Licenta Conversie

UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS,, DIN GALAȚI
DEPARTAMENTUL DE FORMARE CONTINUĂ ȘI TRANSFER

TEHNOLOGIC
PROGRAM DE CONVERSIE PROFESIONALĂ
Specializarea: AGRICULTURĂ
FERTILITATEA,ÎNSUȘIREA ESENȚIALĂ A SOLULUI
Coordonator științific Absolvent

Conf.dr.ing.Valentina Voicu Pistol D. Oana-Mădălina
Grecu
Galați
anul 2022
CUPRINS
Introducere.................................................................................................................................
Capitolul I PEDOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ȘI
IMPORTANȚĂ...................................
1.1 Obiectul de studiu al Pedologiei..........................................................................
1.2 Metode de cercetare în Pedologie......................................................................
1.3 Conceptul de sol.................................................................................................
1.4 Solul- sistem multifuncțional..............................................................................
1.5 Utilitatea Pedologiei în agricultură.....................................................................
Capitolul II PRINCIPALELE ÎNSUȘIRI ȘI PROCESE RELEVANTE ÎN
CARACTERIZAREA STĂRII DE FERTILITATE...............................................................
2.1 Scoaterea din sol odată cu recolta a însemnate cantități de N,P,K,Ca,Mg etc...
2.2 Eroziunea solului, prin factori naturali sau antropici..........................................
2.3 Salinitatea și salinizarea solurilor......................................................................
2.4. Sărăturarea secundară a solului prin irigare necorespunzătoare......................
2.5. Acidifierea solului ..........................................................................................
Capitolul III MĂSURI TEHNOLOGICE PENTRU MENȚINEREA FERTILITĂȚII
SOLULUI.......................................................................................................................
3.1 Asolamentul și rotația culturilor............................................................................
3.2 Influența rotației culturilor asupra producției........................................................
3.3 Rotația și combaterea anumitor boli și dăunători..................................................
3.4 Lucrarea solului pe curbele de nivel pentru combaterea eroziunii pe terenurile
în pantă..........................................................................................................................
3.5 Folosirea îngrășămintelor organice și minerale.....................................................
Capitolul IV STUDIU DE CAZ PRIVIND DOZAREA CU ÎNGRĂȘĂMINTE A
TERENURILOR AGRICOLE DIN JUDEȚUL
GORJ.............................................
4.1 Resurse naturale...............................................................................................
2
INTRODUCERE
Solul, formaţiunea naturală de la suprafaţa litosferei evoluează permanent prin

transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi
biologici. Fiind locul de transformare continuă a materiei organice, având o compoziţie
biochimică complexă, într-un corp poros ce reţine apa şi aerul, solul capătă o proprietate nouă
faţă de roca din care s-a format şi anume “fertilitatea”.
Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin acumularea progresivă în roca
dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor.
Fertilitatea este însuşirea solului de a asigura condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor prin acumularea factorilor de vegetaţie (lumină, apă, aer, căldură, elemente nutritive
şi activitate biologică) şi asigurarea condiţiilor pentru ca aceşti factori să fie folosiţi în
cantităţi îndestulătoare.
Fertilitatea sau rodnicia pământului este o însuşire esenţială a solului care-l deosebeşte
radical de rocă, aceasta având o evoluţie dinamică în timp, sub impactul activităţii umane.
Fertilitatea are un conţinut deosebit de complex şi este o funcţie (rezultantă) a tuturor
însuşirilor sale.
Fertilitatea fiind rezultanta tuturor proprietăţilor solului (fizice, mecanice, fizico-
mecanice, hidrofizice, chimice, biologice şi ecologice), în interacţiune cu toţi factorii de
vegetaţie şi plantele cultivate este studiată şi de alte discipline (pedologie, agrochimie etc.).
Din punct de vedere al economiei mediului este importantă abordarea unitară, sistemică a
fertilităţii solului în vederea modelării conservative a acesteia, cu accent pus pe cerinţele
plantelor de cultură si protecția mediului.
Lucrarea este structurată în 4 capitole astfel : în capitolul 1 vorbesc despre pedologie ca obiect
de studiu și importanță , în capitolul 2 pun accent pe principalele însușiri și procese relevante
în caracterizarea stării de fertilitate, măsurile tehnologice pentru menținerea fertilității solului
le dezbat in capitolul 3 , iar în capitolul 4 prezint un studiu de caz cu privire la dozarea cu
ingrășăminte a terenurilor agricole din județul Gorj.
3
CAPITOLUL I
PEDOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ȘI IMPORTANȚĂ
1.1 Obiectul de studiu al Pedologiei
Pedologia (de la cuvintele grecești pedon-sol și logos- vorbire rațională) este știința care se
ocupă cu studiul solului ca resursă și corp natural situat la suprafața scoarței terestre.
Studiul Pedologiei înglobează o diversitate de aspecte referitoare la natura constituienților
solului la organizarea și relațiile dintre acestea, la originea și evoluția solului, la dinamica
proceselor actuale în relație cu factorii de mediu, precum și cele referitoare la proprietățile și
funcțiile solului în vederea folosirii raționale și eficiente în diferite ramuri ale economiei.
Pedologia este știința interdisciplinară situata la confluența dintre științele
fundamentale( Fizica, Chimia, Biochimia, Matematica, Informatica) și științele aplicative
agrosilvice (Geologia inginerească, Ocrotirea mediului, Îmbunătățiri funciare) pe de altă
parte.
Pedologia are un caracter complex- consecință a caracterului proeminent pe care îl ocupă
solul în ecosistemele din natură și a multiplelor conexiuni pe care învelișul de sol le realizează
între celelalte geosfere, fiind considerată ca o știință (are obiect de studiu, are o evoluție în
timp și are legi și metode specifice de cercetare).
Pedologia ca știință independentă , s-a cristalizat relativ târziu dar a evoluat rapid având în
prezent numeroase ramuri de specialitate , ramuri care tratează diferitele aspecte ale solului
sau diferitele fenomene sau procese mai simple sau mai complexe specifice solului.
Dintre numeroasele ramuri care derivă din Pedologia generală sau fundamentală, amintim:
Fizica soluli, Chimia solului, Mineralogia solului, Biologia solului, Fertilitatea și fertilizarea
solului în corelație cu Nutriția plantelor.
O altă serie de ramură de bază ale Pedologiei generale este reprezentată de Geneza solului,
Morfologia solului, Micromorfologia solului, Clasificarea și taxonomia solurilor,
Cartografierea solurilor, Geografia solurilor, Bonitarea sau evaluarea solurilor, Informatica
solurilor.
Paralel cu Pedologia generală s-a dezvoltat și Pedologia aplicată: agricolă, forestieră,
ameliorativă, sanitară.
1.2 Metode de cercetare în Pedologie
Caracterul complex al Științei solului implică o metodologie complexă de cercetare. Pe lângă
metodele specifice ale științelor cu care vin în contact (analize fizice, chimice, mineralogice
4
etc), Pedologia și-a dezvoltat metode proprii de cercetare cum ar fi metodele cercetării
profilului de sol și a unității teritoriale de sol , metoda morfologică și micromorfologică,
metoda genetico- geografică comparativă, metoda pedo-cartografică, experiența în vase de
vegetație și în câmp.
Profilul de sol constituie criteriul de bază al clasifiării solului. El este reprezentat printr-o
succesiune de orizonturi pedogenetice de la suprafața solului pâna la roca de solificare în
cadrul unei secțiuni verticale realizate în sol. Descrierea și caracterizarea fiecărui orizont
pedogenetic din cadrul profiului se face în teren prin metoda morfologică iar în laborator prin
metode chimice, fizice și micromorfologice.
Descrierea morfologică este considerată ,,abecedarul Pedologiei și constă în precizarea
însușirilor exterioare ale solului: grosimea, culoarea, textura, structura, conținutul în schelet,
consistența, porozitatea, prezența carbonaților, a neoformațiilor, a incluziunilor,etc.
Metoda pedo-cartografică constă în identificarea, delimitarea în teren și descrierea unităților
de sol și reprezentarea grafică pe hartă a unităților teritoriale de sol.
Experiența în vase de vegetație și în câmp permite evidențierea acelor însușiri ale solului care
nu pot fi sesizate prin studiul morfologic sau prin analizele de laborator.
Analiza fizică, chimică și mineralogică constă în determinarea cantitativă și calitativă a
componentelor fizice, chimice și mineralogice ale solului.Datele rezultate prin analiză se
coroborează cu descrierea morfologică și, astefl, se poate preciza tipul de sol și direcțiile de
evoluție ale acestuia.
1.3 Conceptul de sol
Evoluția acestui concept oglindește în mare măsură reușitele dar și erorile din dezvoltarea
științei solului. Astfel pentru omul primitiv solul constituia suprafața fermă a uscatului iar,
odată cu apariția agriculturii, solul a fost consiferat ,,suport pentru plante,,.
Extinderea studiilor referitoare la nutriția minerală a plantelor a condus la formularea
conceptului de ,,sol,, ca mediu poros capabil să asigure apa, aerul și elemente nutritive pentru
plante. Această concepție despre sol, cu toate că are un caracter restrâns și se referă mai mult
la nutriția plantelor și mai puțin la sol, în sensul strict, a contribuit semnificativ la rezolvarea
problemei producției agricole punând bazele fertilizării minerale a plantelor.

Școala agrogeologică consideră solul ca fiind produs de alterare al rocilor (rugina nobilă)
îmbogățit în materie organică.
5
În concepția agricultorilor solul era considerat ca fiind ,,pătură humiferă supusă lucrărilor
agricole,,.
Odată cu fundamentarea pedologiei ca știință, realizată prin publicarea lucrării lui
V.V.Dokuceaev ,,Cernoziomul rusesc,, în 1883, a fost introdus conceptul de ,, sol,,, care s-a
extins la începutul secolului XX. Conform acestui concept solul este considerat un corp
natural format sub acțiunea îndelungată a factorilor pedogenetici(roca, relief, clima,
vegetație), diferențiat în orizonturi cu alcătuire diferită, de regulă afânat, cu grosime diferită,
deosebindu-se de roca pe care s-a format prin caracteristici specifice, morfologice fizice,
chimice, și biologice, compoziție și constituție.
În pedologia românească contemporană N.Florea (1993)definește solul ca un corp natural,
tridimensional, de material relativ afânat, alcătuit din compuși minerali, organici și organisme
vii, aflate în interacțiune cu proprietăți fizice, chimice diferite de ale materialului parental
inițial din care s-au format și evoluat în timp, prin procese pedologice și pedogeologice, sub
acțiunea climei și organismelor, în diferite condiții de relief, fiind capabili de schimb continuu
de substanță și energie cu mediul și de asigurare a condițiilor necesare creșterii și dezvoltării
plantelor.
Din această definiție se constată că solul nu este echivalent cu ceea ce se definește prin sol
agricol, iar noțiunea de subsol nu este echivalentă cu roca parentală.Solul, definit în sensul
folosinței sale, se referă mai mult la modul de utilizare decât la solul ca entitate naturală
distinctă.
Depozitele din bălți și lacuri bogate în materie organică sunt considerate soluri numai atunci
când oferă condițiile propice creșterii plantelor.Întrucât dezvoltarea vegetației este
condiționată de lumină, adâncimea de pătrundere a luminii în apă (2-10 m) indică limita
formării solurilor subacvatice.
Solul este un corp cu viață, el face tranziția între lumea anorganică și organică vie, prezintă un
flux continuu de energie și substanța ca în corpurile vii, moștenește unele însușiri (caractere
relicte) ale materialului parental.Cu toate acestea solul nu poate fi inclus în categoria
organismelor vii propriu-zise deoarece nu prezintă una din caracteristicile esențiale ale
acestora: aceea de a se înmulți și de a transmite caractere ereditare urmașilor.
1.4 Solul- sistem multifuncțional
Solul- resursă limitată- este unul dintre cele mai prețioase bunuri indispensabile umanității -
deoarece întreține pe pământ viața plantelor , a animalelor și a omului. El poate fi considerat o
geomembrană vie de protecție a uscatului terestru și de tranzitare a energiei, a elementelor
6
nutritive și a apei, participând, în cadrul mediului înconjurător, la multiple cicluri vitale ale
componentelor ecosistemului: ciclul energiei, al apei, al elementelor biogene, marile cicluri
biogeochimice, etc.
Din această perspectivă, în ultimul timp, un cerc tot mai larg de specialiști din România și din
alte țări (Olanda, Germania, S.U.A., Ungaria, etc) evidențiază faptul că politicile de utilizare,
protecție și ameliorare a solului trebuie sa fie concepute pe baza ,, funcțiilor,, pe care le
îndeplinește acesta:
1.Funcția de suport pentru plante și de rezervor natural de elemente nutritive, apă și aer,
necesar creșterii și dezvoltării plantelor. Ăn acest mod solul produce anual o cantitate totală
de biomasă de circa 1,8 . 10 t, fiind considerat ,, o uzină vie la scară planetară,, care constituie
baza dezvoltării organismelor heterotrofe, inclusiv a omului.
2. Funcția de reciclare a materiei organice, reciclare ce constituie un proces vital în
menținerea și perpetuarea vieții pe pământ. În situația (absurdă) în care materia organică nu ar
fi transformată și descompusă, în scurt timp, pământul ar fi acoperit de un imens depozit de
materialorganic. Transformarea și mineralizarea materiei organice sunt rezultatul activității
microorganismelor din sol, activitate care determină formarea humusului și mobilizarea
substanțelor nutritive.
3. Funcția de reținere și păstrare a apei provenite din precipitații și din alte surse(irigații)
este esențială pentru creșterea și dezvoltarea plantelor care, în perioada de vegetație, au o
permanentă nevoie de apă.
4. Funcția de primenire a CO2 și a altor gaze toxice la schimb cu aerul atmosferic prin spațiul
poros al solului, asigură condițiile de creștere și dezvoltare a plantelor.Cantitățile mari de
dioxid de carbon din sol provenite din respirația rădăcinilor și a microorganismelor ar atinge
concentrații toxice pentru plante dacă nu ar fi eliminate.
Funcția de filtru ecologic are un rol însemnat în prevenirea degradării calității producției
plantelor stăvilind ,totodată, procesul de poluare a apelor freatice și a celor din râuri și lacuri.
Astfel, unele substanțe toxice provenite din diverse surse poluante , sunt reținute de către
complexul adsorbtiv iar altele sunt descompuse de către microorganismele din sol, reducându-
se concentrația acestora în soluția solului.
6.Funcția de habitat și rezervor de gene pentru floră și faună pe care o îndeplinește solul atât
la suprafață cât și în interiorul său , asigură biodiversitatea specifică mediului edafic.
7
7.Funcția de neutralizare a ionilor de H din apa ploilor se realizează datorită prezenței în sol
a unor sisteme tampon ce împiedică schimbările bruște ale unor însușiri ale solului(în primul
rând pH-ul), schimbări ce ar dăuna creșterii și dezvoltării plantelor.
8.Funcția de reglare a nivelului apei din lacuri și râuri se exercită în situațiile în care
învelișul de sol , dintr-un bazin hidrografic, din cauza grosimii reduse și permeabilității
scăzute a orizonturilor pedogenetice, are capacitate redusă de reținere a apei. În aceste condiții
crește frecvența inundațiilor, se intensifică eroziunea solurilor și colmatarea lacurilor deoarece
surplusul de apă ce se scurge la suprafața terenului dislocă, antrenează și transportă cantități
mari de sol.
Extinderea suprafețelor ocupate cu construcții (urbanizare exagerată) provoacă restrângerea
terenurilor cu posibilități de recepție a apei de precipitații;aceasta ajunge în scurt timp în
emisarul natural determinând creșterea nivelului apei și, princonsecință, inundarea terenurilor
limitrofe. În aceste condiții nivelul apei freatice se menține la adâncimi mai mari, iar efectul
secetei din lunile călduroase se intensifică.
9. Funcția de suport material de susținere pentru construcții, căi de comunicații și transport,
depozite, etc., ca funcție industrială și tehnico-economică vine, în general, în contradicție cu
funcțiile ecologice.
10. Funcția de conservare și păstrare a informațiilor paleontologice și arheologice,
informații care sunt valorificate de către oamenii de știință din aceste domenii.
1.5 Utilitatea Pedologiei în agricultură
Solul este principalul mijloc de producție în agricultură și silvicultură precum și o parte
esențială a ecosistemelor terestre și a mediului ambiant și, prin urmare, o resursă
indispensabilă pentru existența umanității.
Națiunea de ,,sistem-sol,,, definind un ansamblu de științe de o mare diversitate, a determinat
înlocuirea, la cel de-al XVI-lea Congres Internațional al pedologilor de la Montpellier, a
termenului de Știința solului cu cel de ,, Științele solului,,.
Studiile pedologice ce cuprind textul de caracterizare a solurilor și hărțile de sol la scară
mare(1:10000) sunt utilizate în agricultură pentru o gamă largă de activități cum ar fi:
- inventarierea și sistematizarea suprafețelor(parcelarea, trasarea de drumuri,etc) ținând seama
de condițiile de sol și relief.
- stabilirea celei mai adecvate categorii de folosință a terenurilor în scopul exploatării
eficiente a fondului funciar cu menținerea unui nivel optim de fertilitate a solului.
8
- determinarea gradului de favorabilitate a solului pentru diferite specii, soiuri de hibrizi de
plante cultivate
- adoptarea tehnologiilor agricole de cultivare a plantelor diferențiat-funcție de cerințele
plantei, condițiile climatice și însușirile solului
-stabilirea planurilor și tehnologiilor de fertilizare
- estimarea necesarului de mașini agricole pentru exploatațiile agricole pe baza condițiilor de
sol și relief.
Hărțile pedologice la scară mică și mijlocie constituie materialul documentar de bază pentru
zonarea pedoclimatică a teritoriului în vederea dezvoltării producției agricole, amplasării
judicioase a stațiunilor experimentale și stabilirii suprafețelor de teren pe care ar putea fi
aplicate și extinse rezultatele cercetărilor experimentale din regiuni relativ similare.
În domeniul silvic studiile pedologice sunt folosite la organizarea exploatării raționale a
patrimoniului, la stabilirea măsurilor diferențiate de gospodărire a pădurilor precum și la
proiectarea lucrărilor agrosilvoameliorative pe diferite terenuri și prognoza evoluției.
Cunoașterea însușirilor solurilor și prognoza evoluției lor este necesară pentru amenajările de
irigații, desecarea unor terenuri și pentru prevenirea și combaterea eroziunii solurilor, având
în vedere noile condiții de regim hidric.
9
CAPITOLUL 2
PRINCIPALELE ÎNSUȘIRI ȘI PROCESE RELEVANTE ÎN
CARACTERIZAREA STĂRII DE FERTILITATE
2.1. Scoaterea din sol odată cu recolta a însemnate cantități de N, P, K, Ca, Mg, etc.
Încă din secolul al XIX Justus von Liebig arăta că fiecare cultură de plante odată cu
recolta „sărăcește solul în anumite elemente, iar rotația culturilor încetinește acest ritm de
sărăcire”.
Fiecare specie de plante cu compoziție chimică caracteristică, consolidată în timp prin
absorbția din sol a elementelor nutritive în cantități și rapoarte specifice, extrage din sol cu
fiecare recoltă însemnate cantități de elemente nutritive.
Chiar și diferiții hibrizi ai aceleiași specii (ecotipuri) cultivați în condiții identice
prezintă la analiza chimică uneori diferențe destul de mari, lucru explicat prin variația
intraspecifică în absorbția elementelor datorat unui mecanism genetic de control asupra
absorbției și translocației elementelor nutritive (Epstein, 1972).
10
La plantele superioare consumul de elemente nutritive diferă în funcție de rolul jucat
în metabolismul lor, specia, soiul și varietatea, factorii de mediu (apa, temperatura, lumina),
raportul dintre elemente, ritmul și gradul de asimilare (David Davidescu și Velicica
Davidescu, 1981).
La principalele plante agricole diferențele între specii se reflectă prin compoziția
chimică prezentată în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1 Compoziția chimică medie a plantelor agricole în principalii

