
Orizontul Bt poate avea grosimi de 80-130 cm cu nuanţe mai roscate fată de
orizontul superior, cu structură prismatică bine formată şi textură mijlocie-fină.
La peste 140 cm apare un orizont C de acumulare a carbonaţilor reziduali de
culoare brun-gălbuie sau direct materialul parental C.
Textura este diferenţiată pe profil cu conţinut de argilă de peste 30% un
conţinut în humus de 2-4 %, gradul de saturaţie în baze cu valori de 55-85 % şi un
pH slab acid-neutru (6-7).
Subtipuri: tipic, molic, roşcat, rodic, psamic, pelic, vertic, stagnic, gleic, calcic,
litic, scheletic, sodic.
Se pretează pentru o gamă largă de culturi: grâu, porumb, orz, plante furajere,
soia, in, etc. De asemenea, se recomandă culturi pomicole (măr, păr, prun, cireş,
vişin), viţă de vie cu rezultate foarte bune.

92
14.2. Luvosolurile
Sunt reprezentate de luvisoluri cu orizont Bt bine exprimat şi orizont eluvial (El
sau Ea) fără schimbare texturală bruscă pe cel mult 7,5 cm între E şi Bt. Din
clasificarea anterioară include următoarele tipuri de sol: brun luvic, brun roşcat luvic
şi luvisol albic.
Răspândire: Ocupă suprafeţe întinse în Subcarpaţi, dealurile Vestice, Podişul
Sucevei, Podişul Târnavelor, Podişul Someşan, depr. Oaş, Făgăraş, Braşov, Haţeg,
etc.
Condiţii fizico-geografice: Sunt caracterizate prin Tma de 7-10OC şi Pma de
650-1000 mm depăşind valoarea evapotranspiraţiei. Vegetaţia naturală este alcătuită
din păduri de fag, stejar, gorun sau amestec de fag şi răşinoase.
Materialele parentale sunt variate, sărace în minerale calcice şi fero-
magneziene. De regulă, apar pe suprafeţe slab înclinate: terase, versanţi lini, culmi
întinse, depresiuni etc.
În astfel de condiţii este favorizată levigarea sărurilor cu formare de compuşi
minerali de alterare (argile, sescvioxizi) dar se reduce activitatea microbiologică de
descompunere a materiei organice. Rezultă substanţe humice predominant acide,
favorizând migrarea spre adâncime a compuşilor minerali de alterare. Astfel,
orizonturile superioare devin sărace în argilă şi sescvioxizi dar bogate în silice,
devenind albicioase, cu formarea orizontului B argic.
Profil şi proprietăţi: Profilul acestor soluri are următoarea succesiune de
orizonturi: Ao – El – Bt – C ≈ R sau Ao –Ea – Bt – C ≈ R
Aceste soluri au un orizont Ao mai slab dezvoltat cu grosimi de 10-20 cm
datorită conţinutului în humus mai redus şi culori mai deschise datorită migrării
intense a hidroxizilor de fier. În continuarea acestuia se formează un orizont El sau
Ea sărăcit în argilă, hidroxizi şi materie organică şi îmbogăţit în particule de cuarţ
având culori mai deschise faţă de Ao. Urmează un orizont Bt cu nuanţe mai roşcate
faţă de orizontul supraiacent (El sau Ea) datorită acumulării argilei şi hidroxizilor de
fier şi cu grosimi de 80-100 cm.
Au o activitate microbiologică redusă, humusul predominant din acizi fulvici cu
valori de peste 4% în Ao şi sus 1% în orizontul eluvial. Saturaţia în baze are valori de
55-75 % în Ao dar poate să scadă sub 20-30 % în El sau Ea iar reacţia solului are
valori pH de 4-5.

93
Subtipuri: tipic, umbric, roşcat, rodic, psamic, pelic, vertic, stagnic, gleic, calcic,
litic, scheletic, sodic.
Luvisolurile tipice şi albice din ţară reprezintă stadiul cel mai avansat de
evoluţie genetică în climat temperat. Au o repartiţie discontinuă fiind siţuate de regulă
pe formele de relief plat din regiunile umede, neafectate de eroziune.

14.3. Planosolurile
Sunt luvisoluri cu orizont eluvial şi au schimbare texturală bruscă pe cel mult
7,5 cm între E şi Bt.
Ocupă suprafeţe reduse în Podişul Getic şi în partea nordică a Câmpiei
Române, în unele depresiuni intramontane (Haţeg) sau subcarpatice (Tg. Jiu). S-au
format în aceleaşi condiţii ca şi luvisolurile însă pe relief plat şi pe materiale parentale
argiloase cu drenaj defectuos.
Profilul este de tipul: Aow – Elw – Btw – C cu trecere bruscă între E şi Bt.
Orizontul Ao cu grosimea de 5-15 cm lut-nisipos, de culoare brun-cenuşiu
închis, cu structură grăunţoasă colţuroasă.
Orizontul Elw sau Eaw de 10-20 cm nisipo-lutos, cenuşiu cu pete gălbui sau
roşcate, albicios la uscare, cu structură poliedrică sau lamelară, foarte friabil, cu pete
feruginoase, trecere bruscă.
Orizontul Btw de 100-150 cm argilo-lutos sau argilos, marmorat, cenuşiu oliv,
cu structură prismatică masivă, cu pelicule de argilă vizibile.
Orizontul C apare la peste 170-180 cm, argilos, neafectat de procese
pedogenetice.
Condiţiile climatice şi de pedogeneză sunt asemănătoare cu cele descrise la
luvisoluri deoarece se găsesc în aceleaşi areale cu acestea, însă, având un drenaj
defectuos, schimbare texturală bruscă, permeabilitate redusă, au însuşiri fizico-
chimice mai puţin favorabile. Plantele suferă când din lipsă de apă când din cauza
excesului datorat proceselor de stagnogleizare.
Subtipuri: tipic, albic, vertic, stagnic, solodic.
O mare parte este acoperită de păduri, pajişti mai puţin culturi de cereale şi
plante tehnice. Fertilitatea este redusă, însă, se poate îmbunătăţi prin lucrări de
drenaj, afânare adâncă, administrare de îngrăşăminte şi amendamente.

14.4. Alosolurile

94
Au fost introduse ca entitate distinctă, la nivel de tip de sol prin taxonomia
solurilor din 2003. Anterior, erau incluse ca subunităţi holoacide de tipul sol brun luvic
sau luvisol albic.
Sunt echivalente alisolurilor din baza mondială de referinţă (WRB-SR)
caracterizate printr-un orizont Bt cu argilă având capacitate mare de schimb cationic
(> 24 me/100 g sol şi cantitate mare de Al schimbabil).
Se definesc prin prezenţa unui orizont A (ocric sau umbric) urmat direct sau
după un orizont E de un orizont B argic cu proprietăţi alice pe cel puţin 50 cm (între
25 şi 125 cm).
Sunt răspândite în aria luvisolurilor pe suprafeţe reduse, în zona mai umedă a
acestora şi sunt specifice suprafeţelor mai vechi (pleistocene). Se deosebesc mai
multe subtipuri: tipic, umbric, preluvic, albic, stagnic.
Au fertilitate redusă, datorită reacţiei foarte acide şi Al mobil ce pot fi însă
corectate prin amendare cu calcar. În mod natural, sunt folosite pentru pajişti şi
păduri.

CAPITOLUL XV
CLASA SPODISOLURI

Această clasă grupează soluri caracterizate prin prezenţa orizontului B spodic


(Bs, Bhs), clasă ce încadrează trei tipuri de sol: prepodzol, podzol şi criptopodzol.
Sunt dominante în zona montană (etajul mijlociu şi superior) asociate frecvent cu
cambisoluri. Pot fi întâlnite insular şi la altitudini mai joase (pe roci acide şi cu
expoziţii umbrite).
S-au format în zone cu climă rece şi umedă, pe materiale parentale variate,
sărace în baze, adesea grosiere, scheletice, provenite din dezagregarea şi alterarea
unor roci magmatice şi metamorfice acide, gresii, conglomerate, şisturi etc.
Aceste soluri au culoare închisă la suprafaţă şi brună pe restul profilului, acesta
fiind clar diferenţiat de tipul: Au – Bs – R sau Au – Ea – Bhs – R cu humus acid,
adesea cu orizont O cu humus brut, însuşiri fizice bune, dar chimice şi biochimice
nefavorabile.
Sunt ocupate cu păduri de productivitate mijlocie şi pajişti cu compoziţie floristică
de valoare nutritivă redusă.

95
15.1. Prepodzolurile (brun feriiluvial)
Spodosoluri fără orizont eluvial E, denumite anterior brune feriiluviale sau brune
podzolice. Se întâlnesc în Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali în etajul
montan superior, la peste 1500 m.
Condiţii şi procese de formare: Clima este rece şi umedă cu precipitaţii medii
anuale de peste 1000 mm şi temperaturi medii anuale de 4-5 oC iar indicele de
ariditate de peste 55 cu un regim hidric repetat percolativ.
Vegetaţia este specifică etajului alpin superior (etajul molidului şi jneapănului).
Relieful este reprezentat de versanţi, platforme, culmi unde predomină rocile
magmatice şi metamorfice acide sau intermediare (granite, sienite, gnaisuri, cuarţite,
şisturi etc.) sedimentare (conglomerate, gresii, pietrişuri, nisipuri, luturi etc.).
În astfel de condiţii, bioacumularea se produce într-un ritm lent, se formează
humus puţin, acid, de culoare închisă, însă, se acumulează o cantitate mare de
materie organică aflată în diferite stadii de descompunere (humus brut).
Procesele de alterare sunt foarte intense, silicaţii primari se transformă în
componente de bază: silice şi sescvioxizi de fier şi aluminiu etc. O parte din aceştia
sunt supuşi proceselor de levigare formându-se orizontul B spodic dar fără a se
forma orizont eluvial E.
Descrierea profilului: Preluvosolul tipic are următoarea succesiune de orizonturi:
Au sau Aou – Bs – R sau C.
Orizontul superior (Au sau Aou) prezintă culori închise, cu structură grăunţoasă
sau poliedrică, grosime minim 25 cm sau minim 20 cm dacă orizontul R apare în
primii 50 cm, humus acid, saturaţie în baze sub 55 %.
Orizontul Bs prezintă grosimi de la câţiva cm până la 70-80 cm, cu nuanţe roşcate
(date de sescvioxizii de fier).
Sub acestea, urmează fie un orizont C (material parental) fie un orizont R (roca
dură). În partea superioară a profilului apar neoformaţii biologice (coprolite,
cornevine, cervotocine, culcuşuri sau lăcaşuri de larve etc), iar la nivelul orizontului
Bs aglomerări de oxizi şi hidroxizi de fier care uneori pot cimenta orizontul respectiv.
Proprietăţi: Au o textură mijlocie-grosieră, nediferenţiată pe profil, cu structură
grăunţoasă în orizontul superior şi nestructurat sau cel mult cu structură poliedrică în
orizontul Bs. Conţinutul în humus este redus, însă, se acumulează o mare cantitate
de materie organică (aprox. 20 %), cu saturaţie în baze sub 53 % dar poate să scadă

96
până la 10 % iar reacţia solului are valori pH de 4-5 uneori sub 4, slabă aprovizionare
cu elemente nutritive.
Subtipuri: tipic, umbric, histic, litic, scheletic
Fertilitate, folosinţă: În general au fertilitate redusă, fiind ocupate cu păduri sau/şi
pajişti naturale. Pot fi ameliorate prin fertilizare complexă, în special târlire, aplicare
de amendamente etc.

15.2. Podzolurile
Sunt spodisoluri care se definesc prin prezenţa orizonturilor sescvioxidic (Bs) sau
humosescvioxidic (Bhs) şi orizont eluvial albic (Ea) continuu sau discontinuu de
minim 2 cm.
Răspândire: Pot fi întâlnite în Munţii Făgăraş, Bucegi, Parâng, Rodnei, Retezat-
Godeanu la altitudini de peste 1800 m.
Condiţii şi procese de solificare: S-au format în aceleaşi condiţii ca şi prepodzolul,
pe aceleaşi categorii de roci, ocupând versanţi, coame, platforme, depresiuni, etc.
Climatul este ceva mai umed şi mai rece cu temperaturi medii anuale de 2-5 oC şi
precipitaţii medii anuale de 900-1400 mm, cu valori ale indicelui de ariditate de 50-
100 sau mai mult şi regim hidric percolativ repetat.
Vegetaţia sub care s-au format este reprezentată prin specii lemnoase de
molidişuri şi jnepenişuri la care se adaugă vegetaţia ierboasă de pajişti alpine
(Nardus stricta, Festuca supina etc.).
În condiţiile prezentate, activitatea microbiologică este slabă, se acumulează o
mare cantitate de materie organică, cu acumulare de humus brut la suprafaţa solului.
Are loc alterarea silicaţilor primari prin hidroliza celor secundari, rezultând complexe
organo-metalice solubile care sunt levigate şi depuse în profunzime (orizonturi mai
slab acide).
Aşadar, se diferenţiază un orizont eluvial îmbogăţit rezidual în silice şi particule de
cuarţ sub care se formează un orizont iluvial unde se acumulează humusul şi
sescvioxizii migraţi din partea superioară a profilului.
Descrierea profilului: Podzolul tipic are un profil de tipul: Au – Ea – Bhs – R sau
C.
Uneori poate prezenta la suprafaţă un orizont organic de 3-5 cm format din litieră
şi humus de tip moder.

97
Orizontul Au poate avea grosimi de 5-15 cm, cu textură nisipo-lutoasă, cenuşiu
sau brun-închis până la negru, nestructurat.
Orizontul Es cu grosimi asemănătoare (5-20 cm), aceeaşi textură, însă, uşor mai
grosieră, culoare cenuşie, nestructurat.
Orizontul Bhs are grosimi de 2-10 cm, format prin acumulare de material amorf şi
substanţă organică având culori în nuanţe de 7,5 YR şi mai roşii, nestructurat.
Orizontul Bs poate avea grosimi de 5-30 cm format sub orizont Bhs sau orizont
Ea, cu nuanţe gălbui-ruginii, nestructurat cu fragmente de rocă.
Orizontul R apare la 40-80 cm sau poate fi înlocuit de orizontul C (la soluri
formate pe depozite friabile).
Proprietăţi: Sunt soluri puternic acide cu valori pH de 3,5-4,5 fără elemente bazice
(oligobazice) cu grad de saturaţie de 6-20 %. Conţinutul în humus este variabil pe
profil, circa 10 % în Au; 2 % în Ea; 7-15 % în Bhs şi 1 % în Bs.
Subtipuri: tipic, umbric, feriiluvic, criostagnic, histic, litic, scheletic.
Fertilitate, folosinţă: Au fertilitate scăzută datorită în special proprietăţilor chimice
nefavorabile. Sunt ocupate cu păduri de molid şi jnepeniş, pajişti alpine slab
calitative. Pot fi ameliorate prin aplicare de îngrăşăminte organice, în special târlire,
amendamente, etc.

