UNIVERSITATEA DIN BUCURETI

DEPARTAMENTUL DE NVMNT LA DISTAN

CREDIS

Adrian Amadeus TISCOVSCHI

CURS
DE
METEOROLOGiE

EDITURA CREDIS
BUCURETI
2017
Referenti stiintifici: Conf.univ.dr. Marian ENE
Lect.univ.dr. Stefan IORDACHE
 CUPRINS

Introducere..
Modulul 1. CE ESTE METEOROLOGIA?.................................................
Unitatea de invatare 1.1. Definitia meteorologiei. Generalitati ..
Unitatea de invatare 1.2. Scurt istoric al meteorologiei ..
1.2.1. Dezvoltarea meteorologiei pe plan mondial.
1.2.2. Dezvoltarea meteorologiei in Romania
Unitatea de invatare 1.3. Ramurile principale ale meteorologiei ..
Unitatea de invatare 1.4. Posturile si statiile meteorologice .

Modulul 2. ATMOSFERA TERESTRA.

Unitatea de invatare 2.1. Originea, limitele si masa atmosferei
Unitatea de invatare 2.2. Structura atmosferei..
Unitatea de invatare 2.3. Compozitia atmosferei

Modulul 3. PROCESELE RADIATIVE.................................................

Unitatea de invatare 3.1. Sistemul solar.....................................................
3.1.1. Soarele si activitatea solara............................................
3.1.2. Structura Soarelui............................................................
Unitatea de invatare 3.2. Fluxuri radiative..................................................
Unitatea de invatare 3.3. Bilantul radiativ si bilantul caloric......................

Modulul 4. PROCESELE TERMICE DE LA SUPRAFATA

TERESTRA SI DIN ATMOSFERA....................................
Unitatea de invatare 4.1. Incalzirea suprafetei terestre...............................
Unitatea de invatare 4.2. Temperatura aerului...........................................
4.2.1. Procesele de racire si incalzire a aerului......................
4.2.2. Variatiile termice ale aerului........................................

Modulul 5. PROCESELE HIDRICE DIN ATMOSFERA...................................

Unitatea de invatare 5.1. Sistemul de faze ale apei......................................
Unitatea de invatare 5.2. Umezeala aerului.................................................
Unitatea de invatare 5.3. Condensarea si sublimarea vaporilor de apa........
5.3.1. Condensarea vaporilor de apa pe suprafata terestra......
5.3.2. Condensarea vaporilor de apa in atmosfera libera.......
Unitatea de invatare 5.4. Precipitatiile atmosferice......................................

Modulul 6. PROCESELE DINAMICE DIN ATMOSFERA.......................

Unitatea de invatare 6.1. Presiunea atmosferica.....................................
Unitatea de invatare 6.2. Vantul................................................................

Modulul 7. METEOROLOGIE SINOPTICA............................................

Unitatea de invatare 7.1. Masele de aer..........................................................
Unitatea de invatare 7.2. Fronturile atmosferice.........................................
Unitatea de invatare 7.3. Cicloni si anticicloni...................................................
 MODULUL I CE ESTE METEOROLOGIA ?

CONTINUT:
Unitatea de invatare 1.1. Definitia meteorologiei. Generalitati ..
Unitatea de invatare 1.2. Scurt istoric al meteorologiei ..
1.2.1. Dezvoltarea meteorologiei pe plan mondial.
1.2.2. Dezvoltarea meteorologiei in Romania
Unitatea de invatare 1.3. Ramurile principale ale meteorologiei ..
Unitatea de invatare 1.4. Posturile si statiile meteorologice .

OBIECTIVE:
- insusirea definitiei si obiectului meteorologiei;
- cunoasterea ramurilor si subramurilor meteorologiei si a obiectului lor;
- cunoasterea dezvoltarii meteorologiei pe plan mondial, in diferite etape;
- cunoasterea metodelor si mijloacelor de cercetare in meteorologie;
- cunoasterea si intelegerea retelei meteorologice de stat.

Cuvinte cheie: meteorologie, observatii si experimente meteorologice, elemente

meteorologice

Unitatea de invatare 1.1.

DEFINITIA METEOROLOGIEI. GENERALITATI

Titulatura de meteorologie provine de la doua cuvinte de origine greaca:

,,meteoron care inseamna orice fenomen care are loc in aer si ,,logos care inseamna
cunoastere. Inca de pe vremea lui Aristotel, meteorologia a ramas cunoscuta ca fiind,
totalitatea cunostintelor despre atmosfera si fenomenele care se petrec in cuprinsul ei.
Meteorologia ca stiinta a primit de-a lungul timpului diferite interpretari, functie de perioada
istorica traversata.
Meteorologia incepe sa se afirme ca stiinta abia in a doua jumatate a secolului al
XIX-lea, ca urmare a perfectionarii tehnicii instrumentale si acumularii datelor
meteorologice furnizate de reteaua de statii meteorologice;
 Meteorologia fiind o componenta a stiintelor geofizice, studiaza atmosfera terestra
atat sub raportul insusirilor si structurii, cat si sub cel al proceselor si fenomenelor
care se produc in cuprinsul acesteia (Ciulache, 1988);
Meteorologia studiaza structura si proprietatile atmosferei ca intreg, elementele si
fenomenele meteorologice, vremea si prevederea timpului (Mahara, 2001);
Totalitatea fenomenelor si a proceselor atmosferice ce caracterizeaza starea fizica a
atmosferei intr-un anumit loc si la un moment dat constituie vremea, iar succesiunea
in timp a starii fizice a atmosferei reprezinta mersul sau evolutia vremii;
Energia proceselor atmosferice are drept sursa principala Soarele, caruia i se adauga,
cu pondere nesemnificativa nucleul fierbinte al Pamantului si, cu pondere
neglijabila ansamblul corpurilor ceresti.
Astazi, meteorologia secolului XXI isi propune doua deziderate, si anume:
elaborarea si perfectionarea metodelor de prognoza a vremii si elaborarea metodelor
de influenta activa asupra vremii;

Unitatea de invatare 1.2.

SCURT ISTORIC AL METEOROLOGIEI

1.2.1. Dezvoltarea meteorologiei pe plan mondial. In meteorologia greaca se

credea ca fenomenele cereti sunt o urmare a emana iei i a evaporrilor de pe Pmnt.
Spre deosebire de asiro-babilonieni, care credeau c astrele sunt divinit i, vechii greci
au ncercat s dea explica ii fizice fenomenelor cereti. Pentru prima dat ntr-un sistem
de gndire au fost abandonate miturile i supersti iile n favoarea unui studiu sistematic
i al unui model al cerului.

Primii filosofi care s-au artat interesa i de fenomenele meteorologice si

astronomice au fost Thales, Anaximandros i Anaximene, to i trei fiind din Milet. Thales
sus inea c Pmntul plutete pe ap i c stelele ar fi formate tot din ap. El a reuit s
prezic cu precizie o eclips solar, lucru ce i-a adus mare faim. Anaximandros este
autorul primei cr i tiin ifice (care s-a pierdut). Acesta presupunea c Pmntul ar fi un
disc suspendat n spa iu. Principiul de baz al sistemului su de gndire (apeiron) este
comparabil cu no iunea de eter a secolului al XIX-lea. Anaximandros explic micrile
stelelor pornind de la ideea c acestea ar fi ataate unei sfere ce s-ar roti n jurul
Pmntului.

In secolul al IV-lea i.e.n. Hipocrat scrie prima climatologie iar dupa cca. 50 de
ani, Aristotel scrie primul manual de meteorologie, bazandu-se pe observatii personale. In
Egiptul antic observatiile cu privire la epocile de revarsare a Nilului erau utile pentru
datele de incepere a muncilor agricole. In Odiseea, una dintre cele mai vechi i renumite
opere literare din mitologia antic, sunt pasaje in care se gasesc notatii privitoare la
directia vantului in Marea Mediterana. Anticii stiau ca lumea este foarte veche si au
cautat sa cerceteze trecutul indepartat.
In perioada Evului Mediu, meteorologia nu a inregistrat progrese substantiale,
insa o data cu marile descoperiri geografice apar si se perfectioneaza primele instrumente
meteorologice. Astfel:
Galileo Galilei (fizician, matematician si filozof italian ) descopera luneta si

construieste primul termometru fara scala in anul 1597; Galileo a publicat o

descriere a petelor solare n 1613 sub titlul ,,Scrisori despre petele solare;
Viviani (matematician i om de tiin italian) construieste in 1643 primul
barometru cu mercur pe baza experientei lui Torricelli;
Christiaan Huygens (matematician, astronom i fizician olandez) stabileste
drept criteriu in gradarea termometrelor punctul de inghet si de fierbere a apei;
Leonardo da Vinci - considerat adesea cel mai de seama geniu din intreaga
istorie a omenirii, concepe din jurul anului 1500 planul primului higrometru;
Francisc Beaufort (amiral englez) realizeaza prima harta cu izobare, iar in 1805,
intocmeste scara de tarie a vantului ce-i poarta numele, scar care a permis o mai
bun informare n marin. Ulterior s-au adugat i caracterizrile pentru a se
putea estima for a vntului pe sol.
Ticho Brahe (astronom si matematician danez) a realizat numeroase observatii
meteorologice si astronomice la observatorul sau din Uranienborg in intervalul
1528-1597.
Johaness Kepller (matematician si astronom german) realizeaza seturi de
masuratori pentru atmosfera terestra intre 1617 si 1629, el formuland si
confirmand legile miscarii planetelor.
 Determinarile instrumentale au oferit informatia concreta, pe baza careia fizicienii
au putut face generalizari si descoperi legi, ce aveau sa fundamenteze teoretic
cercetarile meteorologice mai tarziu.
In 1860 se aplica legea barica a lui Buys-Ballot, prin care se stabileste dependenta
vantului de distributia pe orizontala a presiunii atmosferice, si tot in acest timp se pun
bazele meteorologiei sinoptice. Tot in aceasta perioada se impun o serie de studii
aplicate ale unor meteorologi precum V. Bjerknes, M.Margnfes, A.A. Fridman, K.G.
Rossby, V.Ferrel, I.Hann, W.Koeppen, I.Braunov s.a.
Dupa primul razboi mondial apare un nou avant al dezvoltarii meteorologiei,
datorat necesitatilor aviatiei, iar rezultate importante apar in zona prognozelor de timp
odata cu posibilitatea transmiterii si colectarii datelor prin radio. Contributii
importante la dezvoltarea meteorologiei au avut T.Bergeron, S.P.Hromov, A.
Molceanov, B.A. Michelson, M.I. Budiko s.a.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial activitatea meteorologica mondiala se
reorganizeaza prin infiintarea Organizatiei Meteorologice Mondiale (O.M.M.) la
23 martie 1951 Paris, obiectivul principal fiind de a asigura serviciul mondial al
timpului, de a realiza colaborarea tuturor tarilor lumii in vederea organizarii
observatiilor meteorologice la scara planetara. Principalele programe ale OMM:

Programul de supraveghere a schimbrilor climatice la nivel planetar;

Programul pentru ciclonii tropicali;
Programul mondial de cercetare a climei;
Programul pentru aplica iile meteorologiei;
Programul mondial de cercetare a climei;
Programul global privind mediul nconjurtor i de cercetare a atmosferei;
Programul privind hidrologia i resursele de ap;
Programul pentru pregtire i educa ie;
Programul tehnic de cooperare;
Programul regional.

Cooperarea internationala a contribuit la dezvoltarea meteorologiei prin

organizarea: ,,Anului Geofizic International (01.06.1957 31.12.1958), a
,,Colaborarii Geofizice Internationale (1959), a ,,Anului International al Soarelui
Calm (1964-1965) sau ,,Veghea Meteorologica Mondiala.
 1.2.2. Dezvoltarea meteorologiei in Romania.
In Romania, primele insemnari referitoare la fenomenele atmosferice apar in
lucrarile cronicarilor, istoricilor, poetilor ele fiind insa notate nesistematic, contin
inexactitati si numeroase exagerari.
Cateva repere istorice sunt reprezentative pentru dezvoltarea meteorologiei in tara
noastra:
9 17 e.n. - Poetul roman Ovidiu, in opera TRISTAE, descrie unele ierni aspre din
Dobrogea si inghetarea marii la tarmul Pontului Euxin.
1420-1845 In CRONICELE BRASOVULUI se fac referiri la unele fenomene
meteorologice deosebite.
1716 Dimitrie Cantemir elaboreaza DESCRIPTIO MOLDAVIAE, scriind Despre
asezarea Moldovei, despre hotarele ei cele mai vechi si cele noi si despre clima
precum si Despre apele Moldovei.
1840. La Scoala Vasiliana din Iasi se preda meteorologia ca stiinta, folosindu-se
un manuscris in limba greaca, luat din biblioteca Mitropoliei
1884. La 30 iulie ia fiinta Serviciului Meteorologic al Romaniei sub conducerea
lui Stefan Hepites, devenind una dintre cele mai vechi institutii stiintifice din
Romania. La initiativa lui Stefan Hepites, Romania se inscrie inscris printre tarile
fondatoare ale Organizatiei Meteorologice Internationale.
1915. Incepe efectuarea sistematica a sondarii atmosferei cu balon pilot, de catre
statiile meteorologice militare.
1920. Se constituie Institutul Meteorologic Central in cadrul Ministerului
Agriculturii si Domeniilor, prin despartirea de Observatorul Astronomic.
1922. Incep sondaje aerologice experimentale.
1938. Mircea Herovanu initiaza primul program complex de fizica atmosferei si
balneo-climatologie din Balcani.
1946. Nicolae Topor elaboreaza primele prognoze pe lunga si foarte lunga durata.
1967. Se instaleaza (la Bucuresti) primul radar meteorologic.
1990. Meteo France propune o colaborare cu tarile din Europa Centrala si de
Est (proiectul ALADIN) in domeniul prevederii numerice a vremii, cu scopul de
a dezvolta un model numeric de prevedere a vremii, care sa fie integrat pe
domenii mici, la rezolutii inalte.
1999 - Se produce cea mai importanta schimbare tehnologica in comunicatiile
meteorologice nationale, prin introducerea comunicatiilor GSM intre statiile
 meteorologice si Centrele Meteorologice Regionale si a comunicatiilor satelitare
(VSAT) intre Centrele Meteorologice Regionale si Bucuresti.
2010. Administratia Nationala de Meteorologie devine membru EUMETCAL
(Invatamant Meteorologic European Asistat de Calculator), program al Retelei
Serviciilor Meteorologice Europene (EUMETNET) (inmh.ro)

Unitatea de invatare 1. 3.
RAMURILE PRINCIPALE ALE METEOROLOGIEI

Atmosfera fiind un mediu fluid, pentru explicarea tuturor problemelor privind

miscarile aerului, geneza, dinamica si repartitia geografica a fenomenelor atmosferice,
precum si specializarea metodologiei de cercetare a impus aparitia mai multor ramuri, si
anume:
Meteorologia sinoptica ramura a meteorologiei care cerceteaza macroprocesele
circulatiei generale atmosferice, in scopul elaborarii prevederilor de timp.
Meteorologia aeronautica studiaza conditiile atmosferice in scopul protectiei
aeriene.
Meteorologia aplicata studiaza relatiile dintre procesele si fenomenele
meteorologice, pe de o parte, si diferitele activitati antropice, pe de alta parte.
Meteorologia dinamica ramura a meteorologiei care studiaza circulatia
atmosferica si procesele termice legate de aceasta, utilizand ecuatiile
fundamentale ale hidrodinamicii si termodinamicii.
Meteorologia forestiera ramura a meteorologiei care studiaza relatiile reciproce
dintre conditiile atmosferice si padure.
Meteorologia maritima studiaza procesele si fenomenele atmosferice de
deasupra marilor si oceanelor si a interactiunilor ocean-atmosfera.
Meteorologia satelitara studiaza atmosfera pe baza datelor meteorologice
inregistrate si transmise de satelitii meteorologici.
Meteorologia medicala ramura a meteorologiei, care studiaza influenta
conditiilor atmosferice asupra sanatatii omului.
Meteorologia experimentala studiaza procesele si fenomenele atmosferice pe
baza datelor obtinute prin experiente realizate in laborator sau in natura.
 Unitatea de invatare 1.4.
POSTURILE SI STATIILE METEOROLOGICE

Posturile meteorologice, statiile meteorologice si observatoarele aerologice

din Romania constituie reteaua meteorologica de stat. Rete
tori meteorologice este formata din: 160 de statii meteorologice
automate (SMA), din care 55 statii meteorologice cu program agrometeorologic si 9
statii cu program de observatii actinometric; o statie meteorologica cu program de
observatii aerologice; 8 sisteme radar de tip Doppler; un sistem de receptie a datelor
satelitare MSG; 64 de posturi pluviometrice.

n cadrul ret ii meteorologice de suprafata

tori asupra parametrilor atmosferei joase si a
supraf ei solului dupa cum urmeaza:

temperatura aerului, presiunea atmosferica, directia si viteza vantului,

umezeala aerului, temperatura suprafetei solului, precipitatiile, nebulozitatea,
vizibilitatea orizontala a atmosferei, depuneri solide, grosimea si densitatea si
echivalentul in apa al stratului de zapada lucire a Soarelui,
fenomene meteorologice, avertizari la aparitia fenomenelor meteorologice
severe;
i frecventa
n zona litoralului);
temperatura minima, maxima i ada
n sol de 5, 10, 20, 50 si 100 cm);
umiditatea solului la ada - - - i date
calendaristice specifice i porumb in sezon
ie (martie-noiembrie);

ii privind starea fito- sanitara i elemente de productivita

ii meteorologice cu program agrometeorologic;

 - cantitatea zilnica de precipit ii, grosimea stratului de zapada i
durata fenomenelor mete iile producerii
fenomenelor meteorologice severe (de la 64 posturi pluviometrice).

In Romania sunt sapte centre meteorologice regionale prin care datele climatice si
totalitatea informatiilor meteorologice din teritoriu ajung la centrul de la Bucuresti.
Aceste centre meteorologice regionale sunt: Bucuresti pentru Muntenia, Iasi pentru
Moldova, Craiova pentru Oltenia, Constanta pentru Dobrogea, Cluj Napoca pentru
Ardealul de Nord, Sibiu pentru Ardealul de Sud si Timisoara pentru Banat si Crisana.
Cele 7 Centre Meteorologice Regionale (CMR) sunt i fara
personalitate juridica si sunt organizate dupa principiul omogenita ii climat
niei, in conformitate cu r ionale i

i local.

Intrebari de verificare

1. Ce este meteorologia ?
2. Care sunt ramurile meteorologiei si cu ce se ocupa ?
3. Cum s-a dezvoltat ca stiinta meteorologia de-a lungul timpului ?
4. Ce este Organizatia Meteorologica Mondiala si ce programe a avut si are
in derulare ?
5. Cum functioneaza tori
meteorologice ?

MODULUL 2 - ATMOSFERA TERESTRA

CONTINUT:

Unitatea de invatare 2.1. Originea, limitele si masa atmosferei. ..

Unitatea de invatare 2.2. Structura atmosferei..
Unitatea de invatare 2.3. Compozitia atmosferei

OBIECTIVE:

- intelegerea ipotezelor ce vizeaza originea atmosferei terestre;

- cunoasterea limitelor atmosferei si masei totale atmosferice;
- cunoasterea structurii verticale a atmosferei;
- cunoasterea principalelor procese ce au loc in fiecare strat al atmosferei;
- cunoasterea componentilor atmosferici

Cuvinte cheie: atmosfera, structura verticala, azot, oxigen, ozon

Unitatea de invatare 2.1.

ORIGINEA, LIMITELE SI MASA ATMOSFEREI

Toate lumile ale caror ceruri nu sunt negre au atmosfere (C.Sagan, 2016).
Atmosfera terestra este un invelis de aer mentinut in jurul Pamantului de forta de
gravitatie. Ea participa odata cu Pamantul la miscarea de rotatie si la cea de revolutie
prezentand o deformatie sub forma unei turtiri la poli.
 Fig.1. Atmosfera terestra

Atmosfera planetei noastre este compus din azot i oxigen plus alte elemente
n propor ie mic. Este singura atmosfer n care via a este posibil (ceea ce este i
normal pentru c via a a aprut i a evoluat n aceast atmosfer). Atmosfera creaz
presiune i temperatur potrivite pentru ca apa s existe n cele trei stri ale sale:
vapori, lichid i solid. Ne protejeaz de radia ia electromagnetic periculoas emis
de Soare (raze-X, ultraviolete), produce fenomene meteorologice care ne aduc zile
nsorite, nori, ploi i ninsori.

n ciuda efectelor benefice, atmosfera este foarte sub ire. Dou treimi din
gazul atmosferic se afl n primii 10 km de la sol n sus. Dac Pmntul ar fi ct un
glob pmntesc mediu ca dimensiunui, atmosfera ar fi la fel de groas ca stratul de
vopsea de pe glob.

Referitor la originea atmosferei exista mai multe ipoteze. Informatiile

astronomice indica faptul ca atmosfera primara a Pamantului s-a format odata cu
nasterea Sistemului Solar, acum cca. 4,5 miliarde de ani. Se stie ca stelele sunt
alcatuite din hidrogen, care are o intensitate a energiei sale foarte mare. Prin procesele
de fuziune nucleara, atomii de hidrogen se transforma intr-un element mai greu, in
heliu. Fuziunea nucleara continuand miliarde de ani, hidrogenul se imputineaza, iar
heliul devine dominant. In interiorul stelelor foarte mari procesul de fuziune continua,
pana cand o explozie puternica (supernova) fig.2, spulbera elementele nou formate
in spatiul cosmic, unde se amesteca cu gazele si praful interstelar formand o
nebuloasa. Sub influenta propriei forte gravitationale, o mare masa a nebuloasei se
concentreaza in centrul sau si norul incepe sa se roteasca si sa primeasca o forma
elipsoidala.

Concentrarea treptata a gazelor in centrul sau si comprimarea lor duc la

cresterea temperaturii si la declansarea a noi reactii de fuziune, formandu-se astfel o
noua stea. La periferia norului, resturile gazoase ale nebuloasei in miscare se ciocnesc
unele de altele si prin coalescenta apar noi concentrari care duc la aparitia planetelor.
In campul gravitational si electromagnetic al planetelor se produce o concentrare a
materiei gazoase ramase, luand astfel nastere atmosfera ca rezultat al resturilor
gazoase a nebuloasei initiale (Mahara, 2001).

Alte ipoteze apreciaza ca, atmosfera terestra a aparut in urma racirii treptate a
Pamantului, cand gazele captive din interiorul fierbinte al planetei au fost eliminate
prin eruptii vulcanice, izvoare termale si descompuneri chimice, rezultand vapori de
apa (85%), dioxid de carbon (10%) si azot. Atmosfera racindu-se treptat, vaporii de
apa s-au condensat, s-au format sistemele noroase din care au cazut precipitatii, in
urma carora a luat nastere hidrosfera.

Aparand apa, cantitati importante de dioxid de carbon se dizolva in apa

oceanelor, care astazi este principalul furnizor de CO2 al atmosferei. O parte a
dioxidului de carbon a fost fixat in rocile carbonatice, in calcare (CO 3Ca = CaO +
CO2). Pe masura condensarii vaporilor de apa si fixarii dioxidului de carbon in roci,
atmosfera se imbogateste in azot (N2) si devine din ce in ce mai clara.
Fig.2. Stea masiv aflat la sfritul vie ii. Structura stelei este stratificat, fiecare strat fiind
format dintr-un element chimic(www.astro-urseanu.ro)

Se poate concluziona ca, atmosfera terestra a parcurs o evolutie indelungata,

modificandu-si compozitia in functie de schimbarile petrecute la suprafata terestra.

Limitele atmosferei. Limita inferioara a atmosferei este considerata ca fiind

reprezentata de suprafata activa terestra, unde densitatea aerului este maxima. Data fiind
insa complexitatea proceselor de interactiune intre aerul atmosferic si suprafata
Pamantului, limita inferioara este, in fapt, un strat de intrepatrundere, a carui grosime este
determinata de adancimea de patrundere a aerului in sol, precum si in crapaturile
litosferei. Limita superioara a atmosferei este mai greu de stabilit, deoarece nu exista o
granita neta a atmosferei, densitatea acesteia trecand in mod gradat la valoarea
corespunzatoare spatiului interplanetar. Majoritatea cercetatorilor considera inaltimea de
3000 km, unde se produce egalizarea densitatii aerului cu cea a spatiului cosmic si are loc
procesul de disipatie (imprastierea in spatiul circumterestru) a gazelor atmosferice usoare,
drept limita superioara a atmosferei. Aceasta valoare este conventionala, intrucat
procesele mentionate se desfasoara nu la un nivel strict, ci intr-un strat suficient de gros,
in care proprietatile atmosferei trec treptat inspre valorile caracteristice spatiului cosmic.
Masa totala a atmosferei este evaluata (avand in vedere si volumul de aer
dizlocat de formele de relief terestru) la aproximativ 5,12 X 1018 kg, ceea ce reprezinta
ceva mai putin de o milionime din masa Pamantului.
 Datorita campului gravitational al Pamantului, densitatea aerului se micsoreaza cu
altitudinea; astfel, ea este egala cu 1,293 kg/mc la nivelul marii, 0,319 kg/mc la inaltimea
h = 12 km, 0,043 kg/mc la h = 25 km si 0,004 kg/mc la h = 40 km.
Cu toate ca, grosimea atmosferei este comparabila cu dimensiunile Pamantului,
datorita descresterii densitatii aerului cu inaltimea, cea mai mare parte a masei atmosferei
este concentrata intr-un strat foarte subtire in raport cu raza Pamantului, situat in imediata
vecinatate a suprafetei terestre. Astfel, circa 50% din masa totala a atmosferei este
continuta intre suprafata Pamantului si altitudinea de 5000 m, 75% - pana la altitudinea
de 10.000 m, 90% - pana la 16.300 m, 95% - pana la 20.000 m, iar 99% - pana la 36 km.
Intrucat grosimea stratului in care este concentrata cea mai importanta parte a
atmosferei este cu totul neinsemnata in raport cu extensia lui orizontala, dimensiunile
verticale ale regiunilor in care se desfasoara fenomenele si procesele observabile in
atmosfera sunt mult mai reduse in comparatie cu acelea orizontale (masele de aer, ciclonii
si anticiclonii, fronturile atmosferice sunt caracterizate de scari spatiale orizontale de
ordinul sutelor si miilor de kilometri, in timp ce dimensiunile lor verticale ating doar
cativa kilometri).

