METEOROLOGIE

Curs 1
Obiectul Meteorologiei. Diviziunile meteorologiei.
Meteorologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul compoziţiei atmosferei, a
proprietăţilor şi fenomenelor fizice care au loc în cadrul său.
Cuvântul provine din limba greacă, din meteoron – fenomen atmosferic şi logos – ştiinţă.
Meteorologia cuprinde mai multe subramuri.
- Meteorologia generală – studiază elementele şi fenomenele meteorologice, din punctul
de vedere al genezei şi dezvoltării lor.
- Meteorologia dinamică – se ocupă cu studiul proceselor dinamice şi termodinamice din
atmosferă.
- Meteorologia sinoptică – studiază procesele atmosferice de mare amploare în scopul
prevederii stării timpului.
- Aerologia – se ocupă de fenomenele care au loc în straturile superioare ale atmosferei,
unde influenţa suprafeţei terestre nu se mai resimte.
- Actinometria – studiază fluxurile radiative care străbat atmosfera.
- Meteorologia aplicată – studiază influenţa condiţiilor meteorologice asupra activităţii
umane (Meteorologie agricolă/Agrometeorologie, Meteorologie forestieră, Meteorologie
medicală etc.).
- Climatologia – reprezintă subramura cea mai bine individualizată şi se ocupă cu studiul
regimului mediu multianual al vremii, adică al climatelor, al clasificării şi răspândirii
acestora pe Glob. La rândul său, climatologia cuprinde mai multe subramuri –
topoclimatologie, microclimatologie, paleoclimatologie, climatologie aplicată
(balneoclimatologie, climatologie forestieră etc.).
Importanţa meteorologiei
Meteorologia prezintă importanţă mare pentru numeroase domenii de activitate:
agricultură, navigaţia aeriană şi maritimă, transporturile feroviare şi rutiere, transporturi speciale
(energia electrică, linii telegrafice şi telefonice), construcţii etc.
Legătura dintre meteorologie şi alte ştiinţe
Meteorologia are legături strânse cu mai multe ştiinţe: fizica (statica şi dinamica fluidelor,
fenomenele termice şi termodinamice); matematica (statistica şi calculul probabilităţilor,
utilizate mai ales în climatologie); bilogia (desfăşurare proceselor biologice depinde şi de
condiţiile meteorologice); hidrologia; pedologia etc.
Metode de cercetare şi mijloace folosite în meteorologie

1
 1. Metoda observaţiei, una dintre cele mai vechi metode de cercetare, este de două tipuri
– vizuală şi instrumentală.
 Observaţia vizuală permite aprecierea calitativă a unor fenomene, precum cele
legate de nebulozitate, fenomene hidrometeorologice, optice, electrice etc.
 Observaţia instrumentală se face cu ajutorul instrumentelor cu citire directă sau a
aparatelor înregistratoare. Este mai precisă decât cea vizuală. Parametrii
monitorizaţi sunt temperatura, presiunea, umezeala, vântul etc.
2. Metoda experimentală se poate realiza fie în laborator, fie în natură. În natură,
experimentul s-a aplicat pentru stimularea artificială a precipitaţiilor, pentru disiparea ceţii etc. În
laborator, s-au efectuat experimente pentru producerea artificială a ceţii, pentru studierea în
tuneluri aerodinamice a structurii curenţilor de aer etc.
3. Metodele statistico-matematice sunt folosite mai ales în meteorologia sinoptică şi
climatologie pentru prelucrarea unui volum mare de date.
Pe lângă instrumentele clasice, folosite pe platformele meteorologice, în prezent, se
utilizează din ce în ce mai multe o serie de mijloace moderne, precum radarul, sateliţii
meteorologici, radiosondele, laserul etc.
Istoricul dezvoltării meteorologiei
Chiar dacă meteorologia a cunoscut o mare dezvoltare în ultimii 100 ani, primele noţiuni
au apărut cu mai mult de 2000 de ani în urmă în China, Egipt, Grecia. Thales din Milet a asociat
vremea cu mişcarea stelelor şi a planetelor. Anaximandru credea că vântul este aerul în mişcare.
Primul tratat de meteorologie a fost scris de Aristotel (384-322 î.Hr.), care a şi introdus termenul
de meteorologie.
Unul dintre primele instrumente a fost făcut de germanul Nicholas de Cusa. În secolul al
XV-lea, a observat că lâna pe care o atârnase afară este mai grea când vaporii se condensau pe
ea. În 1593, Galileo a fost primul care a realizat că gazele şi lichide se dilată când se încălzesc; el
este inventatorul termometrului. În 1643, Evangelista Toricelli a inventat barometrul cu mercur.
În 1686, Edmund Halley (astronomul englez care a descoperit cometa Halley) a înaintat teoria
conform căreia aerul este încălzit de Soare şi vânturile sunt cauzate de aerul aflat în mişcare
pentru a înlocuit aerul cald care se ridică. În 1714, fizicianul german Daniel Fahrenheit a
construit termometrul cu mercur. În 1768, John Heinrich Lambert a dezvoltat higrometrul.
În dezvoltate meteorologiei ca ştiinţă, un rol extrem de important l-au avut savanţi de
renume mondial, precum M. V. Lomonosov (1711-1765), Alexander von Humboldt (1769-
1859), W. Köppen etc.
În ţara noastră, meteorologia a început să se dezvolte o dată cu înfiinţarea primului
Institut Meteorologie, în anul 1884, de către Ştefan Hepites. Acesta a aderat în anul 1951 la

2
Organizaţia Meteorologică Mondială. Dintre cei mai importanţi cercetători în domeniu amintim
– C. Dissescu, C. Stoica, Gh. Pop, N. Beşleagă, S. Ciulache, Octavia Bogdan, Elena Erhan, Gh.
Măhăra etc.

ATMOSFERA

Atmosfera reprezintă învelişul gazos al Pământului care conţine în suspensie diferite

cantităţi de particule solide şi lichide provenite atât din spaţiul terestru, cât şi din cel cosmic.
1.1 Originea atmosferei
Atmosfera primară era compusă probabil din hidrogen şi heliu. Aceste gaze sunt relativ
rare pe Pământ în comparaţie cu alte locuri din univers şi cele mai plauzibile ipoteze cu privire la
îndepărtarea lor de centrul pământului sunt cele legate de gravitaţia slabă.
Atmosfera actuală este o atmosferă secundară rezultată în urma erupţiilor vulcanice, a
emanaţiilor izvoarelor termale, a descompunerilor chimice şi, bineînţeles, a prezenţei vegetaţiei.
1.2 Limitele atmosferei
Limita inferioară a atmosferei este reprezentată de suprafaţa activă a planetei. În realitate
însă, aceasta este un strat de întrepătrundere cu grosimi variabile deoarece aerul pătrunde la
diferite adâncimi în crăpăturile rocilor, în porii solului, în organisme etc.
Limita superioară este în fapt un strat de tranziţie către spaţiul cosmic şi de aceea este şi
mult mai greu de stabilit.
Astfel, cercetătorul ceh M. Smoluchovski consideră că limita superioară a atmosferei se
află la nivelul la care forţa de atracţie gravitaţională a Pământului este echivalentă cu forţa sa
centrifugă. Pe baza calculelor efectuate de acesta, limita superioară a atmosferei deasupra
ecuatorului este la 42.000 km şi deasupra polilor la 28.000 km, înălţimi la care însă nu se mai
poate vorbi de o atmosferă propriu-zisă ca urmare a distanţelor de zeci de mii de kilometrii între
particule.
O înălţime mult mai realistă, acceptată de majoritatea cercetătorilor este cea de 3.000 km.
La această înălţime se produce egalizarea densităţii atmosferei cu cea a spaţiului interplanetar,
adică moleculele gazului atmosferic ating viteza critică sau parabolică de 11,2 km/s şi astfel,
scapă de atracţia Pământului şi pătrund în spaţiul cosmic.
1.3 Forma atmosferei
Atmosfera are forma unui elipsoid de rotaţie, mai aplatizat deasupra regiunilor polare şi
mai bombat la ecuator decât globul terestru, deoarece forţa centrifugă acţionează mai puternic
asupra atmosferei care are o densitate mai redusă decât litosfera pe de o parte, iar, pe de alta,

3
deoarece în regiunea ecuatorială există mişcări convective ascendente intense datorită excesului
de căldură şi umezeală.
1.4 Masa atmosferei
Masa atmosferei este de 5,289 * 1015 tone. Dacă se ia în calcul volumul aerului dislocat
de relief, se ajunge la valoarea de 5,147 * 1015 tone, reprezentând o milionime din masa
Pământului.
Pe profil vertical, ca urmare a scăderii presiunii şi densităţii aerului, se produce şi o
descreştere a masei atmosferei. Astfel, la nivelul mării masa unui cub de aer este de 1,293 kg, la
12 km înălţime de 319 g, la 25 km de 43 g, la 40 km de 4 g.
Aşadar, 50% din masa atmosferei se află până la înălţimea de 5 km, 75% în primii 10 km,
95% până la 20 km şi 99% până la 36 km.
1.5 Densitatea atmosferei
Densitatea aerului rezultă din raportul dintre masă şi volum. Calculată pentru presiunea
atmosferică medie de la nivelul mării (1013,25 mb) şi temperatura de 0°C, densitatea aerului
uscat este de 0,001293 g/cm3 sau de 1,293kg/m3.
1.6 Compoziţia atmosferei
În secolul al XIX-lea, A. L. Lavoisier a identificat principalele două gaze care compun
atmosfera terestră – azotul şi oxigenul. Cel care a stabilit proporţia volumetrică a celor două gaze
a fost Gay-Lussac – 79,2% azotul şi 20,8% oxigenul. Acesta a arătat şi faptul că dioxidul de
carbon, amoniacul şi vaporii de apă deţin proporţii variabile. La sfârşitul secolului al XIX-lea, J.
W. Rayleigh şi W. Ramsey au descoperit grupa gazelor rare sau nobile: argon („inactiv”), heliu
(datorită ponderii ridicate în compoziţia Soarelui), kripton („ascuns”), neon („nou”), xenon
(„străin”).
În prezent, la înălţimea de 20-25 km există un număr de 20 de gaze distincte:

Primele 10 gaze componente ale aerului uscat

Nr. crt. Gazul Simbolul Volumul Greutatea
1 Azot N2 78,088 75,527
2 Oxigen O2 20,949 23,143
3 Argon Ar 0,930 1,282
4 Bioxid de carbon CO2 0,030 0.045
5 Neon Ne 1,8*10-3 -
6 Heliu He 5,2*10-4 -
7 Kripton Kr 1,0*10-4 -
8 Hidrogen H 5,0*10-5 -
9 Xenon Xe 8,0*10-6 -
10 Ozon O3 1,0*10-6 -

4
 Aşadar, azotul, oxigenul, argonul şi bioxidul de carbon reprezintă 99,970% din volumul
aerului uscat şi 99,976% din masa acestuia, însă, în natură, aerul perfect uscat nu există. Astfel,
gazele care compun atmosfera se împart în două categorii: constante şi variabile.
 Principalele componente constante ale atmosferei
Principalele componente constante ale atmosferei sunt azotul şi oxigenul.
Azotul.
- nu întreţine viaţa, dar temperează acţiunea oxidantă a oxigenului;
- nu este toxic, dar în concentraţie mare în sângele uman sau animal provoacă „beţia de
azot”;
- reprezintă un important element nutritiv, plantele consumând circa 25 milioane tone de
azot anual direct din aer sau din compuşii azotului formaţi în atmosferă şi transportaţi în
sol prin intermediul precipitaţiilor atmosferice;
- azotul este utilizat şi în industria coloranţilor, explozibililor, medicamentelor,
îngrăşămintelor chimice etc.;
- proporţia sa este constantă deoarece consumul natural şi antropic este compensat prin
procesele de descompunere a substanţelor organice şi amoniacale care se face cu degajare
de azot.
Oxigenul.
- este un gaz incolor, inodor şi insipid;
- denumirea sa provine din grecescul oxys – „acru” şi gennao – „a produce”;
- joacă cel mai important rol pentru viaţa pe Terra deoarece este indispensabil în procesul
de respiraţie (un adult consumă zilnic circa 600 l de oxigen);
- consumul de oxigen în procesul de respiraţie şi în combinaţiile chimice cu diferite
elemente în urma cărora apar numeroşi oxizi este compensat de oxigenul eliberat de
plante în urma procesului de asimilaţie clorofiliană;
- ca urmare a reducerii suprafeţelor acoperite cu vegetaţie, au început să apară şi avertizări
cu privire la scăderea cantităţii de oxigen din atmosferă.
 Principalele componente variabile ale atmosferei
Principalele componente variabile ale atmosferei sunt: bioxidul de carbon, ozonul şi
vaporii de apă.
Bioxidul de carbon.
- acesta joacă un rol foarte important în viaţa plantelor; pătrunde în citoplasma celulelor
din frunze, unde se produce procesul de fotosinteză (combinarea bioxidului de carbon cu
hidrogenul provenit din disocierea apei şi formarea hidraţilor de carbon şi a substanţelor
proteice);

5
- proporţia sa este variabilă în straturile inferioare ale atmosferei, mai ales în regiunile
temperate, fiind mai scăzută primăvara şi vara şi mai ridicată toamna şi iarna, când
procesul de fotosinteză se diminuează;
- concentraţia de bioxid de carbon este mai mare deasupra uscatului şi mai mică deasupra
oceanelor deoarece principalii producători de bioxid de carbon sunt pe uscat, pe de o
parte, iar pe de alta, apa absoarbe anumite cantităţi din acest gaz în funcţie de
temperatura, salinitatea şi pH-ul său;
- creşteri mari ale concentraţiei bioxidului de carbon au loc în cazul erupţiilor vulcanice şi
a incendiilor;
- creşterea concentraţiei de bioxid de carbon se datorează în mare măsură şi activităţilor
antropice – arderea combustibililor fosili, numărul în creştere al autovehiculelor, şi nu în
ultimul rând ca urmare a creşterii numerice a populaţiei şi efectivelor de animale;
- pe profil vertical, concentraţia gazului scade cu înălţimea, ajungând la proporţii
neglijabile la 20-30 km;
- joacă un rol esenţial în generarea „efectului de seră” deoarece este transparent pentru
radiaţiile de unsă scurtă şi opac pentru cele de undă lungă.
Ozonul.
- reprezintă starea alotropică a oxigenului;
- denumirea provine din limba greacă – ozon („mirositor”);
- are culoare albăstruie şi miros caracteristic;
- ozonul apare cu precădere la înălţimi de 10-60 km, dar cele mai mari concentraţii sunt
înregistrate în stratosferă, între 20 şi 30 km, maximul fiind la 25 km, şi în mezosferă,
între 40 şi 55 km, maximul fiind la 50 km; împreună, cele două straturi sunt cunoscute
sub denumirea de ozonosferă;
- ozonul ia naştere în urma unor procese fotochimice complexe induse de acţiunea
radiaţiilor ultraviolete şi corpusculare emise de Soare asupra moleculelor biatomice de
oxigen: astfel, prin absorbţia radiaţiilor ultraviolete şi a radiaţiilor corpusculare,
moleculele de oxigen se disociază în atomi, iar prin combinarea atomilor liberi de oxigen
cu moleculele biatomice de oxigen apare ozonul;
- datorită faptului că procesele de formare a ozonului sunt însoţite de eliberarea unor mari
cantităţi de energie calorică, în straturile atmosferice cu concentraţie mare de ozon,
temperatura înregistrează creşteri importante;
- în apropierea suprafeţei terestre, ozonul se poate forma sub acţiunea descărcărilor
electrice;

6
- pe orizontală, distribuţia ozonului nu este uniformă, concentraţia sa fiind mai mare
deasupra regiunilor polare decât deasupra regiunilor intertropicale ca urmare a faptului că
razele solare străbat atmosfera pe traiectorii mult mai lungi aici;
- protejează atmosfera inferioară prin absorbţia radiaţiilor ultraviolete;
- în prezent, cantitatea de ozon se diminuează ca urmare a poluării, a zborurilor
aeronavelor, utilizării îngrăşămintelor chimice etc. (Fig. 1).

Diminuarea stratului de ozon

Vaporii de apă.
- este componenta cu cele mai mari variaţii cantitative (până la 5% din volum în regiunile
ecuatoriale, până la 0,001% în regiunile continentale reci şi între 1,3% vara şi 0,4% iarna
în regiunile temperate);
- principalul proces în urma căruia rezultă vapori de apă este cel de evaporare de la
suprafaţa tuturor organismelor acvatice; cantităţi mici de vapori de apă provin şi din
respiraţia şi transpiraţia animalelor şi plantelor, precum şi din erupţiile vulcanice;
- distribuţia orizontală a vaporilor de apă este determinată de temperatura aerului, de
prezenţa surselor de evaporare, de circulaţia generală a atmosferei etc.;
- distribuţia verticală este influenţată mai ales de distanţa faţă de sursele de evaporare şi de
intensitatea schimburilor turbulente şi convective din atmosferă;
- ca urmare a faptului că mişcările ascendente sunt însoţite de condensarea vaporilor de apă
la anumite înălţimi, aceştia sunt concentraţi mai ales în startul de aer de până la 5 km (la
0,0 km – 1,30% din volum; 0,5 km – 1,16% din volum; 1,0 km – 1,01% din volum; 1,5
km – 0,81% din volum; 2 km – 0,69% din volum; 2,5 km – 0,61% din volum; 3,0 km –

7
 0,49 din volum; 3,5 km – 0,41% din volum; 4,0 km – 0,37% din volum; 5,0 km – 0,27%
din volum; 6,0 km – 0,15% din volum; 7,0 km – 0,09% din volum; 8,0 km – 0,05% din
volum).
 Compoziţia atmosferei înalte.
Ca urmare a mişcărilor convective intense, azotul, heliul, neonul şi argonul îşi păstrează
neschimbate proporţiile în atmosfera inferioară (troposferă), iar oxigenul chiar dacă se
diminuează, proporţia sa este aproximativ egală cu cea din apropierea suprafeţei terestre.
Ozonul este cu precădere localizat între înălţimile de 25 şi 50 km, bioxidul de carbon
dispare la altitudini mai mari de 30 km, iar vaporii de apă pătrund foarte rar la înălţimi de peste
10 km.
La înălţimi de 80 km au fost descoperiţi atomi de sodiu, a căror prezenţă nu a putut fi
explicată cu exactitate.
În stratul cuprins între 100 şi 110 km, 955 din moleculele de oxigen se disociază în atomi
liberi, un proces similar având loc şi în cazul azotului, dar la înălţimi de 400 km.
La înălţimi mai mari, proporţia exactă a gazelor este dificil de stabilit. Totuşi, în urma
analizelor spectrale efectuate asupra aurorelor polare, între 400 şi 800 km înălţime, s-a evidenţiat
prezenţa oxigenului şi azotului. La limita superioară a atmosferei predomină elementele uşoare –
hidrogenul şi heliul.
 Suspensiile din atmosferă
Suspensiile alcătuiesc împreună cu aerul un sistem coloidal, aerul fiind mediul de
dispersie, iar suspensiile, faza dispersă.
Suspensiile solide.
Acestea sunt particule macroscopice cu raza mai mare de 5 μ, microscopice, cu raza între
5 şi 0,25 μ şi submicroscopice, cu raza mai mică de 0,25 μ. Plutesc în atmosferă sau cad cu
viteze foarte reduse. Suspensiile solide conduc la creşterea coeficientului de opacizare a
atmosferei, diminuează radiaţia solară globală şi asigură parţial nuclee de condensare.
Pulberile de origine extraterestră rezultă din arderea meteoriţilor la străbaterea
atmosferei.
Pulberile de origine terestră sunt pulberi minerale (particule fine de sol, rocă, cenuşă,
fum, săruri marine, substanţe radioactive) şi pulberi organice (microorganisme – bacili, viruşi,
fermenţi, alge etc.; polen; spori; mucegaiuri; seminţe fine de plante; fragmente foarte mici de
substanţe vegetale şi animale etc.).
Ambele categorii, minerale şi organice, au provenienţă naturală (vânturile, furtunile,
mişcările convective puternice, erupţii vulcanice, cutremure, incendii provocate de descărcări
electrice etc.) sau antropică (activităţile industriale, transportul, lucrările agrotehnice, păşunatul

8
intensiv, incendiile, demolările etc.). În unele cazuri, suspensiile sunt transportate la distanţe
mari – cenuşa expulzată de explozia vulcanului Krakatoa în 1883 a plutit în atmosferă câţiva ani
făcând înconjurul globului terestru de mai multe ori; praful provenit din câmpiile din sud-vestul
Rusiei este transportat uneori până în Câmpia Română (aprilie 1964, februarie 1979 etc.) (S.
Ciulache, p. 26).
Suspensiile lichide şi gazoase.
Acestea sunt particule lichide foarte fine sau gaze în concentraţii variabile, a căror
provenienţă este exclusiv terestră – acid clorhidric, acid sulfuric, bioxid de sulf, hidrogen
sulfurat, hidrocarburi, aldehide etc., majoritatea reprezentând elemente de impurificare a
atmosferei.

9
 METEOROLOGIE
Curs 2

STRUCTURA ATMOSFEREI

Atmosfera nu este un mediu omogen. O serie de parametrii, precum temperatura,

presiunea, densitatea etc. variază atât pe verticală, cât şi pe orizontală, pe verticală mult mai
rapid şi mai intens decât în plan orizontal. Astfel, presiunea şi densitatea, de exemplu scad cu
altitudinea, în timp ce temperatura înregistrează ample oscilaţii induse de procesele fizice şi
chimice care se produc la diferite înălţimi.
În anul 1951, Organizaţia Meteorologică Mondială a stabilit o stratificare a atmosferei în
funcţie de variaţia temperaturii cu înălţimea, care a fost unanim acceptată.
Atmosfera este formată din 5 straturi şi 4 substraturi de tranziţie a căror grosime este cu
atât mai mare cu cât se găsesc la o altitudine mai mare (denumirea acestora s-a obţinut prin
adăugarea sufixului pauză la numele stratului inferior):

Structura verticală a atmosferei

Stratul/substratul Înălţimea (km)
Troposfera 0-11
Tropopauza -
Stratosfera 11-32
Stratopauza -
Mezosfera 32-80
Mezopauza -
Termosfera 80-1000
Termopauza -
Exosfera 1000-3000

1. Troposfera
Troposfera reprezintă primul strat al atmosferei a cărui denumire a fost dată de T. de Bort
deoarece acesta este stratul aflat într-o permanentă agitaţie (tropos = agitat, turbulent, lb.
greacă).
Grosimea sa variază în funcţie de zona latitudinală: 16-18 km în zona ecuatorială; 10-12
km în zonele temperate şi 6-8 km în zonele polare, ca urmare a formei de elipsoid de rotaţie a

10
atmosferei inferioare şi a încălzirii diferenţiate. Pot apărea diferenţe de 2-4 km grosime de la
vară la iarnă.
Troposfera concentrează peste 80% din masa atmosferei şi cca. 90% din cantitatea totală
de vapori de apă şi reprezintă stratul atmosferic unde se produc cele mai importante procese şi
fenomene meteorologice.
Temperatura scade cu altitudinea după un gradient termic vertical mediu de 0,6°C/100 m,
dar ca urmare a grosimii sale diferite, temperatura la limita superioară este de -70 … -80°C
deasupra ecuatorului şi de -50 … -60°C deasupra zonelor temperate şi polare. Există situaţii însă,
când, în partea inferioară a troposferei temperatura rămâne constantă (izotermie) sau creşte cu
înălţimea (inversiune termică).
Ca urmare a încălzirii diferenţiate a suprafeţei terestre şi aerul de deasupra se încălzeşte
diferit şi favorizează apariţia mişcărilor convective, ascendente şi descendente, care, la rândul
lor, influenţează distribuţia verticală a temperaturii în troposferă, pe cea a vaporilor de apă,
procesele optice, transformările de fază ale apei (apariţia şi dispariţia norilor), fenomenele
hidrometeorologice.
În troposferă au fost identificate trei substraturi distincte:
Substratul limită sau de frecare. Acesta se extinde între suprafaţa terestră şi înălţimea de
2 km. A fost denumit şi substrat de turbulenţă deoarece mişcările convective termice sau
dinamice au o frecvenţă mai ridicată, iar la contactul său cu suprafaţa terestră se produc cele mai
importante schimburi de materie şi energie dintre cele două medii. Principalele elemente
meteorologice (temperatura, umezeală, viteza vântului etc.) înregistrează ample variaţii.
Substratul mijlociu. Este situat între 2 şi 6 km înălţime. Mişcările advective sunt mult mai
intense decât în substratul anterior, dar şi mişcările convective, mai ales cele de natură dinamică
(orografică şi, în special, frontală) sunt puternice. Astfel, este favorizată formarea norilor şi
căderea precipitaţiilor. Aici se dezvoltă cele mai ample sisteme noroase (norii nimbostratus şi
cumulonimbus din care cad cantităţi însemnate de precipitaţii).
Substratul superior. Se extinde între înălţimea de 6 km şi limita superioară a troposferei.
Influenţele suprafeţei terestre sunt puţin resimţite. Temperatura este tot timpul negativă, iar
cantitatea de vapori de apă redusă şi, astfel, în acest substrat apar norii formaţi în totalitate din
cristale de gheaţă – cirrus, cirrostratus şi cirrocumulus sau, în unele cazuri, vârfurile norilor
cumulonimbus şi cumulus, formate tot din cristale de gheaţă. Mişcările convective şi advective
sunt mai puţin intense decât în substraturile anterioare.
Tropopauza, cunoscută şi sub denumirea de substratosferă, este un strat atmosferic care
face tranziţia spre stratosferă, cu grosimi ce variază între câteva sute de metrii şi 1-2 km.
Temperatura la partea sa inferioară coincide cu cea a troposferei superioare: -70 … -80°C

11
deasupra ecuatorului şi de -50 … -60°C în zonelor temperate şi polare, în timp ce spre partea
superioară este caracterizată de izotermie sau chiar de inversiune termică. Tropopauza, de la
ecuator la pol, cade în trepte care se suprapun pe anumite distanţe. Înălţimea sa nu este uniformă
nici în spaţiile dintre trepte deoarece este mai joasă în regiunile cu presiune coborâtă şi mai înaltă
în cele cu presiune ridicată. De asemenea, în tropopauză, în regiunile de suprapunere a
tropopauzei arctice/antarctice cu cea din regiunile extratropicale, apar curenţi extrem de rapizi,
cu viteze de 200 km/h sau chiar peste 550 km/h, cunoscuţi sub denumirea de „curenţi jet”.

