COLEGIUL TEHNIC ”PETRU PONI”

ROMAN

PROIECT

Pentru examenul de certificare a calificării absolvenților învățământului liceal

Nivel 4 de calificare

FILIERA TEHNOLOGICĂ
DOMENIUL: RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
CALIFICAREA: TEHNICIAN ECOLOG ȘI PROTECȚIA CALITĂȚII MEDIULUI

Îndrumător:
prof. Iulia Mitrea

Candidat:
Elev: Roșu Petronela-Bianca
Clasa a XII-a D
 2022

TEMA LUCRĂRII:

FENOMENE METEOROLOGICE
EXTREME

2
 CUPRINS

ARGUMENT ................................................................................................................................. 4

CAPITOLUL 1. METEOROLOGIA ........................................................................................ 5

1.1. Aspecte generale privind meteorologia ....................................................................... 5
1.2. Importanța meteorologiei ............................................................................................ 6

CAPITOLUL 2. ATMOSFERA TERESTRĂ ......................................................................... 7

2.1. Structura atmosferei .................................................................................................... 7
2.2. Compoziția atmosferei ................................................................................................ 10

CAPITOLUL 3. FENOMENE METEOROLOGICE EXTREME ......................................... 13

3.1. Fenomene extreme de scurtă durată ............................................................................ 14
3.2. Fenomene extreme de durată medie ............................................................................ 20
3.3. Fenomene extreme de lungă durată ............................................................................. 23
3.4. Fenomene extreme de foarte lungă durată .................................................................. 24

CAPITOLUL 4. FENOMENE METEOROLOGICE EXTREME ÎN ROMÂNIA .............. 26

4.1. Amplasarea geografică și clima României .................................................................. 26
4.2. Recorduri meteo-climatice în România ....................................................................... 27

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 32

3
 ARGUMENT

Meteorologia este știinţa care se ocupă cu studiul atmosferei terestre şi a fenomenelor

fizice care se produc în ea, reunind, ca şi pe vremea lui Aristotel, ansamblul cunoştinţelor despre
atmosferă şi fenomenele ce se petrec în cuprinsul ei; diferă numai cantitatea şi calitatea acestora, în
creştere continuă. Obiectul de studiu al Meteorologiei este, aşadar, aerul atmosferic adică ultimul
înveliş continuu al Pământului.
Ţara noastră are, după cum se poate observa în decursul ultimilor ani, o istorie ''bogată în
calamităţi naturale şi evenimente catastrofale cauzate de activitatea umană''.
Efectele dăunătoare pe care aceste fenomene le au asupra populaţiei, mediului înconjurător
şi bunurilor materiale fac necesară cunoaşterea acestor fenomene şi a modului în care putem
preveni, sau ne putem apăra în caz de urgenţă.
Am ales ca temă de studiu pentru lucrarea mea de atestat ,,Fenomene meteorologice
extreme ”, deoarece mi se pare o temă interesantă de dezbătut și cercetat. Mă pasionează în general
fenomenele meteorologice, intensitatea și modul de desfășurare al acestora. Cu prilejul realizării
acestui atestat, am considerat că este o oportunitate foarte bună de a afla lucruri noi și interesante.
Mă preocupă îndeosebi și schimbările climatice și modul în care acestea se manifestă, având
consecințe uneori devastatoare pentru mediu sau om.
Lucrarea intitulata ,,Fenomene meteorologice extreme” este structurată pe patru capitole:
În primul capitolul am prezentat subiectul ,,Meteorologia”. Subiectul definește aspectele
genereale privind meteorologia, ce este și de ce este importantă.
Următorul capitol abordează ,,Atmosfera terestră” în care sunt prezentate structura și
compoziția atmoferei.
Capitolul trei prezintă pe larg ,,Fenomenele meteorologice exteme”. În acest capitol am
prezentat clasificarea fenomenelor meteorologice extreme: fenomene extreme de scurtă durată, de
durată medie, de lungă și de foarte lungă durată.
În ultimul capitol, intitulat ,,Fenomene meteorologice extreme în România” am prezentat
așezarea țării și clima, precum și o serie de recorduri meteo-climatice (seceta, precipitații, tornade,
vijelii).

4
 Consider că tema aleasă de mine, precum și redactarea proiectului îndeplinesc condițiile
profesionale și cerințele actuale care conduc la dobândirea capacităților de cunoaștere în obținerea
certificatului de competență profesională pentru specializarea ”Tehniciat ecolog și protecția
calității mediului”.
CAPITOLUL 1

METEOROLOGIA

1.1. Aspecte generale privind meteorologia

Meteorologia este ştiinţa care studiază structura şi proprietăţile atmosferei, fenomenele şi

procesele fizice care se produc în atmosferă, în general, şi în troposferă, în particular, în scopul
prognozării sau prevederii vremii. Ea face parte din categoria ştiinţelor geonomice, care studiază
învelişurile Pământului: atmosfera, litosfera, hidrosfera, pedosfera, reliefosfera, biosfera,
climatosfera, criosfera, aparţinând Geografiei.
Obiectul de studiu al meteorologiei este reprezentat de aerul atmosferic, în care un rol
deosebit de important îl au vaporii de apă a căror cantitate este în permanentă schimbare ca urmare
a încălzirii şi răcirii aerului. Acesta, în deplasarea lui prin intermediul curenţilor aerieni, transportă
de la o regiune geografică la alta ceaţa şi norii, responsabili de apariţia celor mai importante
fenomene care generează aspectul vremii la un moment dat.
Având în vedere că transformările care au loc în atmosferă sunt procese şi fenomene fizice,
meteorologia a fost denumită şi fizica atmosferei.
Totalitatea fenomenelor şi proceselor fizice din atmosferă, care caracterizează starea
atmosferei la un moment dat şi într-un anumit loc, constituie vremea, iar succesiunea în timp a
stării fizice a atmosferei reprezintă evoluţia sau mersul vremii. Caracteristicile vremii sunt
reprezentate prin valori cantitative şi calitative ale fenomenelor şi proceselor fizice din atmosferă,
ce poartă denumirea de elemente meteorologice și anume: radiaţia solară, temperatura aerului şi a
solului, nebulozitatea şi durata de strălucire a Soarelui, precipitaţiile atmosferice, presiunea
atmosferică şi vântul. Cuantificarea acestor elemente meteorologice se realizează prin determinări
şi observaţii vizuale, dar şi prin măsurători instrumentale, toate acestea reprezentând observaţiile
meteorologice. Toate datele rezultate din acest complex de observaţii meteorologice sunt utilizate
de serviciile meteorologice în scopul elaborării prognozelor şi emiterii avertizărilor asupra apariţiei
şi evoluţiei unor fenomene periculoase. Aceste informaţii sunt transmise organelor centrale şi
locale de stat, diferitelor instituţii, în scopul asigurării şi protecţiei meteorologice a navigaţiei
5
aeriene şi maritime, a transporturilor rutiere şi feroviare, a lucrărilor agricole şi a stării de sănătate
a organismelor vii. În acelaşi timp, aceste date sunt folosite în schimbul internaţional de mesaje
meteorologice.

1.2. Importanța meteorologiei

Sarcina principală a meteorologiei este aceea de a descoperi legile care guvernează

procesele şi fenomenele din atmosferă în scopul prognozării lor. De asemenea, meteorologia, care
devine tot mai mult o ştiinţă cu mare aplicativitate practică, are ca sarcini perfecţionarea continuă a
metodelor de prevedere a vremii sau timpului şi a metodelor de influenţare activă asupra evoluţiei
vremii. În acest sens, informaţiile meteorologice sunt din ce în ce mai necesare în toate domeniile
activităţii umane: agricultură, construcţii, transporturi, telecomunicaţii, lucrări hidrotehnice şi
amelioraţii, balneo-climatologie, turism, urbanism, asistenţă socială etc.
Prin folosirea mijloacelor tehnice moderne, omenirea are posibilitatea unei intervenţii
active în desfăşurarea unor procese atmosferice, cum ar fi: activarea sistemelor noroase şi a
precipitaţiilor atmosferice, sistemele antigrindină, disiparea ceţii, combaterea unor fenomene
periculoase ca îngheţul, seceta, inundaţiile etc.
Vremea și clima influențează activitatea oamenilor și dirijează chiar economia regiunilor
unei țări. În țările cu structură socială înaintată, unde la bază stă sistemul economiei planificate,
sunt folosite rațional toate influențele factorilor atmosferici. Astfel, pot fi luate măsuri
corespunzatoare, care să anihileze sau să reducă pagubele ce ar putea fi produse de agenții
atmosferici diferitelor sectoare ale economiei naționale.
Amintim numai de sprijinul acordat prin informările asupra evoluției timpului (sau vremii)
de-a lungul rutelor aeriene și maritime. Câte catastrofe nu au fost evitate prin folosirea rațională, de
către echipajele respective, a informațiilor primite din partea serviciilor de averitzare
meteorologică.
În agricultură, meteorologia ocupă un loc din ce în ce mai important. Cercetarea regimului
termic și de umezeală a solului, legat de diferite faze de dezvoltare biologică a plantelor, a făcut să
se dezvolte o noua ramură a acestei știinte: agrometeorologia.
Medicina modernă ține în permanență cont de influența factorilor atmosferici asupra
modului cum evoluează diferitele maladii. În marile clinici, pe lângă medici lucrează meteorologi
care dau indicații asupra factorilor atmosferici. Din ce în ce mai des apar lucrări de specialitate, în
care temele respective sunt tratate, ținându-se seama de influența diferiților parametri atmosferici.