Unitatea de invatare 2.2.

STRUCTURA ATMOSFEREI

Cercetarile aerologice au confirmat ca, pe verticala, atmosfera nu este omogena ea

fiind alcatuita din mai multe straturi concentrice, cu proprietati fizice si chimice diferite
(temperatura, presiune, umiditate, densitate etc.). Daca presiunea si densitatea aerului
scad o data cu cresterea altitudinii, temperatura inregistreaza variatii neregulate la diferite
inaltimi.
Astfel, pe baza variatiei temperaturii cu altitudinea se pot deosebi cinci straturi
principale, adoptate de Organizatia Meteorologica Mondiala (O.M.M.) in anul 1951, si
anume: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera si exosfera (fig.3), separate prin
straturi de tranzitie.
 Fig.3. Stratificarea atmosferei (criteriul termic)

TROPOSFERA reprezinta patura atmosferica cea mai joasa, care vine in

contact direct cu suprafata terestra, la partea sa inferioara.
limita superioara a ei se situeaza la altitudini cuprinse intre 8 si 18 km, in
functie de latitudinea geografica, anotimp (vara este mai ridicata decat in
timpul iernii), caracteristicile suprafetei terestre;
in regiunile polare, inaltimea ei este de 8-9 km, in regiunile subpolare, de
10-12 km, in timp ce la tropice ajunge la 16-18 km; in centura cuprinsa
intre 300 N si 300 S, adica pe jumatate din suprafata terestra, limita
superioara a troposferei se situeaza la circa 16,3 km;
troposfera concentreaza cca. din masa intregii atmosfere, ceea ce are
consecinte extrem de importante pentru dezvoltarea multor procese
atmosferice.
 ca o caracteristica generala, presiunea aerului scade cu altitudinea: la
inaltimea h=5 km, presiunea (p) este egala cu jumatate din valoarea
corespunzatoare nivelului marii (p0), in timp ce la h=10 km, p=(1/4)p0.
particularitatea cea mai importanta a troposferei se refera la scaderea
temperaturii sale cu altitudinea, caracterizata printr-un gradient vertical de
temperatura pozitiv; astfel, la limita superioara a troposferei, temperatura
medie la nivelul ecuatorului este de cca. -700C, iar la Polul Nord se
inregistreaza -650C iarna si -450C vara.
a doua caracteristica importanta a troposferei o reprezinta fenomenul
accentuat de amestecare pe verticala a aerului; aparitia acestuia este
favorizata de valorile relativ mari, pe care le inregistreaza gradientul
vertical de temperatura.
schimbul de energie turbulent influenteaza nu numai distributia
temperaturii pe verticala ci si alte caracteristici fizice ale troposferei
(distributia verticala a vaporilor de apa, a prafului si impuritatilor,
proprietatile optice ale atmosferei, procesele de condensare a vaporilor de
apa etc.).
in troposfera se produc principalele fenomene meteorologice, care
determina vremea;
troposfera concentreaza aproape intreaga cantitate de vapori de apa din
atmosfera, aici iau nastere principalele fronturi atmosferice, se formeaza
norii si precipitatiile.
Tropopauza (substratosfera) reprezinta stratul de tranzitie dintre troposfera
si stratosfera avand o grosime de la cateva sute de metri la 1-2 km. Pozitia
sa este mai inalta in zona ecuatoriala si de aici scade in trepte spre cea
polara, avand doua inflexiuni: una la latitudinea de 50-600 si alta la cca.
300. In tropopauza, temperatura este constanta (izotermie), iar in zonele de
inflexiune iau nastere curentii jet-streams (viteze foarte mari 200-500
km/h) (fig.4).
 Fig.4 Curentii jet-streams polari si subtropicali

STRATOSFERA se intinde de la limita tropopauzei pana la inaltimea de 35 km

(Mahara) sau 50 km (Miller).
in stratosfera inferioara temperatura se mentine constanta (-60...-800C)
(izotermie), dupa care creste spre partea superioara ajungand la 25-30 km la -
450C, iar la 50 km chiar la 00C.
izotermia si inversiunea termica se opune dezvoltarii curentilor convectivi.
datorita temperaturilor foarte scazute din regiunile tropicale, vaporii de apa sunt
transformati in gheata, de aceea umezeala este foarte scazuta in aceste regiuni,
prezenta norilor fiind foarte redusa se semnaleaza, uneori, la altitudini de 22-27
km, prezenta norilor sidefii, cu grosimi mici, alcatuiti din picaturi de apa
supraracita).
stratosfera este extrem de stabila, aici rafalele verticale de vant sunt slabe si cu
aparitii aleatorii.
troposfera si stratosfera concentreaza impreuna peste 99% din masa totala a
atmosferei.
Stratopauza face tranzitia spre urmatoarea patura atmosferica mezosfera.
Temperatura sa medie (la altitudinea de 45-55 km) este apropiata de 00C.

MEZOSFERA este cuprinsa aproximativ intre 50 si 80 km, fiind stratul atmosferic in

care temperatura scade rapid cu inaltimea;
 la limita superioara a mezosferei, in zonele temperate si subpolare, temperatura
aerului inregistreaza vara valori de cca. -80...-900C, iarna inregistrandu-se -40..-
500C.
la limita superioara a mezosferei, densitatea aerului este mult mai redusa decat la
suprafata Pamantului, presiunea atmosferica fiind de circa 200 de ori mai mica.
la inatimi de 70 90 km apar norii argintii (mezosferici), formati prin sublimarea
vaporilor de apa proveniti din dezagregarea meteoritilor pe particulele fine de praf
cosmic. Ei pot fi vazuti la inceputul si sfarsitul noptii, cand Soarele aflat dupa
orizont ii lumineaza, dandu-le o stralucire argintie pe bolta cereasca intunecata.
in mezosfera inalta apar miscari turbulente ale aerului, curenti termoconvectivi,
dar si miscari orizontale puse in evidenta de suprafetele incretite ale norilor
argintii.
Mezopauza face trecerea spre termosfera, la cca. 80-85 km altitudine, acolo unde
temperaturile de -80...-1000C incep sa creasca.

TERMOSFERA reprezinta stratul atmosferic cel mai cald, datorita absorbtiei

puternice a radiatiei solare (cu lungime de unda 0,175 m) de catre oxigenul molecular,
care disociaza (rezultand astfel oxigenul atomic);
aceasta patura atmosferica se comporta ca un scut impotriva meteoritilor (acestia
ard datorita caldurii degajate prin franare), care bombardeaza in mod constant
atmosfera terestra.
In termosfera, presiunea si densitatea aerului scad la valori foarte mici, iar in
compozitia chimica, pe langa oxigenul atomic se gaseste azot molecular, sodiu
(Na+), molecule de hidroxil (OH) in stare libera si molecule de oxigen.
se caracterizeaza prin temperaturi ridicate, distribuite invers (50-5000C in partea
inferioara, 1500-20000C in partea mediana si cca. 30000C in partea superioara).
la procesele de ionizare participa si radiatiile corpusculare venite din exploziile
supernovelor, precum si coliziunea moleculelor de aer cu particule energetice ale
magnetosferei.
ionizarea incepe de la 60-80 km si atinge cea mai mare concentratie de ioni la cca.
300 km. Aceasta portiune a atmosferei (60-700 km) cu gaze partial ionizate se
numeste ionosfera.
Ionizarea reprezinta procesul de pierdere/dobandire a unor sarcini electrice de
catre moleculele neutre sau particulele in suspensie din atmosfera terestra, ca
 urmare a coliziunilor repetate cu particulele de mare energie din radiatia
corpusculara solara sau cosmica.
ionizarea are o mare importanta pentru comunicarea prin radio pe Terra, datorita
capacitatii stratelor de ioni de a reflecta undele radio. Undele radio emise de pe
Pamant sunt reflectate de ionosfera inapoi pe Terra, permitand transmiterea la
distante mari a emisiunilor radio.
dupa gradul de ionizare si inaltimea la care se reflecta undele radio, ionosfera este
alcatuita din mai multe straturi notate cu literele D, E si F (fig.5).

Fig.5. Straturi ionosferice

in perioadele cu intensa activitate solara, se produc asa-numitele ,,furtuni

ionosferice, ce perturba comunicatiile radio si favorizeaza aparitia aurorelor
polare.
intr-o ,,furtuna ionosferica se remarca cresterea turbulentei stratului
ionosferic F in perioadele de intensa activitate solara (eruptii solare).
Termopauza reprezinta un strat atmosferic relativ subtire, situat la inaltimea
de circa 400 km, care face tranzitia intre termosfera si exosfera.
EXOSFERA este stratul periferic al atmosferei (intre 1000-1200 si 3000-20000 km), in
care gazele care compun aerul sunt disociate si rarefiate, particulele lor pierzandu-se usor
in spatiul interplanetar, din cauza reducerii accentuate a fortei gravitationale.
Extinderea ei pana la 20.000 km inaltime se bazeaza pe criteriul prezentei
magnetismului terestru (fig.6).
Este formata din gaze extrem de rarefiate, intrucat distanta medie dintre atomii si
moleculele gazelor atmosferice este de ordinul a 100 km, insa au viteze de
deplasare foarte mari, uneori de peste 11,2 km/s.

Fig.6. Exosfera

daca troposfera si stratosfera alcatuiesc atmosfera inferioara, celelalte straturi

atmosferice alcatuiesc atmosfera inalta.
termosfera si exosfera se deosebesc de paturile mai joase prin rarefierea extrema a
aerului si prin influenta marcanta a radiatiilor cosmice si solare ultraviolete, care
produc diferite tipuri de reactii de excitare, disociere, ionizare, insotite de procese
inverse de dezexcitare, recombinare etc.
toate acestea dau nastere la o serie de fenomene specifice si spectaculoase, cum
sunt formarea straturilor cu conductivitate electrica ridicata, aurorele polare,
iluminarea nocturna a cerului etc.
 Unitatea de invatare 2.3.
COMPOZITIA ATMOSFEREI

Organizatia Meteorologica Mondiala arata ca in componenta aerului uscat de la

suprafata terestra si pana la inaltimea de 25 km se cuprind un numar de 20 de elemente si
anume: azot, oxigen, argon, dioxid de carbon, neon, heliu, kripton, hidrogen, xenon,
ozon, radon, iod, metan, oxid de azot, apa oxigenata, bioxid de sulf, bioxid de azot, oxid
de carbon, clorura de natriu si amoniac.
Primele patru (N2, O2, Ar si CO2) totalizeaza 99,9995 % din volumul si 99,9976 %
din masa aerului uscat. Dintre toate componentele acestuia, numai CO2, O3 si Rd au
concentratii variabile in timp. Atmosfera reala contine insa si vapori de apa in cantitati
variabile, a caror pondere volumetrica poate ajunge pana la 4 % in troposfera regiunilor
ecuatoriale.
In aerul de la suprafata terestra, unele gaze prezinta variatii procentuale in timp si
spatiu, deci sunt variabile (dioxidul de carbon, vaporii de apa, radonul si ozonul), iar alte
gaze sunt constante (N2, O2 si H2). A treia componenta a aerului o reprezinta suspensiile
lichide si solide numite aerosoli.
Principalele componente constante pana la inaltimea de cca. 80-100 km sunt
azotul si oxigenul, care ocupa impreuna 99,03 % din volum si 98,67 % din greutatea
atmosferei.
Azotul (N2) constituie componenta predominanta a atmosferei. El se
caracterizeaza printr-o pronuntata inertie, nu participa la schimburile radiative din
atmosfera si nu este activ chimic.
este un gaz incolor, inodor, insipid, de obicei inert, diatomic i nemetalic. Este
n proporie de 78% n atmosfera Pmntului i este o parte component a
tuturor esuturilor vii. Azotul gazos este produs prin nclzirea i evaporarea
azotului lichid.
nu intretine viata, insa in absenta sa oxigenul ar avea o actiune prea violenta
asupra vietii.
in scoarta terestra azotul este asimilat de unele tipuri de bacterii, prin intermediul
carora se degaja in aer cantitati mici de protoxid de azot (N2O).
este folosit la fabricarea medicamentelor, explozibililor, colorantilor,
ingrasamintelor azotoase etc.
Oxigenul (O2) este al doilea gaz ca pondere in atmosfera, poseda cea mai mare
activitate chimica dintre componentele majore ale atmosferei, jucand in acelasi
timp un rol esential in desfasurarea proceselor biotice si a insasi existentei umane
pe Terra.
el este eliberat in atmosfera de catre plante si fitoplancton, in procesul de
fotosinteza, prin reactii de tipul:
H2O + CO2 + foton = HCOH + O2
procesul amintit este contrabalansat de consumul natural de O2, prin procesele
de respiratie, de descompunere a materiei organice si de formare a diverselor
combinatii chimice (oxizi), asigurandu-se o proportie constanta a oxigenului
in aer.
consumul anual de oxigen este de circa 200 de unitati, unde o unitate
reprezinta cam o milionime (10-6) din masa oxigenului din atmosfera.
un alt canal de consum al oxigenului il constituie arderile de toate tipurile, de
la incendiile de padure pana la arderile industriale din furnale, insa consumul
total este estimat la circa 1/20 din consumul prin respiratie.
in ultimele decenii, a fost semnalata o perturbare a echilibrului natural dintre
productia si consumul de oxigen la scara globala, materializata in diminuarea
cantitatii de oxigen din atmosfera.
aceasta se datoreaza atat cresterii consumului de tip industrial (un avion
Boeing 707 consuma, la o cursa transatlantica cca. 35 tone oxigen), cat si
defrisarilor masive, care au dus la diminuarea alarmanta a suprafetei acoperite
de paduri.

Principalele componenente variabile

Dioxidul de carbon (CO2) are o proportie de cca. 0,02 0,03 %, ca

volum din aerul uscat. Concentratii mari se inregistreaza in aerul centrelor
populate si industriale, precum si in regiunile cu intensa activitate vulcanica.
prezinta o importanta aparte pentru procesele atmosferice, cat si pentru
desfasurarea proceselor biotice pe Terra.
la suprafata Pamantului, se produce un intens schimb de CO2 intre
atmosfera, pe de o parte, si regnurile vegetal (prin procesul de
 fotosinteza), animal (prin respiratie), si Oceanul Planetar (care contine de
50 de ori mai mult CO2 decat atmosfera), pe de alta parte.
de asemenea, activitatile tehnologice, prin combustiile utilizate, duc la
degajarea unor cantitati importante de CO2, care contribuie la accentuarea
efectului de sera.
in acelasi timp, CO2 produce absorbtia unor radiatii de unda lunga emise
de Soare spre suprafata terestra.
CO2 se caracterizeaza printr-o absorbtie puternica a radiatiilor infrarosii
IR (calorice) in intervalul (4-14) m, datorita careia joaca un rol
important in fenomenul de incalzire globala.
moleculele de CO2 absorb o parte a radiatiei IR emise de Pamant in
timpul noptii, marindu-si astfel energia cinetica medie si, in urma
ciocnirilor cu moleculele vecine, determina cresterea energiei cinetice
medii a acestora si, implicit, a temperaturii aerului.
prin urmare, CO2 din atmosfera joaca rolul unui strat izolator in jurul
Pamantului, impiedicand racirea sa excesiva prin emisia de radiatii IR,
aducandu-si astfel o contributie majora la efectul de sera.

Vaporii de apa patrund in aerul atmosferic in urma proceselor de evaporare

ce au loc la suprafata terestra, a proceselor fiziologice de respiratie si transpiratie
ale plantelor si animalelor si in urma eruptiilor vulcanice.
distributia lor depinde de temperatura aerului, de prezenta surselor de
evaporare si de dinamica curentilor de aer.
in atmosfera, vaporii de apa se pot transforma in stare lichida prin
condensare sau in stare solida prin sublimare.
ei absorb o parte din radiatiile infrarosii emise de suprafate terestra si in
acelasi timp emit inapoi spre suprafata terestra radiatii cu aceeasi
lungime de unda cu care le-au absorbit, accentuand, impreuna cu CO2,
efectul de sera.
in lipsa vaporilor de apa, temperatura aerului ar fi cu mult mai scazuta
decat cea de azi.
Ozonul (O3) este un gaz rar in atmosfera ponderea sa medie este de 3 molecule
la 10 milioane molecule de aer ( o proportie volumetrica de circa 1 x 10-6) insa
cu un rol extrem de important (fig.7).
 datorita capacitatii sale de absorbtie a radiatiilor ultraviolete cu lungimi
de unda mai mici de 308 m, care pot produce un efect letal, prin
distrugerea ADN-ului din celulele vii, ozonul joaca rolul de scut
protector impotriva radiatiilor solare, pentru procesele biotice de pe
Pamant.
in acelasi timp, el reactioneaza energic cu alte gaze prezente in
atmosfera (oxizi de azot, metan etc.), determinand astfel compozitia
chimica a aerului.
de asemenea, datorita benzii de absorbtie pe care o prezinta in domeniul
undelor lungi (8,6 - 10,2 m), ozonul aduce o anumita contributie la
accentuarea efectului de sera al atmosferei.

Fig.7. Formarea ozonului atmosferic

straturile atmosferice cuprinse intre 20 si 55 km inaltime (partea superioara

a stratosferei si cea inferioara a mezosferei), care au un continut mare de
ozon concentratia maxima situandu-se intre 20 si 30 km, reprezinta
ozonosfera.

SUSPENSIILE DIN ATMOSFERA

 Atmosfera mai contine, in afara componenetelor gazoase, care alcatuiesc un gaz
unic aerul, si suspensii solide, lichide sau gazoase, raspandite peste tot in straturile joase
ale atmosferei.
Acestea formeaza, impreuna cu aerul, un sistem coloidal, in care aerul
constituie mediul de dispersie, iar suspensiile faza dispersa.
Suspensiile solide (aerosolii, pulberile) sunt reprezentate de particule cu
dimensiuni intr-o gama foarte diversa: submicroscopice (asa-numitele
,,nuclee Aitken, cu raza = 0,0005 0,5 m), microscopice (raza cuprinsa
intre 0,25 5 m), sau macroscopice (cu raza > 5 m). Ele plutesc in aerul
atmosferic sau cad cu viteze foarte mici.
Provenienta pulberilor din atmosfera poate fi terestra sau extraterestra.
Pulberile de provenienta terestra se clasifica, in functie de originea lor, in
pulberi minerale si organice.
Pulberile minerale includ particule mici de cenusa si fum, de saruri marine,
de roca, de sol, de substante radioactive etc.
Pulberile organice cuprind particule de polen, spori, seminte fine de plante,
resturi microscopice de substante vegetale si animale, precum si
microorganisme (virusi, bacili, fermenti, alge etc.).
Ele pot fi antrenate de picaturile de apa in cadere, ducand la aparitia unuo
fenomene ciudate ploile sau ninsorile colorate.
Au fost semnalate ploi si ninsori ,,insangerate (Braila, august 1861),
produse de o alga microscopica de culoare rosie, Protococcus fluvialis
(respectiv Protococcus nivalis), precum si ploi ,,galbene, datorate
continutului ridicat de polen al picaturilor de ploaie.
Sub actiunea curentilor de aer, pulberile atmosferice pot fi transportate la
distante mari, fata de locul de origine, acoperind in acelasi timp suprafete
considerabile. Dintre efectele meteorologice produse de pulberi amintim:
cresterea coeficientului de opacizare a atmosferei si ,,aprovizionarea
atmosferei cu nuclee de condensare pentru formarea norilor si precipitatiilor.
Suspensiile lichide si gazoase includ particule foarte fine de substante in
faza lichida, respectiv gazoasa, a caror geneza poate fi atat naturala, cat si
antropica. De multe ori, suspensiile gazoase (SO2, H2S, aldehide etc.) si cele
lichide (HCl, H2SO4) constituie elemente de poluare a atmosferei.
 Intrebari de verificare

1. Cum s-a format atmosfera terestra si care sunt limitele acesteia ?

2. Prin ce se caracterizeaza straturile atmosferice ?
3. Care sunt principalele elemente constante si variabile din compozitia atmosferei ?
4. Ce sunt suspensiile atmosferice ?

MODULUL 3 - PROCESELE RADIATIVE

CONTINUT
Unitatea de invatare 3.1. Sistemul solar......................................................
3.1.1. Soarele si activitatea solara.............................................
3.1.2. Structura Soarelui............................................................
Unitatea de invatare 3.2. Fluxuri radiative...................................................
Unitatea de invatare 3.3. Bilantul radiativ si bilantul caloric.........................

OBIECTIVE
- intelegerea modului de formare a sistemului solar..........................
- cunoasterea legitatilor ce guverneaza activitatea solara.................
- intelegerea proceselor ce stau la baza formarii fluxurilor radiative.....

Cuvinte cheie: sistem solar, stea, Soare, radiatie

Unitatea de invatare 3.1.

SISTEMUL SOLAR

Termenul de sistem solar se refer la Soare i la toate corpurile ce se rotesc n

jurul su. Sistemul solar se termin acolo unde gravitaia Soarelui este egal cu cea a
stelelor vecine sau acolo unde, dac te deplasezi cu o vitez mic nu vei mai fi satelit
al Soarelui. O alt margine a sistemului solar este locul n care vntul solar se
ciocnete cu gazul interstelar. Cel mai mare corp din sistemul solar este Soarele, o
stea, care conine 99,86% din masa ntregului sistem solar. Celelate procente de mas
rmase, sunt dominate de plantele Jupiter i Saturn.

Origine si evolutie
Sistemul solar s-a format dintr-un imens nor de gaz care s-a contractat
conform legilor fizicii i chimiei. Norul de gaz fcea parte dintr-un nor i mai mare
situat n aceast regiune galactic i din el s-au format probabil mai multe stele.
Sistemul solar s-a format imediat dup formarea Soarelui, cnd din materia
rmas (gaz i praf), adunat sub form de disc n jurul Soarelui, au aprut primele
condensri de materie, numite planetezimale. Totalitatea gazului i prafului din care s-
a format sistemul solar se numeste nebuloas solar. Avea un diametru de 15 miliarde
km i avea de dou ori mai mult mas dect are Soarele acum.
n urma unei unde de oc de la o supernov, materia a nceput s se adune n
nuclee din ce n ce mai mari. Aa nebuloasa a nceput s colapseze, formndu-se un
nucleu foarte masiv, viitorul Soare. Conservarea momentului unghiular a fcut ca
materia s nceapa s se roteasc i mai mult, a fcut ca materia din jurul viitorului
Soare s se aplatizeze. Astfel a aparut un disc de gaz i praf Fig.8). Particulele de praf
(silicai i metale) i gaz (hidrogen) au nceput s se formeze, iar acestea au atras din
ce n ce mai mult materie spre ele. Astfel s-au format planetezimalele, compuse din
roci i metale. Pe lng planetezimale s-au format i corpuri de gaz ce imediat au atras
gazul din discul protplanetar. Aceste corpuri au crescut foarte mult, n comparaie cu
planetezimalele. Astfel au aprut planetele gigante.
Dupa 100.000.000 de ani, protosteaua ce s-a format la mijlocul discului, a
nceput s emita energie, prin procesul de fuziune nuclear. Astfel se ntea Soarele
pe care l cunoastem acum. Pe lng energie luminoasa, Soarele emite n mod
constant un flux de particule ncarcate (electroni, protoni, atomi de gaz). Acest flux
este numit vnt solar (astro-urseanu.ro). Vantul solar a curat discul protoplanetar de
gazul i praful ramas, sfrind astfel formarea planetelor.
 Fig.8. Disc protoplanetar (protoplanetary disc.com)

Marimea Sistemului Solar

n sistemul solar se afl multe obiecte: 8 planete, 5 planete pitice, peste un
miliard de asteroizi, cteva miliarde de comete, miliarde de tone de praf interplanetar
plus o stea. Totui distan ele dintre aceste corpuri sunt foarte mari, de sute i mii de
milioane de km, astfel nct sistemul solar pare gol. Marginea sistemului solar se
poate stabili n func ie de dou subiecte: vntul solar i for a de atrac ie a
Soarelui. Vntul solar este emisia de particule ncrcate electric a Soarelui. Cnd
vntul solar ajunge n zonele unde se ntlnete cu plasma din mediul interstelar, se
creeaz o und de oc. Acolo se afla marginea sistemului solar, o regiune numit
heliopauz. Heliopauza se afl la o deprtare de patru ori mai mare dect distan a
Soare-Pluto, adic 120 Unit i Astronomice (120 de ori distan a Pmnt-
Soare). Pentru c Soarele se deplaseaz prin mediul interstelar, coliziunea dintre
vntul solar i plasma din mediul interstelar se produce la o distant de 80-100
Unit i Astronomice n direc ia de depasare a Soarelui i la o distan de 200
Unit i Astronomice n direc ia opus deplasrii Soarelui. Astfel sistemul solar este
nconjurat de o bul elongat, un fel de nvelis de gaz, numit helionveli sau
heliomanta (fig.9). n prezent sondele spa iale Voyager 1 i Voyager 2 se afl n
aceast regiune i transmit date despre viteza i direc ia particulelor subatomice din
zon.
 Fig.9. Marginea sistemului solar in functie de vantul solar
(ilustratie NASA, preluat astro-urseanu.ro)

n cazul n care cataclismele cosmice ocolesc aceast parte a galaxiei, sistemul

solar va mai exista n starea n care se afl acum nc 2-3 miliarde de ani. Apoi, dup
ce hidrogenul din Soare se va consuma, astrul zilei se va deveni foarte strlucitor.
Condiiile de pe Terra vor semna cu cele de pe Venus. n numai 3,5 miliarde de ani
Terra va deveni de nelocuit iar viaa va disprea.

n nucleul Soarelui, heliul va ncepe s se transforme n oxigen. Peste 7,5

miliarde de ani (de acum nainte) Soarele va deveni o gigant roie (Fig.10). Planeta
Mercur va fi carbonizat. Soarele i va fi pierdut 28% din mas i gravitaia lui va
slbi. Din acest motiv Terra i Marte vor fi aruncate n sistemul solar, sfrind pe
orbite mult mai ndepartate dect acum. Pmntul va fi o planet fr atmosfer, cu
suprafa a de consistena cleiului, fr pic de ap. Soarele va rmne n faza de
gigant roie cteva sute de milioane de ani, dup care atmosfera sa va fi expulzat n
spa iu, rmnnd numai nucleul su, o pitic alb. Timp aproximativ 100.000 de
ani pitica alb va fi ncojurat de o bul de gaz care emite lumin, un obiect numit
nebuloas planetar.
 Fig.10. Soarele stadiul de giganta rosie (physicsworld.com)

3.1.1. Soarele si activitatea solara. Principala sursa a aproape tuturor proceselor si

fenomenelor din atmosfera este Soarele stea de clasa spectrala G2 (galben-
portocalie) situata la o distanta medie fata de Pamant de cca. 149,6 milioane km.

observatiile spectrale arata ca in compozitia Soarelui intra hidrogenul (71%),

heliul (28%) si unele elemente grele (1%);
Soarele emite o cantitate de energie constanta, fara a suferi modificari de
forma, adica fara a se dilata sau contracta pe perioade lungi de timp, de
ordinul miliardelor de ani;
Ipoteza care explica debitul energiei solare este aceea a reactiilor
termonucleare: pe baza inaltei presiuni si temperaturi din interior, hidrogenul
se transforma in heliu. Patru nuclee de hidrogen se grupeaza pentru a forma un
nucleu de heliu, a carui masa este mai mica decat cea a patru nuclee de
hidrogen. La fiecare grupare ramane masa m, numita defect de masa.
Greutatea atomica a hidrogenului fiind 1,00813, iar a heliului 4,00386, rezulta
m = 4 x 1,00813 4,00386 = 0,02866. Aceasta elibereaza o energie E, careia
ii corespunde:

E = c2 x m, unde c este viteza luminii

In fiecare secunda, 564 de milioane de tone de hidrogen sunt grupate in 560 milioane
tone de heliu, iar 4 milioane de tone de hidrogen, ramase ca defect de masa,
elibereaza energia corespunzatoare lor. Aceasta energie alimenteaza intregul sistem
solar, iar energia emisa este perceputa de oameni sub forma de lumina si caldura
(Mahara, 2001).