Variaţia verticală a temperaturii şi presiunii

atmosferice

Termosfera
Mezopauza

Mezosfera
Stratopauza

Stratosfera
Tropopauza
Temperatura
Troposfera

Temperatura

Exosfera

Termosfera

Mezosfera

Stratosfera

Troposfera

12
 2. Stratosfera
Stratosfera este stratul atmosferic situat între limita superioară a tropopauzei şi înălţimea
medie de 32 km. Gradientul termic vertical mediu este egal cu 0, ceea ce înseamnă că stratul e
caracterizat de izotermie, cel puţin la partea interioară, unde temperatura este de -55 … -60°C.
Valorile temperaturii sunt mai mari în regiunile polare decât în cele intertropicale deoarece
înălţimea sa este diferenţiată latitudinal, în timp ce la limita superioară, situată pretutindeni la
aceeaşi înălţime, diferenţele termice latitudinale se atenuează. Temperatura prezintă ample
variaţii de la iarnă la vară: -90°C, respectiv -30°C.
În unele situaţii, la înălţimi de 25-30 km, se produc încălziri ale aerului, legate genetic se
pare de prezenţa stratului de ozon, limitate în timp şi în spaţiu, dar cu numeroase influenţe asupra
proceselor şi fenomenelor din troposfera medie şi inferioară – creşterea deficitului de saturaţie,
distrugerea formaţiunilor noroase, schimbarea distribuţiei presiunii la sol, mişcări convective
ascendente intense etc.
Stratosfera prezintă cantităţi extrem de reduse de vapori de apă. În cazul în care aceştia
trec de tropopauză, la înălţimi de 20-25 km apar o serie de nori formaţi din cristale foarte fine de
gheaţă, vizibili numai când Soarele se află la orizont sau la câteva grade sub orizont, numiţi nori
sidefii.
Stratopauza. Este un strat subţire cuprins între 30 şi 35 km, a cărui principală
caracteristică este gradientul termic vertical negativ, adică o uşoară creştere a temperaturii
aerului cu înălţimea.

3. Mezosfera
Mezosfera este situată între stratopauză şi înălţimea de 80 km. Principala sa caracteristică
este schimbarea semnului gradientului termic vertical mediu, ceea ce face ca temperatura să
înregistreze oscilaţii ample. În prima sa parte, acesta este negativ, ceea ce înseamnă că
temperatura creşte de la -40 … -50°C până la 60-70°C (stratificare termică de inversiune) la
înălţimea de 50-55 km. Deasupra acestui nivel, gradientul devine pozitiv, iar temperatura scade
până la -80 … -110°C (stratificare termică normală) la limita sa superioară. Ca urmare a
diferenţelor termice, în mezosferă apar mişcări termoconvective intense (turbulenţa puternică
reprezintă a doua caracteristică a mezosferei).
Cea de a treia caracteristică este reprezentată de apariţia norilor argintii/norii luminoşi
nocturni, care apar la înălţimi de cca. 80 km. Aceştia sunt vizibili numai la începutul sau sfârşitul
nopţii şi sunt, cel mai probabil, formaţi din pulberi extraterestre acoperite cu o peliculă foarte
fină de gheaţă rezultată prin sublimarea vaporilor de apă care ajung uneori până la această
înălţime.

13
 A patra caracteristică a mezosferei este prezenţa stratului de ozon la înălţimi de 40-55
km. Acesta, alături de cel localizat la înălţimi de 20-30 km, formează în opinia unor specialişti
ozonosfera. În urma studiilor întreprinse de diverşi cercetători, s-a constat faptul că cele mai
puternice încălziri se produc la înălţimile corespunzătoare acestor straturi. Astfel, s-a ajuns la
concluzia că aceste încălziri sunt generate de disocierea moleculelor de oxigen pe de o parte, iar
pe de alta de absorbţia radiaţiilor ultraviolete de către ozon.
Mezopauza se află situată la înălţimea medie de 80 km şi face tranziţia către termosferă.
Aceasta a fost identificată cu certitudine cu ajutorul rachetelor şi sateliţilor meteorologici.
Temperaturile sun coborâte, similare celor de la limita superioară a mezosferei: -80 …-110°C.

4. Termosfera
Termosfera se desfăşoară de la limita superioară a mezopauzei până la înălţimea de 1000
km (400-500 km după unii autori). Numele său de datorează faptului că temperatura aerului
creşte de la -120°C până la 3000°C, această valoare ridicată fiind explicată prin absorbţia
radiaţiilor solare de undă scurtă şi prin interacţiunea electronilor liberi cu câmpul geomagnetic.
Densitatea aerului este foarte scăzută, iar din punct de vedere chimic, la partea sa
inferioară, s-au descoperit molecule de hidroxil. De asemenea, în urma analizei spectrale a
aurorelor polare înalte (300-500 km), s-a identificat şi hidrogen. Tot în acest strat se produce şi
disocierea moleculelor de oxigen şi azot, însă caracteristica sa cea mai importantă este
reprezentată de ionizarea aerului.
Ionizarea este procesul de formare a ionilor (particule de materie încărcate electric, de
dimensiuni subatomice, atomice, moleculare sau mai mari) indus de acţiunea radiaţiilor
ultraviolete, Rontgen şi corpusculare provenite de la Soare sau din spaţiul cosmic. Astfel, sub
acţiunea acestor radiaţii, moleculele şi atomii gazelor pierd electroni şi devin ioni pozitivi.
Electronii rămaşi liberi se pot ataşa de moleculele sau atomii neutrii şi astfel apar ionii negativi
sau se pot unii cu ionii pozitivi apărând neutralii (molecule sau atomi neutrii).
Intensitatea ionizării depinde atât de concentraţia constituenţilor ionizabili, cât şi de
intensitatea radiaţiilor ionizante. Astfel, ionizarea atinge densităţi maxime la înălţimea de 300
km, chiar dacă teoretic este posibilă de la 45 km. Deasupra acestui nivel, densitatea de ionizare
scade deoarece se reduce treptat conţinutul în constituenţi ionizabili, chiar dacă intensitatea
radiaţiilor ionizante este în creştere. Astfel, termosfera era denumită în trecut şi ionosferă. În
prezent, prin ionosferă se înţelege stratul de aer cuprins între înălţimea de 50 km (ziua)/80 km
(noaptea) şi cea de 1200 km (în medie).
Principala însuşire a ionosferei este de a reflecta undele radio. Convenţional, aceasta a
fost separată în trei regiuni – D, E, şi F, ultima fiind la rândul ei împărţită în 2 subregiuni: F1 şi

14
F2. Regiunea ionosferică D este cuprinsă între 50-90 km şi are cea mai redusă densitate de
ionizare. Reflectă undele radio cu lungimi mai mari de 300 m (unde lungi şi o parte a celor
medii). Regiunea ionosferică E se extinde între 90 şi 160 km şi reflectă o parte a undelor medii.
Regiunea ionosferică F are limita inferioară la 160 km, iar cea superioară la 1200 km sau 650
km după alţi autori. Reflectă undele scurte.
Termopauza este un substrat atmosferic subţire care face trecerea spre exosferă.

5. Exosfera
Exosfera reprezintă ultimul strat al atmosferei, cuprins între 1000 şi 3000 km. Limita sa
superioară corespunde limitei superioare a atmosferei. Gazele atmosferice sunt extrem de
rarefiate, astfel încât distanţele dintre atomii şi moleculele lor sunt de cca. 100 km. Viteza
mişcării haotice a acestor particule atinge sau depăşeşte viteza critică de 11,2 km/s şi acestea pot
părăsii atmosfera terestră.

Centurile de radiaţii au fost semnalate de primii sateliţi din seria „Explorer”. Cel care a
descoperit cu certitudine existenţa a două centuri de radiaţii a fost astronomul J. van Allen,
acestea purtându-i de astfel şi numele. În 1963, geofizicienii ruşi au evidenţiat existenţa celei de
a treia centuri de radiaţii. Toate trei centurile sunt alcătuite din particule electrizate care sunt
captate de câmpul magnetic terestru şi dirijate pe traiectorii spiralate de-a lungul liniilor lui de
forţă.
Centura van Allen interioară este compusă din protoni şi electroni de mare energie
captaţi din radiaţia corpusculară cosmică. Prezintă forma unui inel bombat ce înconjoară
Pământul între latitudinile geomagnetice de 35° nord şi sud începând de la înălţimea de 500 km
în emisfera însorită şi 1500 km în cea umbrită până la cca. 6000 km. Fiind deosebit de
periculoasă, navele cosmice evită străbaterea ei.
Centura van Allen exterioară este compusă mai ales din electroni şi neutroni captaţi din
radiaţia corpusculară emisă de Soare. Aceasta înconjoară planeta între 55-65° nord şi sud, limita
sa inferioară fiind la 6000 km, iar cea superioară la 40000 km. Chiar dacă intensitatea radiaţiilor
este mult mai scăzută decât în centura interioară, valoarea sa este mult peste limita maxim
admisibilă pentru om. Astfel, navele cosmice care pleacă spre cosmos sau se întorc trebuie să
treacă prin spaţiul cuprins între calotele polare şi capetele centurii van Allen exterioară.
Centura superioară de radiaţii este alcătuită din electroni cu viteze de deplasare mai mici
decât cele ale electronilor din centurile van Allen. Deasupra ecuatorului geomagnetic ea se
extinde de la 55000 km până la 75000 km. Forma sa este mai turtită înspre Soare şi alungită în
partea opusă.

15
 Centurile de radiaţii van Allen interioară şi exterioară
Centura van Allen exterioară Liniile câmpului magnetic

Centura van Allen interioară

Magnetosfera reprezintă regiunea circumterestră în cuprinsul căreia se face resimţită

acţiunea câmpului magnetic terestru. Aceasta prezintă forma unei comete, fiind mult alungită în
partea opusă Soarelui ca urmare a influenţei vântului solar.

Magnetosfera

16
 Vântul solar este un flux continuu de plasmă coronală – ioni de hidrogen şi heliu, care
părăseşte soarele cu viteze supersonice (300-600 km/s) propagându-se în toate direcţiile.
Intensitatea lui este direct proporţională cu activitatea solară. Astfel, în timpul erupţiilor
cromosferice, viteza vântului solar atinge şi 1000 km/s, modificând configuraţia magnetosferei şi
ionosferei.

Vântul solar

Un alt criteriu propus pentru împărţirea verticală a atmosferei este cel propus de
cercetătorul francez M. Nicolet în 1950 – compoziţia chimică.
- Homosfera sau stratul inferior – 0-100 km ;
- Heterosfera sau stratul neomogen – 100-10000 km.
Heterosfera este împărţită în patru substraturi:
- substratul de azot molecular – 100-200 km;
- substratul de oxigen atomic – 200-1100 km;
- substratul de heliu – 1100-3500 km;
- substratul de hidrogen atomic – 3500-10000 km.

17
 METEOROLOGIE
Curs 3

SURSELE DE ENERGIE ALE PROCESELOR DIN ATMOSFERĂ

Procesele din atmosferă au trei surse de energie – Soarele, nucleul Pământului şi

ansamblul corpurilor cereşti, prima fiind însă cea mai importantă.
SOARELE
Soarele reprezintă principala sursă de energie a fenomenelor şi proceselor din atmosferă.
Caracteristici:
 Stea de clasă spectrală G2 (galben portocalie);
 Acceleraţia gravitaţională – 2,740 * 102 m/s;
 Raza: 695990 km (de 109 raza Pământului);
 Volumul: 1,4122 * 1027 m3 (de 1301200 volumul Pământului);
 Suprafaţa: 6,087 * 1018 m2 (de 11900 ori suprafaţa Pământului);
 Masa: 1,991 * 1030 kg (de 330000 ori masa Pământului);
 Temperatura la suprafaţă: cca. 6000°K.
Soarele este alcătuit în principal din hidrogen (71%) şi heliu (28%), restul de 1% fiind
elemente grele.
Chiar dacă au existat mai multe ipoteze privind geneza energiei solare, cea care poate
explica în cea mai bună măsură întreaga cantitate emisă de-a lungul existenţei sale este cea a
proceselor nucleare. Energia nucleară se obţine fie prin fisiune nucleară – elementele mai grele
se transformă în elemente mai uşoare, fie prin fuziune nucleară – elementele mai uşoare se
transformă în elemente mai grele. În soare se produce continuu prin procesul de fuziune
termonucleară, în urma căruia patru nuclee de hidrogen cu masa de 4,032 unităţi astronomice
fuzionează pentru a forma un nucleu de heliu cu masa de 4,004 unităţi astronomice, restul de
0,028 unităţi astronomice fiind convertit în energie.
 Structura Soarelui
Soarele este alcătuit din nucleu, zonă radiativă, zonă convectivă şi atmosferă solară.
Nucleul soarelui. Aici au loc reacţiile termonucleare de fuziune a hidrogenului în heliu.
Energia rezultată se propagă spre exterior prin cuante de energie care se înscriu în domeniul
radiaţiilor Rontgen.
Zona radiativă. Aceasta ocupă cea mai mare parte din volumul soarelui, prin ea fiind
transportată spre exterior energia produsă în nucleu. Cuantele de energie ajung în fotosferă după
circa 1 milion de ani sub forma radiaţiilor predominant vizibile.
Zona convectivă. Grosimea acestui strat reprezintă numai 1/10 din raza Soarelui, în
interiorul său energie fiind transportată cu precădere prin convecţie.
Atmosfera solară. Este alcătuită din trei straturi – fotosfera, cromosfera şi coroana solară.
 Fotosfera, primul strat al atmosferei solare, prezintă grosimi de 300-400 km. Ea
reprezintă suprafaţa vizibilă, strălucitoare a Soarelui. Pe suprafaţa sa apar o serie de pete
cu diametre de 200-2000 km şi durată de viaţă de 5-10 minute, ca urmare a mişcărilor
verticale din zona convectivă (diferenţe termice). Cromosfera este principalul strat
atmosferic unde se formează radiaţia solară vizibilă din spectrul continuu şi prin care se
emite întreaga cantitate de energie radiantă trimisă de Soare în spaţiu. Aceasta se exprimă
cu ajutorul constantei solare (C) – cantitatea totală de energie radiantă ce trece într-un
minut, printr-o suprafaţă de 1 cm2, orientată perpendicular pe razele Soarelui şi situată în
afara atmosferei terestre, la distanţa medie Pământ – Soare. Valoarea sa este de 1,95
cal/cm2/min.

Protuberanţă

Fotosfera
(granule)

Pete solare

Nucleu

Zona radiativă
Cromosfera

Filament Zona convectivă

Structura Soarelui
  Cromosfera are grosimi de 8000-10000 km. Este vizibilă cu ochiul liber numai în timpul
eclipselor totale de Soare, când apare ca un cerc roşu, de unde şi denumirea sa. În
cromosferă, temperatura creşte atingând valori de 500000°K la câteva mii de km
înălţime. În cromosferă există numeroase formaţiuni – regiuni faculare (porţiuni
luminoase asociate regiunilor solare active), spicule, filamente, protuberanţe, erupţii
cromosferice etc.
 Coroana solară are câteva milioane de km grosime şi e formată în întregime din plasmă
(gaz ionizat) cu temperaturi de 1-2 mil. grade K. coroana solară se poate observa în
timpul eclipselor de Soare, când apare ca o aureolă argintie cu o strălucire de 1 milion de
ori mai redusă decât a fotosferei. Coroana solară emite radiaţii electromagnetice în
domeniile rontgen, radio, optic şi un flux continuu de radiaţie corpusculară.

Domeniul vizibil Domeniul infraroşu Domeniul ultraviolet

Activitatea solară.
Cele mai notabile manifestări ale activităţii solare sunt: petele solare, erupţiile solare,
protuberanţele/filamentele etc.
Petele solare au fost cel mai bine studiate. Principala lor caracteristică este ciclicitatea.
Chiar dacă acestea au fost observate încă din 1611 de G. Galilei, cel care a stabilit durata medie a
ciclurilor activităţii solare de 11 ani (11,3 ani în prezent) a fost astronomul elveţian R. Wolf, care
în 1848 a şi introdus o unitate de măsură pe care a denumit-o numărul relativ de pete solare.
Acestea sunt formaţiuni întunecate care apar în fotosferă iniţial sub forma unor puncte cu
diametre de 1000-3000 km, numite pori, şi care evoluează în 1-2 zile căpătând forme neregulate
şi diametre de 2500-100000 km. Temperatura în interiorul petelor este cu 1000-2000°K mai
redusă decât în fotosferă, de unde rezultă şi culoarea lor mai închisă.
 Erupţiile solare sunt formaţiuni luminoase de scurtă durată (maxim câteva ore) care apar
cel mai des în cromosferă, rar în coroană şi foarte rar în fotosferă. Cunoaşterea erupţiilor solare
este foarte importantă datorită faptului că ele perturbă comunicaţiile radio şi generează furtunile
magnetice care au influenţe nedorite asupra oamenilor cu probleme cardiovasculare în special.

Protuberanţele solare sau filamentele apar sub forma unor flăcări roşii vizibile tot în
timpul eclipselor, mai ales în cadrul regiunilor solare active.
 Vântul solar este un flux de radiaţie corpusculară (protoni şi electroni) emisă continuu
de Soare în toate direcţiile, cu o viteză medie de expansiune de 320 km/s, care însă poate depăşi
1000 km/s în perioadele cu activitate solară maximă.
Din cantitatea totală de energie emisă de Soare, Pământul primeşte numai a doua miliarda
parte, ceea ce înseamnă că fiecare centimetru pătrat de suprafaţă orientată perpendicular pe
razele soarelui, la limita superioară a atmosferei primeşte 1,95 cal/min.
Celelalte două surse de energie, nucleul Pământului şi ansamblul corpurilor cereşti,
au un aport redus. Atmosfera primeşte din interiorul Pământului 0,12 Ly/zi în medie (de 6000 de
ori mai puţin decât de la Soare), în timp ce de la corpurile cereşti cantitatea este atât de redusă
încât poate fi neglijată.

Fluxurile de energie radiantă care străbat atmosfera

Spectrul radiativ solar cuprinde diverse tipuri de radiaţii, dar din punct de vedere
meteorologic, cele mai importante sunt regiunile spectrale ultravioletă, vizibilă şi infraroşie.
Regiunea radiaţiilor ultraviolete (lungimi de undă cuprinse între 0,01 şi 0,39 μ) este
formată din raze invizibile, cu efecte chimice puternice.
Regiunea radiaţiilor vizibile (lungimi de undă între 0,39 şi 0,76 μ) este alcătuită din raze
care au cele 7 culori ale spectrului şi care în amestec dau lumina albă.
Regiunea radiaţiilor infraroşii (lungimi de undă între 0,76 şi 500 μ) este formată din
radiaţii invizibile cu efecte calorice.
Maximul de energie este centrat pe lungimea de undă 0,475 μ, care corespunde radiaţiilor
verzi-albastre. De astfel, 99% din energia radiaţiilor care străbat atmosfera este caracteristică
regiunii spectrale dintre 0,17 şi 100 μ.
Legile energiei radiante
1. Legea Kirchhoff.
La o temperatură dată (T), în condiţiile echilibrului termodinamic, raportul dintre
capacitatea de emisie (e) şi cea de absorbţie (a) ale unui corp este o valoare constantă, egală cu
capacitatea de emisie a corpului absolut negru (E), atât în cazul radiaţiei cu o anumită lungime de
undă, cât şi în cazul radiaţiei totale, cu lungimi diferite de undă.
Această lege prezintă două concluzii notabile:
- pentru o temperatură dată, un corp care emite radiaţii cu o anumită lungime de undă,
absoarbe concomitent radiaţii cu aceeaşi lungime de undă;
- un corp bun absorbant este şi un bun radiant.
Corpul ideal care poate absorbi întreaga cantitate de energie este corpul absolut negru, al
cărui coeficient de absorbţie este egal cu 1. În natură însă nu există corpuri absolut negre, doar
negrul de fum şi negrul de platină având un coeficient de absorbţie, şi astfel şi capacitate de
emisie mare, aproape egal cu al acestuia – 0,9.
2. Legea Stephan-Boltzmann.
Aceasta exprimă dependenţa direct proporţională a capacităţii totale de emisie radiativă
(E) a corpului absolut negru de temperatura sa absolută la puterea a patra:
E = σT4 (σ – constanta Stephan-Boltzmann = 0,826*10-10 cal/cm2 min grad)
Cu ajutorul acestei legi s-a calculat mai exact temperatura de la suprafaţa soarelui –
5760°K.
3. Legea Wien. A stabilit o relaţie conform căreia produsul dintre lungimea de undă
corespunzătoare intensităţii maxime a radiaţiilor emise de corpul absolut negru şi temperatura
absolută la care se produce emisia este o valoare constantă, egală cu 2884.
Cu ajutorul acestei legi s-a calculat temperatura la suprafaţa Soarelui cu o eroare puţin
peste 1%:
0,475 * T = 2884
T = 2884/0,475 = 6072°K.
4. Legea Planck. Cu ajutorul acesteia se poate calcula intensitatea energiei radiată de un
corp absolut negru, în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor şi de temperatura absolută a
suprafeţei emisive.
Astfel, la nivelul Soarelui, a cărui temperatură este de cca. 6000°K şi are spectrul radiativ
cuprins între 0 şi 4-5 μ, suprafaţa terestră, a cărei temperatură medie este de 300°K are spectrul
radiativ cuprins între 3 şi 80 μ, iar atmosfera, la cele aproximativ 200°K, între 4 şi 120 μ.

Influenţa atmosferei asupra fluxurilor de energie radiantă

La străbaterea atmosferei, radiaţia solară suferă o întreagă gamă de modificări cantitative
(slăbeşte intensitatea) şi calitative (pentru anumite lungimi de undă, spectrul solar este anulat).
Aceste modificări sunt generate de absorbţie şi difuziune, în regiunea ultravioletă şi infraroşie
predominând absorbţia, iar în cea vizibilă difuzia.
Intensitatea cu care aceste se produc este direct dependentă de lungimea drumului
străbătut de radiaţii în atmosferă şi de concentraţia de vapori de apă şi particule solide şi lichide.
Absorbţia. Este selectivă dacă ne referim la gazele care compun atmosfera şi globală în
cazul suspensiilor solide şi lichide.
Absorbţia selectivă este exercitată de oxigen, ozon, bioxid de carbon şi vaporii de apă.
- Oxigenul exercită o absorbţie puternică asupra radiaţiilor ultraviolete cu λ < 0,200 μ
(maximul fiind centrat pe 0,155 μ). În domeniul vizibil, cele mai importante absorbţii
sunt centrate pe radiaţiile λ = 0,760 μ şi 0,687 μ.
- Ozonul. Cea mai importantă bandă de absorbţie este banda Hartley, din regiunea
ultravioletă (între 0,200 şi 0,320 μ). Ozonul produce o bandă de absorbţie şi în regiunea
vizibilă, cu maximul centrat pe 0,600 μ.
- Bioxidul de carbon prezintă benzi de absorbţie în regiunea infraroşie, cea mai puternică
dintre acestea fiind centrată pe 4,3 μ.

Radiaţia solară
Radiaţia primită
Intensitatea radiaţiei

Radiaţia cedată
Radiaţia
emisă de
Pământ

Radiaţia Vizibilă Radiaţia

ultravioletă infraroşie

Radiaţia de Radiaţia de
undă scurtă undă lungă

Azotul

Oxigenul şi ozonul

Bioxidul de carbon
Absorbţia

Vaporii de apă

Total
atmosferă

Radiaţia Lungimea de undă Fereastra atmosferică

vizibilă pentru radiaţia
infraroşie
 - Vaporii de apă reprezintă principalul absorbant al radiaţiilor solare, cele mai multe benzi
şi linii de absorbţie fiind în regiunea vizibilă.
Absorbţia globală este provocată de pulberile din atmosferă şi duce la diminuarea
generală a intensităţii energiei radiante solare.
Extincţia indusă de absorbţia radiaţiilor solare este considerată ca reprezentând 17-19%
din constanta solară.

