PARTEA I.

METEOROLOGIE MARINĂ

Noţiuni generale

Meteorologia se poate defini ca fiind acea ramură a ştiinţelor geofizice care studiază
proprietăţile fizice ale atmosferei terestre, fenomenele şi dinamica proceselor din atmosferă,
cauzele care le generează şi legăturile de interdependenţă dintre ele, sensul în care acţionează
şi efectele pe care le produc în câmpul lor de manifestare, în scopul elaborării unor previziuni
cât mai exacte privind evoluţia vremii dintr-o anumită zonă, pentru o anumită perioadă de
timp. Meteorologia studiază legile dezvoltării și interacțiunii fenomenelor și proceselor fizice
din atmosferă, dinamica fenomenelor care au loc în atmosferă, în înlănțuirea lor și în
interacțiunea cu celelalte învelișuri ale Pământului.
În timp, s-au dezvoltat mai multe ramuri ale meteorologiei, dintre care:
- meteorologia sinoptică,
- meteorologia dinamică,
- climatologia,
- meteorologia aplicată, cu subramuri meteorologia marină, meteorologia
aeronautică, biometeorologia etc.
Meteorologia marină folosește datele obținute de meteorologia generală, pentru
previziunile care sunt necesare navigației maritime, pescuitului oceanic, activităților
tehnologice pe mare.
Până în 1835, meteorologia a fost integrată astronomiei. Meteorologia se mai numește
și fizica atmosferei.

Metodele folosite în meteorologie

Metoda de bază este observația. Aceasta poate fi vizuală sau intrumentală. Cea
instrumentală, efectuată cu ajutorul aparatelor specifice, poate fi, în funcție de perioada la care
se execută:
- sinoptică – din 3 în 3 ore;
- climatologică – din 6 în 6 ore;
- orară sau vizuală – din oră în oră.

Metodele experimentale, sunt metodele prin care se încearcă reproducerea unor fenomene în
condiții de laborator.

Atmosfera terestră
 Atmosfera terestră este învelişul gazos al planetei, alcătuit dintr-un amestec mecanic
de gaze şi vapori de apă (aerul). Ca mediu gazos, se menține în jurul Pământului datorită
atracției gravitaționale. 50% din masa atmosferei este concentrată până la 5 km. Evoluția
atmosferei terestre nu este complet înțeleasă. Fenomenele care au loc în atmosferă nu au o
extindere verticală prea mare. Preponderentă este extinderea orizontală.
Încălzirea suprafeței terestre este desăvârșită prin intermediul a trei fenomene fizice:
radiația, conducția și convecția. Contribuțiile relative ale fiecăruia dintre aceste fenomene
depind de vânt, de temperatură, de umezeala din atmsoferă în imediata apropiere a suprafeței
Pământului, de intensitatea radiației solare și caracteristicele fizice ale suprafeței.
Starea atmosferei, care indică modul de desfăşurare a proceselor şi fenomenelor
preponderent fizice care au loc în atmosferă, se determină cu ajutorul unor mărimi și
elemente fizice, care pot fi observate şi măsurate. Acestea sunt:
- temperatura,
- presiunea,
- densitatea şi umiditatea aerului atmosferic,
- precipitaţiile,
- starea electrică a atmosferei.
Valorile acestor mărimi și variația lor determină aspectul vremii. Pentru ele se
foloseşte termenul de elemente meteorologice sau factori meterologici. Pentru fiecare
element meteorologic, se studiază variaţia şi distribuţia acestuia pe arii, înălţimi şi perioade de
timp date. Acestea determină câmpul elementului respectiv.
Perioadele de timp folosite sunt, de cele mai multe ori: zi, lună, anotimp, an. Diferenţa
dintre valoarea maximă şi cea minimă a elementului meterologic, în intervalul de timp ales, se
numeşte amplitudine.

Fenomenele care au loc în atmosferă se împart în:

- fenomene calorice şi mecanice, fenomene de natură fizică, datorate radiaţiei solare, care
fac obiectul de studiu al termodinamicii atmosferei şi
- fenomenele meteorologice secundare, care sunt fenomenele optice (curcubeul, mirajul,
haloul), electrice (fulgerul, trăsnetul, aureolele polare), acustice.

Compoziţia aerului atmosferic

Gazele componente Ponderea valorică (%)

Azot (N2) 78,09
Oxigen (O2) 20,95
Argon (A) 0,93
Bioxid de carbon (CO2) 0,03 (variabil)
Neon (Ne) 1,8  103
Heliu (He) 5,24  104
Kripton (Kr) 1,0  104
Hidrogen (H2) 5,0  105
Xenon (Xe) 8,0  106
Ozon (O3) 1,0  106
Radon (Rn) 6,0  1018
Vapori de apă în proporţie variabilă

Proprietăţi ale atmosferei terestre

Atmosfera terestră are o serie de proprietăți, dintre care se pot enumăra:

1. dintre gazele componente, preponderente sunt azotul, oxigenul şi argonul, așa după cum s-a
putut observa din tabelul de mai sus;
2. majoritatea componentelor se menţin în stare gazoasă, pentru că au temperatura critică de
lichefiere extrem de scăzută,
3. în anumite zone, în straturile joase ale atmosferei, proporţia bioxidului de carbon variază în
limite largi,
4. cea mai mare variabilitate o prezintă vaporii de apă;
5. în condiţii naturale, aerul atmosferic mai conţine şi cantităţi variabile de substanţe organice;
6.variaţiile componentelor aerului atmosferic depind de mai mulți factori, dintre care
latitudinea şi altitudinea.

Înălţimea atmosferei terestre

Atmosfera terestră nu există mai sus de 3000 km. Înălţimile maxime apar la ecuator şi
cele minime la pol, datorită descreşterii treptate dinspre ecuator spre poli a forţei centrifuge
generate de rotaţia Pământului şi distribuţiei inegale a căldurii primite de suprafeţele terestre.

Masa atmosferei terestre

Atmosfera terestră are o masă de aproximativ 5,9  1015 tone, ceea ce înseamnă o
milionime din masa globului terestru și a 25-a parte din masa hidrosferei. Jumătate din
această masă este situată până la înălţimea de 5 km şi 9/10 sub înălţimea de 16 km.

Structura verticală a atmosferei

Structura verticală a atmosferei este una dintre problemele de bază ale meteorologiei.
Atmosfera Pământului este împărțită în două mari zone. Cea mai de jos dintre acestea este
homosfera, în care amestecul turbulent domină difuzia moleculară a gazelor. Această zonă se
întinde până la 100 km, iar compoziția atmosferei tinde să fie independentă de înălțime. La
înălțimi de peste 100 km, în zona numită heterosferă, apar diferite gaze atmsoferice, separate
prin mase moleculare. La peste 1000 km gazele dominante sunt heliul și hidrogenul.
O împărțire în straturi, prezentată de U. S. Navy Hydrographic Office, se bazează pe
fenomenele fizice și chimice produse în straturile respective.

(După U. S. Navy Hydrographic Office)

Denumirea straturilor Înălţimea în km Denumirea limitei superioare
troposfera 0-11 Tropopauză
stratosferă 11-32 Stratopauză
chemosferă 32-80 Chemopauză
ionosferă 80-400 Ionopauză
mezosferă 400-1000 Mezopauză
exosferă Peste 1000

Structura orizontală a atmosferei

Principalul factor care determină structura orizontală a atmosferei este radiația solară.
Cantitatea și distribuția acesteia sunt esențiale în structurarea orizontală a atmosferei. Variaţia
elementelor meteorologice în timp şi spaţiu, determinată de repartiţia inegală a energiei
radiante solare şi de varietatea caracteristicilor suprafeţelor Pământului, constituie cauza
principală a circulaţiei generale din atmosferă, caracterizată prin deplasarea maselor de aer de
la o regiune la alta.
 Pământul se rotește în jurul Soarelui pe o traiectorie sub formă de elipsă. Această elipsă
are un periheliu (punctul cel mai apropiat de soare) la 147,5 milioane km, la începutul lui
ianuarie și un aheliu (punctul cel mai îndepărtat) de 152,6 milioane km la începutul lui iulie.
Ca rezultat al orbitei eliptice, timpul dintre echinopțiul de toamnă și cel vernal (aproximativ
între 22 septembrie și 21 martie) este, în emisfera nordică, cu aproape o săptămână mai scurt
decât partea care rămâne din an. Datorită acestui lucru, iarna astronomică este mai scurtă în
emisfera nordică decât în cea sudică.

Pământul se rotește odată la fiecare 24 de ore în jurul axei sale, care este înclinată cu un
unghi de 230301 față de planul orbitei sale în jurul Soarelui. Ca rezultat al acestei înclinări, în
timpul verii, în ambele emisfere, razele Soarelui sunt mai directe la o latitudine dată decât în
timpul iernii. Spre pol, dincolo de latitudinile de 66°30′ N și 66°30′ S, înclinația planetei este
astfel încât cel puțin o zi completă (la 66°30′) și timp de șase luni (la 90°), Soarele este
deasupra orizontului, în timpul verii, și sub orizont iarna.

Ca un rezultat al acestei distribuții asimetrice a încălzirii de la Soare, în perioada de

iarnă, în troposferă, la latitudini înalte, este foarte rece. În opoziție cu aceasta, vara, la
latitudini înalte, troposfera se încălzește semnificativ, ca rezultat al numărului mare de ore de
lumină solară. Cu toate acestea, datorită unghiului oblic al razelor solare în apropierea polilor,
temperaturile rămân acolo relativ mici, comparate cu cele de la latitudinile medii. Spre
ecuator, dincolo de latitudinile de 30° N și 30° S, are loc o încălzire substanțială radiantă de la
Soare, atât iarna cât și vara. Troposfera tropicală are, așadar, variații de temperatură mai mici
în timpul anului.

Bugetul de apă

Bugetul de apă de la interfața aer-suprafața Pământului este o mărime care influențează

puternic fenomenele atmosferice. O mare cantitate de apă dulce este blocată în zăpadă şi
gheaţă, rezervele de apă din sol, râurile, lacurile, care îi sunt familiare omului, conţin un
procent mic de apă. Apa dulce se găseşte, pe Tera, în proporţie de 3%. Restul de 97% este apa
sărată din oceane şi mări. Pe Pământ, oceanele ocupă în jur de 70% din suprafaţa acestuia.
Suprafața Pământului câștigă apă prin precipitații (ploaie și zăpadă) și condensare. Pe
Pămînt, precipitațiile sunt, adesea, așa de mari încât o parte se infiltrează în pământ, curge în
râuri, lacuri, puhoaie sau ajunge în oceane. O parte din precipitații rămân la suprafața
pământului ca bălți sau în vegetație, evaporându-se imediat înapoi în atmosferă.
 Circuitul apei în natură

Presiunea atmosferică

Presiunea statică este o mărime fizică scalară definită prin

dF
p .
dA
Folosind legile hidrostaticii, pentru presiunea din atmosferă, se aplică ecuația echilibrului
hidrostatic, din care . Cum accelerația gravitațională este considerată constantă, se
obține relația:

Integrala calculată este chiar masa pe unitate de arie, a coloanei atmosferice de deasupra lui z.
Presiunea de suprafață este, atunci, raportată la întreaga masă a atmosferei de deasupra.
Rezultă:
g Ma
ps   101,3k Pa
aria sup rafeteiP

În cazul atmosferei, presiunea se datorează greutăţii maselor de aer. Pentru presiunea

atmosferică, unitatea de măsură care se foloseşte cel mai mult este milibarul. Factorii de
conversie dintre mbar şi mm coloană de mercur sunt:

1 milibar (mbar) = 100 Pa = 0,75 mm coloană de mercur,

1 mm coloană de mercur = 1,333 mbar=133,3 Pa
 Distribuţia pe verticală a presiunii atmosferice depinde de mai mulţi parametri. În
general, densitatea aerului şi presiunea depind de temperatură, de cantitatea de vapori de apă
din atmosferă, de mărimea forţei atracţiei gravitaţionale.
Folosind ecuația de stare a aerului și ecuația echilibrului hidroastatic, se poate scrie:

Pentru atmosfera izotermă, distribuția de presiune este:

Pentru troposferă, se alege valoarea reprezentativă de 250 K, ceea ce conduce la H= 7,31 km.
Înălțimea la care presiunea este egală cu p este dată de formula:

Pentru calculul presiunii la diferitele regimuri de înălțime, există două ecuații diferite, sub
înălțimea de 86 km. Prima ecuație este folosită atunci când temperatura standard nu este egală
cu zero. Cea de-a doua ecuație este folosită atunci când temperatura este zero.

Ecuatia 1:

Ecuatia 2:

unde

Pb - presiunea standard (pascali),

Tb - temperatura standard (kelvini),
Lb - coeficientul de scădere al temperaturii standard (kelvini pe metri),
h - înalțimea deasupra nivelului mării (metri),
hb - înalțimea de la fundul bazinului până la nivelul b (metri, ex h1 = 11000 metri),
R * - constanta universală pentru aer: 8,31432 N·m / (mol·K),
g0 - accelerația gravitatională (9,80665 m/s²),
M - masa molară a aerului de pe Pământ (0,0289644 kg/mol).

Ecuații pentru densitate

 Formulele pentru densitate sunt foarte apropiate de cele pentru presiune. Singura
diferență este exponentul din ecuația 1. Există două ecuații pentru densitate până la înălțimea
de 86 km. Prima ecuatie se folosește atunci când coeficientul de scădere al temperaturii
standard nu este egal cu zero, a doua când este zero.

Ecuatia 1:

Ecuatia 2:

cu aceleași notații ca mai sus, iar densitatea standard (de bază).

Pentru o atmosferă statică, s-a dedus formula barometrică a lui Babinet, care
stabileşte legătura dintre presiunea atmosferică şi altitudine. Aceasta se poate scrie sub forma:
2  p0  p1 
h  8000 1   T 
p0  p1
unde T este temperatura medie, p0 presiunea normală, α coeficientul de dilatare termică al
gazelor (0,004), h este treapta barică şi p1 presiunea atmosferică la această altitudine.
Cu ajutorul acestei formule se calculează:
- diferenţa de nivel dintre două staţii meteorologice (nivelment barometric);
- treapta barică (distanţa, pe verticală, pentru care presiunea atmosferică înregistrează o
creştere sau o descreştere de 1 mbar);
- reducerea presiunii măsurate într-un punct la presiunea de la nivelul mării.
Formula se foloseşte pentru înălţimi sub 2000 m, presiuni mai mari de 600 mbar. Nu
asigură un grad înalt de precizie, dar este folosită în navigaţia maritimă, pentru că necesită un
volum redus de calcule şi duce la rezultate destul de bune.
Pentru determinări mai exacte, se foloseşte relaţia barometrică Laplace-Rullman, care
ţine cont şi de variaţia forţei gravitaţionale cu altitudinea şi de ponderea vaporilor de apă din
atmosferă.
Formula barometrică se obține pornind de la faptul că o mică schimbare în înălțime
este asociată cu schimbarea presiunii. Astfel, pentru un volum de aer de arie a bazei A și
înălțime Δh, are loc relația

Pe de altă parte, densitatea gazului se calculează din:

unde
 n - este numărul de moli,
numărul lui Avogado,
masa unei molecule,
- constanta gazelor,
- constanta lui Boltzmann.
Înlocuind în formula pentru presiune, se scrie:

ecuație diferențială cu variabile separabile, din care, prin integrare, se obține:

Variațiile presiunii atmosferice

Presiunea atmosferică prezintă variații în timp și spațiu, care influențează majoritatea

fenomenelor meteorologice din atmsoferă.
Dintre variațiile în timp, există:
- variații neperiodice, la latitudini extratropicale, în raport cu distribuțiile neuniforme
uscat-mare;
- variații periodice, de tip anual, sezonier, diurn, semidiurn (mareea barometrică);
Variaţiile neperiodice ale presiunii atmosferice sunt datorate modificărilor zilnice în
bilanţul radiativ-caloric ale diferitelor suprafeţe de pe Pământ, însoţite de încălzirea inegală a
straturilor inferioare din troposferă. Estimarea sensului în care va interveni modificarea de
presiune, precum şi a valorii pe care o va atinge această modificare, într-un anume interval de
timp, se numeşte tendinţ baric . Măsurarea tendinței barice se face, în general, pentru un
interval de timp de 3 ore. Tendința barică este importantă pentru navele care stau la ancoră, în
rade neadăpostite de vânt şi valuri sau pentru nave care se apropie de zone unde există curenţi
puternici. Pentru navele care se deplasează cu viteză mare, tendinţa barică este dificil de
interpretat, datorită modificării de presiune datorată deplasării navei, sistemului de presiuni
mai înalte sau mai joase.
Variațiile în spațiu se referă la variația presiunii atmosferice în altitudine sau în plan
orizontal și se măsoară cu gradientul baric vertical sau orizontal.
Pentru măsurarea presiunii atmosferice, se folosesc o serie de instrumente, dintre care
barometrele, trusele hipsometrice. Dintre barometre, mai folosite sunt: barometrele cu mercur,
aneroidele.
Distribuţia presiunii atmosferice pe orizontal
Cauze: încălzirea inegală a planetei, fenomene diferenţiate de absorbţie şi reflexie la
suprafeţele de contact aer-sol sau aer-apă.
Variaţiile zilnice ale presiunii atmosferice sunt măsurate cu barograme.
Caracteristicile variațiilor zilnice:
- amplitudinea minimă, în regiunile polare, creşte pe măsura apropierii de latitudinile medii,
maxime în zone tropicale (3-4 mbar sau 2-3 mm Hg);
- minimele şi maximele intervin, de regulă, la aceleaşi ore, indiferent de locul în care se face
observaţia.
Presiunea atmosferică este maximă dimineaţă, pe la ora 10, minimă după amiază în jurul
orei 16. Diferenţa dintre cele două valori se numeşte amplitudinea diurn a variaţiei
periodice zilnice.
Presiunea maximă de seară se atinge în jurul orei 22, iar minima de dimineaţă, pe la ora
4. Diferenţa se numeşte amplitudinea nocturn a variaţiei periodice zilnice.

Variaţiile periodice anuale ale presiunii atmosferice

Variaţiile periodice anuale ale presiunii atmosferice se caracterizează prin:

- minime în regiunile ecuatoriale, crescând spre latitudini medii şi înalte;
- particularităţi zonale în funcţie de altitudine.
Există trei tipuri de variaţii anuale ale presiunii atmosferice:
1. tip continental, pentru suprafeţele de uscat din interior la latitudini medii şi mari.
Amplitudinea variaţiilor descreşte din interiorul uscatului spre ocean; în regiunile polare şi
subpolare până la 25 mbar, în regiunile temperate până la 12 mbar, iar în apropierea
întinderilor oceanice câţiva mbar;
2. tip oceanic este caracterizat prin amplitudini care nu depăşesc 4 mbar, prin două maxime
(unul vara, altul iarna) şi două minime (toamna târziu şi primăvara). Aceste variații au
influenţă asupra insulelor şi zonelor litorale;
3. tip polar sau arctic este caracterizat prin două minime (iarna şi vara) şi două maxime (toamna
târziu şi primăvara, în aprilie-mai). În general, tipul polar are caracteristici inverse faţă de
tipul oceanic.

Reprezentarea barică. Hărţi izobarice

Câmpul distribuției presiunii atmosferice în plan orizontal, la nivelul mării, așa

numitul câmp baric, se reprezintă prin sisteme de izobare, cu care se întocmesc hărțile
izobarice. Acestea conţin liniile izobare dintr-o anumită regiune, trasate, de obicei, din 5 şi 5
mbar sau din 4 în 4 mbar, în prognoza timpului pe mări şi oceane. Configuraţia distribuţiei
presiunii cu ajutorul liniilor izobare, pe o hartă sinoptică, este denumită câmp baric, form
baric sau relief baric. Pe hărţile sinoptice, se evidenţiază centrele de presiune, pe cele pentru
tot globul şi zonele de presiune, presiuni joase, cele sub presiunea atmosferică standard la
nivelul mării (1013 mbar) și cele înalte, mai mari decât aceasta. Cea mai joasă presiune a fost
înregistrată în 1900, de 912 mbar (684 mmHg), iar cea mai înaltă, în 1934, de 1078 mbar (808
mmHg). Amplitudinea maximă înregistrată este de 166,3 mbar.
Pe o hartă sinoptică, o regiune de presiuni joase sau înalte are o configuraţie bine
delimitată de izobare închise cu o extindere, în general, de 1000-2000 de mile diametru.
În cadrul reliefului baric se evidențiază perturbațiile care sunt de două feluri: perturbații
principale și perturbații secundare.
Perturbațiile principale ale reliefului baric sunt:
 - centrele de presiune maximă, delimitate de izobare închise, se notează cu M, H sau
MB. Se numesc şi anticicloane. Circulaţia aerului se face de la centru spre periferie,
cu rotire sensul invers matematic (sensul acelor de ceasornic) în emisfera nordică.
- centrele de presiune minimă, notate cu D sau L. Se numesc depresiuni sau cicloane.
În zonele ciclonice, presiunea scade de la periferie spre centru, iar vântul bate la fel,
rotindu-se în sens direct matematic în emisfera nordică (deplasare ciclonică), şi în sens
opus în cea sudică.
Un set de izobare care înconjoară o zonă de presiune scăzută arată o depresiune, cu
vântul care bate în sens direct matematic, în emisfera nordică, în jurul centrului său. Un set de
izobare din jurul unui centru de înaltă presiune dezvăluie un anticiclon, cu vânturi bătând, în
emisfera nordică, în sensul acelor de ceasornic în jurul centrului său.
Anticicloanele sunt calde şi reci, care, la rândul lor, sunt permanente sau temporare.
Cele reci sunt formaţiuni barice caracterizate prin presiuni înalte, care iau naştere în regiuni
sau în anotimpuri reci ale globului, deasupra întinderilor mari de uscat. Anticicloanele calde
se caracterizează prin presiuni înalte, care iau naştere deasupra uscatului sau a mării, în zone
calde sau anotimpuri calde. Ele sunt des întâlnite în centurile subtropicale, caracterizate prin
cer senin şi vizibilitate bună.
Centrele de presiune minimă reprezintă principala formă depresionară și se formează,
la latitudini medii, atunci când a masă de aer cald și umed de la tropice se amestecă cu aerul
polar rece și uscat, generând fronturi de aer cald. Apare un plafon de nori coborât, burniță,
averse de ploaie sau furtuni puternice. Aerul cald, care este mai puțin dens, se ridică deasupra
celui rece, generând a zonă de presiune joasă. Aerul se mișcă turbionar spre centrul
depresiunii, în sens direct matematic în emisfera nordică. Depresiunile au tendința de a se
deplasa spre est.

Perturbațiile secundare sunt:

- dorsala anticiclonică,
- talvegul depresionar,
- șaua barică.
Izobarele deschise în formă de V, cu presiune scăzută în interior, delimitează un talveg
depresionar(prelungire a unei depresiuni); cu presiune înaltă în interior, formațiunea este
numită dorsală anticiclonică (prelungire a unui anticiclon, în formă de V). O șa barometrică
este configuraţia izobară nedefinită între două cote înalte şi două joase aranjate alternativ.
Deci
- talvegul depresionar este o prelungire a unui ciclon și are formă de V alungit,
presiunea crește de la interior la exterior;
- dorsala anticiclonică este o prelungire a unui maxim baric, are formă de U alungit, în
care presiunea scade din centru spre periferie;
- nușaua barică este formată dintr-o pereche de cicloni și o pereche de anticicloni, așezați în
cruce și cedează locul rapid unei depresiuni, caracterizată prin:
– gradientii barici au valori mici; vântul este slab și variabil; umiditatea relativă este
ridicată; se produc descărcări electrice; apare ceață, foarte frecvent.
 Temperatura

Temperatura este un parametru de stare care exprimă nivelul căldurii unui corp, ca
rezultat al energiei sale interne şi al schimburilor de energie cu efect termic pe care acel corp
le efectuează cu alte corpuri sau cu mediul înconjurător.
Pentru atmosfera terestră (de fapt troposfera), temperatura se măsoară în grade :
- Celsius (0C), pentru care 00 reprezintă punctul de topire al gheţii şi 1000 punctul de fiebere al
apei (la presiunea atmosferică de 760 mm Hg);
- Fahrenheit (0F), cu valorile celor două puncte fixe de 320F şi 2120F, care au fost alese astfel
încât temperatura corpului omenesc să fie de 1000F.
- Kelvini K.