Soarele executa o miscare in jurul centrului Galaxiei cu o viteza de cca. 250

km/s, care se realizeaza in aproximativ 250 milioane de ani, ceea ce reprezinta
un an galactic.
n jurul Soarelui se rotesc 8 planete, 5 planete pitice, 171 de satelii ai
planetelor, sute de mii de asteroizi i cteva mii de comete. Aceste cifre se
refer la obiectele descoperite, existnd posibilitatea s existe multe alte
asemenea obiecte (Fig.11).
Miscarea de rotatie in jurul axei sale este diferita in zonele ecuatoriale fata de
cele polare. Astfel, perioada creste iar viteza scade de la ecuator, unde este de
24,9 zile, spre poli, unde este de 34 de zile.

Fig.11. Orbitele planetelor in sistemul solar (www.orbitalplane.com)

3.1.2. Structura Soarelui. Intrucat temperatura si presiunea din interiorul Sorelui

sunt foarte mari, materia nu poate exista decat in stare gazoasa, iar gazul solar
(hidrogen si heliu) este ionizat.

In structura Soarelui intra nucleul, o zona radiativa, o zona convectiva, iar la

exterior atmosfera solara.
 Nucleul Soarelui se caracterizeaza prin reactii termonucleare de fuziune a
hidrogenului in heliu, care produc cantitati imense de energie, ce se propaga
spre exterior prin cuante de energie (fotoni), care se inscriu in domeniul
radiatiilor Roentgen (Ciulache, 1988). Are temperaturi de pana la 10 milioane
grade Kelvin, presiuni foarte mari de 2 x 1011 atmosfere si o densitate de 1,5 x
105 kg/mc.
Zona radiativa ocupa cea mai mare parte din volumul Soarelui, prin ea fiind
transportata spre exterior energia produsa in nucleul acestuia. Deoarece gazul
solar, care o alcatuieste nu este transparent, drumul cuantelor de energie este
scurt, ele fiind absorbite la distante mici de locul emisiei. Ele ajung in
fotosfera dupa circa un milion de ani, sub forma radiatiilor vizibile.
n zona convectiv, mai puin dens, se formeaz cureni n gaz. Gazul
fierbinte urc la suprafa, se rcete, dup care coboara iar n interior, sub
form de coloane. Aceste coloane gigantice, de maxim 2000 km diametru se
pot vedea ca o granulaie. Granulele au o via de 10-15 minute. Granulele se
pot observa la suprafa a Soarelui, ca o granula ie. Aici temperatura este de
numai 55000K, iar fotonii devin vizibli pentru prima oar.
Atmosfera solara reprezinta partea superioara a Soarelui si cuprinde trei
straturi: fotosfera, cromosfera si coroana solara. Fotosfera este stratul cel mai
adnc al atmosferei solare, dar este i cel mai sub ire, avnd doar cteva sute
de kilometri grosime i o temperatur de 6.000 grade Kelvin, care crete de la
exterior spre interior. Regiunile exterioare ale Soarelui, adic orice se afl
deasupra fotosferei, sunt mai fierbin i dect restul (n afar de nucleu), nu mai
reci cum ar fi de ateptat. Motivul creterii temperaturii nu este cunoscut dar
se bnuiete c este datorat cmpului magnetic. Temperatura fotosferei scade
pe verticala, de la 5500-60000K, cat inregistreaza in imediata apropiere a
suprafetei Soarelui, pana la cca. 50000K, la contactul cu cromosfera.
Cromosfera este stratul ce se poate vedea n timpul eclipselor de Soare, ca un
inel ngust de culoare roie. Atomii de hidrogen, din cauza temperaturii foarte
mari, emit lumin n partea roie a spectrului. La baza cromosferei
temperatura este de 6000 grade K, iar la marginea superioar de 50.000 de
grade K.
Atmosfera exterioar a Soarelui se numete coroan solara i se poate vedea
foarte uor n timpul eclipselor totale de Soare. Coroana are un aspect difuz,
 avnd culoare albicioas. Coroana se ntinde pe milioane de km deprtare de
Soare i atinge peste 1 milion de grade K. Forma acesteia variaz n func ie
de activitatea Soarelui. Cnd activitatea este la maxim, coroana este dispus
mai mult n jurul ecuatorului solar. La minim de activitate ns, coroana
nconjoar tot discul solar, mai pu in regiunile polare. Se pare c mereu exist
nite goluri n coroan, pe unde liniile de cmp magnetic scap n spa iu.
Vantul solar constituie o consecinta a activitatii solare, el fiind un flux de
radiatie corpusculara (protoni, electroni) emisa de Soare, in mod continuu si in
toate directiile. Intensificarile vantului solar determina aparitia gaurilor
coronale, care reprezinta un fel de ,,robinete, pe unde tasneste plasma
fierbinte. Vantul solar este evidentiat pentru producerea aurorelor polare si
furtunilor magnetice din atmosfera terestra, dar si pentru ionizarea moleculelor
din cozile cometelor (fig.12).
Parametrii vantului solar (viteza de expansiune, pierderea de masa prin vant
solar, densitatea, intensitatea campului magnetic s.a.) se modifica in functie de
nivelul activitatii solare, existand cresteri considerabile in perioadele de
,,Soare activ, fata de cele cu ,,Soare calm.
Intensificarea vantului solar produce perturbatii ale campului geomagnetic si
constituie un pericol pentru navele cosmice cu oameni la bord. Vantul solar
exercita o presiune asupra liniilor de forta ale campului magnetic al planetelor,
deci si asupra celui terestru, determinand formarea magnetosferei.
Magnetosfera reprezinta o regiune circumterestra in cuprinsul careia
particulele electrizate, care compun centurile de radiatii sunt atrase si
mentinute in jurul Pamantului, de catre campul geomagnetic. Particulele
ncrcate electric nu pot trece de cmpul magnetic al Soarelui cu uurin .
Astfel vntul solar este reglat de cmpul magnetic. Uneori liniile de cmp
magnetic se rup n regiunile gurilor coronale, iar electronii i protonii ce
constituie vntul solar scap n sistemul solar.
Fig.12. Aurora polara vant solar (http://wwwcdn.skyandtelescope.com)

Aurorele sunt cauzate de actiunea vantului solar asupra magnetosferei, pe care

o deformeaza (vezi fig.12), iar perturbatia produsa se traduce printr-un sistem de
curenti ce inconjoara Pamantul si care se modifica in functie de variatiile vantului
solar. Unii dintre acesti curenti se inchid in interiorul ionosferei, injectand astfel
particule de mare energie (provenind din magnetosfera), care produc excitarea
atomilor si moleculelor cu care sufera coliziuni. Energia primita de particulele de
gaz atmosferic este apoi eliberata, prin procese de dezexcitare, sub forma de
emisii radiative in domeniul vizibil, dand nastere aurorei boreale in emisfera
nordica, respectiv aurorei australe, in emisfera sudica.
 Aurorele sunt mai frecvente in zona latitudinilor polare (circa 650N si S),
avand o extensie verticala apreciabila (baza in regiunea ionosferica E si limita
superioara variabila, putand trece chiar de regiunea ionosferica F 2. Particulele de
vant solar de mare energie, captate in magnetosfera, se deplaseaza pe traiectorii
spiralate, de-a lungul liniilor de camp magnetic. Intrucat, cea mai mare densitate a
liniilor de camp se intalneste in regiunile polilor magnetici, tot aici se va produce
si majoritatea interactiunilor particulelor din magnetosfera cu gazele atmosferice,
avand ca rezultat, aparitia aurorelor. In emisfera nordica, zona cu cea mai ridicata
frecventa a aurorelor (in medie 100 de nopti pe an), are forma unei centuri in jurul
Polului Nord si coincide cu regiunea in care liniile de camp magnetic emerg de la
suprafata Pamantului. In regiunile de latitudini mai mici, unde liniile de camp
devin aproape paralele cu suprafata terestra, probabilitatea de aparitie a aurorelor
este mult mai redusa. O aurora tipica (cu durata de 3 ore), acoperind o suprafata
de 106 km2, descarca in atmosfera o energie de aproximativ 108 kwh. Aceasta
echivaleaza cu consumul de energie electrica al unui oras cu 250.000 de locuitori,
pe o perioada de aproximativ 9 zile, sau cu productia pe 6 zile a unei centrale
nucleare mari.

Unitatea de invatare 3.2.

FLUXURI RADIATIVE

Soarele emite neincetat o cantitate de energie sub forma de radiatii, el

exercitand o influenta directa si majora asupra atmosferei terestre. Radiatia
electromagnetica solara (din care o pondere semnificativa revine domeniului vizibil),
penetreaza atmosfera terestra, ajungand la suprafata globului, unde energia pe care o
transporta afecteaza suprafata Pamantului, precum si invelisul atmosferic (rolul
Soarelui in determinarea starii si comportamentului atmosferei este enorm).

Inca de la inceputul secolului al XX-lea, actiunea Soarelui asupra atmosferei a

fost privita ca un urias motor natural. La fel ca si in cazul motorului termic, atmosfera
primeste energie de la o sursa de caldura, o cedeaza partial unei alte surse, producand
in acelasi timp energie mecanica, pe care o uziteaza prin punerea in miscare aunor
corpuri masive (mase de aer). Sursa de energie provine din absorbtia energiei solare la
suprafata Pamantului, iar cedarea de caldura se efectueaza prin emisia de radiatie
infrarosie, in specialde catre troposfera superioara, in spatiul circumterestru. Energia
mecanica produsa se regaseste in miscarea si distributia instabila a masei atmosferei.
Motorul atmosferic este capabil sa controleze influxul de energie solara prin
producerea unei mase de nori, care reflecta in spatiu o fractiune importanta a radiatiei
solare, in timp ce reglarea pierderilor de radiatie in spatiu apare mult mai putin
evidenta.

Se poate aprecia ca, fluxurile de energie radianta care vin de la Soare se

propaga prin atmosfera sub forma de unde si sub forma de corpusculi. Fluxul energiei
radiante reprezinta energia radianta, primita de o suprafata in unitatea de timp si se
exprima in calorii/cm2/minut. Astfel, radiatia care vine de la Soare este considerata
radiatie de unda scurta, iar cea emisa de atmosfera si de suprafata terestra radiatie de
unda lunga. Din radiatia de unda scurta face parte radiatia solara directa, radiatia
difuza, radiatia globala si radiatia reflectata, iar fluxurile radiative de unda lunga
cuprind: radiatia terestra, radiatia atmosferei si radiatia efectiva.

Radiatia solara directa (S) se considera fractiunea din radiatia solara care
strabate atmosfera, ajungand nemodificata la suprafata terestra, sub forma unui
flux de raze paralele, cu lungimi de unda cuprinse intre 0,291 si 4-5 .
Marimea care caracterizeaza energia fluxului de radiatie solara directa se
numeste intensitatea radiatiei solare. Radiatiile cu lungimi de unda mai mici
de 0,291 nu ajung pe Pamant din cauza absorbtiei exercitate de ozon, iar cele
cu lungimi de unda mai mari de 4-5 , din cauza absorbtiei produsa de
dioxidul de carbon si vaporii de apa din atmosfera. Intensitatea radiatiei solare
directe (S) variaza in functie de doi factori: inaltimea Soarelui deasupra
orizontului (latitudinea, pentru acelasi moment; anotimpul si momentul zilei,
pentru acelasi punct) si transparenta atmosferei (umezeala aerului,
nebulozitatea, concentratia pulberilor in suspensie). Mersul zilnic pe timp
senin se caracterizeaza prin cresterea intensitatii radiatiei solare directe
incepand cu rasaritul Soarelui, paralel cu inaltarea sa pe bolta cereasca. Atinge
valoarea maxima la amiaza (ora 12), dupa care incepe sa scada treptat, pana la
apus, cand ajunge la valoarea zeo. Mersul anual depinde si el de latitudine si
de transparenta aerului. Valoarea maxima este la sfarsitul primaverii
 inceputul verii, si nu in plina vara, cand impuritatile din aer micsoreaza
transparenta, iar valoarea minima se inregistreaza la solstitiul de iarna.
Radiatia solara directa este singurul flux de energie radianta solara care atinge,
nemodificat, suprafata terestra, ponderea ei variind de la un autor la altul, intre
21 si 27 % din constanta solara.
Radiatia difuza (D) reprezinta parte din radiatia solara, care intalnind
moleculele de gaze si particule existente in suspensie in atmosfera este deviata
de la directia rectilinie de propagare si este difuzata in toate directiile.
Intensitatea ei depinde, ca si cea a radiatiei solare directe de inaltimea Soarelui
deasupra orizontului si de transparenta atmosferei. Scaderea transparentei
atmosferei determina cresterea intensitatii radiatiei difuze, mai ales pentru
inaltimile mici ale Soarelui. Masuratorile si observatiile realizate in regiunile
polare au aratat ca intensitatea radiatiei difuze a cerului senin creste odata cu
albedoul, din cauza difuzarii repetate a radiatiilor reflectate de suprafata
stratului de zapada (cresterea respectiva este in medie de 15%, dar la inaltimi
mici ale Soarelui, poate atinge cateva zeci de procente. Valorile radiatiei
difuze cresc pe masura ce inaltimea Soarelui este mai mare (tab.1),
transparenta aerului mai mica, iar nebulozitatea data de norii mijlocii este mai
mare.

Tab.1. Intensitatea fluxului de radiatie difuza (cal/cmp/min) in functie de opacitate si de

inaltimea Soarelui la latitudini medii (dupa Mahara, 2001)

Opacitate
100 200 300 400 500 600
1 0,028 0,053 0,074 0,091 0,102 0,108
3,25 0,074 0,114 0,146 0,169 0,189 0,201
5,5 0,113 0,167 0,208 0,399 0,260 0,273

Mersul diurn face ca dependenta de inaltimea Soarelui sa evidentieze valori

maxime la amiaza. Vara, la latitudini cuprinse intre 45 si 480N, intensitatea radiatiei
difuze variaza intre 0,1 cal/cmp min la rasaritul Soarelui si 0,65 - 0,70 cal/cmp min la
amiaza. Valorile mari de la amiaza se inregistreaza numai in prezenta unor nori
luminati de Soare, dar care nu se interpun intre acesta si suprafata terestra. In evolutia
ei anuala, intensitatea radiatiei difuze creste din luna decembrie, cand este minima,
pana in iunie cand este maxima. Radiatia difuza, care ajunge la suprafata terestra, este
apreciata de diversi autori, ca reprezentand 24-28 % din constanta solara.
 Radiatia globala (numita si totala sau ,,insolatia), notata cu litera Q,
reprezinta suma dintre radiatia solara directa si radiatia solara difuza:

Q = S x sin(h0) + D, in care:

Q = intensitatea radiatiei globale

S = intensitatea radiatiei solare directe

h0 = inaltimea Soarelui deasupra orizontului

D = radiatia difuza

Intensitatea radiatiei globale variaza in functie de inaltimea Soarelui deasupra

orizontului, de transparenta aerului, de nebulozitate si latitudine. In evolutia ei diurna,
radiatia globala descrie o curba simetrica, avand valori minime la rasaritul si apusul
Soarelui si valori maxime la amiaza, cand inaltimea acestuia deasupra orizontului este
maxima. Regimul anual al radiatiei globale prezinta un minim in decembrie (luna
solstitiului de iarna) si un maxim in iulie. Decalarea maximului, fata de luna solstitiului
de vara, este rezultatul nebulozitatii mai accentuate a lunii iunie, care determina o slabire
a radiatiei solare directe, si prin aceasta, a radiatiei globale.

Radiatia reflectata. Radiatia totala care ajunge la suprafata terestra este partial
absorbita contribuind la incalzirea solului si partial reflectata sub numele de
radiatie reflectata sau reflexa. De fapt, fenomenul reflexiei consta in abaterea
fasciculelor de radiatii de la directia lor initiala, fara a le provoca vreo modificare
de alta natura. Capacitatea de reflexie a diferitelor suprafete active (apa, zapada,
sol, vegetatie s.a.) constituie albedoul (A), care reprezinta raportul dintre radiatia
reflectata (R) si radiatia totala (Q), raportat la unitatea de suprafata si exprimat in
procente:

A = R/Q x 100 %

Cercetarile au aratat ca in natura, valorile albedoului variaza intre 2 si 95 %

(tab.2), amplitudinile foarte mari ale albedoului apei demonstrand dependenta
acestuia nu numai de caracterul si insusirile fizice ale suprafetei active, ci si de
unghiul sub care cad razele solare pe suprafata activa data.
 Tab.2. Valorile albedoului (A) pe diferite tipuri de suprafata activa-subiacenta
(dupa Ciulache, 1988)
Nr.crt. Suprafata activa Albedoul %
1 Zapada proaspata 84-95
2 Zapada invechits 46-60
3 Nisipul deserturilor 28-38
4 Iarba verde 26
5 Iarba uscata 19
6 Cereale paioase in diferite stadii 10-25
7 Padurile de conifere 10-18
8 Padurile de foioase (vara) 15
9 Cernoziom uscat 14
10 Apa 2-70

Din datele tabelului 2, reiese ca cea mai mare valoare a albedoului o are zapada
proaspat cazuta (95%), in timp ce albedoul suprafetelor acvatice este cel mai
variabil (2-70 %), ecartul mare depinzand functie de unghiul de incidenta a
razelor solare si de starea de agitatie (rugozitate) a suprafetei apei (fig.13).
Sistemele noroase fiind alcatuite din cristale de gheata si picaturi de apa au albedo
ridicat (50-80 %), in functie de grosimea si structura acestora. Cercetarile si
masuratorile satelitare au aratat ca, albedo-ul mediu al regiunilor polare este de
peste 80 %, al celor ecuatoriale sub 30 %, iar al suprafetei terestre, in ansamblu,
de 15 %. Ele dau pentru Terra un albedo vizibil de 39 %, iar valoarea de 15 %. In
cursul unei zile, valorile albedoului pot oscila in functie de schimbarea culorii
suprafetei active si de inclinarea razelor solare directe. Regimul diurn trebuie
stabilit, insa, pentru fiecare suprafata activa in parte, intrucat cele doua
dependente pot actiona in sensuri contrare, modificand sensibil curbele respective.
 Fig.13. Variatia albedoului suprafetelor acvatice (www.albedou seas)

Reflexia este al treilea proces care diminueaza radiatia solara la trecerea prin
atmosfera. Astfel, sistemele noroase reflecta in medie 24-25 % din radiatia solara
incidenta la limita superioara a atmosferei. Dupa traversarea atmosferei, radiatia solara
este reflectata de suprafata terestra in proportie de 2 5 %.

Radiatia terestra (Et) reprezinta fluxul radiativ de unda lunga (3 80 ) emis

neintrerupt de suprafata terestra. Conform legii Stephan-Boltzmann, intensitatea
radiatiei terestre depinde de temperatura absoluta a suprafetei emisive (tab.3).
Intensitatea radiatiei terestre este mai mica in comparatie cu cea a radiatiei solare,
datorita temperaturii mai scazute a Pamantului. Ea este alcatuita numai din radiatii
invizibile din domeniul infrarosu al spectrului, cu lungime de unda lunga ( = 3 -
100 ) si cu un pronuntat efect caloric.

Tab.3. Intensitatea radiatiei terestre (Et) in functie de temperatura suprafetei radiante

(dupa Ciulache, 1988)
Temperatura suprafetei terestre (0C) Et (cal/cmp min)
70 1,14
40 0,79
30 0,70
20 0,60
10 0,53
 0 0,46
-10 0,40
-20 0,34
-30 0,29
-40 0,24

Astfel, valorile maxime ale intensitatii radiatiei terestre se produc in zilele de

vara, pe suprafetele de teren cu sol uscat, iar cele minime, in noptile de iarna. In schimb,
in mersul diurn, se constata o crestere incepand cu rasaritul Soarelui pana la orele amiezii
(12-14), cand se atinge intensitatea maxima, dupa care valorile scad spre seara. In timpul
noptii, datorita caldurii acumulate ziua, solul continua sa emita radiatie terestra, racindu-
se treptat pana dimineata, inainte de rasaritul Soarelui.

Radiatia atmosferica (Ea) reprezinta radiatia de unda lunga emisa de gazele

componente ale atmosferei in toate directiile. Cea mai mare parte a radiatiei
terestre este absorbita de atmosfera, absorbtia fiind selectiva si se datoreaza
vaporilor de apa, particulelor lichide, dioxid de carbon, ozon etc (fig.14). Vaporii
de apa produc cele mai multe benzi si linii de absorbtie in regiunea vizibila a
spectrului radiativ, insa cea mai intensa absorbtie o exercita insa in regiunea
infrarosie. Cea mai slaba absorbtie este in intervalul spectral de 8,5 12 ,
interval de maxima transparenta pentru radiatia emisa, numit si fereastra
atmosferica. Particulele de apa lichida au un spectru de absorbtie asemanator celui
al vaporilor de apa, cu deosebirea ca intervalele de absorbtie maxima sunt
deplasate catre lungimile de unda mai mari, iar dioxidul de carbon are doua benzi
de absorbtie intense. In schimb, ozonul (O3) are in regiunea infrarosie a spectrului
o banda de absorbtie centrata pe 3 , o alta cuprinsa intre 9 si 10 si o a treia
centrata pe 14 , dar numai cea de-a doua are o capacitate mare de absorbtie.
Dintre toti acesti componenti ai aerului, ponderea cea mai mare a absorbtiei o au
vaporii de apa, care joaca rolul unui ecran protector impotriva racirii Terrei.
 Fig.14. Absorbtia radiatiilor solare de catre principalele gaze atmosferice
(www.ei.lehigh.edu/learners)

Radiatia efectiva (Eef) se defineste ca diferenta dintre radiatia terestra si partea

absorbita de catre suprafata activa din contraradiatia atmosferica. Ea se poate
exprima sub form relatiei:

Eef = Et Ea
Intrucat, temperatura suprafetei pamantului este, de regula, mai ridicata decat a
atmosferei, intensitatea radiatiei terestre o depaseste pe cea a radiatiei atmosferice, ceea
ce face ca radiatia efectiva sa reprezinte, in mod obisnuit, o pierdere de caldura pentru
suprafata terestra. Acest lucru se realizeaza noaptea pe timp senin si iarna, determinand
racirea suprafetei terestre. Totodata, in timpul zilei, pe langa radiatia contrara a
atmosferei, Pamantul primeste si radiatie globala, si ca urmare energia primita depaseste
radiatia efectiva, care si ea este mare. Surplusul de caldura rezultat produce incalzirea
solului si a aerului cu care vine in contact. Sunt situatii atmosferice in care nebulozitatea
si ceata intensifica radiatia atmosferica si determina o scadere a radiatiei efective deci
intensitatea radiatiei efective este invers proportionala cu nebulozitatea (tab.4).
Tab.4. Dependenta radiatiei efective de nebulozitate (dupa L.T.Matveev)
Nebulozitate 0 1 2-4 5-6 7 8 9 10
Eef 0,14 0,14 0,132 0,105 0,090 0,083 0,046 0,021
(cal/cmp min)

In cursul noptilor senine, cand valoarea contraradiatiei este mica si deci radiatia
efectiva este mare, suprafata terestra se raceste, determinand depunerea de roua bruma
sau ingheturi accentuate.