compuși organici, apă și cenușă (% s.u.)
(după D. Davidescu și Velicica Davidescu, 1978, 1999)
Substanțe
Proteine extractive Grăsimi
Planta Apă (%) Cenușe (%)
totale (%) neazotate totale (%)
totale (%)
Grâu semințe 12,0·- 13,4 1,5·- 2,3 9·- 24 60·- 76 1,5·- 2,0
Secară 12,0·- 13,4 2,0 9·- 18 60·- 75 2,0
Orz 12,9·- 14,0 2,15·- 2,50 7·- 21 69 2,12
Ovăz 12,8 4,1 9·- 16,8 52,9·- 57,7 4,1·- 4,7
Orez, 12,6·- 14,0 1,0·- 5,3 6,4 - 10,0 63,8·- 77,9 0,4·- 1,9
Porumb 13 1,5 7,5·- 14,7 68 3,9 -·7,5
Mazăre 9,0·- 14,3 2,7·- 4,0 20·- 35 60 0,7·- 1,6
Fasole 11 3,1·- 4,8 18 - 33 54 - 62 1,0·- 3,7
Soia 11 6,0 26 - 47 22·- 35 16 - 24,6
Floareasoarelui 8,0 - 10,0 3,3 - 3,8 26·- 29 5 -·14 38 - 58
Sfeclă zahăr
75,0 - 80,0 0,75 1,5 - -
radacini
Cartof
63,0 - 74,0 1,08 0,2 - 2,0 17,5 0,1
tuberculi
Conținutul mediu al plantelor agricole în azot și elemente minerale (%) întărește

afirmația că fiecare specie de plante are nevoi diferite în elemente nutritive pentru a-și
desfășura procesele de sinteză și formarea substanțelor de rezervă. În tabelul 2.2 se prezintă
11
pentru principalele plante agricole conținutul mediu în azot și în diferite elemente minerale
din cenușă.
În tabelul 2.2 găsim informațiile privind consumul diferit de N, P, K, al culturilor agricole
prezentate și concluziile privind preferințele față de elementele nutritive. Cerințe mari în azot
și fosfor la mazăre, fasole, soia, cerințe ridicate în potasiu la floarea soarelui, sfecla de zahăr
și cartof.
Tabelul 2.2 Conținutul mediu al plantelor agricole în azot și

în diferite elemente minerale din cenușă (%)
Total
Planta N P2O5 K2O CaO MgO
cenușă
Grâu
1,90 0,85 0,50 0,07 0,015 1,75
semințe
Secară 1,60 0,85 0,60 0,09 0,12 1,83
Orz 1,90 0,85 0,55 0,10 0,16 2,55
Ovăz 2,10 0,85 0,50 0,16 0,17 2,88
Orez, 1,20 0,81 0,31 0,07 0,18 5,25
Porumb 1,91 0,57 0,37 0,30 0,19 1,23
Mazăre 4,50 1,00 1,25 0,09 0,13 2,63
Fasole 3,68 0,38 1,72 0,24 0,29 3,90
Soia 5,80 1,04 1,26 0,17 0,25 2,84
Floareasoare
2,61 1,39 0,96 0,20 0,51 3,30
lui
Sfeclă zahăr
0,24 0,08 0,25 0,06 0,05 0,57
radacini
Cartof
0,32 0,14 0,56 0,03 0,06 0,97
tuberculi
De altfel, pornind de la analiza bobului de grâu încă din 1840 Justus von Liebig a atras
atenția asupra exportului de fosfor din sol odată cu recolta de cereale, constatare căreia i se
datorează concluzia necesității restituirii prin îngrășăminte fosfatice a fosforului extras din
sol.
12
Apariția primei fabrici de superfosfat în Anglia în 1843 este consecința concretă a
cercetărilor efectuate de Liebig în acest sens.
Aprofundând aceste constatări specialiștii au astăzi la îndemână toate informațiile
privind cantitățile de elemente nutritive extrase cu recolta (producția valorificabilă +
producția secundară) și consumul specific de elemente nutritive exprimate în kg/tonă produs.
Consumul specific al plantelor reprezintă cantitatea dintr-un element extrasă odată cu
recolta, exprimat în kg/tonă de produs, el diferă cu fiecare specie și pentru fiecare element și
reprezintă totodată o informație foarte utilă pentru practica agricolă privitor la cantitățile de
elemente nutritive cu care sărăcește solul odată cu recolta.
Datele prezentate în tabelele 2.3 și 2.4 arată că în procesul de cultivare al plantelor,
solul sărăcește în elemente nutritive ca urmare a extragerii de către plante a însemnate
cantități de elemente nutritive.
O agricultură științifică, rațională, care să asigure menținerea sau chiar ridicarea
fertilității solului impune utilizarea tuturor verigilor tehnologice, care să împiedice scăderea
fertilității solului, el fiind principalul mijloc de producție ce trebuie lucrat, astfel încât
moștenirea pe care o vom lăsa generațiilor viitoare să fie un sol fertil capabil să le asigure
hrana, să susțină existența lor pe acest pământ.
Permanent să avem în gând cuvintele lui Alvin Toefler „Pământul nu l-am moștenit de
la părinți ci îl avem împrumutat de la copii noștri”. Și atunci, ce lume construim? Ce lume
lăsăm în urma noastră?
Tabelul 2.3 Cantitatea medie de elemente nutritive luate din sol odată cu recolta pe
diferite componente ale recoltei (kg/ha)
Producția
Planta Felul produsului N P2O5 K2O
(kg/ha)
Paie 5.000 25 10 45
Grâu Semințe 2.500 60 20 20
Paie + boabe 3.000 85,5 38 65
Semințe 1.600 34 15,2 10,1
Secară Paie 6.000 30 15 60
Paie + boabe 2.400 60 36 75
Semințe 2.500 45 20 16
Orz Paie 3.500 20 7 42
Paie + boabe 3.000 60 32 60
13
Semințe 2.000 48 24 18
Ovăz Paie 3.500 25 14 60
Paie + boabe 3.000 75 35 90
Semințe 4.000 50 15 20
Orez
Paie 4.000 20 10 60
Semințe 6.300 179 45 140
Porumb
Semințe + coceni 20.000 245 216 338
Boabe 1.200 43,6 12,1 28,6
Mazăre
Vreji 2.400 29,6 10,1 27
Boabe 1.500 55 21 127
Fasole
Păstăi 8.000 80 20 19
Soia Boabe 1.500 87 16 -
Vreji 2.500 30 8 5,7
Floarea Semințe 1.500
70 40 213
soarelui Tulpini 7.000
Sfeclă de Rădăcini 35.000 85 35 60
zahăr Frunze 10.000 35 15 348
Tuberculi + vreji 20.000 106 40 120
Cartof Tuberculi 20.000 75 30 50
Vreji 7.000 25 10 200
Tabelul 2.4 Consumul mediu de elemente nutritive pentru o tonă de produs principal la
unele plante agricole
Planta Azot (N) Fosfor (P2O5) Potasiu (K2O)
Grâu 23 - 25 12 - 18 20 - 37
Secară 22 - 26 14 25 - 30
Orz de toamnă 19 - 30 15 35 - 42
Ovăz 22 - 28 10 - 12 27 - 37
Porumb boabe 18 - 30 7 - 10 20 - 23
Floarea soarelui 46 26 52
Soia 75 20 15
Mazăre 65 15 - 20 15 -3 0
Fasole 65 20 15
14
Cartof 5-8 2-3 8-9
Sfeclă de zahăr 3-8 1,5 6-8
2.2. Eroziunea solului, prin factori naturali sau antropici

Lucrarea solului pe curbe de nivel - eroziunea pe terenurile în pantă
O altă cauză care poate provoca scăderea fertilității solului este eroziunea, provocată
de factori naturali sau factori antropici prin practicarea unor tehnologii necorespunzătoare.
Suprafețele de teren a căror capacitate de producție este afectată de eroziune hidrică
sunt estimate la 6,3 milioane hectare din care 2,3 milioane ha amenajate antierozional sunt în
prezent degradate puternic, acestea împreună cu alunecările de teren estimate la 0,7 milioane
ha, provoacă pierderi de sol până la 41,5 tone/ha/an. La acestea se adaugă și eroziunea eoliană
manifestată pe circa 0,4 milioane ha, cu posibilități de extindere ca urmare a defrișărilor
masive de păduri efectuate după 1990 (Udrescu, 2002).
Factorii naturali care produc degradarea solurilor sunt:
 eroziunea de suprafață;
 alunecările de teren;
 distrugerea vegetației prin inundații sau băltirea apei; -
 torenții din zona montană și premontană.
Acești factori sunt agravați de defrișările sălbatice practicate mai ales în ultimii ani.
Factorii antropici. Activitatea desfășurată de cei care lucrează pământului provoacă
prin tehnologiile de cultură agresive, degradarea solului. Astfel:
 practicarea unor lucrări ale solului ce duc la compactarea lui prin trafic și degradarea
structurii solului, care are ca efect scăderea conținutului în humus;
 efectuarea lucrărilor solului în condiții necorespunzătoare de umiditate;
 distrugerea covorului vegetal și degradarea solului în activitățile necorespunzătoare de
creștere a animalelor (supraîncărcarea terenului cu animale, pășunatul nerațional).
Defrișarea practicată de-a lungul timpului în scopul cuceririi de noi suprafețe de teren
fertil pentru agricultură, a contribuit la erodarea solurilor eu efecte dezastruoase resimțite în
prezent prin modificările asupra climatului.
15
La aceste cauze se pot adăuga și activitățile antropice desfășurate într-o civilizație din
ce în ce mai industrializată și „civilizată” care conduc la poluarea solului și care au devenit în
ultimele decenii extrem de agresive, ca de exemplu:
 poluarea solului prin producerea de gaze sau pulberi provenite din activitățile diferitelor
industrii (chimică, extractivă, alimentară, etc.);
 poluarea solului cu produse petrolifere în zonele limitrofe extracției petrolului;
 poluarea solului cu ape uzate rezultate în unele localități sau din crescătoriile de animale;
 ocuparea unor suprafețe întinse de terenuri agricole cu materiale sterile rezultate din
exploatările miniere, cu gunoaie menajere sau deșeuri provenite din localități urbane sau
rurale.
Între factorii naturali principali ai eroziunii solului, relieful terenului poate provoca
declanșarea și întreținerea eroziunii.
Tot el este cel care influențează deplasarea apei pe versanți și implicit pierderile de
sol.
În țara noastră circa 2/3 din suprafața agricolă se află pe pante, unde intensitatea
procesului de eroziune este influențată de un alt factor natural și anume: caracteristicile
precipitațiilor. Natura vegetației prezente pe aceste terenuri ca și activitățile umane
desfășurate pentru exploatarea acestor terenuri pot contribui la agravarea fenomenului de
eroziune a solului.
În zonele de deal unde vegetația nu asigură o protecție corespunzătoare solului, iar
energia de relief este mare, eroziunea se manifestă intens și afectează suprafețe întinse.
Precipitațiile repartizate diferit în zona terenurilor în pantă, intensitatea și durata lor,
caracterul torențial al ploilor, determină volumul scurgerilor și cel al eroziunii.
Eroziunea „normală” determinată de căderile de ploaie se situează între 200-1.000
tone pământ/km2/an. Există o relație între intensitatea căderilor de ploaie și eroziunea care
rezultă, o intensitate pluvială de 60 mm/orăa poate provoca o eroziune mijlocie de 1.000
tone/km2 (Em est Bovay, 1980).
Pierderea în pământ fin, prin șiroirea apelor de ploaie și prin eroziunea suprafeței
superficiale a solului este pe un sol nelucrat între 12-48% și depinde de intensitatea și durata
precipitațiilor, natura și gradul de permeabilitate al solului și după gradul de saturare prealabil
al solului la precipitații (AI. Ionescu și colab., 1980).
16
Eroziunea solului sub efectul căderilor de ploaie poate fi în plus și un factor de poluare
a cursurilor de apă și a lacurilor ca urmare a antrenării unor îngrășăminte în special fosfații și
a pesticidelor persistente reținute de particulele de sol.
O serie de zone din țara noastră corespunzătoare podișurilor, munților, dealurilor și
câmpiilor situate în Moldova, Transilvania, sudul țării și Dobrogea, unde precipitațiile medii
anuale variază între 350 și 800 mm, iar frecvența ploilor torențiale este mare în lunile aprilie -
august sunt afectate frecvent de procesul de eroziune (Popa A. si colab., 1984).
Ținând seama de repartiția și intensitatea ploilor torențiale Moțoc și colab. (1975) au
întocmit harta cu zonarea agresivității pluviale.
Vegetația prezentă pe aceste terenuri prin sistemul radicular are proprietatea de a
stabiliza solul și a stăvili eroziunea într-o măsură diferită în funcție de particularitățile
specifice ale sistemului radicular al speciilor cultivate.
Speciile de ierburi perene în anul II de cultură conferă conform cercetărilor efectuate
la Stațiunea de Cercetări pentru Combaterea Eroziunii solului de la Perieni cea mai bună
protecție antierozională.
La culturile de grâu și mazăre considerate culturi protectoare antierozionale
coeficienții de scurgere prezintă valori apropiate. În cazul porumbului cultivat pe teren arat
(ca de altfel la toate prășitoarele) coeficienții de scurgere ating valori foarte mari.
După cum reiese din tabelul 2.5, coeficientul mediu anual de scurgere este de trei ori
mai mare la ierburile perene cultivate în anul JI, comparativ cu anul II, întrucât în primul an
dezvoltarea slabă a sistemului radicular chiar în perioada maximă a ploilor torențiale nu poate
face față procesului de eroziune.
Tabelul 2.5 Valoarea coeficienților de scurgere pe pante de peste 16%

Coeficienți de scurgere
Medii minus
Cultura
Maximi Medii anuali perioada de
vegetație
Ierburi anul al II-lea de vegetație 0,38 0,09 0,07
Ierburi anul I de vegetație 0,52 0,26 0,24
Grâu de toamnă 0,58 0,36 0,31
Mazăre 0,63 0,36 0,32
Porumb boabe 0,83 0,54 0,53
17
Coeficienții de scurgere la ploi cu diferite asigurări sunt diferiți în cazul diferitelor
specii cultivate dar depind și de textura solului respectiv (Moțoc și colab., citat de A. Popa,
1984) (tabelul 2.6).
Tabelul 2.6 Valoarea coeficienților de scurgere la ploi cu diferite asigurări

Textură argiloasă Textură argiloasă Textură lutoasă Textură lutoasă
Cultura asigurarea ploii asigurarea ploii asigurarea ploii asigurarea ploii
10% 20% 10% 10%
Pajiște
0,15 0,10 0,10 0,05
naturală
Ierburi
0,25 0,20 0,20 0,15
cultivate
Cereale
0,30 0,25 0,35 0,20
păioase
Mazăre 0,45 0,35 0,30 0,25
Porumb,
0,60 0,50 0,50 0,45
cartofi
Ogor negru 0,65 0,60 0,60 0,50
Viță de vie 0,75 0,65 0,60 0,55
Intervine și panta terenului alături de sistemul de cultură și textura solului (tabel 2.7).
Tabelul 2.7 Valoarea coeficienților de scurgere adaptați (după Frevert)

Mod de Textură nisipoasă Textură lutoasă Textură
Panta (%)
folosință (ușoară) (mijlocie) argiloasă (grea)
0-5 0,10 0,30 0,40
Pădure 5 - 10 0,25 0,35 0,50
10 - 30 0,30 0,40 0,60
0-5 0,10 0,30 0,40
Pășune 5 - 10 0,15 0,35 0,55
10 - 30 0,20 0,40 0,60
Culturi agricole 0-5 0,30 0,50 0,60
18
5 - 10 0,40 0,60 0,70
10 - 30 0,50 0,70 0,80
Pierderile de sol pe terenurile în pantă depind atât de regimul pluviometric, panta

terenului și sistemul de cultură (tabelul 2.8), prășitoarele fiind speciile care intensifică și
agravează procesul de eroziune.
Tabelul 2.8 Pierderile medii anuale de sol (după Popa A. și colab., 1984)
Panta 16% sol Panta 24% sol
Cultura Pierderi (%) Pierderi (%)
t/ha t/ha
Ierburi perene
0,5 1,5 1,2 1,5
anul II
Grâu de
4,0 12,3 10,0 13,7
toamnă
Mazăre 7,0 27,5 14,0 19,3
Porumb
0,5 1,5 1,2 1,5
boabe
Densitatea pe unitatea de suprafață a plantelor cultivate pe terenurile afectate de

eroziune joacă un rol benefic în combaterea fenomenului.
Astfel, în cazul ierburilor perene, grâului, mazării, pierderile de sol sunt de 2-17 ori
mai mici decât în cazul porumbului (Popa A. și colab., 1984).
Pierderile de sol, în general din orizontul arabil - componenta cea mai fertilă - atrag
inevitabil și scăderea cantităților de elemente nutritive conducând la sărăcirea solului (tabelul
2.9), implicit la scăderea fertilității lui.
Tabelul 2.9 Pierderile medii anuale (kg/ha) de elemente nutritive din sol datorită
eroziunii (după Popa A. și colab., 1984)
Teren cu pantă de 16% Teren cu pantă de 24%
Cultura
Humus P2O5 K2O Humus P2O5 K2O
Ierburi
17,0 0,5 0,38 36,5 1,0 0,75
anul II
19
Grâu de
129,0 4,0 2,90 300,0 8,0 6,05
toamnă
Mazăre 224,5 7,2 4,95 510,0 11,2 8,45
Porumb
985,0 32,5 22,70 1560,0 55,3 43,50
boabe
Efectele fenomenului de eroziune asupra proprietăților solului

Eroziunea afectează starea de fertilitate a solului prin înrăutățirea în primul rând a
proprietăților fizico-chimice, modificarea conținutului în humus și a conținutului iîn substanțe
nutritive, cu urmări asupra scaăderii productției agricole.
Modificări ale conținutului în elemente nutritive sunt menționate în cercetările
efectuate de Dube si colab., 1967, Epstein și colab., 1971, Glisski și colab., 1960, Karmali și
colab., 1968 citați de Popa A., 1984. În țara noastră menționăm cercetările efectuate în această
direcție de Luca, 1971 pentru solurile din Dobrogea și Popa A. pentru solurile din Podișul
central Moldovenesc (1965, 1966, 1973).
Pierderile de humus
În cazul modificărilor conținutului în humus cercetările arată o importantă diferențiere
cantitativă a acestui indice agrochimic în funcție de tipul de sol (fig. 2.1).
Figura 2.1 Modifiearea rezervelor de humus în raport cu intensitatea de eroziune

