CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1.Obiectul de studiu al meteorologiei şi climatologiei

Meteorologia – are ca obiect de studiu atmosfera Terrei, procesele de transfer a energiei

solare receptate de atmosferă, respectiv interacţiunea dintre aceste procese şi efectele
rezultate.
Denumirea vine din grecescul “ meteoron” (ceea ce se produce în atmosferă) şi logos.
Meteorologia cuprinde anumite discipline independente ca:
 radiometria – care se ocupă cu studiul radiaţiei solare, terestre şi atmosferice în
conexiune cu anumite caracteristici ale Terrei;
 aerologia – se ocupă cu fizica atmosferei libere;
 meteorologia dinamică – care studiază legile circulaţiei aerului atmosferic în
vederea asigurării prognozei;
 meteorologia sinoptică – care utilizând informaţiile radiometrice, aerologice şi
meteodinamice studiază geneza şi evoluţia fronturilor atmosferice în scopul
prevederii stării vremii;
 climatologia – care se ocupă cu procesele climato-genetice şi interacţiunea
acestora cu factorii de mediu;
 meteorologia aplicată – care în funcţie de domeniul pe care-l deserveşte se
numeşte: biometeorologie, meteorologie silvică, aeronavală, agrometeorologie,
etc.

Climatologia poate fi definită drept ştiinţa care studiază starea medie a stărilor de
vreme într-un loc, regiune sau zonă geografică, pe o anumită perioadă de timp, precum şi
cauzele care le generează. Cuvântul CLIMĂ vine din limba greacă, unde klima înseamnă
înclinaţia soarelui. Clima este influenţată în principal de radiaţia solară şi variaţiile sale
anuale, de latitudine, dar şi de structura complexă a atmosferei, de altitudine, de
apropierea de ocean sau de mare, de formele de relief (mai ales munţii şi dealurile).

1
 Cercetarea legilor obiective, caracterizarea regimului climatic al diferitelor ţări şi
regiuni şi posibilităţile de utilizare practică a datelor referitoare la climă se bazează pe
informaţiile furnizate de meteorologie.

1.2. Elemente de bază în prelucrarea datelor climatologice

1.2.1.Indicii climatici de bază (mediile, extremele, frecvenţa)

Pentru caracterizarea climei, indicii cei mai utilizaţi sunt valorile medii ale
diferiţilor parametrii, valori calculate pe o perioadă suficient de lungă de observaţii
efectuate la staţiile meteorologice. Compararea datelor referitoare la temperatură,
precipitaţii, nebulozitate, vânt etc. permite identificarea regiunilor cu condiţii analoge
pentru culturi agricole, direcţii de propagare a unei potenţiale poluări, amplasarea optimă
a unui traseu de cale ferată sau a unei linii aeriene etc.
Hărţile cu izolinii permit descoperirea sau confirmarea legilor de formare şi
evoluţie ale climei. La tropice regimul termic este cvasiuniform, la latitudini temperate
variabilitatea condiţilor constituie o particularitate principală a regimului climatic. Ca
urmare, în prelucrarea datelor climatologice se acordă o mare importanţă valorilor
extreme (minime sau maxime absolute), precum şi valorilor medii lunare maxime sau
minime. Diferenţa dintre valorile maxime şi minime se numeşte amplitudine, iar în cazul
valorilor extreme absolute, amplitudine absolută.
Frecvenţa reprezintă numărul de cazuri înregistrate pentru un anumit parametru
într-un anumit interval de timp (temperatură, cantitate de precipitaţii etc). Pentru
fenomenele atmosferice se recurge la numărul mediu lunar de zile cu un anumit fenomen
(ceaţă, grindină, viscol, ş.a.m.d.).

1.2.2. Caracteristicile variabilităţii elementelor meteorologice

2
 Frecvenţa intervalelor parametrilor climatici, reprezentată sub formă de tabele sau
sub forma curbei repartiţiei, exprimă sintetic toate valorile pe care parametrul respectiv
le are în diferite intervale de timp, precum şi frecvenţa acestor valori.
Frecvenţa constituie caracteristica cea mai completă a variabilităţii parametrilor. Pentru
indicarea variaţiei valorilor în anumiţi ani, se calculează abaterile medii ale parametrilor
de la normală, adică de la media plurianuală. Abaterile de la normală se numesc anomalii.
Termenii „normală” şi „anomalie” au un caracter convenţional. Pentru termenul
„normală” , convenţionalitatea constă în faptul că valoarea medie plurianuală nu este
valoarea cea mai frecventă. Referitor la anomalii, datele pe anumiţi ani nu pot fi
considerate anormale, deoarece abaterile de la media plurianuală sunt obişnuite,
constituind o particularitate reală a climei.

1.2.3. Omogenitatea seriilor de observaţii meteorologice

Seriile de observaţii în baza cărora se analizează valorile parametrilor şi se

realizează deducţiile plurianuale trebuie să conţină date, nu numai exacte, ci şi omogene,
în vederea comparării climelor diferitelor regiuni şi studiului schimbării condiţiilor
climatice în timp.
O serie de observaţii se consideră omogenă dacă variaţia datelor de la un interval
de timp la altul:
 depinde exclusiv de condiţiile climatice specifice perioadei de timp;
 nu depinde de schimbarea aparaturii de măsură, de momentul efectuării
observaţiilor, de modul de apreciere a fenomenelor de către observatori
(subiectivismul evaluării umane).

1.3. Metode şi mijloace de cerecetare în climatologie

1.3.1. Metode de cercetare

 analiza elementelor fizico-geografice ale teritoriului sau regiunii;

3
  analiza datelor de înregistrare existente la staţiile meteorologice cu perioadă
lungă de funcţionare ca şi la staţiile temporare special înfiinţate sau la cele
mobile;
 comparaţia climatologică între regiuni;
 deducţia climatologică şi microclimatologică asupra stării atmosferei din anumite
zone în care nu a fost posibilă efectuarea unor măsurători, dar s-au realizat
observaţii vizuale sau au fost obţinute informaţii de la populaţia locală;
 înregistrarea rapidă în anumite zile, la anumite ore cu ajutorul instrumentelor de
măsurare amplasate pe un vehicul;
 metoda fotografierii sau a filmării documentare de la înălţime şi utilizarea datelor
furnizate de sateliţii meteorologici;
 metoda cartografierii efectelor unor fenomene atmosferice deosebite (intensitatea
ploilor torenţiale, a grindinei, etc.)

1.3.2.Mijloace de cercetare

 statistica meteorologică cuprinsă în sinteză în anuarele meteorologice şi detaliat

în fişele staţiilor meteorologice;
 observaţia vizuală efectuată de cercetător în timpul sau imediat după producerea
unui fenomen atmosferic;
 mijloacele cartografice care cuprind:
 hărţi şi planuri pe care se înscriu elemente ale cadrului fizico-geografic şi care
marchează punctul de amplasare ale staţiilor meteorologice, sectoarele intens
poluate ale zonelor urbane, zonele de inversiune termică;
 grafice pe care se transpun elementele climatice: presiune, temperatură, umiditate,
precipitaţii etc.
 d) mijloacele experimentale care sunt mai dificil de aplicat (Exemplu: – pentru a
studia modul de dispersie şi stratificare a fumului într-o zi de acalmie în atmosfera
unui oraş se poate conveni cu conducerile unor fabrici să modifice regimul de
degajare a noxelor pentru un anumit interval de timp. Din mai multe puncte de

4
 observaţie se fotografiază şi cartează distribuţia fumului. Experienţa s-ar putea
repeta în zile cu vânt din diferite direcţii sau intensităţi).

1.4.Structura generală a climei terestre

Pe suprafaţa globului se deosebesc 5 zone climatice:

 zonă cu climă caldă
 două zone cu climă temperată
 două zone cu climă rece
Fiecare din aceste zone sunt subdivizate în tipuri caracteristice:
a) zona de climă caldă (30o latitudine Nordică – 30o latitudine Sudică) cuprinde tipurile
de climă ecuatorială, subecuatorială, musonică şi tropicală uscată
 clima ecuatorială (5o latitudine Nordică – 5o latitudine Sudică) este caracterizată
prin absenţa anotimpurilor, temperaturi ridicate ale aerului în toată perioada
anului (peste 25o C), ploi torenţiale zilnice. Zona este caracterizată prin aşa
numitele calme ecuatoriale.
 clima subecuatorială (5o-12o latitudine Nordică şi 5o-12o latitudine Sudică) se
află sub influenţa calmelor ecuatorale dar şi a alizeelor. Există două anotimpuri:
unul ploios corespunzător verii din emisfera respectivă, când zona calmelor se
extinde până la latitudinea de 12o şi unul secetos când bat alizeele, corespunzător
iernii din emisfera respectivă. Temperatura medie anuală este ridicată (peste
20oC).
 clima musonică (tropicală-umedă) se întâlneşte în zonele de acţiune a
musonilor (Asia de Sud şi Sud-Est, ţărmul Nord-Est al Americii de Sud).
Temperatura medie anuală ~20oC, existând un anotimp secetos când bate musonul
de iarnă, şi unul ploios atunci când bate musonul de vară.
 clima tropicală uscată (deşertică), care se desfăşoară de-a lungul tropicelor
(Tropicul Racului în emisfera Nordică şi Tropicul Capricornului în emisfera
Sudică) se caracterizează prin insuficenţa sau lipsa totală a precipitaţiilor. Datorită
absenţei norilor (nebulozitate 0), Soarele străluceşte permanent, încălzind solul
până la 60o-70oC şi, prin intermediul acestuia, aerul (atmosfera) până la

5
 temperaturi de 40o-50oC Noaptea, tot datorită absenţei norilor şi-a vaporilor de
apă, aerul se răceşte până la aproximativ 0oC
b) zona de climă temperată, (30o-60o latitudine Nordică şi Sudică) este caracterizată de
existenţa a patru anotimpuri. Se pot diferenţia anumite tipuri sau nuanţe de climă:
subtropicală, temperat-oceanică, temperat-continentală.
 clima subtropicală, (30o-40o latitudine Nordică şi Sudică) se mai numeşte
mediteraneeană întrucât se manifestă în principal pe ţărmurile acestei mări. Iarna
e blândă şi ploioasă, iar vara caldă şi secetoasă.
 clima temperat-oceanică se întâlneşte pe ţărmurile vestice ale continentului şi
mult mai rar pe anumite porţiuni ale ţărmurilor estice. Datorită influenţei
oceanelor, iernile sunt blânde şi verile răcoroase. Precipitaţii sunt bogate,
fenomenul cel mai des întâlnit fiind ceaţa.
 clima temperat-continentală este prezentă în interiorul continentelor. Depărtarea
faţă de ocean, face ca volumul precipitaţiilor să fie mai mic, zonele centrale ale
continentelor putând fi chiar secetoase ( Exemplu: deşertul Gobi). Diferenţa de
temperatură între iarnă şi vară creşte pe măsura înaintării spre interior, unde
predomină vânturi locale neregulate.
c) zona de climă rece se extinde dincolo de paralela de 60o de la această latitudine spre
poli succedându-se clima polară şi cea subpolară.
 clima subpolară este caracteristică nordului Americii de Nord, şi nordului
Scandinaviei şi al Siberiei regiuni cuprinse aproximativ între 60 o-66o latitudine
nordică. Datorită extinderii reduse a continentelor în emisfera sudică clima
subpolară apare aici pe suprafeţe restrânse. Cea mai mare parte a precipitaţiilor
este sub formă de ninsoare, puţinele ploi căzând în timpul scurtei veri, care
durează trei luni pe an.Temperatura medie anuală oscilează în jurul valorii de 0 oC,
cu diferenţe mari de la iarnă la vară şi în funcţie de poziţia faţă de ocean.
 clima polară se extinde la nord şi respectiv la sud de cele două cercuri polare.
Există un singur amotimp, iarna, temperaturi medii anuale înregistrate fiind
cuprinse între -30o şi -50oC. În cea mai mare parte a anului bat vânturi puternice
precipitaţiile, exclusiv sub formă de zăpadă, fiind reduse cantitativ datorită
evaporării scăzute.

6
 Climatul alpin
În funcţie de înălţimea şi de latitudinea la care se află, munţii au mai multe tipuri de
climă, etajate de la poale spre piscuri. La poale clima este cea a latitudinii respective, iar
la peste 3000 m altitudine apare zona zăpeziilor permanente cu temperaturi medii anuale
negative. (Exemplu: Pe vârful Omu, altitudine 2505 m, temperatura medie multianuală
are valoarea de -2,6 C).