Unitatea de invatare 3.3.

BILANTUL RADIATIV SI BILANTUL CALORIC

Bilantul radiativ se defineste ca diferenta dintre suma fluxurilor radiative de

unda scurta si lunga primite si a fluxurilor radiative deunda scurta si lunga cedate, intr-un
punct oarecare din atmosfera sau de pe suprafata terestra. De regula, in meteorologie se
analizeaza bilantul radiativ al suprafetei terestre si bilantul radiativ al sistemului Pamant
atmosfera.
Bilantul radiativ al suprafetei terestre (B) reprezinta diferenta dintre valorile
radiatiei absorbite de suprafata terestra si cele ale radiatiei pierdute (efectiva). El se
diferentiaza net de la zi la noapte. In categoria radiatiilor primite pe suprafata terestra
intra radiatia solara directa (S), radiatia difuza (D) si cea atmosferica (Ea), iar suma
radiatiilor cedate cuprinde: radiatia reflectata (R) si radiatia terestra (Et). Astfel, ziua pe
timp senin, bilantul radiativ al suprafetei terestre devine:
B = (S + D + Ea) (R + Et)
Daca se are in vedere ca, S + D = Q, iar Et Ea = Eef, relatia bilantului radiativ
devine:
B = Q R + Ea Et

Pe timp noros, cand radiatia solara directa nu poate ajunge pe suprafata terestra,
ecuatia bilantului radiativ capata forma:
 B = (D + Ea) (R + Et)

Noaptea, cand nu mai exista radiatie de unda scurta, bilantul radiativ este dat
numai de radiatiile de unda lunga, adica:

B = Ea Et

Bilantul radiativ poate avea valori pozitive sau negative si el determina incalzirea
sau racirea suprafetei terestre, dirijeaza procesul evaporatiei, al inghetului si
dezghetului, geneza si transformarea maselor de aer.
In evolutia sa diurna, bilantul radiativ este pozitiv ziua (caldura primita o
depaseste pe cea cedata) si negativ noaptea (caldura cedata o depaseste pe cea
primita). Trecerea bilantului de la tipul de insolatie (pozitiv) la cel de radiatie
(negativ) are loc, pe timp senin, la inaltimi ale Soarelui deasupra orizontului de 10
150, adica intre orele 17 si 19. Trecerea inversa, de la tipul de radiatie (negativ)
la cel de insolatie (pozitiv) se produce la inaltimi similare ale Soarelui, intre orele
5 si 7.
Noaptea, evolutia bilantului radiativ are variatii foarte slabe, deoarece radiatia
efectiva, de care depinde, nu manifesta schimbari importante. Atat noaptea, cat si
ziua, valorile bilantului radiativ pot inregistra variatii ample determinate de
variatia nebulozitatii.
In regimul anual, valorile maxime ale bilantului radiativ se produc vara, cand
suma radiatiilor primite de suprafata terestra este pretutindeni mai mare decat
suma celor pierdute, iar valorile minime, iarna, cand suma radiatiilor primite este
depasita de cea a radiatiilor cedate (Ciulache, 1988).
Valorile bilantului radiativ al suprafetei terestre pot fi modificate partial de om,
prin aparitia fenomenului de poluare a aerului, care scade transparenta acestuia,
reducand radiatia globala, precum si prin modificarea albedo-ului suprafetei
terestre, care, la randul sau, influenteaza absorbtia radiatiilor de catre diferite
suprafete (Mahara, 2001).

Bilantul radiativ al sistemului Pamant atmosfera are o structura mai complexa

decat bilantului radiativ al suprafetei terestre, deoarece la traversarea atmosferei
intervin procesele de absorbtie, difuzie si reflexie. Acest bilant este pozitiv in zona de
 la Ecuator pana la latitudinea de 30-400 nord si sud, dincolo de care are valori
negative.
Vara, in emisfera nordica, bilantul radiativ devine negativ la latitudinea de
800 N, iar in timpul iernii la cca. 200 N. Regiunile polare si subpolare au un
bilant negativ din doua motive: latitudinea determina o energie solara
redusa data de trei cauze (distanta Soarelui, unghiul razelor solare si
lungimea noptilor) si doi, proprietatile radiative si absorbante ale zapezii
fac din aceasta un bun refrigerator.
Bilantul radiativ de unda lunga al sistemului Pamant atmosfera este
alcatuit din radiatie terestra (98 %), din care 91 % este absorbita de
atmosfera, iar 7 % se pierde in spatiu prin emisia radiatiilor infrarosii de
catre nori si aerul atmosferic, la care se adauga fluxul radiatiei atmosferice
spre spatiul cosmic (57 %) si spre suprafata terestra (78 %).

Bilantul caloric reprezinta diferenta dintre aporturile si pierderile de energie

calorica dintr-un punct oarecare, sau, suma algebrica a acestora pentru o perioada
multianuala. Energia radianta absorbita de suprafata terestra se consuma in trei procese
principale: pentru evaporarea apei de la suprafata terestra, pentru incalzirea aerului si
pentru incalzirea solului. Relatia bilantului caloric poate fi scris astfel:

Bc = Bt (Ta + Ts + Te), in care:

Bc bilantul caloric
Bt bilantul radiativ al suprafetei terestre
Ta caldura transmisa aerului
Ts caldura transmisa in sol
Te consumul de caldura in procesul evaporarii apei
In regiunile uscate, desertice, sau pe suprafetele marilor orase alcatuite din beton,
asfalt, sticla etc., toata caldura bilantului radiativ terestru (Bt) este consumata in
procesul incalzirii aerului de deasupra (Ta), adica Bt = Ta.
In cazul suprafetelor umede (ape, soluri cu exces de umiditate), cea mai mare
parte a caldurii se consuma in procesul de evaporatie (Te), determinand scaderea
temperaturii solului si a aerului din imediata apropiere si diminuand schimbul
caloric sol-aer.
 Desi Pamantul in ansamblul sau are un echilibru caloric stabil, apar totusi
dezechilibre energetice datorate surplusului caloric in zonele ecuatoriale si
deficitului din zonele polare.
Fenomenul poluarii poate afecta intr-o masura mai mult sau mai putin accentuata
echilibrul sistemului atmosferic intre diferitele sale elemente variabile. Reactia de
raspuns a acestuia, provocata in virtutea mecanismelor feedback de reglare, poate
avea o extindere mult superioara in rapoprt cu aceea a sursei, cu alte cuvinte, o
cauza locala poate provoca efecte la scara regionala, sau chiar globala.

Intrebari de verificare

1. Cum s-a format Sistemul Solar ?

2. Care sunt cele mai plauzibile ipoteze privind energia radianta solara ?
3. Prin ce caracterizeaza structura Soarelui ?
4. Ce este albedoul si cum se cuantifica acesta ?
5. Care sunt diferentele si asemanarile dintre bilantul radiativ si bilantul
caloric ?

MODULUL 4 - PROCESELE TERMICE DE LA SUPRAFATA

TERESTRA SI DIN ATMOSFERA

CONTINUT
Unitatea de invatare 4.1. Incalzirea suprafetei terestre...............................
Unitatea de invatare 4.2. Temperatura aerului...........................................
4.2.1. Procesele de racire si incalzire a aerului......................
4.2.2. Variatiile termice ale aerului........................................

OBIECTIVE
- intelegerea proceselor prin care se transmite caldura in sol si in aer
- cunoasterea proceselor de transmitere a caldurii de la suprafata subiacenta
- intelegerea distributiei temperaturii aerului pe verticala in troposfera
- cunoasterea si intelegerea mecanismelor ce genereaza instabilitate atmosferica

Cuvinte cheie: caldura specifica, radiatie, turbulenta termica, energie de instabilitate

Unitatea de invatare 4.1.

INCALZIREA SUPRAFETEI TERESTRE

Suprafata terestra are o temperatura medie de echilibru cifrata la 150C. In absenta

atmosferei, aceasta ar fi de -30C pentru globul terestru real (cu albedoul de 9%); de 40C
pentru un glob terestru acoperit in intregime cu apa (avand albedoul mediu de 5%); de -
80C pentru un glob terestru complet uscat (avand albedoul mediu de 20%) si de -860C
pentru un glob terestru acoperit in intregime cu zapada (avand albedoul mediu de 80%).
Analiza bilantului caloric demonstreaza faptul ca, o parte din energia radianta ajunsa la
suprafata solului este absorbita si transformata in energie calorica, determinand incalzirea
suprafetei terestre, care la randul sau devine sursa de radiatie termica. Pentru ca
temperatura reala de echilibru sa se mentina (150C), este necesar ca intreaga cantitate de
caldura obtinuta de suprafata terestra sub forma bilantului radiativ, sa fie consumata.
Acest consum se realizeaza prin incalzirea solului in adancime, incalzirea aerului de
deasupra, evaporarea apei, topirea ghetii si zapezii etc.
Temperatura solului. Fluxul de caldura indreptat de sus in jos (pozitiv) impiedica
ziua incalzirea prea puternica a suprafetei solului, iar cel indreptat de jos in sus (negativ)
impiedica racirea excesiva in timpul noptii. Gradul de incalzire a suprafetei solului
depinde, in principal, de intensitatea radiatiilor solare. De asemenea, intervin si alti
factori legati de natura si structura solului, ce induc modificari cantitative pe distante
orizontale mici. Este vorba de coeficientul de absorbtie, caldura specifica,
conductibilitatea calorica si conductibilitatea termica.
Coeficientul de absorbtie () este complementul albedoului (A), el putand fi
exprimat prin relatia:
=1A

de unde rezulta ca, incalzirea suprafetei solului este cu atat mai puternica cu cat
coeficientul de absorbtie este mai mare si albedoul mai mic.
Caldura specifica reprezinta cantitatea de caldura necesara unui gram sau unui
centimetru cub dintr-un corp, pentru a-si creste temperatura cu un grad Celsius.
Altfel spus, cu cat solul va avea mai multa apa si mai putin aer, cu atat caldura lui
specifica va creste, fiind valabila si viceversa. Din aceasta cauza, cantitati egale de
caldura incalzesc mai putin un sol umed (cu caldura specifica mai mare) decat
unul uscat (cu caldura specifica mai mica).
Conductibilitatea calorica reprezinta proprietatea corpurilor de a transmite caldura
de la o molecula la alta, de la o particula la alta si de la un strat la altul.
Propagarea caldurii se realizeaza intodeauna dinspre partile cu temperaturi mai
ridicate catre cele cu temperaturi mai coborate.
Conductibilitatea termica indica viteza de propagare in sol a variatiilor termice,
adica viteza de uniformizare a temperaturii diferitelor strate ale solului.

Temperatura solului este influentata de o serie de factori, cum ar fi: energia solara,
proprietatile calorice ale solului, expozitia versantilor, invelisul vegetal si stratul de
zapada. In timpul zilei si in perioada calda a anului, cand la suprafata solului insolatia
este mai mare decat radiatia terestra, iar bilantul caloric este pozitiv, solul se
incalzeste si o parte a caldurii de propaga de sus in jos spre straturile mai adanci.
Dupa momentul asfintitului si in perioada rece a anului, cand radiatia depaseste
insolatia si bilantul caloric este negativ, solul se raceste iar fluxul de caldura se
propaga invers, dinspre straturile mai adanci spre suprafata ( Dumitrescu, 1973).
Iarna, la latitudini medii, apa din sol ingheata determinand cimentarea granulelor
de sol si deci inghetul acestuia. Inghetul se produce la valori mai mici de 0 0C,
deoarece apa din sol, datorita sarurilor pe care le contine, ingheata la temperaturi mai
mici de 00C. Adancimea pana la care ingheta solul depinde de intensitatea si durata
gerurilor, grosimea stratului de zapada, relief, expozitie, umiditatea si proprietatile
calorice ale solului. Retinand mai multa apa si marindu-si astfel caldura specifica,
solurile argiloase se incalzesc ziua mai putin decat cele nisipoase, ramanand mai
calde in timpul noptii.
In regimul anual, temperatura solului scade cu adancimea in timpul verii si creste
in timpul iernii. Amplitudinea termica anuala scade la randul ei cu adancimea,
anulandu-se total la 19-20 m. De la aceasta adancime in jos, temperatura creste cu 30C
la fiecare suta de metri (gradient geotermic), sub influenta caldurii interne a
Pamantului.

Unitatea de invatare 4.2.

TEMPERATURA AERULUI

4.2.1. Temperatura aerului constituie o insusire fizica si este principalul

parametru al starii aerului; prezinta atat variatii temporale periodice (diurne si anuale)
si neperiodice ( de la un an la altul), cat si variatii teritoriale. Pe verticala cel mai
adesea, scade paralel cu cresterea inaltimii. Sursa principala de incalzire a aerului o
constituie suprafata terestra, unde o parte din radiatia solara este reflectata iar alta
absorbita, transformata in energie calorica si transmisa ascendent aerului si
descendent solului (deci aerul se incalzeste de jos in sus si nu invers). Transmiterea
caldurii se face prin conductibilitate moleculara, radiatie, turbulenta si convectie.
Conductibilitatea moleculara este procesul prin care se transmite o
cantitate mica de caldura de la suprafata terestra la aerul cu care aceasta
intra in contact. Astfel, aerul nemiscat se poate incalzi numai intr-un strat
cu grosimea de cca. 4 cm.
Radiatia este reprezentata de fluxul radiativ de unda lunga emis in mod
continuu de suprafata terestra, ce este absorbit selectiv de vaporii de apa,
dioxidul de carbon si aerosolii din atmosfera. Incalzirea aerului prin
radiatie se realizeaza atat ziua cat si noaptea.
Turbulenta reprezinta miscarile dezordonate ale aerului ce determina
amestecul volumelor de aer cu temperaturi diferite. Atmosfera reprezinta
un mediu eminamente dinamic, in care se produc in permanenta miscari
extrem de diverse ca scara spatiala, directie si viteza. Aceste miscari au un
caracter laminar numai in cazuri exceptionale, adica sunt lente,
echilobrate, iar traiectoriile particulelor individuale sunt line si paralele
 intre ele. Insa in majoritatea cazurilor, miscarile care se produc in
atmosfera sunt turbulente, caracterizate printr-un camp de viteze
neuniform. In acest caz, traiectoriile particulelor individuale de aer sunt
extrem de neregulate, sinuoase, cu o variatie rapida spatiala si temporala.
Turbulenta poate fi generata de cauze termice (turbulenta termica) si
dinamice (turbulenta dinamica). Turbulenta termica se formeaza ca urmare
a incalzirii inegale a micilor fatete si suprafete orientate diferit fata de
razele solare, iar turbulenta dinamica este dterminata de frecarea aerului in
miscare, de obstacolele de pe suprafata terestra (neregularitatile solului,
vegetatia ierboasa, padurile, cladirile etc.)
Convectia reprezinta miscarea verticala (ascendenta si descendenta) a
aerului, determinata de incalzirea inegala a straturilor inferioare ale
atmosferei (convectie termica) sau de obstacolele aflate in calea aerului in
miscare (convectie dinamica), ce poate fi orografica, in cazul in care
obstacolul este reprezentat de un lant montan, sau frontala, cand este o
masa de aer mai rece. Miscarile convective efectueaza un transport
ascendent de caldura si prin intermediul vaporilor de apa care se ridica
odata cu aerul (fig.15), eliberand caldura lor latenta de evaporare la
diversele niveluri, unde are loc condensarea.

Fig.15. Convectia termica (http://www.weatherquestions.com)

 Apar situatii sinoptice prin care miscarile convective din interiorul unui strat
instabil strapung stratul stabil situat deasupra acestuia (convectie de penetratie) sau o
convectie datorata unur cauze predominant mecanice, asemeni celor care determina
ascensiunea fortata a aerului pe pantele muntilor dispusi perpendicular pe directia sa de
deplasare (convectia fortata).
4.2.2. Temperatura aerului variaza atat in timp cat si in spatiu ea depinzand de
valoarea intensitatii radiatiei globale. Variatiile temporale pot fi periodice (diurne si
anuale) si neperiodice, in timp ce variatiile in spatiu se manifesta atat pe orizontala cat si
pe verticala.
Oscilatiile diurne se refera la variatia temperaturii aerului in timp de 24 de ore.
Maximul are loc dupa trecerea Soarelui la meridian, intre orele 14-15, dupa
care temperatura scade repede spre momentul asfintitului.
Amplitudinea termica diurna (diferenta dintre cea mai mica si cea mai mare
valoare a temperaturilor celor 24 de ore) constituie o particularitate a variatiei
diurne, ea depinzand de o serie de factori, precum: latitudinea geografica,
anotimpuri, altitudine, forma reliefului, natura suprafetei subiacente,
nebulozitate, vant etc.
Oscilatiile anuale ale temperaturii aerului sunt conditionate de variatiile anuale
ale intensitatii radiatiei solare si ale radiatiei terestre, in stransa dependent de
latitudinea locului. Astfel, se constata un maxim vara si un minim iarna, care
se produc cu intarziere fata de momentul solstitiului emisferei respective,
datorita inertiei termice.
La latitudini mijlocii, in emisfera nordica, pe uscat maximul apare in iulie si
minimul in ianuarie, pe cand in emisfera sudica situatia este inversa, adica
maximul in ianuarie si minimul in iulie. Deasupra bazinelor acvatice, precum
si pe inaltimile de peste 1600 m, decalajul este de cca. o luna comparativ cu
regiunile continentale , astfel ca in emisfera nordica, maxima se produce in
august iar minima in februarie.
Diferenta dintre valorile medii ale temperaturii aerului lunii celei mai calde si
a celei mai reci reprezinta amplitudinea termica medie anuala a aerului, iar
diferenta intre valorile absolute ne da amplitudinea termica anuala absoluta.
Variatiile neperiodice ale temperaturii aerului sunt oscilatii termice sub forma
de pulsatii sau unde care se pot produce in interval de ordinal secundelor,
orelor, zilelor, anilor sau sirurilor lungi de ani. Pulsatiile fluxurilor radiative,
 neomogenitatea distributiei teritoriale a temperaturii si ritmicitatea proceselor
atmosferice determina oscilatii neperiodice, cu durate de pana la cateva zile,
iar procesele la scara globala, determinate de cause, in general, cosmice,
determina oscilatiile neperiodice de lunga durata ale temperaturii aerului.
Variatiile spatiale ale temperaturii aerului. In plan vertical, temperatura
aerului scade cu altitudinea, ea datorandu-se departarii de sursa de caldura care
este suprafata terestra, la care se adauga scaderii puterii de absorbtie a radiatiei
solare si a celei terestre, ca urmare a rarefierii aerului, diminuarii vaporilor de apa
si a dioxidului de carbon etc. Variatia temperaturii aerului pe vertical se defineste
prin gradientul termic vertical si are valoarea medie de 0,60C/100 m.
valoarea sa difera in functie de anotimp, fiind mai mare primavera si vara
si mai mica iarna; mai depinde de natura masei de aer, de umezeala, de
nebulozitate si de turbulenta aerului;
astfel, apar situatii atmosferice, cand temperatura aerului nu scade cu
inaltimea ci se mentine constanta fenomen numit izotermie, sau in loc sa
scada cu altitudinea, creste, fenomen numit inversiune termica.
Inversiunile de temperatura sunt generate de cauze diferite, putandu-se
diferentia: inversiuni de radiatie, inversiuni de advectie, inversiuni frontale
si inversiuni de comprimare. Inversiunile de radiatie iau nastere datorita
racirii radiative nocturne a suprafetei terestre si aerului de deasupra
acesteia. Inversiunile de advectie apar in urma deplasarii unor mase de aer
cald peste suprafete reci, iar inversiunile frontale apar prin alunecarea
ascendenta a aerului cald peste cel aerul rece, fie prin dizlocarea spre
inaltime a aerului cald, de catre aerul rece care se deplaseaza mai rapid. In
schimb, inversiunile de comprimare sau de subsidenta se dezvolta in
straturile troposferice mai inalte, deasupra partilor central ale formatiunilor
anticiclonale.
in profil vertical, temperatura aerului depinde si de expozitia versantilor si
configuratia reliefului (versantii sudici sunt mai calzi decat cei nordici in
emisfera nordica).
procesele atmosferice presupun transformari frecvente de energie, dintr-o
stare in alta. Acestea au loc in timpul absorbtiei si transformarii energiei
radiante, al evaporarii si condensarii, al incalzirii si racirii aerului.
 la diferite inaltimi ale troposferei, temperatura prezinta si variatii
latitudinale, in cea mai mare parte a acesteia temperatura scade de la
Ecuator catre poli.

Intrebari de verificare
1. Cum se incalzeste aerul atmosferic ?
2. Care sunt factorii care influenteaza gradul de incalzire a suprafetei solului ?
3. Cum se realizeaza transmiterea caldurii in aer ?
4. Care sunt variatiile in timp si spatiu ale temperaturii aerului ?

MODULUL 5 - PROCESELE HIDRICE

CONTINUT
Unitatea de invatare 5.1. Sistemul de faze al apei......................................
Unitatea de invatare 5.2. Umezeala aerului.................................................
Unitatea de invatare 5.3. Condensarea si sublimarea vaporilor de apa........
5.3.1. Condensarea vaporilor de apa pe suprafata terestra......
5.3.2. Condensarea vaporilor de apa in atmosfera libera.......
Unitatea de invatare 5.4. Precipitatiile atmosferice......................................

OBIECTIVE
- cunoasterea sistemului de faze al apei
- intelegerea conditiilor condensarii vaporilor de apa
- cunoasterea proceselor atmosferice ce genereaza precipitatiile atmosferice
- cunoasterea genurilor, speciilor si varietatilor sistemelor noroase

Cuvinte cheie: condensare, coalescenta, nebulozitate, mecanismul Bergeron

Unitatea de invatare 5.1.

SISTEMUL DE FAZE AL APEI

Exista astazi un concept de actualitate si anume apa atmosferica, adica apa aflata in
atmosfera sub toate cele trei forme de agregare (vapori, picaturi si cristale), intre ele existand
schimburi neincetate, care se realizeaza fie cu consum (evaporarea apei, topirea ghetii), fie
cu eliberare (condensarea) de caldura. In anumite conditii de temperatura si presiune,
schimbul molecular dintre faze se echilibreaza reciproc si se ajunge la o stare de echilibru
intre fazele respective (fig.16).

Fig. 16. Echilibrul de faze ale apei (www.scrigroup.com)

Feedback-urile de caldura datorate schimbarilor de faza ale apei joaca un rol important in
bilantul caloric al suprafetei terestre si aerului de deasupra.