CRIPTOPODZOLURILE
Sunt spodisoluri ce se definesc prin orizont organic O şi orizont A acid, foarte
humifer urmat de orizont B criptospodic (Bcp) humifer. Orizontul Bcp este un orizont
spodic cu acumulare iluvială de material amorf activ, predominant humic şi aluminic,
cu conţinut ridicat de materie organică (peste 10 %).
Sunt soluri nou introduse în Sistemul de Taxonomie a Solurilor, 2003 ce
corespund solurilor brune criptopodzolice foarte humifere din etajul montan superior
cunoscute sub denumirea de soluri brune de pajişti alpine şi subalpine.
Au un areal restrâns, fiind formate pe depozite de pantă cu procent ridicat de
schelet provenit din alterarea şi dezagregarea unor roci acide sau intermediare.
Vegetaţia este reprezentată de rarişti de molid formate din aceleaşi asociaţii de
Festuca ovina, F. rubra, Agrostis rupestris, A. tenuis, Nardus stricta etc. Au evoluat
sub pădure ca podzoluri, însă după defrişare şi apariţia vegetaţiei ierboase cu
acumulare de humus în condiţii de climă umedă şi rece însuşirile de podzol au fost
mascate.

98
Criptopodzolurile prezintă la suprafaţă un orizont Aţ de câţiva cm urmat de orizont
A foarte humifer închis la culoare (cenuşiu-închis), cu frecvente particule de cuarţ şi
mică, structură glomerulară spre subangulară, poros, după care urmează orizontul C.
Subtipuri: tipic, histic, litic, scheletic.
Sunt ocupate cu pajişti, unde se practică păşunatul şi totodată fertilizarea
acestora prin târlire, îmbunătăţind considerabil valoarea furajeră a pajiştilor.

CAPITOLUL XVI
CLASA PELISOLURI

Este o clasă cu caracteristici particulare determinate de conţinutul ridicat în argilă


gonflantă (prin umezire îşi măreşte volumul). Sunt definite ca soluri cu orizont pelic
sau vertic de la suprafaţă sau din primii 20 cm. Această clasă, încadrează două tipuri
de sol: pelosol şi vertosol.
Orizontul pelic este un orizont argilos (predominant smectit), având împachetare
densă, plastic în stare umedă, dur în stare uscată, crăpături largi, grosimea
orizontului minim 50 cm.
Orizontul vertic, se deosebeşte de precedentul prin prezenţa feţelor de alunecare
oblice (10-60o faţă de orizontală), datorate fenomenelor de gonflare-contracţie.

16.1. Pelosolurile
Sunt definite ca soluri având orizont pelic de la suprafaţă sau cel mult de la 20 cm
adâncime care se continuă până la peste 100 cm. Apar in special în câmpii cu
depozite lacustre sau fluviolacustre şi unele podişuri cu roci argiloase.
Anterior erau încadrate la vertosoluri, soluri negre clinohidromorfe sau subtipuri
vertice ale solurilor din clasa cernisoluri, luvisoluri etc. Se găsesc în aceleaşi areale
cu vertosolurile sau alte soluri argiloase cu care se asociază. Concret, apar în partea
nordică a Câmpiei Române dintre Olt şi Argeş, în Câmpia Banatului, Crişanei, în
Podişul Getic, în Podişul Transilvaniei, în Câmpia Moldovei etc.
Se deosebesc de vertosoluri prin faptul că trăsăturile specifice sunt mai slab
exprimate. În general, însuşirile fizice şi chimice sunt similare vertosolurilor precum şi
probleme legate de fertilitate şi folosinţă.

99
16.2. Vertosolurile
Sunt pelisoluri cu orizont vertic de la suprafaţă sau imediat sub orizontul arat, cu
feţe de alunecare (oglinzi) într-un suborizont situat între 25 şi 100 cm. Anterior au
fost cunoscute ca soluri brune închise argiloase de pădure, negre argiloase slab
humifere sau smolniţe.
Răspândire: Apar pe suprafeţe dispersate dar reduse în Podişul Sucevei, Podişul
Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul Getic, Piemonturile Vestice, Câmpia Jijiei, Câmpia
Banatului, Crişanei, câmpiile înalte ale Piteştiiului, Tesluilui şi Călmăţuiului de
Teleorman.
Condiţii de formare: clima se caracterizează prin Tma. De 10-110C cu mari variaţii
ale regimului hidric din sol (excedent iarnă – primăvară şi deficit iulie – octombrie).
Vegetaţia naturală este reprezentată de păduri de cvercinee (Quercus fraineto, Q.
cerris) sau pajişti mezofile. Materialul parental este constituit din depozite argiloase
de origine lacustră sau fluviolacustră.
Roca argiloasă bogată în baze, regimul hidric contrastant şi relieful orizontal sau
uşor depresionar formează apariţia procesului de umiditate în sol cu dezvoltarea
alternantă a proceselor de reducere şi a celor de oxidare. Rezultă un sol argilos,
profund, humifer dar cu conţinut redus, nediferenţiat textural, uneori cu noduli
calcaroşi distribuiţi neuniform.
Descrierea profilului: Profilul este mai bine diferenţiat în zonele umede: Ay – By –
C şi mai slab diferenţiat în zonele mai secetoase: Ay – C.
În ambele cazuri, orizontul superior Ay poate avea grosimi de 30-50 cm de
culoare neagră sau cenuşiu-închis, argilos, compact, cu structură bulgăroasă. În
zonele umede unde se formează orizont By, acesta poate avea grosimi de la30-40
cm până la peste 150 cm, argilos, cu structură bulgăroasă sau sfenoidală, cu muchii
şi unghiuri ascuţite, pete brun-gălbui frecvente spre adâncime.
Orizontul C, apare la peste 100 cm (sau mai puţin în zonele secetoase), de
culoare brună, brun-gălbuie cu pete roşcate.
Proprietăţi: Au în general peste 40 % argilă, cu un conţinut în humus de 3-4 până
la 1-2 %. Saturaţia în baze este de 85-95 % pentru cele din zone mai secetoase şi de
70-80 % pentru cele din zone mai umede. Reacţia solului este neutră-slab acidă cu
valori pH de 6-7 uneori sub 6. Sunt soluri cu capacitate mare de schimb cationic (40-
60 me/100 g sol).
Subtipuri: tipic, brunic, stagnic, gleic, nodulocalcaric, salinic, sodic.

100
Fertilitate, folosinţă: Sunt considerate soluri cu fertilitate scăzută datorită texturii
argiloase care conferă solurilor înşiri hidrofizice nefavorabile. Se recomandă aplicare
de îngrăşăminte organice bine descompuse, arături adânci, drenaj, lucrări mecanice
efectuate la umiditatea optimă etc.
Pot fi cultivate cu porumb, grâu, floarea soarelui, trifoi, însă sunt contraindicate
pentru legume, pomi şi viţă de vie.

CAPITOLUL XVII
CLASA ANDISOLURI

Soluri formate pe seama rocilor vulcanice, care prezintă un orizont A humifer şi


orizont intermediar care conţine material amorf activ format in situ. Include un singur
tip de sol şi anume: andosol.

17.1. Andosolurile
Se definesc prin prezenţa unui orizont A (molic, ocric sau umbric) urmat de
orizont intermediar AC, AR sau Bv la care se asociază proprietăţi andice pe minim 30
cm începând din primii 25 cm ai profilului. Nu prezintă orizont spodic sau gleic (în
primii 50 cm).
Răspândire: Pot fi întâlnite în zona munţilor vulcanici din Carpaţii Orientali (M.
Gutâi, Ţibleş, Călimani, Gurghiu, Harghita) şi în masivul Vlădeasa din Apuseni.
Condiţii şi procese de formare: Clima este umedă şi rece cu temperaturi medii
anuale de 3-8oC şi precipitaţii medii între 800-1200 mm, determinând un regim hidric
intens transpercolativ.
Vegetaţia este reprezentată de păduri de molid, fag şi amestec (fag şi răşinoase).
Materialul parental provine din alterarea rocilor vulcanice (cenuşi, tufuri etc.) pe
grosimea de 1,5 m. Prin alterarea acestora, se eliberează substanţe amorfe care
împreună cu humusul formează combinaţii specifice cu rol de a proteja şi stabiliza
substanţele amorfe şi materia organică.
Descrierea profilului: Andosolul tipic are profilul de forma: Au – AC – C sau R
Orizontul Au este de culoare neagră la umed şi brun închis la uscat, cu structură
glomerulară bine dezvoltată, neaderent, foarte poros. Orizontul subiacent (AC sau
Bv) se menţine închis la culoare, având structură poliedrică bine dezvoltată.

101
Treptat apare un material gălbui, mai puţin poros constituind orizontul C. Pe
întregul profil se pot observa fragmente de rocă mai grosiere spre adâncime.
Adâncimea profilului variază între 30 şi peste 100 cm în funcţie de înclinarea
versantului.
Proprietăţi: Conţinutul în humus variază pe profil, astfel, în orizontul superior
poate fi de 15-40 % şi 2-12 % în orizontul Bv dar în bună măsură brut şi acid;
conţinut ridicat de minerale amorfe (allofane) în jur de 10-23 %; reacţia este slab
acidă cu valori de 6-4 iar saturaţia în baze are valori de 5-40 %; au capacitate mare
de reţinere a apei; permeabilitate foarte bună; valori foarte ridicate ale porozităţii
totale (70-85 %) şi foarte mici ale densităţii aparente (0,3-0,7 g/cm3).
Subtipuri: distric, eutric, umbric, molic, cambic, litic, scheletic, histic.
Fertilitate, folosinţă: În mod natural sunt ocupate cu păduri, păşuni şi fâneţe. Sunt
vulnerabile proceselor de eroziune (în special în urma defrişărilor) motiv pentru care
se recomandă măsuri de stăvilire a acestora.

CAPITOLUL XVIII
CLASA HIDRISOLURI

Sunt soluri cu orizont O (sub 50 cm grosime) şi/sau orizont A urmat fie de un


orizont intermediar la care se asociază proprietăţi gleice (Gr) din primii 50 cm (AG,
ACG, BvG); fie de un orizont Bt sau de un orizont E şi Bt la care se asociază
proprietăţi stagnice intense (W) din primii 50 cm şi continuă pe cel puţin 50 cm (AW,
EW, BW sau BtW). Include de asemenea solurile cu orizont A limnic sau T (turbos)
submerse.
Această clasă grupează trei tipuri de sol: limnosol, gleiosol şi stagnosol.

18.1. Gleiosolurile
Sunt hidrisoluri având orizont O şi/sau orizont A (Am, Ao, Au) şi proprietăţi
gleice (orizont Gr) în primii 50 cm ai solului mineral. Nu îndeplinesc condiţiile

102
diagnostice de a fi solonceac sau soloneţ (fără orizont sa sau na în primii 50 cm) sau
histosol (cu orizont T peste 50 cm).
Răspândire: S-au format pe suprafeţe importante în depresiunile intra- şi
submontane din Făgăraş, Haţeg, Beiuş, Zarand, Baia Mare, în câmpia de divagare a
Crişurilor, în câmpia joasă a Someşului, pe luncile Timişului şi Barcăului, în luncile
râurilor din zona forestieră a Câmpiei de Vest.
Condiţii climatice şi de formare: Climatul este caracteristic zonei de pădure cu
temperaturi medii anuale de 6-10oC şi precipitaţii medii anuale de peste 650 mm,
indicele de ariditate în jur de 45 şi un regim hidric percolativ.
S-au format pe roci cu textură diferită de la nisipoase la argiloase,
necalcaroase sau pe nisipuri, pietrişuri necarbonatice, relieful fiind reprezentat de
lunci neinundabile, câmpii joase, terase inferioare, depresiuni, etc.
Vegetaţia naturală este alcătuită din asociaţii ierboase de Agrostis tenuis, A.
canina, Poa pratensis, Trifolium repens, T. fragiferum etc. şi specii lemnoase de
Fraxinus excelsior, Quercus robur, Ulmus foliacea, sub care s-a format un covor
erbaceu în care se găsesc: Anemone nemorosa, Viola silvestris, Geum urbanum,
etc.
Formarea acestor soluri este influenţată de prezenţa apei freatice la mică
adâncime (1-2 m) săracă în carbonat de calciu. Deoarece climatul este umed şi
răcoros, mediu acid, procesele de bioacumulare sunt reduse, se formează un humus
de calitate slabă în care predomină acizii fulvici.
Descrierea profilului: Gleiosolurile au următoarea succesiune de orizonturi: Ao
– AGo – Gr
Orizontul Ao poate avea grosimi de 15-30 cm de culoare brun cenuşiu închis,
cu structură grăunţoasă slab formată, cu frecvente bobovine şi concreţiuni
ferimanganice.
Orizontul de tranziţie este slab structurat sau nestructurat, prezintă culori
marmorate (pe fond cenuşiu apar pete brun-gălbui), cu grosimi de 10-20 cm.
Orizontul Gr se formează în zone cu exces permanent de umiditate,
nestructurat, culori cenuşiu-vineţii, cu peste 50 % culori de reducere.
Proprietăţi: Conform materialului parental, textura poate fi mijlocie-fină, slab
structurate, compacte, reci, cu regim aerohidric nefavorabil. Conţinutul în humus este
de 2-3 % cu grad de saturaţie în baze situat în limitele a 50-80 % şi un pH de 5-6
uneori chiar sub 5. Datorită materialului parental lipsit de elemente bazice şi un

103
mediu cu exces de umiditate, aprovizionarea cu elemente nutritive şi activitatea
biologică este redusă.
Subtipuri: distric, eutric, calcaric, molic, cernic, umbric, cambic, psamic, pelic,
aluvic, histic, tionic.
Fertilitate, folosinţă: În general, au fertilitate scăzută fiind ocupate cu fâneţe de
valoare bilogică redusă. Pot fi însă ameliorate prin: fertilizare organică şi minerală,
aplicare de amendamente calcaroase, după care se pot cultiva cu plante de nutreţ,
porumb, floarea soarelui, grâu, orz etc. Sunt contraindicate pentru plantaţii de pomi şi
viţă de vie.