Difuzia. Reprezintă procesul de împrăştiere a radiaţiilor solare directe indus de

moleculele gazelor care compun atmosfera (difuziune moleculară) şi de suspensii (difuzia
totală).
Difuzia moleculară are intensităţi mai mari în cazul radiaţiilor cu lungimi mici de undă şi
invers. De asemenea, cu cât se măreşte distanţa parcursă de radiaţii în atmosferă cu atât creşte
cantitatea de radiaţie difuzată, se scurtează spectrul în regiunea undelor scurte şi se deplasează în
direcţia undelor lungi, crescând astfel şi ponderea energetică a radiaţiilor infraroşii.
Difuzia totală este generată de suspensiile lichide şi solide din atmosferă care au diametre
egale sau mai mari decât lungimea de undă a radiaţiilor. Intensitatea procesului de difuziune
creşte pe măsură ce creşte diametrul particule (de exemplu, la un diametru de 500 μ, particula
difuzează toate radiaţiile, indiferent de lungimea lor de undă).
Cu toate că difuzia afectează 31-35% din radiaţia solară incidentă, extincţia datorată
acestui proces este de numai 7%, restul de 24-28% revenind la suprafaţa terestră sub formă de
radiaţie difuză.
Difuzia este procesul căruia i se datorează schimbarea culorii cerului. Cerul este albastru
pentru că atunci când sunt puţine impurităţi în aer şi este senin, moleculele gazelor difuzează
radiaţiile cu cele mai mici lungimi de undă din spectrul vizibil – cele albastre şi violete. Dacă în
atmosferă există suspensii (picături de apă, ace de gheaţă), difuzia afectează şi radiaţiile cu
lungimi mai mari de undă de unde rezultă culoarea albicioasă a cerului. La răsăritul şi apusul
soarelui, culoarea cerului este roşcat-portocalie pentru că radiaţiile cu lungimi de undă mici sunt
în mare parte absorbite, datorită distanţei mai mari pe care o parcurg prin atmosferă, fiind
difuzate cele cu lungimi de undă mari – galben, oraj, roşu.
 METEOROLOGIE
Curs 4

FLUXURILE RADIATIVE

Convenţional, radiaţia provenită de la Soare este considerată radiaţie de undă scurtă, în

timp ce fluxurile radiative emise de suprafaţa terestră şi de atmosferă sunt considerate fluxuri de
undă lungă.
Din categoria radiaţiilor de undă scurtă fac parte – radiaţia solară directă şi radiaţia
difuză, care însumate dau radiaţia globală, la care se adaugă şi radiaţia reflectată.
1. Radiaţia solară directă
Radiaţia solară directă reprezintă fracţiunea din radiaţia solară care ajunge la suprafaţa
terestră nemodificată, sub forma unui flux de raze paralele. Ponderea sa din constanta solară
variază de la 21 la 27% în funcţie de autor.
Ca urmare a faptului că unghiul înălţimii Soarelui deasupra orizontului variază cu
latitudinea şi anotimpul, energia radiantă solară căzută pe suprafaţa orizontală la limita
superioară a atmosferei variază şi ea în timp şi spaţiu. Intensitatea radiaţiei solare directe (S)
depinde de doi factori:
- înălţimea Soarelui deasupra orizontului (latitudinea, pentru acelaşi moment; anotimpul şi
momentul zilei, pentru acelaşi punct);
- transparenţa atmosferei (umezeala aerului, nebulozitatea, concentraţia suspensii).
Aşadar, ca urmare a dependenţei de primul factor, în regim anual, radiaţia solară directă
prezintă un minim în luna decembrie, în timp ce dependenţa de cel de-al doilea factor face ca
maximul să nu se înregistreze în luna iunie, luna solstiţiului de vară, datorită umezelii şi
nebulozităţii mari, ci în lunile aprilie şi mai, luni caracterizate de o transparenţă mai ridicată.
La nivel diurn, vara, pe timp senin, ca urmare a variaţiei unghiului înălţimii Soarelui
deasupra orizontului, intensitatea radiaţiei solare directe creşte de la răsărit, de la câteva sutimi
de cal/cm2*min, la amiază când se ajunge la 1,53 cal/cm2*min (nivelul mării) sau 1,70
cal/cm2*min (munţii înalţi), la apus înregistrându-se valori similare cu cele de la răsărit. Există
însă cazuri, de exemplu în după amiezile înnorate, când valorile intensităţii radiaţiei solare
directe sunt mai mici decât cele înregistrate înainte de acest moment al zilei.
Distribuţia teritorială a intensităţii radiaţiei solare directe este influenţată de aceeaşi
factori ca şi cea temporală. În plan orizontal, valorile fluxului scad în general cu latitudinea.
Astfel, cel puţin teoretic, cele mai mari valori trebuie să se înregistreze în regiunea ecuatorială,
unde şi înălţimea Soarelui deasupra orizontului este relativ constantă în cursul anului. Totuşi,
datorită prezenţei unei mari cantităţi de vapori de apă şi particule solide şi lichide în atmosferă,
procesele de absorbţie, difuziune şi reflexie sunt intense şi conduc la o scădere notabilă a
intensităţii acestui flux radiativ. În regiunile polare, chiar dacă înălţimea Soarelui deasupra
orizontului este redusă, ca urmare a transparenţei ridicate, intensitatea radiaţiei solare directe
prezintă valori comparabile sau chiar mai mari decât la latitudini medii (temperate). În plan
vertical, intensitatea radiaţiei solare directe la un anumit moment depinde de transparenţa
atmosferei. Astfel, valorile sale cresc cu înălţimea datorită creşterii transparenţei atmosferei.

2. Radiaţia difuză
Radiaţia difuză reprezintă partea radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa terestră din toate
direcţiile, după ce a fost difuzată de moleculele gazelor atmosferice şi de suspensiile din
atmosferă. Aceasta reprezintă 24-28% din constanta solară.
Intensitatea acestui flux radiativ depinde de aceeaşi factori ca şi cea anterioară –
înălţimea Soarelui deasupra orizontului şi transparenţa atmosferei. Astfel, cele mai mari
intensităţi se înregistrează pentru înălţimile mici ale Soarelui, la răsăritul şi apusul Soarelui, de
exemplu, întreaga cantitate de radiaţii de undă scurtă fiind difuză. De asemenea, cu cât
transparenţa atmosferei este mai redusă, cu atât valorile intensităţii acestui flux radiativ sunt mai
mari. Un rol important este jucat de nori. Cei mai eficienţi nori în creşterea difuziei sunt cei
mijlocii. De exemplu, un strat de nori cu grosimi de 50-100 m difuzează complet radiaţia solară.
La nivel anual, intensitatea radiaţiei solare creşte paralel cu creşterea unghiului înălţimii
Soarelui deasupra orizontului, fiind minimă în decembrie şi maximă în iunie. La nivel diurn,
maxima se înregistrează la amiază (la latitudini medii valoarea creşte de la 0,1 cal/cm 2*min la
răsărit până la 0,60-0,7 cal/cm2*min la amiază).
 Pe latitudine, valoarea intensităţii radiaţiei difuze creşte de la ecuator către poli. Pe
verticală, se înregistrează o scădere a intensităţii pe măsura creşterii transparenţei atmosferei.
3. Radiaţia globală
Radiaţia globală sau insolaţia reprezintă suma radiaţiei solare directe (S’) şi a radiaţiei
difuze (D), măsurată pe unitatea de suprafaţă orizontală.
Valorile intensităţii sale depind foarte mult de starea vremii, care face ca intensitatea
unuia dintre cele două fluxuri componente să fie mai mare sau mai mică.
Aşadar, în situaţiile cu cer acoperit, intensitatea sa are valori mai reduse deoarece în
componenţa sa intră numai radiaţia difuză. Dacă este senin, radiaţia solară directă prezintă valori
mari, ca şi cea difuză, şi astfel, radiaţia globală poate atinge chiar şi valori de 2 cal/cm2*min (mai
ales în văile montane de la 2000 m altitudine).
Regimul diurn al radiaţiei globale prezintă o curbă similară celorlalte două luxuri
radiative în sensul că minimele se înregistrează la răsărit şi apus, iar maxima la amiază.
Regimul anual prezintă un minim în decembrie şi un maxim în iulie, când nebulozitatea
este mai scăzută comparativ cu luna solstiţiului de vară şi, ca urmare, intensitatea radiaţiei solare
directe (care are cel mai mare aport la acest flux) este şi ea mai ridicată.
Latitudinal, distribuţia radiaţiei globale este simetrică faţă de ecuator dacă se ia în calcul
media anuală şi media lunilor de echinocţiu, şi asimetrică pentru lunile de solstiţiu, când
emisfera de vară primeşte o cantitate mai mare de radiaţie globală. În realitate însă, ca urmare a
nebulozităţii ridicate, în regiunile ecuatoriale se înregistrează o scădere semnificativă a
intensităţii radiaţiei globale. De asemenea, în emisfera de vară diferenţierile latitudinale sunt
insignifiante – 700-800 cal/cm2 *zi la Puna, Taşkent, Kiev, Ecaterinburg şi Arctica.
4. Radiaţia reflectată
În cazul în care diametrul particulelor este mai mare decât lungimea de undă a radiaţiilor,
toate radiaţiile sunt difuzate. Difuzia totală este de fapt fenomenul de reflexie, adică abaterea
fascicolului de raze de la direcţia sa iniţială, fără modificări de altă natură.
În cazul scoarţei terestre, în calitate de suprafaţă reflectantă, intensitatea acestui flux
radiativ depinde de însuşirile sale – culoare şi rugozitate. Însuşirea suprafeţei active de a reflecta
radiaţia nu se exprimă prin intensitatea fluxului de radiaţie reflectată (Rs), ci prin raportul dintre
acesta şi radiaţia globală incidentă (Q), raport care se numeşte albedo (A) şi se exprimă în
procente.
Valorile albedoului sunt extrem de variate, de la 2 la 95%, chiar dacă mare parte din
suprafaţa activă prezintă valori cuprinse între 10 şi 30%. Oscilaţiile albedoului sunt induse nu
numai de caracteristicile fizice ale suprafeţei active, ci şi de unghiul sub care cad razele solare.
Cel mai mare albedo îl are zăpada proaspătă – 84-95% şi norii formaţi din picături fine de gheaţă
şi apă – 78%. Cele mai fluctuante valori se înregistrează în cazul apei, între 2 şi 70% (2% la
înălţimi mari ale Soarelui deasupra orizontului şi 70% la răsărit şi apus).
În cursul zilei, valorile albedoului oscilează mult în funcţie de schimbarea colurii
suprafeţei şi a înclinării razelor solare. În cursul anului, variaţiile sunt şi mai mari, media
acestuia fiind foarte greu de stabilit.
Reflexia este al treilea proces, alături de absorbţie şi difuziune, care diminuează radiaţia
solară la trecerea sa prin atmosferă. Norii reflectă circa 24-25% din radiaţia incidentă la limita
superioară a atmosferei, în timp ce suprafaţa terestră reflectă şi ea 2-5% din aceasta.
Din categoria radiaţiilor de undă lungă fac parte – radiaţia terestră, radiaţia atmosferei,
diferenţa dintre cele două fluxuri fiind cunoscută sub denumirea de radiaţie efectivă.

1.

1. Radiaţia terestră
Radiaţia terestră reprezintă emisia continuă a suprafeţei terestre în domeniul infraroşu.
Intensitatea radiaţiei terestre depinde în primul rând de temperatura sa absolută, care este indusă
de intensitatea radiaţiei globale.
 Aşadar, la nivel diurn, intensitatea radiaţiei terestre prezintă un regim similar cu cel al
radiaţiei globale, maxima fiind înregistrată la amiază şi minima cu puţin înainte de răsăritul
Soarelui. La nivel anual, maxima se înregistrează în zilele de vară, iar minimele în nopţile de
iarnă. Pentru temperatura medie de 15°C, valoarea radiaţiei terestre este de 0,57 cal/cm2*min.
2. Radiaţia atmosferei
Fluxul radiativ emis continuu către suprafaţa terestră de atmosferă se numeşte radiaţie
atmosferică.
Atmosfera se încălzeşte prin absorbţia unei părţi a radiaţiei terestre de către vaporii de
apă, particulele de apă lichide, bioxidul de carbon, ozon.
Vaporii de apă prezintă cele mai multe linii şi benzi de absorbţie în regiunea vizibilă a
spectrului, însă cea mai intensă absorbţie e exercitată în regiunea infraroşie. Astfel, cea mai
importantă bandă de absorbţie este cuprinsă între 6 şi 8,5 μ. Intervalul 8,5-12 μ prezintă o
absorbţie mai slabă şi a fost denumit „regiune cu maxim de transparenţă” sau „fereastră
atmosferică” deoarece pe aici se pierde în spaţiu o parte din căldura emisă de Pământ. În
intervalul centrat pe valoarea 18 μ, absorbţia este atât de puternică încât vaporii de apă pot fi
consideraţi opaci pentru radiaţiile de undă lungă.
Particulele de apă lichide prezintă intervale de absorbţie maximă către lungimile mai
mari de undă. De exemplu, în intervalul de maximă transparenţă centrat pe 10 μ o peliculă de apă
cu grosimea de 0,1 mm lasă să treacă numai 1% din radiaţia infraroşie.
Bioxidul de carbon are două benzi de absorbţie, una centrată pe 4,3 μ, cu intensitate
mare, şi alta centrată pe 14,7 μ. Intervalul spectral cuprins între 17,1 şi 18 μ reprezintă a doua
„fereastră atmosferică”, cu importanţă mult mai redusă decât prima.
Ozonul are o bandă de absorbţie centrată pe 3 μ, alta cuprinsă între 9 şi 10 μ şi o a treia
centrată pe 14 μ, dintre acestea numai a doua fiind importantă.
Există şi alte gaze care au benzi de absorbţie în domeniul infraroşu, însă rolul lor este
nesemnificativ.
Pentru temperatura medie de 10°C, atmosfera emite cca. 0,42 cal/cm2*min.
3. Radiaţia efectivă
Diferenţa dintre radiaţia terestră, orientată de jos în sus, şi radiaţia atmosferică, orientată
de sus în jos, se numeşte radiaţie efectivă. Ca urmare a faptului că temperatura suprafeţei active
este mai mare decât a atmosferei, de regulă, intensitatea radiaţiei terestre este mai mare decât cea
atmosferică, ceea ce înseamnă că radiaţia efectivă este o pierdere pentru suprafaţa terestră.
Valoarea medie a intensităţii radiaţiei efective oscilează între 0,10 şi 0,30 cal/cm 2*min.
aceasta depinde de temperatura şi umezeala suprafeţei terestre, de distribuţia verticală a
temperaturii şi umezelii absolute a aerului şi de nebulozitate. De exemplu, dacă temperatura
suprafeţei terestre creşte, creşte şi intensitatea radiaţiei efective, în timp ce la valori mari ale
nebulozităţii, valoarea acesteia se reduce deoarece creşte intensitatea radiaţiei atmosferei. Una
din cauzele temperaturilor foarte scăzute din deşert de noaptea o constituie lipsa norilor şi
umezeala absolută foarte scăzută care favorizează creşterea radiaţiei efective. Intensitatea
radiaţiei efective mai depinde şi de mărimea suprafeţei emisive.
În regim diurn, aceasta prezintă un minim principal înainte de răsăritul Soarelui şi altul
secundar imediat după apus, în timp ce maximul se înregistrează la amiază.
În regim anual, intensitatea maximă se înregistrează primăvara sau vara, iar cea minimă
iarna.
Pe verticală, intensitatea creşte cu altitudinea ca urmare a scăderii temperaturii şi creşterii
transparenţei aerului.
Bilanţul radiativ
Bilanţul radiativ reprezintă diferenţa dintre suma tuturor fluxurilor de undă scurtă şi
lungă primite de suprafaţa terestră şi suma tuturor fluxurilor de undă scurtă sau lungă cedate de
suprafaţa terestră.
Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre
Suprafaţa terestră primeşte radiaţie solară directă (S’), radiaţie difuză (D) şi radiaţie
atmosferică (Ea) şi cedează radiaţie reflectată (Rs) şi radiaţie terestră (Et), la care se poate adăuga
şi radiaţia reflectată de undă lungă (Rl), care însă fiind foarte neînsemnată poate fi neglijată.
Astfel, în cursul zilei, pe timp senin, bilanţul radiativ se prezintă:
B = S’+ D – Rs + Ea – Et - Rl
În cazul în care cerul este acoperit, ecuaţia capătă forma:
B = D – Rs + Ea – Et - Rl
Noaptea, când nu există radiaţii de undă lungă, ecuaţia este:
B = Ea – Et - Rl
Valoarea bilanţului radiativ depinde de înălţimea soarelui deasupra orizontului, de
caracterul suprafeţei active, de opacitatea atmosferei şi de conţinutul ei în vapori de apă.
La nivel diurn, bilanţul radiativ este pozitiv ziua şi negativ noaptea, trecerea de la un tip
la altul producându-se între orele 17-19, respectiv 5-7. în general, curba descrisă în cursul unei
zile este asemănătoare cu cea a radiaţiei solare directe, diferenţe ample înregistrându-se numai la
amiază, când creşte mult intensitatea radiaţiei efective.
Diferenţieri semnificative sunt introduse de caracterul suprafeţei active – ziua, bilanţul
este mai mare deasupra apei decât deasupra uscatului. Cele mai mici valori apar deasupra
stratului de zăpadă. De asemenea în zonele deşertice valorile sunt mult mai reduse decât în
zonele acoperite cu vegetaţie.
 La nivel anual, cele mai mari valori se înregistrează vara, iar minimele iarna.
Media anuală a bilanţului radiativ este de 68 Kcal/cm2. Latitudinal, cele mai coborâte
valori se înregistrează în Antarctica (-7 … -8 Kcal/cm2/an în partea centrală) şi Groenlanda (-2
… -3 Kcal/cm2/an), iar maximele în regiunile ecuatoriale şi tropical oceanice (120-140
Kcal/cm2/an). Pentru aceeaşi latitudine, dar pe uscat valoarea bilanţului radiativ este de 80-100
Kcal/cm2/an în zona pădurilor ecuatoriale şi 60-70 Kcal/cm2/an în Sahara. La latitudini medii, ca
în cazul ţării noastre, valoarea este de 40-50 Kcal/cm2/an.
 METEOROLOGIE
Curs 5 – 6

CONSUMAREA CĂLDURII REZULTATE DIN BILANŢUL RADIATIV

Căldura rezultată din bilanţul radiativ trebuie să se consume pentru a se menţine

temperatura reală de echilibru de 15°C. Cele trei procese în care se realizează acest consum sunt:
încălzirea solului în adâncime, încălzirea aerului de deasupra, evaporarea apei. La acestea se
adaugă alte trei procese mai puţin importante: topirea gheţii şi a zăpezii, reîncălzirea
precipitaţiilor şi constituirea substanţelor vii.
1. Transportul căldurii în sol
Se realizează între suprafaţa solului şi orizonturile sale situate la adâncimi mai mari şi
prezintă sensuri opuse. Astfel, în acele momente ale zilei, când la suprafaţa solului aportul de
energie radiantă este mai mare decât pierderile, aceasta se încălzeşte şi transmite o parte din
această căldură spre adâncime. Din contră, în acele momente, în special noaptea şi iarna, când
aporturile sunt mai mici decât pierderile, sensul acestui flux este invers – dinspre adâncime spre
suprafaţă.
Încălzirea solului depinde în primul rând de intensitatea energiei radiante, însă şi de alţi
factori: coeficientul de absorbţie, căldura specifică, conductibilitatea calorică şi conductibilitatea
termică, explicându-se în acest fel de ce la aceeaşi cantitate de căldură primită unele soluri se
încălzesc mai puţin şi altele mai mult.
Coeficientul de absorbţie (β) este complementul albedoului putându-se exprima prin
relaţia: β = 1-A
Aşadar, suprafaţa solului se încălzeşte cu atât mai mult cu cât valoarea albedoului este
mai mică şi coeficientul de absorbţie mai mare.
Căldura specifică mai este denumită şi capacitate calorică a solului şi reprezintă
cantitatea de căldură necesară unui gram sau unui centimetru cub dintr-un corp pentru a-şi ridica
temperatura cu 1°C. În cazul în care corpul se exprimă în grame căldura specifică se numeşte
gravimetrică (cal/g*grad), iar dacă se exprimă în cm3, volumetrică (cal/cm3*grad). Între căldura
specifică volumetrică (C) şi cea gravimetrică (c) există următoarele relaţii:
C=cρ c=C/ρ (ρ – densitatea corpului)
În natură, apa este materia cu cea mai mare căldură specifică volumetrică (1
cal/cm3*grad) şi gravimetrică (1 cal/g*grad), în timp ce aerul se află la polul opus (0,0003
cal/cm3*grad, respectiv 0,2400 cal/g*grad). La restul componentelor solului căldura specifică
variază foarte mult. Astfel, rezultă că un sol, cu cât va avea mai multă apă şi mai puţin aer, cu
atât va creşte căldura sa specifică, adică un sol umed se încălzeşte mai puţin decât un sol uscat,
care are căldură specifică mică. Din aceeaşi cauză, solurile uscate se şi răcesc noaptea mult mai
rapid decât cele umede.
Conductibilitatea calorică reprezintă proprietatea corpurilor de a transmite căldura de la
o moleculă la alta, de la o particulă la alta şi de la un strat la altul, propagarea căldurii realizându-
se tot timpul dinspre părţile mai calde spre cele mai reci. Coeficientul de conductibilitate
calorică este cantitatea de căldură care trece în timp de 1 secundă printr-un strat de materie cu
suprafaţa de 1 cm2 şi grosimea de 1 cm, pe direcţie normală faţă de cele două suprafeţe limitante
între care există o diferenţă termică de 1°C.
Cea mai mare conductibilitate calorică o prezintă metalele, în timp ce substanţele
organice şi aerul nemişcat au conductibilitate mică. Coeficientul de conductibilitate calorică al
componentelor solide ale solului este mai mare şi decât al apei şi decât al aerului, de unde rezultă
că cu cât structura solului este mai mare şi spaţiile lacunare mai mari, acest coeficient este mai
mic. Ca urmare a faptului că solul umed are coeficient de conductibilitatea calorică mare, ziua
acesta se va încălzi mai puţin (căldura se transmite mai rapid către adâncime), în timp ce solul
uscat, înmagazinează mare parte a căldurii primite la suprafaţă şi se încălzeşte excesiv. La nivel
anual, conductibilitatea calorică scade vara în jurul amiezii deoarece apa din sol se evaporă,
crescând numai în situaţiile în care cad precipitaţii.
Conductibilitatea termică redă viteza de propagare în sol a variaţiilor termice. Se
exprimă prin coeficientul de conductibilitate termică (K), care reprezintă raportul dintre
coeficientul de conductibilitate calorică (λ) şi căldura specifică volumetrică (C). Astfel, două
soluri care au aceeaşi conductibilitate calorică, cel care transmite mai rapid şi mai intens
variaţiile termice spre adâncime este cel cu căldură specifică volumetrică mai mică (solurile
uscate prezintă conductibilitate termică mai mare decât cele umede).
Legile propagării căldurii în sol.
- perioada de oscilaţie diurnă şi anuală a temperaturii este identică pentru toate adâncimile
până la care se resimte o oarecare variaţie;
- creşterii în progresie aritmetică a adâncimii, îi corespunde o descreştere în progresie
geometrică a amplitudinii oscilaţiilor termice – temperatura medie zilnică devine
constantă la 1 m adâncime, iar cea anuală la 19 m;
- adâncimea la care temperatura medie diurnă sau anuală devine constantă se află în raport
direct proporţional cu perioada de oscilaţie – variaţiile termice se propagă cu atât mai
adânc cu cât perioada de oscilaţie este mai mare;
- întârzierea producerii maximelor şi minimelor termice este direct proporţională cu
adâncimea.
 Datorită faptului că în cursul anului bilanţul radiativ variază, variază şi transportul
căldurii în sol şi astfel, temperatura acestuia prezintă atât variaţii periodice, cât şi neperiodice.
Variaţiile periodice sunt variaţii diurne şi anuale.
Variaţiile diurne. La nivel diurn, temperatura solului prezintă o valoare minimă înainte
de răsărit şi una maximă la circa 1 oră după trecerea Soarelui peste meridianul locului de
observaţie. Amplitudinea termică diurnă este direct dependentă de caracteristicile fizice ale
solului – culoare, grad de umezire, tasare, afânare etc. şi de natura învelişului acestora –
vegetaţie, zăpadă, gheaţă etc. Aşadar, valori mari ale amplitudinii se înregistrează în cazul
solurilor de culoare închisă, uscate şi afânate, şi mai mic în cel al solurilor de culoare deschisă,
umede, tasate şi acoperite cu vegetaţie sau zăpadă. Din această cauză, amplitudinea oscilează
între 0°C la poli şi 80°C la tropice.
Variaţia anuală prezintă diferenţe latitudinale. În regiunile temperate, luna de maxim este
iulie, iar cea de minim ianuarie. În cele polare, acestea sunt decalate cu cca. o lună – luna de
maxim este august, iar cea de minim februarie. În regiunile tropicale şi ecuatoriale, variaţiile
anuale sunt reduse.
În adâncime, variaţiile diurne şi anuale sunt direct dependente de cele de la suprafaţa
solului. La nivel diurn, se deosebesc două tipuri de distribuţie a temperaturii solului – de
insolaţie şi de radiaţie. Tipul de insolaţie prezintă temperaturi mai ridicate la suprafaţa solului
decât în adâncime (este caracteristic între răsăritul Soarelui şi apus), iar tipul de radiaţie
temperaturi mai mari în adâncime decât la suprafaţă (caracteristic noaptea, între apus şi răsărit).
Această situaţie se resimte mai puţin iarna când variaţiile termice se transmit mai greu şi dispar
la adâncimea de 50 cm. La nivel anual, temperatura scade cu adâncimea vara şi creşte iarna.
Acelaşi tipar este urmat şi de amplitudinea termică, care scade cu adâncimea, anulându-se total
la 19-20 m (de la această adâncime, temperatura creşte cu 3°C/100 m – gradientul geotermic).
2. Transportul căldurii în mare
Transmiterea căldurii în mare se realizează într-un mod diferit faţă de mediul anterior.
Astfel, aceasta se realizează în principal prin amestecul turbulent indus de curenţii verticali şi
orizontali şi de valuri. Valoarea medie a conductibilităţii calorice datorată turbulenţei este în
medie de 300 cal/cm2*s*grad, adică de 200000 ori mai mare decât cea a conductibilităţii
moleculare (0,0015 cal/cm2*s*grad).
Spre deosebire de sol, unde diferenţele termice se anulează la cca. 19 m adâncime,
transportul vertical al căldurii în mare se realizează pentru sute de metrii (la cca. 300 m adâncime
dispar variaţiile termice).
Apa mărilor şi oceanelor se încălzeşte mai greu ziua şi vara şi se răceşte mai lent noaptea
şi iarna din cauza căldurii specifice şi conductibilităţii calorice mari. Astfel, în regim diurn,
temperatura suprafeţei mării înregistrează o valoare minimă la 2-3 ore după răsărit şi o maximă
între orele 15-16. Amplitudinile termice diurne, la suprafaţa apei, în larg sunt foarte reduse:
0,5°C în regiunile intertropicale; 0,3°C în cele temperate şi 0,1°C în cele polare. În adâncime,
acestea se anulează la cca. 20 m. La nivel anual¸ în regiunile temperate şi polare, maximele se
înregistrează în lunile august-septembrie, iar minimele în februarie-martie. Amplitudinea anuală
se reduce pe măsură ce se înaintează către larg, crescând către regiunile temperate atât dinspre
ecuator, cât şi dinspre poli (Marea Baltică – 12-17°C; Marea Neagră – 24-26°C). Cele mai mari
medii anuale caracterizează zona Golfului Persic – 25,6°C, iar cele mai mici mările arctice (-2 …
-3°C), media anuală a Oceanului Planetar fiind de 17,4°C.
3. Transportul căldurii în aer
În aer, transportul căldurii obţinute de suprafaţa terestră se face prin: conductibilitate
moleculară, radiaţie, turbulenţă şi convecţie.
Conductibilitatea moleculară contribuie într-o foarte mică măsură la încălzirea aerului
de deasupra deoarece aerul prezintă un coeficient foarte redus de conductibilitate calorică
(0,00005 cal/cm2*s*grad). Prin acest proces, se poate încălzi un strat de aer cu grosimea de
numai 4 cm.
Radiaţia este reprezentată de fluxul radiativ de undă lungă emis continuu de suprafaţa
terestră, care este absorbit selectiv de vaporii de apă, suspensiile din atmosferă şi de bioxidul de
carbon şi, în acest fel, atmosfera emite la rândul ei radiaţii calorice în toate direcţiile, inclusiv
spre suprafaţa terestră.
Turbulenţa este mişcarea dezordonată a aerului, care se produce sub forma unor mici
vârtejuri, care duc la amestecarea volumelor de aer cu temperaturi diferite şi, în acest fel, şi la un
important schimb caloric între suprafaţa terestră şi aerul de deasupra. În funcţie de cauza care o
generează, turbulenţa este termică şi dinamică.
Turbulenţa termică apare ca urmare a încălzirii inegale a suprafeţelor de mici dimensiuni
orientate diferit faţă de razele solare. Aerul aflat în contact cu suprafaţa terestră se încălzeşte
diferit, luând naştere curenţi ascendenţi deasupra suprafeţelor mai calde şi descendenţi deasupra
celor mai reci. În regiunile temperate, turbulenţa termică se dezvoltă numai vara, în zilele calde
şi senine.
Turbulenţa dinamică este generată de interacţiunea dintre volumele de aer aflate în
mişcare şi neregularităţile suprafeţei terestre (păduri, construcţii, muşuroaie etc.), care se opun
deplasării aerului, modificându-i, în acelaşi timp şi viteza.
Convecţia reprezintă deplasarea pe verticală a volumelor de aer şi poate fi termică sau
dinamică.
 Convecţia termică este un proces similar turbulenţei termice, numai că se produce la
scară mult mai mare. Apare ca urmare a încălzirii diferenţiate a diferitelor compartimente ale
suprafeţei terestre – suprafeţe construite, păduri, culturi agricole etc. ca urmare a încălzirii, aerul
îşi sporeşte energia cinetico-moleculară şi se dilată. Prin dilatare, densitatea sa scade sub cea a
mediului înconjurător, fapt care determină apariţia energiei de instabilitate, adică a mişcării
ascendente. Pe măsură ce se deplasează ascendent, volumul de aer aflat în mişcare se răceşte
adiabatic cu cca. 1°C la 100 m. În momentul în care temperatura sa devine egală cu temperatura
mediului înconjurător mişcarea ascendentă încetează. Aerul mai rece şi mai dens de la înălţime
coboară spre suprafaţa terestră (mişcare descendentă) şi, odată ajuns aici, se încălzeşte şi intră
din nou în ascensiune. Prin convecţie termică se efectuează un transport ascendent de căldură şi
prin intermediul vaporilor de apă, care prin condensare eliberează căldură latentă de evaporare.