Evaporarea reprezinta trecerea apei din stare lichida in stare gazoasa. Intensitatea
evaporarii (evaporatiei) se afla in raport direct proportional cu temperatura si viteza vantului,
si invers proportional cu presiunea atmosferica. Intrucat o parte din vaporii de apa se intorc
in faza lichida ori solida, evaporatia reprezinta, de fapt, diferenta dintre cantitatea
moleculelor care se desprind si a celor care se intorc. Se diferentiaza astfel o evaporatie
efectiva, reprezentata de cantitatea de apa evaporata de pe o suprafata oarecare, intr-un
anumit interval de timp si o evaporatie potentiala data de cantitatea de apa, care s-ar putea
evapora in conditiile atmosferice ale unui loc oarecare, intr-un interval de timp, daca rezerva
de apa ar fi nelimitata.
intensitatea procesului de evaporare depinde pe de o parte de conditiile
atmosferice (radiatia solara globala, viteza vantului, deficitul de umezeala,
presiunea atmosferica, coeficientul turbulentei etc.), iar pe de alta parte, de
conditiile fizice ale suprafetei evaporante (temperatura, concentratia
solutiei, conductibilitatea calorica, miscarile apei, prezenta vegetatiei,
zapezii sau ghetii, dimensiunile suprafetei evaporante s.a.).
conform legii lui Dalton, cantitatea de apa de pe suprafata libera a apelor
este direct proportionala cu viteza vantului, cu deficitul de saturatie, cu
marimea suprafetei de evaporare si timpul cat dureaza evaporatia si invers
proportionala cu presiunea atmosferica:

Q=

in care:
Q = cantitatea de apa evaporata;
A = factor care depinde de viteza vantului si agitatia apei;
S = suprafata de evaporare;
E e = deficitul de saturatie, in care este inclusa si influenta temperaturii;
t = timpul;
P = presiunea aerului.

cantitatea de apa evaporata se exprima in grame, in mililitri grosime strat de apa sau
in litri pe m2.
Intensitatea sau viteza de evaporare (v) depinde de viteza vantului sau gradul de
turbulenta al aerului (A), de deficitul de saturatie (E e) si de presiune, si este
ilustrata de formula lui August, bazata pe legea Dalton (Mahara, 2001):

in care:
A = coeficientul de proportionalitate ce depinde de viteza vantului.
 evaporarii fizice care se desfasoara atat la suprafata apei, cat si a uscatului i se
adauga evaporatia fiziologica sau transpiratia plantelor.
procesul de evaporare fizica la care se adauga apa provenita din transpiratia plantelor
este numit de catre Charles Warren Thornwaite evapotranspiratie.
evapotranspiratia care s-ar realiza de pe o suprafata continentala oarecare, in cazul
cand aceasta ar contine o cantitate nelimitata de apa, poarta numele de
evapotranspiratie potentiala.
C.W. Thornwaite a stabilit pentru calcularea evapotranspiratiei potentiale,
urmatoarea relatie:

Ep =

in care:
Ep = evapotranspiratia potentiala pentru o luna de 30 de zile;
t = temperatura medie lunara;
I = indicele de caldura, obtinut prin insumarea celor 12 indici lunari.

cantitatile cele mai mari de apa se evapora in regiunile de maxim continentalism

(subtropicale), unde grosimea stratului de apa evaporat de pe suprafetele acvatice
atinge 2000 mm/an (Asia Centrala) si chiar peste 4000 mm (Sudan).
in ansamblu, suprafata terestra evapora anual cca. 518.600 km3 de apa (100 %),
din care 447.900 km3 (86 %) de pe mari si oceane si 70.700 km3 de pe continente.
cantitatile de apa evaporate de emisfera sudica sunt mai mari decat cele evaporate
de emisfera nordica, din cauza proportiei mai mari a suprafetelor oceanice, cu
precadere intre Ecuator si latitudinea de 350S.
vaporii de apa rezultati in urma procesului de evaporare patrund si se raspandesc
in atmosfera terestra prin difuziune, turbulenta, convectie si advectie.
proportia vaporilor de aer nu poate depasi 4 % din volumul aerului, aceasta
valoare realizandu-se numai in regiunea tropicala umeda, pe cand in Europa
Centrala, valorile sunt de 0,4 % iarna si 1,3 % vara.
ca rezultat al procesului de condensare la care sunt supusi in troposfera, ei se
intorc pe suprafata terestra sub forma precipitatiilor, incheindu-se astfel circuitul
apei in natura.
 Unitatea de invatare 5.2.
UMEZEALA AERULUI

Umezeala aerului reprezinta un element meteorologic cuantificat prin cantitatea

de vapori de apa care exista la un moment dat in atmosfera. Are o mare importanta practica,
de el depinzand cantitatea sistemelor noroase si a precipitatiilor atmosferice, opacitatea
atmosferei si bilantul radiativ caloric. Prezenta vaporilor de apa in atmosfera determina tipul
climatului (uscat sau umed), influentand astfel conditiile de viata ale omului, precum si
existenta intregii biosfere. Absorbind o parte din radiatia infrarosie emisa de globul terestru
si reemitand-o inspre suprafata Pamantului, vaporii de apa impiedica racirea Terrei, ducand
la cresterea temperaturii in straturile inferioare ale atmosferei, unde contribuie la crearea
unui climat mai cald (efectul de sera). Procesele de condensare a vaporilor stau la baza
formarii norilor si precipitatiilor, care, la randul lor, exercita o influenta majora asupra vietii
si activitatii economice a omului. Procesele de evaporare/condensare sunt insotite de
degajarea si absorbtia de caldura, care influenteaza regimul termic al straturilor atmosferice
respective.
Pentru caracterizarea continutului de vapori de apa din atmosfera, sunt utilizate
urmatoarele marimi si unitati de masura:
1. Tensiunea (presiunea partiala) vaporilor de apa se noteaza cu e si se exprima in
milibari. Cantitatea maxima de vapori din aer (aer saturat in vapori) este limitata
de presiunea de saturatie (de echilibru) a vaporilor. Ea depinde de faza (lichida
sau solida) a apei, de puritatea acesteia, precum si de forma si temperature
suprafetei de evaporare. Presiunea de echilibru a vaporilor care satureaza spatial
de deasupra unei suprafete plane de apa pura poarta numele de presiune maxima
(E). Aceasta depinde de faza in care se afla apa (Eapa > Egheata) si creste puternic cu
temperature (tab.5).

Tab.5. Tensiunea vaporilor saturati ai apei, in functie de temperatura aerului

T0C E (mb) T0C E (mb) T0C E (mb) T0C E (mb)
-50 0,0635 -20 1,2538 5 8,7181 30 42,427
-45 0,1111 -15 1,9114 10 12,271 35 56,233
-40 0,1891 -10 2,8622 15 17,042 40 73,773
-35 0,3138 -5 4,2142 20 23,371 45 95,85
 -30 0,5087 0 6,1070 25 31,668 50 123,39
-25 0,8068

2. Umezeala absoluta (a) reprezinta cantitatea de vapori de apa continuta la un

moment dat intr-un volum de aer (se exprima in g/m3). Ea este de fapt densitatea
vaporilor, iar valoarea sa creste o data cu cresterea temperaturii (cu cat aerul este
mai cald, cu atat poate ingloba o cantitate mai mare de vapori). Cantitatea de
vapori care satureaza un m3 de aer se numeste umezeala absoluta maxima.
3. Umezeala specifica (s) este cantitatea vaporilor de apa exprimata in grame si
raportata la unitatea de masa a aerului (g/kg). Spre deosebire de umezeala
absoluta, care variaza invers proportional cu volumul aerului, umezeala specifica
ramane neschimbata oricare ar fi volumul acestuia. Cantitatea de vapori de apa
care satureaza unitatea de greutate a aerului la o temperature data constituie
umezeala specifica maxima sau de saturatie. De asemenea, umezeala specifica are
proprietatea de a ramane constanta in transformarile de stare pe care le sufera
aerul, daca acestea nu sunt insotite de procese de condensare a vaporilor.
4. Umezeala relativa (r) se defineste ca raportul dintre presiunea partiala a vaporilor
din atmosfera (e) si presiunea maxima (E) si se exprima in procente:

In cazul aerului nesaturat, e < E si, evident r < 100 %. La saturatie, cand e = E,
umezeala relative atinge valoarea maxima de 100 %. De fapt, umezeala relativa
caracterizeaza gradul de apropiere a aerului de starea sa de saturatie.
5. Temperatura punctului de roua este temperatura la care trebuie sa coboare un
volum de aer pur pentru a devein saturat, fara a-si modifica presiunea si raportul
de amestec. La aceasta temperatura umezeala relativa este 100% iar e = E.
6. Deficitul de saturatie sau deficitul higrometric (D) reprezinta diferenta dintre
tensiunea maxima a vaporilor (E) si tensiunea reala la un moment dat (e).

Repartitia orizontala a umezelii aerului

Repartitia orizontala a umezelii aerului (in special a umezelii relative si
tensiunii vaporilor) la suprafata terestra este foarte neomogena si complexa,
 depinzand de prezenta fenomenelor atmosferice, de distributia uscatului si a
oceanelor, de natura si distributia vegetatiei etc.
Astfel, regiunea intertropicala se caracterizeaza printr-o umiditate accentuate, de-a
lungul intregului an, lucru explicabil prin prisma evaporarii intense a apei la
suprafata marilor tropicale, ca si la nivelul padurilor tropicale si al uscatului. Se
remarca valori ridicate ale tensiunii vaporilor de apa (27-29 mb) la Maracaibo
(Venezuela), Colombo (Sri Lanka) si Manaos (Brazilia). Valori si mai mari se
inregistreaza la Djidda (Arabia Saudita) 42-43 mb, la Djakarta (Indonezia) 39-40
mb, dar si la Calcutta (India), unde se ating 33-34 mb in timpul musonului de vara
(luna iunie).
la nord de aceasta ,,centura de presiune ridicata, umezeala relativa a aerului se
reduce accentuat in emisfera nordica, in regiunile de desert si stepa, inregistrandu-
se totodata si variatii sezonale pronuntate. Astfel, presiunea partiala a vaporilor de
apa scade, in luna ianuarie la Khartum (Sudan) pana la 7 mb, iar la Taskent
(Uzbekistan), pana la 4-5 mb. Umezeala aerului scade in continuare, in mod
neuniform, in zonele latitudinilor ridicate.
la randul sau, variatia umezelii specifice cu latitudinea, evidentiaza cele mai
ridicate valori in regiunile intertropicale si descresterea acestora de la Ecuator la
poli. Se observa ca, umezeala specifica in desertul Sahara (la 300 latitudine) este
aproape de doua ori mai ridicata decat in zonele polare. Prin urmare aerul
fierbinte al Saharei (in timpul verii) contine adesea mai multa umezeala decat
aerul polar nordic, foarte rece.

Unitatea de invatare 5.3.

CONDENSAREA SI SUBLIMAREA VAPORILOR DE APA

Intr-un termen general, condensarea constituie procesul fizic de transformare a

vaporilor de apa in produse de condensare, in timp ce sublimarea reprezinta trecerea
directa a apei din faza gazoasa (vapori) in faza solida (cristale) si invers, aceasta
realizandu-se la temperaturi negative foarte coborate.
Pentru ca vaporii de apa dintr-un volum de aer sa condenseze sunt necesare doua
conditii si anume: suprasaturatia si prezenta nucleelor de condensare. Un volum de aer
poate ajunge la saturatie (e = E) si suprasaturatie (e > E), fie prin scaderea temperaturii
pana la punctual de roua si sub punctual de roua, fie prin cresterea cantitatii de vapori de
apa. Continutul in umezeala al aerului atmosferic poate creste datorita amestecului
aerului, pe orizontala si pe verticala, ca urmare a miscarilor turbulente din atmosfera.
Racirea aerului poate fi determinate de cauze multiple, cum ar fi: radiatia, advectia,
destinderea adiabatica si amestecul a doua mase de aer cu temperaturi diferite.
Nucleele de condensare reprezinta mici particule solide sau lichide (uneori chiar
de gaz ionizat) ce constituie suportul condensarii vaporilor de apa din atmosfera. Prezenta
in atmosfera a nucleelor de condensare este a doua conditie a condensarii, fara de care
chiar daca temperatura aerului scade sub punctul de roua, vaporii nu pot condensa sau
sublima.

Fig.17. Nuclee de condensare (www.condensation cores)

Nucleele de condensare sunt formate din cristale fine de sare marina sau gheata,
pulberi de origine minerala, industrial sau vulcanica, picaturi acide sau chiar ioni
incarcati cu sarcini electrice pozitive sau negative. Astfel, se poate spune ca, particulele
care constituie suportul condensarii, pot fi grupate in nuclee de condensare solubile si
nuclee de condensare insolubile. Cele din prima categorie sunt reprezentate prin cristale
de clorura de natriu, clorura de magneziu etc. de origine marina, prin diversi acizi (acidul
sulfuric, acidul clorhidric etc.), proveniti de cele mai multe ori in urma combinarii
diferitelor substante eliminate de sursele industrial sau de esapamentul autovehiculelor. In
schimb, nucleele de condensare insolubile sunt reprezentate prin pulberile minerale si
organice din atmosfera, rolul lor in formarea picaturilor germen fiind relative restrans.

5.3.1. Condensarea vaporilor de apa pe suprafata terestra

 Aerul aflat in contact cu suprafata racita a solului se poate raci pana la
temperatura punctului de roua, atingand starea de saturatie. In aceasta situatie, vaporii de
apa condenseaza sau sublimeaza pe sol si pe obiectele racite de pe sol, rezultand o serie
de depuneri ca: roua, bruma, chiciura, poleiul, zapada umeda inghetata etc.
Roua este un hidrometeor ce consta in depunerea pe suprafata solului sau a
obiectelor de pe sol a unor picaturi de apa provenite din condensarea vaporilor
continuti in aerul de deasupra; formandu-se, de regula, in noptile senine si calme
ori cu vant slab, cand suprafata de depunere este racita radiativ pana sub
temperatura punctului de roua, care ramane totusi pozitiva. Depunerea de roua
este mai abundenta pe suprafetele orizontale descoperite (iarba, frunze,
acoperisuri, scanduri etc.), unde poate ajunge la formarea unui strat de apa cu
grosimi de pana la 0,5 mm.
Bruma reprezinta un fenomen meteorologic care nu poate fi separat de racirea
vremii, respectiv de inghet. Astfel, in anotimpurile de tranzitie, in conditiile unor
advectii de aer rece dinspre V, NV, N sau NE Europei, se produc ingheturile si
brumele timpurii de toamna si cele tarzii de primavara. Bruma este alcatuita din
particule foarte fine de gheata, care apar sub forma unui strat albicios, conditiile
de formare fiind: regim anticiclonic, timp senin, temperaturi sub 00C, umezeala
relativa peste 80%, vant slab sau calm atmosferic. Temperatura scazuta a
obiectelor pe suprafata carora se depune bruma este cauzata, cel mai adesea, de
procesele de racier associate unei radiatii terestre foarte intense, fapt pentru care
intervalul optim de formare a brumei este plasat in cursul noptii si dimineata
devreme, in preajma rasaritului Soarelui. Bruma dispare, de regula, prin evaporare
si, mai rar, prin topire.
Chiciura este o forma de depunere solida care poate provoca pagube importante,
mai ale in regiunile montane inalte. Chiciura tare (granulara) este definita ca fiind
o depunere de gheata, in general de culoare alba, ornata cu ramificatii cristaline si
constituita din granule de gheata, mai mult sau mai putin separate prin intruziuni
de aer. Ea se formeaza prin inghetarea rapida a picaturilor de apa din masa de
ceata sau din masa norului, ramase in stare lichida dupa incetarea starii de
supraracire. Inghetul picaturilor de apa la contactul cu diferite obiecte este
accentuat de vant, grosimea depunerii, pe partea obiectelor care este expusa
vantului, putand atinge chiar si 100 cm (Moldovan, 2003). Riscul reprezentat de
depunerile de chiciura depinde de greutatea depunerii asociata cu durata
 fenomenului. Observatiile meteorologice din zona de munte arata ca, frecvent,
depunerile de chiciura pot atinge grosimi de 20-30 cm, ceea ce inseamna o
greutate de 4-6 kg pe metrul linear de conductor. In Romania, cea mai mare
greutate maxima inregistrata a fost de 13,2 kg/1m de conductor, la statia Vf.Omu
(noiembrie 1961).
Poleiul are un aspect transparent si provine din inghetarea picaturilor de ploaie
sau de burnita supraracite, in momentul contactului acestora cu solul sau cu
obiecte de pe sol a caror temperatura este usor negativa (intre 0 si -10C).
Fenomenul apare atunci cand, in miscarea lor desecendenta, picaturile de ploaie
sau de burnita traverseaza un strat de aer cu temperatura negativa, care este
suficient de gros. La impactul cu suprafata solului sau a diferitelor obiecte,
picaturile supraracite se sparg si se transforma intr-o pelicula de gheata. Poleiul
apare cu precadere la sfarsitul toamnei inceputul iernii, respective la sfarsitul
iernii inceputul primaverii, dupa o perioada de racier accentuate, care
favorizeaza mentinerea temperaturilor negative ale solului, pe fondul unei
incalziri asociate trecerii unui front cald, cu precipitatii lichide. Durata
depunerilor de polei nu este prea mare, ea fiind, de obicei, de ordinul catorva ore.
Zapada umeda inghetata reprezinta o alta forma de depunere solida, destul de
asemanatoare la aspect cu chiciura sau cu poleiul, dar care face parte din categoria
depunerilor complexe. Legatura cu poleiul este reprezentata si de faptul ca ambele
fenomene sunt conditionate de caderea precipitatiilor, ceea ce nu este cazul la
bruma sau la chiciura tare. Se formeaza prin inghetarea zapezii umede sau a
lapovitei ce cade la temperaturi ale aerului cuprinse intre 0,3 si 20C. Prin scaderea
temperaturii imediat dupa incetarea caderii de zapada umeda sau de lapovita,
acestea ingheata si se transforma intr-o masa de gheata, cu dimensiuni si greutati
mari. Fenomenul genereaza mari pagube, cum ar fi: ruperea conductorilor aerieni,
perturbarea grava a traficului rutier si aerian, ruperea ramurilor sau chiar a unor
trunchiuri mai subtiri de copaci etc.

5.3.2. Condensarea vaporilor de apa in atmosfera libera

Condensarea sub punctul de roua a temperaturii paturilor celor mai de jos ale
troposferei determina condensarea si (sau) sublimarea vaporilor, dand nastere unor
picaturi fine de apa sau a unor cristale mici de gheata, care constituie hidrometeori numiti
aer cetos si ceata, sau litometeori (pacla).
 Aerul cetos reprezinta suspensia in patura troposferica inferioara a unor picaturi
microscopice de apa sau a unor cristale fine de gheata (sau a ambelor) care reduc
vizibilitatea orizontala intre 1 si 10 km. Aerul cetos precede ori succede ceata avand
aspectul unui val cenusiu, putin dens.
Ceata reprezinta un ansamblu de picaturi mici de apa sau de cristale fine de
gheata (sau ambele), aflate in suspensie in stratul de aer din imediata apropiere a
suprafetei terestre si avand ca efect principal reducerea vizibilitatii orizontale la mai putin
de 1000 m. Ceata se poate forma cand aerul este saturat in vapori de apa (r 100%), la
temperaturi cuprinse intre -50C...50C si o viteza a vantului de 1-3 m/s. Structura si
caracteristicile microfizice ale cetii sunt similare celor ale norilor, de care se deosebeste
numai prin faptul ca ea se afla in contact cu suprafata terestra, pe cand sistemele noroase
au baza la o inaltime oarecare deasupra acesteia. Densitatea cetii este in functie de masa
picaturilor de apa si a cristalelor de gheata exprimata in g/cm3 de aer. Principalele
componente ale cetii la temperaturi pozitive au dimensiuni cu raza de pana la 1 , iar la
temperaturi negative, intre 2 si 5 . Numarul picaturilor pe cm3 este de 50-100 pentru
ceata slaba si 500-600 picaturi/cm3 pentru ceata densa. In ceata formata la temperaturi
pozitive, umezeala relativa este de 100% sau cu cateva procente sub aceasta valoare, pe
cand in cea formata la temperaturi negative este, de regula, sub 100%.

Clasificarea ceturilor
Dupa conditiile sinoptice ale formarii ei, ceata poate fi impartita in doua mari
categorii si anume: ceata din interiorul aceleiasi mase de aer si ceata frontala. Fiecare
prezinta mai multe tipuri, iar unele cu mai multe variante, dupa cum urmeaza:

A. Ceata din interiorul aceleiasi mase de aer

A.1. Ceata formata prin cresterea cantitatii de vapori de apa din aer
A.2. Ceata formata prin racirea aerului
A.2.1. Ceata de radiatie
A.2.2. Ceata de advectie
A.2.3. Ceata advectiv-radiativa
A.2.4. Ceata de amestec
A.2.5. Ceata adiabatica
A.3. Ceata formata prin cresterea concentratiei nucleelor de condensare
 B. Ceata frontala
B.1. Ceata prefrontala
B.2. Ceata postfrontala

A.1. Ceata formata prin cresterea cantitatii de vapori de apa din aer apare in
conditii de stabilitate atmosferica, atunci cand de pe suprafata evaporanta (de obicei
acvatica) mai calda, o mare cantitate de apa patrunde, sub forma de vapori, in aerul mai
rece de deasupra, unde condenseaza (se mai numeste si ceata de evaporare, cu frecventa
mai mare in sezonul rece). Se subimparte in ceata de mare, ceata de lac, ceata de rau,
ceata de mlastina etc (Ciulache, 1988).
A.2.1. Ceata de radiatie se formeaza datorita racirii radiative a suprafetei terestre
si aerului de deasupra, adica in conditii de inversiune termica, frecvente noaptea si iarna
in regim anticiclonic, cu vant slab (sub 2 m/s). Ceata de radiatie apare la inceput langa
sol, dupa care se extinde pe vertical, formand un strat cu grosimea de la 5-6 m pana la 40-
50 m. Inainte de a se risipi, se desprinde de la sol, formand o panza noroasa asemanatoare
unor nori stratiformi.
A.2.2. Ceata de advectie se formeaza prin deplasarea aerului cald si umed peste o
suprafata mai rece sau a aerului rece peste regiuni mai calde, acvatice. In functie de felul
in care se produce advectia, racirea aerului si condensarea vaporilor, se deosebesc mai
multe subtipuri de ceata de advectie: ceata aerului tropical (apare mai ales iarna pe areale
de sute de mii de km2 si grosimi de 1-2 km), ceata musonica (apare in urma miscarilor
aerului continental fierbinte peste suprafata mai rece a oceanului), ceata marilor arctice
(formata prin inaintarea maselor de aer arctic, foarte rece peste suprafata cu temperature
mai ridicate a unor mari) si ceata marilor temperate (formata iarna, cand aerul continental
mai rece, se deplaseaza peste suprafetele acvatice mai calde).
A.2.3. Ceata advectiv-radiativa se formeaza in urma procesului de racier a
aerului, atat pe cale advectiva cat si radiativa. Este prezenta iarna in masa aerului arctic-
maritim sau polar-maritim care, deplasandu-se peste uscatul rece, de la aceleasi latitudini,
se raceste in continuare prin radiatie.
A.2.4. Ceata de amestec se datoreaza suprasaturatiei rezultata in urma
amestecului unor volume de aer cu temperature si umezeli diferite, fiind caracteristica
litoralelor (ceata litorala), dar si regiunilor oceanice in care se intalnesc curenti calzi si
reci (ceata marina).
 A.2.5. Ceata adiabatica ia nastere in timpul miscarilor ascendente lente ale
aerului pe pantele muntilor, fiind rezultatul racirii acestuia (prin destindere adiabatica)
pana sub punctual de roua. In cazul ascensiunii rapide iau nastere sistemele noroase, din
care cad precipitatii abundente.
A.3. Ceata formata prin cresterea concentratiei nucleelor de condensare se
formeaza din cauza numarului mare al nucleelor de condensare din aerul urban sau al
regiunilor industriale. Intrucat multe dintre acestea sunt picaturi fine de solutii saline,
condensarea poate incepe la valori ale umezelii relative sub 100%, ceea ce contribuie la
stabilitatea mai mare a acestui tip de ceata.

B. Ceata frontala apare ca urmare a umezirii aerului de catre precipitatiile frontale

si a evaporarii lor de pe solul umezit. Conditia necesara formarii ceturilor frontale este ca
temperatura aerului de langa sol sa fie mult mai joasa decat cea a aerului situate mai sus
si decat a ploii ce cade. Aceste ceturi apar pe neasteptate si nu sunt persistente, iar
intensitatea cea mai mare a acestor ceturi se gaseste in zona cu ploaie calda si se extinde
pe mai multe sute de metri.

Alte criterii de clasificare a ceturilor:

dupa durata, ceata poate fi persistenta sau nepersistenta;
dupa starea de agregare a particulelor care alcatuiesc ceata, aceasta poate fi apoasa
(formata din picaturi foarte mici de apa) si de gheata (formata din cristale fine de
gheata);
dupa intensitate, deosebim ceturi dense (vizibilitate pana la 50 m), ceturi moderate
(vizibilitate intre 50 -500 m), ceturi slabe (vizibilitate intre 500 si 1000 m), aer
cetos moderat (vizibilitate intre 1000 si 2000 m) si aer cetos slab (vizibilitate intre
2000 si 10000 m).

Un termen mai nou impus de literatura de specialitate in ultimele decenii este

ceata urbana, a carei formare este favorizata de concentratia crescuta in perimetrul
oraselor a nucleelor de condensare, cu accentuate proprietati higroscopice, provenite
mai ales in urma arderii incomplete a combustibililor (industriali, casnici, auto),
precum si a emisiilor de la diferite unitati economice. Totodata, aceste nuclee de
condensare au o capacitate radiativa mai ridicata, ceea ce favorizeaza racirea lor mai
intense in cursul noptii, prin emisie de radiatie infrarosie. Astfel, condensarea este
 accelerate, chiar daca temperatura aerului este situate peste temperatura punctului de
roua, iar umezeala relativa a aerului este sensibil mai mica de 100 %. Practic, de
multe ori este greu de facut o distinctive neta intre fenomenul de ceata, rezultat din
aglomerarea picaturilor foarte fine de apa sau a microcristalelor de gheata, sic el de
pacla, in care reducerea vizibilitatii se datoreaza acumularii care, la randul ei,
stimuleaza condensarea.
Pacla reprezinta un litometeor si este suspensia in atmosfera a unor particule
solide de dimensiuni microscopice, care dau aerului un aspect opalescent. In schimb,
acumularea cetii cu fumul genereaza cunoscutul smog, termen rezultat prin
combinarea cuvintelor englezesti smoke (fum) si fog (ceata).

5.3.2. Condensarea vaporilor de apa in atmosfera libera - norii

In situatiile cand temperatura aerului scade sub punctul de roua la diferite niveluri
din atmosfera libera, iau nastere produsele de condensare ori sublimare, care alcatuiesc
sistemele noroase. Norii sunt aglomerari de produse de condensare lichide, solide sau
ambele care se gasesc in suspensie in atmosfera. Cauza principal a genezei norilor este fie
racirea adiabatica prin miscari ascendente, fie racirea prin radiatie a aerului umed sub
punctual de roua, in atmosfera libera si in prezenta nucleelor de condensare.

Nivelurile caracteristice ale norilor

Dezvoltarea verticala si structura microfizica a norilor depind de patru niveluri
caracteristice din atmosfera si anume:
1) Nivelul de condensare (C) reprezinta inaltimea la care vaporii de apa incep
sa condenseze datorita racirii dinamice a aerului in miscare ascendenta. La
acest nivel temperatura aerului este egala cu temperatura punctului de
roua, (t = ) tensiunea reala a vaporilor devine egala cu tensiunea maxima
(e = E), iar umezeala relativa este de 100 % (r = 100 %). Sub nivelul de
condensare, umezeala relativa este mai mica de 100 %, iar deasupra
acestui nivel se realizeaza suprasaturatia si cresterea rapida a produselor
condensarii. Determinarea prin metode de calcul a nivelului de condensare
se face cu ajutorul relatiei (valabila doar in cazul convectiei termice):

C = 122 (t0 0)
 in care:
C inaltimea nivelului de condensare;
t0 temperatura aerului de la nivelul suprafetei terestre;
0 temperatura punctului de roua de la sol.