(după Luca, citat de Popa A. și colab, 1984)
20
Constatăm din grafic că rezervele de humus scad odată cu pierderile de sol fertil din
orizonturile superioare. Erodarea până la jumătatea orizontului A duce la reducerea
conținutului în humus în medie cu 10%, atinge 30% când orizontul A s-a erodat total, atinge
43% pierderi când eroziunea ajunge la baza orizonturilor de trecere și la 64% când solul a
suferit eroziunea până la orizonturile C1 și C2.
În tabelul 2.10 se prezintă la diferite intensități ale eroziunii variatția conținutului în
humus (%) în raport cu tipul de sol și adâncimea profilului.
Odată cu pierderile de humus are loc și o scădere a cantităților de azot din sol, știut
fiind faptul că azotul în sol are origine secundară, el fiind prezent sub diferite forme în
materia organică din sol.
Tabelul 2.10 Variația conținutului mediu de humus total (%) în raport cu starea de
eroziune și adâncimea profilului (după Popa A., 1984)
Adâncimea
Tipul de
pe profil E0 E1 E2 E3 E4
sol
(cm)
0 - 20 100 81 51 30 -
Cernoziom
20 - 40 100 52 36 20 -
cambic
40 - 80 100 87 62 37 -
0 - 20 100 78 57 35 17
Preluvosol 20 - 40 100 75 56 30 17
40 - 80 100 81 63 45 27
0 - 20 100 83 70 37 25
Faeoziom 20 - 40 100 65 55 30 20
40 - 80 100 90 64 44 33
Pierderile in fosfor
Pe măsura accentuării fenomenului de eroziune în sol scad cantitățile de fosfor în
special fosforul total din orizonturile superioare (tabelul 2.11).
Tabelul 2.11 Variația conținutului mediu de fosfor total (%) în raport cu starea de
eroziune a solului și adâncimea pe profil
Tipul de Adâncimea E0 E1 E2 E3 E4
21
pe profil
sol
(cm)
0 - 20 100 71 50 40 -
Cernoziom
20 - 40 100 75 54 45 -
cambic
40 - 80 100 88 80 73 -
0 - 20 100 80 60 52 40
Preluvosol 20 - 40 100 85 75 60 50
40 - 80 100 86 80 73 66
0 - 20 100 81 68 51 37
Faeoziom 20 - 40 100 83 66 50 41
40 - 80 100 87 75 70 56
Astfel, pe solurile moderat erodate conținutul mediu în fosfor total scade cu până la
29%, pierderile ating până la 60% pe terenurile puternic și foarte puternic erodate.
Modificările fizico-chimice ale solurilor erodate afecteaza în principal structura
solului cu
efecte directe asupra regimului de aer și stabilitate hidrică.
După cercetările efectuate de Moțoc (1959), pe solurile de tip cernoziom din
Transilvania, afectate puternic de eroziune, stabilitatea agregatelor de sol scade de peste 6 ori
comparativ cu solurile neerodate. Prin îndepărtarea din orizonturile superioare a solului și
materiei organice apar la suprafață orizonturi noi cu însușiri hidrofizice necorespunzătoare,
care provoacaă modificarea greutății volumetrice și starea de afânare a solului.
Așa cum reiese din tabelul 2.12 rezultă că în timp ce greutatea volumetrică se
modifică cu 1-13% în adancimea profilului, la suprafață valorile greutății volumetrice variază
între 7-30%, fapt ce arată că se înrăutățesc condițiile chiar în zona de dezvoltare a rădăcinilor
prin tasarea accentuată a solului, micșorarea porozității lui, înrăutățirea regimului apei cu
consecințe inevitabile asupra scăderii producției.
Efectele negative ale eroziunii solului constau și în îndepărtarea particulelor de argilă
cu dimensiuni sub 0,002 mm și menținerea fracțiunilor grosiere, fenomen ce duce la
modificarea texturii orizontului arabil (tabel 2.13).
Modificările în structura, textura solului, conduc la modificarea regimului apei și
elementelor nutritive, la scăderea fertilității cu consecință directă asupra scăderii producției.
22
Numeroase observații sși cercetări ataât în țară cât și în străinătate menționează scăderi
însemnate ale producțiilor agricole pe terenurile erodate.
Tabelul 2.12 Variația pe profil a greutății volumetrice (%) în raport cu starea de

eroziune a solului (după Popa A. și colab., 1984)
Adâncimea
Tipul de
sol
(cm)
0 - 20 100 109 112 118 -
Cernoziom
20 - 40 100 104 106 108 -
cambic
40 - 80 100 103 104 105 -
0 - 20 100 118 123 126 130
Preluvosol 20 - 40 100 108 112 118 123
40 - 80 100 105 109 112 113
0 - 20 100 107 112 116 125
Faeoziom 20 - 40 100 107 110 114 117
40 - 80 100 101 102 102 103
Tabelul 2.13 Variația pe profil a conținutului mediu de argilă (%) în raport cu tipul de
sol și starea de eroziune (după Popa A. și colab., 1984)
Adâncimea
Tipul de
sol
(cm)
0 - 20 100 90 86 79 -
Cernoziom
20 - 40 100 94 88 80 -
cambic
40 - 80 100 90 84 81 -
0 - 20 100 87 80 70 61
Preluvosol 20 - 40 100 93 82 71 62
40 - 80 100 93 82 75 66
0 - 20 100 91 80 73 70
Faeoziom 20 - 40 100 88 77 68 65
40 - 80 100 87 78 72 70
23
În condițiile din Transilvania, pe soluri brune podzolite, Simionescu (1969) constata,
scăderi ale producției de cereale între 20-60%, iar Staicu (1945) arăta că pe cernoziomurile
cambice în funcție de gradul de eroziune al solului la cerealele păioase producția a scăzut cu
până la 89%.
În raport cu tipul de sol și intensitatea de eroziune, valorile relative ale producției la
grâu, porumb și mazăre sunt prezentate în tabelele 2.14, 2.15 și 2.16.
Tabelul 2.14 Variația valorii relative (%) a producției de grâu, în raport cu tipul de sol
și intensitatea de eroziune (după Popa A., 1984)
Tipul de
E0 E1 E2 E3 E4
sol
Cernoziom 100 84 53 35 -
cambic
Preluvosol 100 87 62 37 25
Faeoziom 100 78 46 34 21
Tabelul 2.15 Variația valorii relative (%) a producției de porumb, în raport cu tipul de
sol și intensitatea de eroziune (după Popa A., 1984)
Tipul de
E0 E1 E2 E3 E4
sol
Cernoziom 100 84 56 32 -
cambic
Preluvosol 100 85 57 34 29
Faeoziom 100 82 56 31 21
Tabelul 2.16 Variația valorii relative (%) a producției de mazăre, în raport cu tipul de
sol și intensitatea de eroziune (după Popa A., 1984)
Tipul de
E0 E1 E2 E3 E4
sol
Cernoziom 100 81 64 36 -
cambic
Preluvosol 100 79 66 38 28
Faeoziom 100 76 58 36 24
24
2.3 Salinitatea și salinizarea solurilor
Un sol este salin atunci când conductivitatea electrolitică a fazei sale apoase, obținută
dintr-o pastă saturată, este >0,4 S.m/Sposito,1989/.Valori ale conductivității mai mari
de 1S.m se întâlnesc obișnuit în soluri ale zonelor aride pentru care regimul climatic
face ca, viteza de evaporare să depășească anual viteza de cădere a precipitațiilor.
Ionii eliberați în soluția solului prin alterarea mineralelor și rocilor sau prin
intruziunea apelor subterane saline, tind să se acumuleze în minerale secundare, pe
măsură ce aceste soluri se usucă. Mineralele secundare includ mineralele
argiloase,carbonații,sulfații și clorurile.
Deoarece Na,K,Ca și Mg sunt relativ ușor solubilizați din aceste minerale, ei
contribuie cel mai mult la salinitatea solului.
Salinizarea este determinată de acumularea unui excedent de săruri solubile în sol iar
irigațiile sunt considerate principalul responsabil al salinizării solurilor.
După cum se știe, multe părți ale lumii au un climat care este potrivit pentru
agricultură dar lipsit de precipitații suficiente.Ca urmare, irigațiile contribuie inițial la
succesul agriculturii chiar în zone deșertice sau aproape deșertice.
Apele naturale conțin însă cantități variabile de substanțe dizolvate.Aceasta determină
o creștere importantă a proporției de săruri în sol atunci când, pentru mărirea
producției agricole, solurile sunt irigate/Bunce,1991/. Prin urmare, este de așteptat ca
irigațiile pe scară mare să se traducă prin creșterea salinității solului și sărăcirea
acviferului.
Creșterea salinității se produce deoarece, într-un ținut uscat, irigarea este însoțită
inevitabil de viteze de evaporare mari.Apa se evaporă dar sărurile dizolvate rămân în
sol.
Irigarea continuă conduce în acest fel la acumularea sărurilor în sol până la punctul în
care, datorită salinității ridicate, creșterea plantelor devine imposibilă.
Astăzi se crede că declinul vechilor civilizații din văile Tigrului și Eufratului a fost
cauzat de reducerea fertilității solului, ca urmare a salinizării.
Tehnologia modernă de irigare recurge la o abordare ,,back-flushing,, care constă în
faptul că, dupa un anumit timp de irigare, se aplică pământului o cantitate mare de apă
25
pentru a îndepărta,prin spălare,sărurile acumulate; apa rezultată este reîntoarsă într-un
receptor convenabil.
( Elemente de chimia mediului,M.Surpățeanu,ed.Matrix
Rom,București 2004)
2.4. Sărăturarea secundară a solului prin irigare necorespunzătoare
În Romania solurile cu un conținut mai mare de 900 – 1.000 ppm săruri solubile în apă
se iîntind pe o suprafață de 600.000 hectare (acestea sunt soluri saline sau alcalice - halomorfe
- soluri salinizate și alcalinizate). Ele reprezintă 4,2% din terenul agricol, respectiv 6% din
suprafața arabilă.
În condiții naturale capacitatea de migrare a sărurilor depinde de o serie de factori și
anume:
 intensitatea de dezagregare, alterare, solidificare a scoarței terestre;
 gradul de solubilitate și mobilitate a sărurilor;
 reacțiile secundare între săruri: adsorbție, schimb, precipitare, acumulare.
Natura sărurilor depinde de conținutul chimic al rocilor. Evaporația mai ales în zonele
cu climat arid și semiarid influențează procesul de concentrare al sărurilor, accentuat în lipsa
unui drenaj corespunzător.
Circulația apei în sol reprezintă elementul dinamic în procesul de redistribuire și
acumulare al sărurilor.
În concluzie factorii naturali care favorizează formarea acestor soluri sunt:
 rocile parentale pe care s-au format, unele mai bogate în săruri;
 relieful - formele negative în care stagnează apa;
 factorii hidrologici - rețeaua de râuri și pânza de apă freatică încărcată cu bicarbonați,
cloruri, sulfați;
 condițiile de climă, zone cu temperatura medie anuală de 8,5-11,5ºC, precipitații medii
anuale între 420-600 mm, cu evapotranspirația vara de 600-800 mm, și vânturile puternice
care intensifică transpirația;
 terenuri cu vegetație naturală specifică, predominant de Chenopodiaceae și Artemisetae
care concentrează la suprafață multe săruri extrase din profunzime prin sistemul radicular.
Dacă aceste suprafețe de teren necesită operații de ameliorare și eforturi economice
pentru a fi cultivate, există alte situații în care factorii antropici printr-o practică agricolă
necorespunzătoare însemnate suprafețe pot fi afectate de procesul de sărăturare secundară
26
provocat de aplicarea irigației neraționale, norme de apă ridicate, îndiguiri, lipsa drenajului
corespunzător sau ridicarea pânzei de apă freatică la suprafață. Factorii antropici prin:
 extinderea îndiguirilor;
 aportul salin al apelor de irigatii;
 infiltrațiile și scurgerea apelor de suprafață;
 irigarea nerațională;
 lucrările hidrotehnice fără măsuri de prevenire a migrării sărurilor și acumulărilor în
pânza freatică, influențează acumularea sărurilor determinand procesul de sărăturare
secundară.
Condițiile hidrologice locale, pânza de apă freatică la suprafață, un drenaj natural
defectuos, reprezintă condițiile propice pentru acumularea sărurilor solubile în orizontul
arabil.
În mare măsură la acest proces contribuie și mineralizarea critică a apelor freatice care
în funcție de zonă pot conține 1,6 g/l (ape bicarbonatice), 2,2-3,0 g/1 (ape clorurosulfatice)
(tabelul 2.17).
Tabelul 2.17 Variația mineralizării critice a apelor freatice (g/l) din Câmpia Română
în funcție de zona naturală și natura salinizării (după Obrejanu și colab., 1970)
Valea Călmățuiului în
Natura Zone de Zone de Zone de jurul lacurilor sărate
salinizării pădure silvostepă stepă în zona maritimă a
Deltei Dunării
Bicarbonatică 0,5 0,7 1,6 2,1
Mixtă 0,7 0,9 1,8 2,6
Clorurosulfatică 0,8 1,2 2,1 3,0
Calitatea apei de irigare

Calitatea apei de irigare este un parametru tehnic foarte important pentru evitarea
fenomenelor de sărăturare secundară și ea trebuie stabilită prin cunoașterea interacțiunii apa -
sol - săruri - plantă.
Calitatea apei de irigare depinde de particularitățile fiecărei regiuni geografice în care
se iau în considerare: condițiile climatice, condițiile hidrogeologice, tipul de sol, compoziția
ionică, tehnica de irigație, toleranța la salinitate a plantelor agricole.
27
Pericolul de salinizare al solului depinde de gradul de mineralizare a apelor exprimat
prin conductivitatea electrică (tabelul 2.18).
Tabelul 2.18 Clasificarea apelor dupa laboratorul de salinitate S.U.A.

(după Kovda și colab., citat de Sandu și colab., 1986)
Conținut în
Conductivitatea electrică
săruri Apreciere
(CE μmho/cm la 25ºC)
(g/l)
Ape cu grad mic de mineralizare care pot fi
< 0,2 < 250 folosite la irigarea majorității plantelor și
solurilor fără restricții.
Ape moderat mineralizate care pot fi folosite, dar
cu cerințe moderate de spălări, la plante cu
0,2 - 0,5 250 - 750 toleranță moderată la salinitate. Pe solurile cu
textură grosieră, drenat, se pot folosi și la
irigarea plantelor sensibile.
Ape cu grad de mineralizare mare ce nu pot fi
0,5 - 1,5 750 – 2.250 folosite pe soluri cu restricții de drenaj, la plante
tolerante la salinitate.
Ape cu grad foarte mare de mineralizare care nu
pot fi pretabile pentru irigații în condiții
obișnuite. Solurile trebuie să fie permeabile, cu
1,5 – 3,0 2.250 – 5.000
drenaj corespunzător, normele de apă mari ca să
asigure front descendent, percolativ și la plante
cu toleranță mare la salinitate.
> 3,0 > 5.000 Ape ce nu pot fi folosite la irigat.
După conținutul în săruri se disting trei clase;
 ape slab mineralizate ce conțin până la 1 g/l săruri; - ape slab mineralizate ce conțin
între 1-3 g/l săruri; - ape slab mineralizate ce conțin peste 3 g/l săruri.
După conținutul în ioni monovalenți (Na + K) și bivalenți (Ca + Mg):
 Na + K reprezintă peste 75% din suma cationilor și un raport al cationilor monovalenți
către cei bivalenți de 4:1;
28
 Na + K reprezintă 66 - 75% din suma cationilor și un raport al cationilor monovalenți
către cei bivalenți între 2:1 și 4:1. Aceste ape pot provoca alcalizare dacă se folosesc pentru
irigat;
 Na + K reprezintă 66% din suma cationilor și raportul cationi monovalenți: bivalenți
este mai mic de 2:1. Aceste ape pot fi folosite pentru irigat fără restricții.
Pericolul de alcalizare a apei de irigat asupra solului se exprimă sub forma a doi
indicatori:
SAR (sodium adsorbtion ratio, exprimat în me/l) și PSA (procentul de sodiu schimbabil).
Valorile SAR care caracterizează apele sunt:
 conținut sărac în Na între 0- 10 alcalizare slabă a solului;
 conținut mediu în Na 10-18 pericol de alcalizare moderat;
 conținut bogat în Na 18-26 alcalizare puternică;
 conținut foarte bogat în Na peste 26 alcalizare foarte puternică.
La o stare de echilibru concentrația în săruri în soluția solului are aceeași compoziție
ionică cu a apei de irigat. Pe baza unei ecuații de regresie între valoarea SAR a extractului de
sol la saturație și % de Na schimbabil rezultă valoarea indicelui PSA.
Dupa FAO (1979) evaluarea calității apei pentru irigat are în vedere următoarele criterii:
 pericolul salinizării solului;
 toleranța la salinitate sau alcalinitate a plantelor; - influența toxică a unor ioni din apă
asupra plantelor; - influența asupra permeabilității pentru apă a solului.
Ținând seama de aceste criterii apele pentru irigat după pericolul salinizării solului se
clasifică în:
 ape de bună calitate, cu grad de mineralizare sub 0,45 g/l;
 ape de calitate moderată, cu grad de mineralizare 0,45 - 1,92 g/l;
 ape de calitate necorespunzătoare, cu grad de mineralizare peste 1,92 g/l.
După rezistența plantelor la salinitate/alcalinitate, la concentrația în săruri a soluției
solului plantele se împart după datele FAO din 1979 în:
 plante tolerante până la 4,5-5,1 g/l concentrația în săruri în soluția solului, exemple:
bumbac, orz, sfeclă furajeră, sfeclă de zahar;
 plante semitolerante între 1,3-3,2 g/l concentrația în săruri în soluția solului, exemple:
grâu, varză, soia, lucernă;
29
 plante sensibile sub 0,6 g/l concentrația în săruri în soluția solului, exemple: fasole,
mazăre, ceapă, morcovi, lamâi, piersic, portocal, mandarin, păr.
Apa de irigare este apreciată după următorii parametrii: pH, conținutul total în săruri
solubile, natura sărurilor solubile, aportul total în săruri solubile cu care se poate îmbogăți
solul în urma folosirii apelor pentru irigare, prezența în apă a unor ioni ca: B, Li, Cl, CO 3,
metale grele, raportul de adsorbție al sodiului (RAS), toleranța plantelor la concentrația totală
de săruri ca: Na+ (3 me/l), Cl- (3-4 me/l), SO42-, HCO3-, NO3-, BO33- (0,7 me/l), conținutul în
materii în suspensie. Acumulările acestor ioni în concentrații mari în plante duc la apariția de
arsuri și necroze pe frunze.
Pe lângă acesti indicatori, proprietățile fizico-chimice ale solului, drenajul relativ,
capacitatea solului de a acumula săruri într-o anumită perioadă de timp, frecvența udărilor și
etodele de irigare (aspersiune, brazde) influențează de asemenea procesul de sărăturare al
solului. Compoziția mineralogică a solului influențează asupra pericolului de alcalizare.
În cazul montmorilionitului cu capacitatea de schimb cationic peste 30 me/100 g sol
cu valorile SAR sub 6 pericolul de alcalizare este mare.
În cazul vermiculitului și ilitului cu capacitatea de schimb cationic între 15 - 30
me/100 g sol pericolul este moderat.
În cazul caolinitului cu capacitatea de schimb cationic sub 15 me/100 g sol pericolul
de alcalizare este mic.
Dacă odată cu apa de udare se aplică și unele îngrășăminte, sărăturarea poate fi
accentuată întrucât aceste substanțe sunt din punct de vedere chimic săruri ce pot conține
dupa caz ioni de clor, sodiu, sulfați, bicarbonați, etc.
Sărurile conținute de apa pentru irigare pot să afecteze creșterea plantelor și chimismul
solului.
Prin irigare solurile naturale se pot transforma în:
 soluri saline cu un conținut total de săruri cuprins între 0,3 - 0,6% pretabile numai pentru
culturi rezistente la concentrații mărite de săruri;
 soluri alcalice care conțin sodiu schimbabil între 10 - 20% din T (capacitatea totală de
schimb cationic);
 solonețuri cu un conținut în sodiu schimbabil care depășește 20% din T.
Dacă solurile prezintă un drenaj bun pot fi utilizate pentru irigare și ape cu calități mai
scăzute din punct de vedere al concentrației în săruri solubile fără a prezenta pericolul de
sărăturare.
30
Metodele și tehnicile de udare trebuie să țină seama de:
 repartizarea uniformă a apei pe suprafață și adâncimea solului;
 asigurarea unui coeficient mare de folosire a apei;
 protejarea structurii solului;
 posibilitățile de mecanizare a lucrărilor agricole.
2.5. Acidifierea solului