Ciclul diurn al temperaturii aerului

În apropierea solului (până la aproximativ 2 m) temperatura minimă este înregistrată
cu puţin timp înainte de răsăritul Soarelui. Apoi temperatura creşte rapid până la orele 9-10, în
continuare mult mai lent, până la atingerea valorii maxime care, în condiţii normale, apare la
o oră sau două după miezul zilei. Tendinţa de creştere este datorată unui surplus de radiaţie
calorică, tendinţa de scădere este datorată unui deficit de radiaţie.
Variaţiile zilnice depind de latitudinea locului, de anotimp şi de relief. La latitudini
mai înalte, sunt amplitudini mai mici ale variaţiei de temperatură. În zonele temperate,
amplitudinea variaţiilor diurne este considerabil mai mare în anotimpul cald decât în cel rece.
La înălţimi mari, amplitudinea variaţiilor este mai mică.
Masele de apă ale oceanelor se răcesc şi se încălzesc mult mai încet decât uscatul, ceea
ce face ca, în zonele temperate, temperaturile maxime şi cele minime să se înregistreze cu
aproximativ o lună mai târziu pe apă decât pe uscat (în emisfera nordică în august respectiv
februarie).

Umiditatea atmosferică

Umiditatea atmosferică provine din evaporarea apelor mărilor, oceanelor, apelor de la

uscat şi din procesele de respiraţie ale oamenilor, animalelor şi plantelor. Anual se evaporă o
cantitate de 519 000 km3 de apă, din care 448 000 km3 din mări şi oceane, iar 71 000 km3 de
la suprafaţa uscatului.
În medie, pe un an de zile, în zonele temperate şi polare, se evaporă un strat de apă
intre 700 mm, iar la latitudini mici un strat de apă de aproximativ 1000 mm.
În atmosferă, umiditatea este prezentă în toate stările de agregare ale apei: vapori de
apă (95%), cristale de gheață, picături de apă. Trecerea între
• vapori de apă și picături de apă se face prin condensare respectiv evaporare,
• între vapori de apă și cristale de gheață prin sublimare respectiv desublimare, iar
• între cristale de gheață și picături de apă prin dezghețare respectiv înghețare.

Umiditate relativă. Punctul de rouă

 Pentru fiecare valoare de temperatură există o limită a cantităţii de vapori de apă, care se
numeşte saturaţie. Umiditatea relativă reprezintă raportul dintre cantitatea de vapori de apă
aflată in aer la un moment dat şi cantitatea maximă posibilă. Ea scade la creşterea temperaturii
şi creşte la scăderea temperaturii. Punctul de rouă reprezintă temperatura la care, intr-un aer
saturat, se produce condensarea. Umiditatea este reprezentată de două procese : evaporarea şi
condensarea.
Evaporarea se produce in următoarele situaţii :
- existenţa maselor de apă;
- existenţa fluxului de căldură – determină energia necesară evaporării pentru că in acest
proces căldura se consumă iar suprafaţa evaporată se răceşte. Căldura folosită la evaporare
intră in stare latentă in vaporii de apă, fiind eliberată in timpul proceselor de condensare;
- existenţa mişcărilor turbulente – vant.
Într-un an, la suprafaţa uscatului, se evaporă un strat de 41 cm de apă, iar la suprafaţa
oceanului 101 cm de apă (in emisfera nordică); in emisfera sudică se evaporă un strat de
aproape 200 cm de apă.
Condensarea este procesul de transformare a apei in picături. Se poate realiza la 3
nivele:
- la nivelul solului, în rouă şi brumă;
- la mică înălţime deasupra Pămantului, în ceaţă şi paclă;
- la înălţime, prin nori.
Condiţiile în care se poate produce condensarea sunt :
- saturaţia aerului;
- existenţa nucleelor de condensare.
Nucleele de condensare pot fi cristale de sare masivă, pulberi minerale sau organice,
picături de apă existente. Principalul produs al condensării îl reprezintă norii.
Norii sunt un amestec coloidal de picături de apă, amestec de picături şi cristale de
gheaţă sau cristale de gheaţă în stare de suspensie.

Circulația generală a atmosferei

Mișcările atmosferei asociate vremii sau climatului sunt studiate de meteorologia

dinamică. Pentru aceste mișcări, natura moleculară a atmsoferei poate fi ignorată, și toată
atmosfera poate fi privită ca un fluid continuu. Pentru studiul mișcării aerului atmosferic, se
folosesc ecuațiile de mișcare ale fluidelor.
Circulația atmosferei implică deplasări ale maselor de aer pe distanțe mari, sub directa
influență a nucleelor barice permanente. Ea suferă și modificări determinate de
neomogenitatea reliefului, de repartiția diferită a suprafețelor de uscat și apă, de mișcarea de
rotație.

Forțele care determină circulația aerului din atmosferă

 Aerul atmosferic este supus acțiunii celor mai importante forțe care se manifestă la
suprafața Pământului. Acestea sunt:
- Forța gravitațională, cu direcția perpendiculară pe pământ, mărimea cunoscută, dată de
expresia: ; forța unitară are expresia

cu constanta gravitațională , masa Pământului

, raza Pământului . Este principala forță care determină mișcarea pe
verticală a aerului atmosferic.

- Forța gradientului de presiune, cu proprietățile:

- rezultă din diferențele de presiune raportate la distanță;
- sensul de la înaltă la joasă presiune;
- diferențele mari de presiune conduc la vânturi puternice;
- pe hărțile izobare, se poate citi unde apar vânturile cele mai puternice prin distanța
cea mai mică dintre izobare. Expresia vectorială a acestei forțe este:

Forța gradientului de presiune determină mișcarea pe orizontală a atmosferei.

- Forța Coriolis este o forță aparentă (de inerție) și este datorată rotației Pământului în jurul
axei sale;
- mărimea sa depinde de viteza vântului și de latitudine;
- deviază obiectele spre dreapta, în emisfera nordică și spre stânga în cea sudică;
- crește cu creșterea vitezei vântului și cu creșterea latitudinii;
- este nulă la ecuator.
Forța unitară Coriolis are expresia:

adică dublul produsului vectorial dintre viteza unghiulară de rotație a Pământului în jurul axei
sale și viteza relativă. Forța Coriolis nu determină mișcarea aerului atmosferic, numai o
deviază.
- Forţa Coriolis este o forţă complementară şi se mai numeşte forţa centrifugă compusă. Este o
forţă aparentă, o “ pseudo-forţă“. Expresia acestei forțe este dată de următorul calcul:
- Forța de frecare este datorată vâscozității aerului, care este mică, dar importantă pentru o
zonă foarte apropiată de suprafață Pământului, unde mișcarea este puternic turbulentă. Deci
apare a forță care tinde să încetinească mișcarea aerului deasupra suprafeței rugoase a
Pământului;
- mărimea ei depinde de rugozitate și de viteza vântului;
- direcția este opusă direcției mișcării vântului.
Expresia completă a acestei forțe de frecare este complicată. De exemplu, componenta acestei
forța pe direcția axei Ox se poate scrie:

În general, se folosește cea mai simplă formă a expresiei pentru forța de frecare, cea
care exprimă proporționalitatea forței cu viteza.

- Forța centrifugă este o forță aparentă, care acționează asupra obiectelor ce se rotesc și care
pare să împingă obiectele aflate în rotație în exterior față de centrul de rotație. Legat de forța
centrifugă, trebuie amintită și accelerația centripetă, care măsoară variația vitezei obiectului
care se deplasează pe traiectorii curbilinii și are direcția spre centrul de curbură al traiectoriei.

În meteorologie și oceanografie, forța centrifugă datorată rotației Pământului în jurul

axei sale se compune cu greutatea corpului și se obține greutatea efectivă, care se folosește în
locul greutății.
Trebuie subliniat, încă o dată, faptul că forța gradientului de presiune și greutatea determină
(creează) mișcarea aerului (apariția vântului), pe când celelalte trei: forța Coriolis, forța de
frecare și forța centrifugă numai influențează această mișcare.

Sistemele de vreme

Dată fiind complexitatea fenomenelor care apar în atmosferă, s-a impus introducerea
mai multor sisteme, care să permită descrierea acestora, numite sisteme de vreme.
Cele mai întâlnite sisteme de vreme sunt:
- depresiunea
- ciclonul de la latitudine medie
- anticicloanele
- fronturile atmosferice
- vânturile
- briza mării
- jetul
- furtuna cu fulger
- uraganul
- tornada
- vortexul polar
- unda planetară
- circulația Hadley
- curentul-jet subtropical
- zona de convergență intertropicală (ITCZ)
- vânturile catabatice
- undele gravitaționale
- undele ecuatoriale Kelvin
- musonii
și multe altele.

Vântul
 Vântul reprezintă cea mai frecventă formă de mișcare a aerului în plan orizontal (în
condițiile în care atmosfera este alcatuită din volume de aer cu caracteristici diferite din punct
de vedere termic și de presiune, existând permanent tendința spre echilibrare prin deplasări ale
aerului pe verticală sau pe orizontală). Vântul este un fenomen fizic care se manifestă ca o
circulație dirijată de aer în atmosfera terestră.
Intensitatea și durata vântului depind de diferența de presiune exercitată între două
puncte extreme. Deplasarea aerului sub formă de vânt se face de la presiune atmosferică mare
spre presiune mică. Mișcarea se face, în general, pe această direcție, dar poate suferi
modificări din cauza mișcării de rotație (forța Coriolis), care impune abateri spre dreapta, în
emisfera nordică, și spre stânga în emisfera sudică. Forța de frecare a maselor de aer de
suprafața terestră determină micșorarea vitezei, modificarea direcției de propagare a maselor
de aer.
Caracteristicile vântului
Direcția se stabilește prin raportarea sensului mișcării la punctele cardinale și intercardinale.
Se determină cu ajutorul giruetei.
Viteza se exprimă în m/s, km/h (1 m/s =3,6 km/h sau 1 km/h = 0,28m/s) sau noduri (1
nod=0,514 m/s=1,852 km/h). Viteza este mică la contactul cu solul (datorită frecării) și crește
cu altitudinea (la 25-30 m este dublă față de valoarea la sol). Ea suferă o variație diurnă (de
exemplu, pentru regiunile temperate: maxim la amiază, minim în a doua parte a nopții) și o
variație anuală (în funcție de zona de climă și de caracteristicile regionale).
Durata vântului
- situațiile de calm sunt puține, întrucât diferențele de presiune impun deplasări ale aerului cu
viteze diferite;
- este raportată la direcție și la viteză.
Intensitatea / t ria se apreciază prin valori de pe scara Beaufort (12 valori) în care cel mai mic
(0) corespunde starii de calm atmosferic , iar 12 furtunilor în care viteza depașește 50 m/s.
Vântul este un fenomen fizic complex, care apare în urma balanțelor care pot să apară
între diferitele forțe discutate mai sus. Astfel, apar :
- echilibrul hidrostatic, între forța gravitațională și componenta verticală a forței
gradientului de presiune :

- echilibrul geostrofic, între forța gradientului de presiune și forța Coriolis,

face ca vântul să bată în linie dreaptă. Balanța dintre forța Coriolis și componenta orizontală a
forței gradientului de presiune generează așa-numitul vânt geostrofic.

Mărimea vântului geostrofic este dată de formula:

în funcție de înălțimea geopotențialului sau

în funcție de variația de presiune.

 În emisfera nordică, presiunile joase rămân, întotdeauna, în stânga vântului geostrofic.
Condiția se numește legea Buys Ballot, și se poate formula astfel : în emisfera nordică, dacă
o persoană stă cu spatele la vânt, regiunile de presiune joasă vor fi în stânga sa. Acest lucru
se întâmplă pentru că, în emisfera nordică, vântul se deplasează în sens direct matematic în
jurul regiunilor de presiune joasă (și în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică).

- echilibrul de gradient între componenta orizonatală a forței gradientului de presiune,

forța Coriolis și forța centrifugă. Vântul care rezultă din acest echilibru este vântul de
gradient. Proprietăți :
- în jurul centrelor de joasă presiune, forța Coriolis și cea centrifugă au același sens;
- în jurul centrelor de înaltă presiune, forța de presiune și cea centrifugă au același
sens;
- când spațiul dintre izobare este același, vânturile sunt mai puternice în jurul centrelor
de înaltă presiune. Ecuațiile rezultă din:

Mărimea vântului de gradient se calculează prin:

Vântul termic
Vântul geostrofic trebuie să aibă, în prezența unui gradient orizontal al temperaturii, o
forfecare verticală. Deoarece vântul geostrofic este proporțional cu gradientul geopotenția-
lului pe o suprafață izobară, componenta vântului geostrofic pe axa Oy crește, în mărime, cu
înălțimea. Aceasta duce la apariția unei pante a izobarelor pe direcția axei Ox, tot crescătoare
cu înălțimea. Vântul termic se calculează cu ajutorul formulei:

Circulația inerțială
Dacă câmpul geopotențialului este uniform pe o suprafață izobară astfel încât gradientul
orizontal al presiunii să fie zero, are loc un echilibru al forței Coriolis cu forța centrifugă.
Particulele de aer urmează traiectorii circulare, pe un cerc de rază R = -V/f, în sens
anticiclonic, cu o perioadă P = (1/2 zi)/sinφ.

Curgerea ciclostrofică
Dacă scara orizontală este mică, f. Coriolis se poate negjija. Echilibrul dintre forța
gradientului de presiune și forța centrifugă. Curgerea ciclostrofică poate fi ciclonică sau
anticiclonică. Viteza de curgere pentru mișcarea ciclostrofică este dată de formula :

- echilibrul Guldberg-Mohn, este echilibrul dintre forța gradientului de presiune, forța

Coriolis și forța de frecare (vâscozitate).
Această balanță explică de ce vremea ploioasă, umedă, este asociată cu presiunile joase,
iar cea însorită, uscată este asociată cu presiunile înalte.
Legea lui Buys Ballot: O persoan care va sta cu spatele la vânt, în emisfera nordic , va
avea în stânga sa presiunea joas (în emisfera sudic va avea în dreapta presiunea joas ).

Clasificarea vânturilor

După structură :
- vântul laminar presupune viteza mică, direcție constantă și o deplasare pe suprafețe netede ;
- vântul turbulent – se caracterizează prin variații în timp ale vitezei și direcției, dezvoltarea
de vârtejuri impuse de neuniformitatea reliefului.
- vântul în rafale rezultă în condițiile în care turbulența dinamică este accentuată de cea
termică. Este un vânt cu caracter pulsatoriu.
După direcție:
- vânturile zonale – vânturile din zona cercurilor de latitudine (alizee, vânturile de vest);
- vânturi meridionale- pe direcția nord-sud.
Vântul creează curenți ascendenți:
- curenți dinamici, când întâlnește un obstacol lung și suficient de înalt, asezat perpendicular
pe direcția lui ;
- curenți ondulatorii / und , când este silit să treacă între un obstacol înalt și un strat de
inversiune. La curentul ondulatoriu generat de formele de relief, în partea de sus a undei, se
formează un nor cumulus lenticularis staționar și un nor rotor sub creasta muntelui.
Vânturile au fost impărțite de specialiști, în funcție de tăria acestora în:
- briza - tăria între 2-5,
- vânturi puternice - tăria între 6-8,
- furtuni - tăria 9,
- uragane, taifune - tăria 12.
 În funcție de perioadele de timp în care bat, există vânturi permanente, care bat tot
timpul anului. Datorită mișcării de rotație, acestea sunt abătute de la direcția lor normală.
Astfel, sunt deplasate spre dreapta, în emisfera nordică și spre stânga în emisfera sudică.
Vânturile permanente sunt:
Alizeele, care sunt vânturi predominante, care suflă dinspre NE și SE către Ecuator.
Aceste vânturi sunt provocate de masele de aer fierbinte care se ridică la Ecuator și de
deplasarea aerului provenit dinspre N și S care ia locul acestor mase de aer. Vânturile sunt
deviate spre V din cauza rotației Pământului de la V la E. Zonele imprevizibile de calmuri,
cunoscute sub denumirea de acalmii tropicale, se află la convergența acestora;
Vânturile de vest se formează între maximele tropicale și minimele subtropicale, deci bat
între 400 si 600 latitudine nordică și sudică. Fiind deviate de la direcția normală, bat dinspre
vest, de unde și denumirea lor. Aceste vânturi aduc precipitații bogate pe coastele vestice ale
continentelor;
Vânturile polare (de est) bat dinspre maximele polare spre minimele subpolare, aducând aerul
rece al polilor.
Vânturile periodice sunt vânturi care își schimbă direcția. O perioadă bat dintr-o direcție, iar
perioada cealaltă din direcția opusă.
Vânturile periodice sunt:
Musonul, care este un vânt cu caracter periodic, care ia naștere datorită marilor contraste
termice între apele Oceanului Indian și partea centrală a Asiei în cele două anotimpuri
extreme ale anului. În timpul verii, partea centrală și sudică a Asiei se încălzește excesiv,
temperatura aerului ajungând și la 50 grade Celsius. Musonul de vară bate din aprilie până în
octombrie, aducând precipitații bogate. Musonul de iarnă bate din octombrie până în aprilie,
fiind foarte secetos.
Briza este asemănătoare musonului, dar își schimbă direcția de la zi la noapte și bate pe
suprafețe restrânse. Există brizele de mare, care sunt vânturi care se produc în zonele de
litoral, ca urmare a regimului diferit de încălzire și răcire a celor 2 medii (marea și uscatul),
care generează diferențe de presiune urmate de deplasări alternante ale aerului. Brizele de
munte sunt vânturi care se produc între sectoarele joase (fundul văilor, depresiuni) și părțile
înalte ale culmilor. Briza de pant : aerul, în contact cu pantele însorite, se ridică, fiind
înlocuit de aerul rece venit din vale. Fenomenul este valabil atât timp cât versanții sunt expuși
bine la soare.
Vânturile neregulate bat numai într-o anumită regiune. Cele mai cunoscute vânturi neregulate
sunt:
-bora, care este un vânt neregulat, care bate pe țărmul Mării Adriatice,
- mistralul care este un vânt puternic din direcția nord-vest și afectează coasta mediteraneană
a Franței, de la Marsilia la Saint Tropez. Mistralul este responsabil pentru vremea însorită
excepțională, vegetația deșertică asemănătoare cu cea din sudul Californiei și chiar pentru
aerul local.
Vânturile locale sunt deplasări ale maselor de aer generate de diferența de presiune cu
caracter local sau regional, stimulate de deosebiri termice sau de configurație a reliefului.
 Mișcări ale maselor de aer

Indicatoare pentru vânt pe hărți sinoptice

Masele de aer

Masele de aer sunt porţiuni de aer troposferic, caracterizate prin extensii care pot
atinge mii de km şi grosimi de câteva mii de metri. Elementele meteorologice nu suferă
variații însemnate în direcție orizontală și vremea păstrează cam același aspect.
 În interiorul maselor de aer, elementele meteorologice nu sunt puternic diferenţiate de la
un loc la altul (pentru aceeaşi altitudine), ceea ce face ca vremea să aibă acelaşi aspect.
Masele de aer suferă influenţa suprafeţelor pe care le străbat, ceea ce le face să se transforme.
Ele păstrează, însă, caracteristici ale zonei din care provin: mase arctice, mase polare
(temperate), tropicale şi ecuatoriale.
Clasificarea maselor de aer
După natura suprafeţelor asupra cărora s-au format, masele de aer se clasifică în:
- mase continentale,
- mase oceanice (maritime).
După temperatura aerului:
- mase de aer rece şi
- mase de aer cald.
După regiunea în care s-au format
- mase de aer arctic / antarctic
- mase de aer polar
- mase de aer tropical
- mase de aer ecuatorial
După caracteristicile termodinamice
- mase stabile
- mase instabile

Fronturile atmosferice

În deplasarea lor, masele de aer întâlnesc alte mase de aer staţionare sau în mişcare,
cu caracteristici diferite. Cele două mase de aer interacţionează în zonele de contact dintre ele,
determinând schimbări ale caracteristicilor vremii. Zonele de contact se numesc suprafeţe
frontale sau fronturi atmosferice. Lățimea zonei frontale este cuprinsă între 10 și 30 km, iar
înălțimea de cel puțin 1-2 km și cel mult până la limta superioară a troposferei. Suprafața
frontală a unui front atmosferic este înclinată spre masa de aer rece. Acest fenomen are loc din
cauza faptului că densitatea frontului de aer rece este mai mare. În plus, apare și efectul
datorat forței complementare Coriolis. Rezultă un unghi de înclinare a suprafeței frontale de
1-100.
Fronturile atmosferice se diferențiază în:
fronturi climatologice, care separă principalele mase de aer la scară planetară: front
arctic/antarctic (A), front polar (P) și front tropical (T);
- fronturi active, generate de depresiuni barice extratropicale cald, rece, oclus și cvasistaționar.
Ele sunt fronturi calde, când masa de aer cald este activă, fronturi reci, când masa de aer rece
este activă și fronturi mixte (ocluse) rezultate din interferarea unor fronturi simple (calde/reci),
proces determinat de o circulație rapidă a maselor de aer.
O zonă de contact frontal, în care aerul rece invadează regiunea cu aer cald
este un front rece. Masa de aer rece, care este mai grea, rămâne în contact cu solul şi
obligă masa de aer cald să se ridice deasupra ei. Panta suprafeţei frontului rece este
de 1/80 (ceea ce înseamnă că înclinarea creşte pe verticală cu 1 m la fiecare 80 m
de distanţă orizontală). Fronturile reci sunt asociate cu perturbaţii atmosferice puternice,
întrucât aerul dislocat (cald), care se ridică, dă naştere, adesea, la furtuni violente. În
anumite cazuri, aceste furtuni violente au loc pe o linie situată cu mult înaintea
frontului rece, linia de vijelie. Aceste linii de furtună pot fi observate pe ecranele de radar.
- Într-un front cald, regiunea cu aer rece este invadată de o masă de aer cald. Şi aici
masa de aer rece rămâne în contact cu solul, iar aerul cald este obligat să se înalţe ca
şi cum ar urca pe o rampă lungă. Fronturile calde au pante mai mici decât fronturile reci, de
ordinul 1/80 până la 1/200. În pl u s, f ron t ur i l e c al de s unt , de re g ul ă, î nsoţ i t e de
condi ţ i i at m osferi ce st abi l e, nep rez en t ân d turbulenţe de aer care caracterizează
fronturile reci. Fireşte, dacă aerul cald este instabil, el va genera celule de convecţie, care vor
produce averse puternice şi furtuni însoţite de descărcări electrice.
- Front uri l e reci se m i şcă, de obi cei , d e -a l un gul sol ul ui c u o vi t ez ă
s u peri oară cel ei a fronturilor calde. Ca atare, când ambele tipuri se află în aceeaşi
regiune, aşa cum se întâmplă în cazul furtunilor ciclonice, frontul rece poate depăşi
frontul cald, rezultând o combinaţie curioasă,care se numeşte front oclus. Aerul mai rece,
care se deplasează rapid, rămâne lângă sol, obligând atât aerul cald cât şi aerul mai puţin
rece să se înalţe deasupra lui. Masa de aer cald este complet desprinsă de sol.
Când un front atmosferic intersectează izobarele (numai atunci) într-o formațiune
barică, izobarele își schimbă direcția, formând un V cu vârful pe front, spre zona cu presiuni
mai mari.
În ceea ce privește viteza de deplasare a fronturilor, frontul cald se deplasează cu
viteza vântului de suprafață, iar cel rece cu viteza vântului geostrofic. Cum viteza vântului de
suprafață este mai mică decât cea a vântului geostrofic, frontul rece se deplasează mai repede,
ceea ce face ca frontul rece să-l ajungă din urmă pe cel cald. Un astfel de fenomen are loc,
inițial, în zona centrală a unei depresiuni, caz în care apar fronturile ocluse, prin unirea aerului
rece din spatele frontului rece cu aerul rece din fața frontului cald.
Există și așa numitele fronturi staționare, care apar ca zonă de separație între două
mase de aer care se mișcă fie în aceeași direcție, dar cu sensuri diferite, fie în aceeași direcție,
cu același sens, dar viteze diferite. El se poate ondula și poate influența vremea în mod
deosebit.
Cea mai mare viteză este atinsă de fronturi când acestea sunt perpendiculare pe
izobare.
Fronturile calde duc la apariția unor formațiuni noroase de tip Stratus, iar în partea
înaltă a suprafeței frontale se formează nori Cirrus și Cirrostratus, la circa 6000 m altitudine.
Pe măsură se frontul se deplasează spre est, norii Cirrostratus coboară și cedează locul norilor
Altostratus, apoi Nimbostratus. Ploaia cade într-o centură de circa 200 mile marine.
Frontul rece dă naștere la nori Cumulus sau Altocumulus și Nimbostratus. Ploaia este
mai puternică decât în cazul frontului cald, dar de mai mică durată.