2) Nivelul suprafetei izotermice de 00C poate fi situat sub nivelul de

condensare, cand temperatura punctului de roua este negativa si deasupra
acestuia, cand temperatura punctului de roua este pozitiva. Intre nivelul de
condensare si acest nivel, norul este alcatuit din picaturi de apa si din
cristale de gheata, pe cale de topire. Peste acest nivel, norul este format din
picaturi de apa supraracita si cristale de gheata provenite din sublimarea
vaporilor (aici se produce fenomenul de givraj).
3) Nivelul suprafetei izotermice de -400C sau nivelul nucleelor de gheata este
situat la altitudinea mai sus de care norii sunt alcatuiti aproape in
exclusivitate, din cristale de gheata. Aceasta este zona in care incep sa se
formeze elementele de precipitatii, care cad din nor. Intre -30 si -400C,
ponderea picaturilor inghetate creste mai rapid, pentru ca dincolo de -400C
aproape toate picaturile sa fie inghetate.
4) Nivelul convectiei (K) este inaltimea pana la care ajung curentii
ascendenti de aer, ceea ce corespunde cu partea superioara a norilor (aici
apare o stratificare termica stabila care se opune miscarii ascendente a
aerului).

Clasificarea sistemelor noroase

Prima clasificare a sistemelor noroase a fost publicata in 1803 de catre farmacistul
englez Luke Howard, aceasta fiind bazata pe criteriul morfologic si impartea norii in
genuri, specii si varietati (dupa modelul sistematicii vegetale si animale), ale caror
denumiri exprimau, in limba latina, principalele lor caracteristici formale (fig. 18). Cele
zece genuri de nori si simbolurile lor sunt:
Cirrus (Ci) gen de nor sub forma de filament subtiri, de bancuri sau benzi
inguste, albe, cu aspect fibros sau luciu matasos sau ambele (lat.cirrus = bucle de
par, tufa de crini, pene de pasari).
 Cirrostratus (Cs) gen de nor cu aspect de val transparent, albicios, neted sau
fibros, care acopera partial sau total cerul, producand fenomenul meteorologic
halo (lat. cirrus = bucle, stratus = patura).
Cirrocumulus (Cc) gen de nor sub forma de bancuri, straturi sau paturi subtiri,
albicioase, fara umbre proprii, compuse din cristale fine de gheata, care se
asociaza in elemente cu infatisare de granule, riduri, incretituri etc., sudate sau
separate si dispuse mai mult sau mai putin regulat (lat.cirrus = bucle; cumulus =
gramada).
Altocumulus (Ac) gen de nor sub forma de paturi, straturi, bancuri, valuri de
culoare alba cenusie ori albastrie, cu umbre proprii. Elementele component ale
norului pot avea forma de lamele sau rulouri, uneori cu aspect difuz (lat. alto = la
inaltime; cumulus = gramada).
Altostratus (As) gen de nor ce apar sub forma de paturi, straturi sau bancuri ce
acoper n ntregime sau par ial cerul i au o ntindere orizontal foarte mare, iar
pe vertical grosimea lor atinge sute sau mii de metri. Din acest gen de nori pot
cdea precipita ii care se evapor nainte de a atinge solul (virga) sau ploaie slab
(lat.alto = la inaltime; stratus = patura).
Nimbostratus (Ns) gen de nor cu aspect de panza cenusie, frecvent intunecata,
avand grosimi suficient de mari pentru a masca complet Soarele. Precipitatiile
lichide ori solide continue si cu intensitati moderate, pe care le genereaza ii
confera o infatisare vaporoasa (lat.nimbus = ploaie; stratus = patura).
Cumulus (Cu) gen de nor dens, cu contururi clare, bine dezvoltati pe vertical
sub forma unor mameloane, cupole sau turnuri, cu partile superioare inmugurite.
De regula, baza este intunecata si cvasiorizontala iar partile luminate de Soare
fiind albe si stralucitoare (lat. cumulus = gramada).
Stratus (St) gen de nor avand cel mai adesea forma unei panze sau a unui strat
cenusiu, cu baza destul de uniforma. Poate genera burnita, ace de gheata si zapada
grauntoasa. Are dezvoltare vertical slaba, dar mascheaza in mod frecvent Soarele
si Luna. Cand Soarele este totusi vizibil contururile i se disting cu deosebita
claritate (lat. stratus = patura).
Stratocumulus (Sc) = gen de nor cu aspect de bancuri, straturi sau paturi pamantii
si cenusii-albicioase, avand aproape intodeauna parti intunecate. Elementele
component au forma unor dale, bolovani de rau, rulouri etc., putand fi sudate sau
nu intre ele. Dispuse regulat, elementele mici au in majoritatea lor largimi
 aparente care depasesc 50 (lat. sternere = a intinde, a etala, a acoperi; cumulus =
gramada).
Cumulonimbus (Cb) gen de nor in forma de munti sau turnuri uriase, cu
densitate mare si dezvoltare vertical considerabila, extremitatea lor superioara
fiind, de regula, neteda sau fibroasa si aproape intodeauna turtita, luand aspectul
unei nicovale sau al unui vast penaj, iar sub baza lor, de obicei intunecata, apar
frecvent nori josi, destramati. Din norii Cumulonimbus cad precipitatii sub forma
de averse, insotite adesea de furtuni, descarcari electrice si uneori grindina (lat.
cumulus = gramada; nimbus = ploaie) (Ciulache, Ionac, 2003).

Fig.18. Genuri de nori (www. kaiserscience.wordpress.com)

Un sistem noros nu poate apartine decat unei singure specii, pe cand unele specii pot
fi comune mai multor genuri de nori. Cele mai importante specii de nori sunt:
Calvus specie a genului de nor Cumulonimbus, in care unele protuberante din
partea lui superioara incep sa-si piarda contururile cumuliforme, fara sa apara
aspect cirriforme, in protuberantele si inmuguririle de culoare albicioasa aparand
striuri mai mult sau mai putin vertical (lat. calvus = chel).
Capillatus specie a genului de nor Cumulonimbus, avand frecvent forma de
nicovala, cu partea superioara vizibil fibroasa ori striata; din aceasta specie
noroasa cad, de obicei, averse insotite de fenomene orajoase, adesea cu vijelii si
grindina (lat. capillatus = paros).
Castellanus specie a genului de nor Cirrus, Cirrocumulus, Altocumulus si
Stratocumulus prezentand cel putin intr-o portiune a regiunii superioare,
 prelungiri cumuliforme cu aspect de turnulete, a caror insiruire pe o baza comuna
creeaza imaginea unor creneluri (lat. castellanus = cetatuie).
Fibratus specie a genului de nor Cirrus si Cirrostratus, cu aspectul unor
formatiuni separate alcatuite din filamente rectilinii sau curbate (lat. fibratus =
compus din fibre).
Uncinus specie a genului de nor Cirrus, avand adesea forma de virgule
terminata la partea superioara cu cate un carlig sau pamatuf (lat. uncinus =
recurbat, carligat).
Lenticularis specie proprie mai ales genurilor de nori Cirrocumulus,
Altocumulus si Stratocumulus, avand forme bine conturate, de lentil foarte
alungite. Uneori, prezinta irizatii, aparand mai frecvent in sistemele noroase
orografice si mai rar in cele din regiunile de campie (lat. lenticula = lentila).
Nebulosus specie noroasa intalnita mai ales la genurile Cirrostratus sau Stratus,
cu aspect de panza ori val neguros, in care lipsesc aproape total detaliile sau
reliefurile de orice fel (lat. nebulosus = acoperit de pacla).

Varietatile de nori sunt date de modul de aranjare a elementelor component si de

gradul de transparenta. O varietate poate sa apara la mai multe genuri, iar un nor poate
avea caracteristicile mai multor varietati, dupa cum urmeaza:
Vertebratus varietate intalnita mai ales la norii Cirrus, avand elementele
component astfel dispuse incat ii confera o asemanare evidenta cu niste vertebre,
coaste sau cu un schelet de peste (lat. vertebratus = cu vertebre).
Undulatus varietate proprie mai ales genurilor de nori Cirrocumulus,
Cirrostratus, Altocumulus, Altostratus, Stratocumulus si Stratus, avand forma de
bancuri, panze ori paturi simplu sau dublu ondulate. Ondulatiile pot fi observate
atat in paturile noroase relative uniforme, cat si la norii compusi din elemente
separate sau sudate (lat. undulatus = cu unde, ondulatii).
Intortus varietate a genului de nor Cirrus, cu filamentele component curbate
neregulat, incat par adesea incurcate intr-un nod capricios (lat. intorquere = a
rasuci, a intoarce, a incurca).
Radiatus varietate proprie norilor Cirrus, Altocumulus, Altostratus,
Stratocumulus si Cumulus, avand forma unor benzi lungi, paralele care, datorita
perspective, par a se aduna intr-unul (cand nu traverseaza intreaga bolta
 cereasca) sau in doua (cand traverseaza in intregime cerul) puncte opuse ale
orizontului, numite puncte de radiatie.

Clasificarea bazata pe criteriul structurii microfizice deosebeste:

A. Sisteme noroase formate din cristale de gheata
B. Sisteme noroase formate din picaturi de apa
C. Sisteme noroase cu structura mixta

Clasificarea bazata pe criteriul genetic deosebeste urmatorii nori:

A. Nori de convectie termica se formeaza in urma incalzirii puternice a stratului de
aer inferior, care capata o miscare ascendenta, cu atat mai viguroasa, cu cat
temperatura lui este mai ridicata.
B. Nori de convectie dinamica se datoreaza atat convectiei dinamice orografice, cat
si convectiei orografice frontale.
C. Nori de unda se formeaza ca urmare a miscarilor ondulatorii determinate de
cauze diferite. Astfel de miscari apar uneori la limita stratelor de inversiune,
lungimea lor de unda fiind de 200 -300 m. La partea superioara a undelor,
miscarea ascendenta favorizeaza formarea norilor, iar la cea inferioara,
descendenta favorizeaza disparitia lor.
D. Nori de turbulenta apar sub stratul de inversiune, in masele de aer oceanic umed
patrunse deasupra uscatului si afectate de miscari turbulente. Ei apartin, de regula,
genurilor Stratus si Stratocumulus, avand grosimi de cateva sute de metri.
E. Nori de radiatie se formeaza iarna si toamna, datorita racirii radiative nocturne a
aerului de sub stratul de inversiune, mai ales cand continutul in vapori de apa si
suspensii solide este mare.

Nebulozitatea sau cantitatea norilor reprezinta gradul de acoperire cu sisteme

noroase a boltii ceresti si se exprima in zecimi. Cand cerul este complet senin,
nebulozitatea este zero, iar cand este complet acoperit are valoarea zece. Cea mai
redusa nebulozitate se inregistreaza la latitudinile anticiclonilor subtropicali si
alizeelor (20-350N si S), ceea ce coincide si cu minima zonala a precipitatiilor. In
zona calda, unde nebulozitatea se datoreaza convectiei, noaptea norii stratiformi nu se
pot forma si astfel nebulozitatea are o singura maxima in primele ore ale diminetii.
De la latitudinile subtropicale, nebulozitatea creste constant spre poli, atingand valori
 maxime in zonele subpolare, pentru ca apoi sa scada continuu pana la poli. Pe oceane,
la aceleasi latitudini, mersul anual al nebulozitatii este similar cu cel din zonele
continentale, aparand o maxima de vara sau toamna si o minima de primavara. In
muntii inalti din zona temperata, iarna apare o nebulozitate minima deoarece norii
stratiformi se instaleaza pe vai, iar culmile raman insorite, pe cand vara culmile sunt
acoperite de sisteme noroase de convective orografica, dand o nebulozitate maxima.
Variatia diurna a nebulozitatii se afla in stransa dependenta cu caracterul
suprafetei active si de tipul sistemelor noroase.

Unitatea de invatare 5.4.

PRECIPITATIILE ATMOSFERICE

Precipitatiile atmosferice cuprind totalitatea produselor de condensare si

cristalizare a vaporilor de apa din atmosfera, denumite si hidrometeori, care cad de obicei
din sistemele noroase si ajung la suprafata pamantului sub forma lichida (ploaie si aversa
de ploaie), solida (ninsoare si aversa de zapada, grindina, mazariche etc.) sau sub ambele
forme in acelasi timp (lapovita si aversa de lapovita).
In meteorologie, observatiile asupra precipitatiilor atmosferice se efectueaza
vizual (felul si durata) si instrumental, masurand si inregistrand continuu cantitatea de apa
cazuta in timpul producerii precipitatiilor. Particularitatile si repartitia precipitatiilor, ca si
a altor elemente si fenomene meteorologice, depend direct de deplasarea maselor de aer
si de gradul de dezvoltare a convectiei termice.

Geneza precipitatiilor atmosferice

In procesul de formare a precipitatiilor este necesar ca picaturile si cristalele
foarte mici din nor sa creasca in asa masura incat, prin greutatea lor, sa invinga rezistenta
aerului si forta curentilor ascendenti pentru a ajunge la suprafata terestra. Pentru a cade
ape suprafata terestra este necesar ca particulele respective sa creasca intr-atat incat
greutatea lor sa depaseasca forta curentilor asecendenti. Viteza de cadere a picaturilor
depinde de marimea acestora (cu cat picaturile sunt mai mari, cu atat viteza de cadere este
mai mare) (tab. 6).

Tab.6. Viteza de cadere a picaturilor de ploaie in functie de diametrul lor

 Diametru (mm) Categoria de ploaie Viteza (m/s)
0,1 Burnita 0,3
0,5 Ploaie marunta 3,5
1,0 Ploaie obisnuita 4,4
1,5 Ploaie obisnuita 5,7
2,0 Ploaie intense 5,9
3,0 Ploaie torentiala 6,9
4,0 Aversa 7,7
5,0 Aversa puternica 8,0
(dupa Mahara, 2001)

Cresterea picaturilor de apa din nori pana la dimensiuni care sa permita caderea
lor pe suprafata terestra, sub forma de precipitatii, se realizeaza pe doua cai principale si
anume: coalescenta si condensarea sau sublimarea.
Coalescenta reprezinta cresterea prin unire a picaturilor de apa, care se ciocnesc
din cauza vitezelor de cadere diferite, a miscarilor turbulente si a fortelor de atractie
dintre particulele cu sarcini electrice diferite; acest mod de crestere are importanta numai
in cazul norilor cu structura microfizica mixta si miscari turbulente intense. Coliziunea se
produce prin cadere libera gravitationala, prin atractia particulelor cu sarcini electrice
diferite sau prin miscarile turbulente ale aerului.
Condensarea sau sublimarea constituie principalul process de crestere a
particulelor care alcatuiesc norii, pana la dimensiuni apte sa determine caderea
precipitatiilor. Procesul respective are loc numai in conditii de suprasaturatie cu vapori de
apa a aerului din jurul particulelor, conditii care depind atat de diferentele de volum si de
temperatura existente intre acestea, cat si de starea lor de agregare. Cand norul este
format numai din picaturi de apa sau numai din cristale de gheata, el constituie un sistem
coloidal stabil impropriu formarii precipitatiilor. Cresterea cristalelor de gheata se
realizeaza intr-un nor cu structura mixta, in care coexista cristale de gheata, picaturi
supraracite si vapori de apa. Un astfel de sistem noros constituie un sistem coloidal
instabil, deoarece intre cele trei faze nu exista, simultan, o stare de echilibru.
In sistemele noroase formate din picaturi de apa cu dimensiuni diferite, aceeasi
tensiune a vaporilor poate asigura conditii de subsaturatie pentru picaturile mici (cu
curbura mare) si de suprasaturatie pentru picaturile mari (cu curbura mica). Prin urmare,
primele se evapora asigurand suprasaturatia necesara cresterii in continuare a celor din
urma. Cresterea lenta a picaturilor genereaza burnite si ploi slabe. Cea mai puternica
instabilitate se inregistreaza in sistemele noroase cu mare dezvoltare verticala
(Cumulonimbus), in care coexista toate cele trei faze ale apei (gazoasa, lichida si solida).
Intrucat tensiunea de saturatie deasupra ghetii este mai mica decat deasupra apei,
aerul din jurul picaturilor de apa poate fi nesaturat cu vapori, pe cand cel din jurul
cristalelor de gheata este suprasaturat. Prin urmare, cristalele cresc (prin sublimarea
vaporilor din jur), iar deficitul de saturatie din jurul picaturilor se accentueaza, creand
conditii pentru continuarea evaporarii acestora. Are loc un permanent transfer de vapori,
care asigura cresterea cristalelor de gheata, pe seama evaporarii picaturilor de apa
(Ciulache, 1988). Acest proces se numeste mecanismul Bergeron-Findenstein sau
mecanismul de distilare (fig.19). Cele mai propice conditii pentru mecanismul de distilare
se realizeaza in norii Cumulonimbus, Nimbostratus si Altostratus. Insa, cresterea
picaturilor de apa numai prin condensare nu este suficienta, precipitatiile rezultate fiind
nesemnificative.

Fig. 19 Mecanismul Bergeron Findenstein

(www.kaiserscience.wordpress.com/earth-science/weather/moisture-clouds-and-
precipitation)

Se poate concluziona ca, starea de agregare a precipitatiilor care ajung pe

suprafata terestra, cazand din norii cu structura mixta coloidal instabila, depinde de
temperatura stratului de aer dintre aceasta si baza norilor. Cand temperatura este
sufficient de ridicata pentru a topi in intregime fulgii de zapada formati in nor,
precipitatiile cad sub forma de ploaie; cand fulgii se topesc partial, precipitatiile cad sub
forma de lapovita, iar cand fulgii nu se topesc deloc, precipitatiile cad sub forma de
ninsoare.

Clasificarea precipitatiilor
A. Criteriul genetic precipitatii termoconvective, precipitatii frontale, precipitatii
orografice
B. Criteriul sinoptic precipitatii din interiorul aceleeasi mase de aer, precipitatii de
la contactul a doua mase de aer cu insusiri fizice diferite
C. Clasificarea bazata pe criteriul duratei si intensitatii deosebeste trei grupe si
anume: precipitatii generale, averse si burnite
D. Clasificarea bazata pe criteriul starii de agregare imparte precipitatiile in trei
grupe: precipitatii lichide (ploaia, aversa de ploaie, ploaia care ingheata, burnita si
burnita care ingheata), precipitatii solide (ninsoarea, aversa de ninsoare,
mazariche moale/tare, zapada grauntoasa, granule de gheata, grindina si ace de
gheata) si precipitatii mixte (lapovita si averse de lapovita).
E. Criteriul intensitatii deosebeste ploi torentiale si netorentiale. Primele sunt acelea
a caror intensitate depaseste o anumita limita in functie de durata, limit ce variaza
de la tara la tara. Pentru Romania, limitele de torentialitate sunt redate in tabelul
urmator (tab.7):

Tab.7. Limitele de torentialitate ale ploilor

Durata in minute Intensitatea Cantitatea Durata in Intensitatea Cantitatea
(mm/min) minima minute (mm/min) minima
(mm) (mm)
1-5 1,00 5,0 46-60 0,40 24,0
6-15 0,80 12,0 61-120 0,30 36,0
16-30 0,60 18,0 121-180 0,20 36,0
31-45 0,50 22,5 peste 180 0,10 36,0
(dupa Mahara, 2001)

Datele privind regimul si repartitia precipitatiilor atmosferice prezinta un deosebit

interes teoretic si practic, mai ales in constructiile hidrotehnice, in zonarea culturilor
agricole, in turism etc., scop pentru care se calculeaza urmatorii parametri:
- cantitatea medie lunara, anotimpuala, semestriala si anuala;
- cea mai mica si cea mai mare cantitate lunara, anotimpuala si anuala;
- probabilitatea de producere si gradul de asigurare a diferitelor cantitati de
precipitatii;
- abaterea cantitatilor de precipitatii anuale fata de media multianuala;
- frecventa zilelor cu diferite cantitati de precipitatii;
- cantitatea maxima in 24, 48 si 72 de ore;
- indici pluviometrici (ex. indicele hidrotermic, indicele de ariditate ,,de Martonne,
indicele K sau bilantul conventional al umiditatii, indicele Lang, indicele Koppen,
indicele Gaussen, indicele Musset-Gaussen, indicele Bagnouls-Legris, indicele
Angot, anomalia standardizata de precipitatii etc.).

Cantitatea totala de apa pe suprafata Pamantului este in prezent constanta. De

asemenea, sunt constante nivelul Oceanului Planetar si cantitatea de vapori din
atmosfera. De aici concluzia ca, cantitatea de precipitatii cazuta este egala cu cea care
se evapora, se infiltreaza in sol si se scurge prin rauri. Din calculele bilantului
umiditatii la suprafata Pamantului rezulta ca, de pe suprafata Oceanului Planetar,
cantitatea de apa evaporate este mai mare decat cea rezultata din precipitatii, pe cand
pe continente situatia este inversa (diferenta reprezinta volumul de apa scurs de pe
uscat in ocean).

Intrebari de verificare

1. Ce este procesul de evaporare si care sunt factorii care-l influenteaza ?

2. Care sunt marimile ce definesc umezeala aerului ?
3. Care sunt cele mai importante genuri, specii si varietati de nori ?
4. Cum se clasifica sistemele noroase ?
5. Cum se explica formarea precipitatiilor atmosferice ?
6. Ce este mecanismul Bergeron-Findenstein ?
7. Cum se clasifica precipitatiile atmosferice ?
MODULUL 6 - PROCESELE DINAMICE DIN ATMOSFERA

CONTINUT
Unitatea de invatare 6.1. Presiunea atmosferica......................................................
Unitatea de invatare 6.2. Vantul........................................................................

OBIECTIVE
- intelegerea modului in care actioneaza forta gravitationala...............................
- cunoasterea legitatilor ce guverneaza variatiile presiunii atmosferice.................
- cunoasterea elementelor caracteristice ale vantului.....................................

Cuvinte cheie: presiune atmosferica, Coriolis, directia si viteza vantului

Unitatea de invatare 6.1.

PRESIUNEA ATMOSFERICA

Presiunea atmosferica reprezinta forta cu care coloana verticala de aer ce se

extinde de la suprafata Pamantului la limita superioara a atmosferei apasa pe unitatea
(orizontala) de suprafata terestra. Valoarea medie (normala) a presiunii atmosferice la
nivelul marii, latitudinea de 450 si temperatura de 00C este egala cu greutatea unei
coloane de mercur de 760 mm inaltime, adica cu 1,013250 dyne/cm2 sau 1013,25 mb.
Intrucat in tabelele meteorologice se uziteaza mai intai milibarul (mb), in cazul
sirurilor lungi de observatii care cuprind ambele tipuri de unitati (mb sau mm) trebuie
facuta transformarea lor in acelasi tip de unitate de masura, dupa cum urmeaza:

1 mb = 100 dyn/cmp = 0,75 mm Hg

1mm Hg = 1333,0 dyn/cmp = 1,33 mb
 In sistemul international de unitati s-a stabilit ca unitate fundamentala pentru
presiune pascalul (Pa). Relatia dintre presiunea atmosferica exprimata in mb si pascali
este:

1 mb = 103 dyn/cm2 = 103 dyn/104 m2 = 107 dyn/m2 = 100 N/m2 = 100 Pa = 1 hPa, deci
1 mb = 1 hPa (Pop, 1998)

Cunoasterea regimului si a repartitiei presiunii atmosferice prezinta o deosebita

importanta, atat teoretica, deoarece permite explicarea genezei circulatiei generale si
locale a atmosferei, a unor procese precum evaporatia, evapotranspiratia etc., cat si
practica, intrucat are o larga aplicabilitate in prevederea vremii, in bioclimatologie etc.
Cunoascandu-se greutatea coloanei atmosferice cu sectiunea de 1 cm2 si suprafata
Pamantului, s-a putut calcula greutatea intregii atmosfere terestre (52 x 1014 tf), care este
echivalenta cu cea a unui strat de mercur gros de 76 cm, care ar acoperi intreaga planeta.
De asemenea, calculele arata ca, un om de talie mijlocie suporta o presiune atmosferica
de 17.000 kgf. Intrucat, presiunea atmosferica este greutatea cu care apasa aerul pe
unitatea de suprafata, rezulta ca pe masura micsorarii coloanei de aer (fig.20), se
inregistreaza si o scadere a presiunii (presiune atmosferica scade odata cu cresterea
inaltimii). Aceasta scadere se produce mai repede in atmosfera inferioara, unde aerul este
mai dens, si mai lent in straturile superioare, unde densitatea aerului este mai mica.
 Fig.20. Variatia presiunii atmosferice cu inaltimea (www.britannica. com)

Distributia orizontala a presiunii atmosferice. Presiunea atmosferica variaza atat

pe verticala cat si pe orizontala. In analiza distributiei orizontale se folosesc hartile cu
izobare (linii de egala presiune), realizate pentru diferite niveluri, dar mai ales pentru
nivelul marii. Daca la nivelul marii presiunea ar fi peste tot uniforma, iar gradientul
termic vertical ar fi acelasi la toate nivelurile in atmosfera, atunci suprafetele izobare
(suprafete cu aceeasi valoare a presiunii atmosferice in oricare punct al sau) ar fi dispuse
orizontal si paralele intre ele. In acest caz, presiunea nu variaza in sens orizontal. In
realitate, insa, variatiile termice si miscarea verticala a aerului fac ca suprafetele izobare
sa se incline sub diferite unghiuri fata de suprafata terestra, aparand astfel diferente de
presiune pe orizontala. Astfel, pe harti, izobarele apar sub forma unor linii curbe, ce pun
in evidenta relieful baric. Principalele forme ale reliefului baric sunt: ciclonul,
anticiclonul, talvegul depresionar, culoarul depresionar, dorsala anticiclonica, saua barica
si mlastina barometrica.
Ciclonul este o forma negativa (circulara sau elipsoidala) a reliefului campului
baric, avand valori ale presiunii mai scazute in centru si din ce in ce mai ridicate catre
periferii. Pe verticala, circulatia aerului in ciclon este predominant ascendenta, iar pe
orizontala convergenta (in sens invers acelor de ceas pentru emisfera nordica si in sensul
acelor de ceas pentru cea sudica).
 Anticiclonul este o forma pozitiva (circulara sau elipsoidala) a reliefului baric,
avand valori ale presiunii mai ridicate in centru si din ce in ce mai coborate catre periferii.
Circulatia aerului in anticiclon este predominant descendenta pe verticala si divergenta
(in sensul acelor de ceas pentru emisfera nordica si in sensul invers acelor de ceas pentru
emisefra sudica) pe orizontala. Vanturile sunt slabe, in centrul anticiclonului
predominand, de regula, calmul atmosferic (fig.21).