6
 Amplasarea marilor construcții publice și industriale nu este de conceput fără cunoașterea
în prealabil a particularităților climatice ale regiunilor respective. Prin neluarea în considerație sau
printr-o cunoaștere insuficientă a datelor meteorolgice, au fost și pot fi prilejuite pagube enorme.

CAPITOLUL 2

ATMOSFERA TERESTRĂ

2.1. Structura atmosferei

Atmosfera este învelişul gazos al Pământului şi ultimul din geosistem, de aceea este
considerat interfaţa dintre corpul planetar şi spaţiul interplanetar.
Din punct de vedere fizic, atmosfera este constituită dintr-un amestec de gaze, purtând în
suspensie particule solide, lichide sau gazoase suplimentare, de origine terestră sau cosmică,
naturală sau antropică. Particulele solide, gazoase sau lichide în suspensie în aerul atmosferic
constituie ansamblul fizic numit aerosolul atmosferic.
Aerul atmosferic este indispensabil vieţii prin conţinutul de oxigen necesar respiraţiei şi
oferă protecţie împotriva radiaţiilor solare ultraviolete care distrug viaţa prin intermediul stratului
de ozon. În acelaşi timp, el asigură o temperatură constantă planetei Terra prin existenţa gazelor cu
lungimi de undă din domeniul infraroşu, care funcţionează ca un ecran protector împotriva
pierderii căldurii noaptea şi încălzirii excesive ziua.

7
 Figura nr. 2.1. Poziţia şi structura atmosferei în raport cu Soarele şi Pământul
Atmosfera este considerată a fi un sistem termodinamic deschis (figura nr. 2.1) care:
 se intercondiţionează determinant la limita sa inferioară cu litosfera, hidrosfera, şi biosfera prin
schimburi termice, mecanice şi chiar de constituenţi (cum ar fi cenuşa vulcanică, spori,
fracţiuni de polen şi nu în ultimul rând vapori de apă respectiv componenta atmosferică a
circuitului apei în natură);
 interacţionează radiativ la limita sa superioară cu Soarele şi spaţiul extraatmosferic.
Atmosfera reprezintă învelişul de aer al Pământului, a cărui grosime este de la nivelul
Pământului până la aproximativ 3000 km altitudine. Masa atmosferei scade spectaculos de rapid cu
altitudinea la fel şi densitatea sa şi implicit presiunea pe care o exercită acest înveliş la diferite
nivele atmosferice.
Atmosfera, funcţie de caracteristicile şi densitatea aerului este împărţită în 5 straturi, după
cum este ilustrat în figura nr. 2.2:
- troposfera – 0 ÷ 12 km;
- stratosfera – 12 ÷ 30 km;
- mezosfera – 30 ÷ 80 km;
- termosfera – 80 ÷ 1000 km;
- exosfera – 1000 ÷ 3000 km.

8
Figura nr. 2.2. Reprezentarea schematică a diviziunilor și subdiviziunilor atmosferei, cu variaţia de
temperatură şi presiune corespunzătoare şi cu principalele fenomene atmosferice
Troposfera este cel mai turbulent strat. Aici se produc mişcări de convecţie pe verticală, atât
ascendente cât şi descendente, care au rolul de a omogeniza din punct de vedere termic aerul, şi
mişcări de advecţie numai pe orizontală, care au rolul de a transporta masele de aer dintr-o regiune
în alta. În troposferă se produc toate fenomenele meteo: variaţii de temperatură şi presiune, vânt,
nori, precipitaţii, aici se formează centrii barici şi fronturile atmosferice.
Tropopauza are o grosime de la câteva sute de metri până la 2 km. Este mai groasă deasupra
polilor şi mai subţire deasupra Ecuatorului. Nu este un strat continuu, ea prezentând 2 trepte : una
în zona subpolară şi alta în zona subtropicală, unde prezintă o ruptură. În zona de ruptură se produc
diferenţe mari de temperatură şi presiune, aici luând naştere curenţi cu viteze egale cu 700 km/h.
Aceștia reprezintă curenții jet sau fulger (jet-streams), cu un circuit foarte meandrat pe direcția E-
V.

Stratosfera. Se întinde de la tropopauză până la 35 de km și chiar 50 de km, după unii autori.

Temperatura crește spre partea ei superioară până la 0 0C la înălțimea de 50 de km. Umezeala
aerului este foarte redusă deoarece nu se produc curenți de aer verticali, care să transporte vaporii
de apă. La aproximativ 25 de km se află o zonă în care există o concentrație mare a ozonului,
numită ozonosferă.
9
Mezosfera prezintă o variaţie foarte puternică a temperaturii. Până la 50 km temperatura scade
brusc la valori cuprinse între -60 ÷ -70˚C. De la 50 ÷ 55 km temperatura creşte brusc la +75˚C, iar
între 55 ÷ 80 km scade iar până la -110˚C. Mezosfera este principalul strat de ozon. În acest strat se
produce un fenomen foarte “ciudat”: reflexia undelor sonore.

Termosfera este segmentul situat între 80 și 1000-1200 de km, unde gazele sunt puternic ionizate
de către radiațiile gama, X și ultraviolete. Reprezintă stratul celor mai ridicate temperaturi. La
nivelul superior temperaturile ating valori deosebit de mari și anume sunt cuprinse între 2000-
3000 0C, datorită absorbției radiațiilor ultraviolete de către moleculele de oxigen, care se disociază
cu degajare de căldură. Aici se formează aurorele boreale. Tot aici se produce reflexia undelor
radio. Există patru straturi de reflexie a undelor radio:
- D - unde lungi (la 90 km);
- E - unde medii;
- F1 - unde scurte;
- F2 - unde ultrascurte.

Exosfera. În exosfera nu mai există aer. Distanța dintre moleculele de aer crește la 100 km, iar
moleculele constituiente scapă de forța de atracție a pământului, pierzându-se în spațiul
interplanetar. Ultimul strat din atmosferă este reprezentat de : omosferă, eterosferă, magnetosferă.
Tot aici există și trei centuri de radiații, sub formă de potcoavă, numite centuri Van Allen, formate
din protoni, electroni și neutroni de mare energie, captați din radiația corpusculară cosmică.

2.2. Compoziția atmosferei

Atmosfera reprezintă un amestec de gaze, în principal azot şi oxigen (fapt demonstrat

prima dată de către Lavoisier) în care se află în suspensie diferite particule solide şi lichide de
origini diferite, denumite aerosoli.
Gazele care formează aerul atmosferic sunt: azotul în proporţie de 79,2%, oxigenul cu
20,8%, cantităţi mici de bioxid de carbon, amoniac şi vapori de apă. Azotul şi oxigenul reprezintă
peste 99%, restul de 1%, celelalte gaze. După O.M.M. (Organizaţia Meteorologică Mondială), în
aerul uscat până la înălţimea de 25 km se află următoarele elemente: argon, bioxid de carbon,
neon, heliu, kripton, hidrogen, xenon, ozon, radon, iod, metan, oxid de azot, apă oxigenată, bioxid
de sulf, bioxid de azot, oxid de carbon, clorură de sodiu, amoniac.

Tabelul nr.1. Constituienţii standard ai atmosferei

10
 La suprafaţa terestră, unele gaze sunt variabile, în special dioxidul de carbon, vaporii de
apă, radonul şi ozonul, iar oxigenul şi hidrogenul sunt constante. O altă componentă a aerului
atmosferic este reprezentată de suspensiile lichide şi solide, numite aerosoli. În concluzie,
atmosfera este alcătuită din trei categorii principale de componente sau elemente:
• constante;
• variabile;
• aerosoli.