18.2. Stagnosolurile
Sunt hidrisoluri cu orizont A ocric sau A ocric şi orizont eluvial E (Ao+El sau
Ea) urmate de orizont B argic (Bt) la care se asociază proprietăţi stagnice intense
(orizont W) începând de la suprafaţă sau din primii 50 cm ai solului mineral. Nu
prezintă schimbare texturală bruscă între (E şi Bt) pe minim 7,5 cm. Pot prezenta
orizont vertic asociat orizontului B, orizont histic şi proprietăţi gleice sub 50 cm
adâncime. Frecvent apar concreţiuni ferimanganice.
Răspândire: Se întâlnesc pe terasele râurilor şi pe câmpia piemontană din
vestul ţării. (Banat, Crişana, etc.), în crovurile din Câmpia Română, Podişul Sucevei,
Ţara Bârsei etc.
Condiţii climatice şi de formare: Stagnosolurile se întâlnesc în zona de
silvostepă şi de pădure cu relief uşor depresionar sau chiar plan, uneori
microdepresiuni, de unde apa nu se poate scurge la suprafaţa solului.
Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 7-10oC şi precipitaţii
medii anuale de 600-900OC. Materialul parental este reprezentat de roci sedimentare
(argile, luturi, depozite loessoide) cu textură fină sau mijlocie, lipsite de carbonaţi.
Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de cvercinee (Quercus robur, Q.
fraineto, Q. cerris, deseori înmlăştinite.
În urma defrişării pădurilor s-au accentuat fenomenele de înmlăştinire unde s-
au adaptat anumite specii iubitoare de apă: Carex, Juncus, Agrostis etc.
Caracteristice în formarea acestor soluri sunt procesele de stagnogleizare în urma
cărora se formează orizonturi stagnogleice (W) sau stagnogleizate (w).
Pentru ca aceste procese să aibă loc sunt necesare trei condiţii esenţiale:
- zone depresionare sau chiar plane cu drenaj slab sau lipsite de drenaj;

104
- prezenţa unui orizont greu permeabil (orizont B argic);
- precipitaţii peste nivelul evapotranspiraţiei.
În astfel de condiţii, apa stagnează la suprafaţă, au loc procese intense de
reducere ce depăşesc 50 % din masa orizonturilor superioare. Stagnogleizarea este
mai slabă la suprafaţă (orizontul Ao) pe care este grefat orizontul stagnogleizat (w) şi
mai intensă la baza orizontului Ao şi deasupra orizontului Bt pe care este grefat
orizontul stagnogleic (W).
Descrierea profilului: Solurile stagnogleice au profil de tipul: Aow – AoW – BW –
C
Orizontul superior poate avea grosimi de 30-40 cm, deschis la culoare, asociat
orizontului stagnogleizat (w), având un aspect marmorat (culori de reducere între 6-
50 %). În continuare apare un orizont B (cambic sau argic) asociat orizontului
stagnogleic (W) cu grosimi de la 70 la peste 100 cm cu aspect marmorat (culori de
reducere de peste 50 %). La peste 130 cm se evidenţiază materialul parental C.
Pe întregul profil sunt vizibile neoformaţii biologice şi chimice (pete, pelicule,
concreţiuni etc.).
Proprietăţi: Au textură fină sau fină-mijlocie care poate fi diferenţiată (prezenţa
orizontului B argic) sau nediferenţiată (prezenţa orizontului B cambic).
La suprafaţă (orizontului Ao) structura este grăunţoasă slab dezvoltată şi
columnoid-prismatică sub acesta (Bv sau Bt). Conţinutul în humus este redus (aprox.
2 %), cu grad de saturaţie între 60-80 %, slab acide cu pH în jur de 6 şi conţinut
redus în elemente nutritive.
Având un regim aerohidric defectuos, activitatea microbiologică este slabă,
precum şi proprietăţile hidrofizice nefavorabile.
Subtipuri: tipic, luvic, albic, vertic, gleic, planic, histic.
Fertilitate, folosinţă: Sunt considerate slab fertile datorită însuşirilor hidrofizice
nefavorabile şi chiar conţinutului redus în humus şi elemente nutritive. În mod natural
sunt ocupate cu păduri, păşuni şi fâneţe de calitate slabă, însă, pot fi cultivate şi cu
plante de câmp (porumb, grâu, orzoaică, floarea soarelui etc.).
Pentru a mări sortimentul de culturi se recomandă lucrări de ameliorare care
constau în: drenaje, afânare adâncă, subsolaj, aplicare de îngrăşăminte chimice şi
organice, amendamente.etc.

18.3. Limnosolurile

105
Sunt hidrisoluri separate recent ca tip de sol în urma cercetărilor pedologice din
Delta Dunării (I. Munteanu, 1996). În Germania erau cunoscute ca soluri subhidrice.
Sunt reprezentate de soluri subacvatice (lacuri de mică adâncime) având orizont A
limnic sau orizont turbos submers (sub 50 cm grosime).
Orizontul A limnic s-a format prin acumulare subacvatică de suspensii sau
precipitate minerale şi organice, resturi de alge, plante şi animale subacvatice, variat
humificate sau turbificate; au consistenţă foarte moale cu aspect de nămol sau gel
cenuşiu sau cenuşiu-oliv, cenuşiu-verzui sau negricioase care prin expunere la aer
devin brune.
Procesele petrecute la limnosoluri pe lângă cele menţionate pentru orizontul A
limnic cu grosimi de 40-100 cm sunt:
- formare de calcar lacustru;
- formare de sulfuri (îndeosebi pirită) prin reducerea compuşilor cu sulf;
- formarea şi degajarea de metan prin transformarea anaerobă a materiei
organice;
- au conţinut ridicat de apă.
Aceste soluri acţionează ca suport şi mediu pentru dezvoltarea vegetaţiei
subacvatice şi habitat pentru fauna bentică.
Prin secarea lacurilor, limnosolurile evoluează spre gleiosoluri sau aluviosoluri,
dar după ce trec printr-un proces de maturare ce poate dura câţiva ani.
Procesul constă în pierderea ireversibilă a apei îmbibare micşorarea volumului cu
formarea de crăpături largi, schimbarea culorii în gălbui sau brun adesea cu pete
ruginii, mineralizarea unei mari cantităţi de materie organică.
Importanţa ecologică a limnosolului este redusă, însă, reprezintă o sursă de
nutriţie pentru vegetaţia subacvatică şi indirect pentru piscicultură.

CAPITOLUL XIX
CLASA SALSODISOLURI

Clasă ce grupează soluri cu orizont superior A (ocric sau molic) sau A şi Bt la


care se asociază un orizont salic (sa) sau natric (na) în primii 50 cm; sau soluri cu
orizont A sau A şi E urmat de un orizont argic-natric (Btna) îndiferent de adâncime.

106
Sunt cunoscute ca soluri saline, alcalice sau sărături. Geneza acestora este
legată de prezenţa sărurilor uşor solubile (cloruri, sulfaţi, carbonaţi) care se
acumulează în orizonturile superioare datorită condiţiilor locale de mediu.
Din această clasă fac parte două tipuri de sol: solonceac şi soloneţ.

19.1. Solonceacurile
Sunt salsodisoluri cu orizont salic în primii 50 cm grefat pe un orizont A (molic
sau ocric).
Răspândire: Ocupă suprafeţe însemnate în zonele secetoase din ţară, unde
apa freatică se află la mică adâncime şi mineralizată. Aşadar, se întâlnesc de-a
lungul litoralului, în jurul lacurilor Razelm, Babadag, Techirghiol în Lunca şi Delta
Dunării, în jurul lacurilor sărate Ianca, Fundata, Amara, Balta Albă, în luncile râurilor
Ialomiţa, Călmăţui, Buzău, Siret, pe interfluviile Bega-Mureş, Mureş-Crişul Alb, pe
cursurile inferioare ale râurilor Bârlad, Bahlui, Prut, Jijia etc.
Condiţii şi procese de formare: Solonceacurile s-au format în zonele de stepă
şi silvostepă unde evapotranspiraţia este activă, favorizând ascensiunea apelor
freatice încărcate cu săruri solubile. Precipitaţiile sunt reduse, între 350-560 mm şi
temperaturi medii anuale de 10-12oC, evapotranspiraţia oscilează între 650-750 mm,
iar indicele de ariditate are valori de 17-22.
Se pot forma şi în zona de pădure cu umiditate mai ridicată şi temperaturi
reduse, unde roca parentală este ajunsă la zi. Rocile sau materialele parentale pot fi:
sedimente salifere, loessuri, depozite loessoide, luturi, argile, marne, aluviuni, etc.
Vegetaţia naturală caracteristică este alcătuită din specii halofile adaptate la
astfel de condiţii: Salsola soda, Sueda maritima, Salicornia herbaceea, Arthemisia
salina, Camphorosma ovata etc. rară, cu multe goluri, uneori lipsită de vegetaţie,
motiv pentru care se acumulează puţin humus cu formarea orizontului A ocric pe
care se grefează orizontul salic (sa).
Formarea acestor soluri se datorează în special apelor freatice mineralizate
aflate la adâncime mică (1-1,5 m) care se ridică prin capilaritate până la suprafaţa
solului, apa se evaporă iar sărurile se depun sub formă de pete, eflorescenţe sau
crustă.
De asemenea, salinizarea poate fi determinată şi de apele mării, a lacurilor
sărate, ape de infiltraţie, ape de revărsare etc., sau printr-o exploatare neraţională a
unor soluri (irigaţii cu ape mineralizate) – salinizare secundară.

107
La baza profilului, datorită stagnării apelor freatice, se creează condiţii de
anaerobioză, are loc reducerea oxizilor de fier prin procese de gleizare cu formarea
orizonturilor specifice de glei (de reducere şi de oxidare).
Descrierea profilului: În general, profilul solonceacurilor tipice are următoarea
succesiune de orizonturi: Aosa – AC – C; Aosa – AGo sau Aosc – AGo – Gr.
Orizontul Aosa poate avea grosimi de 15-20 cm, deschis la culoare (cenuşiu-
deschis) cu conţinut de săruri minim 1% cloruri şi peste 1,5 % sulfaţi cu structură
grăunţoasă slab formată, uneori prăfuit.
Orizontul de tranziţie AC sau AGo are grosimi de 10-20 cm, nestructurat, dur
în stare uscată, urmat de material parental C sau dacă se află sub influenţa apelor
freatice Go sau chiar Gr.
Proprietăţi: În funcţie de natura materialului parental, textura poate fi variabilă
(nisipoasă, lutoasă sau argiloasă) sau contrastantă (mijlocie-grosieră, mijlocie-fină
etc.). Prezenţa sărurilor solubile în orizonturile superioare determină un grad de
saturaţie în baze de 100 % şi o reacţie slab alcalină cu valori pH de 8,3-8,5.
Deoarece se formează în zone cu vegetaţie redusă, se acumulează humus
puţin (1-2%) şi sunt sărace în elemente nutritive.
Subtipuri: tipic (cloruro-sulfatic), carbonatosodic, molic, calcaric, sodic, vertic,
gleic, psamic, pelic.
Fertilitate, folosinţă: Având un conţinut ridicat în săruri uşor solubile, un regim
aerohidric nefavorabil, conţinut redus în humus şi elemente nutritive, solonceacurile
sunt considerate soluri cu fertilitate slabă fiind ocupate cu păşuni şi fâneţe de slabă
calitate şi cantitate.
Pentru a putea fi introduse în circuitul agricol, se impune ameliorarea acestora
printr-o serie de măsuri foarte costisitoare: lucrări de îmbunătăţiri funciare prin
executarea de canale de desecare-drenaj; irigare cu norme mari de apă; afânarea
solului; amendarea acestora cu gips sau fosfogips; cultivarea de specii tolerante la
salinitate.

19.2. Soloneţurile
Sunt salsodisoluri având orizont na sau Btna (cu peste 15 % Na în complexul
coloidal începând din primii 50 cm.
Răspândire: Au o răspândire mai mare comparativ cu solonceacurile, numai în
partea de vest a ţării în jur de 180 000 ha., în luncile râurilor din Câmpia Română

108
(Ialomiţa, Călmăţui, Siret), pe interfluviile Timiş-Bega, Mureş-Crişul Alb, Crişul Alb-
Crişul Negru, în Lunca şi Delta Dunării, în luncile râurilor din Podişul Moldovei (Jijia,
Bahlui, Bârlad, Prut, etc.).
Condiţii şi procese de formare: S-au format în condiţiile unui climat de stepă şi
silvostepă cu temperaturi medii anuale de 9,5-11oC şi precipitaţii medii anuale de
350-400 mm evapotranspiraţia în jur de 700 mm iar indicele de ariditate de 17-27.
Vegetaţia naturală caracteristică este slab dezvoltată unde predomină speciile
halofile: Arthemisia salina, Statice gmelini, Basia hirsuta, Aster tripolium,
Camphorosma annua, Puccinella distans etc.
O mare parte a acestora s-au format în zone cu forme de relief slab drenate
din câmpii joase, lunci, văi, depresiuni pe materiale aluvionare cu textură mijlocie sau
fină, altele pe marne sau argile salifere.
În privinţa genezei acestor soluri se pot deosebi trei procese:
- desalinizarea solonceacurilor sau alcalizarea şi desalinizarea altor soluri;
- îmbogăţirea complexului coloidal cu ioni de Na+ prin reacţii de schimb;
- formarea şi depunerea carbonatului de sodiu prin reacţii de schimb sau
biologic prin reducerea de către microorganisme a sulfatului de sodiu.
În comparaţie cu solonceacurile, la soloneţuri lipsesc sărurile din orizontul
superior, favorizând migrarea argilei cu formarea orizontului natric-argic (Btna).
Descrierea profilului de sol Ao – El – Btna – Cgo sau Ao – Btna – Cgo
Orizontul Ao cu grosimi de 3-20 cm, culoare brun închis la umed şi brun în stare
uscată, structură granulară sau poliedrică subangulară, relativ afânat.
Orizontul El, are grosimea de 2-20 cm, culoare brun-cenuşie, structură lamelară.
Orizontul Btna, cu grosimi de 20-60 cm, textură fină, culoare brună, structură
columnară sau prismatică, plastic, foarte adeziv în stare umedă, extrem compact în
stare uscată.
Orizontul C, apare la adâncimi de 40-80 cm, prezintă acumulări de CaCO3 şi
săruri solubile, orizont în care procesele de gleizare se intensifică treptat.
Pe profil apar neoformaţii de natură chimică (concreţiuni ferimanganice,
bobovine)pelicule de argilă etc.
Proprietăţi. Textura este diferenţiată pe profil, cu o concentrare a argilei la nivelul
orizontului Btna. Densitatea aparentă are valori cuprinse între 1,4-1,6 g/cm3,
rezultând o compactare moderată ce se reflectă asupra valorilor porozităţii totale.
Conductivitatea hidraulică este extrem de mică (Canarache, 1990).