Sursa: pollo.lsc.vsc.edu/classes/met130/notes/chapter2/atm_conv3.html

Convecţia dinamică poate fi frontală şi orografică. În cazul convecţiei frontale,

ascensiunea aerului este determinată de prezenţa unei alte mase de aer, mai rece, în timp ce
convecţia orografică este indusă de un obstacol de relief (de exemplu un lanţ montan).
La nivel diurn, convecţia termică este mult mai intensă ziua (zilele de vară), noaptea
predominând descendenţa aerului, dar cu intensităţi mult mai mici.
Distribuţia verticală a temperaturii în troposferă
Temperatura aerului scade cu înălţimea conform gradientului termic vertical a cărui
valoare medie este de 0,6°C/100 m. În troposfera inferioară cu precădere, gradientul termic
vertical înregistrează oscilaţii puternice variind de la un loc la altul pentru acelaşi moment şi de
la un moment la altul pentru acelaşi loc.
 Astfel, din punct de vedere termic, în atmosferă se pot întâlni trei situaţii. Stratificaţia
termică poate fi directă, izotermică şi inversă:
- Stratificaţie termică directă – temperatura scade cu înălţimea;
- Stratificaţie izotermică – temperatura nu înregistrează variaţii pe verticală;
- Stratificaţie termică inversă – temperatura creşte cu înălţimea.
În funcţie de cauzele care generează inversiunile termice, acestea pot fi de mai multe
tipuri:
- Inversiunile de radiaţie apar datorită răcirii radiative nocturne a suprafeţei terestre şi,
bineînţeles, a aerului de deasupra ei. Vara, grosimea stratului de inversiune nu depăşeşte câteva
sute de metrii şi, în general, după răsăritul Soarelui dispar. Iarna, grosimea poate depăşi 1500 m
şi din această cauză poate persista şi câteva zile, mai ales în arealele depresionare în prezenţa
stratului de zăpadă.
- Inversiunile de advecţie iau naştere ca urmare a deplasării unor mase de aer cald peste
suprafeţe mai reci, care determină răcirea aerului cu care intră în contact.
- Inversiunile frontale pot apărea în cazul deplasării unei mase de aer cald peste o masă
de aer rece (front cald) sau în cazul în care aerul cald este dislocat către înălţime de deplasarea
unei mase de aer rece (frontul rece).
- Inversiunile de comprimare sau de subsidenţă apar în troposfera mai înaltă deasupra
părţii centrale a anticiclonilor ca urmare a mişcărilor descendente, care determină încălzirea
aerului prin comprimare adiabatică.
- Mişcările convective frontale apar datorită prezenţei unor obstacole orografice sau
frontale în calea aerului aflat în deplasare orizontală.
Distribuţia orizontală a temperaturii aerului
Distribuţia orizontală a temperaturii este cea care induce, în mare măsură, repartiţia
presiunii atmosferice, a curenţilor de aer, a umezelii şi nebulozităţii şi, implicit a precipitaţiilor
atmosferice etc.
La nivelul suprafeţei terestre, temperatura aerului depinde în primul rând de cantitatea de
energie primită de la Soare, de caracteristicile suprafeţei active şi de circulaţia generală a
atmosferei. În mod normal, dacă am avea o suprafaţă omogenă, izotermele ar fi paralele între ele,
temperatura scăzând de la ecuator către cei doi poli. În realitate, ca urmare a marii neomogenităţi
a suprafeţei terestre, temperatura aerului înregistrează variaţii notabile.
Astfel, deoarece cea mai mare parte a uscatului este localizată în emisfera nordică,
ecuatorul termic este deplasat către nord şi se suprapune în general cu paralela de 10°. Vara însă,
acesta se deplasează şi mai mult ajungând ca în luna iulie să corespundă aproximativ paralelei de
20°. Aşadar, diferenţa termică dintre ecuatorul termic şi poli este vara de numai 27°C în emisfera
nordică, în timp ce în cea sudică ajunge la 40,2°C. Iarna se ajunge la o diferenţă de 67°C în
emisfera nordică şi 74°C în cea sudică.
În înălţime, temperatura descreşte de la ecuator la poli, în timp ce în troposfera superioară
şi tropopauză aceasta descreşte de la poli spre ecuator.
Distribuţia temporală a temperaturii aerului
Temperatura aerului prezintă atât variaţii periodice, cât şi neperiodice.
Variaţiile periodice sunt diurne şi anuale şi sunt induse de variaţia periodică a cantităţii
de energie solară primită de suprafaţa terestră de la Soare.
La nivel anual, în funcţie de mărimea amplitudinilor termice anuale şi de intervalul
producerii temperaturilor extreme, există patru tipuri de regim anual:
- tipul ecuatorial caracterizat prin două maxime la echinoxii şi două minime la solstiţii şi
amplitudini termice reduse (1°C deasupra oceanelor şi 5-10°C deasupra continentelor);
- tipul tropical prezintă un maxim după solstiţiul de vară, un minim după solstiţiul de iarnă
şi amplitudini termice mai mari decât în cazul tipului anterior (5°C deasupra oceanelor şi
20°C deasupra uscatului);
- tipul temperat prezintă un maxim după solstiţiul de vară, un minim după solstiţiul de
iarnă şi amplitudini termice mari (10-15°C deasupra regiunilor oceanice, 40-50°C
deasupra celor continentale şi chiar mai mult în arealele depresionare din regiunile
subpolare);
- tipul polar înregistrează un maxim în august şi un minim în martie şi amplitudini termice
mari.
Această variaţie anuală se resimte în toată troposfera, însă până la nivelul troposferei
superioare, amplitudinea este în descreştere. În troposfera superioară, se înregistrează o creştere a
amplitudinii termice. De asemenea, extremele termice sunt decalate, maximul producându-se în
august şi minimul în februarie.
La nivel diurn, variaţia temperaturii aerului este indusă de variaţia intensităţii radiaţiei
solare şi a radiaţiei efective. Cea mai redusă valoare a temperaturii în cursul unei zile se
înregistrează înainte de răsărit, iar valoarea maximă la orele 14-15 vara şi 13-14 iarna. În zonele
intertropicale, amplitudinile termice diurne sunt relativ constante tot anul (cca. 12°C, excepţie
zonele deşertice unde se pot atinge şi câteva zeci de grade C); în zonele temperate valoarea
amplitudinii este de cca. 8-9°C, în timp ce în zonele polare numai pe parcursul verii apar
amplitudini de 3-4°C.
Oscilaţiile termice diurne se resimt până la 1,5-2 km pe timpul verii şi numai până la 0,5
km iarna, deasupra acestor înălţimi maximul şi minimul producându-se la aceleaşi ore ca şi în
apropierea suprafeţei terestre.
 Pe lângă variaţiile periodice, se înregistrează şi o serie de variaţii neperiodice, care sunt
generate de mai mulţi factori – pulsaţiile fluxurilor radiative, neomogenitatea distribuţiei
teritoriale a temperaturii, ritmicitatea proceselor atmosferice etc. (oscilaţii cu durate de câteva
zile) şi procesele la scară globală, induse de cauze cosmice (oscilaţii de lungă durată).
4. Transportul căldurii în procesul evaporaţiei
Conform calculelor făcute de M. I. Budiko, din totalul de 110 Kcal absorbite anual de
fiecare cm2 al suprafeţei terestre, 46 Kcal/cm2 (42%) sunt consumate în procesul de evaporaţie.
Pentru topirea fiecărui gram de gheaţă la temperatura de 0°C se consumă 677 cal, pentru
evaporarea fiecărui gram de apă la aceeaşi temperatură 597 cal şi 580 cal pentru un gram de apă
la temperatura de 30°C. Astfel, în multe regiuni de pe Glob, principalul proces prin care se
consumă căldura înmagazinată de la Soare este cel de evaporaţie. Aceasta joacă un rol extrem de
important în procesul transportului de căldură dintre suprafaţa terestră şi aerul de deasupra
deoarece vaporii de apă înmagazinează căldură latentă de evaporare, care ulterior este eliberată
în urma condensării la diferite niveluri în atmosferă. Determinarea intensităţii evaporării se face
cu ajutorul a patru metode: calculul evaporării pe baza ecuaţiilor bilanţului caloric sau hidric,
calculul evaporării pe baza ecuaţiilor care includ caracteristici ale schimbului turbulent, calculul
evaporării pe baza determinărilor evaporimetrice, determinarea evaporării cu ajutorul graficelor
şi nomogramelor.
5. Transportul căldurii în procesul topirii gheţii şi zăpezii
Topirea gheţii şi a zăpezii se face cu consum ridicat de căldură. Asfel, conform calculelor
efectuate de V. Sumskii, în perioada de topire parţială sau totală a stratului de zăpadă, în
emisfera nordică, unde acesta acoperă o suprafaţă de cca. 37 mil. km2, se consumă zilnic 350
cal/cm2, aceasta fiind şi cauza pentru care temperatura aerului nu depăşeşte cu mult valoarea de
0°C.
6. Transportul căldurii în procesul (re)încălzirii precipitaţiilor
Acest consum de căldură prezintă o oarecare importanţă numai în pădurile tropicale, unde
precipitaţiile totalizează în medie 11 m pe zi. Acestea ajung la suprafaţa solului la temperatura de
15°C şi sunt încălzite până la 27°C (temperatura medie a solului), această încălzire consumând
1,2 cal/cm2/zi.
7. Transportul căldurii în procesele biologice
Pentru constituirea substanţei vii, organismele consumă energie. Pe de altă parte, se şi
eliberează energie prin procesele de putrefacţie, descompunere şi respiraţie. Astfel, valorile sunt
doar orientative, neexistând calcule detaliate (în Danemarca, regnul vegetal consumă în medie 2
cal/cm2/zi, în pădurile tropicale dese se consumă 3,3 cal/cm2/zi; s-a estimat la cca. 4 cal/cm2/zi
cedarea de căldură datorată oamenilor şi animalelor cu sânge cald dintr-un oraş englezesc de
mari dimensiuni).
Bilanţul caloric al suprafeţei terestre
Ecuaţia bilanţului caloric este:
Bc = B - (Ts + Ta + Tv + Tg + Tp + Tb)
B – bilanţ radiativ;
Ts – transportul căldurii în sol;
Ta – transportul căldurii în aer;
Tv – transportul căldurii în aer prin evaporaţie;
Tg – transportul căldurii în procesul topirii gheţii şi zăpezii;
Tp – transportul căldurii în procesul (re)încălzirii precipitaţiilor;
Tb – transportul căldurii în procesele biologice.
Ecuaţia bilanţului caloric poate fi simplificată, deoarece numai primele trei prezintă
importanţă:
Bc = B - (Ts + Ta + Tv)
De asemenea, pe termen lung, schimbul de căldură cu interiorul solului poate fi neglijat
deoarece valoare sa medie este egală cu 0 şi ecuaţia devine:
Bc = B - (Ta + Tv)
În regiunile deşertice sau în perimetrele urbane construite, toată căldura primită se
consumă în procesul încălzirii aerului de deasupra, ca urmare a lipsei suprafeţelor evaporante.
Din contră, în cazul suprafeţelor acvatice şi a celor terestre puternic umezite, consumul principal
de căldură revine procesului de evaporaţie.
 METEOROLOGIE
Curs 7
APA ÎN ATMOSFERĂ.
Evaporarea. Umezeala aerului. Condensarea

În atmosferă, apa se găseşte în toate cele trei stări de agregare – gazoasă, lichidă, solidă,
mai ales în norii de mare dezvoltare verticală. De asemenea, apa trece dintr-o stare de agregare în
alta permanent, transportul de căldură datorat acestor schimbări fiind unul extrem de important
în bilanţul caloric al suprafeţei terestre şi aerului de deasupra. Procesele prin care se realizează
acest schimb de căldură sunt cele de evaporare sau topire – consum şi cele de condensare şi
sublimare – eliberare de căldură.

Evaporarea
Evaporarea reprezintă trecerea apei din stare lichidă în stare gazoasă. Acest proces se
desfăşoară la suprafaţa apei în momentul în care moleculele apei ating viteze suficient de mari
pentru a învinge rezistenţa peliculei de apă şi a pătrunde în aerul de deasupra. Evaporarea se
menţine atât cât numărul moleculelor care părăseşte masa de lichid este mai mare decât al celor
care revin în acesta. În momentul în care cele două fluxuri se egalizează înseamnă că aerul este
saturat cu vapori de apă, iar în cazul în care numărul moleculelor care se întorc în masa
lichidului este mai mare decât al celor care o părăsesc înseamnă că aerul este suprasaturat cu
vapori de apă, existând în acest fel condiţii pentru producerea condensării sau sublimării
vaporilor în exces.
Evaporarea depinde de două tipuri de factori: condiţiile atmosferice (deficit de umezeală,
viteza vântului, coeficientul turbulenţei, presiunea atmosferică, radiaţia solară globală, radiaţia
atmosferei etc.) şi condiţiile fizice ale suprafeţei evaporante (temperatura, concentraţia soluţiei,
conductibilitatea calorică, mişcările apei, structura şi umezeala solului, vegetaţia, prezenţa
zăpezii şi a gheţii etc.).
Pe lângă evaporarea fizică care se produce la suprafaţa apei sau a suprafeţelor de teren care conţin
apă, în natură se produce şi o evaporare fiziologică denumită şi transpiraţia plantelor, care depinde nu
numai de factorii anteriori, ci şi de particularităţile fiziologice ale plantelor.
Astfel, prin evapotranspiraţie se înţelege procesul pierderii apei de pe o suprafaţă continentală
oarecare prin ambele procese – evaporaţie şi transpiraţie (C. W. Thornthwaite).
Evapotranspiraţia potenţială sau maximă posibilă reprezintă evapotranspiraţia care s-ar realiza
pe o suprafaţă continentală dacă aceasta ar conţine o cantitate nelimitată de apă. Evapotranspiraţia
efectivă sau reală este mai redusă decât cea potenţială deoarece apa nu este disponibilă în cantităţi
nelimitate.
Deoarece aceasta nu se poate determina cu exactitate prin metode experimentale, se folosesc la
scară largă metodele de calcul.
C. W. Thornthwaite a stabilit o relaţie pentru calcularea evapotranspiraţiei potenţiale şi a întocmit
tabele de calcul şi o abacă pentru determinarea rapidă a valorilor. Astfel, valorile medii anuale cresc
continuu de la latitudinea de 70-60° până la 10°, în zona ecuatorială, de la 180 mm la 1400 mm în
emisfera nordică (zona temperată, între 40-50° aceasta este de 700 mm).
Evapotranspiraţia efectivă se determină cu ajutorul evaporimetrelor sau prin metode de calcul,
indirect, utilizând ecuaţia bilanţului hidrologic:
ET = P - (R+ds)
ET – evapotranspiraţia reală sau efectivă
P = precipitaţiile atmosferice
R = scurgerea
Ds – apa infiltrată în sol
Evapotranspiraţia reală prezintă valori maxime în regiunile intertropicale şi minime în cele
polare. Desigur, minime azonale se înregistrează şi în regiunile deşertice.
Per total, la nivelul suprafeţei terestre se evaporă anual 518.600 km3 de apă, 447.900 km3 de la
suprafaţa mărilor şi oceanelor (86%) şi numai 70.700 km3 de pe continente (14%). Cantităţile evaporate
de emisfera sudică sunt mai mari decât cele evaporate de cea nordică, ca urmare a predominării
suprafeţelor acvatice, mai ales între ecuator şi latitudinea de 35°.
Vaporii de apă pătrund în atmosferă şi se răspândesc prin difuziune, turbulenţă, convecţie şi
advecţie şi prin condensare, ei revin la suprafaţa terestră sub formă de precipitaţii. Conform datelor lui C.
W. Thornthwaite, circa 80% din precipitaţiile căzute pe continente se evaporă direct de la suprafaţa
acestora şi numai restul de 20% se scurg în oceane.
Există regiuni pe Glob unde evaporaţia este mai mare decât precipitaţiile căzute, dar şi regiuni
unde proporţia este inversă. În urma cercetărilor întreprinse de unii cercetători, precum M. I. Budiko, a
rezultat ca la nivelul tuturor continentelor evaporaţia este mai mare decât scurgerea, proporţia acesteia
fiind maximă în continentele semiaride cu suprafeţe mari – Africa şi Australia.
Fiind dependentă de temperatură, evaporarea este maximă în cursul zilei (creşte temperatura
aerului, creşte şi deficitul de saturaţie), intensitatea sa ridicată fiind favorizată şi de creşterea vitezei
vântului şi a schimbului turbulent. În cursul anului, cele mai mari valori ale intensităţii evaporării se
înregistrează în iunie-iulie, iar cele mai reduse în decembrie-ianuarie (dependenţa de temperatură).

Umezeala aerului
Este determinată de prezenţa vaporilor de apă în atmosferă. Ea reprezintă unul dintre cele
mai importante elemente meteorologice deoarece de valoarea sa depinde cantitatea norilor şi a
precipitaţiilor, opacitatea atmosferei etc.
 Mărimi care definesc umezeala aerului
Umezeala sau umiditatea aerului exprimă cantitatea de vapori de apă existentă la un
moment dat în atmosferă.
Pentru caracterizare umezelii aerului se folosesc mai multe noţiuni:
a) Tensiunea (forţa elastică) a vaporilor de apă este presiunea parţială exercitată de
vaporii de apă din atmosferă în cadrul presiunii generale a atmosferei. Se notează cu „e” şi se
măsoară în mm coloană de mercur sau milibari (mb). Tensiunea „e” a vaporilor de apă rămâne
neschimbată dacă temperatura aerului nu se modifică. Ea devine maximă în cazul în care aerul
aflat la o anumită temperatură este saturat cu vapori de apă. În această situaţie poartă numele de
tensiune maximă sau de saturaţie şi se notează cu litera „E”.
Relaţiile existente între tensiunea maximă ”E” şi tensiunea reală (din momentul
observaţiei) „e”, exprimă gradul în care aerul este saturat cu vapori de apă. Astfel, când e < E,
aerul este nesaturat, când e = E, este saturat, iar când e > E, este suprasaturat (Sterie Ciulache,
2002, p. 166).
b) Umezeala absolută este cantitatea de vapori aflată într-un volum de aer, la o
temperatură oarecare. Se notează cu „a” şi se exprimă în g/m3.
Se poate reda prin următoarele relaţii:
a = (1,06 x e/1 + t) g/m3
e – tensiunea reală a vaporilor de apă
 - coeficientul de dilatare a aerului
t – temperatura aerului
În cazul în care tensiunea reală este redată în mb, relaţia devine:
a = (0,81 x e/1 + t) g/m3
Dacă o cantitate de vapori de apă saturează un volum de aer la o anumită temperatură,
umezeala absolută este maximă sau de saturaţie şi se notează cu „A”.
c) Umezeala relativă „R” este definită de raportul dintre tensiunea actuală a vaporilor de
apă şi tensiunea maximă a vaporilor, considerate la aceeaşi temperatură din momentul
determinării. Aceasta se exprimă prin relaţia:
R = (1,06 x e)/(1 + t)/(1,06 x E)/(1 + t) = e/E x 100
d) Umezeala specifică este cantitatea vaporilor de apă cuprinsă într-un kg de aer umed.
Se notează „s”, iar cea maximă sau de saturaţie cu „S” cu şi se exprimă în g/kg.
e) Temperatura punctului de rouă indică temperatura la care vaporii de apă dintr-un
volum de aer determină saturaţia acestuia, ceea ce înseamnă că scăderea temperaturii va provoca
condensarea vaporilor, iar excesul vaporilor va duce la formarea punctelor de rouă.
 f) Deficitul higrometric este diferenţa termică (t-t’) dintre valorile indicate de
termometrul uscat (t) şi termometrul umezit (t’) ale unui psihrometru.
g) Deficitul de saturaţie reprezintă diferenţa dintre tensiunea de saturaţie (maximă) a
vaporilor de apă (E) şi tensiunea reală (măsurată la un moment dat) (e).
Astfel, D = E – e.
Distribuţia în spaţiu a umezelii aerului
Aceasta depinde de distribuţia surselor de evaporare, de temperatură, de circulaţia
generală a atmosferei şi de intensitatea mişcărilor convective.
Variaţia latitudinală a umezelii aerului
Tensiunea vaporilor de apă descreşte continuu dinspre zona ecuatorială către poli,
aceasta fiind mai redusă vară şi mai intensă iarna.
În ceea ce priveşte umezeala relativă, distribuţia acesteia este mai complicată. Acestea
sunt mai mari în zona ecuatorială ca urmare a cantităţii mari de vapori de apă din aer. În
regiunile tropicale aride datorită presiunii şi temperaturii ridicate, a evaporaţiei reduse, umezeala
relativă prezintă valori reduse. Din regiunile temperate spre cele polare aceasta creşte continuu,
mai ales iarna, ca urmare a scăderii temperaturii aerului.
De-a lungul paralelelor, atât tensiunea vaporilor de apă, cât şi umezeala relativă prezintă
valori mai mari deasupra mărilor şi oceanelor decât deasupra uscatului. În cadrul continentelor,
se înregistrează variaţii ample, valorile fiind maxime în zona intertropicală acoperită de păduri
dese şi mlaştini şi minime în regiunile deşertice.
Variaţia umezelii aerului pe verticală
Tensiunea vaporilor de apă scade cu altitudinea mai rapid decât presiunea atmosferică.
Astfel, la 1 km înălţime, aceasta este de două ori mai mică decât la suprafaţa terestră, iar la 5 km
de 10 ori (la latitudini medii aceasta este sub 10 mb la nivelul solului şi 0,1 mb la 8-9 km
înălţime).
Acelaşi tipar îl prezintă şi umezeala absolută, ca şi umezeala relativă, a cărei scădere însă
nu este omogenă în spaţiu şi nici regulată în timp. În troposfera inferioară (2-3 km), umezeala
relativă variază de la vară la iarnă şi de la zi la noapte. Vara, pe timpul zilei, umezeala relativă
este mai mică la suprafaţa terestră, crescând cu înălţimea (maximul la 1,5-2,5 km unde se
formează nori). Iarna, şi noaptea şi ziua, şi vara, numai noaptea, umezeala relativă este mai mare
la suprafaţa terestră şi scade rapid cu înălţimea.
Distribuţia în timp a umezelii aerului
Umezeala aerului variază atât la nivel diurn, cât şi anual.
Regimul diurn al tensiunii vaporilor de apă şi umezelii absolute depinzând de suprafaţa
activă este diferenţiat în două tipuri: oceanic şi continental.
 Tipul oceanic de evoluţie diurnă a tensiunii vaporilor de apă prezintă o variaţie simplă,
similară celei a temperaturii – maximul în primele ore ale după amiezii, minimul înainte de
răsărit, şi apare când evaporarea este intensă şi schimbul de aer vertical este insignifiant. De
asemenea, acest tip se întâlneşte şi deasupra suprafeţelor continentale toamna şi iarna.
Tipul continental de evoluţie diurnă a tensiunii vaporilor de apă, caracteristic uscatului
pe timpul verii, prezintă două maxime – în intervalele 8-9 şi 20-21 şi două minime – înainte de
răsărit şi între orele 15-16. Pe măsură ce se urcă în înălţime, curba devine simplă, iar la 2-3 km
amplitudinea sa dispare.
Umezeala relativă, la nivel diurn, descrie o curbă inversă celei a temperaturii aerului.
Maximul se produce dimineaţa, înainte de răsărit, deasupra uscatului, iar minimul în primele ore
ale după amiezii. Pe litoral şi deasupra suprafeţelor acvatice, maximul se înregistrează în
intervalul 14-15, când se intensifică şi briza de zi.
La nivel anual, tensiunea vaporilor de apă şi umezeala absolută prezintă o curbă similară
celei a temperaturii, în timp ce umezeala relativă o curbă inversă.
Tensiunea vaporilor de apă şi umezeala relativă înregistrează un maxim în luna iulie şi
un minim în ianuarie sau februarie (la latitudini medii, cea mai mare valoare medie lunară este de
12-18 mb, iar cea mai mică de 2-3 mb).
Umezeala relativă prezintă un maxim în ianuarie şi un minim în iulie (la latitudini medii,
se ating 80-90% în luna de maxim şi 60-70% în cea de minim). O regiune atipică este cea
musonică, unde maximul corespunde anotimpului vara, deoarece musonul bate dinspre ocean şi
aduce mari cantităţi de vapori de apă, şi minimul anotimpului iarna, când acesta bate dinspre
continent. Pe măsură ce se urcă în troposferă, variaţiile anuale ale umezelii aerului scad,
dispărând în troposfera superioară.