Elementele constante: sunt acelea care nu îşi schimbă concentraţia. Principale sunt: azotul (78%),
şi oxigenul (21%).
 Azotul este un element care nu întreţine viaţa, dar în amestec cu oxigenul reduce forţa
oxidantă a acestuia, făcând posibilă viaţa pe Terra. Are un rol important în nutriţia plantelor
şi este folosit pe scară largă în industriile chimică şi farmaceutică la fabricarea
îngrăşămintelor azotoase, a coloranţilor şi medicamentelor.
 Oxigenul este cel mai important gaz deoarece întreţine viaţa şi are proprietatea de a absorbi
radiaţiile ultraviolete nocive. Cantitatea de oxigen se păstrează în limite constante deoarece

11
 pierderile prin respiraţie şi reacţiile cu alte elemente sunt compensate prin aportul din
procesul de fotosinteză clorofiliană a plantelor.

Elemente variabile: prezintă variaţii cantitative temporale şi spaţiale din cauze naturale sau
antropice. Cele mai importante sunt: bioxidul (dioxidul) de carbon (0,02-0,03%), ozonul, vaporii
de apă.
 Bioxidul de carbon este un produs de ardere, dar rezultă şi din procesele biochimice
(respiraţie, descompuneri organice şi erupţii vulcanice). Cele mai mari concentraţii se
găsesc deasupra marilor centre populate şi industriale sau în regiunile cu intensă activitate
vulcanică. Este considerat principalul gaz cu efect de seră antropic, o dublare a
concentraţiei sale ar determina o încălzire a planetei cu 2-4°C. Este un gaz foarte important
în fotosinteza plantelor, iar dizolvat în apă asigură nutriţia acestora. În acelaşi timp
absoarbe o parte din căldura formată la suprafaţa terestră prin convertirea energiei radiante
şi încălzeşte aerul troposferic, având astfel, un efect de seră natural împreună cu vaporii de
apă.
 Ozonul este un oxidant puternic foarte toxic, care se formează în atmosferă la înălţimi de
10-60 km sub acţiunea razelor ultraviolete şi a particulelor electrizate emise de către Soare.
Pe verticală, maximum de concentrare se află între 25-30 km în stratosferă şi între 40-50
km în mezosferă, zone care se numesc ozonosfere. În atmosferă au loc atât procese de
formare a ozonului, cât şi procese de dezagregare cu degajare mare de căldură (câteva zeci
de grade).
 Vaporii de apă ajung în aerul atmosferic în urma proceselor de evaporare de la suprafaţa
terestră, a proceselor fiziologice (respiraţie şi transpiraţie a organismelor vii) şi ca urmare a
erupţiilor vulcanice. Distribuţia vaporilor de apă depinde de: temperatura aerului, prezenţa
surselor de evaporare, dinamica curenţilor de aer. Vaporii de apă au un rol deosebit de
important, nu numai prin formarea precipitaţiilor în urma proceselor de condensare şi
sublimare, dar şi pentru faptul că ei absorb o parte din radiaţiile infraroşii emise de
suprafaţa terestră şi le returnează, amplificând împreună cu bioxidul de carbon efectul de
seră natural. Fără existenţa vaporilor de apă în atmosferă, temperatura aerului ar fi cu mult
mai scăzută, comparativ ce cea actuală, deci influenţează şi bilanţul caloric al sistemului
Atmosferă-Pământ.

Aerosolii sunt suspensii solide, lichide sau gazoase naturale sau de origine antropică, de natură
minerală (cenuşă, fum, praf, sare marină) şi organice (microorganisme). Suspensiile naturale de
origine minerală sunt: praful cosmic, praful terestru provenit din degradarea rocilor şi uscarea
12
solului, fumul şi cenuşa vulcanică, fumul provenit în urma incendiilor, particule de sare marină etc.
Praful terestru este purtat de curenţii convectivi ascendenţi în straturile înalte ale troposferei şi prin
intermediul vânturilor la mari distanţe faţă de zonele de origine.

CAPITOLUL 3

FENOMENE METEOROLOGICE EXTREME

Fenomenele meteorologice extreme prezintă manifestări complexe, datorate concomitenței

sau succesiunii foarte rapide a unor procese asociate mai multor parametri meteorologici.
Intensitatea fenomenelor atmosferice periculoase variază de la o zonă climatică la alta,
scăzând dinspre Ecuator spre pol pentru fenomenele specifice sezonului cald, respectiv dinspre pol
spre Ecuator pentru fenomenele caracteristice sezonului rece. Fenomenele sunt cu atât mai intense
cu cât ele se produc mai în afara sezonului caracteristic de apariţie. De asemenea, este de reţinut
faptul că în zona temperată se constată cea mai mare varietate de fenomene atmosferice
periculoase, întrucât aceste latitudini reprezintă arealul de întâlnire a unor mase de aer cu
proprietăţi fizice net diferite (aer tropical, aer polar sau al latitudinilor medii, aer arctic, respectiv
antarctic). Evoluţia temporală a fenomenelor atmosferice periculoase în zonele temperate are, în
general, un caracter neperiodic, fapt care le face mai greu de prevăzut şi de combătut.

13
 În climatul temperat, cu patru anotimpuri, se pot deosebi:
 fenomene meteorologice de risc specifice sezonului rece (inversiuni de temperatură, valuri
de frig, îngheţ, brumă, polei, strat gros de zăpadă, viscol, avalanşe de zăpadă);
 fenomene meteorologice de risc specifice anotimpului cald (valuri de căldură, furtuni
însoţite de precipitaţii abundente, de descărcări electrice şi de căderi de grindină);
 fenomene meteorologice întâlnite în anotimpurile de tranziţie (ceţuri, valuri de căldură,
valuri de frig - cu care sunt asociate îngheţurile timpurii de toamnă şi târzii de primăvară -,
ninsori sau viscole timpurii de toamnă şi târzii de primăvară, perioade excedentare sau
deficitare pluviometric);
 fenomene meteorologice posibile în tot cursul anului (perioadele de uscăciune şi de
secetă, perioadele excedentare pluviometric, vântul tare).

În funcţie de durata medie (tipică) a manifestării lor, fenomenele meteorologice de risc au

fost clasificate în patru categorii:
- de scurtă durată,
- de medie durată,
- de lungă durată şi
- de foarte lungă durată.

3.1. Fenomene extreme de scurtă durată

Acestei categorii îi aparţin fenomenele atmosferice periculoase, care au o durată medie de

existenţă redusă, cuprinsă între câteva minute şi trei zile. Dacă detaliem problema, în cadrul acestui
interval s-ar putea separa şi fenomene de foarte scurtă durată, a căror evoluţie nu depăşeşte câteva
ore (tornadele, vijeliile, grindina etc.). Modul de manifestare a fenomenelor de scurtă durată este
variat, datorită diversităţii factorilor care le generează. Au fost incluse în acestă categorie
următoarele fenomene periculoase, care pot apărea în diferite zone climatice: tornadele, vijeliile,
descărcările electrice, căderile de grindină în sezonul cald și bruma, poleiul, chiciura tare,
zăpada umedă îngheţată, avalanşele de zăpadă, în sezonul rece.

Tornadele
Dicţionarele meteorologice precizează că tornada reprezintă o perturbaţie atmosferică turbionară,
de mare intensitate şi de mică întindere, dezvoltată din baza unui nor Cumulonimbus capillatus
asociată unor vânturi extrem de puternice. De fapt, cele mai mari viteze ale vântului măsurate în
14
apropierea suprafeţei terestre au fost determinate într-o astfel de perturbaţie ca fiind de la peste 140
km/h, respectiv până la peste 500 km/h).