Frontogeneza (nașterea fronturilor atmosferice) se realizează în regiunile în care curenții de

aer produc convergența maselor de aer.
Frontoliza (dispariția fronturilor atmosferice) se realizează în regiunile în care curenții de aer
produc divergența maselor de aer.
 Meteorologii separă fronturile atmosferice principale (mase de aer cu dimensiuni mari,
situate in diferite zone geografice) și fronturile atmosferice secundare (individualizate din
interiorul celor principale, între părți ale acestora).

Stratul limită planetar

Straturile cele mai joase ale troposferei sunt puternic influențate de suprafața
Pământului. Cel mai de jos substrat este cunoscut sub numele de stratul limită planetar. El
reprezintă acea regiune din atmosferă în care suprafața Pământului influențează temperatura,
umiditatea și viteza vântului prin transfer turbulent de masă. Interacțiunea dintre atmosferă și
suprafața Pământului depinde, în mod esențial, și de vâscozitatea moleculară. Influența directă
a vâscozității nu se simte decât într-un strat foarte îngust de la suprafață P. Ea influențează,
însă, indirect, mișcarea prin faptul că face ca viteza aerului să fie zero la suprafață. Această
condiție este esențială în condițiile la limită.
Ca rezultat al frecării de suprafața Pământului, vânturile sunt mai slabe în stratul limită
planetar decât mai sus și tind să izbucnească deasupra ariilor unde presiunea este joasă. Acest
strat a mai fost numit și strat Ekman, după numele oceanografului care s-a ocupat de mișcarea
apelor oceanice sub influența vântului.
Sub cerul senin, stratul limită planetar tinde să fie relativ adânc, ca rezultat al încălzirii
solului de către Soare și ca rezultat al turbulenței datorate convecției. În timpul verii, stratul
limită poate să atingă până la 1-1,5 km înălțime deasupra Pământului. În aceste condiții, când
aerul nesaturat se ridică și se extinde, temperatura descrește până la o decreștere adiabatică a
temperaturii aerului de 9,8°C pe kilometru, peste tot în stratul limită planetar. În apropierea
suprafeței încălzite a Pământului, temperature aerului descrește superadiabatic, la o rată de
descreștere mai mare decât cea adiabatică. Din contră, în timpul nopților senine și calme,
turbulența tinde să înceteze și răcirea (pierderea de căldură) de la suprafață conduce la o
creștere a temperaturii aerului cu înălțimea.
Când rata de descreștere a temperaturii cu înălțimea depășește rata adiabatică pentru o
regiune a atmosferei, apare fenomenul de turbulență. Aceasta este datorată răsturnării
convective a aerului, care constă în ridicarea aerului mai cald de jos și amestecul acestuia cu
aerul mai rece de deasupra. În această situație, atunci când rata de descreștere din jur este mai
mare decât cea adiabatică, o parcelă de aer care se ridică rămâne mai caldă decât aerul din jur,
chiar dacă parcela este în răcire și în expansiune.
Dovada acestei răsturnări este producerea bulelor sau a vârtejurilor de aer cald. Bulele
mari au, adesea, suficientă energie pentru a pătrunde în partea superioară a stratului limită.
Deplasarea ulterioară rapidă a aerului aduce aer de deasupra în interiorul stratului limită, ceea
ce duce la lățirea stratului limită. În aceste condiții de instabilitate atmosferică, aerul de
deasupra se răcește în funcție de rata de răcire. Aerul de deasupra stratului limită înlocuiește
aerul care se ridică și, în timp ce coboară, acesta suferă a încălzire compresională.
 Cicloanele și furtunile tropicale

Cicloanele pot fi de intensitate foarte mică, însoțite de o simplă perioadă de înnorare

sau de ploaie și zapadă slabă. Pe de altă parte, dacă gradientul baric este puternic, ciclonul
poate fi întovărășit de vânturi de tărie moderată până la puternică. Astfel de fenomene poartă
numele de furtuni ciclonice.
Cicloanele migratoare se împart în trei categorii generale:
- ciclonul extratropical, caracteristic latitudinilor medii și înalte, care poate varia de la o
ușoară perturbație atmosferică până la o furtună puternică;
- ciclonul tropical, care se întâlnește la altitudini joase, deasupra întinderilor de ocean și
poate varia de la o vreme ușor agitată până la uragan sau taifun;
- tornada, deși este o furtună de proporții foarte reduse, reprezintă un vârtej cyclonic, cu
vânturi extrem de puternice. Ea este mult mai mică decât celelalte tipuri de cicloane și
este tratată separat.

Furtuna tropicală reprezintă un sistem meteorologic compus dintr-un grup de

vijelii cu descărcări electrice şi vânturi ale căror viteze se încadrează între 63 şi 119 km/h.
Furtunile tropicale iau naştere din aşa numitele depresiuni tropicale, în care viteza vântului este
sub 63 km/h.
Formarea furtunilor. Majoritatea se formează deasupra apelor calde ale oceanelor
din zonele tropicale. În aceste regiuni, aerul umed şi cald se ridică, formând o zonă de presiune
scăzută şi dând naştere unor furtuni cu tunete şi fulgere. Aerul, care se deplasează spre centrul de
presiune scăzută, trece pe deasupra apelor calde ale oceanului şi este umezit, la rândul său,
întreţinând astfel furtuna. Pe măsură ce aerul cald şi umed se ridică, vaporii de apă
condensează şi formează nori şi ploaie. Când vaporii condensează, se eliberează
energie. Această energie numită căldură latentă, sau căldură de condensare, reprezintă
cantitatea de căldură care este absorbită sau eliberată de o substanţă când aceasta trece
printr-o schimbare de fază – în acest caz transformarea vaporilor în lichid. O furtună este ca
un motor caloric. Căldura latentă alimentează o furtună şi o intensifică. Aceasta se va
intensifica atât timp cât aerul cald şi umed va circula către centrul ei, care, în schimb va
continua să-l atragă. În plus, schimbarea direcţiei şi vitezei vântului cu altitudinea
trebuie să fie mică (mai puţin de 27 km/h) astfel încât căldura din interiorul furtunii să rămână în
centru. Rotaţia Pământului afectează, de asemenea, mişcarea aerului. În emisfera
nordică, aceasta deviază aerul de la stânga către dreapta, în timp ce în emisfera sudică
îl deviază de la dreapta la stânga. Această deviere se numeşte efectul Coriolis.
 PARTEA A II-A. ELEMENTE DE OCEANOGRAFIE
FIZICĂ

CIRCULAŢIA APEI DE SUPRAFAŢĂ DIN OCEANE ŞI MĂRI ADIACENTE

Oceanele şi mările Pământului au o mare importanţă pentru om, atât ca sursă de hrană,
cât şi prin influenţa pe care o au asupra vremii şi climei. Oceanele sunt folosite pentru
transport, pentru exploatarea zăcămintelor ascunse sub apele oceanice, pentru turism, sport
etc.
Studiul circulaţiei apelor marine se bazează pe perfecţionarea modelelor matematice
laborate pentru cunoaşterea mişcării turbulente. Pentru utilizarea metodelor numerice este
nevoie de date obţinute din observaţii. Observaţiile sunt esenţiale pentru oceanografi.

Interacţiunea atmosferă-ocean

Principala cauză a fenomenelor care au loc în oceane şi în atmosferă este energia

furnizată de Soare. Fenomenele apar datorită producerii de energie cinetică prin intermediul
vântului, variaţiilor de energie internă a maselor de apă, oscilaţiilor termice, transferului de
energie între componentele sistemului atât de complex ocean-atmosferă. Energia furnizată de
Soare este transmisă spre Pământ, care este acoperit în proporţie de peste 70% de apa mărilor
şi oceanelor. Energia acţionează, mai întâi, asupra atmosferei, care se comportă ca o uriaşă
maşină termică, având ca sursă energia solară şi ca rezervor de energie spaţiul cosmic.
Este clar că există o mare diferenţă între energia primită şi cea cedată de Pământ.
Diferenţa dintre aceste două energii se transformă în lucrul mecanic al vastei mişcări în care
sunt antrenate permanent atmosfera şi apele Oceanului Planetar. Cea mai mare parte a
energiei emise de Soare este purtată de radiaţia electromagnetică.
 Valoarea energiei totale interceptate de Pământ este dată de S R 2 , unde S este
constanta solară, iar R raza Pământului. Insolaţia, definită ca fluxul radiaţiei solare pe unitatea
de suprafaţă orizontală, depinde de unghiul solar zenital şi de distanţa de la Soare la Pământ şi
se calculează în funcţie de raportul dintre distanţa medie de la Pământ la Soare şi distanţa
instantanee.
Din energia solară disponibilă la limita superioară a atmosferei, 50% atinge suprafaţa
Pământului şi este absorbită, 30% este reflectată şi 20% este absorbită de atmosferă.
Absorbţia şi împrăştierea radiaţiei solare au loc în atmosferă.
Pământul absoarbe energie solară, care este echilibrată de energia pe care, la rândul
lui, o emite. Energia stocată şi apoi eliberată de pământ este mult mai mică decât cea stocată
şi eliberată de oceane şi nu are un efect sesizabil asupra temperaturii de la suprafaţă.
O fracţiune importantă din energia solară reţinută de Pământ este absorbită la
suprafaţă. Aceasta determină încălzirea aerului, ceea ce face ca, în apropierea suprafeţei, aerul
să fie mai puţin dens. Aerul cald se ridică şi este înlocuit cu aerul care a fost răcit deja în
troposfera superioară. Are loc, în acest mod, o circulaţie pe verticală a aerului, care permite ca
troposfera să fie bine amestecată şi să se producă un ciclu hidrologic în care apa este în
permanenţă circulată între oceane, atmosferă şi uscat.
Din punct de vedere termodinamic, atmosfera apare ca o imensă “maşină termică”,
care absoarbe căldura de la un rezervor cu temperaturi mai ridicate, situat la tropice şi o
eliberează unui rezervor cu temperatură mai mică, situat în regiunile polare. În acest fel,
radiaţia solară generează energie potenţială utilă, care este convertită, în mică măsură, în
energie cinetică.
În ceea ce priveşte interacţiunea mecanică dintre Pământ şi atmosferă, aceasta se
manifestă prin două tendinţe: una datorată frecării, care tinde să antreneze atmosfera într-o
mişcare solidară cu Pământul şi, cealaltă, difuzia turbulentă, care tinde să uniformizeze
câmpul mişcării absolute.
Aproape jumătate din energia câştigată de Pământ de la Soare este absorbită de oceane
şi numai o cincime din aceasta este absorbită direct de atmosferă. O parte din căldura primită
de ocean este transmisă în atmosferă, mai ales prin evaporare şi radiaţii infraroşii. O altă parte
din căldură este transportată de curenţi în arii de la latitudini mai ridicate.
Schimburile de căldură între oceane şi atmosferă se fac, mai ales, între straturile de la
suprafaţa apei. În straturile mai adânci, fluxul de căldură este mult mai mic comparativ cu cel
de la suprafaţă. Circulaţia apei oceanice depinde, în esenţă, de doi factori atmosferici: vântul
şi încălzirea de la suprafaţa oceanului.

Bilanţul termic

Suma schimburilor de căldură în interiorul sau înafara volumului de apă este bugetul
termic (bugetul de căldură). Cele mai importante componente ale bugetului termic sunt:
- insolaţia Qsa - fluxul radiaţiei solare pe unitatea de arie orizontală;
- radiaţia infraroşie net Qla - fluxul net al radiaţiei infraroşii reflectată şi reiradiată spre
exterior de mare;
- fluxul de c ldur sensibil QS - fluxul de căldură prin suprafaţa mării datorat convecţiei;
- fluxul de c ldur latent QL - fluxul de căldură datorat evaporării de la suprafaţa apei;
- advecţia QV - fluxul de căldură transportat de curenţi. Unitatea de măsură pentru fluxul de
căldură este W.m-2 .
În medie, există un exces de radiaţie la tropice şi un deficit la latitudini medii şi înalte,
ceea ce duce la apariţia unui transport de energie către poli. Deci, la suprafaţa Pământului,
bilanţul radiativ este pozitiv de la ecuator la latitudinea de 380 şi negativ în rest.
Suma schimbărilor care apar în fluxurile de căldură care intră sau ies dintr-un volum
de apă este bilanţul de căldură. Bilanţul termic al oceanelor la suprafaţă este determinat de:
- radiaţia solar , excesul de radiaţie primit pe radiaţia reflectată şi reradiată spre exterior şi
prin absorbţia acestei radiaţii de apă;
- schimbul de c ldur cu atmosfera prin convecţie şi evaporare la suprafaţa apei;
- condensarea vaporilor de ap la această suprafaţă.
Conservarea căldurii cere ca, între mărimile menţionate, să existe relaţia:
QT  Qsa  QLa  Qs  QL  QV
unde QT este fluxul căldurii pierdute sau câştigate.
Dacă se face referire la o zonă limitată, bilanţul termic al oceanelor se poate scrie
astfel:
căldura datorată radiaţiei absorbite = căldura retransmisă (prin radiere spre atmosferă) +
căldura pierdută pentru evaporarea apei + căldura pierdută prin convecţie + căldura
pierdută în transportul curenţilor marini + căldura care serveşte la încălzirea aerului din
regiune.
Pentru a înţelege cât de important este oceanul în bilanţul de căldură al Pământului, se
poate face o comparaţie între căldura stocată în ocean şi cea stocată în pământ într-un ciclu de
un an. În acest timp, căldura este stocată vara şi este eliberată iarna. Căldurile specifice ale
apei de mare şi pământului (solului), la presiune constantă, sunt respectiv 4 103 şi 800
J  kg 1  0C 1 , ceea ce face ca raportul dintre căldura înmagazinată de ocean şi căldura
înmagazinată de pământ să fie de aproximativ 100. Această diferenţă foarte mare cantităţile
de căldură înmagazinate de cele două medii are o influenţă foarte mare asupra temperaturii
din zonele limitrofe mărilor şi oceanelor.
Energia solară este absorbită, într-o primă fază, în special de apele oceanului din
zonele tropicale. Intensitatea acestei energii este influenţată de anotimp, de latitudine, de oră,
de gradul de acoperire a cerului.
Cea mai mare parte din căldura absorbită de oceane influenţează pentru evaporarea
apei, ceea ce duce la încălzirea atmosferei, atunci când vaporii de apă se condensează şi apa
cade pe Pământ sub formă de ploaie. Cea mai mare parte a ploilor cade în zonele tropicale, o
cantitate mai mică cade în zonele de latitudine medie, lângă fronturile polare. Schimbul de
vapori de apă între ocean şi atmosferă guvernează, în mod esenţial, pierderile termice ale
mării.
Bilanţul termic al oceanelor este, în mod esenţial, guvernat prin excesul de radiaţie
reflectată şi iradiată către exterior şi prin absorbţia de către apă a acestei radiaţii, prin
schimbul de căldură cu atmosfera prin convecţie şi evaporare, pornind de la suprafaţa mării,
prin condensarea vaporilor de apă la această suprafaţă (fenomen invers celui precedent).
Fluxul net de căldură al oceanelor este mai mare la latitudini medii. Fluxurile de
căldură pot fi măsurate direct, folosind răspunsul rapid al instrumentelor aflate pe avioane, dar
nu acesta este modalitatea de estimare a bugetului de căldură al oceanelor.
Pentru zone mari de la suprafaţa mărilor, fluxurile de căldură pot fi estimate cu
ajutorul formulelor:
   CDU102
QS   C p CS U10 Tm  Ta 
QL   LE CLU10  qm  qa 
unde s-au folosit următoarele notaţii:
- CD coeficientul de rezistenţă la înaintare (coeficient hidrodinamic de frecare);
- Cs - coeficientul de transfer al căldurii sensibile;
- CL - coeficientul de transfer al căldurii latente;
- Tm - temperatura apei mării, măsurată cu termometre de pe nave maritime sau din spaţiu,
folosind instrumente cu infraroşii;
- Ta - temperatura aerului la 10 m deasupra mării;
- qm - umiditatea specifică a aerului la suprafaţa mării;
- qa - umiditatea specifică a aerului la 10 m deasupra mării;
- U10 - viteza vântului la 10 m deasupra mării;
- LE - căldura latentă de evaporaţie;
-  - forţa de antrenare a vântului.
Soarele şi atmosfera determină, direct sau indirect, aproape toate procesele dinamice
din ocean. Căldura geotermală a oceanelor influenţează doar procesele din straturile adânci
ale oceanelor. Sursele externe dominante de energie sunt constituite de energia luminoasă,
evaporaţia, emisiile infraroşii de la suprafaţa mării şi căldura (sensibilă), degajată datorită
vânturilor reci sau calde.
La suprafaţa mării şi în straturile de adâncime, până la aproximativ un kilometru,
circulaţia apei este determinată, în cea mai mare parte, de circulaţia vânturilor. La rândul lor,
oceanele determină circulaţia atmosferică. Distribuţia căldurii pierdute sau câştigate de
oceane, influenţează circulaţia din atmosferă. Curenţii marini şi vânturile sunt cele care
transportă căldura spre poli, unde aceasta se pierde în atmosferă. Răspunsul oceanului la
circulaţia atmosferică nu este unul pasiv, pentru că procesele oceanice influenţează circulaţia
atmosferică. Procesele care au loc atât în oceane cât şi în atmosferă nu pot fi înţelese decât
dacă atmosfera şi oceanul sunt considerate ca fiind un sistem dinamic extrem de complex.
Schimbul termic dintre ocean şi atmosferă se caracterizează prin mari diferenţe între
anotimpul rece şi cel cald. În sezonul rece, căldura primită de atmosferă din partea oceanului,
datorită, în principal, evaporării, este considerabil mai mare în regiunile în care curentul de
apă caldă, care urcă spre nord, întâlneşte o atmosferă mai rece şi mai uscată. Există o
asimetrie considerabilă între părţile de vest şi de est ale oceanelor. În Atlantic, zona în care
apa cedează energie este cantonată în nord-vest, în zona în care se deplasează Gulf Stream-ul
şi deriva Nord-Atlantică. Din contră, atmosfera cedează energie calorică oceanului în partea
de sud-est şi această cedare se face mult mai uniform. Acolo unde curenţii sunt mult mai
slabi, cum ar fi în zona centrală a oceanului Atlantic, gradienţii orizontali de energie sunt şi ei
mai slabi.

Conservarea masei şi a sării

Multe informaţii referitoare la mişcările ce au loc în oceane se pot obţine din condiţiile
de conservare a masei şi a sării existente în bazinele oceanice. Să considerăm, de exemplu,
bazinul Mării Negre. Se presupune că se cunosc:
- volumul de apă care se evaporă la suprafeţa apei (E);
- volumul de apă ce provine din precipitaţii (P),
- volumul de apă R, provenind din apele râurilor care se varsă în Marea Neagră,
- volumul de apă VM , de salinitate S M , aparţinând Mării Mediterane, care pătrund prin
Strâmtoarea Bosfor ,
- volumul de apă Vi , de salinitate S i , de apă intrată în bazinul Mării Negre, provenind din alte
bazine de apă sărată care se scurg în Marea Neagră,
- volumul de apă Vo , de salinitate a S o , al apei care se scurge din bazinul Mării Negre prin
diverse canale.
Pentru că densitatea, atât a apelor care ies, cât şi a celor care intră în bazin, poate fi
presupusă ca fiind aceeaşi, conservarea masei conduce la relaţia:
R  VM  P  Vi  Vo  E ,
ceea ce exprimă echilibrul care trebuie să se stabilească între apele ce provin din exterior,
precipitaţii, evaporare şi cele care ies din bazin.
Se presupune că sarea nu se depozitează, rămânând tot timpul dizolvată în apă. Atunci,
condiţia de conservare a cantităţii de sare cere să fie satisfăcută relaţia:
 0Vi S i   0VM S M   0Vo S 0 ,
unde s-a notat cu  0 densitatea, presupusă constantă, a apei de mare. Evaluări cantitative, atât
pentru apă cât şi pentru sare, se găsesc în capitolul VI.

Temperatură, salinitate, densitate

Procesele complexe care au loc la suprafaţa bazinelor oceanice ca insolaţia,

evaporarea, ploile, influenţează distribuţia temperaturii şi salinităţii la suprafaţa oceanelor.
Schimbările de temperatură şi salinitate conduc la schimbări ale densităţii apei de la suprafaţă,
care pot conduce, prin convecţie, la schimbări în circulaţia oceanelor şi în straturile mai
adânci. Schimbările de densitate conduc la schimbări ale gradienţilor de presiune în interiorul
oceanului şi, cum aceştia apar, ca şi densitatea, în ecuaţiile de mişcare, este clar că se impune
o cât de bună cunoaştere a distribuţiei temperaturii, salinităţii şi densităţii în ocean.
 1.Salinitatea

În mod simplist, salinitatea este cantitatea de substanţe dizolvate într-un kilogram de

apă de mare. Cum, însă, materialul dizolvat nu se poate măsura în practică, cu atât mai mult
cu cât există şi materiale volatile, cum ar fi gazele, au existat multe păreri în definirea
salinităţii.
În anul 1902 Consiliul Internaţional pentru Exploatarea mării a pus la punct o tehnică
bine determinată, impunând următoarea definiţie: salinitatea este cantitatea totală, în grame,
de reziduuri solide conţinute într-un kilogram de apă de mare, când toţi carbonaţii au fost
transformaţi în oxizi, bromul şi iodul înlocuiţi cu clor şi toată materia organică a fost complet
oxidată. Este o definiţie folositoare, dar dificil de utilizat în mod obişnuit.
Pentru că a fost complicat să se aplice această definiţie în practică, iar salinitatea este
direct proporţională cu cantitatea de clor din apa de mare şi pentru că clorul poate fi măsurat
cu acurateţe prin simple analize chimice, salinitatea a fost redefinită prin:
 
S 
  
 0.03  1.805 Cl 

unde clorinitatea Cl este definită ca fiind “masa de argint de care este nevoie pentru a
precipita complet halogenii în 0.3285234 kg probă apă de mare”. Acest procedeu este posibil
datorită faptului că toţi componenţii principali ai apei de mare se află într-un raport constant
unul faţă de altul.
Salinitatea apelor de suprafaţă depinde, în primul rând, de diferenţa dintre evaporare şi
precipitaţii. Îngheţarea apei, aportul de apă dulce, topirea gheţii marine, sunt alţi factori care
influenţează, de asemenea, salinitatea. Cele mai ridicate valori ale salinităţii se află în zone cu
evaporare intensă, de exemplu în Marea Roşie, unde salinitatea ajunge până la 40 ‰ şi în
apropierea regiunilor subecuatoriale aride. Valorile scăzute apar în regiunile polare. În general
însă, valorile salinităţii variază între 33 şi 37‰, cu o valoare medie de aproximativ 35 ‰.
În ceea ce priveşte variaţia salinităţii, aceasta este datorată difuziei şi convecţiei.
Pentru difuzia turbulentă, utilizând valorile medii ale salinităţii şi vitezei şi aplicând
proprietăţile care apar la operaţiile de mediere, se găseşte , pentru valoarea medie a salinităţii,
ecuaţia:
S S S S   A S    Asy S    Asz S 
u v w   sx     
t x y z x   x  y   y  z   z 
unde S este valoarea medie a salinităţii, iar Asx , Asy , Asz sunt coeficienţii de difuzie turbulentă
ai salinităţii, diferiţi pe direcţiile celor trei axe.
Distribuţia pe verticală a salinităţii, foarte asemănătoare distribuţiei de temperatură,
poate fi caracterizată prin patru zone:
- zona de suprafaţă, cu grosime între 50 şi 100 m, a cărei salinitate este, în general, uniformă;
- zona cu variaţie relativ mare a salinităţii, numită zona haloclină;
- zona cu grosime mare şi salinitate relativ uniformă, care se extinde până la fundul oceanului;
- în unele regiuni, zona între adâncimile de 600 şi 1000 m, unde apare un minim pronunţat de
salinitate.
 2.Temperatura

Temperatura este, probabil, variabila oceanografică cel mai des măsurată. Ea

reprezintă starea de căldură a corpurilor şi proprietatea sistemelor care stabileşte dacă acestea
se găsesc în echilibru termodinamic. În oceanografie se foloseşte temperatura absolută. Pentru
măsurarea temperaturilor care se găsesc, în mod obişnuit, în oceane se utilizează termometrul
cu rezistenţă de platină sau termometre cu mercur, montate pe dispozitivele folosite pentru
luarea probelor de apă, ca, de exemplu, butelia Nansen. Prin folosirea termometrelor şi a unor
dispozitive de transmitere, atât la staţiile hidrografice cât şi pe flotorii moderni, s-a ajuns la
înregistrarea continuă a temperaturii.
Suprafaţa oceanului este încălzită de absorbţia radiaţiei solare şi cosmice, de enegia
calorică existentă în atmosferă şi de condensarea vaporilor de apă. Răcirea suprafeţei are loc
datorită radiaţiilor care se reflectă de pe suprafaţa mării în atmosferă şi de evaporare.
Diferenţele de densitate
care iau naştere din încălzirea
mai mare, prin insolaţie, sau din
răcirea mai accentuată, prin
radiaţie, a unei mari regiuni de
apă, faţă de alta, duc la formarea
unor curenţi orizontali care pot
să deplaseze căldura de la o zonă
la alta sau să pună în contact
mase de apă cu temperaturi
diferite.
Temperaturile absolute sunt folosite pentru a defini, practic, o scală de temperatură
bazată pe temperaturi ale câtorva puncte fixe şi extrapolarea procedeului pentru alte puncte
fixe. Pentru apă se utilizează trei puncte fixe, reprezentând temperatura la care gheaţa, apa şi
vaporii de apă sunt în echilibru. Scala pentru temperatura T, măsurată în grade Kelvin, este
legată de scala pentru temperatura în grade Celsius t / C prin relaţia:
tC   T K   273.15 .
De-a lungul timpului, au fost adoptate mai multe scale practice de temperatură, cea
mai recentă fiind cea din 1990 – International Temperature Scale (ITS-90). De asemenea,
variaţia de temperatură de la suprafaţa apei permite studierea mişcării apelor oceanice.
Folosirea imaginilor obţinute cu ajutorul sateliţilor în oceanografie a permis un studiu tot mai
complet privind circulaţia apelor de suprafaţă. Astfel, harta din figură a fost obţinută cu
ajutorul observaţiilor de pe satelitul Topex-Poseidon, utilizat pentru studii oceanografice.
Variaţia temperaturii, ca şi variaţia salinităţii, este legată de componentele vitezei
medii prin relaţia:

T T T T   A T    Aty T    Atz T 
u v w   tx     
t x y z x   x  y   y  z   z 
unde Atx , Aty , Atz sunt coeficienţii de difuzie turbulentă ai temperaturii.
 Distribuţia obişnuită a temperaturii, în funcţie de adâncime, este caracterizată prin
existenţa a trei straturi :
- un strat cald de suprafaţă, bine omogenizat, cu grosime de la 10 până la, probabil, 500 m;
- un strat de tranziţie, sub stratul de suprafaţă, numit termoclina principală, unde
temperatura scade rapid; stratul de tranziţie poate avea grosimea de la 500 la 1000 m;
- un strat rece şi relativ omogen, a cărui grosime poate atinge câteva mii de metri, unde
temperatura descreşte lent către fund.