109
Reacţia solului este slab acidă sau neutră în orizonturile superioare şi devine
puternic alcalină (pH >9) în orizontul Btna, unde complexul adsorbtiv este saturat cu
Na în proporţie de peste 15 %.
Subtipuri: molic, luvic, albic, salinic, calcaric, stagnic, solodic, psamic, pelic, entic
etc.
Fertilitate şi folosinţă: Proprietăţile fizico-chimice deficitare determină o fertilitate
foarte scăzută şi implicit o pretabilitate restrânsă. Necesită măsuri de ameliorare care
constau în amendare cu fosfogips, sulf, praf de lignit etc., lucrări de afânare adâncă,
aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice etc.

CAPITOLUL XX
CLASA HISTISOLURI

Include soluri cu orizont folic (O) sau turbos (T) în partea superioară a solului
de peste 50 cm grosime sau numai de 20 cm dacă este situat pe orizont R. Din
această clasă fac parte două tipuri de sol şi anume: histosol şi foliosol.

20.1. Histosolurile
Sunt soluri constituite din material organic (orizont organic hidromorf histic sau
turbos) cu o grosime de cel puţin 50 cm (minim 40 cm pentru turbos sapric sau hemic
şi minim 60 cm pentru fibric) în primii 100 cm ai profilului, orizontul T începând din
primii 50 cm de la suprafaţă.
Răspândire: Solurile turboase apar în ţara noastră începând din Delta Dunării
până în regiunile montane dar pe suprafeţe reduse: în depresiunile Oaş, Maramureş,
Dorna, Ciuc, Tuşnad; în câmpiile joase şi umede din vestul ţării (mlaştinile Eriului,
Timiş-Bega, cursul inferior al Crasnei, în Munţii Apuseni, Semenicului, Bucegi,
Ceahlău; în Lunca şi Delta Dunării etc.
Condiţii şi procese de solificare: Aceste soluri se formează într-un mediu
permanent umed (saturat cu apă) pe terenuri joase, submerse, cu vegetaţie specifică
reprezentată de muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte specii hidrofile (Carex,
Typha, Juncus, Phragmites) unele specii lemnoase din genurile Salix, Betula, Picea,
Larix etc.

110
Cu privire la relief, climă şi substrat litologic aceste soluri se formează în
condiţii foarte diferite: munte, deal, podiş, câmpie, depresiuni, luncă, terasă, versanţi,
pe depozite aluviale; pe roci dure (magmatice, metamorfice şi sedimentare) etc., cu
temperaturi foarte diferite de la cele mai scăzute la cele mai ridicate.
Datorită mediului saturat în apă şi vegetaţiei hidrofile specifice are loc un
proces continuu de turbificare a resturilor organice care se acumulează progresiv cu
formarea unui orizont turbos individualizat.
Alcătuirea profilului: Histosolurile tipice au profilul reprezentat de un orizont T
(histic sau turbos) cu grosime minimă de 50 cm alcătuit din material organic provenit
din muşchi, Cyperaceae, Juncaceae, rădăcini de plante lemnoase aflate în diferite
stadii de descompunere, însă, bine conservate sub care apare un orizont Gr net
separat de acesta. Fiind alcătuit aproape în totalitate din materie organică nu poate fi
vorba de structură sau textură. Rezerva de materie organică depăşeşte 500 t/ha,
însă sunt sărace în humus şi elemente nutritive.
Deoarece se formează în condiţii de mediu foarte diferite, însuşirile chimice se
situează în limite foarte largi. Aşadar, gradul de saturaţie în baze variază de la 10 %
până la 100 % iar pH-ul de la 3 la 8.
Histosolurile formate în zonele de stepă şi silvostepă cu climă caldă, sub
influenţa apelor bogate în săruri minerale, vegetaţie eutrofă, cu grad de saturaţie în
baze de 100 % şi pH alcalin se numesc bahne, iar cele formate în zone montane cu
climă rece, ape lipsite de săruri minerale, sub influenţa vegetaţiei oligotrofă, cu grad
de saturaţie în baze scăzut (10 %) şi pH acid sunt denumite tinoave.
Subtipuri: distric, eutric, salinic, teric, tionic.
Fertilitate: În general, au fertilitate foarte redusă, sunt folosite pentru furaje dar
pot fi ameliorate prin desecare, afânare adâncă, amendare etc. şi cultivate cu
legume, porumb, cartof, plante de nutreţ etc.
Solurile turboase au întrebuinţare în legumicultură (amestecuri nutritive),
tratarea unor afecţiuni reumatice, boli de inimă etc., folosind nămolurile din straturile
profunde.

20.2. Foliosolurile
Spre deosebire de histosoluri, acestea sunt soluri organice care constau din
material organic nehidromorf (orizont folic – O) cu grosime de peste 50 cm (sau
minim 20 cm dacă se află pe roca compactă).

111
Sunt foarte puţin răspândite, în areale reduse, cu caracter depresionar
(acumulativ) în regiuni montane înalte cu climă săracă şi umedă. Se formează pe
seama resturilor organice, îndeosebi frunze acumulate în areale joase cu contribuţia
apelor de scurgere la suprafaţă pe versanţi.
Astfel de soluri anterior neseparate, au fost semnalate ca prezenţă dar nu au
fost caracterizate încă. În clasificarea americană reprezintă subordinul de sol folist.

CAPITOLUL XXI
CLASA ANTRISOLURI

Clasă recent introdusă pe plan naţional şi internaţional care prezintă orizonturi


antropedogenetice (modificate prin activităţile omului, prin fertilizare sau adaos de
material) de minim 50 cm. În această clasă au fost încadrate şi soluri puternic
erodate sau decopertate.

21.1. Erodosoluri
Sunt soluri puternic erodate sau decopertate ca urmare a acţiunii antropice astfel
că orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol. De regulă,
prezintă la suprafaţă un orizont Ap provenit din orizont B sau C, sau din AC sau AB
având sub 20 cm grosime.
Sedimentele (materialele parentale) ajunse la zi prin eroziune sau prin
decopertare sunt considerate roci şi încadrate ca atare.
Se poate menţiona faptul că pentru erodosolurile rezultate prin decopertare se
poate folosi denumirea de decosol.
Include orice tip de sol puternic erodat sau decopertat prin activităţi antropice
astfel încât orizonturile rămase nu oferă indicii suficiente pentru încadrarea într-un
anumit tip de sol. Sunt răspândite în Subcarpaţi, Podişul Transilvaniei, Podişul
Bârladului, Podişul Getic etc, sau în câmpiile vălurite eolian (eroziune eoliană).
Relieful este reprezentat de versanţi puternic înclinaţi cu folosinţe agricole
incorect amplasate, unde au fost favorizate procesele de eroziune.
Sunt caracterizate prin existenţa unui profil intens trunchiat în care poate fi întâlnit
de la suprafaţa orizontului C, orizonturilor B şi C sau AB, AC sub 20 cm, uneori cu un
orizont Ap în partea superioară.

112
Prezintă textură variată, sunt nestructurate, sărace în humus şi elemente nutritive,
au reacţie acidă sau alcalină în funcţie de orizonturile ajunse la zi.
Fertilitatea acestor soluri este redusă, pot fi folosite pentru culturi agricole dar cu
eficienţă scăzută. Se recomandă lucrări de stăvilire a proceselor de eroziune,
administrare de îngrăşăminte organice şi chimice, precum şi cultivarea de plante
protectoare (furajere, păioase etc).
Pot fi cultivate cu viţă de vie sau pomi fructiferi, însă folosinţa ideală este pădurea
sau pajiştea.

21.2. Antrosoluri
Soluri care prezintă la suprafaţă un orizont antropedogenetic de minim 50 cm,
intens modificat prin activitate antropică. În funcţie de exploatarea acestora, au fost
separate anumite subtipuri.
Antrosolul hortic, a rezultat prin modificarea radicală a unui orizont sau strat al
solului prin fertilizare intensă, lucrare adâncă şi eventual adaos de material mineral
sau organic o perioadă îndelungată.
Antrosolul antracvic, este rezultatul unei folosiri a solului pentru culturi irigate
prin submersie (cultura orezului). În general, antrosolurile se găsesc pe suprafeţe
restrânse.
………………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL XXII
CARTAREA SOLURILOR ŞI BONITAREA TERENURILOR AGRICOLE

22.1 Cartarea solurilor


Cartarea solurilor, este o operaţie complexă de examinare sistematică,
descriere şi clasificare a profilelor de sol, precum şi delimitarea unităţilor cartografice
dintr-un anumit areal. Unitatea cartografică de sol este o suprafaţă de teren
omogenă, reprezentată de acelaşi tip, subtip, variantă de sol, formată în aceleaşi
condiţii de mediu (rocă, relief, climă, vegetaţie etc.).

113
În ţara noastră, cercetările pedologice sunt concretizate pe hărţi la diferite
scări (mică, mijlocie, mare şi foarte mare). În 1964 respectiv 1970 a fost elaborată
prima hartă pedologică a României, de către Institutul de Studii Pedologice, la scara
1:1000 000 (scară mică).
Operaţiunea de cartare se desfăşoară pe parcursul a mai multor faze şi
anume: de pregătire, de teren, de laborator şi de birou.
Faza de pregătire, se referă la aspectele ştinţifice şi tehnico-organizatorice, de
care depinde randamentul pedologului (specialistului) în teren. Se stabileşte tematica
de lucru, se consultă materialele documentare (hărţi, aerofotograme etc.), se
pregătesc materialele şi instrumentele de lucru (trusă pedologică, aparat foto, ruletă,
lupă, eclimetru, curbimetru, busolă, mijloc de transport etc.).
Faza de teren, cuprinde totalitatea operaţiunilor ce se execută în teren,
începând cu recunoaşterea terenului şi stabilirea itinerariului de lucru, amplasarea
profilelor de sol, cercetarea în detaliu a solurilor şi condiţiilor naturale de formare a
acestora (delimitarea unităţilor de sol, recoltarea de probe etc).
Faza de laborator şi birou, este cea mai laborioasă deoarece se execută
analize tuturor probelor de sol recoltate, se definitivează hărţile de soluri şi altele
ajutătoare (harta reliefului, hidrologică, litologică, pedoameliorativă etc.), în vederea
întocmirii raportului sau memoriului pedologic.

Importanţa cartării solului


Studiile de sol constituie o necesitate a cunoaşterii şi recomandării anumitor
probleme de exloatare a solurilor în vederea recomandării acestora pentru cele mai
propice folosinţe şi pentru menţinerea sau chiar îmbunătăţirea fertilităţii solului, mai
importante fiind:
- elaborarea de hărţi care să cuprindă identificarea tipurilor, subtipurilor,
varietăţilor, familiilor şi variantelor de sol;
- obţinerea de cartograme privind unele însuşiri ale solurilor precum şi a
indicatorilor tehnologici (cerinţe de ameliorare);
- obţinerea de cartograme privind notele de bonitare şi clasele de fertilitate;
- conservarea şi utilizarea raţională a fondului funciar;
- valorificarea terenurilor nisipoase, a solurilor acide sau alcaline, a solurilor cu
exces de umiditate etc.;
- proiectarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;

114
- aplicarea corectă a lucrărilor agrotehnice, aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor;
- alcătuirea planurilor pe culturi, a cheltuielilor şi veniturilor, a necesarului de
materiale etc.

22.2. Bonitarea terenurilor


Bonitarea terenurilor agricole reprezintă operaţiunea complexă de cunoaştere
aprofundată a condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de determinare a gradului
de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură, prin intermediul
unui sistem de indici tehnici şi note de bonitare (Teaci şi colab, 1985).
Deoarece capacitatea de producţie a terenurilor este determinată atât de
factorii naturali cât şi de factorul antropic prin lucrări ameliorative, este necesar a se
realiza bonitarea terenurilor atât pentru condiţii naturale cât şi pentru condiţii de
amenajare şi ameliorare a acestora (potenţare).
În acest scop, se utilizează metodologia elaborării studiilor pedologice, vol. 2
(ICPA, 1987).
Pentru obţinerea notei de bonitare, din multitudinea condiţiilor de mediu ce
caracterizează fiecare unitate de teren ecologic omogenă (TEO) delimitată prin
studiul pedologic, s-au ales numai cele considerate mai importante şi anume:
- temperatura medie anuală – valori corectate, ind. 3 C;
- precipitaţii medii anuale – valori corectate, ind. 4 C;
- gleizarea, ind. 14;
- stagnogleizarea, ind. 15;
- salinizarea şi/sau alcalizarea, ind 16/17;
- textura în Ap sau în primii 20 cm, ind. 23 A;
- volumul edafic, ind 133;
- poluarea ind. 29;
- panta, ind. 33;
- alunecări, ind. 38;
- adâncimea apei freatice, ind. 39;
- inundabilitatea, ind. 40;
- excesul de umiditate de suprafaţă, ind. 181;
- porozitatea totală, ind 44;
- conţinutul în CaCO3 total pe 0-50 cm, ind. 61;

115
- reacţia în Ap sau în primii 20 cm, ind. 63;
- gradul de saturaţie în baze în Ap sau în primii 20 cm, ind. 69;
- rezerva de humus în stratul 0-50 cm, ind 144.
Fiecare dintre indicatorii menţionaţi, participă la stabilirea notei de bonitare
printr-un coeficient de bonitare ce variază între 0 şi 1 (însuşire nefavorabilă sau
optimă pentru exigenţele folosinţei sau plantei luată în considerare).
Nota de bonitare pe folosinţe şi culturi se obţine înmulţind cu 100 produsul
coeficienţilor celor 17 indicatori luaţi în considerare la stabilirea notei de bonitare,
care variază între 0 şi 100.
Nota de bonitare pentru arabil se calculează ca medie aritmetică a notelor
pentru culturi agricole care prezintă cea mai mare favorabiliate, în unitatea de teren
considerată.