CAPITOLUL 2
ATMOSFERA TERESTRĂ

2.1. Trăsături generale

Deasupra continentelor şi oceanelor se află un înveliş gros, numit atmosferă, a cărui

existenţă este necesară pentru desfăşurarea vieţii pe Terra. Acest înveliş este într-o
permanentă interacţiune cu relieful, cu suprafaţa solului, a oceanelor şi a gheturilor, prin
fluxuri permanente de energie şi substanţă, asigură mediul favorabil apariţiei şi
dezvoltării biosferei.
În îndelungata evoluţie a planetei noastre, atmosfera a existat încă de la început,
însă avea o compoziţie diferita faţă de cea actuală (dominau H, He, CO, NH 3 ). Ea s-a
modificat treptat prin:
 pierderea în spaţiu a unor gaze uşoare (H, He);
 transferul, din scoarţă, al gazelor şi vaporilor de apă, al particulelor solide fine,
prin vulcanism şi prin alte emanaţii;
 consumarea CO 2 de către plante, începand cu paleozoicul, şi fixarea lui în
diferite roci carbonice;
 eliberarea O 2 de către plante, prin fotosinteză;
 eliberarea de gaze, în urma impactului meteoriţilor cu scoarţa;

7
  transferul de pulberi şi gaze prin diferite activităţi ale omului (îndeosebi în ultimul
secol).
La limita inferioară a atmosferei, aerul pătrunde în scoarţă prin pori, fisuri,
crăpături, excavaţii, până la adâncimi ce variază de la câteva zeci de metri, la câteva sute
de metri.
Multă vreme, învelişul gazos al Pământului nu a putut fi studiat decât până la o
înălţime redusă. Aceasta avea să crească, odată cu inventarea baloanelor-sondă, care le-au
permis specialiştilor sa efectueze observaţii în zone în care altfel nu aveau acces. Astăzi,
atmosfera Terrei este supravegheată permanent de o reţea de peste 9.000 de staţii
meteorologice, de sateliţi meteorologici, de sonde şi baloane speciale, şi de sisteme
perfectionate de radar. Un loc aparte îl deţin joaca sateliţii meteorologici, graţie cărora
poate fi supravegheată şi analizată întreaga planetă, inclusiv învelişul său gazos.

2.2. Limitele şi forma atmosferei

Atmosfera este învelişul gazos al Pământului care participă odată cu acesta la

mişcarea de rotaţie şi revoluţie. Asupra atmosferei acţionează forţa de atracţie
gravitaţională a Pământului care scade în raport cu pătratul distanţei şi forţa centrifugă
generată de mişcarea de rotaţie a globului, forţă care creşte proporţial cu depărtarea de
axa de rotaţie, tinzând să slăbească efectul forţei de atracţie.
Limita la care cele două forţe se echilibrează ar constitui,în mod teoretic, limita
superioară a atmosferei, situată la 28000 km deasupra Polilor şi 42 000 km deasupra
Ecuatorului. În realitate moleculele, atomii şi ionii gazelor din stratele periferice se
deplasează foarte rapid, atingând viteza critică (11 km/s) la care particulele scapă din
câmpul de atracţie, părăsesc atmosfera şi pătrund în spaţiul interplanetar la o limită mult
inferioară celei teoretice.
Atmosfera este alcătuită din pături concentrice de aer, mai dense către suprafaţa
Pământului şi mai rare în altitudine. Astfel, 50% din masa atmosferei este concentrată sub
înălţimea de 5 km, iar până la altitudinea de 30 km este concentrată aproape întreaga
atmosferă (96-97%).

8
Grosimea atmosferei este diferită în jurul Pământului. Grosimile mai mari se
înregistrează în zona Ecuatorului, la Poli atmosfera fiind turtită datorită mişcării de
rotaţie. Atracţia exercitată de Soare şi Lună determină în masa atmosferei mişcări de flux
şi reflux (maree atmosferice) schimbând periodic dimensiunile acesteia. De asemenea,
diurn şi sezonier, dimensiunile şi forma atmosferei suferă modificări, în principal în
funcţie de încălzirea şi răcirea diferenţiată a acesteia.
Forma atmosferei este similară cu cea a Pământului(elipsoid de rotaţie), însă
turtirea ei la Poli şi bombarea la Ecuator este mai accentuată. (Exemplu: grosimea
troposferei este de 9 km la poli, 11-12 km la latitudinea de 45 o, 16-18 km în zona
Ecuatorului).

2.3. Alcătuirea şi structura verticală a atmosferei

Atmosfera este alcatuită din diferite gaze, apă în stare de vapori şi aerosoli (cenuşi
vulcanice, săruri, pulberi etc.). Partea inferioara atmosferei, până la altitudinea de 90-100
km, este denumita homosfera, fiind relativ omogenă în privinţa compoziţiei chimice şi a
alcătuirii moleculare a gazelor ce o compun. Ponderea cea mai mare, ca volum, este
deţinută de azot (N 2 ), cu 78,09%, si de oxigen (O 2 ), cu 20,95%, la care se adaugă în
ordine argonul (Ar), cu 0,93%, dioxidul de carbon, neonul, heliul, hidrogenul, ozonul şi
radonul.

Aceste gaze au un rol fundamental în materializarea efectului de seră (dioxidul de

carbo) şi absorbţia radiaţiilor ultraviolete (ozonul). Proporţia vaporilor de apă variază atât
pe verticală (pondere mare până la 5 km şi extrem de redusă la peste 10 km), cât şi
regional (au pondere mare în regiunile ecuatorială, tropical umedă, deasupra bazinelor
oceanice, marine, lacustre, dar extrem de redusă în regiunile aride şi semi aride).
Între 100 si 750 km se extinde heterosfera, rarefiată, alcătuită din azot, oxigen şi
heliu, în stare atomică, ce tind să se stratifice în ordinea greutăţii,ă lipsei turbulenţelor.
La înălţimi mai mari de 750 km, începe exosfera, extrem de rarefiată; se face
treptat trecerea spre vidul interplanetar, în care mai „scapă” atomi de heliu si hidrogen.

9
 Pe baza variaţiei temperaturii cu altitudinea se pot deosebi cinci strate principale,
adoptate şi de către Organizaţia Meteorologică Mondială:
 troposfera: este primul înveliş atmosferic, aflat la suprafaţa Pământului (0-11
km); în cadrul său se desfăşoara cea mai mare parte a interacţiunilor cu celelalte
învelişuri terestre (apă, relief, sol, vieţuitoare), precum si cvasitotalitatea
activităţilor omului; concentrează peste 80% din masa atmosferei, dar şi cea mai
mare parte a vaporilor de apă şi a pulberilor atmosferice. În troposferă,
temperatura scade cu un gradient de circa 6,4 la fiecare km, până la o altitudine
la care tulburenţa în atmosferă se reduce mult, în cadrul unui strat de tranziţie
numit tropopauză; aici temperaturile au valori de -70, -80C (în dreptul
Ecuatorului).
 stratosfera: se extinde de la nivelul tropopauzei până la circa 50 km înălţime.
Până la o altitudine de 20 - 25 km, temperaturile se menţin la -50, -55C, de unde
încep sa crească, ajungând spre limita superioară a stratosferei, numită
stratopauză, chiar la valori pozitive, de până la 20C.
 mezosfera: se desfasoara intre 50 si 85 km si este caracterizata printr-un aer
extrem de rarefiat si prin scaderea rapida a temperaturii, care atinge -90C spre
limita superioara, numita mezopauza.
 termosfera: este învelişul exterior, care se extinde până la circa 800 km, şi este
caracterizat printr-o rarefiere extremă a aerului. Moleculele rare de gaze sunt
disociate în atomi de radiaţiile ultraviolete şi, ca urmare, temperaturile cresc,
ajungând la 1000C spre partea superioară.
Între 60 şi 500 km se află ionosfera. În cadrul ei, absorbţia radiaţiei ultraviolete
(UV) determină ionizarea puternică a gazelor; există mai multe straturi ionizate intens,
între care cele mai importante au fost notate cu literele D, E, F şi au proprietatea de a
reflecta undele radio emise de pe suprafaţa terestră, făcând posibile telecomunicaţiile.
 exosfera: peste 800 km altitudine.
După cum s-a menţionat anterior, între aceste strate se situază zone de tranziţie, şi anume:
 Tropopauza;

10
  Stratopauza;
 Mezopauza;
 Termopauza.
Troposfera este partea cea mai activă a atmosferei, în care este concentrată aproape
întreaga cantitate de vapori de apă. Troposfera şi stratosfera alcătuiesc atmosfera joasă,
iar mezosfera, termosfera şi exosfera alcătuiesc atmosfera înaltă.
Folosind criteriul variţiei compoziţiei chimice a gazelor atmosferice pe verticală, se
pot stabili alte diviziuni ale atmosferei:
 homosfera (0-100 km altitudine), cu o compoziţie chimică omogenă (78% N,
21% O2, şi alte gaze 1%). În homosferă, la altitudinea de 20-35 km sau chiar până
la 50 km se află stratul de ozon;
 heterosfera, extinsă la altitudini superioare celei de 100 km.;
 exosfera.

CAPITOLUL 3
DINAMICA ATMOSFEREI

3.1. Masele de aer. Definiţie şi clasificare

Analiza de amănunt a troposferei relevă faptul că, în cadrul ei se pot diferenţia

volume de aer cu dimensiuni diferite care se caracterizează, fiecare, prin anumite
valori de temperatură, presiune, încarcatura de vapori de apa, şi care au dinamica şi
evoluţia distincte. Aceste volume de aer, relativ omogene, care se întind pe supraţete
de câteva mii de kilometri pătraţi şi a căror înălţime urcă de la câţiva kilometri la
limita superioară a troposferei, poartă numele de mase de aer. Caracteristicile şi le
dobândesc prin contactul direct cu suprafaţa terestră şi prin schimbul de energie între
doua medii diferite.

11
 Acest proces este puternic influenţat şi diversificat, spaţial şi temporal, de forma
sferică a Pamântului, de înclinarea axei terestre, asociată cu mişcarea de revoluţie, de
faptul că suprafaţa terestră corespunde unei asocieri de medii acvatice şi de uscat. De
aici concluzia, că există un număr mare de mase de aer care se pot diferenţia dupa
criteriile:

- caracteristica termică: există mase de aer cald (la tropice, la Ecuator) şi mase de
aer rece (în regiunile polare şi subpolare);
- caracteristica dinamică: există mase de aer stabile, care staţionează deasupra
unei regiuni geografice (la tropice, în regiunile polare), si mase instabile, care străbat mai
multe regiuni, modificându-şi relativ repede trăsăturile (îndeosebi în zona temperată);
- regiunea geografică deasupra căreia se formează: (mase arctice, mase polare,
mase tropicale, mase oceanice şi mase continentale); este criteriul cel mai des folosit,
întrucât defineşte cel mai clar caracteristicile termodinamice ale maselor de aer.

3.2. Fronturile atmosferice

Existenţa concomitentă pe suprafaţa terestră a unei multitudini de mase de aer cu

proprietăţi fizice diferite face ca între ele să se înregistreze contacte variate, ce capătă
caracterul unor suprafeţe slab înclinate numite fronturi atmosferice. În lungul
acestora, mişcarea maselor, impusă de diferenţele de presiune dintre ele se realizează
diferit. De regulă, masa activă o înlocuieşte pe cea slabă, staţionară, proces în care
regiunea este traversată de frontul de aer, producându-se vânt puternic, nori,
precipitaţii bogate, modificarea rapidă a temperaturii, a umezelii etc. În interval de
câteva ore, masa de aer activ o înlocuieşte pe cea staţionară, producând o modificare
radicală a valorilor elementelor meteorologice.

Cu cât diferenţele de temperatură şi umiditate dintre cele două mase sunt mai
accentuate, cu atât frontul este mai scurt, iar procesul de înlocuire a unei mase de
către cealaltă este mai rapid, şi invers.

Se disting mai multe tipuri de fronturi de aer, cel mai frecvent fiind criteriul de

deplasare a masei active, care are un anumit potential caloric. In acest sens se separă:

12
  fronturi reci, dezvoltate la contactul dintre masele de aer rece, care sunt active şi
pătrund sub mase calde (staţionare), pe care le dislocă. Se dezvolta la început nori
cirrus, apoi cumulonimbus, ce dau precipitaţii; pe măsura îndepărtării aerului cald
de cel rece, temperatura devine tot mai scăzută.
 fronturi calde, apar la contactul dintre o masă rece, staţionară şi una caldă activă.
Aceasta din urmă, va urca peste cea rece şi o va împinge concomitent. Rezultă
nori cirrus, nimbus (dau precipitaţii bogate). Dupa trecerea frontului, masa caldă
domină, cerul va deveni senin, iar temperaturile vor creşte.