Figura nr. 3.1. Tornadă

Dacă fenomenul se dezvoltă deasupra uscatului, el poartă numele de tornadă, iar dacă apare
deasupra unei bazin acvatic, se numeşte trombă marină.
Tornada are aspectul unei coloane sau al unui con noros, de forma unei pâlnii, cu gura la
baza norului Cb. Se vorbeşte despre tornadă propriu-zisă atunci când pâlnia atinge suprafaţa
terestră, moment în care şi intensitatea fenomenului ajunge la apogeu.
Ca structură, tornada cuprinde pâlnia şi curenţii de aer asociaţi acesteia, astfel:
- pâlnia, care devine vizibilă din momentul aspirării de pe suprafaţa terestră, de către curenţii
ascendenţi, a diferitelor materiale, de care depinde şi culoarea pâlniei, de obicei cu tentă de la gri
deschis până la gri închis. Pâlnia poate avea un diametru între câteva zeci şi câteva sute de metri
până la 1 km, iar înălţimea ei poate fi cuprinsă între 100 m şi câţiva kilometri.
- curenţii de aer asociaţi pâlniei au o traiectorie descendentă în interiorul acesteia, respectiv o
traiectorie ascendentă, cu sens de învăluire, la partea exterioară a pâlniei, aici înregistrându-se şi
vitezele cele mai mari ale vântului.
Tornadele se clasifică în funcţie de valoarea vitezei vântului de la periferia pâlniei, de care
depinde şi amploarea pagubelor asociate acestor adevăraţi “monştri” ai atmosferei. O clasificare
15
binecunoscută este cea reprezentată de scara lui Ted Fujita, care cuprinde 6 trepte, redate în tabelul
următor:

Tabelul 3.1. Scara Fujita de clasificare a tornadelor

Viteza vântului
Treapta Categoria Pagube
(m/s) (km/h)
F0 Slabă Uşoare 17-32 61-115
F1 Moderată Moderate 33-49 119-176
F2 Puternică Importante 50-69 180-248
F3 Foarte puternică Severe 70-92 252-331
F4 Violentă Devastatoare 93-116 334-417
F5 Foarte violentă Incredibile 117-142 421-511
Elementul meteorologic cel mai distructiv asociat tornadelor este viteza foarte mare a
vântului. Acesta acţionează prin efect mecanic de doborâre, de ridicare şi transportare la distanţe,
uneori incredibile, a obiectelor şi fiinţelor. Presiunea foarte mică din interiorul pâlniei tornadei
favorizează aspiraţia de pe suprafaţa terestră a unor obiecte, care, purtate prin aer, devin adevărate
proiectile ce provoacă, la rândul lor, victime şi mari distrugeri.
Vijeliile
Vijelia este un fenomen meteorologic complex, definit, în primul rând, printr-o puternică
intensificare a vitezei vântului, care creşte brusc pentru o scurtă perioadă de timp, uneori numai de
ordinul minutelor. Viteza trebuie să fie de cel puţin 8 m/s, iar valoarea de 11 m/s trebuie să fie
depăşită cel puţin timp de un minut. Creşterea vitezei vântului este însoţită şi de o schimbare a
direcţiei acestuia, de cele mai multe ori la fel de rapidă, şi care poate atinge chiar 1800.
Vijelia precede sau însoţeşte norii orajoşi (Cb), motiv pentru care ea poate fi asociată cu
precipitaţii sub formă de aversă, descărcări electrice şi căderi de grindină. Din cauza prafului
ridicat de pe sol de vântul intens, vizibilitatea orizontală scade foarte mult în timpul vijeliei, iar
cerul capătă un aspect întunecat, ameninţător. Sfârşitul vijeliei este la fel de brusc ca şi începutul
său, iar durata fenomenului este scurtă, rareori depăşind o jumătate de oră.

Descărcările electrice
(orajele)

16
 Figura nr. 3.2. Descărcări electrice

Reprezintă una sau mai multe descărcări bruşte de electricitate atmosferică, ce se manifestă printr-
o lumină scurtă şi intensă (fulger) şi printr-un zgomot sec sau printr-un bubuit surd (tunet). Orajele
sunt asociate norilor Cb şi, în general, sunt însoţite de precipitaţii cu caracter de aversă, sub formă
de ploaie, grindină, măzăriche moale, măzăriche tare sau, mai rar, de ninsoare.
După localizarea în spaţiu şi modul de manifestare, fulgerele au fost clasificate în trei tipuri:
a) descărcări interne sau fulgere în pânză, care se produc în interiorul norului orajos şi se
manifestă printr-o iluminare difuză, în care nu se poate identifica un canal net delimitat.
b) descărcări la sol sau trăsnete, care au aspectul unor scântei imense, ce se formează între norul
Cb şi suprafaţa terestră. Au o traiectorie sinuoasă şi, de obicei, prezintă ramificaţii orientate în
jos, care pleacă dintr-un canal principal net conturat.
c) fulgere liniare, care se observă sub forma unor descărcări sinuoase, adesea ramificate, care
pornesc dintr-un canal bine conturat provenit din norul orajos, dar fără să atingă suprafaţa
terestră.
Efectele descărcărilor electrice sunt foarte grave, se produc atât asupra fiinţelor vii, asupra
materialelor, inclusiv asupra mediului natural.

Grindina
Reprezintă o precipitaţie sub formă de particule sau greloane de gheaţă (numite popular pietre), cu
aspect sferoidal, cu diametrul cuprins, în general, între 5 si 50 mm, care cade din nori Cb şi are,
întotdeauna, caracter de aversă. Se prezintă sub forma unui nucleu, înconjurat de straturi
alternative de gheaţă opacă şi transparentă. Într-un grelon obişnuit se pot întâlni până la 5 straturi,
dar în cazurile excepţionale s-au identificat și 20 de astfel de straturi alternative de gheaţă opacă şi
transparentă.

17
 Figura 3.3. Grindină

De cele mai multe ori, căderile de grindină sunt asociate cu alte fenomene specifice norilor Cb:
precipitaţii intense, descărcări electrice, intensificări ale vitezei vântului. Prin urmare, astfel de
fenomene au o largă răspândire pe glob, începând cu zonele ecuatoriale şi terminând cu cele
subpolare, în timpul scurtei perioade calde a anului.
Efectele grindinii: la latitudini temperate, grindina este specifică sezonului cald. Prin efectul
mecanic (de lovire), greloanele de grindină produc pagube foarte mari culturilor agricole, de multe
ori acestea fiind iremediabil compromise. Grindina are şi alte consecinţe negative: spargerea
geamurilor, a ţiglelor, deteriorarea obiectelor metalice mai puţin rezistente (de exemplu, caroseriile
de automobile). Totodată, grindina poate produce şi victime umane, decesul survenind în urma
rănilor provocate de greloanele de gheaţă.

Bruma
Bruma reprezintă un fenomen meteorologic care nu poate fi separat de răcirea vremii, respectiv de
îngheţ, fapt pentru care cele două, îngheţul şi bruma, trebuie analizate împreună. Bruma reprezintă
o depunere de cristale foarte fine de gheaţă (cu dimensiuni între 1-5 mm), în formă de solzi, ace,
pene sau evantaie, observată pe sol şi pe obiectele de la sol a căror suprafaţă este răcită suficient
(sub 0° C) pentru a putea produce condensarea solidă a vaporilor de apă din aer. Condiţiile optime
de producere a brumei sunt: regim anticiclonic (presiune atmosferică ridicată), timp senin şi calm
(sau cu vânt slab, sub 2 m/s); umezeală relativă ridicată (peste 80%); temperaturi negative ale
aerului, intensitatea maximă a depunerilor observându-se la temperaturi de -2 -3° C.
Efectele nefavorabile datorate îngheţurilor şi brumelor timpurii de toamnă şi târzii de primăvară se
resimt mai ales în agricultură. Toamna au de suferit, în primul rând, culturile existente încă pe
câmp (legume, zarzavaturi, porumb, floarea soarelui). Primăvara târziu sunt periclitate mai ales
18
livezile de pomi fructiferi, dar şi culturile de câmp, care se află la începutul perioadei de vegetaţie.
De asemenea, din cauza temperaturilor scăzute, asociate uneori şi cu precipitaţii solide sau mixte,
au de suferit şi animalele.

Chiciura tare
Chiciura tare este definită ca fiind o depunere de gheaţă, în general de culoare albă, ornată cu
ramificaţii cristaline şi constituită din granule de gheaţă, mai mult sau mai puţin separate prin
incluziuni de aer. Chiciura tare (granulară) se formează prin îngheţarea rapidă a picăturilor de apă
din masa de ceaţă sau din masa norului, rămase în stare lichidă după încetarea stării de suprarăcire.
Temperatura la care se formează chiciura este cuprinsă, în general, între -2 şi -10° C. Spre
deosebire de chiciura moale, chiciura tare aderă destul de puternic de obiectele pe care se depune.
Riscul reprezentat de depunerile de chiciură depinde de greutatea depunerii (condiţionată, la rândul
ei, de dimensiunea acesteia), asociată cu durata fenomenului.
Chiciura tare poate determina ruperea obiectelor pe care s-a format, în speţă linii de transport a
curentului electric de înaltă tensiune, ramuri de copaci, fire telefonice, stâlpi de susţinere a acestor
fire, cabluri de tracţiune ale telecabinelor sau ale teleschiurilor etc.