Condensarea
Condensarea reprezintă trecerea apei din stare gazoasă în stare lichidă. În cazul în care
vaporii de apă trec direct în stare solidă, procesul se numeşte sublimare, chiar dacă aceasta
desemna iniţial procesul invers de trecere din faza solidă în cea gazoasă.
Pentru a se produce condensarea, este necesar să se întrunească două condiţii –
suprasaturaţia aerului în vapori de apă şi prezenţa unor nuclee de condensare.
Suprasaturaţia unui volum de aer se poate realiza pe două căi – scăderea temperaturii
până la punctul de rouă sau sub acesta; creşterea cantităţii de vapori de apă până când tensiunea
reală atinge sau depăşeşte tensiunea de saturaţie. În cele mai multe situaţii, aerul devine saturat
cu vapori de apă prin scăderea temperaturii până la temperatura punctului de rouă. În cazul în
care răcirea aerului continuă, aerul devine suprasaturat şi cantitatea de vapori care depăşeşte
capacitatea sa de înmagazinare condensează.
Răcirea aerului se produce ca urmare a mai multor cauze, fiind diferenţiată în funcţie de
acestea.
Răcirea radiativă se produce mai ales în nopţile senine şi calme şi reprezintă procesul de
pierdere a căldurii prin emisia de radiaţii calorice. Prin condensare apare rouă, brumă, ceaţă
radiativă subţire şi nori stratiformi.
Răcirea advectivă este indusă de deplasarea unor mase de aer mai rece peste suprafeţe
acoperite anterior de aer mai cald. Determină ceţuri advective.
Răcirea adiabatică are loc în timpul mişcărilor convective ascendente ca urmare a
destinderii provocate de scăderea presiunii şi creşterea volumului aerului în mişcare. Determină
condensări puternice care duc la formarea majorităţii norilor.
Răcirea prin amestecul a două mase de aer cu temperaturi diferite determină condensări
care dau naştere la ceţurile de amestec.
Condensarea se produce în natură la valori care depăşesc cu puţin procentul de 100% al
umezelii relative datorită prezenţei în atmosferă a particulelor solide şi lichide numite nuclee de
condensare. Acestea sunt de fapt cristale de săruri higroscopice provenite prin pulverizarea
picăturilor fine de apă de la crestele valurilor, suspensii minerale – particule de sol şi rocă,
suspensii organice – spori, polen, microorganisme etc.
Aşadar, nucleele de condensare sunt fie solubile, fie insolubile în apă. Nucleele solubile
sunt reprezentate de cristalele de clorură de natriu, clorură de magneziu, acid sulfuric, acid
clorhidric etc. În cazul în care apa condensează în jurul unui nucleu de clorură de natriu de
exemplu, îl dizolvă şi picătura germen este o soluţie salină, condensare putându-se realiza şi la
valori ale umezelii relative de 78% deoarece tensiunea de saturaţie deasupra soluţiilor saline este
mai redusă decât deasupra apei pure. Pe măsură ce picătura creşte, chiar dacă salinitatea scade,
tensiunea de saturaţie se diminuează ca urmare a micşorării curburii picăturilor. Nucleele de
condensare insolubile prezintă un rol mai puţin important în formarea picăturilor germen.
Sublimarea necesită şi ea prezenţa unor nuclee de sublimare, cele mai active fiind
cristalele de cuarţ care favorizează procesul chiar înainte de a se atinge valoarea de 100% a
umezelii relative. Cristalele de gheaţă cresc mai uşor deoarece tensiunea de saturaţie este mai
mică deasupra gheţii decât deasupra apei.
 METEOROLOGIE
Curs 8
APA ÎN ATMOSFERĂ.
Condensarea la nivelul suprafeţei terestre. Condensarea în păturile inferioare ale
atmosferei. Condensarea în atmosfera liberă – norii.

Condensarea la nivelul suprafeţei terestre

Dacă statul de aer aflat în contact cu suprafaţa terestră se răceşte până sub punctul de
rouă, vaporii de apă în exces condensează sau sublimează generând o serie de fenomene
hidrometeorologice precum roua, bruma, chiciura şi poleiul.
Roua este depunerea pe suprafaţa solului sau a unor obiecte a unor picături fine de apă
generate de condensarea vaporilor conţinuţi în aerul de deasupra. Aceasta apare de obicei în
nopţile senine şi calme de vara, în unele cazuri chiar şi seara sau dimineaţa, când suprafaţa de
depunere se răceşte radiativ până sub punctul de rouă. Este mai abundentă pe suprafeţele
orizontale descoperite – iarbă, frunze, scânduri etc. Roua nu se produce niciodată când
temperatura aerului şi a suprafeţei solului este sub 0°C.
Bruma reprezintă depunerea pe suprafaţa solului sau a unor obiecte situate pe acesta a
unor cristale de gheaţă (solzi, pene, evantaie, ace) de culoare albicioasă. Se produce în nopţile
senine, reci şi calme, primăvara, toamna şi iarna, prin sublimarea vaporilor de apă pe suprafeţele
superioare puţin înclinate – acoperişuri, scânduri, frunze etc. sau de culoare închisă – ogoare etc.,
cu temperaturi sub 0°C (cele mai frecvente depuneri au loc la temperaturi de -2 … -3°C). Este
favorizată de timpul calm sau cu vânt slab, senin şi umed, în unele cazuri depunerile de brumă
putând atinge chiar şi 5 mm grosime.

Roua Bruma

Chiciura moale, denumită şi chiciură cristalină sau pufoasă, este o depunere de granule
de gheaţă albicioasă, în multe situaţii cu ramificaţii cu aspect de ghirlande, ciucuri, frunze etc.,
care se scutură la cea mai mică atingere sau la viteze ale vântului mai mari de 5 m/s. Sublimarea
se produce cu precădere pe obiectele subţiri (diametre sub 5 cm), de genul ramurilor sau firelor,
în condiţii de timp calm sau cu vânt slab, cu ceaţă sau aer ceţos şi temperaturi scăzute, cele mai
favorabile din acest punct de vedere fiind cele de sub -15°C (la -30°C, chiciura moale se poate
forma şi în absenţa ceţii sau aerului ceţos, în timp ce la temperaturi mai mari de -2°C, aceasta
lipseşte în majoritatea cazurilor).
Chiciura tare reprezintă o depunere de gheaţă granulară de culoare albă-mată, cu aspect
iniţial de măzăriche sau zăpadă, care ulterior devine compactă şi sticloasă. Este caracteristică
zilelor cu temperaturi de -2 … -7°C, vânt puternic şi timp ceţos. Picăturile de apă suprarăcită
îngheaţă rapid pe arborii subţiri sau pe conductorii aerieni şi astfel acestea îşi menţin forma.
Depunerea de gheaţă creşte pe măsură ce viteza vântului creşte, în zonele montane grosimea
putând ajunge şi la 100 cm. De asemenea, pe obiectele pe care vântul suflă perpendicular,
depunerea are grosimi mai mari spre vârf şi mai mici la bază (viteza vântului creşte cu
înălţimea). Pe conductorii aerieni, chiciura tare poate ajunge la diametre de 20-30 cm, sau chiar
60 cm, ceea ce înseamnă o greutate suplimentară de 50 kg pentru fiecare metru de conductor.
Din această cauză, chiciura tare este extrem de periculoasă atât pentru liniile de înaltă tensiune,
liniile telefonice, cât şi pentru pomi.

Chiciura moale Chiciura tare

Poleiul reprezintă o depunere de gheaţă transparentă şi omogenă pe suprafeţe cu
temperaturi de 0°C sau foarte apropiate de aceasta (0,1 … -1°C, rar la -10°C şi extrem de rar la
-16°C). Se formează prin îngheţarea picăturilor suprarăcite de ploaie sau burniţă. Există situaţii
când picăturile nu sunt suprarăcite, dar acestea îngheaţă la atingerea solului sau obiectelor de pe
sol care au temperaturi negative. Poate atinge grosimi de câţiva centimetrii ducând la distrugerea
pomilor fructiferi şi a conductorilor aerieni.

Condensarea în păturile inferioare ale atmosferei

Atunci când temperatura aerului din troposfera inferioară (pătura ce mai de jos) coboară
sub punctul de rouă, se produce condensarea sau sublimarea vaporilor de apă şi apariţia unor
picături fine de apă sau a unor cristale mici de gheaţă, care constituie hidrometeorii numiţi ceaţă
şi aer ceţos.
 Aerul ceţos reprezintă suspensia din pătura inferioară a troposferei a unor picături
microscopice de apă, cristale de gheaţă sau ambele, care reduce vizibilitatea între 1 şi 10 km.
Acesta permite vizualizarea norilor, chiar dacă transparenţa atmosferei este relativ redusă. De
obicei, precede sau succede ceaţa.
Ceaţa reprezintă suspensia din pătura inferioară a troposferei a unor picături
microscopice de apă, cristale de gheaţă sau ambele, care reduce vizibilitatea orizontală la sub 1
km. Ceaţa prezintă o structură şi caracteristici microfizice similare norilor. Este alcătuită
exclusiv din picături de apă când temperatura punctului de rouă este pozitivă, din picături de apă
suprarăcite şi cristale de gheaţă la temperaturi între 0 şi -40°C şi numai din cristale de gheaţă la
temperaturi sub -40°C.
Picăturile pot avea raze cuprinse între 1 şi 60 μ la temperaturi pozitive şi sub 5 μ la
temperaturi negative. De asemenea, numărul de picături este de 50-100 / cm3 în cazul ceţii slabe
şi de 500-600 /cm3 în cazul ceţii dense.
Pentru a se forma ceaţă este necesar ca aerul din apropierea suprafeţei terestre să ajungă
la suprasaturaţie. Aceasta se poate realiza fie prin creşterea cantităţii de vapori de apă, fie prin
scăderea temperaturii aerului până sub punctul de rouă, fie pe ambele căi simultan.
Există două mari categorii de ceaţă în funcţie de formarea ei: ceaţa din interiorul aceleiaşi
mase de aer şi ceaţa frontală.
Ceaţa din interiorul aceleiaşi mase de aer poate fi, la rândul ei, de mai multe tipuri.
Ceaţa formată prin creşterea cantităţii de vapori de apă din aer apare de obicei când de
pe suprafaţa evaporantă se ridică o mare cantitate de vapori de apă şi pătrunde în aerul mai rece
de deasupra unde condensează. Se mai numeşte şi ceaţă de evaporare şi apare îndeosebi iarna.
Poate fi: ceaţă de mare, ceaţă de lac, ceaţă de mlaştină etc.
Ceaţa formată prin răcirea aerului se subdivide, la rândul său, în mai multe tipuri
conform cauzelor răcirii:
 Ceaţa de radiaţie – tipic continentală. Se produce ca urmare a răcirii radiative nocturne,
adică în condiţii de inversiune termică. Este frecventă noaptea şi iarna, în condiţii de
calm atmosferic sau vânt slab (sub 2 m/s). În funcţie de grosime, aceasta poate fi ceaţă
radiativă joasă – grosimi de câteva zeci de metrii, dispare la câteva ore după răsărit sau la
viteze ale vântului de 4-6 m/s şi ceaţă radiativă înaltă – grosimi de 200-800 m.
 Ceaţa de advecţie – apare în interiorul maselor de aer cald şi umed la deplasarea acestora
peste suprafeţe vaste cu temperaturi mai coborâte, dar şi în masele de aer rece care se
deplasează peste suprafeţe mai calde. Se subdivide în: ceaţa aerului tropical, ceaţa
musonică, ceaţa mărilor arctice, ceaţa mărilor temperate.
  Ceaţa advectiv-radiativă apare ca urmare a acţiunii conjugate a proceselor radiative şi
advective (iarna, la deplasarea aerului arctic sau polar maritim peste uscat, aer care
continuă să se răcească prin emisie radiativă).
 Ceaţa de amestec apare ca urmare a amestecului unor volume de aer cu temperaturi şi
umezeli diferite, amestec care duce la suprasaturaţie. Este tipică litoralelor – ceaţa litorală
şi regiunilor oceanice unde se întâlnesc curenţii calzi cu cei reci – ceaţa marină.
 Ceaţa adiabatică apare în urma mişcărilor ascendente lente ale aerul pe pantele munţilor.
Aerul se răceşte pin destindere adiabatică până sub punctul de rouă.
Ceaţa formată prin sporirea concentraţiei nucleelor de condensare este caracteristică
marilor aglomerări urbane sau zonelor industriale. Se mai numeşte şi ceaţă urbană sau ceaţă
industrială.
Ceaţa frontală apare în zonele de separaţie a maselor de aer cu caracteristici diferite.
După poziţia sa faţă de linia frontului, aceasta poate fi: prefrontală, legată de linia frontului,
postfrontală.
Ceaţa prezintă o frecvenţă mai mare în apropierea ţărmurilor sau a suprafeţelor acvatice
din interiorul uscatului. Ca distribuţie temporală, este mai frecventă noaptea şi dimineaţă, toamna
şi iarna, pe continente, şi primăvara pe mări şi oceane.
Pâcla se aseamănă cu ceaţa, dar prezintă deosebiri de origine şi structură. Este un
fenomen litometeorologic format prin spulberarea de pe sol, prin erupţii vulcanice, incendii sau
emisii industriale, a unor mari cantităţi de particule uscate, care plutind în atmosferă reducând
vizibilitatea până la distanţe cuprinse între 1 şi 10 km. Aerul are o culoare gălbuie. Este
favorizată de inversiunile termice şi de stabilitatea aerului. În funcţie de stratificarea termică şi
de poziţie, pâcla poate fi joasă / locală sau de înălţime.

Condensarea în atmosfera liberă – norii

În acele cazuri în care temperatura aerului coboară sub temperatura punctului de rouă, în
atmosferă, la diferite niveluri, are loc condensarea sau sublimarea, ale căror produse formează
norii.
Norii reprezintă sisteme coloidale formate din produse de condensare – picături de apă
sau sublimare – cristale de gheaţă sau din ambele, aflate în suspensie în atmosferă, la înălţime,
care nu au contact direct cu suprafaţa terestră. Şi în cazul formării norilor, este necesar să se
întrunească cele două condiţii – suprasaturaţie şi prezenţa nucleelor de condensare.
Suprasaturaţia este posibilă prin răcirea aerului, care se produce prin destindere
adiabatică, ca urmare a mişcărilor convective ascendente, generate de cauze termice şi dinamice,
prin emisie radiativă, prin amestecul volumelor de aer cu temperaturi diferite. Dintre cele trei
modalităţi de răcire, cea mai importantă este destinderea adiabatică, urmată de răcirea radiativă.
Într-un nor, dezvoltarea verticală şi structura microfizică depind de existenţa celor patru
niveluri caracteristice din atmosferă – nivelul de condensare, nivelul suprafeţei izotermice de
0°C, nivelul suprafeţei izotermice de -40°C şi nivelul convecţiei.
Nivelul de condensare (C) se identifică în general cu baza norului şi reprezintă de fapt
înălţimea la care temperatura aerului devine egală cu temperatura punctului de rouă, tensiunea
reală a vaporilor de apă devine egală cu tensiunea de saturaţie, iar umezeala relativă atinge
punctul de 100%. Deasupra acestui nivel, temperatura aerului este mai mică decât cea a
punctului de rouă, tensiunea reală este mai mare decât cea de saturaţie, iar umezeala relativă
depăşeşte punctul de 100%. Determinarea acestui nivel de poate face şi prin metode de calcul, în
cazul în care există convecţie termică:
C = 122(t0 – τ0), unde
C – nivelul de condensare
t0 – temperatura aerului la nivelul suprafeţei terestre
τ0 – temperatura punctului de rouă
Nivelul suprafeţei izotermice de 0°C poate fi situat sub nivelul de condensare atunci când
temperatura punctului de rouă este negativă şi deasupra de acesta, dacă temperatura punctului de
rouă este pozitivă. În cazul în care nivelul de condensare este situat sub acela al suprafeţei
izotermice de 0°C, între cele două, norul este alcătuit din picături fine de apă şi cristale de
gheaţă, rare, în curs de topire.
Nivelul suprafeţei izotermice de -40°C mai este numit şi nivelul nucleelor de gheaţă
deoarece mai sus de acesta, norii sunt alcătuiţi aproape în exclusivitate din cristale de gheaţă, în
timp ce între cele două niveluri, norul prezintă o structură microfizică mixtă, predominând însă
picăturile suprarăcite – între nivelul de 0°C şi cel de -10°C, numai o picătură dintr-un milion este
îngheţată; între -10°C şi -30°C o picătură la o mie, după acest prag, ponderea picăturilor
îngheţate crescând rapid.
Nivelul convecţiei (K) reprezintă înălţimea până la care ajung curenţii de aer ascendenţi
şi, în general, acesta corespunde părţii superioare a norilor.
Clasificarea norilor. Norii prezintă forme, culori, dimensiuni foarte diferite, aflate în
continuă modificare sub acţiunea mişcărilor verticale şi orizontale şi a vântului. Un nor se poate
menţine atâta timp cât predomină condensarea şi dispare atunci când predomină evaporarea. De
aceea, norii se pot dezvolta numai în troposferă (excepţie norii sidefii şi norii argintii).
Prima clasificare a norilor a fost elaborată de un farmacist englez, Luke Howard, pe baza
criteriului morfologic. Acesta împărţea norii în genuri şi specii, iar denumirile lor în latină redau
principalele caracteristici formale. Această clasificare a fost îmbunătăţită, la criteriul formal
adăugându-se criterii de geneză şi evoluţie a norilor, de înălţime, de fenomene meteorologice etc.
Astfel, a apărut Atlasul Internaţional al Norilor, elaborat de O.M.M., ultima ediţie în 1956, unde
norii erau grupaţi în 4 familii, 10 genuri, 26 de specii şi 31 de varietăţi.
 Familia norilor superiori (zona intertropicală – 6-18 km; zona temperată – 5-13 km; zona
polară – 3-8 km) cuprinde genurile: Cirrus, Cirrocumulus, Cirrostratus.

Cirrus Cirrocumulus Cirrostratus

 Familia norilor mijlocii (zona intertropicală – 2-8 km; zona temperată – 2-7 km; zona
polară – 2-4 km) cuprinde genurile: Altocumulus, Altostratus.

Altocumulus Altostratus

 Familia norilor inferiori (zona intertropicală – 0-2 km; zona temperată – 0-2 km; zona
polară – 0-2 km) cuprinde genurile: Nimbostratus, Stratocumulus, Stratus.

Nimbostratus Stratocumulus Stratus

 Familia norilor de dezvoltare verticală (zona intertropicală – 0-18 km; zona temperată –
0-13 km; zona polară – 0-8 km) cuprinde genurile: Cumulus, Cumulonimbus.
 Cumulus Cumulonimbus

Clasificarea pe baza structurii microfizice include nori formaţi din cristale de gheaţă,
nori formaţi din picături de apă, nori cu structură mixtă.
 Norii formaţi din cristale de gheaţă se dezvoltă deasupra suprafeţei izotermice de -40°C,
adică la înălţimi de peste 6000 m, prin sublimarea vaporilor de apă – Cirrus,
Cirrocumulus, Cirrostratus şi vârfurile norilor Cumulus, Cumulonimbus şi Altostratus.
Prezintă transparenţă ridicată deoarece numărul particulelor de gheaţă care îi alcătuiesc
este mic.
 Norii formaţi din picături de apă se dezvoltă sub nivelul suprafeţei izotermice de 0°C,
între înălţimea de 3000 m şi nivelul condensării. Aici sunt incluse total sau parţial
Stratocumulus, Stratus, Altocumulus, Cumulus. Sunt formaţi din picături de apă cu
diametre variabile – 0,005 şi 0,05 mm pentru norii aflaţi în stadiul incipient de formare;
între 0,05 şi 0,5 mm la norii Stratocumulus şi Stratus, din care cad burniţe; între 0,5 şi 5
mm la norii Cumulus din care cad averse. Numărul de picături variază între 300 şi 400 /
m3 la norii Cumulus şi 500 şi 600 / m3 la norii Stratus, în timp ce cantitatea de apă poate
ajunge la 4-5 g/m3 de aer în cazul norilor Cumulus congestus.
 Norii cu structură microfizică mixtă sunt dezvoltaţi între suprafeţele izotermice de 0 şi -
40°C, care includ parţial sau total norii Cumulus, Cumulonimbus, Nimbostratus,
Altocumulus, Altostratus. Din aceşti nori cad şi cele mai mari cantităţi de precipitaţii
(mai ales din norii Nimbostratus şi Cumulosnimbus).
Clasificarea bazată pe criteriul genetic împarte norii în nori de convecţie termică, nori de
convecţie dinamică, nori de undă, nori de turbulenţă şi nori de radiaţie.
 Norii de convecţie termică apar ca urmare a încălzirii puternice a stratului de aer inferior,
care intră în mişcare ascendentă. Procesele de condensare şi sublimare se produc ca
urmare a răcirii aerului prin destindere adiabatică. Ei au o dezvoltare verticală cu atât mai
mare cu cât nivelul convecţiei este situat mai sus faţă de nivelul condensării – Cumulus
 humilis, mai slab dezvoltaţi pe verticală, Cumulus congestus şi Cumulonimbus amplu
dezvoltaţi pe verticală.
 Norii de convecţie dinamică pot fi nori orografici şi nori frontali. Norii orografici apar în
cazul în care masele de aer sunt forţate să depăşească obstacolele de relief. În general, se
formează nori Cumulus şi Cumulonimbus, cu atât mai dezvoltaţi cu cât aerul este mai
instabil. Norii frontali apar ca urmare a ascensiunii aerului cald pe suprafaţa frontală. În
cazul frontului cald, alunecare ascendentă a aerului cald deasupra celui rece dă naştere
unui sistem noros bine dezvoltat – Cirrus, Cirrostratus, Altostratus, Nimbostratus. În
cazul frontului rece, aerul cald este dislocat brusc spre înălţime şi astfel apar nori
Cumulonimbus, de mare dezvoltare verticală sau nori Nimbostratus, Altostratus şi
Cirrostratus dispuşi invers faţă de frontul cald.
 Norii de undă se formează datorită mişcărilor ondulatorii induse de cauze diferite.
Acestea pot apărea la limita straturilor de inversiune. La partea superioară a undelor,
mişcarea ascendentă favorizează formarea norilor, iar la cea inferioară, descendenţa
favorizează dispariţia lor. În această categorie por intra norii Altocumulus,
Stratocumulus, cu aspect de benzi paralele sau altocumulus, Stratocumulus şi Cirrostratus
cu elemente asemănătoare cu dalele dispuse în şiruri care se întretaie. Mişcările
ondulatorii pot apărea şi la deplasarea aerului peste lanţurile montane.
 Norii de turbulenţă se formează sub stratul de inversiune, când masele de aer umed,
oceanic pătrund deasupra uscatului – Stratus, Stratocumulus, cu grosimi reduse şi
suprafeţe superioare ondulate.
 Norii de radiaţie apar iarna şi toamna ca urmare a răcirii radiative nocturne a aerului de
sub stratul de inversiune, în cazul în care conţinutul în vapori de apă şi suspensii este
mare.
Gradul de acoperire a bolţii cereşti cu nori se numeşte nebulozitate. Aceasta diferă
teritorial, neexistând însă o concordanţă totală între repartiţia latitudinală a nebulozităţii şi
precipitaţiilor. Aşadar, în zona ecuatorială, unde cantitatea de precipitaţii este foarte mare,
nebulozitatea nu prezintă valori ridicate deoarece aici predomină norii cumuliformi care dau
cantităţi zilnice mari de precipitaţii, dar acoperă bolta doar parţial şi episodic. Cea mai redusă
nebulozitate este caracteristică latitudinilor de formare a alizeelor şi a anticiclonilor subtropicali.
Valori maxime ale nebulozităţii se înregistrează în regiunile subpolare, spre poli aceasta scăzând.
Regimul anual al nebulozităţii este diferit în funcţie de latitudine. În regiunea
ecuatorială, diferenţele de la o lună la alta sunt extrem de mici. În zonele tropicale, între 10 şi 20°
latitudine nordică şi sudică, nebulozitatea maximă se înregistrează în lunile de vară, când şi
cantităţile de precipitaţii sunt maxime. La latitudini subtropicale, în extremitatea vestică a
continentelor, cea mai mare nebulozitate se înregistrează iarna; la latitudini mai mari de 50°, mai
ales în emisfera nordică, nebulozitatea maximă coincide tot cu anotimpul de iarnă.
Variaţia diurnă a nebulozităţii este condiţionată direct de caracterul suprafeţei active şi
de tipul norilor. Astfel, deasupra continentelor, după-amiaza, dezvoltare maximă au norii
cumuliformi, în timp ce dimineaţa se dezvoltă cei stratiformi. Pe oceane, norii cumuliformi
predomină noaptea, deoarece suprafaţa apei este mai caldă şi favorizează mişcările verticale
ample, iar ziua predomină norii stratiformi, deoarece apa este mai rece.
 METEOROLOGIE
Curs 9

PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE

Precipitaţiile atmosferice sunt particule de apă, în stare lichidă sau solidă, care cad din nori
şi ating suprafaţa terestră. Pentru a ajunge la suprafaţa terestră, este necesar ca picătura de apă să
aibă o greutate suficient de mare pentru a învinge forţa curenţilor ascendenţi. Aşadar, viteza de
cădere a acestora este direct proporţională cu dimensiunea lor (o picătură mare de ploaie are o
viteză de cădere de 8,9 m/s; o picătură de burniţă 1,5 m/s).
Iniţial, picăturile de apă au dimensiuni foarte mici, astfel că ele plutesc. Creşterea picăturilor
până la dimensiuni suficient de mari, care să le permită să învingă forţa curenţilor ascendenţi, se
face fie prin coalescenţă, fie prin condensare şi sublimare.