4. Densitatea

Ţinând cont de conţinutul său de sare, apa oceanelor are o densitate ceva mai mare
decât cea a apei dulci. La suprafaţă, valoarea densităţii variază de la 1.02100 la 1.02750. Ea
este determinată de trei factori a căror interacţiune este deosebit de complexă: salinitatea,
temperatura şi presiunea. În general, densitatea creşte proporţional cu creşterea salinităţii,
creşterea presiunii sau a adâncimii şi scăderea temperaturii. Apa mai rece, situată în straturi
mai adânci şi mai sărată este, de obicei, apa cea mai densă.
Variaţiile densităţii apei de mare sunt determinate de procesele care au loc la suprafaţa
mării: evaporarea sau încălzirea. Datorită forţelor gravitaţionale, există tendinţa ca apa mai
densă să coboare, înlocuind stratul mai puţin dens din adâncime, care se ridică la suprafaţa
oceanului. Stratul de apă de la suprafaţă este influenţat de vânturi şi valuri şi, prin urmare,
este amestecat şi relativ uniform. Sub acest strat superficial, variaţiile mari de temperatură şi
salinitate produc o variaţie şi o creştere corespunzătoare a densităţii.
În oceanografie este necesar să se calculeze valoarea densităţii, cu o precizie de câteva
părţi pe milion. Densitatea absolută a apei poate fi măsurată doar în laboratoare speciale.
Pentru studiile vizând procese ce se desfăşoară în straturile mai adânci,
compresibilitatea nu poate fi, însă, ignorată. Datorită schimbărilor ce apar în câmpul de
presiune, în primul rând, din cauza variaţiei de temperatură a apei, influenţa presiunii poate fi
mutată, într-o primă aproximaţie asupra densităţii, prin folosirea potenţialului de densitate
Foarte rar se măsoară densitatea apei de mare. De obicei, se calculează cu ajutorul
valorilor măsurate ale temperaturii, conductivităţii sau salinităţii şi presiunii, legate prin
ecuaţia de stare a apei de mare. Actualmente, se admite Ecuaţia Internaţional de Stare
(International Equation State) publicată de Joint Panel în tabele Oceanografice şi Standarde
(1981).

Generalităţi asupra curenţilor

Curenţii oceanici şi marini sunt mişcări ale particulelor de apă. Ei primesc, practic,
toată energia lor prin interfaţa aer-mare. Au existat multe teorii şi controverse în legătură cu
circulaţia oceanică şi cu originea curenţilor oceanici. Încă din secolul al XVIII-lea, s-a stabilit
că există o similitudine izbitoare între configuraţia curenţilor majori din oceanul de suprafaţă
şi comportarea vânturilor dominante din atmosferă. De atunci, a fost acceptată teoria conform
căreia cauza esenţială a curenţilor oceanici este vântul. Ferrel a reuşit să furnizeze un suport
dinamic acestei teorii.
Direcţia curenţilor se exprimă prin unghiul format de direcţia către care se deplasează
apa cu direcţia nord geografică. Viteza lor se măsoară în m/s sau cm/s. În trecut ei se măsurau
în noduri; dacă erau mai slabi, viteza se putea exprima în mile marine pe zi. Direcţiile
curenţilor sunt acealeaşi cu cele ale vânturilor. Direcţia vântului este cea de unde bate, iar a
curentului direcţia spre care curge. Primele măsurători ale curenţilor au fost făcute de către
navigatori, care au determinat viteza curentului, folosind determinarea astronomică a poziţiei
adevărate a navei la sfârşitul unei zile de marş. Se compară poziţia adevărată cu cea estimată.
Curenţii de suprafaţă sunt, în general, rezultatul acţiunii vânturilor dominante. Energia
vântului este trasferată apei prin frecare cu suprafaţa acesteia. Datorită forţei Coriolis,
curentul de apă este deviat spre dreapta de la direcţia vântului în emisfera nordică şi spre
stânga în cea sudică. De aceea, la suprafaţa apei, curentul este deviat cu aproximativ 45 0 spre
dreapta faţă de direcţia vântului (în emisfera nordică). Sub influenţa vântului, curenţii pot
produce ridicarea nivelului în zona ţărmului, ceea ce determină apariţia unor alţi curenţi, care
tind, datorită forţei gravitaţionale, să egaleze nivelul apelor.
Diferenţele de densitate pot determina, de asemenea, formarea unor curenţi, după
cum s-a dovedit, mai mult în straturile adânci ale mărilor şi oceanelor. Aceste diferenţe apar
datorită încălzirii apei prin insolaţie sau răcirii prin radiaţie a unei mari regiuni de apă faţă de
o altă regiune. Astfel, apa rece de la suprafaţă din oceanele Arctic şi Atlantic, coboară spre
fundul oceanului, îndreptându-se spre ecuator, de unde se ridică la suprafaţă apa mai caldă şi
mai puţin densă. Diferenţele de densitate pot fi determinate şi de diferenţa de salinitate.
Curentul tinde să circule dinspre zona de salinitate mică spre cea de salinitate mai mare, dar
este deviat în unghi drept prin acţiunea forţei Coriolis, astfel încât deplasarea se face, de fapt,
paralel cu panta gradientului de densitate dintre cele două zone.
Un alt factor care influenţează mişcarea apei îl constituie configuraţia bazinelor şi a
coastelor. Curenţii iniţiali, produşi de sistemul de vânturi, prin presiunea pe care o exercită
asupra suprafeţei mării, se lovesc de coastă şi sunt sau deviaţi local pe o direcţie diferită sau
blocaţi în strâmtori şi golfuri. Acţiunea combinată a vântului şi a diferenţelor de densitate dă
naştere unui sistem de circulaţie oceanică, circulaţie care cuprinde, nu numai mişcarea
orizontală, ci şi mişcări descendente şi ascendente, pe verticală.
 Clasificarea curenţilor oceanici

Clasificarea curenţilor după cantitatea de apă trasportată

După cantitatea de apă trasportată, curenţii se clasifică în:

a) mari curenţi oceanici care sunt aperiodici sau cu perioade foarte mari, de până la un an. Ei
pot trasporta apă pe mai multe mii de kilometri. Au o foarte mare influenţă asupra climei.
Originea lor este, în general, forţa de antrenare a vântului şi sunt puţin profunzi. Cei mai
importanţi sunt cei orizontali care sunt şi cei mai rapizi, cei verticali se manifestă pe sectoare
destul de restrînse.
b) Curenţii de maree care sunt esenţial periodici (cu perioada de jumătate de zi sau o zi), cu
origine astronomică, legaţi de variaţia nivelului mării datorată mareelor. Mişcările orizontale
(curenţii de maree) şi cele verticale (mareea propriu-zisă) au cauze în forţele generatoare de
maree, astfel încât mişcările orizontale sunt, teoretic, aceleaşi în toate punctele aceleeaşi
verticale şi mişcările verticale sunt neglijabile în comparaţie cu cele orizontale. Presiunea are,
în toate punctele, valoare “ hidrostatică”, valoare care se stabilizează, sub efectul coloanei de
apă situate deasupra punctului considerat. Transportul de apă este de ordinul kilometrilor (15-
20 km, 50 km maxim).
c) Curenţii care însoţesc valurile şi hula, datoraţi mişcărilor orbitare ale particulelor de apă,
perioada lor maximă fiind de 20 de secunde. Presiunea nu are valoare hidrostatică. Chiar şi
pentru hula foarte puternică, aceşti curenţi se manifestă până la maxim 100 de metri
adâncime.
d) Curenţii de antrenare a vântului provoacă un trasport de apă, coexistând cu anumite
varietăţi de hulă irotaţională de ordinul al doilea (hula lui Stokes).
e) Curentul litoral de hul a căror existenţă este, fără îndoială, legată de curentul de antrenare
şi pare să se limiteze doar la hulele oblice în raport cu coasta.
 f) Curenţii de turbulenţ coexistă cu ceilalţi şi au un rol preponderent în geneza şi extinderea
acestora. Aceşti curenţi sunt accesibili măsurătorilor de laborator, dar scapă, în mare parte,
metodelor de măsurare a curenţilor. Ei joacă însă un rol deosebit de important în formarea
celorlalţi curenţi, prin transferul lor de la un strat de apă la altul prin vâscozitate, prin frecarea
între masele de apă şi pereţi, prin transportul de suspensii solide în apă.
- Trebuie amintită, de asemenea, circulaţia marin profund , foarte lentă în general.
Originea acestei circulaţii o constituie fenomene de natură termodinamică (sau termohalină),
iar, pentru apele de suprafaţă, schimbul de energie cu atmosfera. Aceste ape, ajungând la
adâncime, călătoresc spre regiunile ecuatoriale, unde înmagazinează energie termică.

Clasificarea curenţilor după origine

După originea lor se disting trei tipuri de curenţi:

- curenţii de fricţiune, provocaţi de acţiunea vânturilor. Cei provocaţi de vânturile
regulate se numesc curenţi de deriv , cei provocaţi de vânturile periodice se numesc curenţi
de vânt, iar cei datoraţi vânturilor ocazionale – curenţi periodici. Dacă respectivul curent se
continuă în timpul în care acţionează vântul care l-a generat, se numeşte curent forţat, iar dacă
acţionaeză după oprirea vântului, până când frecarea încetează , se numeşte curent liber.
- Curenţi provocaţi de gradientul de gravitaţie, care apar datorită înclinării nivelului
oceanului şi sunt de patru tipuri: de curgere, de nivelare, datorit diferenţei de densitate şi de
compensaţie.
- Curenţi mareici

Clasificarea curenţilor după alte criterii

După direcţie şi formă curenţii sunt:

- curenţi orizontali, care pot fi de fund şi de suprafaţă ;
- curenţi verticali, care pot fi ascendenţi şi descendenţi;
- curenţi liniari, dacă nu-şi schimbă direcţia avută de la formare;
- curenţi circulari, când prezintă o mişcare inelară.
După temperatură, curenţii sunt calzi şi reci. Cei calzi se consideră cei care aduc apă
mai caldă decât cea din aria porţiunii în care vin. De obicei, în această categorie intră curenţii
care se deplasează de la latitudini mici la cele mari. Pentru curenţii reci fenomenul se
desfăşoară exact invers. Este evident că temperatura curenţilor nu rămâne constantă pe toată
întinderea lor.

Cazuri particulare de curgeri în atmosferă și în ocean

Circulația geostrofică

Cei mai puternici gradienți de presiune sunt asociați celor mai puternice vânturi, dar,
în general, vântul nu bate de la presiuni înalte la presiuni joase. În cea mai mare parte din
 timp, meteorologii folosesc coordonatele de presiune, atunci când luarea în considerare a
distribuției elementelor de vreme din atmosferă și de pe o suprafață de presiune, efectul
gradienților înălțimii geopotențiale este același lucru cu efectul gradienților de presiune la o
înălțime constantă. De aici se poate vorbi de gradienți puternici de înălțime și despre vântul
care nu bate de la înălțimi înalte la înălțimi joase (pe o suprafață de presiune constant, cum ar
fi cea de 500 mb).
Pe o hartă a unei suprafețe de presiune, informațiile privind înălțimile geopotențiale
sunt înfățișate, în general, prin contururi, așa cum izobarele înfățișează presiunea pe o hartă de
la nivelul mării.
Dacă se examinează orice suprafață de presiune cu o valoare mai mare de 850 mb, se pot
observa următoarele:
1. Vânturile cele mai puternice tind să apară acolo unde contururile înălțimilor sunt mai
apropiate, vânturile mai slabe acolo unde contururile sunt mai îndepărtate;
2. Vânturile tind să se miște (să bată) mai mult paralel cu contururile de înălțime;
3. Vânturile tind să fie orientate astfel încât înălțimile mai mari să rămână la 900 în dreapta
direcției spre care suflă vântul.

Cele trei norme prezentate mai sus nu sunt respectate cu exactitate, dar sunt destul de
corecte așa încât, atunci când contururile înălțimilor sunt cunoscute, se poate obține o
estimare destul de bună atât a vitezei cât și a direcției vântului, aproape peste tot.
Un vânt ipotetic care urmează aceste reguli exact se numeşte vânt geostrofic. Având în
vedere că vântul real se apropie de cel geostrofic, în cea mai mare parte dintre cazuri, mai ales
la scară sinoptică, în zonele extratropicale, este corect să se spună că vântul real este aproape
geostrofic. În general, curgerea rectilinie, paralelă cu liniile de contur ale înălțimii
geopotențialului se numește mișcare geostrofic . În mișcarea geostrofică, componentele
orizontale ale forței Coriolis și forței gradinetului de presiune își fac echilibru.
Ecuațiile geostrofice
Dacă se pornește de la analiza înălțimilor geopotențiale și se cere să se estimeze vântul, se
poate obține o estimare a direcției vântului relativ simplu, prin folosirea regulilor 2 și 3.
Pentru estimarea vitezei vântului geostrofic sunt necesare formule care să stabilească în ce
mod gradientul de înălțime este legat de gradientul vitezei vântului.
 Vânturile, viteza vântului și contururile înălțimilor pe suprafața de 300 mb.

Înălțimile sunt contururile negre; înălțimile sunt măsurate în decametri. Vitezele

vântului sunt conturate și umbrite în albastru, în noduri. Trebuie observat cum barele pentru
vânt sunt aproape paralele cu contururile înălțimilor aproape peste tot pe harți și cum vitezele
mari ale vântului (arătate prin umbrire) tind să fie acolo unde sunt prezenți cei mai mari
gradienți de înălțime, adică acolo unde contururile de înălțime sunt apropiate între ele. Cele
mai mari înălțimi sunt, întotdeauna, la dreapta, privind în aval.
Formula pentru mărimea vitezei vântului este dată de balanța geostrofică:

În cuvinte, mărimea vântului geopotențial este proporțională cu mărimea gradientului

de înălțime geopotențială pe o suprafață de presiune constantă, cu constanta de
proporționalitate egală cu raportul dintre accelerația gravitațională și parametrul Coriolis.
Parametrul Coriolis, f, apare frecvent în cazul în care se studiază mișcarea atmosferei la scară
mare sau medie.

Curgerea ciclostrofică

Dacă scara orizontală a unei perturbații este suficient de mică, atunci forța Coriolis
poate fi neglijată în raport cu forța gradientului de presiune și forța centrifugă. Raza de
curbură R este considerată pozitivă atunci când centrul de curbură este în sensul pozitiv al
normalei . Astfel, pentru , particulele de aer se rotesc spre stânga de-a lungul mișcării,
iar pentru spre dreapta.
Aproximația ciclostrofică este valabilă dacă raportul dintre forța centrifugă și forța
Coriolis este mare.
Curgerea ciclostrofică poate fi ciclonică sau anticiclonică. Viteza de curgere pentru
mișcarea ciclostrofică este dată de formula :

Vântul termic

Vântul geostrofic trebuie să aibă, în prezența unui gradient orizontal al temperaturii, o

forfecare verticală. Deoarece vântul geostrofic este proporțional cu gradientul
geopotențialului pe o suprafață izobară, componenta vântului geostrofic pe axa Oy crește, în
mărime, cu înălțimea. Aceasta duce la apariția unei pante a izobarelor pe direcția axei Ox,
crescătoare cu înălțimea. Creșterea cu înălțimea a gradientului presiunii de-a lungul direcției
pozitive a axei Ox trebuie să fie asociată cu un gradient pozitiv al temperaturii orientat de-a
lungul axei Ox. Pentru o scădere a presiunii, aerul din coloana verticală de deasupra punctului
x2 fiind mai cald (mai puțin dens) trebuie să aibă o grosime mai mare decât aerul din coloana
de deasupra punctului x1.
Fenomenul descris mai sus poate fi justificat prin faptul că o coloană de aer dintre
două suprafețe izobare, dacă este încălzită, se va dilata, din cauza scădeii densității ei. În felul
acesta, grosimea coloanei de aer va crește. Dacă, din contră, aerul se răcește, densitatea scade
și grosimea coloanei scade.
Trebuie reținut faptul extrem de important că temperatura este singurul factor în
atmosferă care determină grosimea straturilor de aer.

În figura de mai sus se poate vedea diferența între grosimea straturilor atmosferice
între poli și Ecuator.
 Se consideră că se întâlnesc două mase de aer: una rece și cealaltă caldă, ceea ce duce
la apariția unui front atmosferic. Dacă frontul este unul polar, aerul rece vine de deasupra
Polului Nord, în cazul emisferei nordice. Aerul cald vine din sud, din regiunile subtropicale la
peste 300N. Pentru suprafețele izobare de 400 mb respectiv 500 mb, situația se prezintă așa
cum se poate vedea în figură.
Deasupra frontului, lățimea atmosferei se schimbă rapid.

Gradientul de presiune între punctele A și B alese ca în figură este uriaș.

Deci, peste tot de-a lungul frontului polar, va exista o forță a gradientului de presiune
foarte mare care acționează spre nord, la înălțime. Vântul de deasupra care se formează este
un vânt aproape geostrofic, un vânt de vest, direct deasupra frontului polar.

Folosind formula de calcul pentru vântul geostrofic și formula hipsometrică, se obține

formula de calcul pentru vântul termic :

Trebuie reţinut faptul că vântul termic este în unghi drept faţă de gradientul orizontal
de temperatură, în emisfera nordică, în sens invers acelor de ceasornic. Vântul termic este o
sumă a celor două balanțe : geostrofică și hidrostatică. Cum temperaturile descresc spre poli,
are loc o forfecare spre vest.

Vântul de gradient

Curgerea orizontală fără frecare, paralelă la liniile de contur ale înălțimii

geopotențialului, astfel încât accelerația tangențială să fie zero se numește curgere de gradient.
Corespunde echilibrului pe orizontală dintre forța Coriolis, forța centrifugă și forța
gradientului de presiune. În general, componenta vântului paralelă la liniile de contur ale
înălțimii geopotențialului se numește vânt de gradient.
Viteza vântului de gradient este dată de formula :

Cu excepția minimului anormal al presiunii, componentele orizontale ale forței

Coriolis și ale forței gradientului de presiune sunt orientate în sensuri opouse. O astfel de
curgere se numește curegere barică. Curgerea de gradient este ciclonică atunci când forța
centrifugă și componenta orizontală a forței Coriolis au același sens (Rf > 0), curgerea este
anticiclonică atunci când aceste forțe au sens opus (Rf < 0).

Curenţi geostrofici

În straturile inferioare ale mărilor şi oceanelor influenţa vântului este aproape

inexistentă. În aceste condiţii, principalele cauze ale mişcării apei din aceste straturi, sunt
gradienţii orizontali de presiune şi forţa Coriolis. Aceste forţe generează curenţi, cunoscuţi
sub numele de curenţi geostrofici. Termenul a fost preluat din meteorologie, unde apar, de
asemenea, curenţi datoraţi celor două forţe enumărate mai sus. Se neglijează vâscozitatea şi
termenii neliniari din ecuaţiile de mişcare, obţinând aşa numita aproximaţie geostrofică.
Se face convenţia ca z să se măsoare pe verticala ascendentă.
Vitezele orizontale sunt mult mai mari decât cele verticale, w  u, w  v . Singura
forţă exterioară este greutatea, iar frecarea este foarte mică. Ţinând cont de aceste ipoteze, din
ecuaţiile de mişcare, se găsesc relaţiile:
 1 p
   2  v sin   0
 x
 1 p
  2  u sin   0
  y
 1 p
  g
  z
de unde, utilizând notaţia consacrată f  2 sin  (parametrul lui Coriolis) şi determinând
cele două componente orizontale ale vitezei din primele două relaţii ale sistemului (3.7), se
obţine:
1 p 1 p
u v
f  y f  x
şi, din ultima ecuaţie,

p  p0   g  , z    z  dz ,
h

unde p 0 este presiunea la z = 0, iar  este cota suprafeţei mării. Se subliniează faptul că
ecuaţia z = 0 corespunde suprafaţei mării, în cazul în care marea este în repaus. În situaţia în
care apare mişcare, suprafaţa mării poate fi peste sau sub acest nivel.

Graficul funcţiei  , folosită pentru calculul presiunii de la suprafaţa mării.

 Compunerea forţelor în generarea curenţilor gostrofici, în emisfera nordică.

Calculul curenţilor geostrofici cu ajutorul măsurătorilor hidrologice. Funcția de geopotențial

 se definește prin
   g

Se consideră două suprafeţe de presiune P1 şi P2 , calculate la două staţii A şi B,

situate la distanţa de L metri. Pentru simplificarea calculelor, se presupune că suprafaţa de
dedesubt - P1 o suprafaţă de nivel, şi, cum este şi suprafaţă izobară, va rezulta că nu există
viteză geostrofică la această adâncime. Panta suprafeţei de deasupra este egală cu:
 B   A
L
fiindcă distanţa geopotenţială standard este aceeaşi la staţiile A şi B.
Se obţine:
 B   A
V
2L sin 

Curenţi de derivă provocaţi de vânt

Teoria lui Ekman

Rezultatele, atât experimentale, cât şi teoretice, au stabilit că, forţa vântului este cea
care determină apariţia celor mai importanţi curenţi şi care îi dirijează pe aceştia în ocean.
Pentru studiul curenţilor provocaţi de vânt, se porneşte de la ipoteza că suprafaţa mării este
plană, coeficientul de vâscozitate constant, iar deasupra apei se presupune că suflă un vânt de
viteză şi direcţie constante o perioadă de timp suficient de lungă pentru ca mişcarea apei să
devină permanentă. Se consideră componenta verticală a vitezei apei şi toate derivatele ei
parţiale ca fiind nule, iar forţele aplicate mişcării sunt: forţa de antrenare a vântului (care nu
intervine decât în condiţiile la limită) şi forţa Coriolis. Notând cu u1 , v1 componentele
orizontale ale vitezei (considerate ca funcţii doar de z), se obţin ecuaţiile de mişcare:
d 2u1
  2  v1 sin   0
dz 2
d 2v1
  2  u1 sin   0
dz 2
Condiţiile la limită sunt, atunci, următoarele: dacă T este forţa tangenţială, presupusă
paralelă cu Oy, exercitată de vânt pe pelicula superioară a apei de suprafaţă avînd aria egală
cu 1 cm 2 (componente 0 şi T), trebuie să fie îndeplinite condiţiile:
 du 
 1 0
 dz  z 0
pentru că T este normală axei Ox;
  dv1 
  T
 dz  z 0
Cu notația
f f 
a 
2  2
iar
  1, pentru emisfera nordică,
  1, pentru emisfera sudică.
Cele două componente orizontale ale vitezei, în emisfera nordică, sunt date de formulele:
 
u1  U 0 e a z cos   az 
4 
 
v1  U 0 e a z sin   az 
4 

Se calculează viteza la suprafaţă şi se particularizează la ecuator, unde f = 0. Se obţine

un rezultat deosebit de important şi anume că, la suprafaţă, mişcarea permanentă a apei sub
influenţa unui vânt de direcţie şi forţă constantă, se face astfel încât viteza este proproţională,
teoretic, cu T, deci , cu pătratul vitezei vântului. Această viteză este dirijată cu 45 la dreapta
(stânga) în emisfera nordică (sudică), faţă de direcţia către care suflă vântul.