Poleiul
Poleiul face parte din categoria depunerilor de gheaţă simple. Are un aspect transparent şi provine
din îngheţarea picăturilor de ploaie sau de burniţă suprarăcite, în momentul contactului acestora cu
solul sau cu obiecte de pe sol a căror temperatură este uşor negativă (între 0 şi -1° C). Fenomenul
apare atunci când, în mişcarea lor descendentă, picăturile de ploaie sau de burniţă traversează un
strat de aer cu temperatură negativă. Poleiul apare mai ales la sfârşitul toamnei-începutul iernii,
respectiv la sfârşitul iernii-începutul primăverii, după o perioadă de răcire accentuată (care
favorizează menţinerea temperaturilor negative ale solului), pe fondul unei încălziri asociate
trecerii unui front cald, cu precipitaţii lichide.

Zăpada umedă îngheţată

Reprezintă o altă formă de depunere solidă, destul de asemănătoare la aspect cu chiciura sau cu
poleiul, dar care face parte din categoria depunerilor complexe. Depunerea se formează prin
îngheţarea zăpezii umede sau a lapoviţei ce cade la temperaturi ale aerului cuprinse între 0,3 şi 2,0°
C. Prin scăderea temperaturii imediat după încetarea căderii de zăpadă umedă sau de lapoviţă,
acestea îngheaţă şi se transformă într-o masă de gheaţă, de multe ori având dimensiuni, dar şi
greutăţi foarte mari.

Avalanşele de zăpadă

19
Având în vedere faptul că producerea avalanşelor presupune existenţa zăpezii, aceste fenomene pot
fi considerate că aparţin riscurilor hidrodinamice. În acelaşi timp, avalanşele de zăpadă sunt
generate, în mod indirect, de factori climatici, la care se adaugă îndeplinirea şi a altor condiţii.

Figura nr. 3.4. Avalanșă

Avalanşele de zăpadă se întâlnesc în zone montane situate la orice latitudine, dar efectele negative
cele mai notabile sunt caracteristice zonelor temperate, având în vedere activitatea turistică intensă
şi prezenţa unor căi de comunicaţie foarte importante, caracteristice multor zone de munte situate
la latitudini mijlocii (un exemplu edificator îl reprezintă Munţii Alpi).
Avalanşa de zăpadă se defineşte ca fiind o deplasare gravitaţională a zăpezii, prin alunecare sau
rostogolire, cu o viteză foarte mare (50-200 km/h), care se declanşează brusc în zone montane
unde precipitaţiile sunt predominant sub formă de zăpadă, pe văi şi pe versanţi cu pante suficient
de abrupte (min 25-350). Avalanşa antrenează în drumul ei bolovani, pietre mari, arbori etc.,
mărindu-şi treptat volumul, greutatea şi viteza.

3.2. Fenomene extreme de durată medie

Aparţin acestei categorii fenomene atmosferice periculoase care au o durată medie de

manifestare cuprinsă, în general, între 3 şi 10-15 zile. Sub aspectul repartiţiei spaţiale, fenomenele
de risc de medie durată acoperă, practic, toate zonele climatice ale Pământului. În continuare, sunt
analizate următoarele fenomene: ciclonii tropicali; ciclonii extratropicali; viscolele; furtunile de
praf şi de nisip; valurile de căldură; valurile de frig.

Ciclonii tropicali

20
 Figura nr. 3.5. Ciclon tropical

Pentru definirea unui ciclon tropical, literatura de specialitate oferă mai multe variante. Spre
exemplu, una dintre definiţii arată că ciclonul tropical reprezintă o ”perturbaţie atmosferică
turbionară” (vârtej noros) fără fronturi atmosferice, însoţită de vânturi puternice şi de precipitaţii
abundente, care se formează deasupra oceanelor calde din zona intertropicală.
Geneza unui ciclon tropical are loc deasupra bazinelor oceanice, la latitudini cuprinse între 8 - 10 0
şi 15 – 200, în ambele emisfere. Astfel, ciclonii tropicali se formează la cel puţin 500 km distanţă
faţă de Ecuator, acolo unde forţa lui Coriolis devine suficient de puternică pentru a declanşa
mişcări turbionare în straturile inferioare ale atmosferei.

Ciclonii extratropicali
Ciclonii extratropicali reprezintă cele mai importante perturbaţii atmosferice generatoare de
fenomene periculoase la latitudini subtropicale şi temperate. Din punct de vedere genetic, au fost
separate mai multe categorii de cicloni extratropicali :
a) familiile de cicloni mobili care se deplasează de-a lungul Frontului Polar, ce separă aerul polar,
mai rece, de cel tropical, mai cald.
b) ciclonii formaţi în apropierea ţărmului, deasupra unor regiuni maritime cu apă mai caldă,
situaţie în care, în afara căldurii primite de la apă, intervin şi alţi factori, în special prezenţa
orografiei în vecinătatea zonei de litoral.
c) ciclonii mediteraneeni reprezintă o altă categorie de cicloni extratropicali generatoare de
fenomene atmosferice periculoase. Condiţiile de formare a lor se apropie de cele menţionate
anterior, o apă caldă şi prezenţa în vecinătate a orografiei.

Viscolul
Viscolul reprezintă un fenomen meteorologic de risc asociat unei perturbaţii atmosferice
extratropicale, conţinând un aer mai cald şi mai umed, care vine în contact cu un câmp
anticiclonic, caracterizat de un aer foarte rece şi mai uscat. Este un fenomen foarte caracteristic

21
pentru areale destul de extinse de pe Glob, unele dintre ele foarte bine populate şi cu un ridicat
nivel de dezvoltare a economiei. La latitudinile temperate, viscolul este caracteristic iernii, dar el
poate să apară şi în anotimpurile de tranziţie, spre sfârşitul toamnei sau la începutul primăverii.
În Dicţionarul meteorologic,viscolul este definit ca fiind “un transport de zăpadă deasupra
suprafeţei Pământului, provocat de un vânt suficient de puternic şi turbulent, însoţit sau nu de
ninsoare”.

Figura nr. 3.6. Viscol

Furtunile de praf şi de nisip

Reprezintă fenomene de risc generate de vânturi foarte puternice, particulele foarte fine de praf sau
de nisip în suspensie, putând fi transportate la distanţe foarte mari faţă de locul lor de origine.
Apariţia furtunilor de praf şi de nisip este asociată advecţiilor de aer rece, care determină
ascensiunea rapidă a aerului cald şi generarea unor vârtejuri. Acestea ridică praful sau nisipul
foarte fin sub forma unui adevărat “zid” sau “perete”, ce se deplasează cu o viteză care poate
depăşi 30 m/s.
Furtunile de praf şi de nisip se formează, de obicei, la sfârşitul primăverii şi începutul verii
emisferei respective, fenomenele fiind mai intense atunci când apar la sfârşitul unei perioade
secetoase.

Figura 3.7. Furtună de praf şi de nisip

22
Principale efectele negative asociate furtunilor de praf şi de nisip sunt legate de eroziunea stratului
de sol şi de accentuarea procesului de deşertificare în regiunile semiaride. De asemenea, ele pot
provoca mari neplăceri persoanelor surprinse de astfel de fenomene, de la scăderea vizibilităţii
(uneori chiar până la 0 m), iritarea ochilor, a aparatului respirator şi auditiv, şi până la deces, în
cazul acoperirii complete cu nisip şi praf.

Valurile de căldură
Ca fenomene de risc de scurtă durată, valurile de căldură sunt specifice îndeosebi regiunilor situate
la latitudini temperate. Ele sunt asociate mai ales advecţiilor de aer continental tropical, dar pot fi
determinate şi de aerul maritim tropical continentalizat. În cazul Europei, valurile de căldură se
produc în condiţiile extinderii spre latitudini mai mari a dorsalei Anticiclonului Azoric (caz tipic
pentru Europa de Vest), respectiv a dorsalei Anticiclonului Nord African (cu influenţă mai ales în
Europa Sudică, Centrală şi de Sud-Est).
În cadrul observaţiilor climatice din România, valurile de căldură sunt evidenţiate prin:
- zilele tropicale (temperatura maximă diurnă >30° C),
- zilele caniculare (temperatura maximă diurnă >35° C), respectiv
- nopţile tropicale (temperatura minimă diurnă >20° C).