3.3. Formele componente ale câmpului baric

Aerul este un fluid compresibil, care exercită o presiune permanentă asupra Terrei,
aceasta având la nivelul marii valoarea de 1 kg/cm 2 . Acest parametru este influenţat de
temperatura şi de altitudine. Presiunea scade cu altitudinea, conform unei legi
logaritmice, la început mai repede şi apoi din ce în ce mai lent, datorită rarefierii aerului.
În general, în partea inferioară a troposferei, presiunea scade cu un milibar la fiecare 8
km. Presiunea atmosferică este mai ridicată în regiunile cu temperaturi scăzute şi mai
redusă acolo unde se înregistrează temperaturi mai mari, ca urmare a diferenţelor de
densitate induse.
Dezechilibrul termic şi baric determină deplasarea aerului din zonele cu presiune
ridicată spre cele cu presiune scăzută, tinzând spre o uniformizare a repartiţiei presiunii,
deci spre o stare de echilibru. Repartiţia inegală a radiaţiei solare, a cărei intensitate scade
de la Ecuator spre Poli, determină o încălzire diferenţiată a suprafeţei terestre, care atrage
după sine o neuniformitate a presiunii atmosferice şi ca urmare o deplasare a aerului sub
forma vânturilor.
Valoarea presiunii scade o dată cu creşterea altitudinii. Înscriindu-se pe hartă
valorile presiunii barometrice înregistrate simultan în diferite staţii meteo se obţin

13
izobarele. Ansamblul acestora caracterizează “relieful presiunii barometrice” numit şi
câmp baric.
Formele componente ale câmpului baric sunt:
 minimele barometrice (depresiuni sau cicloni) : regiuni cu presiuni scăzute,
delimitate de izobare închise, în care presiunea scade de la periferie spre centru.
Pe hărţiile sinoptice se simbolizează prin litera “D”.
 maximele barometrice (anticicloni): regiuni cu presiuni ridicate, delimitate prin
izobare închise în care presiunea scade de la centru spre periferie. Se notează cu
“M”
 Ciclonii şi anticiclonii se mai numesc centrii de acţiune atmosferică, centrii de
“joasă presiune” indică vremea rea fiind asociaţi cu condiţii de instabilitate,
înnorare sau furtună.
 talvegul depresionar, care este o regiune de formă alungită cu presiune scăzută,
situată între două regiuni cu presiune mai mare.
 dorsala anticiclonală care este o prelungire a anticiclonului cu izobare în formă
de U, având în centru valori ridicate de presiune.
 şaua, care este o formaţiune barică plasată între doi cicloni şi doi anticicloni
plasaţi în cruce.

În România presiunea atmosferică medie normală redusă la nivelul mării este 760
mm Hg (1012 mbari).
Gradientul baric orizontal reprezintă scăderea presiunii pe unitatea de distanţă în
direcţie perpendiculară pe izobare. Se reprezintă prin săgeţi orientate dinspre regiunea cu
presiune mai ridicată spre regiunea cu presiune scăzută.
Datorită mişcării de rotaţie, asupra deplasării aerului acţionează şi alte forţe de
influenţă, şi anume: forţa Coriolis, forţa de frecare şi forţa centrifugă.
Forţa Coriolis (forţa deviatoare a mişcării de rotaţie). Orice corp care se mişcă liber la
suprafaţa Pământului suferă o abatere spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în
emisfera sudică, datorită mişcării de translaţie vest-est imprimată de rotaţia globului.
Magnitudinea mişcării de translaţie depinde de latitudine.

14
Forţa de frecare a aerului faţă de sol se manifestă la altitudini reduse (600-800 m)
tinzând să reducă viteza vânturilor. În absenţa forţelor de frecare la altitudini mari
vânturile se deplasează paralel cu izobarele. Forţa de frecare contracarează parţial forţa
coriolis împiedicând devierea completă. Vântul bate oblic faţă de izobare.
Efectul forţei centrifuge este redus, fiind de 10 până la 100 de ori mai mic comparativ cu
forţa Coriolis.

3.4.Câmpul baric şi sistemul vânturilor pe care le generează

Sistemul vânturilor care se dezvoltă într-un sistem baric depinde de tipul

formaţiunilor barice care le generează. În ciclon, unde presiunea scade spre centru, vântul
se propagă sub formă de spirală, orientat convergent spre centrul ciclonului. Pe verticală,
în centrul ciclonului se dezvoltă curenţi ascendenţi care favorizează menţinerea presiunii
scăzute cu tot caracterul convergent al vânturilor de la sol.
În anticiclon, în care presiunea maximă este în partea centrală, vânturile de
suprafaţă se propagă sub formă de spirală orientată spre exterior, deci rezultă vânturi
divergente. Pe verticală se formează curenţi descendenţi,care menţin presiunea ridicată la
sol. Caracteristica ciclon şi anticiclon o constituie dubla lor legătură prin mişcări de aer
atât în zonele inferioare cât şi cele superioare.
Într-un talveg depresionar care este o formă alungită şi îngustă cu presiune
scăzută se formează un sistem de vânturi care converg spre axă favorizând formarea
fronturilor atmosferice. Dorsala anticiclonială este o formaţie alungită cu presiune
ridicată de-a lungul axei sale,care creează la sol vânturi divergente.
Mişcările ascendente din ciclon şi talveg sunt favorabile condensării vaporilor de
apă ducând la o vreme închisă, cu precipitaţii. Curenţii descendenţi din regiunea centrală
a anticiclonului şi a dorsalei anticiclonale sunt defavorabili procesului dfe condensare,
deci rezultă vreme frumoasă.
În şaua barometrică apar atât curenţi convergenţi, cât şi divergenţi, doar în zona
centrală menţinându-se o zonă de calm.

15
3.5. Vântul

3.5.1. Elementele caracteristice ale vântului

Ca element meteorologic dinamic, vântul se caracterizează prin direcţie, viteză,

durata deplasării şi structura sa.
Direcţia vântului se stabileşte în raport cu punctul cardinal dinspre care bate. În
scopul indentificării direcţiei vântului se foloseşte roza vânturilor, cu cele patru puncte
cardinale şi patru, respectiv doisprezece direcţii intercardinale, numite şi rumburi. Se mai
foloseşte, în special în aeronautică, noţiunea de azimut al vântului, care reprezintă
unghiul format de direcţia vântului cu direcţia nord. Se exprimă în grade sexazecimale de
la 0o la 360o în sensul acelor de ceasornic, 00 al sistemului fiind direcţia nord.
Determinarea direcţiei vântului se poate face prin:
procedee simple vizuale (după direcţia fumului, prafului, a unui steguleţ, etc)
pe cale instrumentală: în practica meteorologică cu ajutorul giruetei instalate la 10 m
deasupra solului sau al conului de vânt, iar pentru păturile mai înalte ale atmosferei cu
baloane pilot.
Viteza vântului se exprimă în m/s sau km/h şi se determină cu anemometre cu palete, cu
cupe, anmometre electronice,velometre, etc. Pentru măsurare şi înregistrare continuă se
folosesc aparate înregistratoare numite anemografe, iar pentru măsurarea vitezei la
înălţimi mari se recurge la baloane umpule cu hidrogen având o viteză ascensională
cunoscută şi care sunt urmărite cu ajutorul teodolitului.
Ulterior se calculează deriva orizontală a balonului datorită vântului, iar pentru
măsurători de precizie, balonul este dotat cu o ţintă care reflectă undele radar, astfel
putând şi urmărit şi pe timp noros.
Intensitatea vântului se estimează şi în baza efectelor induse în natură, recurgându-se în
acest caz la scara de tărie a vântului Beaufort. Scara are valori de la 0 la 12 şi indică
gradul de tărie şi viteza corespunzătoare în anumite limite. (Exemplu: gradul 0
corespunde calmului, caracterizat prin ridicarea verticală a fumului şi o viteză de 0-0,5
m/s; gradul 7 este un vânt tare care agită copaci întregi şi are o viteză între 12,5-15,2 m/s;
gradul 12 este uraganul cu o vieză de peste 29 m/s.)

16
3.5.2. Variaţia zilnică şi anuală a vântului

Regimul diurn al vitezei în stratele de aer din troposfera inferioară prezintă un

maxim după amiază în jurul orei 13 şi un minim noaptea, ca rezultat al mişcărilor
convective şi al schimbului turbulent; în stratele superioare sitaţia este inversă, astfel că
pe măsura încălzirii aerului viteza vântului creşte, maxima înregistrându-se noaptea, iar
valoarea minimă după prânz.
Variaţia anuală a vitezei vântului depinde de caracteristicile climei şi de condiţiile
locale.
În emisfera nordică, la latitudini medii, pe continente, viteza cea mai mică este
înregistrată iarna, datorită instalării regimului anticiclonic, iar maxima se înregistrează
primăvara. Pe ţărmurile vestice ale continentelor, iarna apar viteze maxime datorită
contrastelor barice existente între ocean şi uscat, iar vara viteza este minimă.
Variaţile diurne ale direcţiei vântului, în stratele inferioare se prezintă sub forma
unei rotiri în sensul acelor de ceasornic. Astfel, la orele 20 bate dinspre nord, la 4-5 de la
est, la 9 din sud, iar la 16 dinspre vest. În stratele superioare rotirea este inversă.
Variaţia anuală a direcţiei depinde de condiţile climatice şi factori locali specifici.
Astfel la Oradea, iarna predomină vânturi din sectorul nordic şi sudic, iar vara pe axa est-
vest. În zona ţărmurilor marine, iarna dinspre uscat spre mare, vara invers.
Durata vântului este funcţie de existenţa diferenţelor de presiune. Din moment ce
presiunile se egalează şi se stabileşte un echilibru, chiar de scurtă durată, vântul
încetează. În funcţie de durată există vânturi temporare şi permanente, de scurtă şi lungă
durată.
Structura vântului este o caracteristică datorată modificării în timp a vitezei şi
direcţiei. După regimul vitezei şi caracterul deplasării sale vântul poate avea structură
laminară, turbulentă şi în rafale.
Vântul laminar, se manifestă când aerul se deplasează lent şi uniform, fără a-şi modifica
direcţia şi intensitatea.
Vântul turbulent, la care direcţia şi intensitatea variază mult de la un moment la altul. În
curenţii de aer se formează ,aleator, numeroase vârtejuri.

17
Vântul în rafale , când direcţia şi intensitatea variază considerabil la intervale de timp
relativ scurte (5-10 minute).

3.5.3. Clasificarea vânturilor

În funcţie de modul de formare şi de caracteristicile lor, vânturile se pot grupa în

trei mari categorii, şi anume:
Vânturile circulaţiei generale ale atmosferei, care cuprind vânturile regulate ale zonei
calde şi cele dominante din zonele temperate şi polare;
Vânturile locale care pot fi periodice (musonii şi brizele) şi neperiodice (neregulate).
Ultimele se subdivid în vânturi reci (crivăţul, mistralul, bora) sau vânturi calde (sirrocu,
imunul, foehnul etc);
Vânturi ciclonale şi anticiclonale, sub formă de vârtejuri puternice.

3.6.Repartiţia presiunii şi circulaţia generală a atmosferei

3.6.1.Repartiţia presiunii în troposfera inferioară

În baza analizelor hărţilor cu izobare lunare, sezoniere sau anuale, pe întreaga

suprafaţă terestră se poate evidenţia dependenţa presiunii atmosferice de latitudinea
geografică, ceea ce conduce, în general, la crearea unor zone de presiune care se succed
de la Ecuator, spre cei doi poli.
În troposfera inferioară, în zona ecuatorială, există o fâşie de minim barometric
numită talveg ecuatorial. Spre nord şi sud presiunile cresc, atingând valorile cele mai
mari în regiunile subtropicale, la 30-35o latitudine, unde apar brâurile anticiclonale
subtropicale. Acestea au origine dinamică, apărând în strânsă legătură cu presiune
scăzută, care cuprind aproximativ latitudinile medii şi până în zona arctică şi respectiv
antarctică, având partea centrală dezvoltată de-a lungul paralelei de 60o (minimele
barometrice subpolare). În emisfera sudică minimul subantarctic este mai bine dezvoltat,
pe când în emisfera nordică este fragmentat de alternanţa uscatului continental şi a

18
bazinelor oceanice. În zona celor doi poli, unde temperaturile sunt scăzute tot timpul
anului, există alţi centri de înaltă presiune, numiţi anticicloni polari.
Aceste zone sau centuri de presiune nu sunt fixe şi nici omogene. În primul rând
ele se deplasează spre nord sau sud cu circa 5-8 o, în funcţie de deplasarea Soarelui în
raport cu o emisferă sau alta, iar în al doilea rând, în cadrul acestora se dezvoltă în funcţie
de sezon şi de repartiţia uscatului şi a apei, nuclee bine delimitate cu presiune înaltă sau
scăzută (cicloni sau anticicloni). Marile formaţiuni barometrice pot fi deci permanente
sau sezoniere (semipermanente).