Spirala lui Ekman

Adâncimea la care viteza s-a rotit cu un unghi de  radiani fost numită de Ekman
adâncime de frecare. Practic, la această adâncime, curentul este opus celui de la suprafaţă,
dar mărimea vitezei este de aproximativ 23 de ori mai mică decât cea de la suprafaţă.
Grosimea stratului în care are loc schimbarea cu 180 0 a direcţiei vitezei, numit stratul
lui Ekman, a rezultat din condiţia a z   . De aici s-a găsit, pentru DE - grosimea stratului
lui Ekman, expresia:
  2  2
DE   
 sin  f
unde  este coeficientul de vâscozitate cinematică.

Circulație și vorticitate

În mecanica clasică, rotația se studiază folosind momentul cinetic, sub forma teoremei
mometului impulsului sau a momentului cinetic. Într-un fluid, pentru studiul mișcărilor de
rotație, se introduc noțiunile de circulație a vitezei, pentru o măsură macroscopică a rotației
unei arii finte de fluid, și vorticitatea, pentru o măsură microscopică a rotației fluidului în
orice punct al său.
Circulația vitezei este o mărime scalară, definită de-a lungul unui contur mărginit de
punctele A și B dintr-un fluid:

 AB   V dr   u dx  v dy  wdz
AB AB

În cazul unei curbe închise care mărgineşte o suprafaţă A, conform teoremei lui Stokes,
circulaţia vitezei prin curba C, care mărgineşte suprafaţa A, se poate prelucra:

   V dr      V   n d
C A

De aici se trage concluzia că circulația vitezei printr-o curbă închisă, care mărginește o
suprafață, este egală cu fluxul rotorului vitezei prin acea suprafață.
Folosind legea a doua a lui Newton, prin integrare, se obține teorema circulației:

Termenul din dreapta relației de mai sus se numește termen solenoidal. Numele se referă
la paralelogramul care se formează când izobarele și liniile de densitate cosntantă se
desenează împreună pentru o atmosferă baroclină.
 Pentru un fluid barotrop, termenul solenoidal este zero. De aici rezultă teorema
circulației a lui Kelvin: într-un fluid barotrop, circulația absolută se conservă de-a lungul
mișcării. Teorema este corespondentul legii conservării momentului cinetic din mecanica
solidului rigid. S-a notat cu circulația absolută. În meteorologie, se folosește circulația
relativă , diferența dintre circulația absolută și circulația datorată rotației Pământului, notată
cu care se calculează folosind teorema lui Stokes. Se obține:

unde este proiecția ariei A pe plan ecuatorial, viteza unghiulară de rotație a

Pământului.(de scanat fig. 4.2-pag.85).

Diferențiind ecuația de mai sus membru cu membru, se scrie:

teoreme de circulație a lui Bjerknes.

Vorticitate
Vorticitatea este o mărime vectorială, care măsoară rotația unui fluid. Rata rotației
poate fi exprimată în mai multe moduri. Vorticitatea este definită de rotorul vitezei. Pentru
viteza absolută, se obține vorticitatea absolută, pentru cea relativă, vorticitatea relativă. Ea
este egală cu dublul vectorului vârtej. Este măsura microscopică a rotației unui fluid. În
meteorologia dinamică contează doar componentele verticale ale vorticității:
η (∇× )
care se va numi vorticitatea absolută (relativă). Vorticitatea este pozitivă pentru sensul
direct matematic vâzut de sus. Acesta este același sens cu cel al rotației Pământului în
emisfera nordică.
În atmosferă, regiunile cu valori pozitive mari ale lui tind să se dezvolte în legătură
cu furtunile ciclonice în emisfera nordică. Vorticitatea relativă este o mărime foarte bună
pentru prognoza vremii. Vorticitatea absolută tinde să se conserve la nivelul troposferei
mijlocii.
Diferența dintre cele două vorticități se numește vorticitate planetară și este
componenta verticală locală a vorticității Pământului datorată rotației sale:
(∇× ) coeficientul lui Coriolis.
η
Teorema lui Stokes: circulația în jurul oric rei curbe închise este egal cu integrala
componentei normale a vorticit ții pe aria închis de contur.
Vorticitatea absolută se conservă de-a lugul mișcării orizontale. Conservarea
vorticității furnizează un model surprinzător de bun pentru prognozele pe termen scurt ale
câmpului curegrii la scară sinoptică de la 500 mb (Holton).
În cazul mișcării bidimensionale, folosind ecuațiile de mișcare, se obține ecuația
vorticității:
η
η

Se definește vorticitatea potențială, prin:

unde H este înălțimea (adîncimea). Din ecuația vorticității se obține un rezultat important:
vorticitatea potențială se conservă.
Conservarea vorticității are consecințe atât în meteorologie cât și în oceanografie,
legate de curgerile zonale, de temperatura potențială, de curgerea peste bariere muntoase, de
curgerea peste creste submarine, explicații privind intensificarea curenților pe frontierele de
vest ale bazinelor oceanice.
Perturbațiile de vreme pentru care gradienții câmpurilor dinamice au valori ridicate (de
exemplu, în cazul fronturilor atmosferice sau jeturilor) produc anomalii mari în câmpul
vorticității potențiale. Aceste anomalii sunt conservate pe suprafețele izentropice. Prin
cunoașterea acestor anomalii se vor putea identifica și trasa evoluțiile perturbațiilor
meteorologice.

Circulaţia termohalină a oceanelor

Rezultatele obţinute până în prezent în oceanografie au arătat că oceanul, din punct de

vedere fizic, are trei componente: stratul de amestec, circulaţia activată de vânt şi circulaţia
termohalină de adâncime. În determinarea fluxului net şi a transportului de căldură în ocean,
cele trei componente interacţionează puternic.
Stratul de amestec este stratul situat la suprafaţa oceanelor şi mărilor, în contact direct
cu atmosfera.
Pentru că vântul determină o mare agitaţie la suprafaţa apei, cele trei caracteristici ale
apei: temperatura, salinitatea şi densitatea nu depind de adâncime, în acest strat de suprafaţă.
Agitaţia puternică face ca stratul de amestec să răspundă relativ repede la orice variaţie care
apare în bilanţul de căldură de la suprafaţă.
 La o adâncime de câteva sute de metri, apare un gradient termic considerabil, într-un
strat numit termoclina principală, care separă apele de la suprafaţa oceanului, ape în care
temperatura este reglată prin advecţia maselor de apă şi prin procesele diabatice de suprafaţă
de upwellingul rece de adâncime. Această regiune este stabilă şi împiedică mişcările verticale.
În felul acesta, apa de adâncime este izolată termic de atmosferă. Excepţie fac apele de la
latitudini mari, unde, practic, termoclina principală nu există.
Circulaţia termohalină, care este, în general, un proces care caracterizează apele
adânci, este generată de variaţiile densităţii apei. Dar, diferenţele de densitate, cauza acestei
circulaţii, sunt determinate de factorii care acţionează la interfaţa atmosferă-ocean.
Măsurătorile făcute cu ajutorul trasorilor au arătat că o astfel de circulaţie este foarte lentă, pe
perioade de sute de ani, perioadele depinzând, evident, de carateristicile locului.
Apele oceanelor de la latitudini medii (temperate) şi din regiunile tropicale, sunt
acoperite de un strat de apă caldă, care este menţinută prin insolaţie.

Circulaţia termohalină (Atlas)

Ecuațiile de mișcare pentru aerul din atmosferă și pentru apa de mare

Oceanele și atmosfera sunt cruciale în apariția, dezvoltarea și existența vieții pe

Pământ. Schimbările meteo-climatice, datorate unor evenimente care au loc în oricare dintre
aceste două medii, pot conduce la inundații, secetă, foc, și alte fenomene, cu efecte
devastatoare asupra vieții în regiunile afectate de aceste evenimente. La scară mai mică, se
poate observa trecerea sistemelor de înaltă și joasă presiune. Se ridică întrebarea: oare și aerul
trece brusc dintr-o regiune în alta? Cum se mișcă masele de aer? Apoi, trecerea fronturilor
atmosferice este însoțită de schimbări de temperatură și de vânt. Care este explicația unui
astfel de fenomen și cum are loc acesta? Pe plajă pot fi observate valuri, maree, chiar
tsumanis. De ce și cum au loc aceste mișcări?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt date, în bună măsură, de două ramuri ale științei:
meteorologia și oceanografia. Partea lor teoretică pornește de la un trunchi comun: studiul
mișcărilor fluide, care face obiectul mecanicii fluidelor și, mai nou, geofizicii.
Cele două fluide: aerul din atmosferă și apa de mare au o serie de proprietăți comune,
dar și multe diferențe. Proprietățile aerului atmosferic au fost prezentate în primul capitol.
 Cele ale apei de mare vor fi analizate în capitolul rezervat circulației apelor de suprafață din
mări și oceane.
Între mișcările celor două fluide există multe similitudini. Cele mai importante mișcări
din cele două medii se pot compara atât ca scară de lungime, cât și de timp. Oricum, ecuațiile
lor de mișcare sunt ecuațiile de mișcare ale fluidelor, adaptate la caracteristicile mediului
respectiv.
Mărimile fizice implicate în studiul mișcării fluidelor se găsesc în tabelul de mai jos,
în care sunt trecute notațiile folosite, dimensiunile, unitățile de măsură.

Mărimea fizică Simbol Dimensiune Unitate de măsură Factori de

folosite conversie
Masă m M kg
lungime l L m, km, milă 1 milă
marină marină=1,852 km
timp t T s, ziua 1 zi=105 s
-1
viteză u, v, w MT m/s, nod (milă 1 nod=0,5144 m/s
marină/oră) 2,78 m/s=10
km/ora
presiune p ML-1T-2 Pa (N/m2), bar 1 bar=105 Pa
Temperatura(atmosferă) T Grad Kelvin T(

Temperatura (ocean) T Grad

-3
densitatea ML Kg/m3
salinitatea S psu
coeficient Coriolis f=2 T-1 s-1
Efort tangențial ML-1T-2 N/m2
transport Sv L3T-1 M3/s 1 Sv=106m3/s

Fluidele (aerul şi apa) se deplasează de la zonele de presiune ridicată spre zonele de

presiune scăzută. Modificarea de presiune pe o distanţă orizontală este un gradient orizontal
de presiune. O diferenţă mai mare de presiune şi o distanţa mai scurtă între puncte conduce
la un gradient de presiune mai ridicat şi la vânt mai puternic. Vântul reprezintă circulaţia
aerului de-a lungul gradientului de presiune paralelă cu suprafata Pamantului. Vânturile sunt
numite după direcția de unde provin. În contrast, curenţii oceanici sunt numiți după direcţia
spre care se deplasează.

Forțele care acționează în atmosferă și în ocean

Discutate și în secțiunea de meteorologie, forțele care determină mișcarea celor două

fluide din atmosferă și din bazinele oceanice sunt:
- forţa atracţiei gravitaţionale, care este o forţă dominantă,
- forța gradientului de presiune care apar datorită variației câmpului presiunilor,
- forța Coriolis datorată rotaţiei Pământului în jurul axei sale. Forţa Coriolis este o forţă
complementară şi se mai numeşte forţa centrifugă compusă. Este o forţă aparentă, o “
pseudo-forţă“;

- Forţe datorate vâscozităţii; vâscozitatea sau frecarea internă este o proprietate comună tuturor
fluidelor, datorită căreia fluidul, aflat în mişcare, tinde să se opună neregularităţilor vitezei
particulelor din interiorul său. Între straturi vecine, care au viteze diferite, vâscozitatea dă
naştere la forţe ce tind să încetinească mişcarea din stratul care se deplasează mai rapid şi să o
accelereze pe cea din stratul ce se deplasează mai lent.
Forţa tangenţială exercitată de stratul superior asupra stratului inferior, egală şi direct
opusă celei exercitate de stratul inferior asupra celui superior, este dată de legea lui Newton:

S-a notat cu s aria suprafeţei de separaţie de la cota z şi cu ν coeficientul de vâscozitate

cinematică. În cazul mişcării laminare, coeficientul de vâscozitate sau de frecare internă este o
mărime caracteristică a fluidului şi nu depinde de starea de mişcare a acestuia. Pentru apa de
mare, acest coeficient depinde de salinitate şi temperatură.

Ecuația de continuitate

Conservarea masei conduce, în mecanica fluidelor, la o relație extrem de importantă:

1 d u v w
   0
 dt x y z
cunoscută sub numele de ecuaţia de continuitate. Ea se folosește, sub această formă, pentru
fluidul compresibil. Pentru fluidul incompresibil, se reduce la:
u v w
  0
x y z
 Boussinesq a făcut observaţia că, pentru mediul marin, densitatea este constantă, cu
excepţia cazurilor în care se înmulţeşte cu g, în calculul presiunii. Deci, pentru mediul marin,
ecuația de continuitate este tot:
u v w
  0
x y z

Ecuațiile de mișcare pentru aerul atmosferic și apa de mare

Ecuaţiile de mişcare pentru mediile fluide sunt ecuaţiile de mişcare Navier-Stokes,

scrise pentru forțele prezentate mai sus. Ele sunt:

unde u, v, w sunt componentele vitezei, p este presiunea,  viteza unghiulară de rotație a

Pământului, g accelerația gravitațională,  latitudinea și Fx , Fy , Fz componentele forței de
vâscozitate. Axele de coordonate se aleg, de cele mai multe ori, aşa cum s-a subliniat deja, cu
axa Ox spre Est , Oy spre Nord (primele două axe considerate în plan orizontal), iar Oz pe
direcţie verticală (verticala locală), sens ascendent.
Sistemul complet de ecuaţii care descrie mişcarea nestaţionară a oceanului baroclin se
prezintă sub forma :

unde S este salinitatea, T temperatura și apar o serie de coeficienți a căror interpretare se

poate găsi în ...
 Pentru sistemul de mai sus, care reprezintă forma cea mai generală a sistemului
ecuaţiilor de mişcare a apei oceanului baroclin, se consideră următoarele condiţii la limită şi
condiţii iniţiale:

Sistemul de ecuații de mișcare nu poate fi integrat, în cazuri mai generale, decât prin metode
aproximative. S-a dezvoltat o adevărată ramură a mecanicii fluidelor, numită mecanica
fluidelor computațională, care se ocupă de această problemă. Metodele de la care s-a pronit
sunt:
- metoda diferențelor finite,
- metoda elementului finit.
Folosirea tehnicilor din ce în ce mai avansate de calcul, a permis obținerea de soluții
care se utilizează cu succes în studiul mișcărilor din cele două medii, atmosferă și ocean, în
prognozele meteorologice, hidrologice, oceanografice și în toate problemele privind cele
două medii fluide.
Valurile eoliene și tsunami

Alte mișcări importante ale apelor oceanice sunt valurile. Acestea sunt mişcări ondulatorii
regulate, produse la suprafaţa mărilor şi oceanelor. Pentru formarea valurilor trebuie să existe
o sursă de energie şi mediul prin care este transmisă aceasta (www.mindrescu.com).

Elementele valurilor

Creasta - linia cea mai înaltă a valului în raport cu nivelul suprafeţei apei. Vârful este
partea cea mai înaltă a crestei.
Baza - adâncitura sau golul valului, adică partea cea mai joasă din profilul valului în
raport cu nivelul suprafeţei apei.
În lţimea - distanţa măsurată pe verticală între creastă şi baza valului .
Lungimea - distanţa măsurată pe orizontala care uneşte vârfurile a două creste
consecvente sau a două adâncituri consecutive.
Panta - unghiul de înclinare al valului, în raport cu orizontala. Se exprimă prin
raportul dintre înălţimea şi lungimea valului: P = I / L.
 Frecvenţa - numărul de valuri care trec printr-un punct oarecare în unitate de timp.

Amplitudinea şi perioada unui val

Energia şi frecvenţa valurilor

Direcţia - punctele cardinale sau alte repere spre care se îndreaptă valul

Viteza - distanţa parcursă de creasta valului într-o unitate de timp:

Perioada - intervalul de timp scurs între trecerea a două vârfuri consecutive sau a
două adâncituri se poate calcula cu formula:

unde L este lungimea valului.

La un vânt cu putere moderată, pe suprafaţa mării, se produce o succesiune de creste mici

a căror lungime de undă nu depăşeşte câţiva centimetri. Undele se propagă fără a pune în
mişcare masa de apă. Mişcarea orbitală a particulelor de apă se pierde în jos, spre apele
 adânci, până acolo unde energia lor se disipează. Particula situată în apropierea suprafeţei
parcurge o orbită al cărui diametru este, mai mult sau mai puţin, egal cu înălţimea valului.
Comportamentul valurilor este funcţie de fizionomia bazinului. Cu cât valul are mai mult
spaţiu de manifestare, cu atât vântul este mai eficace. Un vânt cu viteza de 70 km/h dă naştere
unei hule de 11 m înălţime, la o deschidere de 1.000 km; la 2.000-3.000 km, înălţimea creşte la
15 m. în acest sens, cele mai bune condiţii se găsesc în emisfera sudică.
Pe ţărmurile joase, cu apă puţin adâncă, mişcarea valurilor pe verticală se simte până la
fundul mării (Posea, 1999). În acest caz, mişcarea particulelor pe fund este diminuată ca
urmare a frecării; la suprafaţă, mişcarea particulelor este mai mare. Prin urmare, orbita
valurilor devine, din circulară, eliptică, iar creasta valului, fără susţinerea tălpii, se răstoarnă şi
înaintează sub formă de spumă spre ţărm. în apropierea ţărmului, valurile se dispun în linii
paralele cu acesta. Spargerea valului se face prin răsturnarea crestei, fiind însoţită de o agitaţie
provocată de întâlnirea cu apa de retur, de spumă şi zgomot.
Formele pe care le capătă un val sunt diverse. Când unghiul crestei devine inferior
unghiului de 120°, valul deferlează. Prin deferlare se înţelege ridicarea, aplecarea în faţă.
îndoirea şi prăbuşirea crestei, cu zgomot.

Valurile eoliene puternice produse de furtuni sunt periculoase pentru navigatie și au un

impact însemnat asupra coastelor. În unele situații este realizat un spectru de interacțiune în
care se combină energia mai multor valuri, cu înălțimi de 8 – 10 m, a căror rezultantă este
deosebit de periculoaăa pentru ambarcațiuni și pentru platformele petroliere marine (de
exemplu cele din Marea Nordului).

Aceste mișcări pot fi produse de vânt, de diferențele de temperatură ale apei, de

mișcarea lunii, de mișcările crustei oceanice. Efectele obșnuite ale acestor fenomene sunt :
valurile, hula, curenții marini, mareele. Efectul principal al maselor de apă în mișcare este
eroziunea. Dar când fluxurile de apă care apar sunt contrare, curenții turbulenți pot să devină
primejdioși. Este cazul :

 malstrom-ului, un curent turbionar marin ;

 mascaret-ului, un val provocat de maree, care urcă în amonte pe un curs de apă ;
 barei, valul care se sparge paralel cu coasta sau malul, format datorită creșterii bruște a
nivelului fundului apei. Este frecvent la vărsarea anumitor râuri în mare sau la intrarea în
porturi.

Tsunami sunt valuri uriașe produse de cutremurele puternice, erupții vulcanice și alunecări
submarine. Denumirea acestor fenomene este de origine japoneză și are ințelesul de ‘valuri de
port’. Cele mai numeroase asemenea valuri se produc în Oceanul Pacific, dar se întâlnesc și în
Oceanul Indian, Oceanul Atlantic și în Marea Mediterană. Ele sunt foarte periculoase pentru
populația din regiunile de pe coastele oceanelor. Oamenii de știință încearcă să prevadă
producerea lor, pentru a le limita consecințele. Fenomenul numit tsunami este, în general,
urmarea unui seism: apa deplasată brusc de mișcările crustei, poate produce valuri cu o
înalțime de 30 m. Așa se explică faptul că Japonia, țara cu o seismicitate foarte puternică, este
în mod special expusă acestui risc.
 Seismele submarine și toate deplasările importante care au loc pe fundul oceanului au
ca efect împingerea bruscă a coloanei de apă de deasupra. Mișcarea se propagă în ocean sub
forma unei unde, care are o viteză de 700-800 km/h. În larg, aceasta undă poate trece
neobservată, fiindcă valurile pe care le produce nu ating mai mult de un metru. Dar atunci
când unda ajunge în apropierea țărmurilor, datorită adâncimii reduse, valurile sunt din ce în ce
mai înalte și se abat asupra malurilor, măturând tot ce le stă în cale. Uneori, marea se retrage,
apoi revine în forță. Valurile succesive strivesc sau împing spre interiorul uscatului oameni si
vite, ambarcațiuni și case, apoi, când se retrag, aspiră victimile și dărămăturile. Un tsunami
produce multe victime. În fața unui tsunami, singura scăpare este fuga. Navele se depărtează
de țărmuri, iar populația se refugiază spre locuri înalte.

Hărţile sinoptice şi prognoza vremii

Principiile generale ale analizei hărților sinoptice

Analiza sinoptică trebuie să stabilească poziția, mișcarea, însușirile și evoluția maselor

de aer, a fronturilor de aer, a perturbațiilor frontale (depresiunilor și anticicloanelor), în
vederea stabilirii poziției și stării viitoare a acestora.
Harta sinoptică prezintă distribuția elementelor meteorologice la nivelul stațiilor de
observații la un anume moment de timp. Pentru o analiză corectă trebuie să se țină cont și de
componenta verticală a maselor de aer, a fronturilor atmosferice etc. De asemenea este
necesar să fie urmărită variația elementelor meteorologice în timp, ceea ce presupune ca o
hartă sinoptică să nu fie analizată separat, ci în legătură cu hărțile precedente. O masă de aer
trebuie urmărită prin deplasarea ei pe o serie de hărți consecutive, pentru a putea cunoaște
originea ei.
Prin analiza sinoptică se realizează o hartă complexă, care cuprinde elementele
meteorologice importante. Aceste elemente sunt trecute în scheme Bjerknes. Pe hartă sunt
trasate izobarele, pentru urmărirea evoluției câmpului baric și, prin simbolurile stabilite,
fronturile atmosferice, nebulozitatea etc.
La baza analizei unei hărți sinoptice stau o serie de principii fundamentale. Acestea
sunt:
- principiul concordanței în timp și spațiu, conform căruia o situație oarecare (masă de aer,
front atmosferic, fenomen) nu contrazice o situație dintr-o zonă geografică adiacentă sau o
situație de pe hartă precedentă;
- principiul logicii fizice – fenomenele nou apărute pe o hartă trebuie să se întemeieze în mod
logic pe legile fizicii atmosferice, altfel nu poate fi acceptat;
- principiul criticii datelor – posibilitatea greșelilor de observații, de transmitere sau de recepție
a datelor datele trebuie să fie comparate cu datele vecine precum și cu cele succesive de la
aceleași stații. Cu excepția liniei fronturilor, la care pot să apară deosebiri bruște, datele
privind valoarea uneia dintre mărimile fizice trebuie să fie continue. În afară de greșelile
datorite factorilor prezentați mai sus pot să apară date nereprezentative pentru starea vremii
din regiunea respectivă, date care trebuie evitate.
 În afară de principiile de mai sus, pentru analiza sinoptică se mai ține cont de
următoarele două reguli:
- se analizează, mai întâi, elementele care sunt mai pronunțate și mai complete pe hartă ;
- analiza maselor de aer se face înaintea analizei fronturilor.