2.5.1 Prin debazificare
În zonele în care climatul este umed, cu precipitații abundente are loc un proces de
levigare a carbonatului de calciu și debazificarea complexului coloidal al solului prin care o
parte din cationii de Ca și Mg sunt înlocuiți cu ioni de hidrogen. iar ca urmare soluția solului
se acidifică.
Particulele coloidale de argilă rezultate prin procesul de alterare a silicaților primari, în
lipsa cationilor bivalenți de Ca și Mg nu mai sunt coagulate, se hidratează puternic și sunt
spălate de apă în profunzime, unde se depun sub formă unor particule foarte fine de culoare
gălbuie - roșcată la suprafața agregatelor tructurale.
În acest proces se formează orizontul de acumulare a argilei migrate din orizontul
superior numit orizont textural (Bt) sau argiloiluvial, B argic.
Deasupra orizontului Bt apare un orizont cu argilă puțină și îmbogațit rezidual în
silice, deschis la culoare. Acest orizont poartă denumirea de orizont eluvial luvic și se notează
cu l care într-o fază avansată de scădere a argilei formează orizontul eluvial albic notat cu Ea.
Acest proces se produce pe argiluvisoluri sau pe subtipurile argiloiluviale ale altor
soluri.
Orizonturile El și Bt sunt specifice pentru solurile luvice sau podzolite.
Deci în zonele cu precipitații abundente sărurile sunt îndepartate, iar pH-ul solurilor
scade (3,5-7,0).
Sursele de acidifiere sunt acizii organici din sol, hidrogenul schimbabil, hidrogenul
eliberat de acizii organici sau e acidul carbonic. Ionul de hidrogen patrunde în stratul difuz al
coloizilor înlocuind unele baze care se spală sau precipită.
[CA]=Ca + R-(COOH)2 ---------> H-[CA]- H + R-(COO) 2Ca

[CA]=Ca + H2CO3 ---------> H-[CA]-H + CaCO3
31
2.5.2. Acidifierea solului prin aplicarea îngrășămintelor cu reacție acidă
Îngrășămintele chimice aplicate în mod sistematic în sol sau aplicate în doze mari pot
influența reacția solului prin anionii (Cl-, SO42-, NO3-) și cationii (Ca2+, Mg2+, K+, Na+, NH4+).
Dacă îngrășământul este o sare rezultată din neutralizarea unui acid tare cu o bază
slabă (ex. sulfatul de amoniu), fiind o sare cu hidroliză acidă concentrația în ioni de hidrogen
crește producând acidifierea solului
.
Astfel, prezenșa ionilor de SO42- și Cl în compoziția îngrășământului conferă acestuia
o reacție fiziologic acidă cu un puternic caracter acidifiant. Comparativ cu acești ioni, puterea
de acidifiere a anionului nitric este socotită la 1/2, iar a anionului fosforic la 1/3 în raport cu
reacția acizilor și coeficientul lor de utilizare de către plante.
Exemplu:
Sulfatul de amoniu aplicat în sol în prezența apei disociază:
(NH4)2SO4 + H2O -------> (2H+ +SO42-) + (2NH4+ + OH-)
acidul sulfuric rezultat fiind un acid tare
H-[CA]-H + (NH4)2SO4 -------> NH4-[CA]-NH4 + (2H+ + SO42-)
Dintre cationii prezenți în îngrășăminte ionul de amoniu are caracter acidifiant prin
rapiditatea cu care se nitrifică trecând în NO3-:
NH4+ + 3/2O2 -----> NO2- + H2O+H2 ΔG0 = - 84 kcal
NO2- + 1/2O2 ------ > NO3- ΔGo= - 19 kcal
Îngrășărea unilaterală repetată cu azotat de amoniu pe solurile cu reacție acidă poate

provoca în timp acidifierea solului, eliberarea ionilor de aluminiu prezenți pe aceste soluri,
devin toxici pentru plante. Pentru a evita acest neajuns înainte de folosirea îngrășământului se
recomandă neutralizarea acidității lui echivalente cu substanțe bazice.
În afară de îngrășăminte, solul se poate acidifia în urma oxidării ionilor de azot nitros
(NO2) și a celor de dioxid de sulf (SO 2) prezenți în atmosferă ca rezultat al poluării provocate
în unele activități industriale care degajă în atmosferă acești ioni sub formă de gaze sau
vapori, provocând în cazul ionilor cu sulf cunoscutele ploi acide.
SO2 + H2O + 1/2 O2 ------> 2H+ + SO42-
2 NO2- + H2O + 1/2 O2 -----> 2H+ + 2NO3-
32
Materia organică din sol conține compuși cu carbon, compuși cu azot și sulf sub formă
organică, cornpuși care pot forma în urma descompunerii CO 2, NH3 și H2S care cu apa sau cu
oxigenul pot forma: acid carbonic, acid azotic sau acid sulfuric.
Îngrășămintele chimice cu reacție fiziologic acidă măresc conținutul soluției solului în
ioni de hidrogen și aluminiu.
În condițiile aplicării îngrășămintelor cu azot (azotat de amoniu sau uree) ritmul de
acidifiere respectiv de scăderea pH-ului are loc cu 2-6 zecimi de miimi pentru fiecare kg de
îngrășământ aplicat. Efectul de tamponare al solului față de modificarea prin acidifiere a pH-
ului depinde de capacitatea de schimb cationic a solului. Debazificarea stratului arabil
echivalează cu 2,0-2,2 kg CaCO3 pentru fiecare kg de îngrășământ cu azot.
În cazul îngrășămintelor fosfatice literatura de specialitate menționează un efect ușor
de acidifiere, dar după o perioadă mai lungă de timp.
În cazul aplicării sării potasice 40% K2O reacția solului rămâne nemodificată, iar la
doze peste 150 kg K2O/ha pH-ul solului crește.
CAPITOLUL 3
MĂSURI TEHNOLOGICE PENTRU MENȚINEREA
FERTILITĂȚII SOLULUI
3.1 Asolamentul și rotația culturilor

Din timpuri străvechi cultivatorii care practicau monocultura au observat că
producția scădea an de an ca urmare a istovirii pământului de către plantele care extrăgeau
cantități însemnate de elemente nutritive.
În același timp, în monocultură, igiena culturală neasigurată favoriza dezvoltarea
agenților patogeni și a dăunătorilor, buruienilor care infestau terenul concurau prin
consumul de elemente nutritive planta principală.
Pornind de la aceste observații practice, agricultorii au adoptat rotația culturilor pe
aceeași parcelă trecând la practicarea asolamentului.
33
Asolamentul se definește ca fiind succesiunea culturilor agricole în timp și
spațiu în condițiile aplicării tuturor verigilor tehnologice pentru creșterea producției
agricole, ameliorarea și conservarea solului.
Sistemele de rotație în condițiile aplicării tuturor verigilor tehnologice pentru
creșterea producției agricole, ameliorarea și conservarea solului pot fi simple și complexe.
O rotație eficientă în cadrul unui ecosistem poate avea o structură de cel puțin 3-5 ani.
Sistemul de rotație poate deveni complex odată cu creșterea numărului de culturi din
structură.
Oamenii de știință și agricultorii au urmărit paralel cu creșterea producțiilor și
obiectivul de menținere a fertilității solului.
Cercetătorii americani Walace și Bressman, specialiști în cultura porumbului arată că:
„... cea mai importantă și economică cale de menținere a nivelului recoltelor la
porumb este aplicarea unei bune rotații... ”
Controversele în jurul practicării asolamentului au fost multe.
În condițiile dezvoltării industriei de îngrășăminte chimice (îngrășăminte folosite
pentru restituirea elementelor extrase cu recolta), a dezvoltării industriei producătoare
de pesticide (folosite în combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor) mulți autori afirmă
că rolul asolamentului în agricultura modernă nu mai are importanță. Faptul că monocultura
în anumite condiții pedoclimatice dă rezultate bune, susține pe cei care aduc critici
asolamentului.
Rezultatele cercetărilor științifice susțin însă importanța asolamentului, confirmând
că în cadrul unei rotații, efectul îngrășămintelor este pozitiv comparativ cu cel în cazul unei
monoculturi. Experiențe efectuate la Fundulea pe un teren fertil - cernoziom - la grâu
îngrășat cu N96 și
P64 în monocultură înregistrează o producție de 29,9 q/ha, în rotația grâu porumb 32,3 q/ha
iar într- o rotație de 3-4 ani o producție de 40,2q/ha.
Pe podzol, la Stațiunea Albota, la grâu pe fond de N120P70 în monocultură s-au
obținut 22,4q/ha, în rotația grâu porumb 27,9 q/ha, iar în rotația de 3 ani cu trifoi s-au
obținut 38,8 q/ha.
Folosirea erbicidelor care nu au spectrul de combatere 100% nu rezolvă integral
distrugerea buruienilor.
Ani îndelungați de experimentare în diversele zone pedoclimatice din țară, au dus la
concluzia că folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor are o eficiență ridicată în cadrul
34
unui asolament rațional. Exemplu: în monocultura de grâu timp de 18 ani, numărul
buruienilor pe solul brun roșcat podzolit (Șimnic) a fost de 6 ori mai mare decât în cultura
de grâu în cadrul unei rotații de 3-4 ani.
Asolamentul joacă rol important și în combaterea unor boli și dăunători. Chiar dacă
au fost create soiuri și hibrizi rezistenți la diferiți agenți patogeni, chiar dacă sortimentul de
pesticide s-a diversificat enorm, importanța asolamentului nu se reduce. Asolamentul în
conceptul modern trebuie plasat în cadrul luptei integrate în limitele potențialului lui
profilactic.
O importanță deosebită are asolamentul prin sola înierbată cu rol antierozional, care
nu trebuie să lipsească mai ales în țara noastră unde peste 50% din suprafața cultivată este
afectată de eroziune.
Pe solurile cu exces temporar de umiditate (nisipoase, sărăturate) din asolament nu
trebuie să lipsească planta amelioratoare pentru că îmbunătățește însușirile fizico-chimice
ale terenului și conduce la creșterea producției.
Împărțirea suprafeței de teren în sole și amplasarea culturilor într-o anumită ordine
se va face în funcție de cerințele fiecărei plante.
Ponderea (%) fiecărei plante constituie structura culturilor din asolament.
Rotația culturilor indică numărul de ani necesari pentru ca una și aceeași plantă să
treacă prin toate solele (alternanța pe aceeași suprafață), iar ordinea în care urmează
culturile una după alta, poartă denumirea de structura culturilor.
Planta premergătoare are importanță în cadrul rotației și succesiunii culturilor
pentru că influențează gradul de aprovizionare cu apă, elemente nutritive, gradul de
infestare cu buruieni și dăunători.
3.2 Influența rotației culturilor asupra producției

Rezultatele cercetărilor la cerealele păioase arată următoarele:
Într-o cultură de grâu pe un cernoziom (Fundulea) la care au fost aplicate
îngrășăminte, erbicide și pesticide în rotația de doi ani grâu, porumb s-a obținut un spor de
800 kg/ha, iar în rotația de 4 ani s-a obținut un spor de 1300 kg/ha față de grâul în
monocultură.
Pe un sol brun roșcat podzolit (luvosol) (Șimnic) la grâul fertilizat cu N96P64
producțiile obținute au fost 116 kg/ha în condițiile de monocultură, 1460 kg/ha în rotația
grâu, porumb și 1640 kg/ha în condițiile unei rotații de 4 ani.
35
La grâul cultivat pe un sol argiloiluvial fertilizat cu N100P70 și 30 t/ha gunoi de
grajd producțiile obținute au fost următoarele:
2270 k/ha în monocultură;
2780 kg/ha în rotația grâu
porumb; 3710 kg/ha în
rotația de 4 ani;
4000 kg/ha în rotație de 4 ani cu o solă de trifoi.
Producții mari de grâu se obțin la introducerea solei înierbate și pe terenurile erodate,
astfel: 2300 kg/ha fără solă înierbată;
4000 kg/ha pe sol protejat 8
ani; 4500 kg/ha pe sol
protejat 15 ani.
Ca și în agricultura neirigată producția de grâu în condiții de irigare este
influențată de folosirea unui asolament rațional.
La Stațiunea Albota la cultura grâului producția a fost influențată de asolament
astfel (tabelul 5.1).
În SUA (Minesota) sporul mediu de producție la grâu după 30 de ani de
experimentare este 8%, în rotația de 2 ani și 44% în rotația de 4 ani.
Porumbul, comparativ cu cerealele păioase este mai puțin pretențios față de
asolament, el poate fi cultivat în cultură repetată mai mulți ani. El trebuie totuși introdus în
asolament deoarece are o pondere mare în structura culturilor din țara noastră pe sol podzolic
argiloiluvial de la Albota (tabelul 5.2).
Tabelul 5.1
Influența sistemului de fertilizare asupra producției la grâu în cadrul
asolamentului la Stațiunea Albota (după Nicolae, 1977)
Producția Spor
Rotația Agrofond
(q/ha)
Neîngrășat 6,3 23
Monocultură N120P80 20,1 77
N100P70 + 30 t/ha gunoi semifermentat 22,4 81
Grâu porumb N120P80 27,8 100
36
Porumb-grâu-mazăre-
N120P80 34,8 125
grâu
Porumb-grâutrifoi-
N120P80 42,0 151
grâu
Tabelu
l 5.2
Influența rotației asupra producției de grâu în condiții de irigare la
Fundulea (după Hulpoi și Picu, 1972)
Diferența de Spor relativ de
Rotația Producția (q/ha)
producția (q/ha) producție (%)
Neîngrășat
Grâu porumb 21,86 Martor 100
Soia grâu porumb 34,46 12,6 157
Floarea soarelui grâu 31,06 9,2 142
sfeclă porumb
Fertilizat N120P60
sfeclă porumb
Fertilizat N120P60 + 20 t gg
37
Soia grâu porumb 45,80 2,1 104,8
Floarea soarelui grâu 45,70 2,0 104,5
sfeclă porumb
Producția de porumb în condițiile fertilizării cu 30 t/ha și

N100P70 este: 29,9 q/ha în monocultură;
40,1 q/ha în rotație de 2 ani;
52,3 q/ha în rotație de 4 ani cu trifoi.
Pe soluri erodate producția cea mai mare se obține în asolamentele cu
leguminoase și graminee. Sporul de producție după sola înierbată este de 2200-2500 kg/ha.
Influența asolamentului asupra însușirilor fizico-chimice și biologice ale solului

Structura culturilor dintr-un asolament din care nu lipsesc leguminoasele conduce la
îmbunătățirea condițiilor de aerație, de umiditate și a gradului de aprovizionare în elemente
nutritive. Se îmbunătățește stabilitatea hidrică a agregatelor, a porozității, iar în condiții de
irigare, gradul de tasare al solului în sola cu amestec de graminee leguminoase scade
comparativ cu solele în care s-a cultivat porumb sau plante furajere anuale.
Cantitatea de resturi organice rămase în sol după diferite asolamente este
semnificativă.
Astfel rămân în sol:
20 q/ha resturi după o monocultură la
grâu; 27 q/ha resturi în rotație grâu
porumb;
80,1 q/ha resturi într-un asolament de 4 ani.
4000 kg/ha în rotație de 4 ani cu o solă de trifoi.
Producții mari de grâu se obțin la introducerea solei înierbate și pe terenurile erodate,
astfel: 2300 kg/ha fără solă înierbată;
4000 kg/ha pe sol protejat 8
ani; 4500 kg/ha pe sol
protejat 15 ani.
38
Ca și în agricultura neirigată producția de grâu în condiții de irigare este
influențată de folosirea unui asolament rațional.
La Stațiunea Albota la cultura grâului producția a fost influențată de asolament
astfel (tabelul 5.1).
În SUA (Minesota) sporul mediu de producție la grâu după 30 de ani de
experimentare este 8%, în rotația de 2 ani și 44% în rotația de 4 ani.
Porumbul, comparativ cu cerealele păioase este mai puțin pretențios față de
asolament, el poate fi cultivat în cultură repetată mai mulți ani. El trebuie totuși introdus în
asolament deoarece are o pondere mare în structura culturilor din țara noastră pe sol podzolic
argiloiluvial de la Albota (tabelul 5.2).
Tabelu
l 5.1
Influența sistemului de fertilizare asupra producției la grâu în cadrul
asolamentului la Stațiunea Albota (după Nicolae, 1977)
Producția Spor
Rotația Agrofond
(q/ha)
Monocultură N120P80 20,1 77
Grâu porumb N120P80 27,8 100
Porumb-grâu-mazăre-
N120P80 34,8 125
grâu
39
N120P80 42,0 151
Porumb-grâutrifoi-
grâu
Tabelu
l 5.2
Influența rotației asupra producției de grâu în condiții de irigare la
Fundulea (după Hulpoi și Picu, 1972)
Diferența de Spor relativ de
Rotația Producția (q/ha)
producția (q/ha) producție (%)
Neîngrășat
sfeclă porumb
Fertilizat N120P60
sfeclă porumb
Fertilizat N120P60 + 20 t gg
Soia grâu porumb 45,80 2,1 104,8
Floarea soarelui grâu 45,70 2,0 104,5
sfeclă porumb
Producția de porumb în condițiile fertilizării cu 30 t/ha și

N100P70 este: 29,9 q/ha în monocultură;
40,1 q/ha în rotație de 2 ani;
52,3 q/ha în rotație de 4 ani cu trifoi.
Pe soluri erodate producția cea mai mare se obține în asolamentele cu
leguminoase și graminee. Sporul de producție după sola înierbată este de 2200-2500 kg/ha.
Influența asolamentului asupra însușirilor fizico-chimice și biologice ale solului
40
Structura culturilor dintr-un asolament din care nu lipsesc leguminoasele conduce la
îmbunătățirea condițiilor de aerație, de umiditate și a gradului de aprovizionare în elemente
nutritive. Se îmbunătățește stabilitatea hidrică a agregatelor, a porozității, iar în condiții de
irigare, gradul de tasare al solului în sol cu amestec de graminee leguminoase scade
comparativ cu solul în care s-a cultivat porumb sau plante furajere anuale.
Cantitatea de resturi organice rămase în sol după diferite asolamente este
semnificativă.
Astfel rămân în sol:
20 q/ha resturi după o monocultură la
grâu; 27 q/ha resturi în rotație grâu
porumb;
80,1 q/ha resturi într-un asolament de 4 ani.
Influența asolamentului asupra combaterii buruienilor
Efectele se resimt în cadrul asolamentului cu durata de 3-6 ani.
În cadrul monoculturii sau rotației de 2 ani repetând aceleași lucrări, folosind
aceleași erbicide se creează condiții favorabile pentru înmulțirea anumitor specii de
buruieni.
Experiențele de la Fundulea arată că gradul de îmburuienare la grâu în monocultură
este de aproape 10 ori mai mare decât într-o rotație de 4 ani (Pintilie și Sin, 1974).
3.3 Rotația și combaterea anumitor boli și dăunători

Mijloacele chimice de combatere a bolilor și dăunătorilor au contribuit la distrugerea
lor.
În timp, însă, folosirea repetată a dus la distrugerea unor specii utile, adaptarea unor
specii de insecte la tratamente (rezistență la produs), iar mărirea dozelor pentru
eficientizarea tratamentului creează pericol de poluare, ca atare se impune pe lângă
tratamente și folosirea celorlalte mijloace agrotehnice în special asolamentul.
În asolament, alternanța culturilor cu cerințe agrobiologice diferite, având paraziți
specifici creează dezechilibru în evoluția biologică a agenților patogeni și reduce
potențialul lor de atac.
În monocultură, de exemplu atacul de Fusarium sp. la bob (grâu) a fost cu 50% mai
mare față de asolament.
Asolamentul și calitatea recoltei
41
Experiențele efectuate de Dincă și colab. pe un sol brun roșcat (Săftica, 1972),
arată o îmbunătățire a conținutului în aminoacizi esențiali la grâul cultivat în cadrul unui
asolament de 4
- 6 ani, comparativ cu monocultura.
Tabelu
l 5.3
Influența asolamentului asupra calității recoltei de
grâu (conținutul în aminoacizi esențiali g/16
g N)
Aminoacizi Monocultură Grâu-porumb Mazăre- grâu-porumb
Lizină 3,2 3,3 3,4
Arginină 5,0 5,2 5,0
Valină 6,5 6,8 6,2
Fenilalanină 4,4 4,6 4,5
Leucină 11,3 12,1 12,8
Interacțiunea între asolament și celelalte verigi tehnologice ca: sistemul de

fertilizare, erbicidare, lucrările solului și combaterea bolilor și dăunătorilor este mai
pronunțată dacă ea se diferențiază cu zona pedoclimatică și ține seama de gradul de
favorabilitate al culturii (zonarea) și condițiile de irigat sau neirigat.
Principiile care stau la baza alcătuirii corecte a unui asolament.