Riscurile asociate valurilor de căldură nu sunt de neglijat. Pentru organismul uman, la peste 37 0C
în aer, apar pierderi importante de apă şi de săruri minerale, ceea ce afectează aparatul circulator,
buna irigare cu sânge a creierului, aparatul respirator, ca şi buna funcţionare a aparatului renal.
Foarte frecvente sunt şi insolaţiile, datorate expunerii neprotejate la Soare.
Valurile de căldură au şi alte consecinţe negative: accentuarea deficitului de umezeală din aer şi
din sol, dificultăţi în alimentarea cu apă (şi, din acest motiv, posibilitatea apariţiei unor epidemii),
afectarea capacităţii de muncă, dificultăţi în activitatea de transporturi (topirea asfaltului, dilatarea
şinelor de cale ferată), apariţia condiţiilor favorabile declanşării incendiilor etc. Consecinţe tragice
pot avea perioadele caniculare şi pe cale indirectă, de exemplu în sensul creşterii numărului
cazurilor de înec care se înregistrează în timpul unor astfel de situaţii, foarte stimulative pentru
practicarea scăldatului.

Valurile de frig
Reprezintă fenomene climatice de risc caracteristice zonelor subtropicale şi temperate. Ele sunt
determinate de advecţii de mase de aer foarte rece, arctic sau continental polar. Valurile de frig se
produc cel mai frecvent în timpul iernii. În România, cele mai intense sunt considerate răcirile în
care temperaturile minime zilnice ating sau coboară sub -30° C. Deoarece aceste valori reprezintă,

23
de multe ori, minime absolute pentru mai multe staţii meteorologice, ele au mai fost denumite
singularităţi termice negative, care se produc în cadrul unor răciri masive ale vremii.
Riscurile asociate valurilor de frig sunt numeroase. Cel mai afectat este organismul uman, deşi
acesta dispune de un anumit potenţial de adaptare la temperaturi scăzute. În aceste situaţii, se
intensifică procesul de termogeneză prin contracţii musculare, atât voluntare (prin efectuarea unor
exerciţii fizice), cât şi involuntare (frisoane), respectiv se amplifică izolarea termică a organismului
prin modificări în circulaţia sângelui. Dacă aceste mecanisme nu funcţionează sau funcţionează
într-o măsură insuficientă apar degeraturi, se instalează starea de hipotermie şi, în cazul cel mai
grav, se produce decesul.
Cele mai afectate de răcirile masive sunt regiunile extracarpatice, în primul rând jumătatea estică a
Câmpiei Române şi Podişul Moldovei, fapt ce subliniază rolul de baraj orografic al Carpaţilor
Orientali şi Meridionali.

3.3. Fenomene extreme de lungă durată

Precipitații excedentare
Excedentul de precipitaţii conduce la excesul de umiditate, ale cărui consecinţe negative sunt
influenţate şi de însuşirile suprafeţei active - proprietăţile solului, adâncimea pânzei freatice,
caracteristicile învelişului vegetal, topografia terenului etc.
Perioade excedentare pluviometric pot să apară şi atunci când se constată o creştere a frecvenţei
activităţii ciclonilor tropicali şi extratropicali. Spre exemplu, inundaţiile catastrofale din februarie-
martie 2000 din Mozambic, cele mai mari din istoria acestei ţări, au fost rezultatul precipitaţiilor
abundente generate de doi cicloni tropicali succesivi care au evoluat în SE Africii.
Excesul de precipitaţii poate să apară şi în sezonul rece, ducând la formarea unui strat gros de
zăpadă, care, la rândul lui, poate provoca situaţii de risc.

Seceta
Printr-un termen mai general şi mai cunoscut publicului larg, un interval de timp caracterizat prin
lipsa sau scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este denumit secetă. Seceta înseamnă o
manifestare a dezechilibrului care apare în circuitul apei în natură, circuit ce leagă toate învelişurile
Pământului (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera). În acest context, seceta reprezintă
insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie.
În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului, respectiv conform derulării ciclului apei, se
deosebesc:

24
- seceta atmosferică: reprezintă o perioadă cu deficit important sau cu absenţa totală a
precipitaţiilor în zone în care, în condiţii obişnuite, acest lucru nu este caracteristic.
- seceta pedologică: este un rezultat al prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic,
rezerva utilă de apă din sol apropiindu-se de zero. La apariţia ei, pe lângă factorii menţionaţi la
seceta atmosferică, mai contribuie deficitul apei din sol şi caracteristicile solului.
- seceta freatică apare în condiţiile epuizării rezervei de apă subterană, ceea ce duce la afectarea
pânzei freatice şi la secarea izvoarelor.
- seceta hidrologică se referă la procesul secării pâraielor şi râurilor, debitul acestora tinzând spre
zero. Ea depinde de cantităţile de precipitaţii căzute, de proprietăţile solului, de caracteristicile
geologice şi morfologice ale bazinelor hidrografice etc.
- seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în mediul geografic, aceasta
determinând o scădere drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare.
În esenţă, cea mai importantă cauză meteorologică directă a apariţiei deficitului de precipitaţii, pe
areale extinse şi pe intervale mai îndelungate de timp, este predominarea unui regim anticiclonic
(de presiune atmosferică ridicată).

3.4. Fenomene extreme de foarte lungă durată

Încălzirea globală actuală. Este important de subliniat faptul că ultimele decenii se caracterizează
printr-o continuă dezvoltare a societăţii omeneşti, al cărei impact asupra mediului înconjurător,
inclusiv asupra climei, a devenit tot mai accentuat.
Activitatea antropică, ridicând concentraţia gazelor ce produc efectul de seră perturbă echilibrul
radiativ net al sistemului Pământ - Atmosferă, intensificând efectul de seră natural al atmosferei şi
determinând apariţia unui important impuls radiativ pozitiv. Cele mai importante substanţe de
origine antropică, răspunzătoare pentru intensificarea efectului de seră, sunt următoarele: dioxidul
de carbon, metanul, compuşii oxigenaţi ai azotului şi ai sulfului, ozonul troposferic, aerosolii.
Efectele variaţiilor climei, în speţă ale încălzirii globale actuale, se concretizează printr-o paletă
largă de riscuri, atât pentru societatea omenească, cât şi pentru mediul natural. Unele dintre
consecinţe au caracter de pericol imediat (sporirea frecvenţei şi a intensităţii fenomenelor climatice
de risc, extinderea deşertificării, diminuarea resurselor de apă), altele se vor resimţi mai intens în
viitorul mai îndepărtat (creşterea nivelului Oceanului Planetar, modificări în biodiversitatea
speciilor).

25
Încălzirea globală influenţează şi desfăşurarea ciclului sezonier al plantelor şi al animalelor,
accentuând vulnerabilitatea mecanismelor care implică reacţii fotoperiodice. În aceste condiţii,
migraţiile multor specii de păsări şi peşti vor fi sensibil afectate, lucru care va avea repercusiuni şi
în alte domenii (de exemplu, în activitatea economică). Creşterea temperaturii apei va putea
determina, de asemenea, reducerea sau chiar dispariţia unor specii, precum şi modificări
importante în dinamica populaţiei unor specii de peşti, crustacee şi reptile.

Deşertificarea
Este un fenomen de risc de natură ecologică, aflat în strânsă legătură cu riscurile naturale şi cu cele
antropice . Procesul de deşertificare are conotaţii multiple şi cauzele apariţiei lui nu trebuie limitate
numai la accentuarea deficitului pluviometric, pe fondul unor temperaturi mai ridicate. Noţiunea
de deşertificare a devenit foarte uzuală în special la începutul anilor ‘80. Atunci, prin deşertificare
se înţelegea procesul prin care ecosistemele regiunilor semiaride îşi pierd capacitatea de a se
regenera, lăsând locul deserturilor propriu-zise.
Astăzi, noţiunea de deşertificare presupune mai multe aspecte:
˗ mare variabilitate a precipitaţiilor, cu secete frecvente;
˗ diminuarea suprafeţelor acoperite cu vegetaţie;
˗ dispariţia plantelor persistente, îndeosebi a celor de talie mai mare (arbuşti, arbori);
˗ sărăcirea şi eroziunea solului, prin procese cum sunt deflaţia, şiroirea, ravenarea;
˗ salinizarea şi alcalinizarea solurilor;
˗ înaintarea deşertului prin eroziunea difuză a solului şi, mai rar, prin fronturile de dune,
astfel încât locul stratului de sol este luat de roca-mamă sau de nisip.

CAPITOLUL 4

FENOMENE METEOROLOGICE EXTREME ÎN ROMÂNIA

4.1. Amplasarea geografică și clima României

Fiind situată la limita peninsulei Balcanice și acoperind o suprafață eliptică, de 238.391

km², România ocupă mare parte din bazinul inferior al Dunării și regiunile din estul bazinului de
mijloc al acestui fluviu. Se află atât la sudul, cât și la nordul Munților Carpați, care formează
bariera naturală între bazinele Dunării.