Pornind de la principiile și regulile enumărate, s-a elaborat un algoritmul de analiză a

hărților sinoptice. Etapele acestuia sunt:
- determinarea maselor de aer stabile și instabile;
- determinarea regiunilor ocupate de masele de aer tropical și arctic;
- determinarea regiunilor cu precipitații frontale;
- trasarea izotendințelor;
- marcarea fronturilor;
- marcarea izobarelor;
- precizarea limitelor zonelor cu precipitații în raport cu poziția frontului.

Stabilirea maselor de aer

Stabilitatea sau instabilitatea maselor de aer poate fi interpretată cu ajutorul unor

elemente meteorologice cum ar fi:
- precipitațiile și nebulozitatea (care depinde de gradul de stabilitate);
- direcția mișcării masei de aer în ultimele zile, în sensul că deplasarea spre nord a masei de aer
o face mai stabilă, spre sud mai instabilă. Gradientul orizontal de temperatură îndreptat spre
nord-est, nord-vest, est sau vest reprezintă o abatere față de direcția normală spre nord, deci
trebuie luat în calcul atunci când suprafața de dedesubt are o capacitate calorică mare
(suprafețe oceanice, strat de zăpadă).
- Răcirea nocturnă este mai mare într-o masă instabilă.
- Diferența negativă dintre temperaturile aerului și apei de la suprafață indică o masă de aer
rece și, probabil, instabilă.
- Dacă vântul are viteza constantă el are rafale mai mici într-o masă stabilă decât în una
instabilă.
- Într-o masă stabilă tendințele barice sunt mici (sub 1-2 mb), iar într-o masă instabilă pot
ajunge la 5-6 mb.
- În stratul inferior al unei mase stabile, pentru toate celelalte condiții identice, vizibilitatea este
mai mică decât într-o masă instabilă.
- Aerul tropical și cel arctic sunt mai stabile decât cel polar.

Pe o hartă sinopică, starea vremii se caracterizează prin date la o stație meteorologică

și prin culori pentru o regiune. Culorile folosite apar în următorul tabel:

Fenomenul Culoarea
Front rece albastru
Front cald Roșu
 Front oclus ciclamen
Front staționar Maro
Zonă cu ceață compactă galben
Aer tropical Roz
Aer arctic Bleu
Viscol sau polei verde
Transport de praf maro

Tipul geografic al maselor de aer

Stabilirea tipului maselor de aer se face, în primul rând, după caracteristicile fizice ale
acestora. Astfel, temperaturile aerului tropical depășesc cu peste 100C temperaturile aerului
arctic. Între aerul arctic și cel polar, respectiv aerul polar și cel arctic diferența de temperatură
este între 50C și 100C.
Iarna, umezeala absolută peste 10 mm indică prezența aerului tropical, iar sub 2 mm a aerului
arctic. Pentru vizibilitate peste 150 km aerul tropical nu poate exista, dar prezența acetui aer
este posibilă pentru o vizibilitate sub 50 km.

Marcarea fronturilor atmosferice

1. Delimitarea zonelor de precipitații

Se separă precipitațiile de tip burniță sau averse (frontale) de celelalte precipitații continue.
Pentru cele frontale lățimea zonei nu depășește 300 km (400 pentru zăpadă). Dacă lățimea
este mai mare fie există două fronturi, fie nu apare un front atmosferic, și precipitațiile au loc
în interiorul aceleeași mase de aer.
2. Trasarea izobarelor
3. Marcarea fronturilor - de cele mai multe ori, fronturile sunt marcate pe hărțile sinoptice. În
cazul fronturilor atmosferice mobile, zona de precipitații este plasată în fața liniei frontului.
Deplasarea frontului este strâns legată de tendința barometrică.
4. Stabilirea tipului frontului – tipul frontului este determinat de două informații esențiale: în ce
parte a frontului se găsește masa mai caldă și în ce direcție se mișcă frontul. Dacă frontul se
mișcă în direcția masei mai calde, acesta este un front rece, un front oclus sau un front rece
secundar; dacă se mișcă în direcția masei de aer mai rece, atunci avem un front de aer cald sau
unul cald oclus. Direcția de deplasare a frontului se determină în funcție de tendințele barice.
Esențial pentru stabilirea fronturilor atmosferice este și determinarea caracteristicilor termice
ale maselor separate de front. De exemplu, dacă două mase, dintre care una este stabilă și
cealaltă instabilă formează un front și ele nu diferă prea mult ca temperatură la suprafață,
atunci, la înălțime, masa instabilă este mai rece. De asemenea, istoria maselor de aer este
importantă. Iarna, aerul maritim este mai cald decât cel continental, iar vara invers.

Generalități privind prognoza vremii

 Cu o bună înţelegere a modului în care se mută aerul şi modul în care se formează
norii şi ploaia, o prevedere a vremii se poate face printr-o simplă observare a direcției
vântului, luând act de temperatura și umiditatea aerului. Dar pentru a fi în măsură să se facă o
prognoză meteorologică este necesar să se înţeleagă modelele izobarice asociate cu fronturi şi
depresiuni, anticicloane și creste de înaltă presiune. Meteorologii interpretează modelele
izobare pe hărţile sinoptice.
Prima etapă în pregătirea unei hărți sinoptice constă în consemnarea poziţiilor fiecarei
staţii meteorologice. Acestea sunt marcate cu un cerc mic. Raportul de vreme, pentru fiecare
staţie este apoi reprezentat grafic în şi în jurul cercului. Elementele meteorologice cum ar fi
temperatura și presiunea sunt introduce ca simple cifre.
Alte fenomene precum apariţia ploii, zăpada, norii şi ceaţa sunt reprezentate grafic
prin simboluri, stabilite la nivel internaţional. De exemplu, gradul de acoperire a cerului de
nori se reprezintă prin anumite porţiuni din cerc. Cu atât este mai mare gradul de umplere, cu
atât sunt mai mulți nori, măsurată în optimea de cerc. Direcţia vântului este reprezentată de o
săgeată îndreptată în direcţia de unde vântul se apropie. În figura , vântul este de la nord-est.
Viteza vântului este notată cu "pene" pe săgeata de vânt, o pană scurtă indicând 5 noduri, una
mai mare 10 noduri, una lungă şi una scurtă 15 noduri şi aşa mai departe.
Prima etapă în pregătire desenării unei hărți sinoptice este de a desena poziția
punctelor în care se fac măsurători (stații meteo). Aceasta se face prin cercuri mici,
poziționate correct pe hartă. Alte elemente cum ar fi viteza și direcția vântului, gradul de
acoperire a cerului cu nori se indică pe sau în jurul cercului respectiv.
Acest exemplu arată condițiile de vreme într-un anume loc, la un anumit moment de
timp. Direcția vântului este de la sud la nord și viteza sa este de 20 de noduri. Cerul este
acoperit aproape complet de nori și burnițează. Temperatura aerului este de 140C și presiunea
de 998 mb. Se pare că s-a semnalat ploaie de la ultima înregistrare.

Simbolurile de vreme

Gradul de acoperire a cerului cu nori este marcat, pe hărțile sinoptice, prin umbrirea în
părți a unui cer. Dacă cerul este senin, fără nori, cercul lăsat alb, iar dacă cerul este complet
acoperit, cercul este hașurat complet. Pentru cazul în care cerul este acoperit parțial de nori,
cercul se împarte în opt părți; dacă jumătate din cer este acoperit de nori, atunci se hașurează
patru optimi etc.

Presiunea aerului este înregistrată, întotdeauna, pe hărțile de vreme. În mod normal, ea are
valori în intervalul 950-1050 milibari. Simbolurile pentru vremea curentă sunt cele de mai
sus. Cu aceleași simboluri este marcată și vremea de la ultima înregistrare.

Viteza și direcția vântului sunt înregistrate prin adăugarea unei cozi la cerc. Direcția
vântului este marcată de poziția compas de la care bate vântul. Viteza vântului este marcată
prin adăugarea de linii mici cozii. O linie completă înseamnă o viteză de 10 noduri; o
jumătate de linie reprezintă 5 noduri.

- vânt de la vest, cu viteza de 20 de noduri ;

- vânt de la est cu viteza de 15 noduri ;

- vânt de la nord cu viteza de 25 de noduri.

Dacă nu bate vântul deloc, cercului care indică gradul de acoperire cu nori i se adaugă un cerc
concentric în exterior.

Temperatura se înregistrează la momentul de timp pentru care se desenează harta și se

măsoară în grade Celsius.
Izobarele

În momentul în care înregistrarea datelor rezultate din observaţiile meteorologice este

finalizată, cel care face prognoza trece la completarea și analiza hărții sinoptice. Primul pas
este de a trasa liniile de-a lungul care presiunea este aceeaşi, adică izobarele. Ele sunt de
aceeaşi natură ca și contururile înălţimilor pe o hartă geografică. De obicei, acestea sunt
întocmite la intervale de 2 sau 4 millibari. Prin definiţie, isobarele nu se pot intersecta
niciodată.

În desenarea izobarelor, meteorologul are un ajutor suplimentar în direcţiile vântului

de la fiecare stație. Rotaţia Pământului face ca aerul care se deplasează din zone de presiune
ridicată spre cele de presiune scazută să se abată de la direcția sa. Astfel, în emisfera nordică,
presiunea este mai mică în partea stângă a vântului, presiunea mai mare este de la dreapta.
Acest se inversează în emisfera sudică. Cu cât vântul este mai puternic, cu atât izobarele sunt
mai apropiate.
Izobarele complete permit, de obicei, compararea cu câteva modele. Un set de izobare
care înconjoară o zonă de presiune scăzută dezvăluie o depresiune, cu vântul care bate în sens
direct matematic, în emisfera nordică, în jurul centrului său. Un set de izobare din jurul unui
centru de înaltă presiune dezvăluie un anticiclon, cu vânturi bătând, în emisfera nordică, în
sensul acelor de ceasornic în jurul centrului său. Izobare deschise în formă de V, cu presiune
scăzută în interior, delimitează un jgheab de presiune scăzută; cu presiune înaltă în interior,
formațiunea este numită o creastă de presiune ridicată. Un col este configuraţia izobară
nedefinită între două cote înalte şi două joase aranjate alternativ, şi nu are nici un anumit tip
de vreme asociată, doar vânturi slabe. Unele dintre aceste modele se poate observa în figura 3.

Modele de izobare

Structura izobară a depresiunilor frontale

O depresiune, după cum indică și numele, este o regiune de joasă presiune barometrică
şi apare pe hărțile sinoptice ca un set de curbe izobare închise, cu vânturi care circulă în sens
trigonometric în emisfera nordică, și în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică.
Fronturile calde și reci asociate depresiunilor aduc cu ele vreme caracteristică zbuciumată.
Depresiunile variază între 200 şi 2000 mile în diametru; ele pot fi adânci atunci când
presiunea în centrul lor este foarte scăzută şi izobarele sunt strâns grupate sau de mică
adâncime atunci când mai puţin dezvoltate.
O depresiune se dezvoltă ca o propagare a unui val în apă. Inițial, o limită uniformă
sau un front există între aerul rece, care este împins spre sud şi aerul cald, împins spre nord.
Un val distorsionat poate să apară pe front şi, pe creasta valului, se dezvoltă un mic centru de
joasă presiune. În zona din imediata apropiere, presiunea începe să scadă. O perturbare de
acest fel se numeşte o depresiune-val. În timp ce ”valul” se dezvoltă, se formează un sector
de aer cald, delimitat de fronturile calde şi reci, care încep să se lege peste înghițirea de aer
rece. Ambele fronturi de aer cald și rece provin de la centrul depresiunii. Pe pământ,
schimbările bruşte în direcţia vântului se pot întâmpla atunci când trec peste fronturi.
Depresiunile valuri pot să crească printr-o coadă formată din capetele primare ale
frontului rece. Depresiunea astfel formată este numită depresiune secundară. Se pot dezvolta
noi centre, de asemenea, de la punctul de ocluzie în cadrul depresiunii primare. Sistemul
secundar poate deveni atunci sistemul principal, şi cel primar oclus este prins în circulaţia care
se dezvoltă, devenind un al treilea front.

Observațiile meteorologice și folosirea lor

Necesitatea prognozării vremii, pe o perioadă mai mică sau mai mare de timp, a impus
realizarea de observațiile meteorologice, încă din cele mai vechi timpuri. Au fost efectuate
foarte multe măsurători, pentru locații diferite, cu metode diferite. Datele au fost culese, la
început, manual. S-a trecut, apoi, la culegerea automată a datelor și s-au creat stații
meteorologice pe întreaga suprafață a Pământului. Din necesitatea de a compara rezultatele
măsurătorilor, s-a creat un sistem în care toate stațiile meteorologice să lucreze cu aceleași
metode și să fie interconectate. Rețeaua de stații meteorologice s-a dezvoltat rapid. S-a creat
un for unic de coordonare a observațiilor efectuate de aceste stații, Organizația Meteorologică
Mondială.
Stațiile meteorologice sunt formate din instalații și echipamente folosite pentru
observarea condițiilor meteorologice, în scopul prognozării vremii și pentru a putea studia
vremea și clima. Mărimile fizice măsurate sunt temperatura, presiunea barometric, umiditatea,
viteza vântului, direcția vântului, cantitățile de precipitații, densitatea, vâscozitatea.
Măsurătorile de vânt sunt efectuate atât cât o permit obstrucțiile, pe când cele de temperatură
și umiditate sunt obținute direct din radiația solară. Se fac observații manual și automat.
Stațiile meteorologice sunt amplasate pe trepte altimetrice, în locuri deschise.
În România există Institutul Național de Meteorologie, hidrologie și Gospodărire a
apelor. În organizarea institutului s-a plecat de la Comisia Dunăreană. După restructurarea din
aprilie 1999, INMH se bazează pe informații furnizate de cele 138 stații functionale, 378
posturi pluviometrice, 10 stații de sondaj pilot, 8 stații actinometrice, 7 stații radar, 3
observatoare aerologice.
În afară de stațiile meteorologice, multe date se obțin din rapoarte primite în timp real
de pe mările și oceanele globului terestru. Aceste rapoarte sunt codificate folosind codul
sinoptic și transmise prin radio sau prin satelit la organizații din toată lumea. Ele se obțin cu
ajutorul unui sistem de geamanduri automatizate, utilate cu instrumente de măsură, amplasate
fie în apropierea țărmurilor, fie în larg.
De asemenea, multe observații se efectuează pe vapoarele comerciale și militare, cu
ajutorul instrumentelor aflate la bordul navelor. Există un program de observații voluntare
obținute de către navigatori (VOS), care permite calibrarea senzorilor de vreme folosiți la
bordul navelor, cum ar fi barometrele și termometrele.
Pentru navigație, observațiile meteorologice efectuate la bordul navei intră într-un
complex de informații care au ca scop siguranța navigației, a navei, a echipajului, a mărfii
transportate.
Observațiile meteorologice efectuate de nave și rapoartele de la nave sunt
indispensabile pentru obținerea de prognoze și avertizări meteorologice. Aceste date sunt
importante, de asemenea, pentru monitorizarea și studierea schimbărilor climatice, cum ar fi
încălzirea globală.
Rezultatele măsurătorilor efectuate la bordul navelor se transmit atât în timpul
marșului, cât și sub formă de rapoarte la încheierea voiajelui navei.
Serviciile meteorologice, asigurate prin intermediul stațiilor meteorologice, pun la
dispoziția navelor informații referitoare la condițiile de vreme din zonele de interes pentru
acestea. La rândul lor, navele trebuie să furnizeze informații pe baza observațiilor executate la
bordul navelor. La bordul navelor maritime se află Radio Weather Sevice, sau Radio Signal,
vol. III, care recepționează informațiile hidrometeorologice transmise de stațiile de coastă.
 Informarea hidrometeorologică

Nava trebuie să realizeze ceea ce se numește asigurarea hidrometeorologică, care

constă în obținerea de informații privind starea vremii în zona de interes, prognoze
hidrometeorologice de durată scurtă și medie, avertizarea asupra unor fenomene
meteorologice periculoase.
Starea vremii se deduce din date privind temperatura aerului, direcția și viteza
vântului, presiunea atmosferică, umiditate, vizibilitate, sisteme noroase etc. În ceea ce privește
avertizarea meteorologică, aceasta se dă în una dintre următoarele situații:
- Viteza vântului depășește 11 m/s:
- Vizibilitatea atmosferică este mai mică de 500 m:
- Starea mării mai mare decît gradul 5:
- Averse puternice.
Informarea meteorologică de navigație se face prin buletine meteo, mesaje codificate,
hărți sinoptice cu situația reală sau de prognoză.
Mesajele hidrometeorologice pot fi mesaje în clar sau codificate. Mesajele
hidrometeorologice în clar cele mai folosite sunt: mesaje meteo combinate, mesaje de tip
SEMET, Buletine și avize sau avertismente de furtună.
Mesajele meteo combinate sunt transmise, în limba engleză, de către stațiile de
radiocoastă. Ele se referă la zone precis determinate, indicate în Weather Reporting and
Forecast Areas. Ele conțin trei părți:
- Avertismente de furtună, chiar dacă este sau nu furtună, caz în care se transmite mesajul no
gale;
- Situația reală în zonă, care conține informații privind poziția centrilor barici, valoarea
presiunii în central acestora, direcția și forța vântului, nebulozitate, vizibilitate, starea de
agitație a mării;
- Prognoza pentru următoarele 24 ore.
Mesajele de tip SEMET provin de la nave și conțin următoarele date:
- Poziția navei,
- Direcția și viteza vântului,
- Vizibilitatea atmosferică,
- Caracteristica vremii cu trei ore înainte de momentul transmiterii mesajului (fine, fair, cloudy
etc)
- Valorile presiunii atmosferice,
- Valorile de temperatură ale aerului,
- Elementele hulei sau ale valurilor de vânt.
Valorile elementelor se transmit în cuvinte, nu în numere.
Avertismente de furtun se transmit navelor atunci când condițiile de vreme sunt
nefavorabile și constituie epricol pentru navigație.
Mesaje hidrometeorologice codificate se transmit
cu ajutorul unuia dintre codurile SHIP, MAFOR sau F.M.-46-IV-IAC FLEET.
Mesaje CLIMAT (TEMP sau SHIP) pentru raportarea datelor climatologice lunare.
 Interpretarea metodelor izobare ale hărților sinoptice

Scara sinoptică în meteorologie este o scară orizontală cu lungimea în jur de 1000 km

sau mai mult. Cele mai multe ariile de joasă sau înaltă presiune care pot fi văzute pe hărțile de
vreme sunt sisteme la scară sinoptică. Aceste sisteme sunt conduse de locația undelor Rossby
din emisfera respectivă. Ariile de joasă presiune se formează ca un capăt conducător care
pătrunde în interiorul zonei de unde Rossby, în timp ce suprafețele de înaltă presiune se
formează în partea din spate a zonei.
În scara sinoptică, studierea analitică a mișcării se face cu ajutorul ecuațiilor de
mișcare pentru fluidul incompresibil real, ecuațiile Navier-Stokes, aplicate mișcării
atmosferice. Proiecțiile orizontale ale ecuațiilor conțin termenii care măsoară forța Coriolis și
gradientul de presiune, care sunt elementele determinante ale mișcării. În condițiile
echilibrului dintre forțele de presiune și forța Coriolis, apare așa numitul echilibru geostrofic.
Pe verticală, ecuațiile de mișcare se simplifică, admițând aproximația hidrostatică. În
particular, ciclonii extratropicali sunt conduși de unde de scară mare la nivelurile superioare
ale troposferei, unde cunoscute subnumele de unde atmosferice Rossby. Un exemplu de astfel
de unde poate fi văzut în figură.


Undele Rossby din atmosferă pot fi observate ușor ca meandre de scară mare de-a
lungul celor două emisfere. Când buclele formate devin foarte pronunțate, ele detașează
masele de aer rece sau cald, aer care devine ciclon sau anticiclon. Acestea sunt responsabile
de vremea de fiecare zi.

Viteza undelor Rossby este dată de :

unde c este viteza undei, u este viteza medie a mișcării de vest, β este parametrul Rossby și k
este numărul total de undă. Parametrul Rossby se definește prin:

unde φ este latitudinea, ω viteza unghiulară de rotație a Pământului și a este raza medie a
Pământului.
 Harta sinoptică permite analiza câmpurilor barice, termice, de vânt, nebulozitate. Se
alcătuiesc hărți sinoptice de bază (la nivelul mării), de altitudine și hărți speciale. Harta de
bază se întocmește din șase în șase ore, parcurgând următoarele etape:

- Înscrierea datelor pe hartă pe baza schemei Bjerknes, după decodificarea informațiilor

meteorologice (SYNOP – SHIP);
- Delimitarea zonelor de precipitații, folosind, convențional culoarea verde deschis pentru
ploaie, verde închis pentru ninsoare, galben pentru ceață și roșu pentru averse și oraje
(furtună, vijelie);
- Identificarea principalelor mase de aer - în funcție de gradul de acoperire a cerului cu nori,
specificul și tipul norilor, tipul de rpecipitații, temperatura aerului. Se folosește următoarea
codificare:
o A pentru aer arctic, mA pentru aer marin, cA pentru aer continental;
o P pentru mase de aer polare, mP, cP pentru aer marin respectiv continental;
o T pentru mase de aer tropical, cu mP și cP.
- Înscrierea pe hartă a fronturilor atmosferice. Acestea apar în zonele în care diferența de
temperatură dintre două mase de aer este mai mare de 50 C/500 km. Presiunea aerului are
tendința de scădere în fața frontului cald și de creștere în spatele frontului rece.
- Trasarea izobarelor care se face în funcție de valorile înscrise în schemele Bjerknes, prin
interpolare, la o anumită echidistanță, în funcție de scara hărții. În interiorul curbelor limitate
de izobare apar centrii de joasă (D sau L) respectiv înaltă presiune (M sau H). La anticicloni
presiunea crește spre centru, iar la depresiuni scade.

Pentru hărți de altitudine se folosește decodificarea de tip RADIOTEMP.

- O ultimă etapă este analiza sau prognoza vremii pentru perioada de timp pentru care s-a
întocmit harta sinoptică.

Schema Bjerknes

Tw Tw Tw – temperatura apei de mare la suprafață în zecimi de grade Celsius;

T T T – temperatura aerului în zecimi de grade Celsius;
w w – starea timpului la momentul observației sau în cursul orei precedente după codul 4677
sau semn simbolic;
V V – vizibilitatea orizontală la suprafață după codul 4377;
Td Td Td – temperatura punctului de roua in zecimi de grade Celsius;
CH - caracteristici nori superiori după codul 0509;
CM – caracteristici nori mijlocii după cod 0515;
N – nebulozitatea cu codul 1860 (de regulă semn simbolic);
CL – caracteristici nori inferiori sau cu dezvoltare verticală după cod 0513
si nebulozitatea lor;
h – înălțimea limitei inferioare a norilor;
 P P P – presiunea atmosferică în zecimi de mbar;
p p p – valoarea absolută a tendinței barice;
a – caracteristica tendintei barice după cod 0200;
W1W2 – starea timpului (fenomenul petrecut);
Hw/Pw– înalțimea valurilor in unitati de 0.5 m; perioada valurilor in secunde;
dd– directia vântului după cod 0877 (de regulă se indică direcția printr-o linie);

ff - viteza medie a vantului in m/s

În schema Bjerknes, fenomenele la momentul observației, nebulozitatea, caracteristicile

norilor superiori, mijlocii și inferiori, caracteristica tendinței barice, direcția și forța vântului,
fenomenul petrecut se descifrează și se inscrie cu semne convenționale, iar valorile
vizibilității orizontale, temperatura aerului, temperatura punctului de rouă, înălțimea limitei
inferioare a norilor, presiunea atmosferică, se înscriu cu cifre de cod.