În cadrul unui asolament rotația culturilor trebuie să țină seama de următoarele:
 culturile prășitoare să alterneze cu cele neprășitoare deoarece densitatea diferită la
unitatea de suprafață determină consumuri diferite;
 alternanța speciilor cu sistem radicular profund cu cele cu sistem radicular
superficial;
 să se alterneze în cadrul rotației speciile care lasă pe teren cantități mai mari de
resturi organice proaspete cu cele după care rămân cantități mai reduse decât
cantitățile necesare refacerii rezervei de humus stabil;
 să se alterneze speciile cu capacitate de fixare a azotului atmosferic cu cele fără
această capacitate dar mari consumatoare de azot;
42
 alternarea speciilor care se seamănă toamna cu cele care se recoltează timpuriu, la
începutul verii;
 evitarea semănării unor specii care nu se autosuportă în succesiune consecutivă
sau a celor care suferă de alelopatie;
 alternarea speciilor care nu sunt atacate de agenți entomofili sau patogeni comuni.
Aplicarea gunoiului de grajd în primul an trebuie să se facă la speciile cu durata
perioadei de vegetație mai mare și să se aibă în vedere că în raport cu tipul de sol remanența
lui poate dura 3-4 ani pe solurile cu textură argiloasă și 2-3 ani pe solurile cu textură
nisipoasă.
3.4 Lucrarea solului pe curbele de nivel pentru combaterea eroziunii pe

terenurile în pantă
Pentru că 2/3 din suprafața agricolă a țării și peste 35% din terenurile arabile din
țara noastră sunt în pantă și aflate în zone afectate de fenomene de eroziune, este normal ca
specialiștii să fie preocupați pentru adoptarea unor măsuri tehnice agroameliorative care să
facă posibilă exploatarea acestor terenuri neproductive sau cu productivitate redusă din
cauza unei stări de fertilitate scăzute.
Măsurile agroameliorative care previn și combat eroziunea solului sunt simple, ușor
de aplicat și au efecte economice în sensul că reglând regimul hidrologic al scurgerilor deci
a eroziunii pe pantele mici combat acest fenomen care în timp poate avea efecte negative
grave.
Organizarea teritoriului în scopul preveniri și combaterii eroziunii solului reprezintă
lucrarea de bază care permite aplicarea unui complex de lucrări care asigură stoparea
acestui fenomen.
Organizarea teritoriului prevede: aAmplasarea solelor cu latura lungă paralelă cu
direcția curbelor de nivel. Ea permite ca toate lucrările de pregătire, întreținere și recoltare a
culturilor să se execute după această direcție.
În categoria acestor măsuri agroameliorative se încadrează sistemul de lucrare a
solului pe direcția curbelor de nivel. Executarea lucrărilor agrotehnice pe direcția paralelă a
curbelor de nivel contribuie la sporirea producției și la reducerea pierderilor de sol cu cel
puțin 50%.
Pe terenuri cu pante mai mari de 8% lucrarea solului paralel cu curbele de nivel
trebuie completată cu cultura plantelor în fâșii adică, sola se împarte tot pe direcția
43
curbelor de nivel în fâșii cultivate altemativ plante prășitoare cum ar fi porumbul, cu
plante protectoare ca de exemplu cereale păioase, leguminoase anuale a căror sistem
radicular fixează mai bine solul. În acest sistem de cultură experimentat la Stațiunea de
cercetări pentru combaterea eroziunii de la
Perieni pierderile de sol au fost de 2-8 ori mai mici comparativ cu cultivarea aceleași sole
numai cu porumb (Pleșa și Burchiu, 1986).
Pe terenurile a căror pantă este mai mare (12-25%) și în zone în care precipitațiile
anuale depășesc 600 mm se practică sistemul cu benzi înierbate cu leguminoase sau
graminee perene singure sau în amestec, lățimea benzilor fiind cuprinsă între 3-8 m.
Benzile înierbate se întrețin prin cosiri repetate și combaterea buruienilor prin plivire.
Dacă în aceste sisteme de cultură se utilizează pentru fertilizarea plantelor
îngrășămintele minerale și organice, plantele prin dezvoltarea mai viguroasă a sistemului
radicular contribuie la stabilizarea solului dar și la sporirea producțiilor.
Pe solul cernoziom levigat (cernoziom cambic) din Câmpia Transilvaniei, Iurașcu,
1959 citat de Popa și colab., 1984, sunt prezentate valorile relative ale producției la câteva
culturi agricole în condiții de îngrășare și neîngrășare și funcție de intensitatea de eroziune a
solului.
Tabelu
l 5.4
Valorile relative ale producției la câteva culturi agricole în condiții de îngrășare
și neîngrășare și funcție de intensitatea de eroziune a solului
(după Iurașcu, 1959 citat de Popa și colab., 1984)
Cultura E0 neîngrășat E3 neîngrășat E3 neîngrășat
Grâu de toamnă 100 44 107
Orzoaică 100 39 78
Ovăz 100 47 95
Porumb 100 32 62
Cartofi 100 53 83
Fasole 100 38 88
44
3.4.1Aplicarea unei agrotehnici pentru combaterea efectelor
eroziunii . Înierbarea terenurilor agricole cu amestec de ierburi
perene
În cadrul măsurilor de organizare a teritoriului prin care a fost stabilit modul de
folosință al terenului (agricol, pășune, fâneață, plantație de pomi, vie, etc.), o măsură foarte
importantă pentru combaterea eroziunii o reprezintă alegerea speciilor folosite la înierbarea
terenurilor.
Particularitățile de dezvoltare a sistemului radicular al speciilor de plante oferă
solului o protecție diferită împotriva eroziunii și împarte plantele din acest punct de vedere
în patru categorii (după Moțoc și colab., 1975):
 culturi foarte bune protectoare, cu 75% grad de acoperire a solului,
graminee și leguminoase perene, singure sau în amestec începând din anul II;
 culturi bune protectoare, cu grad de acoperire a solului între 50-75%,
cereale păioase, plante furajere anuale;
 culturi mijlociu protectoare, cu grad de acoperire a solului între 25-50%,
leguminoase anuale;
 culturi slab protectoare, cu grad de acoperire a solului sub 25%, plante
prășitoare porumb, cartof, sfeclă de zahăr, floarea soarelui.
Pentru protecția antierozională a solului se pot folosi culturi individuale, culturi
intercalate sau culturi duble.
Astfel, porumbul care este o cultură slab protectoare se poate combina în cultură
intercalată cu fasolea sau cu leguminoase și graminee perene în sistem de cultură în benzi
înierbate.
Protecția pe care o oferă solului plantele de cultură este strâns legată și de orientarea
rândurilor de plante față de pantă, de densitatea plantelor la unitatea de suprafață și mai ales
de volumul de vegetație existent la suprafața solului în perioadą ploilor torențiale frecvente
în lunile mai și iunie. Exemplu: prășitoarele, cartoful și floarea soarelui asigură protecție
mai bună, fiind mai bine dezvoltate în lunile mai și iunie decât porumbul care este tot
prășitoare dar semănat mai târziu este mai puțin dezvoltat în perioada ploilor torențiale.
Cerealele păioase protejează mai bine terenul pentru că sunt semănate des și se
recoltează după perioada ploilor torențiale. Lipsa învelișului vegetal în timpul verii
favorizează eroziunea solului.
45
În cazul culturilor care eliberează devreme terenul expus eroziunii cum este cazul
cerealelor păioase se recomandă lucrarea terenului și semănatul din nou cu o cultură dublă
(plante furajere, îngrășăminte verzi, mazăre sau fasole pentru păstăi).
În funcție de pantă, fără măsuri diferențiate de combaterea eroziunii solului Moțoc,
1963, arată că pot fi cultivate următoarele specii:
 prășitoarele pe terenuri cu pantă până la 6%;
 leguminoasele anuale pe terenuri cu pantă între 10-14%;
 cerealele păioase pe terenuri cu pantă între 15-18%.

Leguminoasele și gramineele perene se pot cultiva pe terenuri cu orice pantă,
culturile neprășitoare, plantele furajere perene și anuale necesită cele mai puține lucrări
mecanizate, deci au prioritate pe aceste terenuri.
Pe terenurile în pantă asolamentele de câmp, mixte și de protecție au rol în
îmbunătățirea proprietăților solului.
În structura plantelor în cadrul asolamentului de câmp proporția de plante prășitoare
trebuie să nu fie prea mare. În mod frecvent se proiectează 2-5 sole cu o rotație de 2-5
ani. În tabelul 5.5 este prezentată structura culturilor în asolamentul de câmp după
Pintilie și colab., 1980.
Tabelul 1.5.5
Structura culturilor pe terenuri în pantă (%)

Cultura Mărimea pantei
5% 5-10% 10-20% 20-25%
Păioase 20 20 40 35
Prășitoare 60 50 30 15
Leguminoase anuale 15 20 20 15
Plante furajere 5 10 10 35
Când din motive economice nu se poate renunța la unele culturi de mare

productivitate (porumb, sfeclă de zahăr, cartof, etc.,) ele se amplasează pe terenurile cu
pante mici, la baza versanților sau pe fundul văilor, asolamentele fiind în acest caz mixte
prin introducerea atât a plantelor prășitoare cât și a plantelor legumicole și de nutreț.
46
În cazul terenurilor cu pante peste 15-20% și cu precipitații abundente se recurge la
asolamentele de protecție. Plantele prășitoare vor fi excluse și se vor cultiva plante furajere
anuale, leguminoase sau păioase.
Cercetările efectuate la Stațiunea Perieni (Popa, 1977) arată că pe terenuri cu pante
mai mari de 35% în structura asolamentului de protecție numai ierburile perene asigură o
protecție antierozională corespunzătoare (Tabelul 5.6).
Un asolament de protecție propus de Vasiliu
(1969) este: 1-4 – ierburi perene
 – grâu de toamnă
 – porumb sau floarea

soarelui 7 – cereale
păioase
Tabelu
l 5.6
Pierderile de sol în diferite asolamente de protecție pe pante de peste
35% (după Pintilie și colab., 1980)
Pierderi de sol Pierderi de sol
Structura culturilor (t/ha) (t/ha)
TOTAL Fără porumb
35% grâu + 33% ierburi + 17% porumb + 17% mazăre 42,0 16,1
33% grrâu + 67% ierburi 16,8 16,8
17% grâu + 17% porumb + 66% ierburi 29,4 4,4
100% ierburi 1,2 1,2
47
Un alt exemplu de asolament de protecție, este de la Stațiunea de Cercetări de la
Suceava: 1-5 – ierburi perene
6 – in de
fuior 7 –
orzoaică
8 – ovăz cu ierburi perene
3.4.2 Irigarea rațională pentru evitarea sărăturării secundare a solului, mai

ales pe soluri freatic umede, sau cu pânza de apă freatică la suprafață
În condițiile din țara noastră unul din factorii decisivi în obținerea unor recolte mari
îl reprezintă apa de care plantele au nevoie pentru creștere și dezvoltare mai ales în zonele
unde acest factor este deficitar.
Amenajarea și întreținerea sistemelor de irigații care până la evenimentele din
decembrie 1989 se întindeau pe o suprafață de peste 3 milioane hectare, a reprezentat un
obiectiv prioritar pentru agricultura României.
Din păcate amenajările pentru irigații au fost distruse în ultimele două decenii și
astăzi când producția agricolă a țării a scăzut dramatic în centrul obiectivelor statului
privitoare la revigorarea agriculturii reamenajarea sistemelor de irigații distruse revine în
actualitate.
În aceste condiții se impune și prevenirea degradării solurilor prin salinizarea
secundară care reprezintă un proces pedogenetic foarte rapid în cazul practicării unor
irigații neraționale.
Obrejanu și colab., 1961, arată că pe soluri aluviale fertile procesele de salinizare secundară
pot surveni la 2-3 ani de la introducerea irigației ca urmare a ridicării nivelului pânzei de
apă freatică (ex. incinta Călmățui Gropeni).
Prin irigare se modifică negativ (Blănaru, 1976) o serie de proprietăți ale solurilor
cum ar fi:
 greutatea specifică aparentă;
 regimul aerohidric;
 conductivitatea hidrauluică;
 conținutul în materie organică;
48
 permeabilitatea și intensificarea proceselor de tasare;
 impermeabilizarea unor orizonturi.

Oanea, 1977, arată că în condițiile din țara noastră circa 1 milion de ha irigate au condiții
potențiale de salinizare și de aceea se impune pe solurile irigate studierea atentă a

condițiilor pedoclimatice, evoluția pânzei de apă freatică, chimismul și evoluția acesteia pe
aceste soluri.
Cercetările și observațiile cu privire la evoluția nivelului și mineralizării apei
freatice, a proceselor de acumulare a sărurilor efectuate și publicate de Grumezea și Klepș,
1984, evidențiază tendința de ridicare a nivelului pânzei freatice. Astfel, suprafețele cu
nivel freatic la adâncime de 0-2 m în 1974 erau 31.105 ha, iar în 1980 au crescut la 35.160
ha. În anul 1980 nivelul freatic mai sus de 5 m se înregistra pe o suprafață de peste 90%, iar
cel cuprins între 0-3 m ocupa o suprafață de 50%.
Ridicarea nivelului pânzei de apă freatică în sistemul de irigații (Simota, 1976) se
datorează:
 precipitațiilor abundente căzute pe suprafețe întinse;
 pierderilor de apă în sistemele de irigații;
 randamentelor reduse ale udării;
 instalării în condiții de exces de umiditate a unei vegetații de mlaștini și specii

indicatoare a unei salinizări incipiente.
Fenomenul de creștere a nivelului freatic este explicat de Gâștescu și colab., 1979,
prin depășirea pragului critic între regimul precipitațiilor și nivelul freatic care continuă să
crească ca urmare a ruperii stării relative de echilibru.
Întrucât fenomenul de salinizarea secundară are loc sub acțiunea simultană a
factorilor naturali și antropogeni care se referă la intervenția nerațională a omului (lucrări
agrotehnice defectuoase) vom arăta în continuare care sunt măsurile de prevenire ale
salinizării secundare și cum se clasifică ele:
 măsuri de prevenire a salinizării ca urmare a folosirii la irigat a unei ape
mineralizate;
 măsuri de prevenire a salinizării ca urmare a ridicării apelor freatice mineralizate;
 măsuri de prevenire a salinizării secundare ca urmare a solubilizării și ridicării

sărurilor dintr-un strat sărăturat din subsol, situat deasupra nivelului apei freatice.
49
Prevenirea salinizării secundare în acest prim caz se realizează prin folosirea unor
ape de irigat de calitate, nemineralizate.
Botzan, 1977, consideră apă nemineralizată „apa de irigație care în anumite condiții
nu adaugă în sol un plus de săruri minerale în bilanțul primiri – ieșiri, apa fiind
considerată nemineralizată numai pentru acele condiții specifice”.
Sursele principale de apă pentru irigat sunt fluviul Dunărea, râurile interioare, apele
subterane și lacurile naturale de câmpie.
Calitativ apa din Dunăre este bună și relativ stabilă în timp. Gradul de mineralizare
în Delta Dunării la Mahmudia a fost 0,36 g/l primăvara, 0,395 g/l vara și 0,412 g/l toamna.
Râurile Ialomița, Prahova, Buzău, prezintă mineralizări relativ ridicate 0,4-1,5 g/l în
timp ce Râmnicul Sărat are mineralizarea cea mai mare din țară de 4,0-4,5 g/l (Florea,
1972).
Lacurile naturale la sud de Ialomița (Snagov, Căldărușani, Moșiștea, Colentina,
Pasărea, Vlăsia) și cele din Lunca Dunării au o apă bună pentru irigat, în timp ce lacurile de
la nord de râul Ialomița sunt puternic mineralizate (Ianca, Plopul, Sărata, Amara, Balta
Albă).
Atenție trebuie acordată și apelor subterane care au o mineralizare ridicată și pot fi
folosite la irigat numai după o analiză calitativă.
În condițiile de irigare a culturilor măsurile preventive pentru evitarea salinizării
secundare
sunt:
 analiza proprietăților apei de irigat;
 analiza proprietăților solului;
 toleranța plantelor la salinitate;
 condițiile climatice;
 metodele de udare;
 agrotehnica aplicată.
Dacă există pericolul de salinizare secundară se vor stabili măsuri pentru spălarea în
vederea îndepărtării excesului de săruri.
O măsură tehnică deosebită care trebuie luată pe terenurile irigate este drenajul,
deoarece irigațiile pe suprafețe mari modifică în timp proprietățile solului, drenajul natural
și hirogeologia.
50
Adăugată la apele de precipitații, apa administrată prin irigare modifică bilanțul apei
în sol care percolează în adâncime conducând în final la ridicarea pânzei freatice.
Haret și Stanciu, 1978, arată că singura soluție în eliminarea excesului de apă în
zona rădăcinilor plantelor este drenajul care însoțit de spălare pentru îndepărtarea sărurilor
poate crea un regim pentru dezvoltarea normală a plantelor.
Drenajul se proiectează ținând seama de proprietățile fizice și hidrofizice ale solului,
natura și debitul sursei de apă, condițiile potențiale de salinizare și planta de cultură.
Pe terenurile irigate se folosesc drenuri orizontale din ceramică sau material plastic.
Ele se amplasează diferit în funcție de adâncimea și distanța dintre drenuri, debitul de
dimensionare și panta terenului.
3.5. Folosirea îngrășămintelor organice și minerale