22.3. Bonitarea terenurilor amenajate şi ameliorate


Prin amenajarea şi folosirea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor
tehnologii ameliorative, unele însuşiri negative ale terenurilor sunt corectate sau
înlăturate. Astfel, se impune reducerea sau anularea penalizării introduse prin
coeficienţii de bonitare, operaţiune numită potenţarea notelor de bonitare.
Potenţarea constă în mărirea coeficienţilor de bonitare ai însuşirilor
ameliorabile prin lucrările tehnologice sau de îmbunătăţiri funciare. Practic,
potenţarea notelor de bonitare se face prin înmulţirea cu coeficienţi supraunitari a
notelor obţinute la bonitarea naturală. Potenţarea se face numai pentru acele lucrări
care au un efect de durată şi care modifică substanţial starea generală de
productivitatea terenului şi anume:
- Lucrări de îmbunătăţiri funciare (ind. 271) – îndiguire, desecare, drenaj de
adâncime, irigaţie, combaterea salinităţii şi alcalinităţii, prevenirea şi combaterea
eroziunii şi terasarea terenurilor în pantă;
- Lucrări agropedoameliorative (ind. 272) – amendarea calcică şi gipsică,
afânarea adâncă, fertilizare ameliorativă, combaterea poluării, etc.
Potenţarea notelor de bonitare se poate realiza în diferite ipoteze:
- pentru lucrări ameliorative existente;
- pentru lucrări ameliorative prevăzute pentru a se realiza la nivelul unui an
anume;

116
- pentru ipoteza executării tuturor lucrărilor ameliorative necesare pe
teritoriul respectiv.
Nota de bonitare medie pe ţară este de 45 pentru terenuri arabile, 28-31
pentru pajişti şi 20-35 pentru vii şi pomi (Teaci, 1980).
Prin aplicarea măsurilor de ameliorare a solurilor şi de amenajare a teritoriului,
nota de bonitare poate creşte în medie până la 78 pentru terenuri arabile, la 42-49
pentru pajişti şi la 36-51 pentru plantaţii pomi-viticole (deci cu aprox. 50-70 %).
Notele de bonitare pot fi folosite cu o anumită aproximaţie pentru estimarea
recoltelor ce s-ar putea obţine pe un anumit teren. Astfel, se înmulţeşte nota de
bonitare cu echivalentul de recoltă/ha, într-o perioadă de vegetaţie pentru un punct
de bonitare. Pentru o tehnologie medie se foloseşte în prezent, de exemplu la grâu,
40 kg/ha pentru un punct, revenind în cazul unui teren cu nota 60 pentru grâu la
2400 kg/ha. Acest echivalent variază cu planta şi tehnologia aplicată.
De fapt, productivitatea unui teren pentru o anumită plantă este dată de
relaţia:
Yp = NpBpMp
unde: Np – nota de bonitare pentru planta considerată;
Bp – potenţialul biologic al plantei;
Mp - coeficient supra- sau subunitar care reflectă munca omului.
În ce priveşte relaţia, se face excepţie în cazul calamităţilor naturale (inundaţii,
brume, grindină etc.).
O deficienţă principală a metodologiei de evaluare a capacităţii de producţie a
(agro)ecosistemelor este neincluderea printre criteriile de evaluare şi a criteriului de
calitate a recoltei sau fitomasei produse, aspect ce capătă importanţă din ce în ce
mai mare datorită efectelor poluării chimice.
22.4. Bonitarea cadastrală a terenurilor agricole
Bonitarea cadastrală a terenurilor agricole reprezintă o evaluare calitativă a
terenurilor folosite în producţia agricolă, ţinând seama de principalele însuşiri ale lor
determinate de condiţiile de sol, hidrologie, litologie şi relief.
În clasificarea terenurilor agricole din punct de vedere al bonitării cadastrale se
folosesc următoarele unităţi sistematice: clasa, subclasa şi grupa.
Clasa de teren se referă la calitatea terenului, exprimând sintetic potenţialul de
producţie al terenului ca rezultat al interacţiunii factorilor de mediu şi activitatea
omului. Terenurile se grupează în şase clase de calitate notate de la I la VI.

117
Subclasa de teren este o subdiviziune în cadrul clasei în raport cu natura
factorilor sau a proceselor de degradare. Se notează cu litere mari care se alătură
cifrei romane care defineşte clasa. De exemplu:
W – exces de umiditate stagnantă;
Q – exces de umiditate freatică;
H – inundabilitate;
S – salinizare şi/sau alcalizare;
A – aciditate;
E – eroziune în suprafaţă;
R – eroziune în adâncime,
F – alunecări sau prăbuşiri;
N – terenuri nisipoase;
V – terenuri cu soluri scheletice şi/sau stâncării;
G – terenuri poluate sau degradate prin excavare.
Grupa de teren este dată de mărimea pantei terenului de la P0 pentru pante
sub 5% până la P6 pentru pante peste 35%. În cazul terenurilor folosite cu plante
multianuale (pajişti, plantaţii pomi-viticole) se estimează şi clasa de producţie a
acestora în trei categorii: A, B şi C.
De asemenea, prezenţa amenajărilor de îmbunătăţiri funciare se notează
unde este cazul, prin litere mari I - irigaţii; D - desecare şi/sau îndiguire şi C –
amenajări antierozionale.

Repartizarea terenurilor agricole pe clase de pretabilitate


pentru diferite folosinţe în ţara noastră.

CLASA DE MODUL DE FOLOSINŢĂ


Arabil Păşuni şi fâneţe Vii şi livezi Total
PRETABILITAT
mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %
E
I Foarte bună 357 3.8 55 1.1 2 0.3 414 2.8
II Bună 3368 35.9 222 4.5 78 14.8 3665 24.7
III Mijlocie 2373 25.3 604 12.2 115 21.8 3092 20.8

118
IV Salbă 1726 18.4 1772 35.8 120 24.7 3628 24.4
V Foarte slabă 1557 16.6 2296 46.4 202 38.4 4055 27.3
Total 9381 100 4949 100 527 100 14857 100

Bonitarea cadastrală se deosebeşte de bonitarea propriu-zisă (ecologică)


printr-o serie de caracteristici şi anume:
- se referă întotdeauna la o parcelă de teren (cadastrală);
- ţine seama de factorul sau factorii limitativi pentru producţia agricolă;
- criteriul climatic nu este luat în considerare în mod direct, ci prin intermediul
solului;
- nu este diferenţiată pe culturi, ci reprezintă o evaluare generală din punct de
vedere agricol;
- ţine seama de investiţiile realizate pe parcelă şi de acumulările calitative
determinate de tehnologia agricolă aplicată.

22.5. Bonitarea (agroeconomică) şi preţul terenului


În economia de piaţă, evaluarea terenului este foarte complexă. Pe lângă
bonitarea terenului pe baza însuşirilor lui intrinseci (bonitarea ecologică) intervin şi
alte elemente de ordin economic, infrastructural şi social.
De aceea, pentru o bonitare agroeconomică nota de bonitare a terenurilor
referitoare la favorabilitate pentru diferite culturi şi respectiv la potenţialul de
productivitate a terenului, bazată pe parametri ecologici (bonitare ecologică), se
completează sau mai exact se corectează ţinând seama de caracteristici care
influenţează valoarea economică.
În acest sens, nota de bonitare ecologică se multiplică cu o serie de
coeficienţi, subunitari sau supraunitari:
- mărimea, forma şi neuniformitatea parcelei;
- obstacolele din teren şi distanţa faţă de centrul gospodăresc;
- calitatea drumurilor;
- apropierea faţă de localităţi de importanţă economică şi categoria acestora,
- poziţia faţă de căile principale de transport;
- situaţia faţă de pieţele de desfacere a produselor agricole etc;.

119
Pe lângă aceşti coeficienţi care se referă la indicatori indirecţi de evaluare, în
stabilirea valorii terenului (pământului) au importanţă şi venitul net care este
determinat de producţia obţinută, dependentă la rândul ei de fertilitatea solului şi
tehnologia aplicată.
Economiştii consideră că preţul pământului este direct proporţional cu venitul
net şi invers proporţional cu dobânda curentă pentru capital.
Însă, un rol important în stabilirea preţului îl are cererea şi oferta.
Ca atare, preţul unui ha de pământ oscilează foarte mult de la o regiune la
alta. La sfârşitul anului 2002, de exemplu, preţul unui ha de teren în extravilan varia
în diferite judeţe, (după M.A.A.P.) de la 2,7 mil. lei (Teleorman) la 47 mil. lei (Ilfov şi
Prahova) sau chiar 2100 mil. lei (Bucureşti); media a fost de 8-9 mil. lei
În intravilan, ha de teren a fost mult mai scump, între 16 mil. lei (Caraş-
Severin) şi 500 mil. lei (Braşov) sau 800 mil. lei (Ilfov) şi chiar 3200 mil. lei
(Bucureşti); media pe ţară a fost de cca. 140 mil. lei.
În ce priveşte contravaloarea unui ha de teren scos din circuitul agricol,
aceasta este de câteva ori mai mare decât preţul curent, în funcţie de clasa de teren,
a III-a a IV-a sau a V-a (terenurile de clasa I şi a II-a de regulă nu se scot din
producţie).

PARTEA A II-A

CAPITOLUL XXIII
BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

Buruienile sunt considerate plante sălbatice sau cultivate care apar şi se


dezvoltă în culturile agricole. Sunt plante nedorite în culturi, care cresc şi se dezvoltă
oriunde există un substrat minim de creştere.
Apar pretutindeni (culturi agricole, fâneţe, pajişti, plantaţii pomi-viticole,
parcuri, grădini, marginea drumurilor, căilor ferate, canale de irigaţii etc. Buruienile,
provin din flora spontană şi se împart în două grupe în funcţie de locul de apariţie:

120
- segetale, buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenurile cultivate (pălămidă,
costrei, mohor, etc.);
- ruderale, buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenuri necultivate (troscot,
lobodă, nalbă, boz etc.).
Sunt şi unele specii de buruieni foarte păgubitoare: pir gros (Cynodon
dactylon), pir târâtor (Agropiron repens) care pot să apară pe pajişti fiind considerate
plante de furaj. Anumite plante de cultură care apar în culturile de bază odată cu
semănatul sau plantatul, se numesc buruieni condiţionate. Ex: grâu în orz, secară în
grâu etc.

23.1. Daune produse de buruieni


Datorită infestării cu buruieni, recoltele pot fi diminuate cu 20-60 % sau chiar
pot compromite cultura. Principalele daune provocate de buruieni sunt considerate
următoarele:
• creşterea costurilor de producţie, prin suplimentarea anumitor lucrări
mecanice inclusiv ierbicidarea pre- şi/sau postemergentă;
• diminuarea cantitativă a recoltelor, prin răpirea apei, substanţelor nutritive,
luminii, aerului etc.; buruienile sunt mult mai bine adaptate condiţiilor de mediu;
sistemul radicular al acestora pătrunde mai uşor, mai repede şi mai în profunzime; de
exemplu, pălămida (cirsium arvense) poate explora solul până la peste 5 m
adâncime; consumul de elemente nutritive este de 2-3 ori mai mare comparativ cu
plantele de cultură;
• deprecierea calitativă a recoltelor, datorită fenomenului de concurenţă,
calitatea plantelor de cultură scade: conţinutului în proteină la cereale, în ulei la
floarea soarelui şi rapiţă, de amidon la cartof, de fibre în cazul inului şi cânepei etc.;
unele seminţe de buruieni pot infesta masa de seminţe la recoltare ceea ce induc
anumite mirosuri neplăcute sau deprecierea făinii, pot deveni toxice sau pot crea
probleme la depozitare datorită umidităţii necorespunzătoare.

23.2. Particularităţi biologice ale buruienilor


Buruienile au însuşiri biologice diferite comparativ cu plantele de cultură,
având capacitate de înmulţire, rezistenţă la intemperii, concurenţă mult superioară.
● Înmulţirea, particularitate biologică cea mai importantă deoarece se pot
înmulţi atât generativ (prin seminţe) cât şi vegetativ (prin porţiuni de plantă – stoloni,

121
rizomi, drajoni); sunt specii de buruieni care pot produce peste 1 000 000 seminţe
(lobodă, ştir etc.) iar altele se pot înmulţi vegetativ (pir gros, pir târâtor, costrei, boz
etc.) sau în ambele moduri.
● Maturitatea seminţelor, oferă posibilitatea acestora de a se menţine viabile
în sol, pot germina în perioade diferite (în vegetaţie) deoarece pe aceeaşi plantă, în
acelaşi timp se pot găsi atât seminţe cât şi flori (pălămidă, ştir, mohor lat etc., cu
posibilitate de răsărire pe toată perioada de vegetaţie.
● Longevitatea seminţelor, însuşire biologică a buruienilor de a-şi păstra
capacitatea şi puterea de germinaţie un timp îndelungat; de exemplu, seminţe de
laur, teişor îngropate în sol au germinat după 38 de ani (după Duvel – SUA, citat de
Budoi şi Penescu, 1996).
● Adaptabilitatea şi plasticitatea buruienilor Adaptabilitatea buruienilor conferă
acestora posibilitatea de convieţuire cu anumite plante de cultură, de a se adapta la
anumite condiţii de mediu. Plasticitatea, se manifestă prin posibilitatea acestora de a
creşte, de a se dezvolta, de a se înmulţi în condiţii variate de mediu.
Sunt specii de buruieni care cresc în toate culturile, iar altele care cresc în
anumite culturi. De exemplu, unele îmburuienează culturile de cereale păioase
(albăstrele, turiţă, muşeţel), culturile de in (orz sălbatic), în orezării (orez sălbatic sau
alte buruieni hidrofile).