26
 România este o țară carpatică deoarece 2/3 din lanțul carpatic se află pe teritoriul său.
Munții Carpați determină etajarea biopedoclimatică, reprezentând un veritabil nod orografic și
totodată o barieră în calea maselor de aer, dețin resurse naturale importante si au avut o importanță
deosebită în dezvoltarea vieții economice.
Granițele Romaniei
 Nord: Ucraina
 Vest: Ungaria
 Sud-Vest: Serbia
 Sud: Bulgaria
 Sud-Est: Marea Neagră
 Est: Republica Moldova
Extremele altitudinii:
 cel mai jos punct: Marea Neagră, 0 m
 cel mai înalt punct: Vârful Moldoveanu, 2.544 m
Extremele geografice:
 cel mai vestic punct: Beba Veche, Timiș (20°17′58″E)
 cel mai sudic punct: Zimnicea, Teleorman (43°39′12″N)
 cel mai estic punct: Sulina, Tulcea (29°39′10″E)
 cel mai nordic punct: Horodiștea, Botoșani (48°14′41″N)
Prin poziția geografică, România, se încadrează în zona de climă temperată, fiind situată
într-un sector de trecere de la caracteristicile climatice oceanice la cele continentale, iar pe de altă
parte, de prelungire a unor influențe din zonele polare și subtropicale. Precipitațiile sunt moderate,
variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română și până
la 600 mm în cea de Vest.
Odată cu altitudinea, precipitațiile cresc, depășind pe alocuri 1000 mm pe an. Amplasarea
României îi dă un climat continental, în special în Vechiul Regat (la est și la sud de Carpații
Meridionali) și mai puțin în Transilvania, unde climatul este mai mult moderat. O iarnă lungă și
severă (decembrie - martie), o vară fierbinte (aprilie - august), și o toamnă rece (septembrie -
noiembrie) sunt principalele anotimpuri, cu o tranziție rapidă din primăvară în vară.

4.2. Recorduri meteo-climatice în România

27
 În ultimul timp, România este afectată pe tot parcursul anului de manifestări ale
fenomenelor meteo-climatice de risc (extreme), care reprezintă o parte din hazardele şi riscurile
meteo-climatice ale Terrei. În ultima perioadă, pe areale mai restrânse, dar şi la nivel global, se
remarcă o frecvenţă din ce în ce mai mare de apariţie a fenomenelor meteo-climatice extreme.
Acestea provoacă dezastre mari, soldate uneori cu victime umane, dar şi mari pagube materiale şi
importante modificări aduse în mediul înconjurător. Dacă le corelăm cu alte domenii – energie,
sănătate, resursele de apă – mulţi cercetători afirmă că pe fondul încălzirii globale, datorată
intensificării efectului de seră al atmosferei, suntem martorii unei crize climatice.
Modul de manifestare, durata, intensitatea şi consecinţele acestor fenomene sunt
determinate în România de interacţiunea dintre dinamica atmosferei şi suprafaţa activ-subiacentă a
ţării, un rol important avându-l barajul orografic al Carpaţilor şi barajul termic al Mării Negre.
Fenomenele meteo-climatice de risc sunt cu atât mai periculoase, cu cât contrastul termo-
baric este mai mare şi cu cât se produc mai mult în afara sezonului lor caracteristic. Ca repere,
pentru evoluţia climei din România prezint în continuare câteva recorduri meteo-climatice. Aceste
fenomene meteo-climatice extreme au o dublă însuşire: de hazard meteo-climatic, cu grad mare de
a produce pagube, şi de record meteo-climatic.

Seceta. Încălzirea masivă din vara anului 2000 a provocat o secetă drastică, înregistrându-se şi
valoarea maximă absolută a lunii iulie de 43.5° C din data de 5 ale lunii iulie pentru România
(vechea maximă absolută fiind de 42.9° C, înregistrată la data de 05.07.1916). Seceta a evoluat lent
în primele trei luni ale anului 2000, cu o împrimăvărare timpurie în cursul lunii februarie, iar la
sfârşitul lunii aprilie au apărut şi brumele târzii. Lunile aprilie şi mai au înregistrat precipitaţii
puţine, iar în lunile iunie, iulie şi august s-a manifestat o perioadă de caniculă prelungită. Pentru
prima dată guvernul României a fost pus în situţia de a da Ordonanţa de Urgenţă nr. 99/2000,
publicată în Monitorul Oficial 304/04.07.2000, privind măsurile de protecţie a populaţiei în cazul
fenomenelor meteo-climatice extreme. În seara zilei de 12 iulie s-au observat fulgere sub forma de
„pânză de paianjen”, fenomen specific regiunilor tropicale. Deficitul de precipitaţii, uscăciunea şi
seceta au produs însemnate pagube materiale şi victime umane.
Punctul culminant din punct de vedere al secetelor din România, ca durată, intensitate şi efecte, a
fost seceta din perioada 1945 – 1946, fiind vârful dezastrelor pentru agricultura din secolul XX
(producţia agricolă a fost de: 379 kg/ha de grâu, 175 kg/ha de porumb, 360 kg/ha de floarea
soarelui).

Precipitaţiile excedentare din primăvara anului 1970 s-au produs pe fondul mai multor tipuri de
circulaţie: intervalele ianuarie-aprilie şi 1-10 mai s-au caracterizat printr-o circulaţie nord-vestică,
28
care în partea de vest a României a provocat precipitaţii sub formă de ploaie şi ninsoare în cantităţi
mai mari de 200 de mm, iar la munte de 300 mm, depunându-se un strat de zăpadă de 1 m până la
3 m grosime pe văi; intervalul 11-12 mai s-a caracterizat printr-o circulaţie sudică, ce a topit brusc
stratul de zăpadă depus la munte, concomitent cu ploi bogate din regiunile extracarpatice.
La postul meteorologic Seini, din judeţul Maramureş, în intervalul de timp 12-15 mai 1970, la o
altitudine de 145 m, s-au înregistrat 200.5 mm de precipitații. Efectele sociale, economice,
ecologice ale inundaţiilor din anul 1970 au fost dezastruoase: 256.000 persoane şi 460.000 de
animale evacuate, 83 de localităţi au fost puternic afectate şi 1.528 parţial afectate, 13.070 de case
complet distruse, 11% din suprafaţă agricolă a ţării a fost afectată, 2.200 de poduri distruse, etc.
Pagubele evaluate în urma inundaţiilor din anul 1970 au ajuns la 10 miliarde de lei. Un an
asemănător anului 1970, din punct de vedere al precipitaţiilor excedentare, este anul 2005, când s-
au depăşit cu cel puţin 50% cantităţile normale de precipitaţii. S-au produs şase valuri de inundaţii,
ce s-au soldat cu pagube materiale estimate la peste 1 miliard de euro şi 62 de victime umane.

Ploile torenţiale sunt cauzate de dinamica foarte activă a aerului umed tropical sau maritim polar
peste teritoriul României, încălzirea inegală a suprafeţei terestre şi interacţiunea cu aceasta din
sezonul cald al anului. Aversele de ploaie cu caracter torenţial dau o mare cantitate de apă în timp
foarte scurt, fapt care implică o mare intensitate acestor ploi. Aversele cele mai puternice se produc
în regiunile cele mai aride din ţară, recordul fiind ploaia produsă la Viziru, în Bărăgan,  în data de
27.05.1939 care a avut intensitatea medie de 6.63 mm/min şi o durată de 3 minute, înregistrându-se
19.9 l/mp. În acelaşi timp, în localitatea Iazu s-a produs o aversă cu intensitatea medie de 5.74
mm/min şi cu o cantitate de 28.5 l/mp căzută pe un interval de 5 minute. În urma acestor ploi
torenţiale s-au produs efecte grave asupra solului prin eroziune şi spălarea substanţelor nutritive,
distrugând şi culturile agricole.

Norii Cumulonimbus (Cb)  reprezintă sursa de dezvoltare a unei game largi de fenomene meteo-
climatice extreme (tornade, vijelii, grindină), datorită energiei deosebite pe care o conţin. Au o
mare dezvoltare pe verticală, dar şi pe orizontală, constituindu-se în adevărate „supercelule de
furtună”. Cel mai înalt nor de furtună observat în România, s-a produs la nord-est de oraşul
Caracal, în data de 29.06.1983, având vârfurile în statosferă, la înălţimea de 17.3 km.