Efectul pozitiv al utilizării îngrășămintelor chimice și organice este unanim
recunoscut. În afară de sporurile de recoltă care se pot obține și care pot merge până la
40% și chiar 50% în cazurile utilizării lor raționale, prin rădăcinile plantelor și producțiile
secundare care se reintroduc în sol și care reprezintă un aport important de resturi
vegetale solul se îmbogățește în materie organică care duce la sporirea fertilității solului.
Sporurile de producție pe kg de substanță activă diferă în funcție de sortimentul de
îngrășăminte. Astfel, în cazul îngrășămintelor cu azot la grâu se obțin pe kg N, sporuri între
5-15 kg boabe, la porumb între 4-13 kg boabe, la cartof între 60-83 kg tuberculi. În cazul
îngrășămintelor cu fosfor la grâu se obțin 4-9 kg boabe/ 1 kg substanță activă P2O5, la
porumb 2- 7 kg boabe și la cartof 20-50 kg tuberculi. Cele mai mici sporuri se obțin în
cazul îngrășămintelor cu potasiu: la grâu 0-2 kg boabe pe 1 kg substanță activă K2O, la
porumb 2-7 kg boabe, iar la cartof 10-15 kg tuberculi.
3.5.1.Stabilirea dozelor de îngrășăminte
Problema nutriției plantelor prin intervenția omului nu poate fi rezolvată corespunzător
decât dacă se tratează în interdependență cu factorii de mediu, cu echilibrul care se
stabilește în timp și spațiu între natură și productivitatea biocenozelor.
În cadrul unui areal geografic apar zone în care complexul de factori abiotici (biotopul)
este mai favorabil sau, din contră, mai puțin favorabil unei anumite specii. Deși factorii
de vegetație sunt favorabili (apă, lumină, căldură), din cauza condițiilor de nutriție (pH,
conținut în humus, N, P, K) dezvoltarea poate să fie redusă ceea ce comportă intervenția
omului (îngrășăminte, amendamente, irigație).
51
De aceea cunoașterea ecologiei speciilor luate în cultură din cadrul unor ecosisteme ce
formează arealul ecologic 1 , respectiv a raporturilor cu factorii abiotici și a
comportamentului acestora atât în cadrul biocenozelor, cât și în afara lor permite
specialistului să diferențieze măsurile agrochimice și să se folosească doze economice de
îngrășăminte, cu efecte productive ridicate.
Întrucât la baza ecosistemelor agricole ceea ce interesează în final este producția și
productivitatea materiei organice vegetale, fertilizarea trebuie să se integreze în interelațiile
din acest ecosistem.
Folosirea îngrășămintelor dă rezultatele scontate numai în măsura în care se ține seama de
interdependența cu ceilalți factori ai mediului ambiant, fapt ce se poate schematiza sub forma
unei strategii a utilizării lor, corelate cu ciclul elementelor nutritive în natură și în gospodărie,
precum și cu factorul antropogen.
Administrarea empirică a dozelor de îngrășăminte necesare diferitelor plante pentru
obținerea de producții cât mai mari nu corespunde obiectivelor prioritare ale unei
agriculturi performante și anume:
· producții ridicate și de calitate;
- economie de îngrășăminte care fiind energofage costă mult;
- evitarea poluării mediului și a recoltelor în cazul folosirii unor doze ridicate.

Aplicarea îngrășămintelor trebuie să se facă ținând seama de:
- caracteristicile solului;
- particularitățile plantelor,
- cerințele diferite în raport cu specia,
- vârsta,
- fazele de vegetație.
De aceea controlul agrochimic prin analiza plantei și a solului reprezintă o măsură care
asigură utilizarea rațională a îngrășămintelor.
Utilizarea unor formule de calcul a dozelor de îngrășăminte încearcă să așeze pe o bază
științifică aplicarea rațională a îngrășămintelor.
3.5.2Evaluarea necesarului de îngrăşăminte în cadrul unei exploataţii agricole.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice şi naturale pentru recoltele planificate (scontate) a
se obţine în anul agricol curent poate fi făcută după metode empirice ( bazate pe experienţa
cultivatorilor) pe metode semiempirice ( doze orientative recomandate de specialişti) şi doze
52
fundamentate ştiinţific, dar cu grad de aplicabilitate mai restrâns sau mai larg, în funcţie de
concepţia şi modul matematic de abordare. În această categorie pot fi incluse, de exemplu,
dozele stabilite pe baza experienţelor de lungă durată cu îngrăşăminte, dar care au valabilitate
strict pentru condiţiile pedoclimatice ale locului de experimentare, dozele stabilite pe baza
unor ecuaţii de răspuns de tip polinomial sau mai complexe, metode bazate pe bilanţul
elementelor nutritive, metoda suprafeţelor de răspuns, ş.a. În continuare sunt prezentate două
metode recomandate pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte pentru alcătuirea planurilor de
fertilizare. Metoda A - o metodă bine fundamentată ştiinţific de determinare a dozelor optime
de îngrăşăminte (DOE) la diferite culturi pe baza unor relaţiilor stabilite de Borlan şi colab.
(1994) din experienţe de lungă durată cu îngrăşăminte efectuate în cadrul staţiunilor de
cercetare agricolă din România, relaţii derivate din legea acţiunii factorilor de vegetaţie,
cunoscută sub denumirea legea Mitscherlich-Baule sau legea randamentelor descrescânde şi
care în esenţă stipulează că mărimea recoltei este condiţionată de toţi factorii de vegetaţie,
fiecare din aceştia exercitând o influenţă limitatoare asupra recoltei, cu atât mai mare cu cât
este mai aproape de minim. Doza optimă economic este acea doză care asigură maximizarea
venitului net la unitatea de suprafaţă fertilizată.
Metoda B - o metodă de calcul mai simplă a dozelor de N, P, K, pe bază de bilanţ, posibil de
aplicat de producătorul agricol în propria exploataţie pentru alcătuirea planurilor de fertilizare
în anii situaţi între două cartări agrochimice efectuate de OSPA judeţean. Metoda ia in
consideraţie un necesar de nutrienţi estimat pe baza exporturilor în recolta planificată, corectat
diferenţiat, pentru fiecare nutrient, în funcţie de starea de asigurare agrochimică a solului şi
unele aporturi sau pierderi mai semnificative (în cazul azotului) din sistemul sol-plantă.
3.5.3 Consideraţii agronomice şi ecologice suplimentare în legătură cu planul de
fertilizare şi aplicarea îngrăşămintelor La alcătuirea planului de fertilizare trebuie în primul
rând luate în considerare toate materialele reciclabile cu valoare fertilizantă din fermă (dejecţii
de animale, reziduuri vegetale, ş.a.) şi numai în completarea necesarului se va apela la
îngrăşăminte produse industrial. Planul de fertilizare trebuie să asigure o nutriţie echilibrată cu
NPK, şi, în situaţii particulare, cu alţi nutrienţi (Ca, Mg, S, microelemente) pentru a putea
valorifica pe deplin potenţialul productiv al culturilor şi a diminua riscul apariţiei unor
manifestări de deficienţe sau excese trofice. Separat de Planul de fertilizare, pentru solurile ce
conţin aciditate vătămătoare (pHH2Otrebuie alcătuit şi un plan de amendare periodică.
Sortimentele de îngrăşăminte minerale trebuie alese astfel încât să se armonizeze cu însuşirile
solurilor pe care urmează să fie aplicate pentru a le asigura o eficienţă maximă şi a reduce
53
riscul de pierderi prin diferite procese. Perioadele de aplicare a îngrăşămintelor trebuie să fie,
pe cât posibil, armonizate cu perioadele de consum maxim al culturilor. În acest sens este
recomandabilă fracţionarea dozelor de îngrăşăminte, în special a celor cu azot, măsură care
reduce şi riscul de disipare a nutrienţilor în alte compartimente ale mediului
O atenţie deosebită trebuie acordată administrării îngrăşămintelor organice. Pe lângă efectul
fertilizant, acestea (mai cu seamă cele solide) pot avea efecte deosebit de pozitive asupra
activităţii biologice a solului, capacităţii de reţinere a apei, rezistenţei la secetă a culturilor,
stabilităţii culturale a solului, ş.a. Dar aplicarea lor în doze mai mari decât cele recomandate,
sau în perioadele "inchise" (în special în lunile de iarnă), pot provoca fenomene de poluare a
apelor de suprafaţă şi subterane cu nitraţi. Din raţiuni de protecţie a mediului, recomandările
de aplicare a îngrăşămintelor organice, în ceea ce priveşte cantitatea şi momentele de aplicare
pot să nu corespundă în totalitate cu principiile agronomice clasice.
Este foarte important modul de aplicare a îngrăşămintelor (împrăştiere şi încorporare în sol,
aplicare localizată, aplicări foliare) precum şi uniformitatea aplicării.
CAPITOLUL 4
STUDIU DE CAZ PRIVIND DOZAREA CU ÎNGRĂȘĂMINTE A
TERENURILOR AGRICOLE DIN JUDEȚUL GORJ
4.1 Resurse naturale
4.1.1 Resurse naturale regenerabile
In judetul Gorj apar soluri variate dispuse mozaicat, datorita atat conditiilor de relief,
dominant foarte fragmentat, cat si de roca, clima si vegetatie (fond funciar 560,174 mii ha). In
zona piemontana si in sudul dealurilor subcarpatice domina solurile brute podzolice, in
asociatie cu soluri brune. Solurile montane sunt de regula scheletice si au grosime redusa.
In partea centrala a judetului, in depresiunea Tg. Jiu – Carbunesti, pe relief asezat,

domina solurile brune, pe alocuri freatic – umede, solurile brune podzolite si, mai ales, in
nordul depresiunii solurile podzolice argiloiluviale frecvent pseudogleizate ; aceste soluri au
de regula textura mijlocie la suprafata.
Solurile aluviale (cca. 62 mii ha) apar pe lunca larga a Jiului si afluentilor sai.
54
Suprafata ocupata de solurile erodate se ridica la cca. 81 mii ha (din care cca. 19 mii
ha cu alunecari), iar solurile cu pericol de eroziune se apropie de 340 mii ha, din care cu
folosinta agricola cca. 110 mii ha.
Conditiile de sol si mai ales de relief puternic fragmentat nu permit folosirea larga in
agricultura a solului (cu exceptia depresiunii subcarpatice si a luncilor), astfel ca folosinta
silvica are o pondere mai insemnata.
4.1.2 Resurse naturale neregenerabile
Conform estimarilor, la inceputul anilor 90, teritoriul judetului concentra importante resurse

naturale neregenerabile: cca. 58% din rezervele geologice de lignit, 15% din rezervele de
minereuri neferoase, peste 8% din rezervele de petrol, 17% din rezervele de gaze naturale si
3,3% la roci utile, existente la nivelul tarii.
Cele mai importante substante minerale utile sunt legate de formatiunile sedimentare
(carbune, titei si gaze naturale). Zacamintele de lignit identificate in 17 strate productive, in
formatiunile pliocenului, ofera largi posibilitati de exploatare in bazinele Motru, Rovinari, Jilt
si Berbesti.
Zacamintele de titei si gaze naturale, cantonate in formatiunile mio-pliocene cutate,

reprezinta una din principalele bogatii ale Gorjului. Principalele structuri petrolifere sunt
localizate in perimetrele Hurezani, Ticleni, Licurici, Bustuchin, Logresti, Stejari, Capreni,
Stoina, Cruset, Balteni, Vladimir, Barbatesti, Turburea.
Subsolul judetului este cunoscut si pentru rezervele de grafit care se gasesc langa Baia
de Fier (paraul Galbenu) si in zona Polovragi (raul Oltet).
Rocile utile si materialele de constructie, variate si in cantitati mari, sunt raspandite pe tot
cuprinsul judetului, facand obiectul a numeroase exploatari : calcare in zona Gureni –
Pestisani si Suseni – Dobrita, Sohodol – Pocruia, Tismana ; granit in versantul stang al vaii
Bratcu – zacamantul Meri, in apropierea orasului Bumbesti – Jiu si pe paraul Valea Porcului.
La acestea se adauga : marne (Barsesti), dolomite (Tismana), serpentine (Pocruia), argila
refractara (Viezuroiu), argile comune (Balteni, Barsesti s.a.), nisipuri si pietrisuri, prezente
in materialul aluvionar al raurilor, acumulari mai importante fiind in raza localitatilor Telesti
(Bistrita), Barbatesti, Tg. Carbunesti (Gilort), Tg. Jiu si Tantareni (Jiu
Cantitatea de îngrășăminte ce se aplică pe hectar este exprimată fie în cantitate totală de

îngrăşământ, fie în substanţă activă.
55
Conţinutul în substanţe active este diferit în funcţie de îngrăşământul folosit. De exemplu, la
azotatul de amoniu acest conţinut este de 34,7%, la uree (carbamidă) 46%, iar la superfosfat 18-
20%.
Aceasta înseamnă că, introducând la hectar 100 kg din aceste îngrăşăminte, plantele vor beneficia
de un element mai mult sau mai puţin, în funcţie de îngrăşământul primit.
În cazul când îngrăşământul este azotat de amoniu, plantele primesc 32-35 kg azot, pe când în
cazul ureei, la aceeaşi cantitate de îngrăşământ brut (100 kg), plantele vor primi 46 kg azot.
Când recomandările privind folosirea îngrăşămintelor se dau în „cantitate de substanţă activă la

hectar” este necesar să se calculeze, în funcţie de concentraţia îngrăşământului respectiv,
cantitatea totală brută ce trebuie aplicată.
4.2 Calculul dozei de îngrășăminte în substanţă activă pentru un teren agricol

din județul Gorj
S-a stabilit că la o cultură agricolă este necesar să se aplice 45 kg/ha azot (N), iar îngrăşământul ce
se aplică este azotatul de amoniu ce conţine 34,0% azot (N).
Pentru a cunoaşte cât îngrăşământ sub formă de azotat de amoniu (Dî.b.) trebuie dat la hectar
astfel ca să se aplice 45 kg azot (N), aplicam regula de trei simplă, adică se înmulţeşte 45 cu 100
şi se împarte la 34 s.a.
Dî.b. = (45 x 100): 34 = 133 kg azotat de amoniu.
Dî.b. = (Ds.a. x 100): Cs.a.
 Dî.b.= doza (cantitatea) brută de îngrășământ kg/ha;

 Ds.a. = doza de substanță activă kg/ha;
 Cs.a.= conținutul de substanță activă în îngrășământ.
Pentru a nu mai face de fiecare dată acest calcul se foloseşte tabelul ce urmează. În prima coloană
verticală din stânga a tabelului este arătat conţinutul ce îl are îngrăşământul chimic în substanţă
activă (hrănitoare) în kg la 100 kg îngrăşământ brut.
În prima coloană orizontală de sus se arată dozele de îngrăşământ (socotite în substanţă activă)
care urmează să se dea la un hectar. Cantitatea de îngrăşământ brut se află la întretăierea coloanei
care indică conţinutul în substanţe hrănitoare ale îngrăşământului (34) cu coloana care indică doza
recomandată la hectar (45).
Folosind formula Ds.a. = (Dî.b. x Cs.a.) : 100, se poate face și calculul invers, calculând
cantitatea de substanță activă introdusă în sol prin administrarea unei anumite cantități de
îngrășăminte.
56
Cantitatea brută de îngrășăminte minerale stabilită în funcție de
conținutul în substanță activă
57
Cantitatea substanțelor active accesibile din sol și a celor provenite din îngrășămintele introduse
trebuie să corespundă cantității calculate pentru o anumită produție. Se prevede și un plus
procentual, care în cazul fosforului poate agunge la 15-20%, pentru a avea siguranța unei bune
aprovizionări a plantelor cu hrană, și ridicarea fertilității solului.
Nu toate substanțele active introduse în sol prin îngrășăminte sunt folosite de către plante. O
parte din ele rămân în sol, de aceea trebuie aplicat și un coeficient de folosire a substanțelor
nutritive din sol și din îngrășăminte.
58
Pentru calculul dozelor de îngrășăminte necesare, în scopul administrării pentru recolta planificată
se poate folosi datele din următoarele tabele.
Coeficientul de folosire a elementelor nutritive din sol la diverse culturi
Coeficientul de folosire a elementelor nutritive din îngrășăminte minerale
Consumul de substanțe nutritive al plantelor din băligar
59
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte minerale pentru culturi de câmp şi legume
în funcţie de indicii agrochimici ai solului
Doza N, P2O5, K2O kg/ha = Y × Csp x 100 : Cu × I, în care:
 Y = producţia scontată, t/ha;

 Csp = consum specific de N, P2O5, K2O pe tona de produs principal kgN/t, kg P2O5/t,
kg K2O /t;
 Cu = coeficient de utilizare a N,(50%), P2O5,(25%), K2O(60%) din îngrăşăminte, %;
 I = indicele de corecţie a dozei funcţie de starea de aprovizionare a solului cu N,P,K după
analiza solului.
Indicii de corecţie (I) a dozei de îngrăşăminte în raport cu caracteristica

agrochimică a solului
60
Aportul elementelor din gunoiul de grajd, kg/ha = (Dg ×Cg ×KUg) : 100, în care:
 Dg = doza de gunoi de grajd, t/ha;

 Cg = conţinutul de N,(5kg/t), P2O5,(2,5kg/t), K2O,(6kg/t) din gunoi, kg element/t;
 KUg = coeficient mediu de utilizare a N, P2O5, K2O din gunoi in %.
Calculul dozelor corectate cu aportul de N, P2O5, K2O din gunoi care vor trebui aplicate sub
formă de îngrăşăminte chimice.
Necesar îngrăşăminte chimice, kg/ha = Doza N, P2O5, K2O ( kg/ha) – Aportul de

elemente din gunoi de grajd, kg/ha
Calculul dozelor de îngrăşăminte brute:
Doza de îngrăşământ brut, kg/ha = Doza N, P2O5, K2O kg/ha x 100 : Cs.a.
 Cs.a. = conţinut în substanţă activă, %.
Calculul necesarului de substanţă activă şi de îngrăşăminte brute pentru suprafaţa cultivată:
 Necesarul, kg = Doza × Suprafaţă;