Fig.21. Structura unui ciclon (stanga) si a unui anticiclon (dreapta) in emisfera nordica
(www.studyblue.com)

Talvegul depresionar este o forma negativa, alungita, a reliefului campului baric

reprezentata prin izobare deschise (sub forma literei U), legate de ciclon. Presiunea scade
dinspre periferii catre o axa de convergenta a vanturilor (axa talvegului), care separa
adesea, mase de aer cu insusiri fizice diferite (front atmosferic). Ca si in ciclon, miscarile
verticale ale aerului sunt ascendente, iar timpul este instabil, cu innourari si precipitatii
frecvente.
Dorsala anticiclonica este o forma pozitiva alungita a reliefului campului baric,
reprezentat pe harta sinoptica prin izobare deschise (in forma literei U), legate de
anticiclon. Presiunea creste dinspre periferii catre o axa de divergenta a vanturilor (axa
dorsalei) (fig.22). Ca si in anticiclon, miscarile verticale ale aerului sunt descendente,
ceea ce dtermina predominarea timpului senin si calm.
 Fig.22. Formatiuni barice (sus), talveg depresionar (stanga), dorsala anticiclonica
(dreapta) (www.academia.edu)

Saua barica este o forma a reliefului baric cu aspect de sa, situata la intersectia
axelor de comprimare si dilatare dintre doi cicloni si doi anticicloni dispusi pe diagonala
(Fig.23). Din centrul seii, presiunea scade spre cele doua minime si creste catre cele doua
maxime. Gradientul sau baric orizontal are, de obicei, valori mici, ceea ce dtermina
vanturi slabe si cu directii schimbatoare.
 Fig.23. Sa barica (fr. col barometrique) (www.cyclonextrem.com)

Mlastina barometrica reprezinta un relief baric relativ uniform, caracterizat prin

gradienti orizontali nu prea mari (fig.24).

Fig.24. Mlastina barometrica (fr.marais barometrique) (www.meteobelgique.be)

Pe hartile cu izobare, care se realizeaza cu ajutorul valorilor medii anuale sau

lunare de presiune, aceste forme barice au, unele, caracter permanent, iar altele sunt
temporare. De exemplu, pentru Eurasia, au caracter permanent anticiclonul Azorelor si
minima islandica, iar temporare sunt anticiclonul siberian si minima din Golful Persic
(asiatica).
 Unitatea de invatare 6.2.
VANTUL

Miscarea aerului in lungul suprafetei terestre (cu precadere componenta

orizontala), generata de forta gradientului baric orizontal si modificata de forta Coriolis,
forta de frecare si forta centrifuga poarta titulatura de vant. El se defineste prin viteza,
directie si intensitate, avand o mare variabilitate temporala si spatiala.
Multitudinea fenomenelor meteorologice, depinde de existenta in atmosfera a
curentilor de aer, atat a celor orizontali cat si a celor verticali. Lipsa acestora in atmosfera
ar duce la inexistenta schimbarilor bruste ale vremii, s-ar observa o trecere lenta de la
iarna la vara si invers, dupa variatia inaltimii Soarelui (nu ar mai exista diferente mari
intre vremea din diferiti ani). De aceea, pentru a intelege problemele schimbarii timpului,
se impune cunoasterea miscarii aerului.
Astfel, asupra atmosferei actioneaza in mod continuu doua forte opuse si anume:
forta de gravitatie si forta centrifuga determinata de rotatia Pamantului in jurul axei
proprii. Insa niciuna dintre cele doua forte sus-mentionate nu influenteaza insa, in mod
direct, miscarea orizontala a aerului. Aceasta este generata de forta gradientului baric
orizontal si modificata de forta de deviatie datorata rotatiei Pamantului, de forta de
frecare si de forta centrifuga, care ia nastere in urma deplasarii aerului pe traiectorii
curbilinii.
1. Forta gradientului baric orizontal este forta generata de diferenta de
presiune dintre doua puncte oarecare, adica gradientul baric orizontal,
raportat la unitatea de masa. Gradientul baric orizontal (G) reprezinta
scaderea presiunii atmosferice pe unitatea de distanta in directia normalei
la izobare. Se defineste prin aceeasi relatie ca si gradientul baric vertical:

in care: = diferenta de presiune intre doua izobare; dintre doua izobare

In practica meteorologica, nu se ia metrul, ca unitate de distanta, deoarece aceasta

distanta este mult prea mica pentru variatiile de presiune, ci se considera distanta de 111
km, care reprezinta lungimea masurata pe meridianul geografic a unui grad de latitudine.
 Fig. 25. Directia gradientului baric si a vanturilor de suprafata in functie de modul de
dispunere a izobarelor (www.scrigroup.com)

Gradientul baric este forta care determina miscarea orizontala a aerului, in absenta
ei, fortele care modifica directia si viteza vanturilor, nu ar putea actiona.

2. Forta de deviatie datorata rotatiei Pamantului este o forta efectiva de

inertie (reprezentand un caz particular al fortei Coriolis), care joaca un rol
important in modificarea directiei miscarilor din atmosfera in raport cu
suprafata terestra. Ea se datoreaza rotatiei Pamantului in jurul axei sale si
actioneaza asupra oricarui corp aflat in miscare pe sau deasupra suprafetei
terestre, abatandu-l de la directia initiala spre dreapta in emisfera nordica
si spre stanga in emisfera sudica (fig.26). Cauza acestei abateri consta in
faptul ca fiecare corp, pe langa miscarea sa proprie, are si o miscare de
translatie vest-est, imprimata de miscarea de rotatie a Pamantului. Ea
depinde de latitudine, fiind maxima la Ecuator 465 m/s, si ajungand la 0
m/s, la poli. Intodeauna aerul incepe sa se miste in directia gradientului
baric. Dupa ce masa de aer capata o anumita viteza, asupra ei incepe sa
actioneze o forta care o abate de la directia initiala (a gradientului), forta
datorata rotatiei Pamantului.
 Fig.26. Efectele produse de forta lui Coriolis (www.supertyphoon.weebly.com)

De fapt, forta Coriolis este o forta efectiva de inertie intr-un sistem de coordonate
rotitor, iar marimea ei se defineste prin relatia:

A = 2v sin(cm/s2)
in care:
A = forta Coriolis; = viteza unghiulara de rotatie a Pamantului; v = viteza de miscare
a aerului; = latitudinea geografica.

3. Forta de frecare (R) este forta rezultata din frecarea aerului in miscare, cu
neregularitatile suprafetei terestre, care provoaca scaderea vitezei vantului
si micsorarea unghiului dintre directia acestuia si gradientul baric. Astfel,
se formeaza convergenta de frecare, vantul capatand o componenta mai
apropiata de directia gradientului baric. Marimea acestei forte este
proportionala cu viteza miscarii aerului si se defineste prin relatia:

R=-kV
in care: R = forta de frecare; k = coeficient de frecare depenent de caracterul suprafetei
terestre; V = viteza vantului.
Se poate spune ca, valorile coeficientului de frecare sunt mai mari in regiunile
montane si adanc fragmentate, mai mici in regiunile de campie si foarte mici in cele
oceanice (de patru ori mai reduse decat pe continente). De asemenea, forta de frecare
joaca un rol insemnat in distributia verticala a vitezei vantului. La altitudini mari, acolo
unde lipseste forta de frecare asupra aerului, actioneaza numai forta gradientului baric si
cea de deviatie, care sunt de sens contrar, iar vantul bate paralel cu izobarele (vant de
gradient). In cazul in care izobarele sunt paralele si rectilinii se numeste vant geostrofic.

4. Forta centrifuga (F) este forta care actioneaza in cazul deplasarii aerului pe
traiectorii curbilinii, definita prin relatia:

in care: F = forta centrifuga; v = viteza liniara si r = raza curburii traiectoriei.

Se poate spune ca, forta centrifuga (F) este direct proportionala cu patratul vitezei
particulelor in miscare (v2) si invers proportionala cu raza de curbura a traiectoriei
acestora (r). In formele barice principale (cicloni si anticicloni) de la latitudinile medii,
caracterizati prin viteze relativ reduse ale vantului (din cauza gradientilor barici redusi) si
prin valorile mari ale razelor curburii izobarelor, forta centrifuga este mai mica (de zeci
de ori) decat forta de deviatie datorata rotatiei Pamantului. In schimb, in ciclonii tropicali
unde raza curburii izobarelor este mica, iar viteza vantului este mare, forta centrifuga
creste substantial depasind-o de cateva ori pe cea generata de rotatia Pamantului (aceasta
depasire se datoreaza in parte si scaderii spre Ecuator a fortei de deviatie.

Clasificarea vantului
Vanturile se clasifica dupa mai multe criterii (frecventa, natura lor, zonele de
actiune, altitudine s.a.), astfel:
Criteriul frecventa: vanturi permanente (bat tot timpul anului in aceeasi directie),
vanturi periodice (bat numai intr-o anumita perioada a anului) si vanturi
neregulate (care apar doar accidental).
 Criteriul naturii lor: vanturi care sunt rezultatul circulatiei atmosferice generale si
vanturi locale.
Criteriul altitudine: vanturi de suprafata, vanturi de altitudine, vanturi catabatice.

Miscarea aerului sufera frecvent modificari de directie si de viteza, astfel incat

numai rareori ea se desfasoara in plan strict orizontal. Analiza traiectoriilor particulelor
de aer in cadrul curentilor atmosferici a permis deosebirea a trei tipuri de miscare:
laminara, turbulenta si in rafale. Miscarea laminara este deplasarea uniforma (fara
modificari de directie sau viteza) a aerului in directie orizontala sau quasiorizontala. Ea
are viteze moderate si se produce deasupra suprafetelor netede (oceanice, de campie etc.).
Miscarea turbulenta se caracterizeaza printr-o variabilitate accentuata a directiei si
vitezei particulelor de aer, ceea ce complica foarte mult structura interna a curentului, iar
miscarea in rafale, are drept caracteristica principala variatiile ample ale vitezei la
intervale scurte de timp.
Obstacolele intalnite de vant produc modificari importante ale vitezei di directiei
acestuia. Rolul dinamic al reliefului depinde de multe aspecte: de altitudine si de panta sa,
de masivitate si extinderea masivului muntos, de unghiul fluxului de ascensiune si de
viteza acestuia. In cazul in care vantul bate perpendicular pe directia unui lant muntos,
intra intr-o miscare ascendenta, isi micsoreaza viteza si chiar apare o ramura descendenta
cauzata de fortele de frecare.
In zona de culme, viteza creste devenind mai mare decat la aceeasi inaltime deasupra
campiei din apropiere, datorita desimii mai mari a liniilor de curent. Pe versantul opus,
viteza se micsoreaza din nou, vantul are o miscare descendenta, ondulatorie, uneori apar
vartejuri, iar la poalele pantei se formeaza un spatiu adapostit numit ,,umbra de vant. In
zonele cu vanturi permanente (alizee), versantii expusi vantului se numesc ,,din fata
vantului, iar cei opusi ,,din spatele vantului.

Energia eoliana
Energia eolian este energia vntului, o form de energie regenerabil. Se crede c
poten ialul tehnic mondial al energiei eoliene poate s asigure de cinci ori mai mult
energie dect este consumat acum. Acest nivel de exploatare ar necesita 12,7 % din
suprafa a Pmntului (excluznd oceanele) si s fie acoperita de parcuri cu turbine,
presupunnd c terenul ar fi acoperit cu 6 turbine mari de vnt pe kilometru ptrat.
 Importanta climatica a vantului consta in aceea ca el poate determina
incalzirea sau racirea, pluviozitatea sau uscaciunea regiunilor pe care le strabate.
Intensifica evaporatia apei si a solurilor accentuand seceta sau din contra,
transportand mase de aer umed, o atenueaza. De asemenea, cunoasterea frecventei si
vitezei vantului are o mare importanta practica in viata economica a unui centru urban
(planificare urbana), in navigatia maritima si ce aeriana.
S-a calculat ca, vantul poate furniza de trei mii de ori mai multa energie decat
carbunele ars azi in toata lumea. Din calcule rezulta ca, daca s-ar capta numai forta
curentilor aerieni cu o viteza de 7 m/s, de pe o suprafata de 20.000.000 kmp din
Eurasia centrala si estica, s-ar obtine, cu instalatii eoliene, cca. 2,2 milioane kwh pe
fiecare kmp.
Pentru a ne face o imagine cat mai exacta asupra puterii energiei eoliene, s-a
demonstrat ca, un vant care bate 3-4 ore cu o viteza de 20 m/s, pe o suprafata de 200
kmp, ar produce o cantitate de energie egala cu aceea pe care ar produce-o, timp de 3-
4 ore, 20 de hidrocentrale.

n contextul actual, caracterizat de creterea alarmant a polurii cauzate de

producerea energiei din arderea combustibililor fosili, devine din ce n ce mai
important reducerea dependen ei de aceti combustibili. Energia eolian s-a dovedit
deja a fi o solu ie foarte bun la problema energetic global. Utilizarea resurselor
regenerabile se adreseaz nu numai producerii de energie, dar prin modul particular
de generare reformuleaz i modelul de dezvoltare, prin descentralizarea surselor.
Energia eolian n special este printre formele de energie regenerabil care se preteaz
aplica iilor la scar redus.

Principalul avantaj al energiei eoliene este emisia zero de substan e poluante

i gaze cu efect de ser, datorit faptului c nu se ard combustibili. Producerea de
energie eolian nu implic producerea nici unui fel de deeuri. Costul energiei
electrice produse n centralele eoliene moderne a sczut substan ial n ultimii ani,
ajungnd n S.U.A. s fie chiar mai mici dect n cazul energiei generate din
combustibili, chiar dac nu se iau n considerare externalit ile negative inerente
utilizrii combustibililor clasici. n 2004 pre ul energiei eoliene ajunsese deja la o
cincime fa de cel din anii 1980, iar previziunile sunt de continuare a scderii
acestora deoarece se pun n func iuni tot mai multe unit i eoliene cu putere instalat
de mai mul i megawa i.
 Intrebari de verificare

1. Cum se defineste presiunea atmosferica si care sunt unitatile de masura uzitate

2. Care sunt formele barice principale si secundare ?

3. Ce este forta lui Coriolis ?

4. Care sunt fortele care actioneaza asupra aerului ?

5. Ce este energia eoliana si cum apreciati importanta acesteia ?

Modulul 7 - METEOROLOGIE SINOPTICA

CONTINUT:
Unitatea de invatare 7.1. Masele de aer..........................................................
Unitatea de invatare 7.2. Fronturile atmosferice.........................................
Unitatea de invatare 7.3. Cicloni si anticicloni...................................................

OBIECTIVE:
- intelegerea modului de formare a maselor de aer.......................
- cunoasterea proceselor prin care se realizeaza frontogeneza si frontoliza......
- cunoasterea genezei ciclonilor si anticiclonilor............................................

Cuvinte cheie: sinoptic, front atmosferic, ciclogeneza

Unitatea de invatare 7.1.

MASELE DE AER

Meteorologia sinoptica este acea ramura a meteorologiei care studiaza procesele

si fenomenele la macroscara, in scopul elaborarii prognozei timpului, sau mai concis,
stiinta care studiaza vremea. Evolutia vremii poate fi prognozata numai pornind de la
cunoasterea modului de manifestare a fenomenelor meteorologice, care se petrec intr-
un spatiu considerabil de mare. Necesitatea cercetarii proceselor si fenomenelor
meteorologice de pe mari spatii rezulta din faptul ca atmosfera se afla in permanenta
miscare, iar acestea se succed continuu. Problematica meteorologiei sinoptice ce
vizeaza realizarea prognozelor de timp vizeaza masele de aer, fronturile atmosferice,
evolutia si deplasarea ciclonilor si anticiclonilor.
Observatiile efectuate asupra schimbarii timpului intr-o anumita zona precum si
analiza proceselor atmosferice cu ajutorul hartilor sinoptice, arata ca troposfera
cuprinde mase de aer de mari dimensiuni. Dupa proprietatile fizice pe care le poseda,
o masa de aer in plan orizontal, poate fi relativ omogena, dar poate sa difere mult de
masele de aer invecinate.
Cantitatile mari de aer din troposefra, comparabile ca suprafata cu portiuni mari
ale continentelor, marilor si oceanelor, care poseda proprietati fizice comune si care
se deplaseaza de-a lungul curentilor circulatiei generale a atmosferei, poarta numele
de mase de aer.
Dimensiunile in plan orizontal ale maselor de aer din troposfera sunt cuprinse
intre cateva sute pana la cateva mii de kilometri. Extinderea in plan vertical a maselor
de aer masoara, de regula, 1-10 km, dar in majoritatea cazurilor ele se extind in toata
troposfera. Uneori, deasupra unei mase de aer, se afla alta, de regula mult mai calda.
Unul dintre elementele principale care apartine proprietatilor de baza ale maselor de
aer si care le diferentiaza este temperatura. De remarcat pentru masele de aer este
valoarea redusa a gradientului orizontal de temperatura. Chiar daca in limitele masei
de aer, temperatura are un diapazon de schimbare mai mare, gradientul orizontal, de
regula nu depaseste 10C la 100 km.
Cu privire la proprietatile de baza, in afara de temperatura, fiecare masa de aer se
caracterizeaza prin umezeala specifica, gradient vertical de temperatura, caracterul
nebulozitatii si precipitatiilor, precum si al proprietatilor optice (transparenta aerului).
Trebuie mentionat faptul ca, in straturile de trecere dintre masele de aer, temperatura
se poate schimba cu 10 - 150C, pe distante de 100 150 km. Asemenea zone inguste,
care separa masele de aer se numesc zone frontale.
Ca urmare, zonele care separa masele de aer din troposefra coincid cu zonele de
formare a fronturilor atmosferice. Masa de aer isi poate pastra proprietatile sale in
decursul unei perioade oarecare de timp, dar uneori si le poate schimba destul de
repede, transformandu-se.
Masele de aer se formeaza avand la baza actiunea particularitatilor fizico-
geografice ale nucleului de formare si influenta suprafetei subiacente. Nucleele de
formare se afla in zonele cu temperaturi diferite ale echilibrului radiativ si ale
suprafetei subiacente, care depind de caracterul acesteia (uscat, apa, zapada, padure
cu relief diferit etc.). Aceste particularitati conditioneaza diferenta cu privire la
caracteristicile temperaturii si umezelii maselor de aer care se formeaza in nuclee
diferite. Formarea sau transformarea completa a maselor de aer se extinde, de regula,
de la 3 la 7 zile.
Un lucru important, este acela ca, in procesul de formare a maselor de aer, un rol
deosebit il are suprapunerea nucleelor geografice si sinoptice de formare a maselor de
aer. In procesul de formare a unei mase de aer, aerul dobandeste progresiv umezeala,
temperatura si alte proprietati, care sunt caracteristice conditiilor de timp din zona
respectiva. Procesul de formare a masei de aer se considera incheiat, cand temperatura
medie diurna a aerului de la nivelul solului practic inceteaza sa se mai schimbe.
Mediul troposferic cuprinde un numar oarecare de mase de aer, din care o parte se
afla in conditii de echilibru cu cele ale zonei in care se gasesc, iar cealalata parte se
afla in stadiul de formare. Problema analizei sinoptice cu privire la conditiile de
formare a maselor de aer consta in aprecierea influentei lor asupra structurii
campurilor meteorologice, la scara sinoptica, in limitele fiecarei mase de aer.
Din punct de vedere al transformarii, masele de aer se impart in calde si reci
(aceasta clasificare a maselor de aer este numita clasificare termodinamica si are la
baza schimbarea termica a starii lor).
Masa de aer cald este masa de aer in miscare, a carei temperatura este mai
ridicata decat cea a suprafetei subiacente si/sau decat cea a maselor de aer invecinate.
In general, in masa de aer cald, stratificarea este stabila. In ea predomina, mai ales in
stratul inferior, produse de condensare ca ceata, norii Stratus si Stratocumulus cu
plafon redus.
Masa de aer rece este masa de aer, care in deplasarea sa inlocuieste o masa de aer
mai cald. Temperatura masei este, indeosebila inceput, mai scazuta decat cea a
suprafetei subiacente. Astfel, rezulta ca masa de aer devine calda, datorita advectiei
calde, iar cea rece datorita advectiei reci.
 Dar, considerand particularitatile repartitiei orizontale si verticale a temperaturii si
abordarea sinoptica in divizarea maselor de aer in calde si reci, toate masele de aer pot
fi impartite in urmatoarele tipuri:
masa de aer stabila calda;
masa de aer instabila calda;
masa de aer stabila rece;
masa de aer instabila rece.
Dintre toate tipurile de mase de aer, in masa de aer instabila rece se intalneste
cel mai semnificativ mers diurn al marimilor meteorologice. Pentru zonele din
interiorul continentelor, timpul este linistit, noptile senine, temperaturile scazute,
uneori ingheturi slabe de la un sezon la altul, umezeala relativa mare si ceturi de
radiatie. In timpul zilei se observa o crestere semnificativa a temperaturii, aparitia
norilor cumuliformi, iar la umezeala mare nori Cumulonimbus, cu averse de ploaie
si fenomene orajoase.

Clasificarea geografica a maselor de aer

Intr-o regiune geografica oarecare, starea atmosferei si suprafata subiacenta difera

de la un an la altul. O masa de aer rezultata prin deplasarea in alta zona geografica isi
schimba proprietatile in functie de traiectoria de miscare, viteza de deplasare si
caracterul campului baric. Ca urmare, originea geografica a masei de aer nu poate
reda valorile exacte ale temperaturii aerului, umezelii specifice, regimului
nebulozitatii si alte proprietati fizice, cu atat mai mult cu cat unele caracteristici ale
masei de aer sunt relativ stabile si de aceea este necesar a fi cunoscute.
A. Aerul continental arctic (C.A.) se formeaza in bazinul arctic la nord de
paralela de 700 a emisferei nordice, iar pe timpul iernii, la nord de paralela
de 650.. In centrul ei se afla masa de aer stabila locala, cu temperaturi
scazute la toate inaltimile, cu umezeala specifica foarte scazuta si
umezeala relativa mare. Stabilitatea sa este exprimata foarte bine iarna,
cand se produc inversiuni puternice, dar se pastreaza si vara, cand
inversiunea de temperatura slabeste sau se schimba in izotermie. Vara,
frecventa ceturilor dense creste brusc, intrucat odata cu cresterea
temperaturii aerului creste si umezeala specifica, fapt ce conduce la
aparitia unei suprafete considerabile cu apa si zapada topita.
B. Aerul maritim polar (M.P.) patrunde pe teritoriul european din sectorul
vestic, de la latitudinile temperate ale Oceanului Atlantic, iar uneori chiar
din sud-vest, dinspre Marea Mediterana si dinspre sud, din Marea Neagra.
Iarna, aerul maritim polar (temperat) nu se mentine mult deasupra
Atlanticului. De regula, acest aer se scurge dinspre vest, din Anticiclonul
Canadian, ca un aer maritim polar racit, care prin deplasarea rapida spre
est reuseste sa se incalzeasca, indeosebi in stratul sau inferior, si sa se
umezeasca puternic. In acest fel, iarna, deasupra Atlanticului, aerul
maritim polar se pare ca este o masa instabila rece. Instabilitatea se
pastreaza si deasupra Europei de Vest, cuprinzand foarte putin si zonele
vestice si nord-vestice ale Rusiei.
C. Aerul continental polar (C.P.) se formeaza deasupra aproape intregului
teritoriu al Rusiei, Scandinaviei si Finlandei, Peninsulei Balcanice (iarna),
partii centrale si nordice a Chinei (iarna). In general, in partea sudica a
zonei latitudinilor temperate, iarna predomina aerul continental polar, iar
vara se formeaza aerul continental tropical. Proprietatile aerului
continental polar se schimba foarte mult de la iarna la vara. Iarna, acestea
se apropie de proprietatile aerului arctic iar vara, de cele ale aerului
continental tropical. De asemenea, proprietatile aerului continental polar se
schimba in functie de zona concreta a latitudinilor temperate in care s-a
format, si de masa de aer din care s-a transformat. De aceea, pentru aerul
continetal polar, este foarte greu sa se concretizeze, care anume proprietati
stabile se gasesc in limitele unor perioade ale anului. Prezenta sau lipsa
nebulozitatii in masa continentala polara, intr-un grad mai mare, depinde
de caracterul campului baric si de deplasarea meridionala a aerului
continental polar, in limitelezonei temperate.
D. Aerul maritim tropical (M.T.) ocupa in emisfera nordica o mare parte a
zonei subtropicale de presiune ridicata, limitata la sud de Ecuator (sau de
frontul tropical) si la nord de paralelele 40-500 latitudine nordica. In
centrul sau, aerul maritim tropical este relativ stabil, lipsind incalzirea
accentuata a suprafetei terestre. Deplasandu-se spre nord-est, deasupra
oceanului, aerul maritim tropical devine mult mai stabil, indeosebi iarna.
In Europa de Vest, aerul maritim tropical patrunde cu temperaturi de 10-
 120C, chiar si mai mult, mentinandu-si stabilitatea. Vara, aerul maritim
tropical se incalzeste mult deasupra continentului european.
E. Aerul continental tropical (C.T.) se formeaza deasupra regiunilor
continentale ale zonelor tropicale, iar vara, in sudul latitudinilor temperate,
de regula in Asia Centrala si deasupra sud-estului teritoriului european. In
zona lui de formare, aerul continental tropical este uscat, puternic incalzit
de masa de aer instabila. Chiar daca ziua, in stratul inferior cu grosimea de
1 2 km se observa un echilibru instabil umed si chiar instabil uscat, norii
convectivi nu se formeaza din cauza umezelii relative reduse. Numai
deasupra culmilor montane se formeaza frecvent nori Cumulus si
Cumulonimbus. In Europa de Vest, aerul continental tropical poate aparea
din nordul Africii, peste Marea Mediterana. Deasupra marii, aerul
continental tropical se umezeste, dar trecand peste muntii Europei, dinspre
sud, el se expune uscarii si incalzirii foehnale, si patrunde in Europa
Centrala cu proprietati continentale. Ramasitele nebulozitatii puternice
formate prin scurgerea peste munti sunt norii Altocumulus si Cirrus.
Primavara si toamna, aerul continental tropical ajunge la latitudinile
temperate ca o masa de aer cald, cu nori stratiformi, burnite si ceturi
advective.