Tornadele produse în zona temperată au intensitate mai slabă şi sunt mai puţin frecvente, anual în
România având loc circa 10 tornade/an, datorită scăderii forţei centrifuge şi creşterii forţei
Coriolis. Cea mai puternică tornadă, din România de până acum, de gradul F3 pe scara Fujita, este
tornada de la Făcăeni (judeţul Ialomiţa), produsă în data de 12.08.2002. O tornadă de gradul F3

29
este o tornadă severă cu viteza vântului între 252 – 330 km/h. Aceasta a fost cauzată de diferenţa
termică mare dintre doua mase de aer rece ploar şi tropical, care s-au intersectat pe teritoriul ţării. 
Efectele acestei tornade pe raza comunei Făcăeni, pe parcursul a 2 minute, au fost de: 33 de case
rase complet, 395 de case distruse parţial, 14 persoane grav rănite, 2 morţi, 1000 de persoane
sinistrate, o pădure de salcâmi de 120 de ha distrusă, prin ruperea copacilor la circa 1 m de
suprafaţa solului.
Un alt exemplu elocvent este tornada care s-a produs pe teritoriul României,  în zona localităţii
Dragalina (Călărași), în apropiere de Autostrada Soarelui. Specialiştii spun că tornada s-a format la
ora 17:45, pe 30 aprilie 2019 în judeţul Călăraşi și a fost una dintre cele mai mari din câte s-au
înregistrat vreodată în această parte a continentului. 

Figura nr. 4.1. Tornadă, Jud. Călărași

Fenomenul a debutat cu un vârtej de vânt devastator plecat din nori, iar altul dinspre pământ. Cele
două vârtejuri s-au întâlnit şi au format o tornadă gigantică, cu vânt la rafală de 150 km/h,
clasificată ca fiind F2 pe scala Fujita. Vârtejul uriaş a deplasat în câmp și răsturnat un autobuz cu 39
de pasageri, 7 persoane fiind rănite. Chiar dacă vârtejul a fost localizat pe câmp, efectele s-au
resimțit în mai multe localități, fiind avariate și gospodării.
Vecinătatea Mării Negre (sursă suplimentară pentru umiditatea atmosferică) și orientarea arcului
carpatic (ce direcționează transporturile de aer arctic spre Bărăgan și Doborgea) sunt factori care
contribuie la generarea condițiilor de instabilitate puternică a atmosferei, astfel că tornadele se pot
produce în orice moment în Europa, respectiv și în România și că trebuie să fim pregătiți de aceste
efecte ale încălzirii globale tot mai evidente.
Zona cea mai vulnerabilă în țara noastră o reprezintă Bărăganul pentru că este o zonă de câmpie,
care se încinge foarte repede, temperaturile cresc foarte mult, iar vecinătatea Mării Negre și

30
orientarea arcului carpatic sunt factori care contribuie la generarea condițiilor de instabilitate
puternică a atmosferei, fapt ce are ca rezultat producerea tornadelor.

Vijeliile sunt manifestări atmosferice caracteristice spaţiului geografic în care se află România,

constând în creşteri bruşte ale vântului, de cel puţin 8 m/s, iar valoarea de 11 m/s trebuie să fie
depăşită cel puţin timp de un minut. În Câmpia de Vest sunt specifice vijeliile care apar înaintea
unor fronturi reci foarte intense, având o frecvenţă medie de 10 cazuri/an, din care 1-3 cazuri de
vijelii sunt foarte violente. În data de 28 iulie 1998, vijelia din arealul oraşului Timişoara a durat
circa o oră şi a produs pagube evaluate la 11 miliarde de lei, fiind distruse circa 200 de automobile,
2 elicoptere ale aviaţiei utilitare, acoperişuri de clădiri, suprafeţe mari de spaţii verzi.

Grindina are cea mai mare frecvenţă de producere în perioada aprilie – octombrie, în urma
pătrunderii unei mase de aer rece care dislocă aerul cald, obligându-l să se înalţe cu rapiditate,
generând astfel condensarea vaporilor de apă şi îngheţarea picăturilor de ploaie. În data de
28.05.2005, în comuna Pieleşti din judeţul Dolj ploaia căzută a fost însoţită de vijelie şi grindină.
Dimensiunea greloanelor de grindină a fost cuprinsă între 5 mm şi până la mărimea unui ou de
porumbel (circa 4 – 5 cm), iar cantitatea de grindină a fost atât de mare (20 – 30 cm) încât stratul
de grindină format a rezistat pe sol până a doua zi la prânz. Durata grindinei a fost de 20 – 25
minute, iar cea a ploii de circa 2 ore. Au fost distruse în totalitate culturile, iar pomii şi viţa de vie
au fost defoliaţi.
Cea mai intensă grindină s-a produs în Oltenia, pe data de 02.06.1995, care a făcut pagube
considerabile, iar greloanele de grindină au fost de mărimea unui ou de gâscă, spărgând ţigla de pe
case sau geamurile autoturismelor în unele localităţi (Băileşti). Intensitatea acesteia a fost
consecinţa unui contrast termic între masele de aer din faţa şi spatele frontului atmosferic de 10 –
12° C, iar scăderea maximă de temperatură a fost de 11° C într-o oră.

Viscolul din 4-6.11.1995 a marcat cea mai timpurie dată de instalare a iernii şi a durat până la
16.04.1996 când a căzut ultima ninsoare. Iarna 1995-1996 este un record climatic, fiind iarna cu
cea mai lungă durată continuă a stratului de zăpadă, de 163 de zile în Oltenia, iar în unele părţi ale
Românie chiar 170 de zile. Această iarnă s-a suprapus cu anul de activitate minimă solară, de tip
excepţional, care a favorizat un interval aşa de lung cu zăpadă.
În aceeaşi lună, noiembrie, s-au înregistrat 7 viscole la nivelul întregii ţări, fapt neobişnuit pentru
această lună. Stratul de zăpadă continuu, care s-a compactificat şi a căpătat aspect de gheaţă a
afectat la nivelul întregii ţări 500 000 ha cu semănături de toamnă şi mai ales de grâu. Au crescut

31
costurile necesare încălzirii locuinţelor, iar activitatea apicolă a avut de suferit, prin mortalitatea
ridicată a stupilor.

Brumele din 15-16.09.1956 sunt cele mai timpurii brume de toamnă, având un caracter general în
ţară, iar intensitatea lor a fost generată de intensitatea valurilor de răciri, produse în luna
septembrie care au început din ziua de 13.09, dată care poate fi considerată ca dată extremă pentru
cele mai timpurii îngheţuri din România. Luna septembrie 1956, a fost supusă la trei valuri de
răciri şi brume care au acoperit treptat, întreaga ţară, de la nord la sud. Efectele cele mai mari le-a
suferit cultura de porumb, iar apoi legumele şi zarzavaturile. Brumele din 21-22.05.1952 sunt cele
mai târzii brume care au afectat întreaga ţară, fiind generate de advecţia unei mase de aer arctic. În
anul agricol 1952, recolta a fost, în cea mai mare parte compromisă, accentuând starea de sărăcie a
populaţiei.

Chiciura tare este o depunere solidă, care determină pagube însemnate, mai ales în regiunile
montane înalte. În România cea mai mare greutate maximă înregistrată a fost de 13 224 g/1 m de
conductor, valoare determinată în noiembrie 1961, la vârful Omul din Muntii Bucegi (2 505 m).
Cea mai mare durată maximă s-a înregistrat la staţia meteorologică Cuntu (Munţii Ţarcu), în luna
martie 1973, de 385 ore. Depunerile de chiciură tare pot produce ruperea obiectelor pe care s-a
format (linii de înaltă tensiune, cabluri de tracţiune ale telecabinelor, etc).

BIBLIOGRAFIE

1. Murărescu O., ”Riscuri climatice extreme”, suport de curs, Universitatea „Valahia” din
Târgovişte
2. Suport de curs ”Fenomene de risc în meteorologie”

32
 3. Suport de curs ”Meteorologie”, Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău

4. Povară R., ”Meteorologie generală”, Editura Fundației România de mâine, București, 2006

5. http://rmd-ro-rs.ro/fenomene-meteorologice

6. http://cjsubz.ro/fenomene-meteorologice-periculoase/

7. https://www.accuweather.com/ro/ro/bucharest/287430/month/287430?monyr=3/01/2017

8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Geografia_Rom%C3%A2niei

9. https://stirileprotv.ro/stiri/vremea/avertizarea-meteorologilor-sunt-asteptate-temperaturi-de-
10-grade.htm
10. https://www.mediafax.ro/social/romania-lovita-de-fenomene-meteo-extreme-38-de-
avertizari-de-vijelii-si-inundatii-in-doar-noua-zile-avertismentul-climatologilor-18162470

11. https://www.natgeo.ro/articole/romania/natura-ro/9632-fenomene-extreme-din-romania

33