Diametrul mediu
Picături sau nuclee
(micrometerii)
Nucleu de condensare tipic 0,2
Picătură medie în nor 20
Picătură mare în nor 100
Picătură tipică de ploaie 2000
Sursa: http://www.shodor.org/os411/courses/411c/module07/unit03/droplet.html

Coalescenţa este creşterea picăturilor prin

unire. Ca urmare a vitezelor diferite de cădere, a
forţelor de atracţie dintre particulele cu sarcini
diferite şi a mişcărilor convective, picăturile se
ciocnesc, în felul acesta unindu-se. Dintre cele
trei moduri de creştere a picăturilor, numai
ultimul este semnificativ, mai ales în cazul
norilor cu structură mixtă, caracterizaţi de
mişcări turbulente intense.

Sursa: http://www.shodor.org/os411/courses/411c/module07/unit03/droplet.html

Condensarea sau sublimarea reprezintă principalul proces de creştere a picăturilor de apă.

Acest proces are loc în condiţiile în care aerul este suprasaturat cu vapori de apă, iar în nor, apa se
află atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă. Dacă norul este alcătuit numai din picături de apă sau
numai din cristale de gheaţă, el reprezintă un sistem coloidal stabil şi creşterea picăturilor se face
foarte greu sau deloc. Aceasta este şi cauza pentru care din norii superiori, cirriformi, nu precipită
(sunt alcătuiţi din cristale de gheaţă). Dacă, în nor apa este în ambele stări de agregare, norul este
un sistem coloidal instabil. În norii formaţi din picături de apă de dimensiuni diferite, picăturile
mici se pot evapora asigurând suprasaturaţia aerului din jurul picăturilor mari, care continuă să
crească. Cea mai puternică instabilitatea caracterizează norii de mare dezvoltare verticală, în care
apa se găseşte în toate cele trei stări de agregare.
În aceşti nori, se produce un transfer de vapori permanent. Tensiunea de saturaţie este mai
mică deasupra gheţii decât deasupra apei şi deficitul de saturaţie de accentuează în jurul picăturilor
care se evaporă ajutând astfel la creşterea cristalelor de gheaţă. Acest proces se numeşte „efect
Bergeron”. Aşadar, cel puţin în zonele temperate, orice ploaie importantă cantitativ este la început
zăpadă, chiar pe timpul verii, fulgii topindu-se în drum spre suprafaţa terestră datorită
temperaturilor ridicate ale stratului de aer situat între baza norului şi aceasta.

Temperatura UR H2O(lichid) RH H2O(gheaţă)

0°C 100% 100%
-05°C 100% 105%
-10°C 100% 110%
-15°C 100% 115%
-20°C 100% 121%
Sursa: http://weather.cod.edu/sirvatka/bergeron.html

Sursa:
https://kaiserscience.wordpress.com/earth-science/weather/moisture-clouds-and-precipitation/
Clasificarea precipitaţiilor
 Există mai multe criterii de clasificare a precipitaţiilor: criteriul genetic, criteriul sinoptic,
criteriul duratei şi intensităţii, criteriul stării de agregare.
1. Criteriul genetic. În funcţie de acest criteriul există trei grupe de precipitaţii.
 Precipitaţiile termoconvective sunt legate genetic de masele de aer instabil în care se
formează curenţi ascendenţi puternici. Prezintă caracter de aversă şi sunt asociate cu
fenomene orajoase. În general, cad din norii Cumulonimbus.
 Precipitaţiile frontale sunt diferite în funcţie de frontul căruia îi sunt caracteristice.
Precipitaţiile frontului cald cad pe suprafeţe extinse, mai ales din norii Nimbostratus, mai
puţin din Altostratus, au durate mari şi intensităţi moderate. Precipitaţiile frontului rece sunt
legate genetic mai ales de norii Cumulonimbus. Astfel, au durate relativ scurte, intensitate
mare (caracter de aversă) şi cad pe suprafeţe restrânse. Precipitaţiile frontului oclus sunt
mult mai complexe decât în primele două cazuri deoarece sistemul noros se formează prin
unirea sistemelor noroase ale frontului cald şi rece.
 Precipitaţiile orografice sunt tot precipitaţii de convecţie dinamică, dar se formează atunci
când masele de aer umed sunt forţate să escaladeze obstacolele montane.
2. Criteriul sinoptic. Există două grupe de precipitaţii în funcţie de acest criteriu:
precipitaţii din interiorul aceleiaşi mase de aer şi precipitaţii de la contactul a două mase de aer,
diferite din punct de vedere al caracteristicilor fizice.
3. Criteriul duratei şi intensităţii.
 Precipitaţiile generale caracteristice norilor frontului cald – Nimbostratus şi altostratus,
care au durate mari, intensităţi medii şi cad pe suprafeţe extinse.
 Aversele cad mai ales din norii Cumulonimbus, au durate mici, intensităţi mari şi cad pe
suprafeţe reduse. Sunt însoţite adesea de vijelii, descărcări electrice şi grindină sau
măzăriche. În regiunea ecuatorială, acestea provin din norii termoconvectivi.
 Burniţele cad din norii inferiori – Stratus, Stratocumulus, care apar în interiorul maselor de
aer stabil. Au intensităţi foarte reduse fiind formaţi din picături foarte fine de apă.
4. Criteriul stării de agregare. În funcţie de acest criteriu, se deosebesc mai multe grupe de
precipitaţii – lichide, solide, mixte, grupe care la rândul lor, conţin mai multe tipuri.
Precipitaţiile lichide includ ploaia, aversa de ploaie, ploaia care îngheaţă, burniţa, burniţa
care îngheaţă.
 Ploaia reprezintă o precipitaţie formată din picături de apă care au un diametru mai mare de
0,5 mm. se observă clar în timpul căderii. Norii din care aceasta provine de regulă sunt cei
aparţinând genului Nimbostratus, mai rar Altostratus şi Stratocumulus.
 Aversa de ploaie este alcătuită din picături mari de ploaie, care provin din norii
Cumulonimbus şi în unele cazuri din Cumulus. Prezintă început şi sfârşit brusc, intensitate
 foarte mare şi durată scurtă. În general, cantitatea de apă rezultată este mare. Frecvent,
acestea sunt însoţite de descărcări electrice şi grindină.
 Ploaia care îngheaţă este alcătuită din picături de apă cu temperaturi mai mici de 0°C, care
îngheaţă la contactul cu solul sau obiectele de pe sol formând poleiul.
 Burniţa este formată din picături foarte fine de apă, cu diametre sub 0,5 mm şi viteză redusă
de cădere. De asemenea, vizibilitatea orizontală scade foarte mult, umezeşte uniform
suprafeţele uscate pe care cade şi nu produce cercuri mişcătoare pe suprafeţele acvatice
netede. Provine întotdeauna sin norii Stratus.
 Burniţa care îngheaţă este alcătuită din picături suprarăcite care dau naştere poleiului la
contactul cu solul.
Precipitaţiile solide includ ninsoarea, aversa de ninsoare, măzărichea moale, măzărichea
tare, zăpada grăunţoasă, granulele de gheaţă, grindina şi acele de gheaţă.
 Ninsoarea este alcătuită din cristale de gheaţă care cad sub formă de fulgi de diferite
dimensiuni. De obicei, cade din norii Nimbostratus, mai rar din Altostratus. Stratocumulus
şi Stratus.
 Aversa de ninsoare, la fel ca aversa de ploaie, are început şi sfârşit brusc, durată scurtă,
înregistrează schimbări bruşte de intensitate. Fulgii de zăpadă sunt mari şi cad din norii
Cumulonimbus.
 Măzărichea moale este constituită din grăunţe albe şi opace de gheaţă, de formă sferică sau
conică, cu diametre între 2 şi 5 mm. cele mai multe granule de măzăriche ricoşează la
contactul cu solul şi apoi se sfărâmă. Provin din norii Cumulonimbus la temperaturi
apropiate de 0°C.
 Măzărichea tare este formată din granule transparente de gheaţă, de formă sferică,
neregulată sau conică, cu diametre sub 5 mm. Aceasta provine din granulele de zăpadă sau
măzăriche moale, stratul de gheaţă transparent fiind format fie prin îngheţarea picăturilor de
apă interceptate în timpul căderii, fie prin îngheţarea apei rezultate din propria topire pe
suprafaţa lor. Nu se sfărâmă la cădere, provine din norii Cumulonimbus şi este însoţită
întotdeauna de ploaie. Se produce mai ales primăvara şi toamna la temperaturi mai mari de
0°C.
 Zăpada grăunţoasă este formată din granule albe şi opace de gheaţă, plate şi alungite, cu
diametre sub 1 mm. Este generată de norii Stratus, iar în timpul căderii se acoperă cu un
strat opac care pare ca urmare a îngheţării picăturilor suprarăcite.
 Granulele de gheaţă reprezintă granule de gheaţă transparentă sau translucidă, de formă
sferică sau neregulată, cu diametre de 1-5 mm. Acestea iau naştere ca urmare a îngheţării
 unor picături de apă în cădere spre suprafaţa terestră, în unele cazuri, în interiorul învelişului
de gheaţă apa rămânând neîngheţată. Provin din norii Nimbostratus şi Altostratus.
 Grindina este alcătuită din granule sau fragmente de gheaţă, cu diametre variabile (5-50 mm
sau chiar mai mult). Granulele de gheaţă sunt, în general, alcătuite dintr-un nucleu mat,
înconjurat de un strat transparent sau o alternanţă de straturi mate şi transparente. Grindina
se formează prin îngheţarea apei suprarăcite din partea mediană a norilor Cumulonimbus pe
granulele de măzăriche moale. Învelişul de gheaţă mat se depune în momentul în care
greutatea granulelor de grindină nu este suficient de mare pentru a învinge forţa curenţilor
ascendenţi, care astfel le transportă la înălţime unde papa sublimează pe suprafaţa lor.
Astfel, în funcţie de numărul de straturi transparente şi opace se poate vedea de câte ori
granula respectivă a fost transportată din partea mediană a norului în partea superioară şi
invers. Grindina se produce mai ales vara, când temperatura ridicată favorizează convecţia
termică şi formarea norilor de mare dezvoltare verticală.
 Acele de gheaţă sunt formate din cristale de gheaţă, sub formă de ace, coloane, lamele,
neramificate. Sunt foarte subţiri şi plutesc în atmosferă. Pot să apară şi pe timp senin la
temperaturi foarte scăzute.
Precipitaţiile mixte includ lapoviţa şi aversa de lapoviţă.
 Lapoviţa este formată dintr-un amestec de picături de apă şi fulgi de zăpadă care cad la
suprafaţa terestră la temperaturi apropiate de 0°C.
 Aversa de lapoviţă provine din norii Cumulonimbus, are început şi sfârşit brusc, durată
redusă şi prezintă schimbări de intensitate rapide.
Distribuţia teritorială a precipitaţiilor. Precipitaţiile atmosferice prezintă ample variaţii de
la o regiune la alta, ele depinzând de o serie de factori, precum cei care influenţează mişcările
verticale din atmosferă şi cei legaţi de natura aerului. Datorită influenţei acestor factori, cantităţile
de precipitaţii sunt mari în zona ecuatorială, scad în cele tropicale, cresc din nou în cele temperate
şi apoi iarăşi scad continuu către zonele polare, unde sunt extrem de reduse. Bineînţeles, în
cuprinsul zonelor amintite pot apărea maxime sau minime azonale – cantităţile ridicate din Asia
sudică, datorită musonilor, şi, la polul opus, cantităţile extrem de reduse din zonele temperate –
Asia Centrală, America de Nord şi de Sud etc., ca urmare a depărtării faţă de ocean şi a barierelor
orografice.
Distribuţia temporală a precipitaţiilor prezintă două cicluri de variaţii – anuale şi diurne.
Variaţia anuală a precipitaţiilor atmosferice este strâns legată de zonele climatice şi de
caracteristicile suprafeţei active. Astfel, există mai multe tipuri de regimuri anuale.
 Tipul ecuatorial este caracterizat de ploi abundente în tot cursul anului, de natură
termoconvectivă. Chiar dacă distribuţia anuală este relativ constantă, se pot observa totuşi
 două maxime, în perioada celor două echinoxii, iar pe măsură ce creşte distanţa faţă de
ecuator, se conturează şi două minime.




Distribuția latitudinală a precipitațiilor

Sursa:
https://www.earthonlinemedia.com/ebooks/tpe_3e/atmospheric_moisture/global_patterns_of_preci
pitation.html

 Tipul tropical se caracterizează printr-o singură perioadă ploioasă de câteva luni, centrată pe
solstiţiul de vară, în restul anului predominând aerul tropical uscat adus de alizee şi deci
seceta.
 Tipul deşertic prezintă cantităţi sub 250 mm pe an, care cad neregulat – se pot înregistra
ploi la un interval de câţiva ani. Reducerea drastică a precipitaţiilor este datorată
predominării regimului anticiclonic în zona subtropicală şi a inversiunilor termice în zonele
alizeelor.
 Tipul temperat este diferenţiat în trei subtipuri – oceanic, continental, mediteranean.
Subtipul oceanic caracterizează şi regiunile litorale ale continentelor; prezintă precipitaţii
bogate tot timpul anului, maximul fiind înregistrat iarna, iar minimul în a doua jumătate a
verii şi prima jumătate a toamnei. Subtipul continental prezintă cantităţi relativ reduse de
precipitaţii, maximul producându-se la sfârşitul primăverii, începutul verii, iar minimul la
iarna. Subtipul mediteranean este propriu ţărmurilor vestice ale continentelor (35-45° în
ambele emisfere); prezintă un maxim iarna şi un minim vara.
 Tipul musonic apare în Asia de Sud, Sud – Est şi Est, unde cad ploi abundente în semestrul
cald, când musonul bate dinspre ocean şi este secetă în semestrul rece, când musonul bate
dinspre uscat spre ocean.
Variaţia diurnă a precipitaţiilor atmosferice prezintă un tip continental şi unul oceanic.
 Tipul continental – maxim principal după-amiaza, când mişcările convective sunt intense şi
minim principal la miezul nopţii.
 Tipul oceanic prezintă valori maxime noaptea, când suprafaţa acvatică este mai caldă şi
favorizează mişcările ascendente, şi valori minime ziua, când temperatura mai scăzută a
apei nu favorizează mişcările ascendente.
 METEOROLOGIE
Curs 10

PRESIUNEA ATMOSFERICĂ.
Generalităţi. Distribuţia în spaţiu a presiunii atmosferice. Distribuţia în timp a presiunii
atmosferice.

Generalităţi. Presiunea atmosferică reprezintă forţa cu învelişul gazos al Pământului

apasă asupra unităţii de suprafaţă. În meteorologie, presiunea atmosferică este definită ca
greutatea coloanei de aer cu secţiunea de 1 cm2 şi înălţimea egală cu distanţa dintre suprafaţa
considerată şi limita superioară a atmosferei.
E. Toricelli în 1643 a fost primul care a pus în evidenţă presiunea atmosferică. Presiunea
atmosferică normală este presiunea unei coloane de mercur cu înălţimea de 760 mm, la
temperatura de 0°C, la latitudinea de 45° şi la nivelul de 0 m exercitată pe o suprafaţă de 1 cm 2.
aşadar, presiunea atmosferică normală are următoarea valoare: p = 76 cm Hg = 760 mm Hg =
760 torr = 1013,25 mb.
Pentru exprimarea cantitativă a presiunii aerului, în meteorologie se foloseşte ca unitate
de măsură barya sau torrul: 1 barye = 1 dyne/cm2 = 1,01972 x 10-6 kgf/cm2 (S. Ciulache, p.
209). În practică, se utilizează multiplii baryiei, adică barul şi milibarul (1 milibar = 1000 baryi).
Distribuţia în spaţiu a presiunii atmosferice. Deoarece presiunea atmosferică depinde
de temperatura, volumul, densitatea, acceleraţia gravitaţională şi circulaţia aerului, aceasta
înregistrează oscilaţii atât în profil vertical, cât şi în plan orizontal.
În plan vertical, presiunea atmosferică scade cu înălţimea deoarece scade şi greutatea
coloanei de aer care apasă pe suprafaţa terestră. Scăderea nu se produce însă proporţional cu
înălţimea deoarece densitatea aerului nu este uniformă. Astfel, ca urmare a densităţii mai mari
din stratele inferioare ale atmosferei, presiunea scade mai rapid în cuprinsul acestora comparativ
cu stratele mai înalte, cu densitate mai mică. Calcularea presiunii atmosferice în orice punct,
situat mai sus sau mai jos decât nivelul de 0 m (nivelul mării) se poate face cu ajutorul formulei
lui Babinet (detaliile se vor studia în cadrul lucrărilor practice).
În pan orizontal, presiunea variază mult mai amplu decât în plan vertical. Pentru
analizarea acestui parametru se utilizează hărţile cu izobare – liniile care unesc puncte de egală
presiune, hărţi realizate pentru diferite niveluri. Izobarele, trasate de regulă din 5 în 5 mb, scot în
evidenţă relieful baric, în cadrul căruia se pot distinge ca forme ciclonul, anticiclonul, talvegul
depresionar, culoarul depresionar, dorsala anticiclonică, şaua barică, punctul hiperbolic şi
câmpul de presiune uniformă (S. Ciulache, p. 216).
 Ciclonul mai este cunoscut şi sub denumirea de depresiune sau minim baric şi reprezintă
principala formă depresionară a reliefului baric. Presiunea atmosferică creşte dinspre centrul,
unde este minimă, spre periferii, ciclonul fiind marcat de una sau mai multe izobare închise.

Deplasarea aerului în
sens invers acelor de
ceasornic
Divergenţă

1000 Vânt
1005
1010
D
Forţa lui
Coriolis

Convergenţă

Anticiclonul, denumit şi maxim barometric, este principala formă pozitivă a reliefului

baric, în cadrul său presiunea atmosferică scăzând dinspre centrul (maximă) către periferii. Este
evidenţiat de una sau mai multe izobare închise.

Forţa
gradientului
baric

Vânt
Deplasarea aerul în sensul
acelor de ceasornic
 M

Deplasarea aerului în cicloni şi anticicloni în emisfera nordică

Talvegul depresionar reprezintă o formă negativă secundară pusă în evidenţă de izobare

deschise legate de un ciclon. Presiunea scade dinspre periferii spre axa talvegului, care desparte
în cele mai multe cazuri mase de aer cu însuşiri fizice diferite. în partea centrală, de-a lungul
axei, se formează nori şi cad precipitaţii deoarece apar curenţi ascendenţi.
Culoarul depresionar este tot o formă negativă şi alungită a reliefului baric. Prezintă
lăţimi mai mari decât talvegul extinzându-se pe distanţe de mii de km. În cele mai multe cazuri
culoarele depresionare unesc două depresiuni.
Dorsala anticiclonică este o formă secundară, pozitivă a reliefului baric. Este scoasă în
evidenţă de izobare deschise legate de un anticiclon. Presiunea atmosferică descreşte dinspre axa
dorsalei către periferii. Predominând curenţii descendenţi este favorizat timpul senin.
Şaua barometrică este o formă complexă a reliefului baric care apar când doi cicloni sau
două talveguri şi doi anticicloni sau două dorsale sunt dispuşi alternativ în prelungirea a două
diagonale (S. Ciulache, p. 219).

Dorsală
D D
Şa barică

Talveg

Câmpul de presiune uniformă sau mlaştina barometrică este o formă plană a reliefului
baric, cu valori omogene ale presiunii atmosferice.
 La nivelul Globului terestru, presiunea atmosferică prezintă un caracter zonal, fiind
dependentă de factorii termici şi dinamici. Astfel, dacă presiunea ar fi omogen distribuită la
suprafaţa terestră (nivelul mării), de o parte şi de alta a ecuatorului termic s-ar extinde zona
ecuatorială de minimă presiune, iar la nord şi la sud de aceasta presiunea ar creşte constant până
la latitudinile de 30-35°N şi S unde apar zonele subtropicale de maximă presiune. Spre poli se
înregistrează o nouă scădere a presiunii până în zonele subpolare de presiune coborâtă şi apoi o
nouă creştere până în zonele polare de presiune ridicată (A). Aceasta este distribuţia idealizată a
presiunii atmosferice redusă la nivelul mări. În realitate însă, aceste brâuri de presiune nu sunt
uniform distribuite (B). Iarna formaţiunile anticiclonice se intensifică pe continente şi slăbesc
deasupra oceanelor, iar vara, ciclonii se intensifică pe oceane şi slăbesc pe continente.
Maxim polar

A Maxim polar
B

Maxime subtropicale

Minima ecuatorială Minima ecuatorială

Maxime subtropicale

Sursa: http://earth.usc.edu/geol150/weather/images/msl_jan.gif

Presiunea la nivelul mării (mb) în luna ianuarie

Sursa: http://earth.usc.edu/geol150/weather/images/msl_jan.gif
 Presiunea la nivelul mării (mb) în luna iulie

Sursa: http://earth.usc.edu/geol150/weather/images/msl_jan.gif

Distribuţia în timp a presiunii atmosferice. Presiunea atmosferică înregistrează atât

variaţii regulate, cât şi variaţii neregulate.
Din categoria variaţiilor regulate sau periodice se produc variaţii anuale şi variaţii
diurne.
Variaţia anuală a presiunii atmosferice este indusă de variaţia temperaturii aerului, dar
şi de caracteristicile suprafeţei terestre. Latitudinal, presiunea nu înregistrează variaţii notabile în
cursul anului în regiunea ecuatorială, unde şi temperatura aerului este relativ constantă. În
schimb, la latitudini mai mari, se pot observa trei tipuri de variaţii: continental, oceanic şi polar.
Tipul continental prezintă un minim vara, când se înregistrează puternice mişcări
ascendente de natură termoconvectivă şi un maxim iarna, când predomină mişcările descendente.

Presiunea medie lunară la Craiova (tipul continental)

1010

1008

1006

1004

1002

1000

998

996
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
 Tipul oceanic este opus celui continental, în sensul că maximul principal se înregistrează
vara şi minimul principal la sfârşitul toamnei, la acestea adăugându-se şi un maxim secundar
iarna şi un minim secundar primăvara.
Tipul polar prezintă tot două minime (în ianuarie şi iulie) şi două maxime (în aprilie şi
noiembrie).
Aceste variaţii anuale sunt prezente în toată troposfera, în timp ce la altitudini mai mari
evoluţia presiunii atmosferice se inversează comparativ cu situaţia caracteristică în straturile de
aer inferioare.
Variaţia diurnă a presiunii atmosfericei. Amplitudinile diurne scad continuu de la
ecuator, de la 3 mb la 0,75 mb în regiunile temperate şi la valori extrem de reduse în regiunile
polare (S. Ciulache, p. 223). Regimul diurn al presiunii atmosferice se caracterizează prin
prezenţa a două minime (primul la ora 4, mai slab, şi altul la ora 16, mai accentuat) şi două
maxime (la ora 10 şi la ora 22). Minimul de la ora 16 este indus de încălzirea aerului, iar
maximul de la ora 22 de răcirea acestuia. Celălalt minim şi maxim sunt generate de cauze
extraterestre – atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui (mareea atmosferică) (S. Ciulache, p.
223).
Variaţiile neperiodice ale presiunii atmosferice sunt generate de variaţiile termice şi
mai ales de schimbările în circulaţia aerului. Presiunea variază în general între 1050 mb şi 950
mb, dar au existat cazuri când aceste valori au fost cu mult depăşite. Astfel, cea mai ridicată
valoare, 1086 mb, s-a înregistrat la data de 19 decembrie 2001, în localitatea Tosontsengel,
Mongolia (http://en.wikipedia.org/wiki/Atmospheric_pressure). Până la această data, recordul
era deţinut de localitatea Agata (Siberia, Rusia): 1083,8 mb la data de 31 decembrie 1963 (S.
Ciulache, p. 225). Cea mai coborâtă valoare, 870 mb, s-a înregistrat în timpul taifunului Tip, la
data de 12 octombrie 1979, în Pacificul de Vest; pentru Oceanul Atlantic, minima este de 882
mb, această valoare fiind înregistrată la data de 19 octombrie 2005 în timpul uraganului Wilma
(http://en.wikipedia.org/wiki/Atmospheric_pressure).
Mai importante decât variaţiile neperiodice ample sunt variaţiile interdiurne, care, de
regulă, sunt cuprinse între 1 şi 10 mb (1 mb în regiunile tropicale, 3 mb în regiunile subtropicale,
7 mb în regiunile temperate şi 10 mb în regiunile subpolare). Există situaţii când aceste variaţii
pot să atingă 30-50 mb (iarna), respectiv 15-20 mb (vara) (S. Ciulache, p. 225).
 METEOROLOGIE

Curs 11

MIŞCĂRILE ORIZONTALE ALE AERULUI

Procesul de formare a vântului. Forţele care acţionează asupra vântului. Vântul geostrofic
şi vântul de gradient. Elementele caracteristice ale vântului. Clasificare vânturilor.

Procesul de formare a vântului. Ca urmare a diferenţelor de presiune pe orizontală, în

tendinţa de egalare, au loc deplasări orizontale ale maselor de aer. Aceste deplasări orizontale,
adică advecţia aerului, din regiunile cu presiune ridicată spre regiunile cu presiune coborâtă
poartă denumirea de vânt. La rândul lor, diferenţele de presiune pe direcţie orizontală sunt induse
de o serie de cauze termice şi dinamice (Gh. Pop, p. 183).