23. 3 Surse de îmburuienare


Principalele surse de îmburuienare a culturilor agricole sunt: solul, terenurile
necultivate, sămânţa utilizată, gunoiul de grajd, utilajele agricole etc.
Solul, constituie o imensă rezervă de seminţe care se menţin viabile o
perioadă lungă şi cu germinaţie eşalonată; după unii autori, pe suprafaţa unui ha se
pot găsi până la trei miliarde seminţe (Kott, citat de Gh. I. Şişeşti, 1958, până la 500
mil. după T. Săvulescu citat de Gh. I. Şişeşti, 1958); în prezent, pe suprafaţa unui ha
în primii 20 cm pot fi găsite sute de miliarde seminţe (Penescu şi Ciontu, 2001).
Terenurile necultivate, marginea drumurilor, căilor ferate, canale de irigaţii,
capetele parcelelor etc., oferă buruienilor condiţii de creştere nestingherite, care pot
infesta culturile agricole din vecinătatea acestora.
Gunoiul de grajd nefermentat, care aplicat pe teren poate infesta culturile
agricole. Sunt seminţe de buruieni care îşi păstrează capacitatea de germinare chiar
dacă sunt trecute prin tubul digestiv al animalelor. De exemplu, la porci, se păstrează

122
cca. 24 %, la bovine 23 %, la cabaline 13 % iar la oi 11 %. (după Şişeşti, 1959 citat
de Penescu şi Ciontu, 2001).
Circulaţia produselor agricole, din diferite ţări, în special cele de carantină cum
ar fi: ştir, busuioc, bătrâniş sunt de origine americană, punguliţa de origine
americană, voinicica de origine asiatică.

23.4. Căi de răspândire a buruienilor


Principalele căi de răspândire a buruienilor în ordinea importanţei lor sunt: vântul,
apa, animalele şi factorul antropic.
Vântul. Seminţele multor specii de buruieni prezintă anumiţi perişori (papus) cum
ar fi: pălămidă, susai, păpădie etc. ce facilitează transportul acestora la distanţe
foarte mari; altele (ştir, ciurlan) au forma globuloasă fiind uşor spulberate de vânt şi
transportate pe alte suprafeţe.
Apa, provenită din precipitaţii sau scurgeri de pe pante, poate antrena un număr
impresionant de seminţe care pot ajunge în râuri, canale etc., îşi pot păstra
capacitatea de germinaţie de la câteva luni până la câţiva ani. (44 luni la cornaci,
sulfină etc.).
Animalele Unele seminţe de buruieni au organe de prindere, de agăţare sub
formă de ţepi, cârlige, ariste etc., cu ajutorul cărora se pot prinde de lâna oilor, blana
animalelor fiind răspândite la distanţe foarte mari. (cornaci, turiţă, brusture etc.). De
asemenea, animalele şi păsările pot contribui la răspândirea seminţelor prin dejecţiile
lăsate pe sol.
Factorul antropic, prin activităţile desfăşurate poate favoriza răspândirea
buruienilor, astfel:
- utilizarea la semănat a seminţelor necertificate;
- utilizarea de furaje infestate cu seminţe de buruieni;
- efectuarea de lucrări necorespunzătoare sau neefectuate la timp;
- transportul recoltei cu utilaje necorespunzătoare;
- necurăţarea utilajelor (cultivatoare, combinatoare etc.) la terminarea lucrării
sau când se lucrează pe mai multe parcele.

CAPITOLUL XXIV
CLASIFICAREA BURUIENILOR

123
Datorită diversităţii acestora, buruienile se pot clasifica după mai multe criterii:
● din punct de vedere botanic (sistematic); în aceeaşi familie sunt încadrate
specii de buruieni cu deosebiri biologice dar asemănătoare anatomic şi morfologic.
De exemplu, unele graminee pot fi anuale (mohor, iarbă bărboasă) dar şi perene
(costrei, pir) care diferă biologic;
● după locul de creştere şi dezvoltare sau după culturile pe care le
îmburuienează, care pot fi: ruderale şi segetale sau se găsesc în ambele situaţii
(ştirul);
● după modul de răspândire a seminţelor, care se pot diferenţia astfel:
- care se răspândesc prin dispozitive proprii, numite autohore (mac, ştir,
lobodă, muştar);
- care se răspândesc prin alte mijloace, numite alohore (păpădie, albăstrele,
susai, costrei, turiţă, cornaci, mohor, costrei etc.).
● după modul de hrănire, care pot fi: autotrofe, semiparazite şi parazite.
Buruienile autotrofe, îşi sintetizează singure hrana, grupă ce încadrează
majoritatea speciilor de buruieni.
Buruieni semiparazite, care se dezvoltă în ambele moduri (autotrof sau prin
haustori). Ex. silur, graul prepelitei, dintura, clocotici etc.
Buruieni parazite, care nu posedă clorofilă ca şi celelalte grupe prezentate şi nu-şi
pot sintetiza hrana necesară decât cu ajutorul plantelor pe care le parazitează.
Deoarece majoritatea speciilor de buruieni sunt autotrofe, acestea se pot clasifica
în funcţie de: nr. de cotiledoane, durata de viaţă, cerinţe faţă de mediu etc. În funcţie
de numărul de cotiledoane, buruienile pot fi: monocotiledonate (cu un singur
cotiledon, cu nervurile paralele sau cu frunze înguste) şi dicotiledonate (cu două
cotiledoane, cu nervurile ramificate, sau cu frunza lată). În funcţie de durata de viaţă,
ambele grupe pot fi anuale sau/şi perene.

24.1. Buruieni monocotiledonate


24.1.1. Monocotiledonate anuale, clasă ce încadrează buruieni cu o singură
generaţie pe an şi se înmulţesc numai prin seminţe. După perioada de germinare,
acestea pot fi:
- cu germinaţie primăvara timpuriu, cele care germinează şi răsar la temperaturi
scăzute, îmburuienează culturile ce se seamănă primăvara devreme dar şi pe cele

124
semănate toamna; Ex: ovăz sălbatic (Avena fatua), zâzanie (Lolium temulentum)
etc.;
- cu germinaţie la începutul verii până toamna, care infestează culturile de
prăşitoare, legumicole, orez, plantaţii pomi-viticole, grădini, parcuri etc. Ex: meişor,
mohor etc.;
- care pot ierna şi infestează atât culturile de toamnă cât şi pe cele de primăvară-
vară Ex: iarba vântului (Apera spica venti), obsiga (Bromus inermis) etc.
24.1.2. Monocotiledonate perene, reprezintă o grupă de buruieni care se pot
diferenţia astfel:
- perene cu rizomi şi/sau stoloni Ex: pir târâtor, pir gros, costrei, orez sălbatic,
pipirig, trestie, papură lată;
- perene cu bulbi Ex: ceapa ciorii, brânduşa de toamnă etc.

24.2. Buruieni dicotiledonate


24.2.1. Dicotiledonate anuale, se înmulţesc prin seminţe şi au o singură
generaţie. Datorită varietăţii acestora, buruienile dicotile anuale se grupează astfel:
- anuale efemere, cu perioadă de vegetaţie scurtă (1-2- luni) care pot îmburuiena
culturile de primăvară sau/şi toamnă. Ex: rocoină, şopârliţă, urzica moartă,
flămânzică, ciocul berzei etc.;
- care germinează primăvara timpuriu, ajung la maturitate odată cu plantele de
cultură, impurificând recoltele; Ex: cocoşei de câmp, rapiţă, muştar, alior, turiţă,
troscot, ridiche sălbatică, susai, piperul bălţii, colţii babei etc.
- care germinează în primăvară-vară, frecvente în culturile de prăşitoare. Ex:
teişor, ştir, lobodă, laur, busuioc, zârnă, cornaci, holeră etc.
- anuale care pot ierna, fiind extrem de eterogene, pot germina primăvara şi ajung
la maturitate toamna sau pot germina toamna şi ajung la maturitate anul următor. Ex:
neghina, romaniţa, albăstriţa, traista ciobanului, nemţişor de câmp, bătrâniş, macul,
muşeţel, măzăriche, punguliţă, trei fraţi pătaţi etc.
- anuale de toamnă şi bienale, având ciclul de viaţă de doi ani. Ex: scaieţi, morcov
sălbatic, sulfină, lumânărica etc.
24.2.2. Dicotiledonate perene, include o gamă largă de buruieni, fiind grupate
astfel:
- cu înmulţire prin seminţe Ex: cicoare, pătlagină, păpădie, măcriş, pelin etc.;

125
- cu înmulţire prin seminţe şi muguri din stoloni, care îmburuienează pajişti din
zone umede. Ex: rugul, vinariţa, cinci degete, piciorul cocoşului, silnicul etc.
- cu înmulţire prin seminţe şi rizomi, specifice terenurilor ruderale, nelucrate, din
zone umede. Ex: sângele voinicului, mărul lupului, bozul, stirigoaia, urzica moartă
etc.;
- cu înmulţire prin seminţe şi drajoni, extrem de păgubitoare în culturile agricole.
Ex: pălămida, volbura, susai, alior, urda vacii, lânariţă, măcriş, dragavei etc.
Buruieni semiparazite, prezintă clorofilă şi pot sintetiza singure hrana dar de
regulă preferă să se hrănească pe seama plantei parazitate, la nivel de haustori. Ex:
grâul prepeliţei, clocotici, silur, dinţura etc.
Buruieni parazite, sunt mai reduse ca număr şi pot parazita pe rădăcină sau pe
tulpină.
- buruieni care parazitează pe tulpină, reprezentante fiind Cuscuta spp. Acestea
atacă în vetre, parazitând plantele cultivate, foarte diferite: legume, trifoi, lucernă,
soia, cartof, sfeclă etc.;
- buruieni parazite pe rădăcină, reprezentative fiind speciile de Orobanche
(lupoaia), plante fără clorofilă, de culoare brun-albăstruie. Acestea parazitează
plantele de floarea soarelui, tutun etc.

24.3. Importanţa economică a buruienilor- alternativă pentru agricultura


ecologică
Pe lângă faptul că sunt dăunătoare culturilor agricole, buruienile pot fi şi
folositoare deoarece, datorită însuşirilor acestora pot fi utilizate în scop farmaceutic,
în alimentaţia umană, apicultură, cosmetică etc.
În alimentaţia omului, buruienile impun şi anumite restricţii cum ar fi:
- să nu provină de pe terenuri unde au fost aplicate pesticide, îngrăşăminte
chimice azotoase;
- să nu fie atacate de boli sau dăunători, deoarece pot transmite anumite vizoze;
- să fie utilizate în complex cu alte specii.
În acest sens, cele mai utilizate specii de buruieni sunt: ştir de ogoare, coada
şoricelului, hrean, pelin, traista ciobanului, coada calului, iarba grasă, sângele
voinicului, muştar sălbatic, păpădie, pir târâtor, cicoare etc., ce pot fi preparate sub
formă de supe, salată, făinuri etc.

126
În apicultură, speciile de buruieni cele mai căutate de către albine sunt: trifoi roşu,
cicoare, tătăneasă, răchitan, talpa gâştei, albăstriţă, sulfină, mac roşu, mur de
mirişte, păpădie, troscot etc.
În industria farmaceutică, sunt utilizate peste 100 de specii mai importante fiind:
hrean, dentiţă, traista ciobanului, volbură, scânteiuţă, ciumăfaie, nalbă, măcriş, mac
roşu şi altele.
În cosmetică, de regulă sunt utilizate specii segetale, însă, cu respectarea
restricţiilor menţionate anterior în alimentaţia omului. Dintre acestea, pot fi
menţionate: coada şoricelului, ştir, coada calului, muşeţel, păpădie, urzică, trei fraţi
pătaţi etc.

CAPITOLUL XXV
COMBATEREA BURUIENILOR

Datorită particularităţilor biologice foarte diferite ale acestora (înmulţire, vitalitate,


adaptabilitate etc.), diversitatea condiţiilor pedoclimatice, buruienile se combat foarte
greu şi cel mai adesea parţial. Însă, prin aplicarea combinată a mai multor metode
atât preventive cât şi curative se poate asigura distrugerea în totalitate a acestora.

25.1. Metode preventive (prevenire a apariţiei buruienilor)


Aceste măsuri au o mare importanţă pentru practica agricolă deoarece este mai
uşor a se preveni apariţia buruienilor decât distrugerea acestora. Principalele metode
preventive se referă la:
● curăţirea materialului de semănat sau plantat, prin utilizarea selectoarelor, a
maşinilor de decuscutat, trioare etc., în funcţie de proprietăţile seminţelor de buruieni
sau ale plantelor de cultură;
● pregătirea raţională a gunoiului de grajd, acesta fiind considerat o sursă de
îmburuienare a culturilor, deoarece poate conţine seminţe de buruieni care îşi menţin
capacitatea de germinare chiar dacă sunt trecute prin tubul digestiv al animalelor sau
provin din aşternut şi chiar din raţia de fân administrată;
● distrugerea focarelor de infestare cu seminţe de buruieni, marginile drumurilor,
căilor ferate, perdelelor de protecţie, taluzurile digurilor, canalelor de irigaţie, a
stânelor etc.;

127
● curăţirea apelor de irigat, deoarece numeroase seminţe de buruieni plutesc la
suprafaţa apei şi îşi pot păstra capacitatea de germinaţie un timp îndelungat (8-44
luni); pentru aceasta, se recomandă: decantoare, traverse, site pentru a separa sau
opri seminţele de buruieni;
● evitarea răspândirii seminţelor prin intermediul animalelor, aşa cum s-a
prezentat anterior, prin păşunat raţional, pe parcele etc.;
● recoltarea la timp şi corect a culturilor, deoarece prin întârzierea recoltatului o
mare parte a buruienilor ajung la maturitate, se scutură infestând terenurile agricole;
● organizarea serviciului de carantină, care are rolul de a controla materialul de
semănat sau alte produse de import.