 Necesarul N, P2O5, K2O, kg = Doza N, P2O5, K2O kg/ha × Suprafaţă, ha;
 Necesarul de îngrăşăminte, kg = Doza îngr., kg/ha × Suprafaţă, ha.
61
4.3 NECESARUL DE NUTRIENȚI PENTRU CULTURĂ DE
PORUMB
Porumbul este una dintre cele mai importante plante de cultură datorită productivitătii și
randamentelor mari, dar și multiplelor utilizări în nutriția umană, furajarea mai multor specii de
animale, dar și că materie primă în mai multe industrii.
Datorită productivitătii ridicate a porumbului s-au diversificat extraordinar soluțiile tehnologiei

acestuia, mai cu seamă în domeniul deciziei asupra hibrizilor cultivați, a lucrării solului, a
erbicidării și fertilizării diferențiate. Se poate spune că aproximativ 50% din producția de porumb
se datorează efectului ingrăsămintelor, dacă și alți factori tehnologici sunt la nivel optim.
În conformitate cu potențialul productiv al său, porumbul extrage din sol, pentru o producție de o
tonă de boabe/hă și producția secundară aferentă, 20-30 kg N; 8-16 kg P2O5; 20-30 kg K2O; 5-
10 kg CaO și 2-4 kg MgO. Este o plantă cu necesar important de Azot (N) și Potasiu (K) și s-a
dovedit că dintre microelemente este afectat în primul rând la aplicarea Zincului (Zn) și a Borului
(B).
Cu toate că ingrăsămintele sporesc producția la porumb pe toate solurile, chiar dacă acestea au
fertilitatea ridicată, inginerii agronomi recomandă ca aplicarea ingrăsămintelor să se facă ținându-
se cont de etapa de dezvoltare a plantelor.
Administrat fazial azotul își mărește efectul fertilizant cu cca 30%, fosforul cu 20%, iar potasiul cu
25%.
62
Necesarul de macroelemente pentru cultura de porumb:
Azot (N)
Azotul (N) este responsabil de procesele de viată precum fotosinteză, creșterea și reproducerea.
Menținerea identitătii genetice este și ea co-determinată de azot. Efectul proeminent al azotului
este că dă culoarea verde caracteristică frunzelor, iar creșterea vegetativă a plantelor este
asociată cu azotul.
63
Pentru a obține o tonă de boabe/ha și producția secundară aferentă este nevoie de o cantitate de
aproximativ 20-30 kg de azot. Dacă porumbul este plantat pe un teren pe care a fost o cultură de
leguminoase sau pe care s-a aruncat gunoi de grajd, doză de azot trebuie ajustată în sensul
reducerii ei. La semănat se poate folosi o cantitate de 50-60 kg azot/hectar. Restul de azot
necesar obținerii unei producții ridicate aplicanduse o dată cu prașilă sau cu efectuarea
erbicidării.
În comparație cu celelalte elemente marea majoritatea a azotului – aproximativ 16 kg/t – este

asimilată de boabele de porumb. Atât porumbul însilozat, cât și porumbul recoltat că știuleți
asimilează azot în cantităti asemănătoare. Aplicarea în cantitătile necesare și la momentul potrivit
este cea mai eficientă în vederea menținerii unui aport bun al azotului, mai ales în cazul solurilor
afânate. Cantitătile mari de azot aplicate în etapele de dezvoltare ulterioare cauzează culcarea la
pămant și o creștere târzie excesivă.
Fosfor (P)
Fosforul joacă un rol important în fotosinteză, creștere, reproducere și menținere a identitătii

genetice și, de asemenea în procesul de respirație. Fosforul este în special asociat cu diviziunea
celulară, creșterea rădăcinilor, înflorirea și maturizarea culturii.
Pentru fiecare tonă de porumb boabe este necesar un aport de 8-16 kg de fosfor, iar
ingrăsămintele trebuie aplicate uniform. Este de preferat ca ingrăsămintele cu fosfor să fie
acoperite de brazdă, la arat, sau să fie aplicate o dată cu lucrările de pregătire a patului
germinativ. Totodată, ele mai pot fi aplicate la semănat, o dată cu azotul.
Fosforul este necesar în etapele timpurii ale dezvoltării plantei pentru asigurarea creșterii
corespunzătoare a rădăcini, și să favorizeze creșterea vlăstarelor și frunzelor.
Potasiu (K)
Potasiul este asociat cu rezistenta tulpinii, rezistentă la secetă și la frig și calitatea fructelor.
Promovează formarea de proteine, zahăr, amidon și uleiuri.
Asemenea azotului, porumbul are nevoie de potasiu în cantităti mari. Cea mai mare parte a
acestuia este utilizată de frunze și tulpină. Potasiul este cel mai solicitat în perioadă creșterii
tulpinii. În această perioadă asimilarea potasiului este mai rapidă în comparație cu absorbția
celorlalți nutrienți.
Calciu, Magneziu şi Sulf
64
Calciul, Magneziul şi Sulful sunt deasemenea foarte importante pentru a putea mentine un
randament ridicat al culturii de porumb.
Necesarul de microelemente pentru cultura de porumb:
Microelementele asimilate în cea mai mare cantitate sunt fierul și manganul. Aceste două
microelemente sunt cele care lipsesc cel mai mult din sol la indepărtarea plantei sau a resturilor
de tulpină și frunze de pe terenurile agricole.
Borul și Zincul – care sunt necesare de asemenea în cantităti mari – se regăsesc în boabele de
porumb. Aplicarea zincului concomitent cu semănatul este o practică din ce în ce mai frecventă,
astfel asigurându-se dezvoltarea corespunzătoare a rădăcinii și vlăstarelor.
65
Gunoiul de grajd:
O sursă bună de potasiu o reprezintă gunoiul de grajd: o tonă de gunoi este echivalentă cu 3 kg
de potasiu în minus. Gunoiul de grajd este un ingrăsămant deosebit de valoros pentru porumb. El
reprezintă o sursă de elemente nutritive pe întreaga perioadă de vegetație a porumbului și
contribuie, în același timp, la imbunătătirea unor însușiri fizice și biologice ale solului. Gunoiul de
grajd se aplică în doze de 20 – 40 tone/hă, o dată la 4-5 ani și se incorporează în sol sub arătura
adancă. Arătura se execută imediat după eliberarea terenului de către plantă premergătoare, la o
adâncime de 25 – 30 cm.
Exemple de sisteme de fertilizare propuse de Azomures, pentru producții de 7-12 to/ha:
A. Sistemul 1 (pentru 10-12 t/ha boabe):
1. Fertilizare de bază (la pregătirea patului germinativ):
 NPK-15-15-15 (MOP și SOP), doza:
500 kg s.c./ha = 75-75-75;
400 kg s.c./ha = 60-60-60.
66
2. Fertilizare fazială (cu o lucrare de întreținere):
 NPK-22-10-10+B+Zn, doza 300 kg s.c./ha = 66-30-30+B+Zn.
B. Sistemul 2 (pentru 10-12 t/ha boabe):
1. Fertilizare de bază (la pregătirea patului germinativ):
 NPK-20-20-0, doza 400 kg s.c./ha = 80-80-0;
2. Fertilizare fazială (cu o lucrare de întreținere):
 NPK-22-10-10+B+Zn, doza 300 kg s.c./ha = 66-30-30+B+Zn.
C. Sistemul 3 (pentru 8-10 t/ha boabe):
1. Fertilizare de bază:
 NPK-15-15-15 (MOP, SOP), doza 400 kg s.c./ha = 60-60-60
sau
 NPK-20-20-0, doza 300 kg s.c./ha = 60-60-0
2. Fertilizare fazială: (la alegere), în cantitate echivalentă de 60 kg s.a. N/ha
 Azotat de amoniu;
 Nitrocalcar;
 27-13,5-0;
 Uree.
D. Pentru producțiile ridicate de boabe – 10-14 t/ha, 40% din N-ul preconizat la aplicarea
fazială poate fi utilizat concomitent cu semănatul preponderent din NPK-27-13,5-0
sau nitrocalcar, în doze de 100 kg s.c./ha = 27-0-0.
Sistemele de fertilizare propuse au la bază efectele de interacțiune pozitivă și complementaritate

între elementele esențiale NPK dar și cu microelementele (B, Zn) la unele alternative. Deși
anterior acestei perioade s-a cunoscut și consemnat generalizarea sistemelor de fertilizare
bazate pe acțiunea complexă NP, ultima decadă, mai ales in acești ultimi 5 ani, atipici climatic, au
impus introducerea alături de NP și a potasiului (K+) pentru a valorifica efectul acestuia în bilanțul
și utilizarea apei de plante și implicit reducerea sensibilității porumbului la secetă (acest efect a
fost dovedit în loturile demonstrative Azomureș-USAMV Cluj-Napoca de la SCDA Livada, SC
Agricola Țigănași și SC Mexol Galda).
67
4.4 Fertilizarea corectă a porumbului în
condițiile de sol din județul Gorj
Pentru 1 tonă de boabe și producția secundară aferentă porumbul extrage din

sol 24 – 30 kg azot substanță activă, 10 – 15 kg fosfor s a, 20 – 23 kg
potasiu s a, precum și importante cantități de oligo și micro elemente
nutritive. Pentru 1 kg azot s a administrat în plus cultura produce 10 – 15 kg
boabe și producția secundară aferentă, pentru 1 kg fosfor s a sporul de
producție este de 4 – 6 kg iar pentru 1 kg potasiu s a acesta este de 0 – 6 kg
boabe și producția secundară aferentă. În condițiile de sol din Gorj se
recomandă administrarea anuală a 20 – 25 to gunoi de grajd bine
compostat / ha de sol mediu și 25 – 30 to pe solurile grele direct plantei de
cultură, ideal încorporat din toamnă sub brazda ogorului negru. Pentru
stabilirea dozelor de azot, fosfor și potasiu necesare a fi administrate culturii
de porumb se utilizează formule complicate care țin seama de cuantumul
recoltei planificată, conținutul natural al solului în elementul nutritiv respectiv,
cantitatea de resturi vegetale încorporate, aportul plantei premergătoare
(pozitiv sau negativ) în elemente nutritive, nivelul precipitațiilor din anul
68
anterior, aportul în elemente nutritive al gunoiului de grajd aplicat pe acel
teren. Pentru aceasta este extrem de utilă cartarea agrochimică a fermelor.
Pentru județul nostru la o producție medie de 5.000 kg boabe / ha pe terenuri
slab fertile și fără administrare gunoi de grajd se recomandă 145 kg azot s
a / ha, 60 kg fosfor s a și 55 kg potasiu s a / ha. Dacă fosforul și potasiul pot
fi administrate într-o singură aplicare, azotul, care este ușor levigabil (se
dizolvă ușor în apa din sol și migrează odată cu aceasta), se impune a fi
administrat în mai multe etape spre a evita pe de-o parte risipa, pierderea
acestuia, iar pe de altă parte contaminarea apelor de suprafață, prin
eroziune, sau a celor freatice, prin levigare, cu posibilițăți enorme de
contaminare și îmbolnăvire cu nitrați și nitriți a animalelor sălbatice și
domestice și implicit și a oamenilor. Prima și cea mai importantă etapă de
aplicare a îngrășămintelor chimice la cultura de porumb este la executarea
ogoarelor de toamnă când trebuie administrat până la 30 – 35 kg azot s a /
ha pentru a ușura nitrificarea materiilor organice (producție secundară și
resturi vegetale) încorporate sub brazdă (7 kg azot s a / to materie organică
încorporată), precum și integral sau aproape integral dozele de fosfor și
potasiu. O mică parte din dozele de azot și fosfor pot fi administrate la
pregătirea patului germinativ sau simultan cu semănatul ca starter. Până la
50 % din doza de azot poate fi administrate, de asemenea, la pregătirea
patului germinativ. Starter, odată cu semănatul, se pot administra până la 30
kg azot sa / ha, 15 – 20 kg s a fosfor și potasiu / ha. La fiecare lucrare
mecanică de prășit pot fi încorporate până la 20 kg s a azot / ha. Starter este
bine să se administreze numai îngrășăminte complexe, de preferință de tipul
22.11.11.sau 16.16.16. prin echipamentul de fertilizare fazială instalat pe
semănătoare cu încorporarea acestora în sol la 5 cm adâncime mai mare
decât cea de semănat și la 10 cm lateral față de rândul de semințe.
Poziționarea astfel a îngrășămintelor starter face ca rădăcinuțele tinerelor
plante să acceseze mai ușor elemente nutritive în primele zile de creștere.
Administrate fazial azotul își mărește efectul fertilizant cu cca 30 %, fosforul
cu 20 %, iar potasiul cu 25 %. Trebuie evitată administrarea fazială, odată cu
prășitul, dar mai ales starter, a ureii, deoarece biuretul rezidual din aceasta
provoacă întârzierea în creștere a tinerelor plante și le reduce substanțial
capacitatea de a lupta cu buruienile în această fază. Când se administrează la
prășit îngrășăminte chimice granulate este indicat ca acestea fie să fie
69
încorporate în sol pe mijlocul intervalului dintre rândurile de plante, fie să fie
distribuite uniform pe acest interval și apoi încorporate de organele active ale
cultivatoarelor și nu în apropierea rândului de plante pentru a forța rădăcinile
culturii să se îndepărteze de planta mama ca să exploreze un spațiu edafic
mai mare, ceea ce le asigură și o mai mare siguranță în caz de secetă. Azotul
imprimă plantelor creșterea habitusului, a volumului, prelungirea vegetației,
fosforul contribuie la stabilirea nivelului recoltei și a rezistenței plantelor la
intemperii, iar potasiul imprimă calități sporite recoltei, precum și rezistență
la agenții patogeni, la manipulare și depozitare. La aplicarea ierbicidelor se
pot administra în soluția de ierbicidat fie îngrășăminte foliare în dozele
recomandate de producător, fie până la 10 kg uree / ha.Este total
contraindicat a se folosi alte sortimente de îngrășăminte chimice granulate
decât ureea în soluția de ierbicidat, căci sunt caustice, corozive, fitotoxice.
4.4.1Fertilizarea de bază a solului, introducerea

îngrășămintelor la lucrarea solului
Fertilizarea de bază și aplicarea îngrășămintelor cu arătura constau în distribuția lor uniformă
la suprafața solului și încorporarea odată cu aratul.
Cantitățile de îngrășăminte care se aplică odată cu executarea arăturii constituie de la 0

până la 40%, în cazuri excepționale din doza optimă economică de N; 70-100% din doza
optimă economică de P2O5 și K2O.
Îngrășămintele de bază se mai pot administra concomitent cu erbicidele preemergente, iar

încorporarea în sol se face cu grapa cu discuri care realizează și pregătirea terenului pentru
semănat.
Prin fertilizarea radiculară și cea foliară se asigură nutriția minerală a plantelor atât în

perioada critică, cât și în perioada de formare a primordiilor organelor generative, cât și în
perioada de consum maxim, când se formează masa vegetativă și pregătirea pentru polenizare.
4.4.2Fertilizarea solului înainte de semănat
70
Cantitățile de îngrășăminte aplicate odată cu executarea lucrării de pregătire a solului
înainte de semănat alcătuiesc: maxim 20-30% din doza optimă de N; 60-100% din doza
optimă de P2O5 și K2O, dacă acestea nu s-au aplicat la executarea arăturii.
Fertilizarea de pornire constă în aplicarea îngrășămintelor în benzi, la 5-6 cm sub

sămânță, concomitent cu semănatul. În acest caz, îngrășămintele se aplică cu ajutorul
fertilizatoarelor montate pe semănătoare.
Prin reducerea suprafeței de contact a îngrășămintelor cu solul se micșorează cuantumul

fixării în sol a substanțelor nutritive.
Cantitățile de îngrășăminte aplicate la fertilizarea de pornire alcătuiesc: 10% din doza optimă
de N; 20-35% din doza optimă de P2O5, iar pe solurile deficitare în potasiu circa 30% din
doza optimă de K2O.
71
Pentru fertilizarea de pornire sunt indicate îngrășămintele complexe solubile, aparținând
tipurilor 1:1:0 sau 1:1:1 cu N:P2O%:K2O.
În lipsa acestora se procedează la realizarea amestecurilor de îngrășăminte simple în

proporții corespunzătoare rapoartelor menționate, folosind:
1. pentru solurile neutre și slab alcaline – nitroamofosca, diamofosca sau amofosul,

azotatul sau sulfatul de amoniu ori superfosfatul concentrat și simplu;
2. pentru solurile slab acide – îngrășămintele complexe 12:52:0 (amofos) sau 16:16:16
(nitroamofosca), 10:26:26 (diamofosca) ori azotatul de amoniu;
3. ca sursă de potasiu se va utiliza clorura de potasiu sau sulfatul de potasiu și
diamofosca (10:26:26). La fertilizarea de pornire va fi exclusă ureea pentru realizarea
amestecurilor de îngrășăminte simple, din cauza posibilelor vătămări determinate de
amoniacul format din uree, pierderea azotului în atmosferă și a reducerii locale a
accesibilității fosforului.
4.4.3 Fertilizarea foliară a plantelor