Forţele care acţionează asupra vântului. Advecţia aerului suportă influenţele a patru
forţe: forţa gradientului baric orizontal, forţa de deviaţie datorată mişcării de rotaţie a
Pământului, forţa de frecare şi forţa centrifugă.
Forţa gradientului baric orizontal. Direcţia perpendiculară pe izobare, de-a lungul căreia
presiunea scade mai rapid în direcţie orizontală se numeşte direcţia gradientului baric orizontal.
Gradientul baric orizontal reprezintă valoarea scăderii presiunii atmosferice pe unitatea de
distanţă, în direcţie perpendiculară pe izobare, spre presiunea mai coborâtă (Gh. Pop, p. 185).
Prezintă mare importanţă practică deoarece în funcţie de valorile sale se realizează deplasarea
aerului. Particulele de aer încep să se deplaseze în direcţia gradientului baric orizontal datorită
acceleraţiei transmise de forţa gradientului baric. O dată cu începerea mişcării, asupra masei de
aer acţionează şi alte forţe care duc la modificare vitezei de mişcare şi a direcţiei: forţa de
deviaţie şi forţa centrifugă.
Forţa lui Coriolis (forţa de deviaţie) este forţa care acţionează asupra oricărui corp aflat
în mişcare pe sau deasupra de suprafaţa terestră şi îl abate de la direcţia iniţială de deplasare spre
dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică. Această forţă este generată de
mişcare de rotaţie a Pământului. Valoarea forţei de deviaţie depinde de distanţa faţă de ecuator şi
de viteză de deplasare a corpului în mişcare. Astfel, cu cât ne îndepărtăm de ecuator, cu atât
deviaţia este mai puternică, de asemenea, cu cât viteza de deplasare a corpului este mai mare, cu
atât deviaţia este mai puternică.
 Polul Nord

Ecuator

Pământul în absenţa rotaţiei Ţinta

Polul Nord

Ecuator

Pământul în mişcare Ţinta

Rotaţia

Forţa lui Coriolis

The Atmosphere, 8th edition, Lutgens and Tarbuck, 8th edition, 2001
(http://www.ux1.eiu.edu/~cfjps/1400/pressure_wind.html)

Vânturi slabe Cea mai mare deviere

Vânturi puternice

Deviere intermediară

Cea mai mică deviere

Lipsă devierii

Timpul iniţial 4 ore mai târziu 8 ore mai târziu

Efectul forţa lui Coriolis la diferite latitudini

The Atmosphere, 8th edition, Lutgens and Tarbuck, 8th edition, 2001
(http://www.ux1.eiu.edu/~cfjps/1400/pressure_wind.html)

Forţa de frecare. Această forţă acţionează în sens contrar cu mişcarea aerului, în sensul
că tinde să reducă viteza mişcării. Această forţă ia naştere ca urmare a frecării moleculelor de aer
cu suprafaţa terestră. Pe verticală, frecare se transmite şi în interiorul masei de aer prin mişcare
moleculară sau prin viscozitate, însă în atmosferă, schimburile dintre straturi se realizează mult
mai eficient prin mişcări turbulente sau convective, acest fenomen de schimb fiind cunoscut sub
numele de frecare externă sau frecare virtuală. Efectul său este similar cu cel al frecării interne –
egalizarea vitezei din straturile vecine de aer, numai că acesta este de sute de mii de ori mai
puternic decât cel generat de frecarea internă (S. Ciulache, p. 233). În straturile de aer inferioare
forţa de frecare este mult mai puternică decât la înălţime unde devine nulă (600-1000 m) (Gh.
Pop, p. 191).

D
Forţa gradientului
baric orizontal

Vântul

Forţa
Forţa lui
lui Coriolis
Coriolis

M
Vântul la înălţime (lipsa frecării)

D
Forţa gradientului
baric orizontal
Vântul

Frecarea Forţa lui Coriolis

M
Vântul la suprafaţă (în prezenţa frecării)

Efectul forţei de frecare asupra vântului la înălţime şi la suprafaţa

terestră
The Atmosphere, 8th edition, Lutgens and Tarbuck, 8th edition, 2001
(http://www.ux1.eiu.edu/~cfjps/1400/pressure_wind.html)

Forţa centrifugă apare în plan orizontal când particulele de aer se deplasează pe

traiectorii curbilinii. Aceasta este direct proporţională cu pătratul vitezei particulelor în mişcare
şi invers proporţională cu raza de curbură a traiectoriei acestora. În ciclonii şi anticiclonii de la
latitudini medii, forţa centrifugă este mult mai mică decât forţa de deviaţie indusă de rotaţia
Pământului, în schimb valorile acesteia sunt mult mai mari în cazul ciclonilor tropicali (S.
Ciulache, p. 237).
Vântul de gradient şi vântul geostrofic. În straturile atmosferice înalte, la peste 1000 m,
unde forţa de frecare este nulă, singurele forţe care acţionează asupra aerului sunt gradientul
baric şi forţa de deviaţie sau de abatere indusă de rotaţia Pământului.
 În cazul în care mişcarea aerului este determinată numai de cele două forţe amintite şi
devine staţionară prin echilibrarea lor, vântul bate paralel cu izobarele curbilinii, iar direcţia lui
închide un unghi drept cu gradientul. Acest vânt poartă denumirea de vânt de gradient. Dacă
izobarele sunt paralele şi rectilinii, vântul se numeşte vânt geostrofic.

Vântul geostrofic
Aer cald
FGBO – forţa gradientului baric
orizontal
FC – forţa lui Coriolis

FC FGBO

Aer rece

Vântul geostrofic
The Atmosphere, 8th edition, Lutgens and Tarbuck, 8th edition, 2001
(http://www.ux1.eiu.edu/~cfjps/1400/pressure_wind.html)

Elementele caracteristice ale vântului. Vântul este caracterizat prin direcţie, intensitate,
viteză, durată şi structură.
Direcţia vântului se stabileşte în funcţie de punctul cardinal dinspre care bate. În practică,
se foloseşte Roza vânturilor, cu cele 16 sectoare cardinale sau rumburi cardinale. Direcţia
vântului înregistrează o serie de variaţii diurne şi anuale.
La nivel diurn, oscilaţiile sunt influenţate de caracteristicile suprafeţei active, în primul
rând. Astfel, în largul mării, vântul se roteşte în sensul acelor de ceasornic, adică bate la ora 20
dinspre nord, la 4-5 dinspre est, la 9 dinspre sud şi la 16 dinspre vest (S. Ciulache, p. 246). În
oraşe situaţia este complicată de orientarea străzilor, deoarece vântul se canalizează pe
principalele artere rutiere. În regiunile litorale şi montane, direcţia vântului se schimbă în funcţie
de răcirea sau încălzirea diferitelor suprafeţe (brizele litorale şi montane).
La nivel anual, direcţia vântului este determinată de circulaţia generală a atmosferei şi de
factorii fizico-geografici locali, înregistrând astfel ample oscilaţi de la o regiune la alta.
Intensitatea sau presiunea vântului este direct proporţională cu viteza vântului şi redă
presiunea exercitată de vânt asupra obiectelor aflate pe direcţia sa de deplasare.
 Viteza vântului se exprimă în m/s sau în km/oră şi arată distanţa parcursă de vânt în
unitatea de timp. Viteza vântului înregistrează oscilaţii diurne şi anuale.
Variaţia diurnă a vitezei vântului din stratul de aer (0-50 m iarna şi 0-100 m vara) inferior
o urmăreşte pe cea a temperaturii aerului, înregistrând un minim noaptea şi un maxim după-
amiaza. La înălţime mai mare decât cea menţionată, situaţia este inversă. Variaţia anuală depinde
de particularităţile sezoniere ale climei şi de influenţele locale. Astfel, în interiorul continentelor
din emisfera nordică, viteza este minimă iarna, deoarece predomină regimul anticiclonic şi
maximă vara când se intensifică şi activitatea ciclonică. Pe litoral, situaţia este inversă, în sensul
că viteza este minimă vara, când contrastele termobarice se atenuează, şi maximă iarna (S.
Ciulache, p. 246).
Pe lângă aceste variaţii periodice, atât direcţia, cât şi viteza vântului înregistrează o serie
de variaţii neperiodice. Cele mai mari viteze, de exemplu sunt înregistrate în cadrul ciclonilor
tropicali. Pentru uscat, cea mai mare viteză înregistrată este de 103,4 m/s sau 372 km/oră, în data
de 12 aprilie 1934, la Mount Washington.
Durata vântului reprezintă intervalul de timp în care vântul bate. În funcţie de durată,
vânturile sunt: temporare, permanente, de scurtă durată, de lungă durată.
Structura vântului. Mişcarea aerului nu este uniformă şi constantă. Ea suferă numeroase
modificări de viteză şi direcţie. Astfel, s-au determinat trei tipuri de mişcare: laminară, turbulentă
şi în rafale.
- Mişcarea laminară reprezintă o deplasare uniformă a aerului în direcţie orizontală sau
cvasiorizontală. Prezintă viteze moderate şi se produce cu precădere deasupra suprafeţelor lipsite
de denivelări, precum întinderile de apă sau câmpiile.
- Mişcarea turbulentă prezintă variaţii mari de direcţie şi viteză a particulelor de aer.
Turbulenţa se exprimă de obicei prin raportul dintre amplitudinea vitezei (viteza maximă minus
viteza minimă) şi viteza medie, ale cărui valori sunt cuprinse între 0 şi 2 (cresc la amiază şi vara
şi scad noaptea şi iarna) (S. Ciulache, p. 245).
- Mişcarea în rafale este caracterizată de variaţii ample ale vitezei în intervale scurte de
timp.
Clasificare vânturilor. Vânturile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Astfel,
în funcţie de frecvenţă se deosebesc vânturi permanente, periodice şi neregulate. În funcţie de
zonele asupra cărora acţionează vânturile se împart în vânturi generale şi vânturi locale, iar în
funcţie de altitudinea la care se resimt sunt vânturi de suprafaţă, vânturi de altitudine şi vânturi
catabatice (curenţi ascendenţi şi descendenţi).
Vânturile locale. În funcţie de cauzele care le generează, vânturile locale se împart în
două categorii:
 - vânturi generate de contrastele de temperatură şi presiune: brizele de mare şi de uscat;
- vânturi generate de acţiunea de barare şi transformare a vânturilor circulaţiei generale a
atmosferei, de orografie: föhnul şi bora.
Brizele de mare şi de uscat. Acestea se dezvoltă în regiunile litorale, pe ţărmul mărilor,
dar şi pe ţărmurile lacurilor. Direcţia acestora alternează de la zi la noapte. Sunt generate de
diferenţa de temperatură şi presiune a aerului de deasupra uscatului şi a mării, indusă de modul
diferit de încălzire a celor două suprafeţe.
Ziua, uscatul se încălzeşte mai puternic decât apa şi, astfel, deasupra uscatului se produce
o scădere a presiunii. Sub acţiunea forţei gradientului baric orizontal, aerul din straturile
atmosferice inferioare se deplasează dinspre uscat spre mare formând briza de zi sau briza de
mare. În straturile superioare, aerul se deplasează în sens invers, dinspre uscat spre mare, acest
vânt de altitudine fiind cunoscut sub denumirea de antibriză. Cele două vânturi formează un
circuit deoarece celula este închisă de curenţi ascendenţi pe uscat şi descendenţi pe mare.
Noaptea, suprafaţa mării este mai caldă decât a uscatului ca urmare a modului diferit de
răcire a celor două suprafeţe. Aşadar, ca urmare a diferenţelor termice apar şi diferenţe de
presiune şi aerul se va deplasa dinspre uscat spre mare în straturile inferioare şi dinspre mare
spre uscat în straturile superioare, celula fiind închisă de curenţi ascendenţi pe mare şi
descendenţi pe uscat. Acest vânt se numeşte briză de uscat sau briză de noapte.

convecţie

Aer cald

Aer rece

uscat
ocean

Aer rece

uscat
ocean

Briza de mare este întotdeauna mai puternică decât cea de noapte. În regiunile temperate,
briza de mare pătrunde în interiorul uscatului până la 30-40 km, în timp ce briza de uscat ajunge
în larg până la cca. 10 km. Ca viteză, briza de zi atinge 4-7 km/h, iar cea de noapte viteze mult
mai reduse. Pe verticală, circuitul complet al brizei se dezvoltă pe 1500 – 3000 m. cele mai
puternice brize se înregistrează în regiunile tropicale, unde şi contrastul termobaric este mult mai
puternic. Aici, briza de mare poată să pătrundă în interiorul uscatului până la 100 km şi atinge şi
viteze ridicate. În zona temperată, brizele se dezvoltă cu precădere vara, deoarece iarna
contrastele sunt mult mai reduse. În multe cazuri, brizele sunt desfiinţate de vânturile circulaţiei
generale a atmosferei, dar există şi cazuri când direcţia vântului dominant şi a brizei coincid,
rezultând în acest fel vânturi violente, aşa cum se întâmplă pe litoralul chilian (Gh. Pop, pag.
166).
Brizele de munte şi de vale apar în regiunile montane. Ziua, versanţii se încălzesc mai
mult decât fundul văilor şi aerul se deplasează ascendent dinspre văi spre culmi, formându-se
briza de vale care bate de la ora 9 dimineaţa până la apusul soarelui. Briza de vale se dezvoltă
sub forma a doi curenţi, unul longitudinal, de-a lungul văii şi altul transversal de-a lungul
pantelor. În altitudine, circuitul este închis din două sensuri, dinspre cei doi versanţi spre axa
văii.
Noaptea, fenomenul este invers, adică aerul se răceşte mai rapid pe versanţi şi devenind
mai dens se scurge de pe versanţi spre axa văii şi în lungul văii formând briza de munte, care
bate până la răsăritul Soarelui. În altitudine apare un curent de sens contrar, mult mai slab, numit
antibriză.

Sursa: www.atmosphere.mpg.de/media/archive
 Vânturile locale de tip catabatic
Föhnul este un vânt descendent, adică catabatic, cald şi uscat, care bate dinspre culmile
muntoase spre văi, de-a lungul versanţilor. Principalele caracteristici meteorologice ale acestui
vânt sunt temperatura ridicată şi umiditatea relativă redusă. Astfel, în timpul mişcării ascendente
pe versant, aerul se răceşte după gradientul adiabatic uscat (1°C la 100 m) până în momentul în
care devine saturat. De la acest nivel el continuă să se răcească după gradientul adiabatic umed
(<1°C la 100 m). Apar nori şi cad precipitaţii şi aerul pierde progresiv din rezerva de vapori de
apă. Vântul depăşeşte culmea şi antrenează masele de aer într-o mişcare descendentă pe versanţii
opuşi unde aerul se încălzeşte prin compresiune adiabatică conform gradientului adiabatic uscat.
Din această cauză norii se destramă prin evaporare şi umezeala relativă scade.
În multe cazuri, föhnul apare ca un vânt de mare intensitate. Poate provoca topirea bruscă
a zăpezilor sau, în timpul verii favorizează declanşarea incendiilor fiind un vânt uscat.
Föhnul a fost pentru prima dată observat şi descris în Alpii Elveţiei, unde se înregistrează
un număr mediu de zile cu föhn de 30-40 şi chiar 80. În Cauzaz, la Tbilisi sunt în medie 45 de
zile cu föhn, iar la Kutaisi 114 (Gh. Pop, pag. 169).
Vânturi de tip föhn se înregistrează în multe areale de pe Glob: Chinook la poalele estice
ale Munţilor Cordilieri, pe ţărmurile Groenlandei, în Anzii din America de Sud, unde se numeşte
Zonda, în munţii din Asia Centrală etc. În ţara noastră, apare un vânt de tip föhn în depresiunile
Făgăraş şi Sibiu, unde se numeşte vântul mare, în bazinele depresionare intracarpatice de pe
Valea Mureşului şi a Oltului superior, la curbura externă a Carpaţilor în culoarul depresionar
Câmpia Turzii – Alba Iulia – Deva etc.
Bora este tot un vânt catabatic, dar spre deosebire de föhn, masele de aer descendente pe
panta versanţilor rămân mai reci decât aerul mediului în care ajung. Dintre condiţiile generale
care determină apariţia borei, prezenţa unui lanţ muntos în apropierea litoralului, care se
interpune între uscatul mai rece şi marea mai caldă este esenţială. De asemenea, gradientul baric
trebuie să fie orientat dinspre uscat spre mare. Aerul rece se acumulează treptat în spatele
lanţului muntos până la nivelul culmilor şi apoi se prăbuşeşte pe versantul opus spre litoral
atingând viteze de 40-60 m/s. Picăturile suprarăcite spulberate din creasta valurilor îngheaţă
rapid pe instalaţiile portuare provocând pagube mari. Dintre regiunile tipice de formare a borei se
remarcă ţărmul dalmatic al Mării Adriatice, ţărmul caucazian al Mării Negre în regiunea
Novorossiisk, ţărmul Lacului Baikal, ţărmul vestic al Insulei Novoia Zemlea.
Tot în categoria vânturilor catabatice reci intră şi Mistralul, care bate iarna şi primăvara
dinspre Masivul Central Francez pe Valea Rhonului spre regiunea joasă a litoralului
mediteranean.
 METEOROLOGIE
Curs 12

MASELE DE AER.
Formarea maselor de aer. Clasificarea maselor de aer

Temperatura, mai precis încălzirile şi răcirile, joacă un rol determinant în circulaţia

atmosferei şi în formarea maselor de aer, deoarece toate aceste modificări se transmit aerului din
stratul inferior al atmosferei. Astfel, troposfera nu prezintă omogenitate nici în plan vertical, nici
în plan orizontal.
Masele de aer sunt volume mari de aer care acoperă suprafeţe extinse, în unele cazuri de
dimensiunea continentelor şi care nu prezintă variaţii notabile în distribuţia orizontală a
elementelor meteorologice. Principalele însuşiri fizice care diferenţiază masele de aer între ele
sunt – temperatura, umezeala şi transparenţa.
Principalul criteriu de apreciere a maselor de aer este temperatura echivalent potenţială,
aceasta nemodificându-se în funcţie de schimbările de fază ale apei sau de procesele adiabatice,
ci în funcţie de procesele radiative. De asemenea, pentru umezeală se face referire la umezeala
specifică (g/kg), care se modifică numai sub acţiunea proceselor de evaporare şi condensare,
rămânând constantă la variaţiile de presiune. Transparenţa maselor de aer diferă de la un tip la
altul, în funcţie de locul de origine.
Formarea maselor de aer
Există doi factori primari necesari pentru formarea maselor de aer. În primul rând, este
necesar să avem o suprafaţă ale cărei proprietăţi, în speţă temperatura şi umezeala, să fie relativ
constante, iar în al doilea rând, aerul trebuie să staţioneze o perioadă mai îndelungată deasupra
acestei suprafeţe. De asemenea, o altă condiţie necesară este atingerea unui echilibru între
suprafaţa terestră şi aerul de deasupra, cel mai eficient proces pentru atingerea acestui echilibru
fiind transportul turbulent-convectiv de căldură la înălţime.
O masă de aer astfel formată se deplasează spre alte regiuni şi modifică starea vremii pe
traseul de deplasare deoarece transportă toate însuşirile obţinute în timpul staţionării.
În mod normal, masele de aer se formează frecvent în sistemele anticiclonice, deoarece
anticiclonii sunt stagnanţi sau se deplasează foarte lent permiţând schimbul de căldură şi
umezeală dintre suprafaţa terestră şi aerul de deasupra. În acelaşi timp, mişcarea în anticicloni
este divergentă, ceea ce înseamnă că proprietăţile fizice ale aerul se uniformizează pe mari
suprafeţe pe orizontală. Pe verticală, acest proces se realizează prin turbulenţă şi convecţie.
 În general, masele de aer nu se formează în sistemele ciclonice deoarece viteza vântului
este mult mai mare decât în anticiloni, mişcarea este convergentă, mobilitatea mult mai mare.
Există situaţii când masele de aer se pot forma însă şi în cicloni – este vorba de părţile superioare
ale minimelor barice cu caracter quasipermanent de la latitudini subpolare, fiind generate de
mişcările ascendente care determină răcirea adiabatică a aerului tropical şi transformarea lui în
aer polar.
Clasificarea maselor de aer
Există mai multe criterii de clasificare a maselor de aer – termic, termodinamic,
geografic.
 Criteriul termic împarte masele de aer în două categorii – calde şi reci. Pentru
catalogarea maselor de aer ca fiind reci sau calde nu se ia în calcul temperatura lor propriu zisă,
ci temperatura comparativ cu cea a maselor de aer din regiunea în care pătrund. Astfel, dacă o
masă de aer are temperatura mai scăzută decât masa de aer pe care o înlocuieşte este considerată
rece, iar în cazul în care temperatura sa este mai mare, este considerată caldă.
 Criteriul termodinamic deosebeşte două categorii de mase de aer – stabile şi
instabile. O masă de aer este stabilă dacă gradientul termic vertical local este mai mic decât
gradientul adiabatic şi instabilă în situaţia inversă. În general, mase stabile sunt cele calde.
Masele stabile nu favorizează formarea norilor nici după-amiaza, cerul rămânând senin. În
masele de aer instabile, dacă aerul are suficientă umezeală se formează nori cumuliformi care
generează precipitaţii. Bineînţeles, în natură are se poate produce transformarea maselor stabile
în mase instabile şi invers, datorită caracteristicilor diferite ale uscatului şi oceanului. Astfel, în
timpul verii, dacă o masă de aer este stabilă pe ocean şi pătrunde pe continent devine instabilă,
în timp ce iarna, o masă de aer instabilă pe ocean devine stabilă pe continent. În general, ciclonii
sunt caracterizaţi de instabilitate, iar anticiclonii de stabilitate.
 Criteriul geografic împarte masele de aer în mai multe categorii, în funcţie de zonele
geografice unde se formează. Astfel, există patru mari categorii – arctic şi antarctic, polar sau
temperat, tropical, ecuatorial, primele trei categorii având şi două subtipuri – oceanic sau marin
şi continental.
- Aerul arctic (A). Bazinul arctic este dominat de un centru de mare presiune
quasipermanent care favorizează formarea unor mase de aer foarte rece şi stabil, cu gradienţi
termici verticali mari. (În emisfera sudică, Antarctica reprezintă regiune de formare a maselor de
aer rece cu caracteristici continentale. Aceste mase de aer se transformă însă înainte de a ajunge
pe uscat devenind mase de aer polar marin.)
- Aerul arctic continental (cA) pătrunde în Europa dinspre mările Kara şi Barents. Este
transparent, uscat şi foarte rece şi, pe timpul iernii, favorizează producerea unor
 temperaturi extrem de scăzute şi a ceţurilor de radiaţie. Pe verticală, nu prezintă grosimi
foarte mari.
- Aerul arctic marin (mA) vine pe continentul European dinspre Groenlanda şi Arhipelagul
Spitzberg. Este mai cald decât cel continental deoarece se mai încălzeşte la traversarea
Mării Norvegiei. Fiind mai cald şi mai umed, devine şi instabil şi generează precipitaţii
abundente pe coasta nord-vestică a continentului.
- Aerul polar (P) se formează de fapt în zonele temperate, atât continentale, cât şi
oceanice. Prezintă însuşiri diferite în funcţie de anotimp – în semestrul rece acestea se apropie de
cele ale aerului arctic, iar în cel cald de cele ale aerului tropical.
- Aerul polar continental (cP) se formează în regiunile continentale dominate de centrii
barici de mare presiune, precum cei din Canada sau Siberia. Iarna, aceste regiuni sunt
acoperite de gheaţă şi zăpadă şi ca urmare a temperaturilor scăzute şi a absenţei
organismelor acvatice, şi umezeala specifică este foarte scăzută. Este foarte stabil, iar
atunci când provine din aerul arctic favorizează timpul senin şi geros, iar când provine
din cel polar marin, norii Stratus şi ceţuri dense. Vara, se formează în anticiclonii din
Eurasia, prezentând o oarecare instabilitate care poate genera averse izolate.
- Aerul polar marin (mP) se formează în general deasupra mărilor de la latitudinea de 60°
N şi S. În Europa, acesta vine dinspre vest, dinspre Canada fiind la origini aer polar
continental, dar care se transformă la traversarea Oceanului Atlantic. Iarna, ajungând pe
continentul mai rece generează precipitaţii abundente şi determină o oarecare încălzire.
Vara, se formează în nordul Atlanticului şi duce la scăderea temperaturii pe continent,
fiind mai rece şi la producerea de precipitaţii însemnate cantitativ ca urmare a marii sale
instabilităţi.
- Aerul tropical (T) este legat genetic de anticiclonii subtropicali şi se
caracterizează prin temperaturi ridicate şi stabilitatea mare.
- Aerul tropical continental (cT) se formează în regiunile deşertice din zonele tropicale
(Africa, Arabia, Australia), dar şi în Peninsula Balcanică, Asia Mică, sud-estul Rusiei,
Asia Centrală etc. Pe continentul european, pătrunde mai frecvent vara. Favorizează
încălziri excesive având temperaturi ridicate. Este instabil şi, de obicei, generează averse
de ploaie. De asemenea, ţinând cont de zonele de formare, prezintă transparenţă mai
redusă decât celelalte tipuri de mase de aer.
- Aerul tropical marin (mT) se formează deasupra mărilor tropicale, dominate de un brâu
de mare presiune tot timpul anului. În Europa, aerul tropical marin ajunge dinspre nord-
vest, prin intermediul dorsalei Anticiclonului Azorelor. Este cald, umed, dar foarte stabil,
 generând numai burniţe şi ceţuri. Transparenţa sa este mai redusă decât a aerului tropical
continental.
- Aerul ecuatorial (E) se formează în zona ecuatorială, neexistând deosebiri
notabile între cel format pe continente şi cel format pe ocean. Este un aer cald, foarte umed şi
instabil. Ca urmare a insolaţiei puternice şi a convergenţei alizeelor din ambele emisfere, acest
aer instabil şi umed prezintă şi mare extindere verticală.

Tipuri de mase de aer

Sursa:
http://www.earthonlinemedia.com/ebooks/tpe_3e/temperature/temperature_air_masses.html

FRONTURILE ATMOSFERICE.
Formarea fronturilor atmosferice. Clasificarea fronturilor atmosferice

Formarea fronturilor atmosferice.