3.6.1.1.Formaţiunile barometrice permanente

Formaţiunile barometrice permanente constau din zona minimei barometrice

ecuatoriale şi a maximei barometrice subtropicale de pe oceane, din ambele emisfere.
În cadrul maximelor barometrice se individualizează în fiecare ocean, atât în
emisfera nordică cât şi în cea sudică, câte un centru anticiclonal. În emisfera nordică
apare anticiclonul Azoric din Atlanticul de nord, cu aria de influenţă din estul Europei
până în sud-estul Statelor Unite, şi care determină în mare măsură climatul continentului
european. Iniţial (acum 70-80 de ani) acestui ciclon i se atribuia o geneză exclusiv
dinamică, datorită rotaţiei Pământului şi concentrării aerului la latitudinile tropicale.
Ulterior s-a acordat factorului dinamic o importanţă secundară, rolul determinant
deţinându-l factorul termic. Nici un ciclon sau anticiclon nu se menţine mai mult de 24-
48 ore, dacă în altitudine nu-i corespunde o maximă, respectiv o minimă barometrică.
Existenţa - în acest context - a formelor barice pe Oceanul Atlantic depinde de undele de
căldură înregistrate în altitudine. Ca urmare, unda caldă de 500 mb (5 km) deasupra
Atlanticului de est duce la generarea anticiclonului Azoric., iar cea rece la dispariţia lui.
Anticiclonul prezintă o pulsaţie spre nord vara şi o retragere spre sud iarna, o înaintare
spre est în noiembrie, decembrie şi ianuarie când atinge dezvoltarea maximă peste vestul
Europei, şi o a doua înaintare în iunie şi iulie. O primă retragere se înregistrează în
februarie-martie, iar a doua în august-septembrie. Frecvenţa sa anuală este de 71%
respectiv 259 zile.
Alte centre anticiclonale, cu influenţă şi durată de acţiune variabilă:

19
  anticiclonul hawaian(Ocenul Pacific),în emisfera nordică, cu influenţă până la
coastele vestice ale Canadei şi SUA;
 anticiclonul sud-indian (insulele Mauritius, lângă Madagascar), în partea sudică a
oceanului Indian;
 anticiclonul sud-atlantic (insula Sf. Elena);
 anticiclonul sud-pacific, cu centrul în insula Paştelui.
De asemenea, în cadrul formaţiunilor barometrice permanente se includ şi minimele
barometrice de pe oceane, cum sunt:
 minima Islandei, care cuprinde nordul Atlanticului influenţând clima din Marea
Britanie şi peninsula Scandinavică. Ciclonul are intensitatea maximă în perioada
octombrie-decembrie. Frecvenţa anuală este de 80%.
 minima Aleutinelor, care din nordul Pacificului se resimte asupra coastelor vestice
ale Canadei, cu influenţe semnificative în Alaska.
În emisfera sudică se dezvoltă brâul de minime subpolare antarctice.

3.6.1.2.Formaţiunile barometrice semipermanente (sezoniere)

Formaţiunile barometrice sezoniere se dezvoltă pe continente, şi în funcţie de

încălzirea sau răcirea sezonieră a acestora pot fi anticicloni sau cicloni.
În emisfera nordică apar:
 anticiclonul siberian (asiatic), se manifestă iarna, având centrul în zona lacului
Baikal, extinzându-se spre est până la sudul Pacificului, iar spre vest până în Alpii
răsăriteni. Frecvenţa sa anuală este de 31%, adică 113 zile.
 anticiclonul canadian se dezvoltă tot iarna, cu centrul în statul Manitoba, de unde
pornesc vânturi divergente spre sud şi est.
 minima nord-americană, se manifestă exlusiv în perioada de vară;
 minima asiatică, apare preponderent vara, în sudul peninsulei Arabiei, Iranului şi
vestul Pakistanului.
În emisfera sudică, vara, pe continente se dezvoltă minime barometrice cu centrele
localizate în deşerturile Australiei Centrale, Kalahari (Botswana), Gran Chaco (America
de Sud).

20
 Alte formaţiuni barometrice cu influenţă asupra continentului european sunt:
 ciclonul mediteranean, mai frecvent toamna şi primăvara, cu durata anuală de
manifestare de 41%;
 anticiclonul scandinav, care uneori se uneşte cu cel siberian formând un arc de
mare presiune peste nord-estul Europei. Din acest centru pornesc curenţi de aer
reci, care iarna determină geruri în toată Europa, iar primăvara şi toamna,
îngheţuri târzii respectiv timpurii. Vara induce unde de răceală însă anticiclonul
scandinav nu se manifestă în fiecare an;
 anticiclonul groenlandez.
Aceste formaţiuni barometrice transportă mase de aer cu caracteristici diferite. La
contactul dintre două mase de aer iau naştere fronturile atmosferice, sub forma unor linii
mai mult sau mai puţin ondulate, în funcţie de gradul de pătrundere al unei mase de aer în
interiorul celei de sens opus. De-a lungul fronturilor tropicale, polare, arctice sau
antarctice se produc o serie de perturbaţii atmosferice, vânturi de diferite direcţii şi
intensităţi însoţite de alte fenomene meteorologice.

3.7. Circulaţia generală a atmosferei

Circulaţia generală a atmosferei, reprezintă sistemul curenţilor de aer care

cuprinde întreaga atmosferă, prin care se realizează schimburile de căldură, umiditate şi
echilibrarea diferenţelor ce apar în aerul diferitelor zone ale globului şi care stă la baza
prognozelor meteorologice.
Iniţial se considera că la baza circulaţiei generale se află exclusiv distribuţia neuniformă a
energiei radiante solare în raport cu latitudinea, rezultând o repartiţie diferenţiată a
temperaturii şi presiunii aerului în funcţie de suprafaţa continentelor şi a oceanelor.
Ulterior, s-a luat în considerare mişcarea de rotaţie a Pământului şi regimul diferit al
presiunii şi temperaturii aerului în stratele superioare ale troposferei şi în atmosfera
înaltă.
Pentru a înţelege mecanismul ăse roteşte Soarele. În acest caz vânturile ar urma numai
direcţia gradientului banc. La ecuator aerul încălzit se dilată şi se ridică spre verticală, la
poli producându-se o contractare în urma răcirii, rezultând mişcări descendente.

21
În altitudine apar vânturi orientate de la Ecuator spre poli, iar la suprafaţa terestră invers,
în circuit închis. Ca urmare a mişcării de rotaţie, a acţiunii forţelor Coriolis, centrifuge şi
de frecare, circulaţia se fragmentează în mai multe circuite.
Particulele de aer se mişcă în atmosferă după trei componente:
verticală, relativ redusă ca magnitudine;
meridiană;
zonală, indicând tendinţa de deplasare pe direcţia est-vest.
O secţiune meridiană prin atmosferă permite reprezentarea concomitentă a
componentelor verticală şi meridiană.
Între ecuator şi 30o latitudine N şi S predomină vânturile de est, la celelalte latitudini,
vânturile cu componentă vestică.
În zona ecuatorială, datorită existenţei permanente a minimei barometrice , aerul cald şi
umed conduce la crearea unor mari coloane de convecţie.
Convecţia reprezintă mişcarea verticală a aerului, produs în urma încălzirii neuniforme a
scoarţei terestre, sub influenţa radiaţiei solare. Spre nord şi sud se află zona alizeelor,
între 5-12o şi 30-40o latitudine nordică şi sudică. Alizeele sunt deviate şi bat dinspre nord-
est în emisfera nordică, alcătuind alizeul de nord-est, şi dinspre sud-est în cea sudică unde
se formează alizeul de sud-est. În zona de convergenţă ale acestora, din apropierea
Ecuatorului, diferenţele de presiune se egalizează, drept urmare aici predomină calmul
ecuatorial.

CAPITOLUL 4
ENERGIA PROCESELOR ATMOSFERICE

Energia proceselor atmosferice, provine din trei surse distincte, prima dintre
acestea având o pondere covârşitoare, în timp ce ultimele două sunt practic neglijabile. În
funcţie de scopul urmărit, ea poate fi exprimată în calorii, ergi, joules, watt etc.

4.1. Sursele de energie

22
 Cele trei surse de energie ale proceselor din atmosferă sunt: Soarele, nucleul
fierbinte al Pământului şi ansamblul celorlalte corpuri cereşti.
Soarele, sursa energetică primară a aproape tuturor proceselor şi fenomenelor din
atmosferă, este o stea normală, de clasă spectrală G 2 (galben portocalie), având la
suprafaţă temperatura de circa 6000°K, luminozitatea de 3,826 x 106 dyne/cm2 şi
acceleraţia gravitaţiei de 2,740 x 102 m/s. Diametrul său unghiular este de 31 '59", raza de
695 990 km (de 109 ori raza Pământului), volumul de 1,4122 x 1027 m 3 (de 1 301 200 ori
volumul Pământului), suprafaţa de 6,087 x 1018m2 (de 11 900 ori suprafaţa Pământului),
masa de 1,991 x 1030 kg (de 330 000 ori masa Pământului) şi densitatea medie de 1,41
g/cm3. Observaţiile spectrale au arătat că în compoziţia Soarelui intră hidrogenul (71%),
heliul (28%) şi unele elemente grele (1%). Asemeni majorităţii stelelor, Soarele emite o
cantitate de energie constantă, fără a suferi modificări de formă, adică fără a se dilata sau
contracta în perioade lungi, de ordinul miliardelor de ani. Aceasta înseamnă că între
cantităţile de energie emise în spaţiu şi cele produse în interior trebuie să existe o stare de
echilibru.
Geneza energiei solare. Pentru explicarea modului în care ia naştere energia
solară a fost emisă la început ipoteza combustiei. Cercetările ulterioare au infirmat-o însă,
pornind de la cunoaşterea câtorva date esenţiale privind cantitatea energiei emise de
Soare, masa şi vârsta acestuia. Măsurătorile şi calculele arată că Soarele emite în fiecare
secundă o energie echivalentă cu circa 4x1033 ergi. întrucât masa lui este de aproximativ
2x1033grame, fiecare gram de materie solară emite o energie de 2 ergi/s.
Vârsta Soarelui fiind de peste 4,5 miliarde de ani. înseamnă că cel puţin pentru
perioada respectivă, fiecare gram de materie solară trebuia să producă o energie de 10 17
ergi. În realitate, arderea unui gram din orice combustibil, nu poate elibera o energie mai
mare de 1012 ergi, ceea ce înseamnă că procesul combustiei n-ar fi putut menţine Soarele
mai mult de 3000-4000 de ani.
O altă ipoteză care a încercat să explice geneza energiei solare (şi stelare, în
general) este 3 cea a contracţiei gravitaţionale. Pentru Soare, energia gravitaţională pe
gram de materie este de 2x1015 ergi, ceea ce justifică doar aproximativ 30 de milioane de
ani din viaţa acestuia.

23
 Singura ipoteză în măsură să explice energia totală emisă de Soare de-a lungul
întregii sale existenţe este cea a proceselor nucleare. Energia nucleară poate fi eliberată,
fie prin fisiune nucleară (elementele mai grele se transformă în elemente mai uşoare) ca
în cazul pilei atomice, fie prin fuziune nucleară (elementele mai uşoare se transformă în
elemente mai grele).
Deoarece interiorul Soarelui este sărac în elemente grele, energia lui nu poate fi
datorată fisiunii. Dimpotrivă, bogăţia în hidrogen (principalul element al materiei
Universului) pe de o parte şi valorile foarte mari ale temperaturii (15 500 000° K),
densităţii (160 g/cm3) şi presiunii (3,38 x 1017 dyne/cm2) din centrul Soarelui, pe de altă
parte, determină, fără încetare, fuziunea termonucleară. În acest proces, patru nuclee de
hidrogen (protoni) cu masa de 4,032 unităţi atomice (4x1,008 = 4,032 U.A) fuzionează
pentru a forma un nucleu de heliu cu masa de 4,004 unităţi atomice. Diferenţa de 0,028
unităţi atomice (4,032-4,004 = 0,028 U.A) se converteşte în energie. La formarea fiecărui
gram de heliu se eliberează aşadar o cantitate de energie care corespunde la aproximativ
0,007 grame de heliu. Introducând valoarea respectivă în relaţia stabilită de Einstein:
E = m x c2,
în care:
E este energia, m - masa, c - viteza luminii, se obţine:
E = 0,007 x (9 x 1020) = 6 x 1018 ergi
Rezultatul obţinut explică nu numai radiaţia solară emisă constant de peste 4,5
miliarde de ani, cât a trecut de la naşterea Soarelui, ci şi radiaţia pe care acesta o va emite
în următoarele 5 miliarde de ani, cât se apreciază că va mai dura, până când heliul însuşi
va începe să fuzioneze în nuclee mai grele. Procesul respectiv de fuzionare a heliului va
determina creşterea producţiei de energie şi sporirea volumului Soarelui, care va deveni o
gigantă roşie. După cele 12 miliarde de ani, Soarele se va răci rapid, intrând în faza de
pitică aibă.
Ca urmare a procesului de fuziune, a structurii şi activităţii sale, Soarele emite
neîncetat şi în toate direcţiile atât radiaţii electromagnetice, cât şi radiaţii corpusculare.
Cantitatea totală de energie emisă de Soare se ridică la 5,2 x 1024 kilocalorii pe minut sau
6,15 kilowaţi pentru fiecare cm2 din suprafaţa sa.

24
 Pământul primeşte însă numai 0,45x10-9, adică, a doua miliarda parte din
cantitatea totală de energie solară, ceea ce înseamnă că fiecărui centimetru pătrat de
suprafaţă orientată perpendicular pe razele Soarelui, la limita superioară a atmosferei, îi
revin 1,95 cal/min sau 0,14000 W/ min (0,00014 kw/min).
Nucleul fierbinte al Pământului cedează atmosferei o cantitate de energie cifrată,
în medie, la 0,12 cal/cm2.zi, adică de 6000 de ori mai puţin decât primeşte aceasta de la
Soare.
Ansamblul celorlalte corpuri cereşti include energia reflectată a Lunii şi radiaţiile
tuturor celorlalte corpuri cereşti, cu excepţia Soarelui. Cantitatea de energie primită de la
această sursă este însă neglijabilă.