25.2. Metode curative (distrugere totală a buruienilor)


Aceste metode prezintă anumite avantaje deoarece combat toate speciile de
buruieni apărute sau unele în curs de răsărire, se realizează anumite lucrări de
pregătire a patului germinativ, lucrări de întreţinere etc. Totodată, aceste metode
prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi: consum de energie (combustibil), pot
deteriora structura solului sau pot determina tasarea solului cu consecinţe negative
asupra regimului aerohidric din sol şi implicit asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.

25.2.1. Metode agrotehnice


Principalele măsuri agrotehnice sunt considerate următoarele:
- lucrările solului, (arătura, grăpatul, cultivaţia, lucrarea cu freza etc.) distrug
buruienile în vegetaţie precum şi pe cele ce urmează să apară;
- rotaţia culturilor, este o metodă recomandată, eficientă care se realizează fără
cheltuieli suplimentare; prin practicarea monoculturii (opus rotaţiei), buruienile se
înmulţesc, se favorizează apariţia de boli şi dăunători;
- folosirea îngrăşămintelor, stimulează creşterea plantelor de cultură dar şi a
buruienilor; dacă buruienile sunt distruse prin diferite metode înainte, concomitent
sau după semănat, plantele de cultură avansează în vegetaţie şi stânjenesc apariţia
şi creşterea buruienilor care răsar ulterior;
- aplicarea amendamentelor, corectează reacţia (pH-ul solului) ce poate fi total
improprie pentru anumite buruieni, deoarece unele preferă soluri cu pH acid (coada

128
calului, măcriş, piciorul cocoşului etc.) altele preferă soluri cu pH alcalin (limba
peştelui, peliniţă, iarba sărată etc.);
- semănatul raţional, constă în pregătirea corectă a patului germinativ şi
respectarea epocii şi densităţii la semănat;
- plivitul buruienilor, este o lucrare ce se execută de regulă în grădini, parcuri, pe
pajişti, gazon etc., unde nu se poate interveni prin alte metode;
- prăşitul cu sapa, lucrare prin care se elimină buruienile de pe direcţia rândurilor
de plante prăşitoare (porumb, fl. soarelui), în jurul pomilor, butucilor de vie etc.
- cositul buruienilor, care se poate efectua manual sau mecanic, pe pajişti,
marginea drumurilor, locurile virane etc.; sunt însă specii de buruieni cu rozetă sau
tulpină joasă ce nu pot fi combătute prin cosit (păpădie, pir, troscot, măcriş etc.);
- inundarea, mai puţin practicată la noi în ţară, însă se recomandă îndeosebi în
orezării în vederea distrugerii mohorului lat;
- mulcirea (acoperirea solului cu diferite materiale), cu rolul de a stânjeni apariţia
şi creşterea buruienilor (pir gros, pir târâtor, albăstrele etc.) reduce evaporarea apei
din sol;
- arderea cu flacără, o metodă foarte puţin utilizată şi nerecomandată în ultimul
timp, deoarece se consumă mult combustibil.

25.2.2. Metode biologice


Această metodă constă în utilizarea unor duşmani naturali (rozătoare, raţe, gâşte,
insecte, melci etc.). Poate fi eficientă pe suprafeţe mari (pajişti, canale de irigat)
inaccesibile altor metode. Nu poate fi recomandată pentru combaterea buruienilor din
anumite culturi.

25.2.3. Metode chimice


Aplicarea erbicidelor se desfăşoară după un plan riguros, în care se cere sau se
recomandă:
- respectarea rotaţiei;
- cunoaşterea structurii culturilor;
- stabilirea amestecurilor de erbicide cu acţiune selectivă şi sensibilitate maximă.
Este o metodă rapidă şi eficientă dar care implică anumite avantaje şi
dezavantaje, cum ar fi:
- se elimină lucrarea de plivit sau/şi prăşit;

129
- se reduce nr. de treceri cu agregatele agricole, cu consecinţe favorabile
asupra însuşirilor fizice ale solului;
- se pot aplica în complex odată cu tratamentele fito-sanitare.

CAP XXVI
LUCRĂRILE SOLULUI

Lucrările solului sunt intervenţii mecanice sau manuale care se execută atât
pentru mobilizarea solului pe diferite adâncimi în funcţie de cultura ce urmează a fi
înfiinţată cât şi pentru pregătirea patului germinativ şi întreţinerea culturilor.
Principalele lucrări ale solului sunt: aratul, desfundatul, grăpatul, cultivaţia,
tăvălugitul, trasarea de brazde sau coame, lucrarea cu freza sau cizelul etc. În urma
acestor lucrări, se realizează în sol procese de afânare, mărunţire, întoarcere,
omogenizare, nivelare, tasare, modelare etc., funcţie de scopul urmărit.

Arătura, reprezintă cea mai importantă lucrare (lucrarea de bază). Prin arătură
se execută: tăierea brazdei, ridicarea, întoarcerea şi răsturnarea acesteia,
realizându-se încorporarea resturilor vegetale, îngrăşămintelor, aducerea la

130
suprafaţă a stratului de sol refăcut şi încorporarea celui degradat, reglarea regimului
aerohidric al solului.
De regulă, se execută odată pe an şi mai rar de două ori, în cazul culturilor
succesive atunci când terenul este tasat şi nu se rezolvă prin grăpat.
Calitatea arăturii se apreciază după următorii indicatori:
- epoca de executare, funcţie de cerinţele agrotehnice;
- respectarea adâncimii de lucru, uniformitate şi nivelarea acesteia;
- să fie uniform nivelată, mărunţită etc.;
- să se execute în intervalul optim de umiditate (de minut);
- gradul de încorporare a resturilor organice şi a îngrăşămintelor;
- executarea fără greşuri (şanţuri, coame, spaţii nearate etc.).
Arătura executată corect, reduce/uşurează celelalte lucrări ce urmează a fi
executate. În medie, solul cântăreşte pe adâncimea de 1cm şi suprafaţa unui ha
circa 125 t fiind necesar 1l de motorină, deci, pentru cele 9,4 mil. ha de teren arabil
sunt necesare 9400 t motorină, numai pentru arat la 1 cm.
În funcţie de adâncimea de lucru, arătura poate fi:
- superficială, executată la 15-20 cm (de vară);
- arătura adâncă, executată la 21-30 cm (de toamnă);
- arătura foarte adâncă, executată la 31-40 cm, la 3-5 ani.
Aspecte privind executarea arăturii la SC Agrol MCS Buzău, cu tractorul
Lamborghini ....in agregat cu PP........... fig.

Loc ptr poză...........

Afânarea, se execută cu subsolierul, cizelul sau scarificatorul la adâncimi de 40-


80 cm, fără întoarcerea brazdei.
Desfundarea, este arătura cu întoarcerea brazdei la adâncimi foarte mari de 50-
80 cm, care se execută în vederea înfiinţării plantaţiilor pomi-viticole sau pentru
ameliorarea crovurilor sau terenurilor compacte, greu permeabile.
Grăpatul, se execută pentru mobilizarea solului la suprafaţă pe adâncimea de 3-
12 cm chiar 18 cm în cazul grapelor grele cu discuri, în vederea pregătirii patului
germinativ. Există mai multe tipuri de grape: cu discuri, cu colţi reglabili, stelate,
rotative, care se utilizează în funcţie de cerinţele agrotehnice.

131
Cultivaţia, este o lucrare intermediară între arătură şi grăpare ce se execută la
adâncimea de 5-10 cm, uneori 15 cm sau chiar 40 cm în cazul utilizării cizelului.
Cultivatoarele pot fi utilizate pentru:
- prăşit (cultivaţie parţială), lucrând la 4-10 cm;
- întreţinerea arăturii de vară;
- deschiderea de rigole în vederea udării pe brazde sau biloane;
- scarificarea păşunilor şi fâneţelor, pentru a stimula regenerarea plantelor;
- prăşit şi îngrăşare suplimentară.
Tăvălugitul, lucrare ce se execută pentru aşezarea (tasarea) stratului superficial
de sol din zonele secetoase sau pe terenuri intens lucrate, înainte sau după semănat
pentru a pune sămânţa în contact cu solul.
Lucrarea cu freza, se execută pentru mărunţire, omogenizare şi pregătirea
terenului în vederea semănatului. Se execută rapid, poate înlocui o gamă largă de
maşini agricole, însă, folosită prea des, poate deteriora structura solului.
Lucrarea cu combinatorul, foloseşte o maşină complexă (combinator), echipată
cu vibrocultor, grapă cu colţi rigizi, grapă elicoidală rotativă, tăvălug inelar, executând
concomitent mai multe operaţii. Se foloseşte la pregătirea patului germinativ.

CAPITOLUL XXVII
NOŢIUNI DESPRE ASOLAMENTE

Se cunoaşte faptul că producţia unei culturi scade dacă anul următor se cultivă pe
aceeaşi suprafaţă şi creşte dacă se cultivă pe alte suprafeţe de teren cu condiţii
pedo-climatice asemănătoare sau identice.
În ţara noastră au fost înfiinţate asolamente în 1928 în cadrul ICAR dar s-au
întrerupt datorită comasărilor. În prezent, se experimentează la ICCPT Fundulea -
46 ani, Şimnic - 55 ani, M. Domnească - 32 ani, Aldeni (Buzău) - 43 ani (pe terenuri
situate în pantă).
Asolamentul, este cea mai importantă măsură agrotehnică de menţinere şi
sporire a fertilităţii solului, de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, sporirea
eficacităţii celorlalte măsuri agrofitotehnice, pentru obţinerea producţiilor calitative şi
cantitative cu cheltuieli minime. Este principala măsură de planificare şi organizare a

132
activităţii din exploataţie. O măsură rentabilă ce nu necesită investiţii speciale ci se
bazează doar pe priceperea fermierului (managerului).
Importanţa asolamentului
- păstrarea şi ameliorarea însuşirilor fizico-chimice şi biologice ale solului;
- eficacitatea măsurilor agrotehnice şi sporirea producţiei;
- importanţa fitosanitară;
- folosirea judicioasă a forţei de muncă şi a mijloacelor tehnice.

Noţiuni (denumiri) în cadrul asolamentelor


Principalele noţiuni din cadrul asolamentelor sunt: sola, rotaţia culturilor,
monocultura, cultura repetată, asolamentul, structura culturilor, sola combinată,
schema de rotaţie, cultura succesivă etc.
Sola, reprezintă o suprafaţă de teren, cu sol cât mai omogen pe care se cultivă
una sau mai multe plante (cultură). Este delimitată de drumuri sau restricţii (fir de
vale, căi ferate etc.). Optim pentru o fermă ar fi 4-6 sole care pot fi împărţite în
parcele.
Rotaţia culturilor, reprezintă ordinea (succesiunea) de cultivare a plantelor în
timp, pe o solă. Rotaţia se prezintă prin numere (ordinea fiecărei culturi), astfel: 1.
soia; 2. grâu de toamnă; 3. fl-s.; 4. orz de toamnă; 5. porumb boabe.
Durata rotaţiei, reprezintă nr. de ani pentru ca o cultură să revină pe acelaşi loc.
De regulă, durata rotaţiei corespunde cu nr. de culturi din rotaţie.
Planta premergătoare, este cea care a fost cultivată în anul precedent pe o
anumită solă.
Monocultura, este o practică opusă rotaţiei; cultivarea unei singure plante mai
mulţi ani pe acelaşi loc (solă) cel puţin cât durează rotaţia; efectul monoculturii –
oboseala solului.
Cultura repetată, cultivarea aceleiaşi plante pe aceeaşi solă 2-4 ani consecutiv,
fără a depăşi durata rotaţiei.
Verigă a rotaţiei, se referă la două culturi care se succed într-o rotaţie: grâu şi
porumb; soia şi grâu; fl-s. şi grâu.
Asolamentul, reprezintă împărţirea terenului unei exploataţii (ferme) în câteva
sole şi practicarea aceleiaşi rotaţii a culturilor pe fiecare solă; rotaţia culturilor în timp
şi spaţiu. Pentru a nu se confunda asolamentul cu rotaţia, se poate reţine expresia:

133
Asolamentul fermei are 4 sole şi următoarea rotaţie a culturilor: 1. soia; 2. grâu; 3. fl-
s.; 4. porumb.
Structura culturilor, reprezintă ponderea ocupată de fiecare cultură din
suprafaţa totală a asolamentului.
Ex: asolamentul cu 4 sole are supr. totală de 100 ha - grâul ocupă 25 % din
structura culturilor.
Solă combinată (mixtă), atunci când sola este cultivată cu două sau mai multe
culturi, dar culturile să fie din aceeaşi grupă: agrotehnic sau/şi biologic. Ex: mazăre-
fasole-soia; grâu-orz; sfeclă-cartof; porumb-sorg etc.
Tip şi schemă de rotaţie Există două situaţii: când culturile se prezintă concret
într-o rotaţie – tip; când se prezintă numai grupele de culturi – schemă.
Cultura succesivă, atunci când în acelaşi an, pe aceeaşi solă se obţin două
culturi. Ex: orz şi porumb boabe; mazăre şi sorg; borceag şi porumb siloz etc.

Reguli ce trebuie respectate la întocmirea rotaţiei culturilor


În funcţie de particularităţile biologice şi agrotehnice, fiecare plantă de cultură are
o anumită influenţă asupra fertilităţii solului, lăsându-l într-o stare culturală mai mult
sau mai puţin favorabilă. Legat de acest aspect, se ţine cont de ordinea plantelor în
rotaţie, astfel:
- consumul de substanţe nutritive; sunt plante la care sistemul radicular pătrunde
adânc în sol iar altele explorează numai stratul superficial (fig. 12.1).
- consumul de apă; unele precum fl-soarelui, sunt mari consumatoare de apă;
- influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului;
- protecţia împotriva eroziunii;
- bilanţul substanţei organice din sol;
- combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
- suportabilitatea;
- perioada de timp dintre două culturi care se succed;
- oboseala solului.