Frontul atmosferic reprezintă o zonă de separaţie din două sau mai multe mase de aer cu
caracteristici diferite.
Procesul de formare a fronturilor atmosferice poartă numele de frontogeneză; acesta este
condiţionat de existenţa unor curenţi de aer de sens contrar, care duc la apropierea maselor de
aer. Din această cauză, fronturile apar numai în formaţiunile barice caracterizate de convergenţă
– ciclon, talveg depresionar, şa barică pe axa de comprimare. Există şi situaţii când apariţia
fronturilor este determinată de deplasarea pe aceeaşi direcţie a două mase de aer, dar cu viteze
diferite, sau, când acestea apar chiar în cadrul aceleiaşi mase de aer dacă există contraste termice
orizontale puternice.
 Procesul de destrămare a fronturilor atmosferice se numeşte frontoliză şi legat genetic de
formaţiunile barice caracterizate de divergenţă – anticiclon, dorsală anticiclonică, şa barică pe
axa de dilatare.
Clasificarea fronturilor atmosferice
Clasificarea fronturilor atmosferice se face în funcţie de mai multe criterii:
1. Dimensiuni şi dinamism:
- Fronturi principale – acestea separă mase de aer de origini diferite: frontul arctic (separă
aerul arctic de cel polar); frontul antarctic (separă aerul antarctic de cel polar); frontul
polar (separă aerul polar de cel tropical); frontul ecuatorial (separă masele de aer ale
alizeului din emisfera sudică de cele ale alizeului din emisfera nordică). Fiecare dintre
aceste fronturi este alcătuit din mai multe sectoare. De exemplu, frontul polar este separat
în front polar atlantic, asiatic, pacific, mediteranean.
- Fronturile secundare separă mase de aer de aceeaşi origine, dar cu caracteristici fizice
diferite. Cele mai frecvente apar în masele de aer polar, unde diferenţele de temperatură
şi umezeală dintre cele continentale şi marine sunt accentuate.
2. Dezvoltarea verticală:
- Fronturi troposferice – cu mare dezvoltare verticală;
- Fronturi la sol.
3. Modul de circulaţie al aerului:
- Anafronturi – aerul cald alunecă ascendent pe suprafaţa frontală;
- Catafronturi – aerul are o mişcare descendentă pe suprafaţa frontală.
4. Direcţia de deplasare:
- Fronturile calde. Se dezvoltă în cazul în care o masă de aer cald, cu o viteză mai mare de
deplasare, ajunge o masă de aer rece şi alunecă ascendent pe suprafaţa frontală astfel
formată. Înclinarea frontului este redusă, între 1 şi 10°. Mişcarea ascendentă conduce la
răcirea adiabatică a aerului până sub punctul de rouă şi la formarea norilor – Cirrus,
Cirrostratus, Altostratus, Nimbostratus. Lăţimea sistemului noros poate depăşi 1000 km.
Precipitaţiile atmosferice cad generalizat din norii Nimbostratus, norii cei mai apropiaţi de
linia frontului, pe lăţimi de 300-400 km. Din norii Altostratus, precipitaţiile care se
înregistrează sunt reduse cantitativ, în cele mai multe cazuri acestea neajungând la suprafaţa
terestră (se evaporă) – fenomen cunoscut sub numele de virga.
- Fronturile reci apar în cazul în care o masă de aer rece, cu o viteză de deplasare mai
mare, înlocuieşte o masă de aer cald, pe care o dislocă spre înălţime. Fronturile reci au
viteze de deplasare mai mari decât cele calde şi, în funcţie de aceste viteze, se pot
diferenţia două tipuri – fronturi reci de ordinul I şi fronturi reci de ordinul II.
 Aer cald stabil

CI

CS

AS

NS
0°C AS

ST

200 100 0 100 200 300 500

400 600

CB

CS CI
Aer cald
instabil
AS

NS

0°C

ST NS

200 100 0 100 200 300 400 500 600

Secţiune verticală printr-un front cald cu aer stabil şi instabil

- Fronturile reci de ordinul I au viteze mai mici de deplasare şi sunt anafronturi.

Aerul cald este dislocat brusc spre înălţime şi se formează nori Cumulonimbus
din care cad precipitaţii abundente, sub formă de aversă, cu descărcări electrice şi
vijelii. În partea posterioară a frontului, mai slab înclinată, şi înapoia liniei
frontului, se formează nori Nimbostratus şi Altostratus din care cad precipitaţii
generalizate, şi nori Cirrostratus. Norii sunt dispuşi în ordine inversă faţă de
frontul cald. O altă deosebire comparativ cu acesta este lăţimea zonei de
precipitaţii – 100-150 km, rar 300 km, şi situarea acesteia în spatele liniei
frontului.
 CI
CS
Cumulonimbus

6 km

AC

NS

Aer rece
700 km

- Fronturile reci de ordinul II au viteze mai mici de deplasare şi sunt anafronturi în

sectorul anterior şi catafronturi în sectorul posterior. Aerul cald este dislocat violent spre
înălţime, formându-se nori Cumulonimbus din care cad precipitaţii sub formă de aversă,
cu descărcări electrice şi vijelii. Viteza mare a aerului cald din altitudine determină
descendenţa sa în partea posterioară. Astfel, sistemul noros este foarte îngust (50-200
km), iar precipitaţiile cad pe o lăţime de numai 10-20 km, dispusă în faţa liniei frontului.
Partea superioară a norilor Cumulonimbus se deformează şi se subţiază, conducând la
formarea norilor Altostratus şi Altocumulus, din care însă nu precipită.

6 KM
CI

CS

0°C

CB

Aer rece Aer cald

700 km
- Fronturi simple – separă două mase de aer;
- Fronturi complexe / ocluse – separă mai mult de două mase de aer. Acestea apar în cazul
în care în cicloni, frontul rece îl ajunge pe cel cald, unindu-se cu acesta. În funcţie de
temperaturile celor trei mase de aer, fronturile ocluse se împart în fronturi ocluse de tip
cald şi de tip rece.
- Frontul oclus de tip cald se formează când aerul rece din spatele frontului rece, cu
deplasare mai rapidă, este mai puţin rece decât aerul rece din faţa frontului cald, pe care îl
ajunge din urmă. Astfel, frontul rece posterior alunecă ascendent peste frontul cald
anterior. Sistemele noroase se unesc, iar frontului oclus cald de la sol îi corespunde un
front rece superior, situat în faţa celui dintâi. Acesta reprezintă linia de joncţiune a celor
trei mase de aer cu temperaturi diferite. Pe măsură ce frontul evoluează, sistemele
noroase ale celor două fronturi se despart.

Aer cald
CB
CI

Aer mai puţin rece

NS
Aer mai rece

SC / ST
SC

Front oclus cald Front rece superior

- Frontul oclus de tip rece apare când aerul rece din spatele frontului rece, cu
deplasare mai rapidă, este mai rece decât aerul rece din faţa frontului cald, pe care îl
ajunge din urmă. Astfel, frontul rece posterior dislocă spre înălţime frontul cald anterior.
Sistemul noros format prin unirea celor două sisteme caracteristice frontului rece,
respectiv cald, este extrem de complex.
- Pe măsură ce frontul oclus se dezvoltă, frontului rece de la sol îi corespunde un front cald
superior, situat în spatele celui dintâi. Treptat, sistemele noroase se separă,
 recompunându-se parţial în cazul frontului cald superior şi aproape integral în cazul
frontului oclus rece de la sol.

AC Aer cald
CI

AS CI
Aer rece

NS
Aer mai puţin rece
SC
SC

Front cald superior Front oclus rece

5. Intensitatea proceselor meteorologice:

- Fronturi active – sisteme noroase bine dezvoltate, precipitaţii abundente;
- Fronturi pasive – nebulozitate redusă, lipsă de precipitaţii.
 METEOROLOGIE
Curs 13

CICLONII
Caracteristici. Formarea ciclonilor. Clasificarea ciclonilor.

Ciclonii reprezintă formele negative ale reliefului baric, care sunt figurate pe hărţile
sinoptice cu ajutorul izobarelor închise şi situate la distanţe din ce în ce mai mari una de alta, de
la interior spre exterior.
Caracteristici
Diametrul variază în limite ample, de la 200-300 km, cât are în cazul unui ciclon slab
dezvoltat, până la 3000 km, în cazul ciclonilor amplu dezvoltaţi. cei mai mulţi cicloni însă nu
depăşesc diametrul de 1000 km. În funcţie de dezvoltarea sa, suprafaţa variază şi ea de la câteva
sute de mii de km2 la câteva milioane de km2.
Presiunea în partea centrală sau adâncimea ciclonului este de regulă de 1000-970 mb,
sub aceste valori coborând numai în cazuri excepţionale (de regulă în zonele extratropicale,
aceasta nu coboară la mai puţin de 950 mb, cea mai coborâtă presiune înregistrată fiind de 935
mb, iar în zonele tropicale la mai puţin de 900 mb, cea mai coborâtă presiune înregistrată fiind de
875 mb).

Mişcările aerului sunt ascendente în plan vertical şi convergente în plan orizontal.

Astfel, în emisfera nordică, la suprafaţa terestră, aerul se deplasează în sens invers acelor de
ceasornic, de la periferie către partea centrală, viteza vântului fiind de 10-15 m/s, în cele mai
multe cazuri. În emisfera sudică, situaţia este inversă, adică la suprafaţa terestră aerul se
deplasează în sensul acelor de ceasornic.

Mişcarea aerului în
ciclon

Izobare

Temperatura este mai ridicată în sectorul cald şi mai redusă în cel rece în cazul
ciclonilor tineri, iar în cazul celor bine dezvoltaţi, aflaţi spre sfârşitul ciclului lor de viaţă,
temperatura este ceva mai uniform distribuită.
Norii şi precipitaţiile sunt legate în special de fronturile atmosferice, ele corespunzând
tipului şi intensităţii acestora. În interiorul maselor de aer, acestea depind de instabilitatea lor şi
de anotimp. De obicei, în partea centrală a ciclonilor iau naştere sisteme noroase ample din care
cad precipitaţii bogate.
Ciclonii se deplasează în general de la vest la est, dar există situaţii când deplasarea se
produce de la nord la sud sau de la sud la nord şi situaţii excepţionale când aceştia se deplasează
de la est la vest, în acest caz fiind numiţi cicloni retrograzi. În medie, ciclonii se deplasează cu o
viteză de 50 km/h (0 km/h la suprafaţă şi 50 km/h la limita superioară).
Formarea ciclonilor
De-a lungul timpului, au existat mai multe teorii cu privire la modul de formare a
ciclonilor şi a anticilonilor.
Ipoteza termică sau convectivă are la bază încălzirea şi răcirea suprafeţei terestre. Astfel,
se presupunea că ciclonii se formează acolo unde aerul se încălzeşte şi se ridică, în locul său
pătrunzând aerul mai rece din jur, realizându-se astfel circulaţia convergentă caracteristică
ciclonilor. În cazul răcirii aerului, care se producea cu precădere în regiunile continentale,
circulaţia anticiclonică caracteristică, divergentă se realiza prin răspândirea aerului rece în plan
orizontal spre periferii. Această teorie nu explica însă formarea şi deplasarea ciclonilor şi
anticiclonilor de la latitudini medii, pe de o parte, iar pe de alta, sondajele aerologice au
evidenţiat faptul că temperatura este mai coborâtă în cicloni comparativ cu anticiclonii.
Teoria undelor a fost propusă de J. Bjerkness şi H. Solberg în 1920 plecând de la ideea că
ciclonii se dezvoltă de-a lungul fronturilor principale, care separă tipuri geografice de mase de
aer, unde apar mişcări ondulatorii care duc la deformarea frontului. Naşterea ciclonilor nu poate
avea loc în cazul undelor stabile şi reversibile, cu amplitudini mai mic de 1000 km, dar devine
posibilă în cazul undelor instabile şi ireversibile, cu amplitudine mai mare de 1000 km.

A. rece
A. rece

A. cald
A
A. rece
A. cald
E

A. rece

A. cald
B
A. rece
A. rece
A. rece

A. cald
F
A. cald
C

A. rece A. rece

A. rece

A. cald A. cald
D G
 În stadiul A, aerul rece de află la nord de linia frontului, iar cel cald la sud. În stadiul B,
frontul apare puţin ondulat, deoarece aerul cald pătrunde în concavitatea undei şi începe să
alunece ascendent pe masa de aer rece, ducând la formarea unui sistem noros caracteristic
frontului cald din care cad precipitaţii. Dacă amplitudinea mişcării creşte, apare ciclonul tânăr,
stadiul C, conturat de cel puţin două izobare. Aerul cald din regiunea caldă se deplasează mai
repede decât se retrage aerul rece din faţă, formându-se astfel frontul cald. Aerul rece pătrunde
dinspre nord-vest şi înlocuieşte aerul cald din sectorul cald, formându-se astfel frontul rece. În
următoarele stadii (D, E, F, G), frontul rece deplasându-se mai repede decât frontul cald, îl
ajunge din urmă şi sectorul cald se îngustează. La suprafaţa terestră rămâne doar aerul rece din
spatele frontului rece şi cel rece din faţa frontului cald, apărând un nou front – frontul oclus,
caracteristic ultimului stadiu din viaţa unui ciclon.
Teoria undelor explică formarea şi evoluţia ciclonilor, dar nu dă nici o informaţie cu
privire la cauza care generează apariţia undei. De asemenea, teoria nu explică decât anticiclonii
mobili, nu şi pe cei staţionari sau cvasistaţionari.
În anii ’30, cercetătorii ruşi au propus o nouă teorie – teoria advectivo-dinamică.
Conform acestei teorii, apariţia ciclonilor şi anticiclonilor este indusă de acţiunea conjugată a
factorului advectiv (de transport) şi dinamic. Astfel, un ciclon sau un anticiclon se va deplasa
astfel încât să nu modifice valoarea presiunii din centrul formaţiunii barice respective, aceasta
fiind contribuţia factorului advectiv, în timp ce apariţia, dezvoltarea şi stingerea acestora sunt
cauzate de influenţa elementului dinamic (C. Stoica, N. Cristea, Meteorologie generală, p. 324).
Ulterior, s-a ajuns la concluzia că forma izohipselor de pe hărţile de topografie barică
absolută (TA) este mai expresivă şi că prin suprapunerea hărţilor TA cu cele de topografie barică
relativă (TR) imaginea asupra genezei ciclonilor şi anticiclonilor este mult mai clară (S.
Ciulache, Meteorologie şi Climatologie, p. 267). Aşadar, conform teoriei advectivo-dinamice,
ciclonii se formează acolo unde are loc scăderea dinamică a presiunii, iar anticiclonii, acolo unde
se produce creşterea dinamică a presiunii. Astfel spus, dacă la înălţime se produce o convergenţă,
la suprafaţa terestră apare un anticiclon, iar dacă apare o divergenţă, la suprafaţă apare un ciclon.
Clasificarea ciclonilor
Clasificarea ciclonilor se face în funcţie de mai multe criterii.
După origine:
 cicloni locali se dezvoltă numai sub acţiunea regimului termic al suprafeţei terestre;
 cicloni frontali iau naştere în lungul zonelor frontale din troposfera mijlocie, unde se produc
scăderi dinamice ale presiunii.
După înălţime:
 cicloni joşi apar numai în troposfera inferioară, fiind cicloni locali sau membrii ai unei
 familii de cicloni mobili, în stadiul iniţial de dezvoltare;
 cicloni la înălţime apar în straturile înalte ale troposferei;
 cicloni înalţi prezintă mare dezvoltare verticală şi de regulă sunt cicloni centrali, puţin
mobili.
După stadiul evoluţiei:
 cicloni tineri sau ideali sunt ciclonii aflaţi în stadiul dezvoltării maxime, cu structură bine
conturată;
 cicloni ocluşi sunt cei aflaţi în ultimul stadiu al evoluţiei.
După mişcare:
 cicloni mobili apar în zonele frontale principale şi au o mişcare vest-est sau est-vest (ciclonii
retrograzi);
 cicloni staţionari sunt fie imobili, fie au o mişcare extrem de lentă.
După localizarea geografică:
 cicloni extratropicali;
 cicloni tropicali.
Ciclonii tropicali sunt diferiţi de cei extratropicali deoarece nu prezintă fronturi
atmosferice şi presiunea în centrul lor este mai scăzută comparativ cu aceştia.
Pentru formarea ciclonilor tropicali sunt necesare nişte condiţii:
- suprafeţe oceanice vaste, cu temperaturi ridicate (26,5°C), unde bineînţeles şi aerul este
cald şi umed;
- valori suficient de mari ale forţei lui Coriolis, pentru a determina mişcarea turbionară a
aerului;
- lipsa unei componente verticale slabe în curentul de bază;
- preexistenţa unei perturbaţii tropicale slabe care activează ca sursă a viitorului ciclon;
- scurgerea aerului pe suprafaţa perturbaţiei (S. Ciulache, Meteorologie şi Climatologie, p.
274).
Sursa principală de energie pentru formarea ciclonilor tropicali este instabilitatea
verticală mare, iar sursa de energiei necesară menţinerii lor o constituie căldura latentă de
evaporare, eliberată în urma condensării vaporilor de apă.
Ciclonii tropicali prezintă în partea centrală un nucleu unde predomină descendenţa
aerului de unde rezultă lipsa precipitaţiilor şi timpul calm şi senin, cu temperaturi mai mari cu
10-20°C comparativ cu aerul din jur. Acest nucleu se numeşte ochiul ciclonului. În jurul
acestuia, se dezvoltă un sistem noros amplu, care atinge ca înălţime tropopauza, benzile norilor
ce se rotesc în spirală având diametre şi de 300 km. La partea superioară, norii formaţi din
cristale de gheaţă ajung până la 600-800 km de centrul ciclonului.
 Ciclonii tropicali se deplasează spre vest, fiind deviaţi treptat spre poli şi transformaţi în
cicloni extratropicali.

OCHIUL
Subsidenţă
Subsidenţă
 METEOROLOGIE
Curs 14

ANTICICLONII
Caracteristici. Formarea anticiclonilor. Clasificarea anticiclonilor.
Vremea în cicloni. Vremea în anticicloni.

Caracteristici.
Anticiclonii sunt forme pozitive ale reliefului baric, ceea ce înseamnă că presiunea
atmosferică scade din partea centrală spre periferii.
Diametrul variază între 300 km, în stadiul iniţial de formare, şi 3000 km sau chiar mai
mult când se atinge maximul de dezvoltare. Cei mai mulţi anticicloni nu depăşesc 1000 km în
diametru.
Suprafaţa variază şi ea în limite largi, în funcţie de dimensiunea anticiclonului, ajungând
până la câteva milioane de km2.
Presiunea la centru oscilează între 1020 şi 1030 mb, în cazurile excepţionale atingând
1060 mb în regiunile intertropicale şi 1080 mb în regiunile extratropicale.

Mişcarea aerului, pe verticală, este descendentă în partea centrală şi uşor ascendentă la

periferii, în plan orizontal, la suprafaţa terestră, în emisfera nordică, fiind de la centru spre
periferii, în sensul invers acelor de ceasornic, iar în emisfera sudică în sensul acelor de ceasornic.
Viteza vântului nu este mare, în cele mai multe cazuri, ca urmare a descendenţei aerului
în partea centrală a anticiclonilor instalându-se calmul atmosferic. Există însă şi situaţii când spre
periferii de depăşesc 20-30 m/s.
 Mişcarea aerului în
anticiclon

Izobare

Temperatura este mai coborâtă în partea estică datorită predominării vânturilor de nord şi
mai ridicată în vest, ca urmare a predominării vânturilor din sud.
Nebulozitatea şi precipitaţiile sunt condiţionate de umezeala şi de stabilitatea aerului,
anticiclonii fiind lipsiţi de fronturi atmosferice.
Deplasarea se produce cu precădere de la nord-vest spre sud-est, dar şi de la nord spre
sud, remarcându-se o mobilitate mai mică decât a ciclonilor.

Formarea anticiclonilor.
Ipotezele despre formarea anticiclonilor sunt comune cu cele legate de formarea
ciclonilor.
Conformei primei dintre aceste ipoteze, ipoteza termică, anticiclonii se formează
deasupra regiunilor reci ale Globului datorită predominării mişcării descendente a aerului.
Cea de-a doua ipoteză, teoria undelor, nu explică într-o mai mare măsură formarea
anticiclonilor.
Cea mai plauzibilă teorie este teoria advectivo-dinamică care arată că anticiclonii apar
acolo unde are loc creşterea dinamică a presiunii atmosferice. Astfel spus, dacă în câmpul
curenţilor atmosferici de la înălţime (la nivelul de 5,5 km corespunzând hărţii TA a suprafeţei
izobarice de 500 mb) se produce o convergenţă, la suprafaţa terestră ia naştere un anticiclon.

Clasificarea anticiclonilor.
 Anticiclonii pot fi împărţiţi în mai multe categorii în funcţie de origine, înălţime,
temperatură, mişcare, poziţie în serie, localizare geografică etc.
 După origine:
- anticicloni termici: formarea lor este cu precădere legată de răcirea suprafeţei
continentale în perioada rece a anului (Anticiclonul Siberian, Anticiclonul
Canadian);
- anticicloni dinamici: formarea lor este legată de cauze dinamice, în această
categorie încadrându-se mai ales anticiclonii subtropicali.
 După înălţime:
- anticicloni joşi: au dezvoltare verticală redusă, numai în troposfera inferioară;
- anticicloni la înălţime: apar numai în straturile înalte ale troposferei;
- anticicloni înalţi: prezintă dezvoltare verticală mare, sunt calzi, nu foarte mobili,
iar în partea centrală de desfăşoară mişcări descendente intense.
 După temperatură:
- anticicloni calzi: prezintă temperaturi mai ridicate decât aerul din troposfera
înconjurătoare şi sunt amplu dezvoltaţi pe verticală;
- anticicloni reci: se dezvoltă numai în troposfera inferioară în aerul rece.
 După mişcare:
- anticicloni mobili: se deplasează de la vest la est în alternanţă cu ciclonii; apar la
latitudini medii;
- anticicloni staţionari: au deplasare foarte lentă, pot staţiona vreme îndelungată
deasupra unei regiuni, în această categorie intrând anticiclonii subtropicali
oceanici şi cei continentali formaţi iarna.
 După poziţia în serie:
- anticicloni iniţiali;
- anticicloni finali.
 După localizarea geografică:
- anticicloni arctici şi antarctici;
- anticicloni din zona temperată;
- anticicloni subtropicali.
Vremea în cicloni.
Ciclonii prezintă o structură asimetrică, în sensul că în partea sudică se află un sector
cald, mai puţin extins, în timp ce în partea nordică se regăseşte un sector rece, mult mai extins
decât cel cald. În partea de sud-est, între cele două sectoare este un cald anterior, iar în partea
sud-vestică, un front rece posterior. Cele două fronturi se unesc în partea centrală a ciclonului, în
punctul de convergenţă.
Starea vremii diferă în funcţie de situarea punctului de observaţie comparativ cu punctul
de convergenţă al ciclonului.
Astfel, dacă punctul de convergenţă este situat la sud de cel de observaţie (secţiunea A …
A’), suprafaţa frontală nu atinge suprafaţa terestră, la sol deplasându-se numai aerul rece al
sectorului rece, aerul cald fiind la înălţime. Vântul suflă dinspre sud-est şi est şi apoi, la trecerea
punctului de convergenţă, se roteşte şi bate dinspre nord şi nord-vest, ducând şi la scăderea
temperaturii. Se succed norii frontului cald (Ci, Cs, As, Ns) din nimbostratus căzând precipitaţii
generalizate, moderate ca intensitate, dar de lungă durată.
Dacă punctul de convergenţă trece pe la nord de punctul de observaţie (secţiunea B …
B’), există trei etape sau faze importante: trecerea frontului cald, trecerea sectorului cald, trecerea
frontului rece.

Schema generală a structurii ciclonului mobil tânăr

1. averse; 2. zona de precipitaţii în masa de aer rece; 3. zona de precipitaţii în masa de aer cald; 4.
zona de burniţă; 5. linia frontului cald; 6. linia frontului rece; 7. linii de curent în masa de aer rece;
78. linii de curent în masa de aer cald; 9. limita anterioară a norilor Cs; 10. suprafeţe frontale; 11.
direcţia secţiunilor verticale; 12. nivelul inferior al nucleelor de gheaţă; 13. precipitaţii (pe secţiuni
verticale); 14. sistemele noroase ale fronturilor.
Sursa: Gh. Pop, Curs de meteorologie – climatologie, partea I, Meteorologie generală, p. 251
 Trecerea frontului cald este precedată de vânturi dinspre sud-vest şi apoi dinspre sud şi
de norii ci, Cs, As, şi Ns, din ultimele două genuri căzând precipitaţii generalizate. De asemenea,
temperatura aerului creşte treptat şi presiunea atmosferică scade.
Trecerea sectorului cald. Precipitaţiile se opresc, se înseninează parţial sau total, iar
vântul bate dinspre vest şi sud-vest. Există situaţii când în timpul verii se pot forma nori
cumuliformi din care cad averse. Iarna, predomină norii stratiformi din care cad doar burniţe.
Trecerea frontului rece este precedată de apariţia norilor Cirrocumulus, Cs, As, care
provin din destrămarea norilor Cumulonimbus dezvoltaţi în faţa frontului şi pe linia frontului.
Aceştia generează averse puternice însoţite de descărcări electrice şi căderi de grindină.
Presiunea atmosferică scade rapid; înapoia liniei frontului, temperatura scade, presiunea creşte,
iar vântul bate dinspre vest – nord-vest. O dată cu destrămarea sistemului noros al frontului rece,
se înseninează. (S. Ciulache, Meteorologie şi Climatologie, p. 271-273).
Vremea în anticicloni.
Deoarece anticiclonii au structură simetrică, adică nu prezintă fronturi atmosferice, starea
vremii depinde de caracteristicile maselor de aer în principal, dar şi de înălţimea inversiunii
termice, de anotimp şi de particularităţile suprafeţei active.
În general, ca urmare a descendenţei aerului în partea centrală a anticiclonilor, vremea
este senină, indiferent de anotimp. Există însă şi cazuri când cad precipitaţii slabe, mai ales
burniţe, în semestrul rece, iar în semestrul cald averse, pe timp de zi, dacă umezeala este
suficient de mare pentru a duce la formarea norilor cumuliformi.
Starea vremii este însă diferită la periferiile anticiclonilor, adică la contactul cu periferiile
ciclonilor învecinaţi.
În partea estică, anticiclonul se învecinează cu partea vestică, posterioară a ciclonului.
Aici apar nori cumuliformi sau stratiformi a căror cantitate scade spre centrul său, ca urmare a
creşterii stabilităţii masei de aer.
În partea sudică, mărginită de cea nordică a ciclonului, pot apărea nori Cirrus,
Cirrostratus şi chiar Altostratus şi Nimbostratus.
În partea vestică, învecinată cu cea estică, anterioară a ciclonului, apar nori Cirrus şi
Cirrostratus, urmaţi de nori cumuliformi; presiunea scade, marcând apropierea frontului cald.
În partea nordică, la contact cu partea sudică a ciclonului, apar nori stratiformi compacţi
în semestrul rece şi predomină timpul senin, deasupra continentelor în semestrul cald.