4.2. Fluxurile de energie radiantă care străbat atmosfera

Energia pe care atmosfera o primeşte de la Soare, se propagă prin spaţiu sub

forma radiaţiilor electromagnetice şi corpusculare, ponderea acestora din urmă fiind însă
mult mai redusă.
În meteorologie interesează cu precădere regiunile spectrale ultravioletă, vizibilă
şi infraroşie, cărora le corespund cele mai mari cantităţi de energie.
Regiunea radiaţiilor ultraviolete (cu lungimi de undă cuprinse între 0,01 şi 0,39
μ) este formată din raze invizibile, cu efecte chimice pronunţate, din care cauză sunt
numite şi radiaţii chimice.
Regiunea radiaţiilor vizibile (cu lungimi de undă între 0,39 şi 0,76 μ) este
alcătuită din raze având cele şapte culori ale spectrului, care dau în amestec, lumina albă.
Regiunea radiaţiilor infraroşii (cu lungimi de undă între 0,76 şi 500 μ) este
constituită din raze invizibile cu efecte calorice, motiv pentru care sunt numite şi radiaţii
calorice.
Atmosfera terestră este străbătută şi de radiaţii cu lungimi mari de undă, care nu
sunt emise de Soare, ci de suprafaţa Pământului şi de aerul atmosferic însuşi. Acestea
reprezintă însă, tot energie solară, chiar dacă transformată.

25
 Pentru o mai bună înţelegere a naturii, însuşirilor şi variaţiilor de intensitate ale
energiei radiante, este necesară cunoaşterea principalelor legi cărora aceasta li se supune:
legea Kirchoff, legea Stephan-Boltzmann, legea Wien şi legea Planck.
Pe drumul parcurs de la limita superioară a atmosferei, până la suprafaţa terestră,
radiaţia solară suferă o serie întreagă de transformări cantitative (slăbirea intensităţii ei) şi
calitative. Acestea sunt datorate absorbţiei şi difuziei pe care le exercită atmosfera asupra
fluxurilor de energie ce o străbat. Intensitatea proceselor de absorbţie şi difuzie depinde,
pe de o parte, de lungimea drumului străbătut de radiaţii prin atmosferă, iar pe de altă
parte, de concentraţia vaporilor de apă şi particulelor solide şi lichide în suspensie.
Absorbţia este selectivă (fiind provocată de oxigen, ozon, bioxid de carbon şi vaporii de
apă) şi globală (produsă de pulberile în suspensie), ea determinând extincţia (slăbirea
intensităţii) radiaţiei solare cu circa 17-19% din constanta solară. Difuzia (devierea
repetată) radiaţiei solare directe la trecerea prin atmosferă, poate fi moleculară şi totală,
ea provocând, de asemenea, extincţie, în proporţie de 7%.
Fluxurile radiative de undă scurtă se diferenţiază, la trecerea prin atmosferă, în:
radiaţia solară directă şi radiaţia difuză, care luate împreună, formează radiaţia globală.
La şi după traversarea atmosferei, o parte din radiaţia globală suferă fenomenul reflexiei
constituind fluxul numit radiaţia reflectată.
Radiaţia solară directă (S) reprezintă fracţiunea din radiaţia solară care străbate
atmosfera, ajungând nemodificată la suprafaţa terestră sub forma unui flux de raze
paralele (cu lungimi de undă cuprinse între 0,291 şi 4-5 μ). Radiaţiile cu lungimi de undă
mai mici de 0,291 μ nu ajung pe Pământ din cauza absorbţiei exercitată de ozon, iar cele
cu lungimi de undă mai mari de 4-5 μ, din cauza absorbţiei produsă de bioxidul de carbon
şi vaporii de apă din atmosferă.
În afara atmosferei, radiaţia solară directă poartă numele de constantă solară (S 0).
Aceasta reprezintă cantitatea totală de energie radiantă ce trece într-un minut printr-o
suprafaţă de 1 cm2, orientată perpendicular pe razele Soarelui şi situată în afara
atmosferei terestre, la distanţa medie dintre Pământ şi Soare. Valoarea ei este:
SO= 1,95 cal/cm2.min = 1,36 x 103 Jouli/m2.s = = 1,36 x 106 ergi/cm2.s =
= 0,136 Waţi/cm2.

26
Intensitatea radiaţiei solare directe (S) variază în dependenţă de doi factori: înălţimea
Soarelui deasupra orizontului (latitudinea pentru acelaşi moment; anotimpul şi momentul
zilei pentru acelaşi punct) şi transparenţa atmosferei (umezeala aerului, nebulozitatea,
concentraţia pulberilor în suspensie). Dependenţa de primul factor face ca regimul anual
al intensităţii radiaţiei solare directe (S) să prezinte valori minime în decembrie, luna
solstiţiului de iarnă, iar dependenţa de cel de-al doilea, împiedică producerea valorilor
maxime în iunie, luna solstiţiului de vară (caracterizată, pentru regiunile temperate din
emisfera nordică, prin umezeală şi nebulozitate ridicate) deplasând-o către mai şi aprilie,
luni în care transparenţa atmosferei este mai ridicată.
Distribuţia teritorială este comandată de aceeaşi factori de influenţă ca şi
distribuţia temporală (regimul anual şi diurn). În linii mari, valorile fluxului respectiv
scad cu creşterea latitudinii. Totuşi, umezeala şi nebulozitatea ridicate, determină în
regiunile ecuatoriale o scădere considerabilă a radiaţiei solare directe (S), în timp ce
transparenţa mare a aerului din regiunile polare provoacă creşterea radiaţiei solare directe
(S). Distribuţia verticală se caracterizează prin creşterea intensităţii radiaţiei solare
directe (S) pe măsura creşterii altitudinii.
Radiaţia difuză reprezintă acea parte a radiaţiei solare, care, după ce a fost
difuzată de moleculele gazelor ce compun atmosfera şi de suspensiile din cuprinsul
acesteia, ajunge la suprafaţa terestră venind din toate direcţiile. Din această cauză a fost
numită şi radiaţia difuză a bolţii cereşti (D).
Intensitatea radiaţiei difuze depinde, ca şi cea a radiaţiei solare directe, de
înălţimea Soarelui deasupra orizontului şi de transparenţa atmosferei. Valorile calculate
teoretic pentru o atmosferă pură şi uscată arată că micşorarea unghiului h0 de la 90° la 3°
atrage după sine scăderea de trei ori a intensităţii radiaţiei difuze (D) şi de 35 de ori a
intensităţii radiaţiei solare directe ( S'). Rezultă, aşadar, că în cazul scăderii generale a
sumei D+S, ponderea lui D creşte substanţial către înălţimile mici ale Soarelui. La
răsăritul şi apusul Soarelui, cînd h0 = 0, raportul D/S' =  , ceea ce înseamnă că întreaga
cantitate de radiaţii este difuză.
Pentru suprafeţele înconjurate de munţi, arbori sau clădiri înalte, intensitatea
radiaţiei difuze scade direct proporţional cu mărimea închiderii provocată de acestea.
Scăderea se explică prin faptul că o parte din bolta cerească nu mai funcţionează ca sursă

27
de radiaţii difuze, închiderea sau deschiderea orizontului joacă un rol important în
diferenţierea cantităţilor de radiaţii difuze primite de diverse suprafeţe. Astfel, versanţii
acoperiţi cu zăpadă sau clădirile de culoare deschisă, sporesc prin reflectarea pe care o
produc, intensitatea radiaţiei difuze, deşi închid în bună măsură orizontul.
Latitudinal, se constată o creştere a intensităţii radiaţiei difuze pe măsura
apropierii de poli. Aici valorile ei foarte ridicate se datorează frecvenţei mari a norilor
stratiformi şi albedoului ridicat al stratului de zăpadă.
Pe verticală, intensitatea radiaţiei difuze scade cu înălţimea din cauza scăderii
concentraţiei particulelor difuzante. în munţi, la nivelul zăpezilor permanente, are totuşi
loc o creştere a ei, cauzată de reflectarea repetată a razelor solare.
Radiaţia globală (Q) reprezintă suma radiaţiei solare directe şi difuze (Q = S' +
D). Valorile intensităţii radiaţiei globale se află în strânsă dependenţă de starea atmosferei
şi procesele vremii. Astfel, pe timp acoperit, când radiaţia solară directă nu poate ajunge
la suprafaţa terestră, ele sunt mai reduse şi se referă numai la radiaţia difuză.
În evoluţia ei diurnă, radiaţia globală descrie o curbă simetrică, având valori
minime la răsăritul şi apusul Soarelui şi valori maxime la amiază, când înălţimea acestuia
deasupra orizontului este maximă. Regimul anual al radiaţiei globale prezintă un minim
în decembrie (luna solstiţiului de iarnă) şi un maxim în iulie. Decalarea maximului faţă
de luna solstiţiului de vară, este rezultatul nebulozităţii mai accentuate a lunii iunie, care
determină o slăbire a radiaţiei solare directe şi prin aceasta, a radiaţiei globale.
Distribuţia latitudinală a radiaţiei globale pe suprafaţa terestră se caracterizează
printr-o creştere treptată dinspre poli până în regiunile tropicale şi printr-o scădere
semnificativă în zona ecuatorială, unde nebulozitatea ridicată sporeşte opacitatea
atmosferei.
Radiaţia reflectată de undă scurtă (Rs) este fracţiunea din radiaţia globală
incidenţă căreia suprafaţa de incidenţă îi modifică direcţia de propagare. însuşirile de
reflectare ale suprafeţei active nu se exprimă, de regulă, prin intensitatea fluxului de
radiaţii reflectate (Rs), ci printr-un raport între acesta şi radiaţia globală incidenţă (Q).
Raportul respectiv, poartă numele de albedo (A) şi se exprimă în procente (A = Rs / Q x
100). Valorile albedoului suprafeţei terestre variază între 2 şi 95%. Majoritatea tipurilor

28
de suprafaţă activă au valori ale albedoului care variază între 10 şi 30 %. Cu excepţia apei
zăpezii.
Reflexia este al treilea proces care diminuează radiaţia solară la trecerea prin
atmosferă. Astfel, norii reflectă în medie 24-25% din radiaţia solară incidenţă la limita
superioară a atmosferei. După traversarea atmosferei, radiaţia solară este reflectată de
suprafaţa terestră în proporţie de 2-5%.
Fluxurile radiative de undă lungă sunt radiaţia terestră şi radiaţia atmosferei, a
căror diferenţă constituie radiaţia efectivă.
Radiaţia terestră (Et) este emisia neîntreruptă a suprafeţei terestre în domeniul
infraroşu al spectrului. Conform legii Stephan-Boltzmann, corectată cu coeficientul (  )
de emisie în infraroşu ( E  T 4 ), intensitatea radiaţiei terestre depinde, în primul rând,
de temperatura absolută a suprafeţei emisive. întrucât aceasta din urmă depinde de
intensitatea radiaţiei globale, regimurile lor diurne şi anuale sunt similare. Admiţând că
însuşirea de a emite radiaţii calorice, de undă lungă, a suprafeţei Pământului este identică
cu cea a corpului negru, se poate conchide că la temperatura medie de 15°C (cât are
aceasta) radiaţia terestră se ridică la valoarea de 0,57 cal /cm2, min.
Radiaţia atmosferei (Ea) este fracţiunea îndreptată către suprafaţa terestră a
radiaţiei infraroşii pe care o emite atmosfera după ce se încălzeşte, în principal, prin
absorbţia radiaţiei terestre, turbulentă, convectie etc. Absorbţia radiaţiei calorice terestre
este selectivă, ea fiind realizată cu precădere de vaporii de apă, particulele lichide de apă,
bioxidul de carbon etc. Dacă este considerată ca având aceleaşi însuşiri radiative în
infraroşu ca şi corpul negru, atmosfera, cu temperatura ei medie de 10°C, emite circa 0,42
cal/cm2, min.
Radiaţia efectivă (Eef) constituie diferenţa dintre radiaţia terestră (Et) şi radiaţia
atmosferică (Ea). Ea se exprimă prin ecuaţia: Eef = Et- Ea. Dacă se ia în considerare şi
radiaţia reflectată de undă lungă (R,), ecuaţia devine: Eef = Et- (Ea-Rl).
Valoarea medie a intensităţii radiaţiei efective variază între 0,10 şi 0,30 cal/cm 2,
min. Mărimea ei depinde de temperatura şi umezeala suprafeţei terestre, de distribuţia
verticală a temperaturii şi umezelii absolute a aerului şi de nebulozitate. Temperaturile
mari ale suprafeţei terestre duc la creşterea radiaţiei efective prin sporirea intensităţii