Fertilizarea foliară (de stimulare) cu soluții de îngrășăminte se face concomitent cu lucrările
tehnologice obligatorii, ca erbicidarea, prevenirea bolilor și combaterea dăunătorilor sau odată
cu executarea lucrărilor de întreținere.
Pentru aceasta se aplică la cerealele păioase cantități suplimentare de azot sub formă de uree
dizolvată în soluția de pesticide (dacă sunt compatibile).
Pe lângă uree, se adaugă cantități corespunzătoare de îngrășăminte complexe solubile cu

microelemente și substanțe organice fiziologice active, cu scopul intensificării
metabolismului plantelor.
Această tehnică va fi folosită și în cazul tratării curative a unor dereglări ale metabolismului
plantelor, provocate fie de insuficiență, fie de excesul unor elemente nutritive în plante.
La folosirea soluțiilor de uree cu îngrășăminte complexe, se va acorda

atenție compatibilității fizice și chimice cu soluția substanțelor fitofarmaceutice utilizate.
Concentrația ureei în soluția de pesticide va depinde de planta de cultură și de temperatura

aerului.
72
Astfel, la cultura grâului și orzului de toamnă, aflate în faza de formare a
paiului, concentrația de uree admisă este de 8% la temperatura aerului de 15 grade C și
de 6% când temperatura este mai mare de 15 grade C.
Alte culturi, cum ar fi porumbul, floarea-soarelui, cartoful, soia, tomatele ș.a., tolerează
ureea pe frunze în concentrații în soluție mai mici de 2,5%.
Fertilizarea aplicată foliar cu soluții de uree și îngrășăminte complexe solubile de stimulare se

caracterizează printr-un grad de utilizare aparentă a elementelor nutritive foarte ridicat.
4.5 Factori ce influențează eficiența îngrășămintelor aplicate
Experienţele demonstrează că o fertilizare corespunzătoare asigură 40-60% din sporul de

recoltă. Practicile de fertilizare trebuie să înceapă de la cerinţele plantelor şi de la cunoaşterea
solului, ceea ce presupune cartări agrochimice, care să fundamenteze fertilizarea şi
amendamentele aplicate.
O fertilizare corectă presupune asigurarea plantelor cu elemente nutritive necesare, în sortimentele

solicitate și la momentul potrivit.
Asigurarea macroelementelor de ordin primar (NPK), a celor de ordin secundar (S, Ca, Mg) și a
microelementelor pe tot parcursul perioadei de vegetație a plantelor
Diferitele grupe de plante au nevoie de proporții diferite de macroelemente (NPK). De exemplu,

cerealele solicită macroelementele în raport de 1:0,5:1; cartoful 1:0,5:1,5; floarea-soarelui în
raport de 1:0,6:5,5 etc.
O mare importanță are cunoașterea consumul specific de îngrășăminte exprimat în kg substanță

activă pe tona de recoltă și a momentul optim de asigurare a elementelor nutritive.
Plantele trec printr-o perioadă critică situată, de regulă, la începutul vegetației.
Dacă ne referim la cerealele de toamnă, ele au perioada critică la 10-12 zile după răsărire, când
au sistemul radicular slab dezvoltat, situat în stratul superficial al solului, unde elementele
nutritive au fost levigate.
La fel, primăvara timpuriu, când precipitațiile din perioada de toamnă-iarnă au spălat elementele
nutritive din stratul superficial al solului, iar activitatea microbiologică este redusă, duc lipsă în
special de azot.
De aceea, se recomandă fertilizarea cu azot imediat ce își reiau vegetația în primăvară.
Perioada critică la porumb este atunci când planta are 4-6 frunze, la sfecla-de-zahăr când are 2-3
perechi de frunze, la soia când are 3-4 frunze etc.
73
Totodată, plantele au o perioadă de consum maxim, care la cerealele păioase este situată în faza de
înfrățire-înspicare, la porumb este situată înainte de apariția paniculului, la sfecla-de-zahăr este la
începutul îngroșării rădăcinii, la soia este situată după formarea nodozităților etc.
Printr-un asolament corect întocmit și prin respectarea rotației culturilor se pot obține aceleași
niveluri de producție chiar la un nivel cu 30-50% mai mic al necesarului de azot și cu 20-40% al
necesarului de fosfor și potasiu.
Eficiența îngrășămintelor poate scădea cu 20-40% atunci când se cultivă soiuri sau hibrizi care nu
sunt raionaţi pe zona respectivă sau/și când semănatul depășește epoca optimă.
Densitatea redusă a plantelor scade efectul fertilizării cu 10-25%, deoarece plantele nu valorifică
întregul spațiu de nutriție din teren, nu se valorifică în întregime energia solară prin fotosinteză,
nu se menține o atmosferă umedă în interiorul lanului pentru a reduce transpirația plantelor, iar în
spațiile libere (goluri) cresc buruienile care dijmuiesc recolta.
Atacurile de boală, dăunători și buruieni reduc din eficiența îngrășămintelor cu 20-80% sau chiar
pot compromite culturile.
Eficiența îngrășămintelor se reduce cu 20-67% când se aplică o fertilizare neechilibrată și

neuniformă.
La calculul dozelor de îngrășăminte trebuie evitată greșeala de a considera că întreaga cantitate

aplicată este folosită în anul aplicării.
De asemenea, în cadrul tehnologiilor de cultură, trebuie să se țină seama, pe de o parte, de rezerva

de elemente nutritive existente în sol, conform buletinelor de analiză agrochimică, iar pe de altă
parte, de cantitățile de elemente nutritive disponibile plantelor din îngrășămintele aplicate, în
primul an de folosință.
Coeficientul de folosire a elementelor nutritive din îngrășăminte minerale
74
Managementul utilizării eficiente a fertilizanților se bazează pe importanţa
respectării principiului 4R.
Principiul 4R este un concept dezvoltat în colaborare cu industria de îngrăşăminte minerale şi

comunitatea ştiinţifică şi se referă la aplicarea nutrienţilor potriviţi, în cantitatea potrivită şi la
momentul şi locul potrivit, astfel încât agricultura să se realizeze într-o manieră sustenabilă.
Acestea sunt principiile după care ar trebui să ne ghidăm atunci când se administrează
îngăşămintele minerale.
4.6 Efectul fracţionării dozei de azot asupra dezvoltării cerealelor de

toamnă
Argumentele pentru aplicarea fracţionată a azotului la cerealele de toamnă sunt următoarele:

ele sunt deosebit de pretenţioase la îngrăşare din cauză că au un aparat radicular slab dezvoltat
şi cu o slabă putere de solubilizare a rezervelor nutritive din sol.
Pe de altă parte, deci perioada lor de vegetaţie este mai lungă, cea mai mare parte din
elementele nutritive se absorb într-un timp foarte scurt, de la începutul formării paiului până
la coacerea în lapte: la grâu 78-91% azot; 75-88% pentoxid de fosfor şi 85-88% oxid de
potasiu.
În acest interval scurt, grâul nu poate să-şi asigure, pentru a da recolte ridicate, necesarul de
elemente numai din rezervele solului.
În afară de aceasta, primăvara timpuriu, când grâul porneşte în vegetaţie, solul conţine puţine
elemente solubile, din cauza condiţiilor nefavorabile pentru mineralizarea substanţei organice.
Grâul de toamnă trebuie, deci, să găsească în sol o rezervă (cantitate) de elemente nutritive cât
mai accesibile, încă din primăvară, foarte de timpuriu.
75
În nutriţia grâului de toamnă nu trebuie pierdută însă din vedere nici perioada germinaţie-
începutul formării paiului, adică perioada îndelungată din toamnă şi iarnă când plantele
vegetează în condiţii de temperatură foarte scăzută.
În perioada octombrie-martie, adică de la răsărit până în primăvară, grâul utilizează 8-22% din
cantitatea de azot necesară pe timpul vegetaţiei, 12-25% din cantitatea de fosfor şi 12-15% din
cantitatea totală de potasiu.
Dacă se ia în calcul cantitatea de substanţă uscată produsă de plantă în această perioadă (circa
3% din cantitatea totală ce se produce în timpul vegetaţiei), se înţelege că grâul de toamnă
consumă cantităţi relativ mari de elemente nutritive în perioada de toamnă şi iarnă.
Un alt argument foarte important este că dacă în trecut cultivatorii de grâu aveau ca obiectiv
numai obţinerea de producţii ridicate, în prezent trebuie să fie preocupaţi şi de calitatea
tehnologică a recoltei, iar fertilizarea cu N şi fracţionarea dozelor influenţează în mare măsura
la indicii de calitate a grâului.
O regula generală este că îngrăşămintele cu P și K, din cauza mobilităţii reduse în sol, să se

aplice înaintea celor cu azot, în doza de 60-120 kg/ha P2O5 și 60-80 kg/ha K2O, pentru a fi
încorporate în sol în zona de activitate maximă a sistemului radicular (stratul arabil) sau la
pregătirea patului germinativ în cazul folosirii îngrăşămintelor complexe.
Pentru solurile din ţara noastră, azotul rămâne principalul element nutritiv pentru obţinerea
unor producţii ridicate și calitative de grâu.
Insuficienţa azotului se manifestă prin reducerea numărului de fraţi, reducerea suprafeţei de

asimilaţie, prin debilitarea pronunţată a plantelor şi reducerea rezistenţei la iernare. La
insuficienţa azotului, numărul de flori fertile în spic se reduce şi scade conţinutul boabelor în
substanţe proteice.
Grâul absoarbe azotul din sol atât sub formă nitrică, cât şi sub formă amoniacală. Este stabilit
ştiinţific că la temperaturi scăzute, în timpul iernii, şi în primele faze de vegetaţie azotul nitric
este mai bine absorbit de plantele de grâu decât azotul amoniacal.
Pentru grâul de toamnă, azotul se poate administra, cu rezultate practic egale, atât ca azotat de
amoniu sau de calciu, cât şi ca sulfat de amoniu sau uree.
Îngrăşămintele cu N, datorita mobilităţii ridicate, se aplică fracţionat, în funcţie de cerinţele

plantelor pe faze de vegetaţie.
76
Mărimea dozei de N este cuprinsă între 80 şi 120 kg N s.a./ha, iar pe terenurile agricole bine
cultivate şi după premergătoare favorabile (leguminoase boboase și altele), în principiu nu
trebuie aplicate îngrăşăminte cu N toamna.
Fracţionarea dozelor pe faze de vegetaţie-cheie permite creşterea randamentului, o mai bună

utilizare a îngrăşămintelor aplicate, orientarea structurii vegetaţiei şi o măsura preventivă
împotriva bolilor foliare sau a căderii plantelor.
La sfârşitul iernii, înainte de reluarea vegetaţiei, aplicarea unei fracţiuni din doză are ca efect:
 dezvoltarea armonioasă a unui număr de fraţi, fără momente de stres determinat de

concurenţa între plante;
 stimularea producţiei fraţilor în cazul lanurilor cu densitate redusă;
 dezvoltarea fraţilor apăruţi mai târziu în cazul culturilor cu densitate mică, încât să fie
capabili să formeze spic.
Un exces sau deficit în aprovizionarea cu N în acest stadiu va provoca un exces sau un deficit
de tulpini capabile să formeze spic, care va afecta structura ideală a populaţiei vegetale.
Este necesară limitarea acestei prime fracţiuni la 30-40 kg de N pe ha, deoarece:
 pierderile de N prin denitrificare nu sunt neglijabile;

 va fi posibilă o adaptare a fracţiunii următoare fără să fie afectată cultura;
 coeficientul real de utilizare a N din îngrăşămintele aplicate toamna sau la sfârşitul
iernii rareori depăşeşte 50%;
 la alungirea paiului, începând cu stadiul „spic la 1 cm”, fraţii suficient dezvoltaţi intră
în faza de alungire a paiului (începutul lunii aprilie), creşterea culturii este accentuată, iar
cerinţele pentru N sunt ridicate.
Aportul de N în această fază are ca scop:
 aprovizionarea cu N a fraţilor care vor da spic, pentru o dezvoltare armonioasă a

paiului şi a spicului, precum şi reglarea numărului de fraţi care vor forma spic;
 dacă se manifestă un deficit de N în timpul alungirii paiului, va rezulta un număr
insuficient de spice/mp şi/sau spiculeţe sterile la baza şi vârful spicului.
Aprovizionarea abundentă cu N se soldează cu o densitate excesivă a lanului,

determinând:
 o concurenţă accentuată între fraţi pentru azot, apă şi lumină;

 tulpinile vor fi firave, spicele vor avea multe spiculeţe sterile;
 sensibilitate crescută a plantelor la boli criptogamice şi cădere.
77
Pentru stabilirea corectă a fracţiunii de N care se aplica în această fază se ţine cont
de:
 durata perioadei de alungire a paiului şi faptul că sistemul radicular se dezvoltă în

profunzime, explorând rezervele de N din profilul de sol;
 mineralizarea materiei organice este favorizată de creşterea temperaturii şi sunt
eliberate cantităţi importante de N accesibil plantelor.
Fracţiunea din doza de N care se aplică la începutul alungirii paiului este de 50-60 kg N
s.a./ha, cu un coeficient de utilizare a N de către plante de 70%.
Înainte de apariţia ultimei frunze, în condiţii normale de creştere şi fertilizare bine dirijate,
sistemul radicular a explorat profilul de sol pe adâncimea de 1-1,5 m, utilizând în mare
măsură rezervele de N din sol.
Aprovizionarea cu N se va face în continuare pe baza mineralizării materiei organice sau prin

aplicare de îngrăşăminte.
În stadiul apariţiei ultimei frunze, cultura de grâu a absorbit numai jumătate din necesarul de
N, cerinţele sunt foarte importante în continuare şi se argumentează adesea o fracţiune din N
în această fază de vegetaţie.
Aportul de N înainte de apariţia ultimei frunze nu mai influenţează numărul de spice/mp, dar
asigură:
 creşterea fertilităţii spicului;

 creşterea masei a 1.000 de boabe;
 ameliorarea calităţii recoltei (conţinutul în proteină şi indicele Zeleny).
Fracţiunea din doza de N care se aplică în acest stadiu este de 30-40 kg N s.a./ha, cu un
coeficient real de utilizare a N în jur de 75%.
Pe lângă realizarea unui randament economic optimal, agricultorul trebuie să ţină cont în
bugetul exploataţiei de impactul fertilizării cu N asupra mediului, iar recomandările
prezentate în cadrul acestui articol vizează compatibilitatea între agricultura performantă,
protecţia mediului şi valoarea de morărit şi panificaţie a recoltei.
78
CONCLUZII
Cercetările efectuate cu privire la fertilizarea corecta a terenurilor agricole au condus la

următoarele concluzii:
 Utilizarea îngrăşămintelor poate avea impact negativ asupra solului dacă nu se ţine
seama de:
- Proprietățile solului;
- Gradul lui de aprovizionare cu elemente nutritive;
- Necesarul de nutrienţi al plantelor şi recoltele prognozate.
 Cantitatea de îngrășăminte ce se aplică pe hectar este exprimată fie în cantitate totală

de îngrăşământ, fie în substanţă activă.
 Cantitatea substanțelor active accesibile din sol și a celor provenite din îngrășămintele
introduse trebuie să corespundă cantității calculate pentru o anumită produție.
79
 Se prevede și un plus procentual, care în cazul fosforului poate ajunge la 15-20%,
pentru a avea siguranța unei bune aprovizionări a plantelor cu hrană, și ridicarea
fertilității solului.
 Nu toate substanțele active introduse în sol prin îngrășăminte sunt folosite de către
plante. O parte din ele rămân în sol, de aceea trebuie aplicat și un coeficient de folosire
a substanțelor nutritive din sol și din îngrășăminte.
Dezvoltarea armonioasă şi durabilă a unei anumite zone implică cunoaşterea condiţiilor

naturale şi în special a potenţialului ecologic al terenurilor.
BIBLIOGRAFIE
1. Avarvarei T. - Agricultură generală vol.I, Ed. Ion Ionescu , Iași, 1999.
2. Barbu N.,Lixandru GH.,-Principii fundamentale de Știința solului, Ed. Dosoftei,Iași,

1997.
3. Bunescu I.V., -Curs de Pedologie, Ed. Petru Groza, Cluj Napoca, 1980.
4. Davidescu D., Davidescu V.- ,,Agrochimia modernă,, Ed. Academiei RSR,

București, 1981.
5. Dejeu L., Petrescu C., Chira A. - ,,Horticultură și protecția mediului,, Ed. Didactică
și Pedagogică, București, 1997.
6. Grecu O.M., -Factorii de mediu și influența acestora asupra solului, Ed. Inkpres,
Craiova, 2021.
80
7. Madjar Roxana, Davidescu Velicica. - Principii de mentinere a fertilitatii solului,
Ed. INVEL-Multimedia, Bucuresti, 2008.
8. Mănescu S., Cucu M., Diaconescu M.L.- Chimia sanitară a mediului, Ed.Medicală,
București, 1994.
9. Pumnea C., Grigoriu G.- Protecția mediului ambiant, Ed. Didactică și pedagogică,
București , 1994.
10. Rojanschi V., Bran F., Diaconu G. - Protecția și ingineria mediului, Ed.
Economică, București , 1997.
11. Rusu M., Marghitas Marilena, Oroian I., Dumitra; Adelina - Tratat de agrochimie,
Ed. Ceres, Bucuresti, 2005.
12. Șchiopu D.- Ecologie și protecția mediului, Ed. Didactică și pedagogică,

București ,1997.
13. Surpățeanu M.- Elemente de chimia mediului, Ed. Matrix Rom, București, 2004.
14. https://www.horticultura-bucuresti.ro/images/pdf/Agrochimie.pdf
81

Licenta Conversie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Conversie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS,, DIN GALAȚI

DEPARTAMENTUL DE FORMARE CONTINUĂ ȘI TRANSFER

FERTILITATEA,ÎNSUȘIREA ESENȚIALĂ A SOLULUI

Coordonator științific Absolvent

Solul, formaţiunea naturală de la suprafaţa litosferei evoluează permanent prin

problemei producției agricole punând bazele fertilizării minerale a plantelor.

Tabelul 2.1 Compoziția chimică medie a plantelor agricole în principalii

Conținutul mediu al plantelor agricole în azot și elemente minerale (%) întărește

Tabelul 2.2 Conținutul mediu al plantelor agricole în azot și

2.2. Eroziunea solului, prin factori naturali sau antropici

Tabelul 2.5 Valoarea coeficienților de scurgere pe pante de peste 16%

Tabelul 2.6 Valoarea coeficienților de scurgere la ploi cu diferite asigurări

Tabelul 2.7 Valoarea coeficienților de scurgere adaptați (după Frevert)

Pierderile de sol pe terenurile în pantă depind atât de regimul pluviometric, panta

Densitatea pe unitatea de suprafață a plantelor cultivate pe terenurile afectate de

Efectele fenomenului de eroziune asupra proprietăților solului

Figura 2.1 Modifiearea rezervelor de humus în raport cu intensitatea de eroziune

Tabelul 2.12 Variația pe profil a greutății volumetrice (%) în raport cu starea de

Calitatea apei de irigare

Tabelul 2.18 Clasificarea apelor dupa laboratorul de salinitate S.U.A.

După conținutul în săruri se disting trei clase;

2.5. Acidifierea solului

[CA]=Ca + R-(COOH)2 ---------> H-[CA]- H + R-(COO) 2Ca

Îngrășărea unilaterală repetată cu azotat de amoniu pe solurile cu reacție acidă poate

3.1 Asolamentul și rotația culturilor

3.2 Influența rotației culturilor asupra producției

Producția de porumb în condițiile fertilizării cu 30 t/ha și

Influența asolamentului asupra însușirilor fizico-chimice și biologice ale solului

Producția de porumb în condițiile fertilizării cu 30 t/ha și

Influența asolamentului asupra însușirilor fizico-chimice și biologice ale solului

3.3 Rotația și combaterea anumitor boli și dăunători

Interacțiunea între asolament și celelalte verigi tehnologice ca: sistemul de

Principiile care stau la baza alcătuirii corecte a unui asolament.

3.4 Lucrarea solului pe curbele de nivel pentru combaterea eroziunii pe

 leguminoasele anuale pe terenuri cu pantă între 10-14%;

 cerealele păioase pe terenuri cu pantă între 15-18%.

Structura culturilor pe terenuri în pantă (%)

Când din motive economice nu se poate renunța la unele culturi de mare

 – porumb sau floarea

3.4.2 Irigarea rațională pentru evitarea sărăturării secundare a solului, mai

 conținutul în materie organică;

 impermeabilizarea unor orizonturi.

potențiale de salinizare și de aceea se impune pe solurile irigate studierea atentă a

 pierderilor de apă în sistemele de irigații;

 randamentelor reduse ale udării;

 instalării în condiții de exces de umiditate a unei vegetații de mlaștini și specii

 măsuri de prevenire a salinizării secundare ca urmare a solubilizării și ridicării

 analiza proprietăților solului;

 toleranța plantelor la salinitate;

3.5. Folosirea îngrășămintelor organice și minerale

- evitarea poluării mediului și a recoltelor în cazul folosirii unor doze ridicate.

4.1 Resurse naturale

4.1.1 Resurse naturale regenerabile

In partea centrala a judetului, in depresiunea Tg. Jiu – Carbunesti, pe relief asezat,

4.1.2 Resurse naturale neregenerabile

Conform estimarilor, la inceputul anilor 90, teritoriul judetului concentra importante resurse

Zacamintele de titei si gaze naturale, cantonate in formatiunile mio-pliocene cutate,

Cantitatea de îngrășăminte ce se aplică pe hectar este exprimată fie în cantitate totală de

Când recomandările privind folosirea îngrăşămintelor se dau în „cantitate de substanţă activă la

4.2 Calculul dozei de îngrășăminte în substanţă activă pentru un teren agricol

Dî.b. = (45 x 100): 34 = 133 kg azotat de amoniu.

Dî.b. = (Ds.a. x 100): Cs.a.

 Dî.b.= doza (cantitatea) brută de îngrășământ kg/ha;

Coeficientul de folosire a elementelor nutritive din sol la diverse culturi