Prognoza oceanografică pentru zona românească de coastă și a platformei continentale

a Mării Negre s-a realizat sub Proiectul Sistemului European Operațional și de Prognoză a
mărilor pentru zona de coastă și platforma continentală (Proiectul ECOOP este finanțat de
către Programul Cadru 6 al Comisiei Europene).
Obiectivul proiectului ECOOP (http://www.ecoop.eu/) este de a realiza o rețea
susținută pan - Europeană, prin asigurarea periodică de produse oceanografice de calitate
pentru zona de coastă și platforma continentală ale mărilor europene (inluzând date, informații
produse, cunoștințe și consultanță științifică).
Analiza parametrilor hidrodinamici specifici bazinului de nord-vest al Mării Negre a
fost urmărită prin aplicarea modelului Princeton (POM), în cea mai recentă descriere
numerică a ecuaţiilor modelului matematic, făcută prin metoda diferenţelor finite, în 1987 de
către A. Blumberg şi G. Mellor, model actualizat în 2004. Codul de bază al modelului include
ecuaţii hidrodinamice pentru conservarea masei, momentului, temperaturii și salinităţii,
cuplate printr-o ecuaţie de stare, în timp ce un model de închidere a turbulenței de ordinul 2,5,
care asigură un amestec turbulent realistic – POM este un model numeric 3D cu diferențe
finite, suprafaţă liberă, folosind ecuaţiile de aproximaţiile Boussinesq și ecuaţiile de echilibru
hidrostatic. Parametrul de vâscozitate / difuzivitate pe verticală este calculat conform schemei
de închidere / parametrizare a turbulenței (Mellor and Yamada 1982).

În navigația maritimă se folosesc următoarele tipuri de hărți:

1. Hărți cu situații reale

- hărți sinoptice;
- situații satelitare;
- situații radar.

2. Hărți de prognoză

- prognoza câmpului baric;

- prognoza câmpului termic;
- prognoza de precipitații;
- prognoza umidității relative;
- prognoza de câmp eolian etc.

Prognozele meteorologice

Prognoza meteorologică este o operație complexă, de prevedere a evoluției condițiilor

meteorologice pentru o perioadă de 24 până la 72 de ore (uneori mai mult), pe baza
informațiilor meteorologice. Ea poate fi făcută inclusiv la bordul navei și depinde de calitatea,
cantitatea, omogenitatea informațiilor meteorologice (mesaje, buletine, avertismente
meteorologice) și de competența și experiența celui care alcătuiește prognoza.

Fenomenele naturale interpretate în prognoze sunt deosebit de complexe. Ele se

desfășoară pe arii geografice mari. În aceste condiții, prognozarea este o operație dificilă, ceea
ce a impus introducerea unor principii și legități privind modul de manifestare a fenomenelor
naturale. Pentru ca prevederea făcută să concorde cu realitatea trebuie ca fenomenele
meteorologice să fie urmărite înainte de perioada prognozată, informațiile meteo să fie
analizate și interpretate corect. Este util ca, atunci când se realizează o prognoză meteo, să se
folosească o serie de hărți successive, pentru a putea urmări evoluția, în timp, a diferitelor
procese. Aceasta permite aprecierea direecției și vitezei de deplasare a maselor de aer calde
sau reci, a depresiunilor sau anticiloanelor, a fronturilor atmosferice etc.
Prima regulă de care trebuie să se țină seama într-o prognoză meteo este că, dacă nava
nu trece printr-un front atmosferic sau o depresiune, sau în apropierea acestora, vremea își
păstrează aproximativ același aspect. Atunci când nava se găsește într-o zonă traversată de un
front atmosferic și diferența între masele de aer separate de front este mai mare, vremea se
strică, mai ales de-a lungul zonei centrale.
Este bine ca serviciul de cart să efectueze observații asupra norilor, asupra presiunii
atmosferice, pentru determinarea tendinței barice, asupra valurilor de hulă, care pot furniza
indicații privind direcți și distanța fașă de o eventual furtună.

La navele dotate cu aparatură modernă, se recepționează hărți sinoptice și de prognoză

prin sistem radiofacsimil sau NAVTEX, dar aceste hărți trebuie să fie interpretate și analizate,
pentru a lua hotărâri legate de voiajul navei. Pentru a realiza o prognoză bună trebuie să se
țină cont de o serie de principii.

Astfel,

1. Prevederea evoluției câmpului baric,

- se studiază direcția de deplasare a sistemelor barice și se prognozează că acestea se vor

deplasa în aceeași direcție și cu aceeași viteză.
- Depresiunile se deplasează pe direcția care unește centrul lor cu centrul tendinței de
scădere a presiunii, iar anticicloanele pe direcția care unește centrul lor cu centrul
tendinței de creștere a presiunii atmosferice.
- Viteza anticicloanelor și depresiunilor se calculează la 0,7 din viteza vântului
caracteristică respectivului centru baric.
- Dacă anticicloanele și depresiunile sunt asimetrice, traiectoriile lor se abat în direcția
axei mari.
- Pentru centrii barici cu izobate alungite, direcția de deplasare se preconizează a fi
direcția axei mari, pentru cei cu izobate circulare, direcția este cea a centrului de
tendință barică minimă, cu deviere spre stânga pentru depresiuni și spre dreapta pentru
anticicloni.
- Depresiunile se deplasează de-a lungul izotermelor, lăsând la stânga temperaturile joase.
Ele se deplasează, adesea, spre zonele cu vânturi slabe.
-
- Centrul anticiclonului se deplasează în acea direcție în care temperatura scade mai
repede.
- Dacă, în centrul unei depresiuni se observă o tendință de scădere a presiunii,
depresiunea se adâncește, iar dacă se observă o tendință de creștere, depresiunea se
umple.
- Anticicloanele se întăresc dacă, în centrul lor, există tendințe de creștere a presiune și
slăbesc dacă există tendința de scădere a presiunii.
- Depresiunea în stadiu de umplere are, în emisfera nordică, tendința de deviere la stânga
a traiectoriei inițiale.
- Dacă tendințele barice sunt aproximativ egale în jurul unui centru baric, acesta va
rămâne relativ staționar.

2. Prevederea vântului

- Direcția vântului se consideră a fi de la presiune ridicată spre presiune scăzută,

divergent la anticicloane și convergent la depresiuni, cu o abatere de 40-45 grade la
suprafața mării, față de direcția gradientului baric orizontal.
- Diferențele mari de temperatură și presiune măresc viteza vântului, funcție de fronturile
atmosferice care traversează zona.
- În apropierea unei depresiuni sau a unui front atmosferic, vântul se intensifică și se
rotește spre dreapta, în emisfera nordică.
- Vântul își mărește viteza la adâncirea unei depresiuni barice, dar încetinește la
umplerea unei depresiuni.
- Viteza vântului scade spre partea centrală a anticicloanelor.
- Dacă viteza crește și vântul se rotește în sens direct matematic, se poate trage concluzia
că, prin stânga punctului considerat va trece un ciclon.

3. Prevederea nebulozității
- Dacă o masă de aer cald, instabilă, se deplasează deasupra unei suprafețe reci se
dezvoltă o nebulozitate de tip stratiform, dar când stratul inferior se răcește prin
advecție, nebulozitatea se reduce.
- Dacă o masă de aer stabilă, caracterizată printr-un cer parțial acoperit, se deplasează
peste o suprafață caldă, generând curenți verticali, nebulozitatea ridicată va fi
condiționată de încălzirea suprafeței active.
- Nebulozitatea compactă, pe suprafețe întinse, este determinată de fronturile calde,
fronturile reci de ord. I și fronturile ocluse. Fronturile reci de ord. II conduc la
nebulozitate doar pe o fâșie îngustă.
- Nebulozitatea este variabilă la periferia anticiclonilor sau în sectorul cald al
depresiunilor.

4. Prevederea vizibilității

- Depinde de procesele de condensare din atmosfera joasă, de startificarea maselor de aer,

de stabilitatea și instabilitatea acestora, de mișcările verticale ale aerului, de prezența
fronturilor atmosferice.
- În regim anticiclonic, în partea posterioară a depresiunilor extratropocale, în sectorul
cald al unei depresiuni, vizibilitatea este redusă.
- Creșterea temperaturii, intensificarea vântului, distrugerea inversiunilor termice sunt
factori care conduc la creșterea vizibilității.

Reguli pe baza cărora se poate aprecia evoluția viitoare a vremii

- Deplasarea norilor de la est sau nord aduce timp anticiclonic, pe când

deplasarea de lavest sau sud aduce timp ciclonic.
- Dacă direcția de deplasare a norilor este abătută spre stânga față de direcția
vântului de la sol, este de așteptat timp anticiclonic.
- Mișcarea vizibilă a norilor în sens invers sensului vântului de la sol indică o
apropiere rapidă a frontului rece, cu vânt puternic și precipitații.
- Dacă două starturi de nori inferiori se deplasează pe direcții perpendiculare,
vremea se va strica și vântul se va intensifica.
- Dacă nori aflați la înălțimi diferite se deplasează în aceeași direcție și sens,
nebulozitatea va crește, dar fșră ploaie și cu vânt moderat. Dacă, însă,
direcțiile de deplasare sunt diferite, vremea va deveni instabilă, cu vânt
puternic.
- Dacă, după o plaoie îndelungată, vântul se întărește, poate urma o
îmbunătățire a vremii.
- Creșterea temperaturii seara și noaptea indică o înrăutățire a vremii în
următoarele 6-12 ore.
- Ploaia sau ninsoarea intensă dimineașa, cu vânt puternic, indică vreme rea în
tot cursul zilei.
- Ploaia puternică noaptea, cu vânt slab, indică vreme bună pentru toată ziua.
 - Ceața cu grosime mică, care apare după apusul soarelui și se menține până
după răsăritul soarelui, indică vânt vânt slab pentru toată ziua, Dacă ceața se
împrăștie înainte de răsăritul soarelui, poate indica apariția unui imp ciclonic.
- Dacă, pe timp de ceață, începe ploaia, ceața se întărește, iar, la încetarea ploii,
ceața se ridică sau slăbește mult.

Rețeaua de stații meteorologice s-a dezvoltat rapid, având ca for unic de coordonare a
observațiilor Organizația Meteorologică Mondială. Stațiile meteorologice sunt amplasate pe
trepte altimetrice, în locuri deschise. În alcătuirea stațiilor meteorologice intră platforma,
adăpostul meteorologic și o parcelă destinată observațiilor, care se fac după aceeași metodică
și după același program.

Simboluri utilizate de ANM

Nr. Nr.
Simbol Descriere Simbol Descriere
Crt. Crt.

1. Fără precipitaţii 33. Ploaie continuă moderată

Ploaie intermitentă
2. Vizibilitate redusă 34.
puternică
3. Pâclă 35. Ploaie continuă puternică
Ploaie slabă cu depunere
4. Praf 36.
de polei
Praf sau nisip răscolit de Ploaie puternică cu
5. 37.
vânt, depunere de polei
6. Vârtejuri de praf sau nisip 38. Lapoviţă slabă

7. Furtună de praf sau nisip 39. Lapoviţă moderată

8. Aer ceţos 40. Lapoviţă puternică

9. Ceaţă subţire 41. Ace de gheaţă

10. Fulgere 42. Ninsoare grăunţoasă

Precipitaţii în câmpul
11. 43. Steluţe de ninsoare izolate
vizual
Precipitaţii în câmpul
12. 44. Granule de gheaţă
vizual
Descarcări electrice fără
13. 45. Aversă de ploaie slabă
precipitaţii
14. Vijelie 46. Aversă de ploaie puternică
15. Tornadă 47. Aversă de ploaie violentă

16. Burniţă în ora precedentă 48. Aversă de lapoviţă slabă

Aversă de lapoviţă
17. Ploaie în ora precedentă 49.
puternică

18. Ninsoare în ora precedentă 50. Aversă de ninsoare slabă

Aversă de ninsoare
19. Lapoviţă în ora precedentă 51.
puternică

20. Burniţă în ora precedentă 52. Aversă de măzăriche

Aversă de ploaie în ora
21. 53. Aversă de măzăriche
precedentă
Aversă de ninsoare în ora
22. 54. Aversă de grindină slabă
precendentă
Aversă de grindină în ora Aversă de grindină
23. 55.
precedentă moderată sau puternică
Ceaţă cu chiciură cer Ploaie slabă cu descărcări
24. 56.
vizibil electrice
Ceaţă cu chiciură cer Ploaie puternică cu
25. 57.
invizibil descărcări electrice
Ninsoare slabă cu
26. Burniţă slabă care ingheaţă 58.
descărcări electrice
Burniţă puternică care Ninsoare puternică cu
27. 59.
îngheaţă descărcări electrice
Descărcări electrice slabe
28. Burniţă şi ploaie slabă 60. fără grindină cu precipitaţii
slabe
Descărcări electrice slabe
29. Burniţă şi ploaie puternică 61.
cu grindină
Descărcări electrice
30. Ploaie intermitentă slabă 62.
puternice fără grindină
Descărcări electrice cu
31. Ploaie continuă slabă 63.
furtună de praf
Ploaie intermitentă Descărcări electrice
32. 64.
moderată puternice cu grindină
Codul atenţionărilor meteo
Codul roşu:
 Sunt prognozate fenomene meteorologice periculoase de intensitate foarte mare (vânt,
ploi abundente, descărcări electrice, grindină puternică, caniculă, ger). Există risc de
viituri majore.
Codul portocaliu:
Sunt prognozate fenomene meteorologice periculoase de intensitate mare (vânt, ploi
abundente, descărcări electrice, grindină, caniculă, ger). Există risc de viituri pe râurile
mici.
Codul galben:
Fenomenele meteorologice prognozate (averse, descărcări electrice, intensificări de vânt,
temperaturi ridicate) sunt obişnuite pentru zona respectivă dar care temporar pot deveni
periculoase pentru anumite activităţi. Există risc de creşteri de debite şi niveluri.

Codul verde:
Nu sunt prognozate fenomene meteorologice periculoase.

Modele numerice de prognozare

Modelul ALADIN

Modelu ALADIN (Aire Limitée Adaptation dynamique Développement InterNationa)

a început să fie operaţional din 1997, devenind sistemul de bază în prognozarea vremii.
Modelul a constituit o schimbare majoră a sistemului naţional conducând la o schimbare
majoră a performanţelor şi devenind unul dintre cele mai performante modele numerice din
Europa. Modelul ALADIN foloseşte un set de ecuaţii primitive şi este bazat pe tehnica
spectrală care include opţiunile hidrostatic/nehidrostatic, eolerian/semilagrangean, analiza
prin interpolare optimală şi asimilarea datelor tridimensionale.

Principiile privind siguranța navigației în prezența gheții

Gheața este o problemă importantă care-i privește pe navigatori pentru că îi

restricționează și, uneori, le controlează mișcările. În prezența gheții, navigatorii sunt nevoiți
să schimbe, frecvent, direcția și viteza navei. Este afectat pilotajul navei, prin distrgerea unor
caracteristici ale reperelor. Gheața împiedică creerea și menținerea ajutoarelro pentru
navigație. Ea afectează folosirea echipamentului electronic, afectând propagarea undelor
radio. Produce modificări în transmisiile făcute prin radar; afectează navigația astronomică
alterând refracția și obtrucționând corpurile orizontale fie direct, fie prin influența vremii,
ceea ce duce la afectarea corectitudinii hărților prin apariția multor probleme de pilotaj. Din
cauza problemelor mari legate de gheață, navigatorul trebuie să ia cunoștință de natura și
prelungirea ariilor în care urmează să navigheze.

Formarea gheții
 Pe măsură ce se răcește, apa se contractă până atinge densitatea maximă. În
continuare, răcirea este urmată de expansiune. Densitatea maximă a apei dulci este atinsă la
temperatura de 40C, iar înghețarea ei are loc la 00C. Adausul de sare scade atât temperatura la
care densitatea este maximă, cât și punctul de îngheț. În figura de mai jos... se poate vedea
cum se modifică aceste valori în funcție de salinitatea apei de mare. Se observă că, pentru o
salinitate de 24,7 PSU atât temperatura de îngheț cât și cea pentru care densitatea este maximă
sunt egale cu -1,30C. Pentru salinități mari, pe măsură ce apa se răcește, densitatea apei crește,
iar punctul de îngheț coboară la -1,880C.
Cum densitatea apelor de suprafață crește cu descreșterea temperaturii, apar curenți de
convecție (de densitate) care aduc apa mai caldă și mai puțin densă spre suprafață. În regiunile
polare, unde distribuția verticală de salinitate este astfel încât apele de suprafață formează un
substrat de înălțime mică. Curenții de densitate formează un strat îngust de amestec, care nu
se poate amesteca cu apa de dedesubt care este mai caldă, dar mai sărată. Gheața se formează
la suprafață după ce curenții de densitate încetează și apa atinge punctul de îngheț.
În apele puțin adânci, prin urmare, procesul de amestec poate fi suficient de puternic
pentru ca temperatura de îngheț să fie atinsă de la suprafață până la fundul apei. În acest caz,
cristale de gheață pot, cu toate acestea, să se formeze la orice adâncime. Din cauza densității
descrescătoare, apele tind să se ridice la suprafață, cu excepția cazului în care ele se formează
la fund și se adună acolo. Această gheață, numită ancoră de gheață, poate continua să crească
prin adăugarea apelor înghețate la cele deja existente.

Detectarea gheții

Navigația în siguranță în oceanle și mările polare depinde de un număr de factori, nu

în ultimul rând de cei care țin de cunoașterea locației și a cantității de gheață care intervine
între navigator și destinația sa. Echipament electronic sofisticat, cum ar fi radare, sonare, raze
infraroși și senzori de radiații cu microunde se găsesc la bordul navelor pentru a detecta și a
evita gheața.
Un aisberg poate fi detectat de la distanțe de câteva mile (chiar de la 20 de mile), dar,
în condiții de ceață, detectarea sa nu mai este așa de simplă. Luna poate ajuta sau ascunde un
aisberg, în funcție de faza sa și de gradul de acoperire a cerului. De asemenea, prezența unor
benzi de gheață poate indica existența, prin preajmă, a unui aisberg.
Gheața poate fi detectată și cu ajutorul aparatelor radar, dar asta presupune ca cel care
îl folosește să aibă multă experiență.
 Informațiile privind gheața care plutește pe suprafața oceanelor sunt necesare pentru
un spectru larg de utilizatori care operează la latitudini mari. Dintre activitățile care necesită
folosirea acestor informații se numără pescuitul în arii ca Marea Barenț și regiunea din jurul
Svalbard, navigația vapoarelor în drum spre regiuni din Marea Baltică sau Canada, Alaska și
Oceanul Arctic European. Descoperirea rezervelor de petrol și gaze în Oceanul Arctic a
condus la necesitatea nu numai a unei monitorizări precise și în timp util, dar și la elaborarea
de … pentru a face posibilă construirea de obiective în largul oceanului.
Multe țări mențin servicii de monitorizare și de prevedere a modului în care se
deplasează gheața inclusiv China, Rusia, SUA, țările scandinave, Canada și țările baltice.
Aceste servicii sunt foarte utile, furnizând informații privind condițiile de planificare a
operațiilor curente și pentru dirijarea optimă a spărgătoarele de gheață. Previziunile constau în
sondaje zilnice regionale, cu o acoperire de 500 km2, ceea ce permitre întocmirea de hărți ale
zonelor acoperite cu gheață, incluzând informații despre tipul de gheață și concentrația
acesteia.
În prezent, deși sunt necesare informații precise privind zonele cu gheață, sunt
furnizate date destul de răzlețe, sub forma unor rapoarte elaborate de nave care se află în zone
cu gheață, de la spărgătoarele de gheață și de la stațiile meteorologice. Alte surse includ
urmărirea cu ajutorul radarului sau urmărirea din avion, ceea ce este, însă, costisitor și oferă o
acoperire limitată.
Cel mai bun mijloc de urmărire a gheții rămân imaginile prin satelit, monitorizarea
gheții din mare fiind o operație de rutină prin folosirea datelor obținute cu Special Sensor
Microwave Imager (SSM/I), care o cursă spațială cu o rezoluție de aproximativ 50 km, cu
date independente de gradul de acoperire cu nori a cerului și care face observații de două ori
pe zi în întreg oceanul Arctic.
Senzorii cu infraroșii NOAA AVHRR au o rezoluție mare (1 km), dar sunt limitate
serios de nori care acoperă cerul și de întuneric, când se pot folosi doar imagini în infraroșu.
Monitorizarea gheții se face și cu satelitul SAR, care este un instrument active cu microunde
care măsoară gradul de acoperire cu gheață folosind pulsurile radarelor care se reflect de la
Pământ înapoi la satelit.
Prezența gheții cere o construcție specială a vapoarelor și o îndemânare deosebită din
partea navigatorilor. În orice fomră a sa gheața reprezintă un obstacol semnificativ pentru
vapoarele care operează în zonele polare. Sunt foarte periculoase platformele de gheașă din
care se pot desprinde porțiuni mari. Aisbergurile, care sunt mult mai mici, se desprind din
ghețari în partea de nord-est a Canadei și în Groenlanda. Aceste pericole pentru navigație se
deplasează spre sud spre liniile de transport maritim din Oceanul Atlantic. Cu toate acestea, în
ultimele decenii, datorită tehnologiei avansate, folosită în proiectarea navelor și în
coordonarea marșului navei asrfel încât să fie evitate zonele de mare acoperite cu gheață,
sezonul de navigație în Oceanul Arctic s-a extins foaret mult. S-a creat o rută comercială
numită Pasajul de nord-vest care conectează Oceanele Atlantic și Pacific prin arhipelagul
Canadei.
De asemenea, în Oceanul Arctic rusesc s-a creat Drumul Mării de Nord, care
concentrează o bună parte din navigația din zonă. Acest drum se întinde pe aproximativ 2800
km pe coasta ruseacă, între Novaia Zemlia și Strâmtoarea Bering.
Încălzirea globală, care duce la retragerea gheții arctice, face ca aceste drumuri
comerciale să poată fi folosite tot mai mult. Oricum, însă, o sefie de accidente au arătat că
navigația în zone acoperite cu gheață este diferită de cea obișnuită și implică mult mai multe
riscuri decât navigația în celellte mări și oceane.
Siguranța maritimă este definită, în mod tradițional, ca fiind starea materială rezultând
din absența expunerii la pericole maritime, precum și factorii organizatorici și administrativi
desemnați pentru a creea sau perpetua o astfel de situație. În concordanță cu această definiție,
siguranța pe mare cuprinde siguranța navigației cu scopul protejării și salvării vieții
oamenilor. Mai mult decât atât, siguranța maritimă este un mecanism preventiv împotriva
acelor riscuri personale sau colective care apar în plus pentru navigație. Legătura dintre
siguranța maritimă și protecția mediului înconjurător este, astfel, proeminentă.

Necesitatea asigurării siguranței maritime a impus trecerea de la legislațiile diferite ale

statelor în materie de reguli și legi privind siguranța navigației la un sistem centralizat de
astfel legi. Crearea Organizației Maritime Internaționale (IMO) a permis adoptarea unor
instrumente legale cheie. Printre acestea este și Convenția Internațională a Vieții pe Mare
(SOLAR). Scopul esențial al acetei convenții este de a stipula minimul de standarde pentru
construcția, echiparea și operarea navelor, în condiții de siguranță. Dovadă a implementării
acestor standarde sunt certificatele cerute. Controalele impuse permit inspectarea vapoarelor
și stabilirea îndeplinirii standardelor.
Astfel au fost adoptate Regulamentul privind Încărcarea Mărfii (COLREG), Convenția
Internațională privind Standardele de Formare, Certificare și Efectuare a serviciului de către
Navigatori (STCW), Convenția Internațională pentru Prevenirea Poluării de către Vapoare
(MARPOL) etc. Au fost adoptate coduri, ghiduri, recomandări, rezoluții.
Foarte important este codul ISM, cod privind siguranța operării navelor și prevenirea
poluării. Codul ISM cere ca nava să aibă un certificat de siguranță care să facă dovada
îndeplinirii cererilor codului.
 În problema navigației în zone acoperite cu gheață articolul 234 al UNCLOS spune că:
Statele de pe coastă au dreptul să adopte și să aplice legi și regulamente
nediscriminatorii pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării marine de către nave în
zonele acoperite de gheață în limita zonei economice exclusive, unde există, în mod deosebit,
condiții climaterice severe și prezența gheții, în cea mai mare parte a anului crează obstrucții
sau pericole în navigație, și poluarea marină a zonei poate avea efecte nocive sau perturbări
ireversibile ale balanței ecologice. Asemenea legi sau regulamente trebuie să aibă în vedere
navigația, protecția și conservarea mediului marin înconjurător și să se bazeze pe datele
științifice disponibile.
Articolul 234 este considerat cel mai ambiguu și controversat din întreg codul ISM. În
2002, a fost elaborat un ghid pentru operarea în apele Oceanului Arctic acoperite de gheață.
Prevederile ghidului sunt doar recomandări. Zona la care se referă ghidul este marcată în
figura de mai jos.

Planificarea voiajelor în funcție de vreme

Puțini oameni sunt afectați mai mult decât navigatorii de vreme. O schimbare
neașteptată în direcția sau viteza vântului, a mării sau a vizibilității, pot influența eficiența
operațiilor maritime și pot afecta siguranța navei și a echipajului. În SUA există National
Oceanic Weather Service (NWS), parte a National Oceanic and Atmospheric Administration
(NOAA) care furnizează navigatorilor avertizări și prognoze.