29
radiaţiei terestre. Dimpotrivă, temperaturile mari ale atmosferei (inversiunile termice) duc
la scăderea radiaţiei efective, prin sporirea intensităţii radiaţiei atmosferice.
Prezenţa norilor alcătuiţi din picături fine de apa cu o mare capacitate de absorbţie
şi de emisie în domeniul infraroşu al spectrului, determină o creştere însemnată a
intensităţii radiaţiei atmosferice şi implicit o reducere a intensităţii radiaţiei efective, ceea
ce protejează suprafaţa terestră de răciri excesive. în unele nopţi de iarnă, cu cerul
complet acoperit de nori stratiformi având plafonul jos, radiaţia atmosferei poate
înregistra valori mai mari decât radiaţia terestră, contribuind astfel, în mod direct, la
încălzirea suprafeţei active.
Ceaţa, a cărei structură microfizică este similară cu cea a norilor, exercită asupra
radiaţiei efective o influenţă asemănătoare.
Regimul diurn al intensităţii radiaţiei efective prezintă un minim principal în
intervalul dinaintea răsăritului Soarelui, un altul imediat după apusul Soarelui şi un
maxim la amiază.
În regim anual, intensitatea maximă se constată vara sau primăvara, când
transparenţa aerului este mai mare, iar cea minimă în timpul iernii, când transparenţa
atmosferică este mai mică şi aportul de energie solară mai redus.
Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre (B) este diferenţa dintre suma tuturor
fluxurilor radiative de undă scurtă şi lungă primite şi suma fluxurilor radiative de undă
scurtă şi lungă cedate de o suprafaţă oarecare. El se diferenţiază net de la zi la noapte.
Ziua, pe timp senin, el este o ecuaţie de forma:
B = S' + D – Rs+ Es – Et- Rl
Dacă se are în vedere că S + D = Q, ecuaţia respectivă devine:
B = Q – Rs + Es – Es- Rl
În situaţiile sinoptice cu cer acoperit, când radiaţia solară directă nu poate ajunge
la suprafaţa terestră, ecuaţia bilanţului radiativ capătă forma: B = D – Rs+ Es – Et- Rl
Noaptea, când nu mai există radiaţii de undă scurtă (Q=0; R=0), bilanţul radiativ
se constituie numai din radiaţii de undă lungă: B = E a – Et- Rl înlocuind separat bilanţul
radiaţiilor de undă scurtă (Bs) şi al celor de undă lungă (B1) se obţine: B = Bs- B1.
În forma sa cea mai sintetică, dar completă, bilanţul radiativ este o ecuaţie de
forma:

30
B = Q(1-A)-Eef în care: Q este radiaţia globală; A este albedoul, exprimat prin relaţia:
A= Rs / Q; iar Eef- radiaţia efectivă, exprimată prin relaţia: Eef = Et - (Ea – Rl).
Valoarea bilanţului este dependentă de înălţimea Soarelui deasupra orizontului
(latitudinea, anotimp, momentul zilei), de caracterul suprafeţei active, de opacitatea
atmosferei (nebulozitatea, impurităţi în suspensie etc.) şi de conţinutul ei în vapori de apă.
în evoluţia diurnă, bilanţul radiativ este pozitiv ziua (căldura primită o depăşeşte pe cea
cedată) şi negativ noaptea (căldura cedata o depăşeşte pe cea primită). Noaptea, evoluţia
bilanţului radiativ are variaţii foarte slabe deoarece radiaţia efectivă de care depinde, nu
manifestă schimbări importante. Atât noaptea, cât şi ziua, valorile bilanţului radiativ pot
înregistra oscilaţii ample determinate de variaţia nebulozităţii.
În regimul anual valorile maxime ale bilanţului radiativ se produc vara, când
suma radiaţiilor primite de suprafaţa terestră este pretutindeni mai mare decât suma celor
pierdute, iar valorile minime, iarna, când suma radiaţiilor primite este depăşită de cea a
radiaţiilor cedate. Media anuală a bilanţului radiativ al suprafeţei terestre se cifrează la 68
kcal/cm2. Ea coboară sub „0" în Antarctica (-2...-3 kcal/cm 2 pe litoral şi - 7 ... -8 kcal/cm2
în partea centrală) şi Groenlanda (-2...-3 kcal/cm2 în interior), atingând valori maxime de
120-140 kcal/cm2 în regiunile cu climă ecuatorial-oceanică şi tropical-oceanică. La
aceleaşi latitudini pe uscat, bilanţul radiativ atinge 80-100 kcal / cm2, an în zona pădurilor
ecuatoriale şi 60-70 kcal /cm2, an, în Sahara. La latitudinea ţării noastre, sumele medii
anuale ale bilanţului radiativ variază între 40 şi 50 kcal /cm2.
Bilanţul radiativ al sistemului Pământ-atmosferă are o structură mai complexă
decât bilanţul radiativ al suprafeţei terestre, deoarece la traversarea atmosferei intervin
procesele de absorbţie, difuzie şi reflexie. Modelul unitar al bilanţului radiativ de undă
scurtă şi lungă prezentat de H.J. Critchfield este concludent în acest sens. Din totalul
radiaţiei solare primite la limita superioară a atmosferei (100%), o fracţiune de 35% este
reflectată (24% de nori, 7% de moleculele aerului şi 4% de suprafaţa terestră), o alta de
18% este absorbită de atmosferă şi o alta de 47% traversează atmosfera (23 % sub forma
radiaţiei solare directe şi 24% sub forma radiaţiei difuze), fiind absorbită de suprafaţa
terestră. Rezultă deci că sistemul Pământ-atmosferă -reflectă 35% din radiaţia primită şi
absoarbe 65%. Această din urmă fracţiune este reemisă în întregime (60% de atmosferă şi
5% de suprafaţa terestră).

31
 4.3. Procesele în care se consumă căldura rezultată din bilanţul
radiativ

Suprafaţa terestră are o temperatură medie de echilibru cifrată la 15°C. În absenţa

atmosferei, aceasta ar fi de -3°C pentru globul terestru real (cu albedoul de 9%); de 4°C
pentru un glob terestru acoperit în întregime cu apă (având albedoul mediu de 5%); de -
8°C pentru un glob terestru acoperit în întregime cu zăpadă (având albedoul mediu de
80%). Pentru ca temperatura reală de echilibru (15°C) să se menţină, este necesar ca
întreaga cantitate de căldură obţinută de suprafaţa terestră sub forma bilanţului radiativ,
să fie consumată. Acest consum se realizează în trei procese principale (încălzirea solului
în adâncime, încălzirea aerului de deasupra, evaporarea apei) şi în alte trei mai puţin
importante (topirea gheţii şi zăpezii, reîncălzirea precipitaţiilor, constituirea substanţei
vii), dar care nu pot fi complet neglijate.
Deoarece, în anumite situaţii, consumurile de căldură menţionate se pot converti
în aporturi, unii autori au denumit procesele predominant consumatoare de căldură cu
termenii mai cuprinzători: schimburile de căldură sau transporturile de căldură.
Transportul căldurii în sol (Ts) se realizează între suprafaţa solului şi părţile lui
mai adânci având sensuri opuse, după cum bilanţul radiativ al suprafeţei este pozitiv sau
negativ.
Fluxul de căldură îndreptat de sus în jos (pozitiv) împiedică ziua încălzirea prea
puternică a suprafeţei solului, iar cel îndreptat de jos în sus (negativ) împiedică răcirea
excesivă în timpul nopţii. Gradul de încălzire a suprafeţei solului depinde, în primul rând,
de intensitatea radiaţiilor solare. Pe lîngă aceasta însă, intervin şi alţi factori legaţi de
natura şi structura solului, care, la valori identice ale intensităţii radiaţiei solare,
determină încălziri inegale pe distanţe orizontale mici. Aceşti factori sunt: coeficientul de
absorbţie, căldura specifică şi conductibilitatea calorică.
Coeficientul de absorbţie (  ) este complementul albedoului (A), valoarea lui
putând fi exprimată prin relaţia:  = 1 - A. Rezultă, aşadar, că încălzirea suprafeţei

solului este cu atât mai puternică cu cât coeficientul de absorbţie este mai mare şi
albedoul mai mic.

32
 Căldura specifică sau capacitatea calorică reprezintă cantitatea de căldură
necesară unui gram sau unui centimetru cub dintr-un corp, pentru a-şi ridica temperatura
cu 1°C. Când corpul respectiv este exprimat în grame, căldura se numeşte „gravimetrică"
(cal/g. grad), iar când este exprimat în cm 3, „volumetrică" (cal/cm3.grad). Între căldura
specifică volumetrică (C) şi cea gravimetrică (c) există relaţiile: C = c-  şi respectiv, c =
C/  , în care  este densitatea corpului considerat.
Dată fiind căldura specifică foarte mare a apei şi foarte mică a aerului, rezultă că,
cu cât solul va avea mai multă apă şi mai puţin aer, cu atât căldura lui specifică va creşte
şi invers. Din această cauză, cantităţi egale de căldură încălzesc mai puţin un sol umed
(cu căldură specifică mai mare) decât unul uscat (cu căldură specifică mai mică). Tot ca o
consecinţă a căldurii specifice superioare, răcirea radiativă a solului umed este mai lentă,
el rămânând noaptea, mai cald decât cel uscat.
Conductibilitatea calorică reprezintă proprietatea corpurilor de a transmite
căldura de la o moleculă la alta, de la o particulă la alta şi de la un strat la altul.
Propagarea căldurii se realizează întotdeauna dinspre părţile cu temperaturi mai ridicate
către cele cu temperaturi mai coborâte. Pentru exprimarea ei cantitativă a fost stabilit
coeficientul de conductibilitate calorică (  ), care reprezintă cantitatea de căldură ce
trece în timp de o secunda printr-un strat de maletie cu suprafaţa de 1 cm2 şi grosimea de
1 cm, pe direcţia normală faţă de cele două suprafeţe limitante între care există o
diferenţă termică de 1°C (cal/ cm2, s. grd.).
Pe lângă căldura specifică apreciabilă, valoarea mare a coeficientului de
conductibilitate calorică face ca ziua, căldura primită de suprafaţa solului umed, să se
transmită mai rapid către stratele din adâncime, ea încălzindu-se astfel mai puţin decât
suprafaţa unui sol uscat, care având o conductibilitate calorică redusă, acumulează în
stratul superficial cea mai mare parte a căldurii primite şi se încălzeşte excesiv. Efectul
conducti-bilităţii calorice se suprapune evident efectulului îndreptat în acelaşi sens al
căldurii specifice. Noaptea, conductibilitatea calorică mare înlesneşte transmiterea
căldurii dinspre stratele mai adânci ale solului umed către suprafaţa lui, suplinind astfel o
parte din căldura pierdută de acesta prin radiaţie şi făcând-o să rămână mai caldă decât
suprafaţa unui sol uscat a cărui conductibilitate calorică slabă nu permite formarea unui
aflux de căldură notabil din adâncime.

33
 Transportul căldurii în mare (T m) se realizează într-un mod amplu diferenţiat de
cel caracteristic pământului ferm. Desigur, conductibilitatea calorică a apei nu este prea
mare (0,0015 cal/ cm2.s.grd), dar transmiterea căldurii se face în principal prin amestecul
datorat curenţilor (verticali şi orizontali) şi valurilor.
Transportul vertical al căldurii în mare/ocean se realizează pe adâncimi de ordinul
sutelor de metri, spre deosebire de cel caracteristic solului, care se limitează la adâncimi
de ordinul metrilor (mai frecvent al zecilor de centimetri). Variaţiile termice anuale dispar
la adâncimi de circa 300 m, adică de 16 ori mai mari decât în cazul pământului ferm. Din
cauza căldurii specifice şi conductibilităţii calorice ridicate, a consumului mare de
căldură în procesul evaporaţiei şi a mişcărilor sale neîncetate, apa mărilor şi oceanelor se
încălzeşte mai lent ziua şi vara şi se răceşte mai greu noaptea şl iarna. Regimul termic
anual al suprafeţei mării, la latitudini temperate şi polare, înregistrează valori maxime in
lunile august-septembrie şi minime în februarie -martie.
Transportul căldurii în apă are caracteristici foarte diferite când aceasta se află în
stare solidă. Un prim factor care diminuează acest transport îl constituie albedoul foarte
ridicat al zăpezii (80-90 %). Acestuia i se adaugă coeficientul mare de emisie în infraroşu
(foarte apropiat de cel al corpului absolut negru, care este egal cu 1) şi conductibilitatea
calorică extrem de redusă care se datorează aerului nemişcat dintre cristalele de gheaţă.
Reflectând radiaţiile de undă scurtă şi emiţând radiaţiile de undă lungă mai
puternic decât orice alt tip de suprafaţă activă, stratul de zăpadă se răceşte extrem de
rapid (frecvent cu 15-20°C într-o noapte de emisie radiativă).
Transportul căldurii în aer (Ta) se realizează obişnuit de la suprafaţa terestră spre
atmosferă prin : conductibilitate moleculară, emisie radiativă, turbulenţă şi convecţie.
Conductibilitatea moleculară joacă un rol neînsemnat în încălzirea aerului din
cauză că acesta are un coeficient de conductibilitate calorică extrem de redus (0,00005
cal/cm2.s. grd.). Prin mijlocirea acestui proces, aerul nemişcat se poate încălzi numai într-
un strat cu grosimea de maximum 4 cm.
Emisia radiativă are o contribuţie mult mai mare decât conductibilitatea
moleculară, fiind reprezentată prin fluxul radiativ de undă lungă emis neîncetat de
suprafaţa terestră. Acest flux este absorbit selectiv de către vaporii de apă, bioxidul de

34
carbon şi suspensiile din atmosferă, care se încălzeşte astfel şi emite, la rândul ei, radiaţii
calorice, în toate direcţiile, deci şi înapoi către suprafaţa terestră.
Turbulenţa reprezintă mişcările dezordonate alo aurului sub forma unor mici
vârtejuri, al căror efect principal constă în amestecul volumelor de aer cu temperaturi
diferite, ceea ce implică un schimb (transport) caloric important între suprafaţa terestră şi
aerul de deasupra, precum şi între diferitele straturi de aer. Turbulenţa poate fi generată
atât de cauze termice, cât şi de cauze dinamice.
 Turbulenţa termică ia naştere ca urmare a încălzirii inegale a micilor faţete
şi suprafeţe orientate diferit faţă de razele solare (faţetele granulelor de sol,
fragmentelor de rocă, asperităţilor de dimensiuni mici etc). Aerul aflat în
contact cu aceste suprafeţe se încălzeşte diferit, ceea ce determină
formarea unor curenţi ascendenţi de mică intensitate deasupra suprafeţelor
mai calde şi a altora descendenţi deasupra suprafeţelor mai reci. Prezenţa
turbulenţei termice este pusă în evidenţă de tremurul contururilor
obiectelor, fenomen optic datorat refracţiei diferenţiate a razelor de lumină
care străbat mediul turbulent.