Unitatea de invatare 7.2.

FRONTURILE ATMOSFERICE

Frontul atmosferic reprezinta zona intermediara ingusta, care separa doua mase
de aer cu proprietati diferite. Sinonimi sunt termenii de ,,zona frontala si ,,strat
frontal, intrucat, in conditii reale, zona dintre masele de aer are niste limite de
inaltime, care la nivelul solului sunt de cativa zeci de kilometri, iar in atmosfera
libera, de cateva sute de kilometri. Extinderea pe vertical a stratului frontal este de
cateva sute de metri. De asemenea, nu trebuie confundata notiunea de zona frontala cu
cea de zona frontala inalta.
Zona frontala este cea care separa dou mase de aer, iar zona frontala inalta este
zona de trecere de la ciclonul rece inalt la nticiclonul cald inalt, caracterizata printr-o
configuratie de izohipse dese si vanturi foarte puternice. In aceasta zona, presiunea
atmosferica si gradientul orizontal de temperatura sunt mai mari decat in zona frontala
si distribuite pe o suprafata vasta. Zona frontala este bine exprimata in troposfera
joasa, iar zona frontal inalta in cea mijlocie si superioara.
Procesul de formare a fronturilor se numeste frontogeneza. Pentru ca sa apara in
atmosfera o zona frontala, sunt necesare doua conditii:
existenta a doua mase de aer cu proprietati diferite, care sa intre in
interactiune in zona frontala;
existenta unor curenti de sens contrar, care sa mentina in contact cele doua
mase de aer
Procesul de destramare si disparitie a fronturilor se numeste frontoliza; el
se produce in anticiclon, sa baric ape axa de comprimare, dorsala
anticiclonica.

Clasificarea fronturilor atmosferice

Dupa modul lor de formare si manifestare, fronturile atmosferice se clasifica

dupa mai multe criterii. La clasificarea fronturilor atmosferice se va tine cont de:
limitele straturilor atmosferei in care se afla fronturile si dezvoltarea lor pe vertical;
tipul geographic al maselor de aer; clasificarea termodinamica a maselor de aer;
directia de deplasare a maselor de aer de-a lungul suprafetei frontale si caracterul
miscarilor verticale ale aerului etc.
In functie de limitele straturilor atmosferei si dezvoltarea pe verticala,
fronturile atmosferice se impart in:
fronturi joase, bine exprimate in troposfera inferioara, care se pot extinde pana
la inaltimea de 1 3 km;
fronturi inalte, bine exprimate in troposfera mijlocie, nu mai jos de 5 km;
fronturi superioare, bine exprimate in troposfera superioara, care se pot
extinde pana la inaltimi de 10-12 km;
fronturi stratosferice, considerate ca fiind zone cu gradient orizontali mari la
niveluri stratosferice.

In functie de masa de aer, care este mai activa, distingem fronturi calde si
fronturi reci. Frontul atmosferic cald se formeaza atunci cand masa de aer cald
este mai active, si inainteaza spre masa de aer rece, pe care tinde sa o inlocuiasca.
 Frontul atmosferic rece este acela in care masa de aer rece cu viteza mai mare se
deplaseaza spre cea calda pe care tinde sa o inlocuiasca.
In functie de modul cum circula aerul in zona frontului, se deosebesc
anafronturi, cand aerul are o miscare de alunecare pe deasupra suprafetei frontale,
si catafronturi, cand aerul aluneca descendent pe suprafata frontala.
In functie de marimea gradientului termic orizontal si dupa natura geografica a
maselor de aer, pe care fronturile le separa, se deosebesc fronturi atmosferice
principale, caracterizate prin contraste mari de temperatura si fronturi atmosferice
secundare, cu contraste termice reduse.
Frontul atmosferic cald reprezinta suprafata de discontinuitate care separa o
masa de aer cald de o masa de aer rece. Frontul cald bine dezvoltat in partea
centrala a ciclonului se caracterizeaza prin ascensiunea treptata a aerului cald si
racirea lui adiabatica. Alunecarea ascendenta a aerului cald determina
condensarea vaporilor de apa si formarea unui sistem de nori stratiformi
caracteristic acestui tip de front (Ns, As, Cs, Ci) (fig.27) .

Fig.27. Profilul schematic al frontului cald. Sus - sectiune; jos schita pe

harta (dupa N.Cristea)

Campurile de nebulozitate si precipitatii care apartin frontului cald se remarca printr-o

mare diversitate. De asemenea, structura campului de nebulozitate a frontului cald la
nivelul solului consta intr-un sistem noros situate in fata liniei frontului. Latimea
sistemului noros al frontului cald poate atinge 900-1000 km, iar in inaltime se poate
intinde pana la tropopauza. Zona cu precipitatii la sol are o latime de circa 300 km in
cazul ploilor si circa 400 km in cazul ninsorilor, si de obicei, acestea cad in fata liniei
frontului.
 In zona frontului cald, norii superiori se observa deasupra masivului noros si au o
grosime medie de 2,5 km. Acesti nori sunt separati de norii As si Ns printr-un culoar
lipsit de nori, cu grosimea de 2-3 km. De asemenea, nivelul de condensare coboara
accentuat iar deasupra lui se formeaza nori de convective dinamica. In fata frontului, in
masa de aer rece, apar norii Stratus (St) si Stratocumulus (Sc).
Latimea zonei cu precipitatii a frontului cald se ingusteaza de la centrul ciclonului
spre periferie, iar in exterior, precipitatiile inceteaza treptat. Cand in masa de aer cald,
nivelul de condensare este foarte intens, uneori precipitatiile pot sa lipseasca. In
asemenea cazuri, sistemul noros al frontului cald este lipsit de norii Nimbostratus si
rareori si de Altostratus.
Apropierea frontului cald este insotita de schimbari ale vremii. La inceput apar norii
Cirrus, in urma lor norii Cirrostratus, care se transforma in nori Altostratus translucidus.
Pe timp de iarna, din norii Altostratus compacti pot sa cada precipitatii slabe. In final,
norii Altostratus se transforma in nori Nimbostratus, din care cad ploi continue de lunga
durata. La aparitia norilor Cirrus, incepe scaderea lenta a presiunii atmosferice si treptat
atinge cea mai mare intensitate aproape de linia frontului ( St. Gheorghe, 2012). Dupa
trecerea liniei frontului, presiunea atmosferica poate sa ramana neschimbata, sa scada
usor iar apoi sa inceapa sa creasca. Scaderea presiunii in fata frontului cald se produce o
data cu scaderea treptata a inaltimii penei aerului rece si a cauzelor dinamice, prin
formarea in altitudine a divergentei curentilor de aer, deasupra partii anterioare a
ciclonului.
Frontul atmosferic rece se formeaza atunci cand o masa de aer rece se deplaseaza
spre o masa de aer cald, pe care o inlocuieste. Masa de aer rece fiind mai densa, patrunde
ca o pana sub masa de aer cald, care este obligat sa se ridice brusc pe verticala. Fronturile
reci difera de cele calde prin viteza de deplasare si curbura accentuate a suprafetei lor
frontale, in raport cu planul orizontal. Dupa modul de manifestare, au fost stabilite doua
sisteme noroase diferite, care apartin frontului rece cu deplasare lenta si celui cu
deplasare rapida. Frontal rece cu deplasare lenta se numeste front rece de ordinul I, iar cel
cu deplasare rapida front rece de ordinul II.
Frontul rece de ordinul I se deplaseaza cu viteze mai reduse, aerul rece patrunde sub
cel cald, pe care-l antreneaza intr-o miscare convective fortata, transformandu-l in
anafront. Sistemul noros este aproape acelasi cu cel al frontului cald, numai ca este dispus
in ordine inversa si are dimensiuni mult mai mici (fig.28). Sistemul noros al frontului
atesta alunecarea ascendenta a aerului cald pe suprafata frontala. Daca in anotimpul rece,
la frontul rece de ordinul I, convectia este slab dezvoltata, rezulta ca sistemul noros
cuprinde nori Nimbostratus, Altostratus, Altocumulus, iar in fata liniei frontului, unde
masa de aer este mult mai calda, se pot forma si nori Stratocumulus.
In perioada calda a anului, cand stratificarea aerului este instabila, in fata liniei
frontului se formeaza nori Cumulonimbus. Cand in aerul cald, miscarea verticala
ascendenta cuprinde troposfera joasa si mijlocie, frontul rece de ordinul I devine anafront.

Fig.28. Frontul rece de ordinul I (www.scrigroup.com)

Extinderea pe verticala a sistemului noros depinde si de umezeala aerului cald,

limitele putand fi cuprinse intre 5 7 km, dar de multe ori pot atinge 10 -12 km. Zona de
precipitatii poate fi cuprinsa intre 60 si 170 km, avand o intindere mai mare in partea
posterioara liniei frontului.
Datorita norilor Cumulonimbus, precipitatiile sunt indeosebi sub forma de averse de
ploaie, uneori de grindina, insotite de fenomene orajoase. Durata acestora depinde de
instabilitatea masei de aer si anotimpul anului.

Frontul rece de ordinul II se formeaza atunci cand aerul rece se deplaseaza spre cel
cald cu o viteza mult mai mare decat in cazul frontului rece de ordinul I. Se
caracterizeaza printr-o panta abrupta care uneori depaseste 900 si printr-o instabilitate
verticala a masei de aer. Astfel, aerul cald din fata liniei frontului este puternic dizlocat pe
vertical, fapt ce duce la dezvoltarea convectiei. In acest context, are loc un flux de aer
convectiv puternic, care favorizeaza dezvoltarea norilor Cumulonimbus. Deasupra partii
posterioare a frontului, mai sus de 3000-4000 m, aerul cald are o panta descendenta, de
unde rezulta ca frontul rece de ordinul II, in cea mai mare parte a lui, poate fi considerat
catafront (fig.29).
 Sistemul noros al frontului rece de ordinul II se afla in fata liniei frontului si este
format din nori Cumulonimbus cu o latime de 50 90 km. In anotimpul rece al anului,
grosimea norilor Cumulonimbus este de cca. 3 km, insa pe timpul verii, limita superioara
a norilor poate fi pana la tropopauza, iar uneori patrunde in stratosfera.

Fig.29. Frontul rece de ordinul II (www.scrigroup.com)

Fluxul de aer cald foarte puternic, urcand deasupra penei reci, se roteste in fata si
o data cu el se deplaseaza si norii Nimbostratus, Altostratus, Cirrostratus, precum si norii
in destramare Altocumulus, Cirrocumulus, Cirrus. Destramarea norilor este facilitate de
miscarile descendente, care se extind pe o distanta apreciabila in fata liniei frontului, ce
poate fi considerata ca o compensare la intensitatea miscarilor ascendente din apropierea
liniei frontului. Intrucat zona de precipitatii este de 70-90 km, iar viteza de deplasare de
45 km/h, uneori si mai mare, aversele de ploaie, grindina etc., sunt de scurta durata,
osciland de la cateva minute pana la maximum o ora.
De multe ori, in zona frontului rece de ordinul II se formeaza linii de instabilitate,
numite linii de gren, care pot sa dureze cateva ore. De asemenea, norii Cumulonimbus nu
formeaza un sistem compact de-a lungul frontului ci au forma unui lant de nori izolati, in
care apar brese sau nebulozitate mai putin dezvoltata, care apartine etajului mijlociu si
superior.
In concluzie, se poate observa ca la apropierea fronturilor reci (ordinul I si II),
presiunea atmosferica scade usor la inceput, iar dupa trecerea liniei frontului, aceasta
creste treptat. In ceea ce priveste temperatura aerului, la apropierea fronturilor se
inregistreaza o scadere slaba, cu o intensitate mai mare dupa trecerea liniei frontului. Ca
si in cazul frontului cald, la trecerea fronturilor reci se produce o rotire accentuate a
directiei vantului spre dreapta, insotita si de o intensificare a vitezei acestuia pana la 30
m/s, uneori si mai mult.

Fronturile ocluse sunt fronturi complexe, formate prin contopirea fronturilor reci si
calde, in procesul de ocluziune a unui ciclon. Fronturile ocluse sunt de tip cald, cand
aerul din spatele frontului rece este mai cald decat cel din fata frontului cald, si de tip
rece, cand aerul din spatele frontului rece este mai rece decat cel din fata frontului cald.
Sa presupunem ca, o masa de aer cald se deplaseaza de la vest la est si se afla intre doua
mase de aer mult mai reci. Astfel, masa analizata va fi limitata la est de frontal cald, iar la
vest de cel rece. Intrucat, frontal rece se deplaseaza mai repede decat frontal cald, va veni
momentul cand linia frontului rece se va uni cu linia frontului cald, dand nastere frontului
oclus (fig.30). Ca urmare, spatiul din apropierea suprafetei solului ocupat de aerul cald se
reduce tot mai mult.

Fig. 30. Front oclus sectiune (jurnaldemeteo.wordpress.com)

Frontul oclus de tip cald apare atunci cand masa de aer rece, din spatele frontului
rece, cu deplasare mai mare, are temperatura mai ridicata decat masa rece din fata
frontului cald, pe care-l ajunge din urma. Dupa structura si fenomenele care-l insotesc,
frontal oclus de tip cald se aseamana cu frontal atmosferic cald. La trecerea frontului
oclus de tip cald, daca schimbarea presiunii atmosferice se limiteaza la influenta structurii
termice a frontului, se ajunge la concluzia ca, in fata liniei frontului superior, presiunea
scade lent la inceput, apoi se accentueaza. Dupa trecerea liniei frontului rece superior,
scaderea presiunii incetineste brusc datorita reducerii inaltimii penei aerului mult mai
rece, insotita apoi de pana aerului mai putin rece, care se dezvolta pe verticala. Frontul
oclus de tip cald este insotit de trei sisteme noroase: norii frontului cald, norii frontului
rece si norii frontului cald inferior aparut in procesul ocluziei.
Frontul oclus de tip rece se formeaza atunci cand aerul din spatele frontului rece,
mai dens si cu deplasare mai rapida, are temperature mai scazute decat aerul rece din fata
frontului cald, pe care-l ajunge din urma si patrunde sub el asemeni frontului rece. Norii
Cumulonimbus se formeaza si se dezvolta dupa ce frontul cald precedent urca mai sus de
nivelul de cristalizare, in masa de aer rece prefrontala. Astfel, zona cu precipitatii este
mai redusa decat cea a frontului oclus de tip cald, deoarece in frontul oclus de tip rece
predomina norii cumuliformi, cu averse de ploaie care au o extindere mai mica. O data cu
apropierea liniei frontului se inregistreaza o scadere usoara a temperaturii aerului, dar in
timpul precipitatiilor si indeosebi vara, temperature poate scadea cu 100C. In ceea ce
priveste vizibilitatea, aceasta este buna dupa incetarea precipitatiilor, pentru ca masa de
aer devine mai rece, iar atmosfera mai putin poluata. In Europa, fronturile ocluse reci
apar numai in perioada calda a anului. Aerul oceanic din spatele frontului rece patrunzand
pe uscatul incalzit, creeaza o vreme instabila, urata, care se mentine 1 3 zile.

Unitatea de invatare 7.3.

CICLONI SI ANTICICLONI

Teorii cu privire la formarea ciclonilor si anticiclonilor

la inceputul secolului al XIX-lea au aparut diferite teorii cu privire la modul de
formare a anticiclonilor si ciclonilor;
teoria ,,termica sau convectiva arata ca ciclonii apar in interiorul aceleiasi mase
de aer datorita miscarilor ascendente produse deasupra zonelor calde ale
suprafetei Pamantului, iar anticiclonii apar prin miscarile descendente deasupra
zonelor mai reci. Din practica a rezultat ca, aceasta teorie nu se confirma intrucat
temperature suprafetei subiacente nu constituie elemental essential in aparitia
formelor barice;
in perioada 1840-1850, amiralul Fitz-Roy presupunea ca formele barice apar ca
rezultat al apropierii curentilor de aer de origini diferite. In anul 1880, Brown
 arata ca in partea anterioara a ciclonului se produce o aspiratie a aerului cald, iar
in partea posterioara, o aspiratie a aerului rece. In anul 1900, Bigelow a ajuns la
concluzia ca, ciclonii apar in urma influentei reciproce a doua mase de aer de
origini diferite, venite in contact datorita circulatiei generale a atmosferei;
in anul 1920, scoala meteorologica norvegiana condusa de Bjerknes, a emis
,,teoria ondulatorie, cu privire la aparitia si dezvoltarea formelor barice. Dupa
aceasta teorie, ciclonii si anticiclonii apar in lungul suprafetelor frontale zone de
separate a doua mase de aer cu proprietati diferite, care sub influenta factorilor
advectivi si turbulenti, devenind instabile, formeaza din loc in loc ondulatii sau
,,unde, de lungimi diferite. Dupa evolutia lor in timp, s-au stabilit doua categorii
de ,,unde barice, si anume: unde dinamic stabile si unde dinamic instabile.
Primele, deplasandu-se de-a lungul frontului, isi pastreaza un timp oarecare
amplitudinea constanta, apoi se sting. Cele instabile isi modifica substantial
amplitudinea in timp, deformand campul baric si facilitand astfel aparitia formelor
barice inchise. Cresterea amplitudinii ,,undei duce la adancirea si extinderea
regiunii cu presiune scazuta. Dupa trecerea ,,undei, frontul se deformeaza si se
deplaseaza spre aerul cald. Deformarea suprafetei frontale si scaderea accentuata a
presiunii in masa calda favorizeaza si dezvolta activitatea turbionara (vartej
ascendent) specifica ciclogenezei. Cu toate acestea, ,,teoria ondulatorie nu a fost
convingatoare, astfel ca au aparut alte teorii.
Teoria advectivo-dinamica apreciaza ca, ciclonii vor aparea in zonele de scadere
dinamica maxima a presiunii, iar anticiclonii, in zonele de crestere dinamica
maxima a presiunii, iar modificarile campului baric de la sol sunt determinate de
structura campului termobaric din troposfera. Metoda advectivo-dinamica este
putin folosita in studierea evolutiei campului baric. Noile principii de analiza sunt
interpretate cu ajutorul ecuatiilor din dinamica fluidelor, in diferitele lor
aproximatii.

Conditii de formare a ciclonilor si anticiclonilor

Ciclonul si anticiclonul nu reprezinta numai zonele de joasa si inalta presiune cu
izobare inchise. In primul rand sunt turbioane atmosferice cu o circulatie deosebita si o
structura specifica campului marimilor meteorologice, care determina condtitii complexe
de timp. Durata de manifestare a acestor forme barice este de 5-7 zile, dar in anumite
situatii, cand conditiile sunt favorabile, aceasta poate sa fie mai mare. Ca urmare, ciclonii
si anticiclonii sunt purtatorii caracteristici ai timpului, in care prognoza deplasarii si
evolutiei lor reprezinta o parte din etapele metodei sinoptice, pentru prognoza de scurta
durata.
Daca doi cicloni, aproximativ la fel de adanci sunt uniti prin izobare comune, ei se
numesc asociati sau conjugati. Daca unul dintre ei are dimensiuni mai mici, iar in centru
presiune mai mare decat a celuilalt, ciclonul se numeste ,,ciclon secundar. De asemenea,
cand in dorsala anticiclonului se formeaza un anticiclon mai mic si cu presiunea in centru
mai redusa decat a celuilalt (principal), el se numeste ,,anticiclon secundar.
Ciclonii si anticiclonii se pot clasifica dupa mai multe criterii, si anume: zona
latitudinala de formare; legatura cu sectiunile frontale; gradul de dezvoltare pe verticala;
particularitatile structurii campului termobaric; viteza si directia de deplasare. Dupa
legaturile cu sectiunile frontale, ciclonii si anticiclonii pot fi frontali (cicloni formati pe
fronturi) si nefrontali. Nefrontali sunt ciclonii tropicali si termici, care se formeaza vara,
deasupra uscatului, prin incalzirea puternica a aerului de la suprafata subiacenta (ciclonii
extratropicali, in marea lor majoritate, sunt frontali).
Intrucat anticiclonii mobili sunt legati de activitatea ciclonica frontala, ei se
formeaza in aerul rece si, de regula, invadeaza latitudinile joase, dupa fronturile reci din
spatele ciclonilor. Anticiclonii nefrontali sunt cei subtropicali si termici (locali). Cei
termici se formeaza iarna, deasupra uscatului, prin racirea accentuata a aerului de la
suprafata subiacenta.
Dupa gradul de dezvoltare pe verticala, ciclonii si anticiclonii aparuti pe harta
sinoptica de sol se impart in josi, medii si inalti. Cei josi sunt formele barice in care
izobarele inchise de pe harta de sol au corespondenti numai pe harta de TA 850 hPa.
Formele barice medii cu izobarele inchise la nivelul solului au corespondenti pana la
suprafata izobarica de 700 hPa, iar formele barice inalte au corespondenta de la nivelul
solului pana la suprafata izobarica de 300 hPa si chiar mai sus.
Ciclonii si anticiclonii se deplaseaza cu viteze diferite. Cand se deplaseaza cu
viteze mai mici de 5 km/h, se numesc stationari, cand depasesc viteza de 5-10 km/h se
numesc putin mobili, iar cand viteza este mai mare de 10 km/h mobili.
Ciclonii si anticiclonii sunt reprezentati printr-o multitudine de fenomene. In
fiecare an, la nord de paralela de 250 a emisferei nordice, se formeaza aproximativ 1000
de cicloni. De asemenea, pe hartile de sol ale emisferei nordice, zilnic se pot depista 15-
20 de cicloni si 7-10 anticicloni.
 Intrucat dimensiunile acestor forme barice depasesc mii de kilometri, rezulta ca la
latitudinile extratropicale, troposefra inferioara este ocupata in totalitate de ciclonii si
anticiclonii care se succed.

Intrebari de verificare
1. Care sunt caracteristicile maselor de aer ?
2. Care este clasificarea geografica a maselor de aer ?
3. Ce sunt fronturile atmosferice si cum se clasifica ele ?
4. Care sunt teoriile privind formarea ciclonilor si anticiclonilor ?

BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din Romania, Sega
International, Bucuresti.
2. Ciulache S. (1988), Meteorologie, Tipografia Universitatii Bucuresti, Bucuresti.
3. Ciulache S., Ionac Nicoleta (1995), Meteorologie grafica, Editura Universitatii
Bucuresti.
4. Ciulache S., Ionac Nicoleta (2003), Dictionar de Meteorologie si Climatologie,
Editura Universitara, Bucuresti.
5. Donaud A., Besleaga N. (1966), Meteorologie sinoptica, dinamica si
aeronautica, Bucuresti.
6. Draghici I. (1988), Dinamica atmosferei, Editura Tehnica, Bucuresti.
7. Dumitrescu Elena (1973), Curs de meteorologie-climatologie, vol.I, Litografia
Universitatii, Bucuresti.
8. Erhan Elena (1982), Curs de meteorologie si climatologie, Universitatea
,,Alexandru Ioan Cuza, Iasi.
9. Farcas I. (1988), Prevederea vremii, Universitatea Babes Bolyai, Cluj Napoca.
10. Farcas I. (1990), Meteorologie-Climatologie. Structura si dinamica atmosferei,
Universitatea din Cluj-Napoca.
11. Fevrot Ch, Leroux G. (1975), Meteorologie, Edit. Tehniques et Scientifique
Francaise, Paris.
12. James R. Holton (1996), Introducere in meteorologia dinamica, Editura
Tehnica, Bucuresti.
13. Mahara Gh. (2001), Meteorologie, Editura Universitatii din Oradea.
14. Marcu M. (1983), Meteorologie si Climatologie forestiera, Editura Ceres,
Bucuresti.
15. Moraru S. (1980), Eruptiile solare sursa dinamica a electricitatii atmosferice,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
16. Negut A.L. (1981), Meteorologie marina, Editura Sport Turism, Bucuresti.
17. Pop Gh. (1988), Introducere in meteorologie si climatologie, Editura Stiintifica,
Bucuresti.
18. Sagan C. (2014), Cosmos, Editura Herald, Bucuresti.
19. Stefan Gh. (2012), Meteorologie sinoptica, Editura Printech, Bucuresti.
20. Stoica C, Cristea N. (1971), Meteorologie generala, Editura Tehnica, Bucuresti
21. Urdea P. (1994), Elemente de astronomie pentru geografi, Universitatea din
Timisoara.