Navigația pe mări și oceane este dificilă, pentru că, spre deosebire de uscat, unde
drumurile sunt clare, pe apă nu există traiectorii definite. Absența acestora, semnalizarea care
să spună unde se află nava, fac navigația dificilă. Ofițerul navigator trebuie să știe:
- cum să folosescă un compas împreună cu hărțile maritime;
- cum să piloteze nava;
- metode de poziționare;
- cum să folosească echipamentul electronic de navigație;
 -să știe să folosescă bibliografia de navigație, cum ar fi: tabele albume, hărți de mere, luminile
și semnalele de navigație, manualele de navigație, cărțile pilot,buletinele informative, mapa de
lucru meteorologic și oceanografic etc.
Ofițerul navigator trebuie să pregătească marșul navei, documentându-se asupra
condițiilor climatice, meteorologice și oceanografice de-a lungul întregului traseu al navei, cu
scopul optimizării navigației. El este dator să reducă riscurile atât pentru navă cât și pentru
marfa transportată, este normal să încerce sî reducă timpul de marș.

Ghidul de planificare asistă navigatorul în planificarea unui voiaj, dându-i informații privind
țările și porturile di aceste țări.

Există servicii naționale oceanice (de exmplu, în SUA, NOS) care monitorizează
variația nivelului mării pe mai mult de 100 de ani. Se folosesc informații privind evoluția
parametrilor și fenomanelor de mediu privind curenții de suprafață, fenomenul de maree,
valurile, vânturile locale și genarale, temperature aerului și a apei, înghețarea apei la
suprafață, vizibilitatea, ceața, regimul precipitațiilor, ingineria de coastă, pericolele de
tsunamis și de furtună. Au fost elaborate aplicații care include predicția mareelor, tendința de
modificare a nivelului oceanului, schimbările de vreme și de climă.

Se transmit navei informații de prognoză pentru acele părți ale ariei de prognoză
afectate de furtuni, de uragane și de vânturi puternice. Aceste informații conțin locația
(latitudine și longitudine) și presiunea centrală (în milibari) a sistemului care determină
vânturile, mișcarea prognozată a acestui system și distribuția vitezelor vântului relative la
central sistemului.
Tsunami sunt unde seismice din ocean cauzate de perturbații produse asupra
acestuia datorită deplasării unui volum foarte mare de apă (de exemplu, datorat unor
cutremure de pământ). Efectele acestor unde pot fi dezastruoase, mai ales în regiunile de
coastă pentru că modifică nivelul apei și pot inunda sute și chiar mii de mile din zona
limitrofă de uscat. Pericolul dat de undele tsunami vin și de la viteza cu care năvălesc asupra
uscatului. Ele apar mai ales în Oceanul Pacific și în Golful Alaska, în regiuni înconjurate de
zone geologic active. Se elaborează buletine de avertizare tsunami.
Mareele sunt mișcări în sus și în jos ale apei din ocean, datorate efectelor gravitaționale ale
Soarelui și Lunii.
Înainte de plecarea în voiaj, trebuie verificată dotarea navei cu:
- aparatură meteorologică și oceanografică (existaența unor stații meteorologice navale cu
termomeetre, barometre, anemometer, giruetă de vânt etc);
- Aparatură pentru recepționarea informațiilor de la serviciilede prognoză meteorologică și
avertizări de navigație naționale și internaționale;
- Aparatură pentru recepționarea informațiilor de la serviciile specializate ale companiei de
transport a navei.
La bordul navei se întocmesc tabele de observații locale, care trebuie să conțină date privind:
- starea suprafeței mării (gradul mării, valurile, starea gheții la suprafață),
- nebulozitatea (gradul de acoperire a cerului, nori),
- precipitațiile atmosferice,
- vizibilitatea
- vântul
- presiunea atmosferică.
Un ofițer numit de comandant se ocupă de organizarea și interpretarea datelor meteorologice.
În perioada premergătoare marșului se va întocmi un graphic cu recepționarea informațiilor
meteorologice, se vor elabora prognoze.

O supraveghere internațională

În prezent, tsunami provoacă mai puține victime, deoarece 23 de națiuni din jurul
Pacificului cooperează pentru a supraveghea în permanență adâncurile mărilor, în special cu
ajutorul seismografelor. Rezultatul măsurărilor este transmis prin satelitul GEOS la centrul de
control internațional din Hawaii. Când se produce un seism submarin, semnalul de alarmă
transmis chiar în minutele următoare permite evacuarea populației înainte de sosirea unui
tsunami. În largul oceanelor, viteza valurilor tsunami ajunge la 900 km/h, lungimea lor fiind
de 100-200 km, iar inaltimea de 0,5-1 m. În apropierea coastelor, înaltimea lor creste la 20-30
m, iar viteza se reduce datorită frecării cu fundul marii.

Mareele provocate de furtuni: în acest caz este vorba de creșterea excepțională a

nivelului mării datorită unei furtuni. Este fenomenul marin cel mai distrugător. Bengalul este
una dintre regiunile cele mai expuse din acest punct de vedere. Banchiza de gheață a carei
grosime poate să ajungă la 3-4m, devine un hazard pentru navigație atunci când se extinde
rapid și pune în dificultate, datorită pericolului de blocare, navele de cercetări sau de pescuit
oceanic.

Aisbergurile sunt fragmente uriașe de gheață desprinse din calotele glaciare sau din
ghețarii polari, care plutesc împinse de vânturi ori de curenții oceanici. Aisbergurile pot fi
întâlnite de nave pe circa 20% din suprafața oceanelor, fiind un pericol pentru circulația
maritimă și pentru platformele marine de foraj și de exploatare a petrolului. Cele mai
numeroase aisberguri se întâlnesc în emisfera sudică, în apropiere de coastele Antarticii, de
unde pot să ajungă până la 40 – 500 C latitudine sudică în oceanele Pacific, Atlantic și Indian.
În emisfera nordică, cea mai mare parte a aisbergurilor provine din vestul Groenlandei și se
deplasează până spre 480 latitudine nordică. Cea mai cunoscută catastrofă navală produsă de
ciocnirea cu un aisberg s-a produs la 14 aprilie 1912, cand transatlanticul ‘Titanic’ s-a
scufundat în largul coastelor insulei Newfoundland, fiind înregistrate 1.503 victime.

Oscilația Sudică – El Nino este un fenomen complex de interacțiune între apele

Oceanului Planetar și atmosferă, care se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific. A
apărut din Pacificul Tropical, spre sfârsitul anului 1997, aducând cu el mai multă energie
decât un milion de bombe de tipul celei de la Hiroșima. Timp de opt luni, 1997-1998, marele
El Niño a dat peste cap toate caracteristicile climatice din toată lumea, ucigând, aproximativ
2100 de persoane și producând pagube materiale de cel putin 33 miliarde de dolari.
 Acest fenomen se manifestă prin încălzirea anormală, la suprafață, a apelor Oceanului
Pacific, care se deplasează dinspre partea vestică spre partea estică sub impulsul unor mase de
aer cu aceeași direcție de mișcare. În acest fel, sunt perturbate vânturile alizee, fenomen care
generează modificări climatice majore, în special în zonele tropicale. Aceste perturbări se
manifestă prin secete, furtuni violente, însotite de inundații și cicloane puternice.

Încălzirea apei oceanului se produce în preajma Crăciunului, fenomenul fiind denumit

de pescarii din Peru și Ecuador ‘El Nino’ (Copilul Domnului). Acest fenomen se repetă la
intervale neregulate, cuprinse între 3 și 7 ani, iar încălzirea poate să persiste 1 – 2 ani.
Oamenii de știință au denumit fenomenul El Nino ‘ Oscilația Sudic ’ sau, prescurtat ENSO (
El Nino Southern Oscilation), pentru a pune în evidență caracterul fluctuant al acestor
încălziri ale apelor oceanului din emisfera sudică.

Răcirea anormală a apelor din estul Oceanului Pacific a fost denumită ‘La Nina’
(’fetița’, în limba spaniolă), aceasta fiind opusul fenomenului ‘El Nino’. ‘ La Nina’ se
manifestă prin intensificarea vânturilor de est care împing cantitățile mari de apă caldă de la
suprafața oceanului spre vest, locul apei calde fiind luat de o apă mai rece provenită din
adâncuri. Acest fenomen provoacă, la rândul lui, o serie de hazarde, cum sunt ploile musonice
puternice în India, ploi abundente și taifunuri în Australia, uragane în sudul Oceanului
Atlantic etc.

Nu este neobișnuit ca o iarnă cu El Niño să fie urmată de una cu La Niña, în care efectele
climatice sunt, în mare, opuse celor produse de El Niño. La Niña a urmat El Niño de trei ori în
15 ani: după 1982-1983, 1986-1987 și în 1995. La Niña a apărut, din nou, în 1998.

Vremea este atât de variabilâ încât este greu să numești ceva „normal”. Dar în
majoritatea anilor, climatul din Pacificul ecuatorial este guvernat de un anumit model. Soarele
încălzește suprafața apei în vestul oceanului, înspre Australia și Indonezia, cauzând ridicarea
unor volume uriașe de aer cald și umed ce formează o depresiune la suprafața oceanului. Pe
măsură ce masa de aer se ridică și se răcește, apar ploile care contribuie la dezvoltarea
musonilor din aceasta zonă.

Aplicarea condițiilor relevante de vreme pentru calculul mareelor

Generalități privind mareele

Luna este satelitul natural al Pământului. Comparativ cu mărimea altor planete mamă,
Luna este un satelit neobișnuit de mare. Forța gravitațională a Lunii afectează Pământul într-
un mod foarte vizibil: Luna atrage apele din mări și oceane, dând naștere fenomenului de
maree (flux și reflux sau creșterea și descreșterea nivelului mărilor și oceanelor). Mareea
apare ca urmare a atracției gravitaționale a Lunii și datorită faptului că în urma acestei atracții
apa se ridică mai ușor decât uscatul).
 Apa de mare se ridică și cade ciclic. Această mișcare variază în relație geometrică cu
locațiile de pe suprafața Pământului. Periodicitatea acestei mișcări este datorată, în primul
rând, rotației ciclice a Pământului. Luna este factorul esențial în controlul ritmului temporal și
al înălțimilor mareelor. Datorită efectului atracției gravitaționale a Pământului, Luna produce
zilnic două protuberanțe mareice. Înălțimea acestor protuberanțe este controlată de către forța
gravitațională a Lunii, iar forța de gravitațională a Pământului trege apa înapoi, spre
Pământ.Orbita Lunii este o elipsă (la apogee distanța până la Pământ este de 407000 km, la
perigee de 356000 km).
Cele două etape ale mareei sunt fluxul și refluxul. Fluxul este o creştere treptată a
nivelului mării şi acoperirea cu apă a unei fâşii din uscat. Fluxul se termină cu o maree înaltă,
în timpul căreia nivelul mării a atins o înălţime maximă. Refuxul reprezintă o scădere treptată
a nivelului mării şi retragerea apelor de pe fâşia de uscat acoperită în timpul fluxului. Acesta
se termină cu o maree joasă, când nivelul mării ocupă o poziţie coborâtă, menţinându-se
constant un interval scurt de timp. Ciclul se repetă astfel în mod invariabil.
În largul oceanului, mareea are forma unui val, cu amplitudine care nu depășește 80
cm, în timp ce, în apropierea coastelor şi în golfurile înguste şi puţin adânci, ajunge chiar până
la o amplitudine de 16 m.

Există locații pe Pământ unde distanța față de Lună este minimă (la perigeu), când apa
de mare este atrasă mai puternic. Pe partea opusă a Pământului, se produce o altă protuberanță
mareică, la distanță maximă de Lună (la apogeu). Pentru această zonă, forța de atracție este
minimă. Aceasta duce la concluzia că, în orice punct de pe Pământ, ar trebui să apară, în
timpul fiecărei perioade a mareei, două creste mareice și două depresiuni (adâncituri).

Calendarul evenimentelor mareice este legat de rotația Pământului și de mișcarea de

revoluție a Lunii în jurul Pământului. Dacă Luna este staționară în spațiu, atunci perioada
mereei ar fi de 24 de ore. Luna, însă, se rotește în jurul Pământului, în aproximativ 27 de zile,
ceea ce adaugă perioadei mareice 50 de minute. Ca rezultat, perioada mareei este de 24 de ore
și 50 de minute.

Al doilea factor care controlează mareele de pe suprafața Pământului este atracția

Soarelui. Înălțimea mareei medii solare este de aproximativ 50% din cea determinată de Lună.
La anumite momente ale revoluției Lunii în jurul Pământului, direcția forței de atracție
gravitațională este aliniată cu Soarele (fig. 1). În timpul acestui fenomen, cele două forțe de
atracție acționează împreună pentru a creea cea mai înaltă respectiv cea mai joasă maree a
anului. Aceste maree de primăvară au loc la fiecare 14-15 zile în timpul lunii pline și lunii
noi.

De fapt, rezolvarea problemei mișcării datorate forțelor de atracție dintre cele trei
corpuri cerești: Pământul, Luna, Soarele este o problemă complicată și este cunoscută în
mecanică ca problema celor trei corpuri. Forțele au influență nu numai asupra apei de pe
Pământ că și asupra aerului, determinând mareea atmosferică și asupra solului, mareea
terestră.

Când forța gravitațională a Lunii și a Soarelui sunt în unghi drept, variațiile zilnice ale
mareei au cea mai mică valoare. Aceste evenimente sunt numite maree de cuadratură (maree
moartă) și ele apar în timpul primului și ultimului pătrar al Lunii.

Forțele implicate în formarea mareei de primăvară.

Forțele implicate în formarea mareei moarte.

Tipuri de maree

Mareea datorată numai forței de atracție a Lunii, care este maximă pe partea dinspre
Lună și minimă în zona opusă, se numește maree lunară. Perioada mareei lunare (de perigeu
și apogeu) este de 27,5 zile.

Dar asupra apei din mări și oceane acționează atât forța de atracție a Lunii, cât și a
Soarelui. Datorită relației geometrice dintre Lună și Soare în diferitele locații de pe suprafața
Pământului se creează trei tipuri diferite de maree. În partea de nord a Golfului Mexic și în
 sudul Asiei, apar o maree joasă și una înaltă pe zi (fig.3). Ele depind de declinația Lunii și se
numesc maree diurne. Perioada lor, în zona tropicală, este de 24h 50min.

1. Ciclurile asociate mareelor diurne.

Mareele semidiurne au două maree joase și două înalte pe zi (fig.4). Ele apar, mai ales, pe
coastele Oceanului Atlantic, în Europa și SUA. Perioada mareei semidiurne este, în zona
ecuatorială, de 12h 30min. Mareea semidiurnă este cea mai des întâlnită.

2. Ciclurile asociate mareelor semidiurne

Majoritatea mareelor sunt combinații ale celor două tipuri de maree: diurne și semidiurne
și se numesc maree mixte. Există cazuri în care, în cadrul combinațiilor dintre cele două
tipuri, raportul dintre componentele diurnă și semidiurnă să fie 2:1, ceea ce duce la apariția,
între mareea înaltă și cea joasă, a unei stagnări a mareei (mareea de stagnare).
3. Ciclurile asociate mareei mixte

În figura 6 se poate vedea distribuția geografică pe glob a celor trei tipuri de maree.

Distributia pe glob a celor trei tipuri de maree. Cea mai mare parte a
liniilor de coastă au mare semidiurne.

Așa cum s-a discutat mai sus, forţele generatoare ale mareei sunt forțele de atracție ale
Lunii și Soarelui (forța de atracție a Soarelui reprezintă cam 5/11 din cea a Lunii), de unde și
numele care se mai folosește, de maree lunisolară. Mareele, într-un punct de pe suprafaţa
terestră, depind de poziţiile Pământului, Lunii şi Soarelui, la un moment dat. Datorită formei
de elipsoid a Pământului amplitudinea mareei este maximă la ecuator şi descreşte cu creşterea
latitudinii. Mareea înaltă lunisolară se produce la Lună nouă şi la Lună plină şi este denumită
şi maree de sizigii (spring tide). Mareele de sizigii se produc atunci când Pământul, Soarele
și Luna sunt în linie dreaptă, la culminaţia superioară sau inferioară a Lunii Lună plină și
Lună nouă). Mareele de cuadratură (neap tide) se produc după primul şi ultimul pătrar al
Lunii. Mai exact, acestea au loc când Soarele, Pământul şi Luna formează un unghi de 90°.
Mareele de cuadratură au amplitudini reduse faţă de cele de sizigii, date fiind poziţiile Lunii şi
Soarelui în acest caz.

Două maree de sizigii pe lună față de una

Un element important care caracterizează maree este înalţimea mareei, care

reprezintă înălţimea apei la un moment dat faţă de nivelul de referinţă zero al acelui loc.

Prevederea modului în care se desfășoară o maree este o problemă importantă pentru

navigația de coastă. În timp ce mareele sunt cele care generează oscilații de scurtă durată ale
nivelului mării, nivelul mării este afectat, de asemenea, de forțe care apar datorită vânturilor
din zonă, schimbărilor de presiune etc, putând conduce la apariția unor maree de furtună, mai
ales în zonele de coastă.
 Elemente necesare calculului mareelor pentru navigație

1. Regula de doisprezece

Pentru a interpola între cel mai mare (HW) și cel mai scăzut
nivel (LW) se poate folosi regula de doisprezece. Se consideră
că graficul corespunzătoar mareei (variația înălțimii mareei în
timp) este o sinusoidă, cu o perioadă de 12 h. Schimbările de
înălțime pe parcursul a șase ore între înălțimea maximă (HW) și
cea minimă (LW) reprezintă următoarele fracțiuni în timpul
respectivelor ore: 1/12, 2/12, 3/12, 3/12, 2/12, 1/12.

2. Regula de șapte

Schimbările de la mareea de primăvară la cea de cuadratură pot fi presupuse liniare, în

fiecare zi ordinul dde schimbare reprezentând 1/7 din diferența între ordinul mareei de
primăvară și cel al mareei de cuadratură.

Elemente de maree necesare navigatorilor

1. Tipul de maree: diurnă, semidiurnă, mixtă,

2. Ora mareelor înalte, cea a mareelor joase, perioada mareei,
3. Mareea înaltă la sizigii și cea joasă la cuadratură,
4. Amplitudinea mareei și nivelul mediu al mareelor înalte,
5. Nivelul zero al hărții după care se navigă,
6. Înălțimea mareei la un moment dat,
7. Adâncimea reală la un moment dat,
8. Intervalul de timp în care poate fi traversată, din punct de vedere al adâncimii, o zonă, cu o
anumită viteză,
9. Stabilimentul portului (valoarea medie a intervalelor lunare la sizigii),
10. Intervalul de timp dintre momentul astronomic sizigii și momentul producerii celei lai înalte
maree.

Câteva date necesare pentru calculul mareelor și abrevierile lor

 HW : (High Water) nivelul maxim al apei atins în timpul mareei

 MHWS : (Mean High Water Spring) media din timpul anului a două ape înalte successive, în
24 de ore, când declinația Lunii este de 230 1/2. și amplitudinea mareei este cea mai mare.
 MLWS : (Mean Low Water Spring) media a două ape joase atinsă în aceeași perioadă,
 MHWN : (Mean High Water Neap) media din timpul anului a două ape înalte successive, în
24 de ore, când amplitudinea mareei este cea mai mică.
 MLWN : (Mean Low Water Neap) media a două ape joase atinsă în aceeași perioadă,
 ML : (Mean Level) nivelul mediu al mareei
 LAT : (Low Astronomical Tide) maree astronomică joasă
 HAT: (High Astronomical Tide) mare astronomică înaltă,
 MLS: (Mean Level Sea) nivelul mediu al mării.

Port Standard. Port Secundar.

Portul Standard este portul față de care sunt determinate mareele în alte porturi
adiacente. Acestea din urmă se numesc porturi Secundare.

Metode de predicție a mareei

Predicțiile mareelor se pot face cu ajutorul:

- metodei tabelare, pentru Porturile Standard ;

- metodei tabelare și metodei armonice simplificate, pentru Porturile Secundare, folosind
Porturile Standard.

Efecte meteorologice asupra mareelor

Presiunea atmosferic , vântul, curenții sunt elemente hidrometeorologice care

influențează mareele. Astfel,

- presiunea atmosferică poate produce o variație a înălțimii mareei cu 0,3 m pentru o variație a
presiunii cu 34 mb, în condițiile în care vântul este nul. Se folosește o formulă de variație
liniară a înălțimii mareei, pornind de la variația de mai sus, și anume:

unde

- p este presiunea atmosferică,

- h este înălțimea mareei calculate,

- H(p) înălțimea corectată a mareei, diferența fiind datorată variației presiunii p.

Vântul este un factor meteorologic important care poate conduce la variații ale nivelului mării.
Variațiile pot fi determinate de forța vântului, de viteza și direcția acestuia.
 Valurile care se amplifică în timpul furtunilor pot produce variații deloc de neglijat ale
nivelului mării, mai ales în ape puțin adânci. Astfel, pentru supraînălțare , care se leagă
de nivelul de mare prin:

unde H este adâncimea din formula energiei valurilor, iar este înălțimea statică, există mai
multe formule dintre care cea mai folosită este:

În cazul în care adâncimea static crește și fracția ajunge la valoarea 6, 7, supraînălțarea se

poate aproxima prin:

ț ă ț

În general, hărțile maritime prezintă tabele de maree, cu valori pentru anumite porturi.
Pozițiile lor sunt marcate cu ajutorul unui pătrățel . Aceste tabele se pot folosi pentru
rezolvarea mai multor tipuri de probleme, cum ar fi determinarea înălțimii mareei într-o
locație particular, la un moment particular de timp:

- pentru a trece peste un banc de nisip

- pentru a trece pe sub un pod. (curs navig, pag.38)

Multe publicații de navigație conțin predicții pentru momentele cu cea mai înaltă și
cea mai joasă mare în multe Porturi Standard. De asemenea, sunt trecute diferențele în timp
ale mareelor pentru o serie de Porturi Secundare. Cu ajutorul acestor date, folosind regulile da
mai sus, se pot calcula:

- apa cea mai înaltă și cea mai joasă, precum și ora la care se produc acestea (la o anumită
dată);
- înălțimea mareei la o anumită dată și oră;
- ora când mareea atinge o anumită înălțime la o anumită dată.

Există mai mulți algoritmi care se folosesc pentru determinarea elementelor de mare din
tabelele de maree (ATT, după Brawn’s Almanach - BNA).

Tabelele de maree furnizează, pentru fiecare zi, înălțimea pentru apa înaltă și cea joasă pentru
un loc particular. De fapt, este același tabel care se găsește în hărțile de navigație, dar sunt
extinse pentru fiecare zi a anului. Folosind tabelele, datele obținute au o mai mare acuratețe
față de cele găsite prin interpolare. Există tabele detaliate, care dau înălțimile mareelor pentru
fiecare oră a zilei așa cum se poate vedea în tabelul de mai jos.

Multe informații privind evoluția mareelor se pot obține folosind graficele care dau variația
înălțimii acestora în timp. Aceste grafice pot fi găsite în cea mai mare parte a tabelelor de
maree. Se folosește metoda de doisprezece, care furnizează înălțimile, cu o mai mare
acuratețe. În stânga se găsesc informații privind cele mai joase înălțimi spre stânga unde este
indicată sub formă de diagramă pe hartă (chart datum). Cea mai mică înălțime va fi marcată
în partea de jos, iar cea mai mare în partea de sus.

Bibliografie selectivă

1. Selariu Octavian. Elemente de hidrometeorologie marin pentru navigatori.

Constanța, 1977.
2. Selariu Octavian. Elemente de meteorologie și hidrologie maritim pentru
navigatori. Constanța, 1997.
3. www.mindrescu
4. Ross David. Oceanografie fizic . Ed. Didactică și Pedagogică, București.
5. Holton James. Introducere in meteorology dinamic . Ed. Tehnica, București,
1996.
6. Gheorghiță-Vitalia Săndel. Manual de oceanografie și meterologie pt. inv.
sup. de marin . Ed. ADCO, Constanța, 2003.
7. Pond S., Pickard G. Introductory Dynamical Oceanography. Butterworth
Heinemann, Vancover, 2003.
8. Muntean A. Introducere în studiul curenților marini. Editura Universității din
Pitești, Pitești, 2005.
9. http://cimss.ssec.wisc.edu/wxwise/class/gencirc.html
10. http://www.zamg.ac.at/docu/Manual/SatManu/main.htm
și foarte multe alte site-uri