 Turbulenţa dinamică apare în urma interacţiunii dintre volumele de aer

aflate în mişcare de-a lungul suprafeţei terestre şi neregularităţile acesteia.
Obstacolele mici (asperităţile solului, muşuroaiele, vegetaţia ierboasă etc.)
şi mari (dealurile, movilele, pădurile, construcţiile etc.) se opun deplasării
lineare a volumelor de aer, modificând în acelaşi timp şi viteza acestora.
Pe lângă amestecul aerului ce se poate resimţi pînă la înălţimi de ordinul
sutelor de metri, un alt efect general al interacţiunii amintite constă în
micşorarea vitezei vântului, datorită forţei de frecare.
Convecţia este deplasarea pe verticală a volumelor de aer. Ca şi turbulenţa, ea
poate fi termică sau dinamică.
 Convecţia termică reprezintă, de fapt, turbulenţa termică la scară mare. Ea apare
în urma încălzirii inegale a diferitelor compartimente relativ omogene, care
alcătuiesc suprafaţa terestră (ogoare, lanuri, păduri, plăji, mlaştini, suprafeţe
acvatice, spaţii clădite etc). Prin încălzire, volumul de aer aflat în contact cu o

35
 suprafaţă oarecare, îşi sporeşte energia cinetico-moleculară şi se dilată. în acest
fel, densitatea lui devine mai mică decât a aerului înconjurător, ceea ce determină
apariţia energiei de instabilitate exprimată printr-o acceleraţie pozitivă (mişcare
ascendentă). Odată intrat în mişcare ascendentă, volumul respectiv de aer începe
să se răcească adiabatic (1°C/100 m diferenţă de nivel), până la egalizarea
temperaturii sale cu cea a aerului din jur. La nivelul egalizării temperaturii se
egalizează şi densitatea, dispărând astfel energia de instabilitate şi deci, şi
acceleraţia pozitivă. Volumul de aer rămâne în echilibru indiferent. în
compensaţie, aerul mai rece şi mai dens de la înălţime capătă o acceleraţie
negativă (mişcare descendentă) ajungând la suprafaţa terestră unde se încălzeşte şi
intră din nou în ascensiune.
Mişcările convective efectuează un transport ascendent de căldură şi prin
intermediul vaporilor de apă care se ridică odată cu aerul, eliberând căldura lor
latentă de evaporare la diversele niveluri unde are loc condensarea.
 Convecţia dinamică se dezvoltă numai în situaţii speciale şi poate fi frontală sau
orografică, după cum ascensiunea aerului este determinată de o altă masă de aer
(mai rece) sau de un obstacol de relief.
Convecţia termică şi dinamică reprezintă procesul cel mai important care produce
schimbul (transportul) de căldură între suprafaţa terestră şi aerul de deasupra, ca şi între
diferitele straturi ale ainioi.loini, pană la limita ei superioară. Valoarea schimbului caloric
turbulent dintre suprafaţa terestră şl atmosferă este dată de cantitatea de căldură codată
sau primită de suprafaţa terestră către şi de la atmosferă. Pentru calcularea fluxurilor
verticale de căldură şi a evaporaţiei ce are loc în intervalele cu convectie ascendentă, este
extrem de utilă cunoaşterea coeficientului schimbului turbulent (St) care reprezintă
cantitatea de aer, exprimată în grame, ce trece în timp de 1 secundă, printr-o secţiune de 1
cm2, pe direcţie normală.
Distribuţia verticală a temperaturii în troposferă indică o răcire treptată a aerului
pe măsura creşterii altitudinii, ca urmare a proceselor prin mijlocirea cărora se realizează
schimbul de căldură între suprafaţa terestră şi aerul de deasupra. Procesele atmosferice
presupun transformări frecvente de energie, dintr-o stare în alta. Acestea au loc în timpul
absorbţiei şi transformării energiei radiante, al evaporării şi condensării, al încălzirii şi

36
răcirii aerului. Mişcările aerului şi schimbările stării lui, ca rezultate ale lucrului efectuai
de maşina termica uriaşă care este atmosfera, se supun legilor generale ale
termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii arată că o cantitate de căldură (Q) transmisă
unui mediu izolat oarecare (aer) este consumată, pe de o parte, pentru creşterea energiei
lui interne (dE), iar pe de alta, pentru efectuarea lucrului (dL) necesar învingerii forţelor
exterioare. El poate fi scris sub forma: dQ = dE + dL
Temperatura aerului se poate modifica nu numai printr-un aport sau pierdere de
căldură (dQ), ci şi prin variaţia presiunii exterioare (dp). Astfel, pentru aceeaşi valoare a
lui dQ, temperatura creşte dacă se măreşte presiunea exterioară (dp >0) şi scade dacă se
micşorează presiunea exterioară (dp < 0). Când dQ = 0, variaţia temperaturii depinde
întru totul de modificarea presiunii. Această variaţie se numeşte adiabatică, deoarece se
produce fără schimb de căldură între sistemul dat (aerul în mişcare verticală) şi aerul din
jur (în echilibru stabil).
În cazul mişcărilor verticale, valorile succesive ale temperaturii aerului pot fi
determinate cu ajutorul ecuaţiei Poisson, dacă se cunoaşte variaţia presiunii într-un proces
adiabatic. Aceasta are forma :
0 , 288
Tz  p z 
 
T0  p 0 

în care T0 şi P0 sunt temperatura absolută şi presiunea la nivelul iniţial „0", iar T z şi Pz -

temperatura absolută şi presiunea la nivelul final „z".
Aşa cum s-a arătat deja, o cantitate oarecare de aer în mişcare verticală îşi poate
modifica temperatura fără schimb de căldură cu aerul din jur, numai prin modificările sale
de volum, sub acţiunea presiunii atmosferice exterioare. în cazul mişcării ascendente,
aerul se răceşte din cauza creşterii de volum pe care o determină scăderea presiunii
(răcire prin (destindere adiabatică, adică prin transformarea unei părţi din energia
calorică a aerului ascendent în energia cinetico-moleculară necesară învingerii presiunii
atmosferice exterioare).
Dimpotrivă, în cazul mişcării descendente, aerul se încălzeşte din cauza scăderii
de volum pe care o determină creşterea presiunii (încălzire prin comprimare adiabatică,

37
adică prin transformarea unei părţi din energia cinetico-moleculară a aerului descendent,
în energie calorică).
Pe baza ecuaţiei Poisson şi a sondajelor aerologice s-a stabilit valoarea variaţiei
adiabatice a temperaturii aerului uscat raportată la unitatea de distanţă verticală. Aceasta
este constantă, se cifrează la 1°C /100 m şi poartă numele de gradient adiabatic uscat (
 a ) sau gradient individual.

Spre deosebire de aceasta, gradientul termic vertical al mediului aerian care

înconjoară volumul de aer în mişcare, se numeşte gradient termic local ( l ) sau
gradient geometric şi poate avea valori mai mari, mai mici sau egale (în cazuri izolate) cu
cele ale lui  a .

Transportul căldurii în procesul evaporaţiei (T v) este evidenţiat de faptul că din

cele 110 kcal absorbite anual de fiecare cm2 al suprafeţei terestre, 46 kcal (42 %) se
consumă în procesul evaporaţiei. Acestea deoarece pe cea mai mare parte a suprafeţei
Pământului evaporarea are loc fără întrerupere, iar consumul de căldură necesar realizării
ei se ridică la 677 cal pentru un gram de gheaţă cu temperatura de 0°C, la 597 cal pentru
un gram de apă cu temperatura de 0°C şi la 580 cal pentru un gram de apă cu temperatura
de 30°C. Căldura latentă de evaporare înmagazinată în vaporii de apă ce intră în mişcare
ascendentă, este eliberată la diferitele niveluri din atmosferă unde are loc condensarea,
jucând astfel un rol important în procesul transportului (schimbului turbulent de căldură
dintre suprafaţa activă şi aerul de deasupra).
Transportul căldurii in procosul topirii gheţii şi zăpezii (T g) este important în
legiunile reci şi temperate, unde în perioada topirii zăpezii, care acoperă 37 mii km 2 în
emisfera nordică, se consumă zilnic 350 cal/cm2, ceea ce face ca temperatura aerului să
nu depăşească prea mult 0°C (topirea unui gram de gheaţă cu temperatura de 0°C
necesitând o cantitate de căldură de 80 cal).
Transportul căldurii în procesul (re)încălzirii precipitaţiilor (T p) are oarecare
importanţă doar în pădurile ecuatoriale cu precipitaţii abundente în fiecare zi (în medie 11
mm/zi). Apa căzută cu 15°C este (re)încălzită până la 27°C (media suprafeţei solului)
printrun consum de căldură cifrat la 1,2 cal/ cm2.zi.

38
 Transportul căldurii în procesele biologice (Tb) se referă la consumul de energie
necesar constituirii substanţei vii şi totodată, la căldura eliberată în procesele de
descompunere şi respiraţie.
Bilanţul caloric al suprafeţei terestre (Bc) are forma:
Bc- B - (Ts + Ta + Tv + Tg + Tp + Tb),
în care B este bilanţul radiativ; Ts - transportul căldurii în sol; Ts -în aer; Ts - prin
evaporaţie; Tg - prin topirea gheţii şi zăpezii; Tp - prin (re)încălzirea precipitaţiilor;Tb - în
procesele biologice.
Deşi uneori se convertesc în aporturi, transporturile incluse în paranteză, rămân
totuşi consumuri de căldură. Cele mai importante sunt primele trei, cu privire la ele
existând de altfel şi cele mai multe date, obţinute experimental.
În consecinţă, ecuaţia bilanţului caloric poate fi scrisă sub forma:
Bc = B - (Ts+Ta+Tv).
Considerând aportul de căldură (B) ca pe primul termen al ecuaţiei, iar
consumurile ca (Ts+Ta+Tv ) pe cel de-al doilea, aceasta devine: B = Ts+Ta+Tv.
Pentru suprafeţele uscate de pe care evapo-raţia lipseşte total sau este atât de mică
încât poate fi omisă, ecuaţia se simplifică şi mai mult luând forma: B = Ta.
Este evident că, în regiunile deşertice şi pe suprafeţele create artificial (pavaj,
beton, asfalt etc), toată căldura primită sub forma bilanţului (B) se consumă în procesul
încălzirii aerului de deasupra (Ta). Dimpotrivă, în cazul suprafeţelor puternic umezite,
consumul principal de căldură revine procesului de evaporaţie (T v) care duce la scăderea
temperaturii solului şi aerului de deasupra, reducând totodată şi intensitatea schimbului
caloric sol-aer. Faptul că suprafaţa terestră este în cea mai mare parte acoperită cu apă
face ca procesul evaporaţiei să joace rolul preponderent în consumarea energiei calorice
rezultată din bilanţul radiativ.