134
Fig. 12.1 Adâncimea de pătrundere a rădăcinilor diferitelor plante cultivate
1. lucernă; 2. trifoi; 3. sfeclă; 4. fl-s.; 5. grâu; 6. mazăre; 7. cartof; 8. in; 9 fasole

LUCRĂRI DE SEMĂNAT ŞI ÎNGRIJIRE A CULTURILOR

Datorită diversităţii plantelor de cultură şi particularităţilor diferite ale acestora,


este necesară cunoaşterea principiilor generale ce trebuie respectate, cum ar fi:
1. Materialul de semănat şi plantat. Sămânţa trebuie să fie selectată,
condiţionată, tratată şi însoţită de buletinul de analiză – STAS.
2. Epoca de semănat. Diferă în funcţie de speciile de plante, soiul şi hibridul
folosit, condiţiile ecologice locale, destinaţia producţiei.
3. Metoda de semănat. Aceasta diferă în funcţie de particularităţile biologice
ale plantelor, scopul culturii, condiţiile naturale etc. În funcţie de acestea,
semănatul se poate executa: în rânduri obişnuite, dese, îndepărtate,
echidistante, în benzi, rigole, coame etc.
4. Adâncimea de semănat. Aceasta influenţează germinaţia, răsărirea şi
uniformitatea culturii; diferă în funcţie de natura solului, umiditate, MMB,
puterea germinativă etc.
5. Norma de sămânţă. Cantitatea de sămânţă utilizată pentru un ha., se
poate determina cu ajutorul formulei:
Densitatea xMMB
Norma de sămânţă (kg/ha) =
Valoareacu lturalaase min tei
6. Lucrările de îngrijire a culturilor. Se execută de la semănat până la
recoltat, diferenţiat în funcţie de cultură, condiţiile pedo-climatice, unitate
agricolă etc.

135
CAPITOLUL XXVIII
AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ
Datorită condiţiilor diferite de sol, climă, relief, expoziţie, ape freatice şi
stagnante, material parental etc., la nivelul ţării noastre se practică o agrotehnică
diferenţiată, în funcţie de condiţiile locale ale fiecărei exploataţii agricole.
Astfel, pe teritoriul ţării, se pot delimita următoarele zone agricole: stepă,
silvostepă şi forestieră (caldă şi rece).

28.1. Particularităţi agrotehnice în zona de stepă


Limite: zona de stepă apare ca o fâşie în sudul şi sud-estul ţării (sudul C.
Dunării, Pod. Dobrogei, mai puţin partea nordică, pod. Bârladului şi Sucevei, precum
şi o parte a Câmpiei de Vest.
Condiţii climatice: Precipitaţiile medii anuale sunt în jur de 400-500 mm în
stepa de sud şi sud-est iar în stepa vestică şi nordică în jur de 500-550 mm. Climatul
este deosebit de arid cu temperaturi medii anuale de 11-120C, unde s-au instalat
specii ierboase adaptate condiţiilor de ariditate pe seama cărora s-au format
kastanoziomuri, cernozionuri, soluri gleice, aluviosoluri, salsodisoluri etc.
Plante cultivate: Această zonă este favorabilă pentru majoritatea plantelor de
cultură: cereale păioase, porumb, plante tehnice şi uleioase (fl-soarelui, soia, in,
cânepă etc.), plante furajere (sparcetă, lucernă, iarbă de Sudan), iar în condiţii de
irigare se pot practica şi culturi succesive. Dintre aceste culturi, grâul şi porumbul
deţin ponderea, respectiv 60-70 % din structura culturilor.
Irigaţia: În zona de stepă se obţin producţii mari şi sigure numai în condiţii de
irigare, unde şi condiţiile permit, deoarece o mare parte a acestei zone este
amenajată şi cu posibilităţi de irigare din Dunăre şi afluenţii acesteia.
Lucrările solului, trebuie să favorizeze depozitarea şi păstrarea apei în sol prin
menţinerea acestuia curat de buruieni, prin lucrări executate la timp şi de bună
calitate. Arătura se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, pentru
înmagazinarea apei provenită din ploi sau cel târziu în toamnă pentru culturile ce
urmează a fi înfiinţate în primăvară.
Îngrăşămintele: De regulă, se recomandă doze moderate, datorită
precipitaţiilor scăzute care nu permit valorificarea economică a acestora.
Semănatul: În această zonă, semănatul începe mult mai devreme, pentru ca
germinaţia să beneficieze de rezerva de umiditate acumulată în iarnă. Seminţele se

136
încorporează mai adânc în sol (către limita maximă), fiind necesare tăvălugiri pentru
a pune sămânţa în contact mai bun cu solul.
Perdelele de protecţie: Sunt inevitabile în aceste zone, deoarece reduc viteza
vânturilor care grăbesc evaporaţia şi usucă solul la suprafaţă.

28.2 Particularităţi agrotehnice în zona de silvostepă


Zona de silvostepă, ocupă o suprafaţă ceva mai mare faţă de stepă, în sud
de-a lungul stepei în nordul acesteia şi se continuă până la Botoşani de-a lungul
Prutului. În vest începe de la Timişoara, Oradea până aproape de Satu Mare. De
asemenea, apare ca o insulă în zona Cluj -Tg. Mureş şi în sudul Dobrogei.
Precipitaţiile variază între 500-550 mm, cu excepţia zonei de vest unde cad
aprox. 600 mm.
Tipurile de sol caracteristice acestei zone sunt: cernoziomurile subtipuri
cambice şi argice, faeoziomurile, preluvosoluri, gleiosoluri, salsodisoluri, soluri
aluviale etc.
Din punct de vedere climatic este zona cea mai favorabilă din ţara noastră,
fiind pretabilă pentru toate culturile agricole.
Măsurile agrotehnice sunt asemănătoare celor din zona de stepă şi anume:
- lucrări pentru înmagazinarea şi conservarea apei din sol;
- arături mai adânci (26-30 cm) pe gleiosoluri, preluvosoluri etc.;
- aplicarea îngrăşămintelor diferenţiat (doze mici la neirigat şi mari la irigat);
- semănatul, la începutul epocii optime; orice întârziere înseamnă pierderi de
recoltă;
- după semănatul culturilor de primăvară se recomandă tăvălugirea;
- în silvostepa din sud şi vest, se poate semăna în ferestrele iernii: lucernă,
mazăre, ovăz, borceag etc.;
- în silvostepa din nord şi est precipitaţiile sunt mai bogate, apar procesele de
eroziune, perioada de vegetaţie este ceva mai scurtă;
În această zonă, sporeşte necesitatea MIB, deoarece prima perioadă de
creştere este mai ploioasă, nu se pot executa lucrări de prăşit şi ca atare, buruienile
sunt favorizate.

28.3 Particularităţi agrotehnice în zona forestieră (umedă)

137
Ocupă o mare parte din teritoriul ţării, condiţiile pedo-climatice fiind foarte
diferenţiate: rocă, relief, climă etc., unde se pot diferenţia două zone distincte: cu veri
calde şi cu veri reci.
Zona forestieră cu veri calde, se întinde în partea de sud a ţării, la nord de
silvostepă, în vestul ţării unde înconjoară silvostepa, în Transilvania, în Moldova între
Prut şi Siret. Aici, climatul este mai cald, cu temperaturi de 8,5-10,5 0C şi precipitaţii
de 500-600 mm.
Solurile predominante sunt: preluvosoluri, luvosoluri, faeoziomuri greice,
stagnosoluri, gleiosoluri, vertisoluri, aluviosoluri, coluvisoluri, etc.
Plantele cultivate sunt reprezentate în special de grâu şi porumb, urmate de:
sfeclă, mazăre, bob, linte, cânepă, cartof. Datorită reliefului fragmentat, suprafeţele
solelor sunt mai mici şi sunt împărţite în mai multe parcele.
Lucrările solului, respectă aceleaşi cerinţe ca şi în zona de silvostepă, în plus
se recomandă lucrări de desecare-drenaj, stăvilirea proceselor de eroziune etc.
Zona forestieră cu veri reci, se întinde în zona dealurilor şi câmpiilor
submontane, zonă ce se învecinează cu solurile cenuşii, luvosoluri şi preluvosoluri,
deci, în continuare către zona montană.
Climatul este mai rece şi umed cu temperaturi de 7-90C şi precipitaţii ce
depăşesc 700 mm.
Tipurile de sol predominante sunt: luvosoluri, planosoluri, stagnosoluri,
eutricambosoluri, terra rosa, districambosoluri, pe alocuri turboase etc.
Plantele cultivate găsesc condiţii mai puţin prielnice mai ales datorită reliefului
fragmentat unde nu se poate practica o agrotehnică corespunzătoare, mai dezvoltată
fiind zootehnia, prin cultivarea plantelor de nutreţ: trifoi, sfeclă furajeră, varză
furajeră, porumb siloz, însă pot fi cultivate şi unele plante de felul: grâu, orzoaică, in
pentru fuior, fasole, cânepă, soia etc.
Datorită suprafeţelor arabile destul de restrânse, asolamentele sunt de scurtă
durată, sole cu suprafeţe reduse etc.
Măsuri speciale:
- arătura adâncă fără întoarcerea brazdei – subsolaj;
- aplicarea de amendamente calcaroase;
- lucrări agropedoameliorative pentru reducerea eroziunii: în fâşii, pe curbele de
nivel, executarea de agroterase etc.;
- aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice.

138
28.4. Particularităţi agrotehnice pe terenurile situate în pantă
Se cunoaşte faptul că terenurile situate în pantă sunt predispuse la eroziune
(proces de îndepărtarea a solului de la suprafaţă, prin intermediul precipitaţiilor).
În urma acestui proces, solul devine fragmentat, la suprafaţă se creează rigole,
ogaşe, ravene, ceea ce îngreunează executarea lucrărilor mecanice sau chiar
stoparea acestora, care oricum se execută cu dificultate datorită pantei.
Ca urmare, eroziunea poate fi:
- de suprafaţă, atunci când solul este îndepărtat uniform la suprafaţa terenului;
- de adâncime, atunci când la suprafaţa solului se creează: şanţuri, rigole, ogaşe
şi în final ravene.
Factorii care influenţează eroziunea solului
• precipitaţiile, exercită o acţiune de dezagregare a agregatelor solului şi
antrenarea acestora pe pante către firul văii;
• relieful, prin elementele sale, pantă, lungimea şi forma versantului, expoziţie
etc., favorizează procesele erozionale;
• solul, prin însuşirile acestuia;
• materialul parental (roca), favorizează eroziunea de adâncime;
• vegetaţia, poate influenţa în sens favorabil atunci când este bine încheiată, deci
solul acoperit;
• agrotehnica aplicată, influenţează prin sistematizarea terenului şi modul de
lucrare a acestuia.
Pagubele produse de eroziunea solului
- degradarea solurilor şi scăderea productivităţii;
- dificultăţi în exploatarea teritoriului;
- inundaţiile;
- accentuarea fenomenului de secetă;
- poluarea mediului etc.

Sisteme de lucrări antierozionale


1. lucrări pe curbele de nivel
2. culturi în fâşii
3. culturi cu benzi înierbate
4. executarea de terase
5. agroterase

139
20.4. Particularitati agrotehnice pe terenurile nisipoase
În ţara noastră, psamosolurile ocupă aproximativ 500 000 ha, cele mai mari
suprafeţe găsindu-se în sudul Olteniei (aprox. 230 000 ha) în sud-estul Bărăganului,
în dreapta râurilor Ialomiţa şi Călmăţui (circa 145 000 ha). Pe suprafeţe mai
restrânse se întâlnesc şi în Câmpia de vest, Câmpia Tecuciului, Delta Dunării (Sf.
Gheorghe) etc.
Relieful este reprezentat de câmpuri joase, lunci cu altitudini de 15-20 m,
format din dune şi interdune, cu aspect vălurit. Climatul este cald şi secetos cu
temperaturi medii de peste 110C şi precipitaţii medii anuale în jur de 500-550 mm cu
vânturi puternice.
Vegetaţia naturală este specifică acestor zone aride cu un substrat grosier,
fiind reprezentate de specii ca: Tribulus terrestris, Polygonum arenarium, P.
Aviculare etc.
Aceste soluri au o fertilitate scăzută, însuşiri nefavorabile, având textură
grosieră sunt nestructurate, sunt uşor spulberate de vânt, predispuse la eroziune atât
eoliană cât şi pluvială.
Au un conţinut redus de humus (0,5 -1,5 %) un complex argilo-humic slab
reprezentat, activitate microbiologică redusă, levigare puternică.
Însuşirile fizico-mecanice (coeziune, adeziune) sunt aproape nule,
determinând deraparea tractoarelor şi maşinilor agricole însă, forţa de tracţiune este
redusă.
Din punct de vedere agrotehnic, prezintă şi unele avantaje:
- valorifică foarte bine ploile de primăvară;
- se zvântă şi se încălzesc repede, fiind lucrate şi semănate de timpuriu;
- intervalul de umiditate este foarte larg (30-80 % din CC).
Principala măsură de valorificare a acestor terenuri este irigarea care trebuie să
se aplice cu norme mici şi la intervale scurte, metodele recomandate fiind
aspersiunea şi picurarea.
Pe astfel de terenuri, gama de culturi este restrânsă, se obţin producţii modeste,
însă, pot fi valorificate mult mai bine prin aplicarea îngrăşămintelor. Dintre speciile
cultivate se pot aminti: secară, sorg hibrid, fasole, cartof timpuriu, ricin, tutun, pepeni,
porumb boabe şi furaj, fasolită, lupin etc.
Datorită mobilităţii mari a psamosolurilor, se recomandă ca acestea să fie lucrate
cât mai puţin posibil şi să fie acoperite cât mai mult timp. Lucrările solului se execută

140
de regulă perpendicular pe direcţia vântului dominant, fiecare brazdă sau denivelare
să constituie un obstacol în calea vântului, pentru a reduce spulberearea nisipului şi
chiar reducerea vitezei vântului.
Deoarece fertilitatea acestor soluri este redusă, aplicarea îngrăşămintelor
reprezintă una din principalele măsuri de sporire a producţiei. Pe aceste soluri, se
recomandă atât îngrăşăminte chimice (aport de elemenete nutritive) cât şi organice
care pe lângă aportul de elemente nutritive, ameliorează în sens favorabil însuşirile
fizico-chimice şi biologice.
În general, plantele de cultură reacţionează foarte bine la aportul de gunoi de
grajd, acesta fiind recomandat a se încorpora la peste 30 cm adâncime, unde
umiditatea este mai mare, nu este expus vânturilor puternice, se descompune mai
lent şi se opune levigării anumitor compuşi.

141