39
 CAPITOLUL 5
PROCESE DE CONDENSARE ŞI FORMARE A
PRECIPITAŢIILOR

5.1.Condensarea vaporilor de apă

Condensarea vaporilor de apă reprezintă procesul de trecere a acestora din stare

gazoasă în stare lichidă. Dacă trecerea se face direct din starea gazoasă în starea solidă,
procesul se numeşte sublimare. În urma condensării şi sublimării vaporilor de apă, în
atmosferă ia naştere toată diversitatea formelor de nori, a ceţurilor şi precipitaţiilor.
Vaporii din atmosferă se transformă în picături lichide, solide sau fulgi de zăpadă numai
când la nivelul la care se produce fenomenul s-a atins starea de saturaţie şi suprasaturaţie,
simultan cu o scădere suficientă a temperaturii. Din momentul atingerii stării de saturaţie,
orice scădere de temperatură face ca surplusul de vapori să treacă din stare lichidă sau
solidă, după cum temperatura este pozitivă sau negativă.
Nucleele de condensare sunt particule materiale de diferite origini aflate în
suspensie în atmosfera liberă, ale căror proprietăţi higroscopice facilitează procesul
condensării. În jurul lor se depun produsele condensării.
Nucleele de condensare ajung în atmosferă în special de pe suprafaţa terestră în urma
eroziunii, acţiunii vulcanice, a proceselor tehnologice etc. Dimensiunile lor sunt cuprinse
între 5×10-6 – 5×10-3mm, iar numărul lor:
 deasupra uscatului 104 – 106/cm3 aer;
 deasupra norilor 400 – 1000 particule/cm3 , scădere semnificativă;
 deasupra mărilor polare 2 particule/cm3;
 pe oceane 1000 particule/cm3.
În ceea ce priveşte sublimarea vaporilor, particulele care facilitează acest proces, nucleele
de sublimare, sunt alcătuite din ace fine de gheaţă sau alte substanţe izomorfe, care
cristalizează în mod similar ca apa (particule de cuarţ).

40
5.2.Mecanismul de producere a fenomenului de condensare

Momentul începerii condensării corespunde, în general, cu iniţierea

suprasaturaţiei. De la o anumită temperatură negativă, picătura de apă din jurul nucleului
îngheaţă, pe ea producându-se în continuare sublimarea. Îngheţarea picăturilor depinde de
diametrul şi natura lor fizico-chimică. Se consideră că temperatura de îngheţare este egală
cu temperatura la care se află nucleul de sublimare. Există însă o valoare a temperaturii,
oscilând între -6o şi -12oC care delimitează condensarea, de sublimare. Sub această
valoare cristalele de gheaţă se formează direct din vaporii de apă.
Procesele atmosferice prin care se realizează scăderea temperaturii necesară
condensării vaporilor, se produc în urma:
 răcirii aerului prin radiaţie;
 schimbului de căldură molecular sau turbulent dintre două mase de aer cu
proprietăţi diferite;
 dilatării adiabatice (detentei) maselor de aer aflate în deplasare verticală.

5.3.Condensarea vaporilor de apă la suprafaţa pământului

În nopţile senine sau cu nebulozitate redusă apar pe suprafaţa solului, vegetaţiei,

clădirilor, etc. produse ale condensării vaporilor de apă. Fenomenul se explică în
principiu astfel: prin radiaţie, corpurile şi suprafeţele respective se răcesc, micşorând
treptat temperatura aerului cu care sunt în contact, până la valoarea corespunzătoare stării
de saturaţie. Când temperatura stratului de aer din vecinătatea suprafeţelor considerate
este pozitivă, depunerile vor fi lichide (rouă), iar dacă temperatura coboatră sub 0oC
depunerile sunt solide (brumă, polei, chiciură).
Alte condiţii de formare implică:
 umiditate suficientă a aerului;
 stare de tulburenţă redusă (fără vânt);
 căldură specifică şi conductibilitate termică redusă ale suprafeţelor de formare.

41
Bruma apare sub forma unor cristale fine de gheaţă. Când roua sau bruma sunt
abundente, nu se mai formează ceaţa densă.
Chiciura (promoroaca) este o depunere solidă în formă de zăpadă, uneori cu structură
cristalină. Se formează prin sublimarea vaporilor de apă (chiciura cristalină) sau prin
îngheţarea picăturilor de ceaţă suprarăcite ( chiciura granulară), Chiciura se formează pe
vreme liniştită, în interiorul maselor de aer umede, cu temperaturi sub 0 oC şi în care
plutesc ace fine de gheaţă.
Poleiul reprezintă fenomenul de acoperire a suprafeţelor cu un strat dens de gheaţă, în
urma căderii picăturilor de apă subrăcită (burniţă, ploaie). Se formează în perioadele reci,
când într-o regiune puternic răcită anterior, pătrund mase de aer umed, cu temperaturi
între 0o şi -5oC. Venind în contact cu solul răcit, picăturile de apă îngheaţă rapid.

5.4.Ceaţa
5.4.1. Caracteristici principale

Ceaţa este formată din picături de apă sau cristale fine de gheaţă, cu dimensiuni
micronice, după cum urmează:
 la temperaturi pozitive: de la 1μm la 60 μm.
 la temperaturi negative: 2 μm şi 5μm.
Densitatea particulelor are valori cuprinse în domeniile de mai jos:
 ceaţă slabă: 50 – 100 particule/cm3 aer;
 ceaţă densă: 500 – 600 particule/cm3 aer.

Umiditatea relativă a ceţii:

 la temperaturi pozitive: 100%
 la temperaturi negative: de obicei sub 100%.
Pentru ca ceaţa odată formată se se menţină, este necesară depăşirea stării de saturaţie
prin:
 evaporarea apei de la suprafaţa mai caldă către aerul rece;

42
  întrepătrunderea şi amestecul a două straturi de aer;
 scăderea temperaturii sub punctul de rouă.

5.4.2.Clasificarea ceţei

 După condiţiile şi cauzele de formare:

 cauze de ordin fizic, care au la bază modul de răcire al aerului (ceaţă de
amestec, de evaporare, de radiaţie);
 cauze de ordin sinoptic, care conduc la ceţuri în interiorul aceleaşi mase
de aer şi la ceţuri frontale;
 cauze de ordin local: ceaţă de oraş, de munte, vale, râu etc.
 Clasificarea cea mai folosită este după modul de formare:
 ceaţă din interiorul aceleaşi mase de aer;
 ceaţă frontală, formată în zona de amestec a două mase diferite de aer.

5.4.3.Tipuri de ceaţă din interiorul aceleaşi mase de aer

Din această grupă fac parte ceaţa de radiaţie, ceaţa de advecţie şi ceaţa advectiv-
radiativă. În continuare se va detalia doar mecanismul de formare a ceţei de radiaţie,
datorită importanţei sale în poluarea atmosferică.
Ceaţa de radiaţie, tipic continentală, se formează în condiţiile care favorizează
răcirea scoarţei prin radiaţie, în condiţile existenţei unui schimb turbulent de căldură
(dacă nu există vânt, răcirea se propagă într-un strat de aer foarte subţire, rezultând roua).
Ceaţa de radiaţie este însoţită întotdeauna însoţită de fenomenul de inversiune termică, în
raport cu poziţia stratului de inversiune deosebindu-se ceaţa joasă şi ceaţa înaltă de
radiaţie.Ceaţa joasă se formează în nopţile senine şi relativ calme ( când viteza vântului
nu depăşeşte valoarea de 2m/s) în regim de maxim barometric (regim anticiclonic). De-a
lungul văilor, unde aerul rece se infiltrează mai uşor, ceaţa de radiaţie ia naştere şi în
condiţile de calm atmosferic. Probabilitatea sa de apariţie creşte când solul este umed, în
urma evaporării temperatura sa scăzând. Formarea sa este favorizată de existenţa unui

43
număr mare de nuclee de condensare, aşa cum este cazul regiunilor industriale.
Extinderea sa pe orizontală este de maxim 8-10 km şi dispare după câteva ore de la
răsăritul Soarelui, în cazul unui vânt de circa 6m/s.
În timpul rece, în zonele industriale, ceaţa de radiaţie poate persista zile în şir.
Exemple: Donora, Pennsylvania, SUA – 26 octombrie: ceaţa a persistat cinci zile, pe
nuclee de SO2, CdO, fulor şi clor. Consecinţe: 600 persoane afectate dintre care 20 au
murit; Londra, decembrie 1952- 4 zile cu ceaţă, gaze şi particule. Deznodământul a fost
fatal pentru 3500-4000 de oameni.
ceaţa înaltă.
Iarna, după câteva zile de radiaţie intensă a scoarţei, ceaţa joasă se poate extinde până
la 200-800 m de la nivelul solului. Sub stratul de inversiune termică umiditatea creşte şi
implicit numărul nucleelor de condensare. Aspectul este asemănător unei pânze noroase
cu grosimea cuprinsă între 400-800 m, confundându-se cu norii tip Stratus. Este un tip de
ceaţă persistentă, care poate genera precipitaţii slabe sub formă de burniţă, lapoviţă sau
ninsoare.

5.4.4. Inversiunile termice

Problemele de poluare atmosferică acută sunt frecvent determinate (1 caz din 5)

de aerul stagnant existent în cazul inversiunilor termice. În stratele joase ale atmosferei
temperatura scade cu altitudinea. În cazul unei inversiuni, o masă de aer cald, aflată la
înălţime, se localizează deasupra păturilor de aer mai rece existente în zona inferioară.
Majoritatea poluanţilor având densitate redusă, tind să se disperseze în straturile
superioare. La atingerea stratului de inversiune termică ascensiunea este stopată. Anumite
situaţii topografice sunt în mod special favorabile apariţiei inversiunilor termice(cazul
văilor şi în special al zonelor depresionare).

44
5.5.Nori şi precipitaţii

5.5.1. Norii. Geneză şi particularităţi fizice

Norii reprezintă produse ale condensării sau sublimării vaporilor de apă din atmosfera
liberă, alcătuint un sistem coloidal format din picături de apă sau cristale de gheaţă aflate
în suspensie la diferite înălţimi. Geneza norilor ca şi producerea ceţii depinde de:
 conţinutul de vapori de apă;
 prezenţa nucleelor de condensare;
 răcirea suficientă a aerului.
Formarea norilor depinde de atingerea stării de suprasaturaţie a aerului în vapori de
apă, atunci când pe lângă scăderea temperaturii se crează şi un aflux de umiditate ca
urmare a evaporărilor mai intense de la suprafaţa terestră. Răcirea aerului este asigurată
prin radiaţie, schimb turbulent şi detentă adiabatică, rolul prodominant avându-l curenţii
ascendenţi, fie de origine termică, fie dinamică.
În constituţia norilor, picăturile de apă pot fi în stare solidă, lichidă sau mixtă. În stare
lichidă picăturile se află atât la temperaturi pozitive cât şi negative. Între -30 o şi -40oC
există exclusiv cristale fine de gheaţă. Între 0o şi -30oC, norul poate cuprinde atât
particule solide cât şi lichide. Raza particulelor variază considerabil în masele noroase, în
special pe verticală: de la 5-20 μm la bază, până la peste 400 μm în partea superioară a
norului.
Numărul picăturilor oscilează de la 300-400/cm3 la bază, până la 100-300 la partea
superioară.
Cantitatea de apă condensată pe m3 este:
 în medie 0,2-0,4g;
 în partea centrală 2g;
 în norii puternic dezvoltaţi 4-5g.
Gradul de acoperire a cerului cu nori, la un moment dat se numeşte nebulozitate.

45
5.5.2. Clasificarea norilor

 după formă sau aspectul exterior (criteriul morfologic):

 nori în formă de grămezi izolate (Cumulus – Cu);
 nori în formă de grămezi compacte, cu aspect de valuri (Stratocumulus –
Sc);
 nori sub formă de pânză continuă (Stratus – St).
 funcţie de înălţime:
 nori superiori, Cirrus (Ci), Cirrocumulus (Cc) şi Cirrostratus (Cs);
 nori mijlocii, Altocumulus (Ac);
 nori inferiori, Stratocumulus şi Stratus;
 nori de dezvoltare verticală, Cumulus şi Cumulorimbus (Cb).

Tabelul 5.1. Variaţia plafonului norilor în funcţie de altitudine

Familia norilor Regiuni populate Regiuni temperate Regiuni tropicale

superiori 3-8 km 5-13 km 6-18 km

mijlocii 2-4 km 2-7 km 2-8 km

inferiori nivel suprafaţă →2 km nivel suprafaţă→2 km nivel suprafaţă→2 km

de la plafonul norilor de la plafonul norilor de la plafonul norilor

nori de dezvoltare
inferiori, până la cel al inferiori, până la cel al inferiori, până la cel al
verticală
norilor superiori norilor superiori norilor superiori

 după geneză:
 nori de convecţie termică;

46
  nori frontali;
 nori care apar în urma mişcărilor ondulatorii;
 nori de turbulenţă;
 nori rezultaţi în urma răcirii prin radiaţie.
 după structura fizică:
 nori alcătuiţi din particule lichide;
 nori alcătuiţi din particule solide;
 nori cu constituţie mixtă.

5.5.3. Condiţiile de formare a norilor

1. Nori de convecţie termică: apar în urma mişcării ascendente a aerului umed. Dacă
nivelul de convecţie (înălţimea la care se opreşte mişcarea ascendentă a aerului)
depăşeşte nivelul de condensare, se realizează condiţiile de apariţie a acestei categorii de
nori, care se înglobează în familia norilor de dezvoltare verticală.
2. Nori frontali.
Masele de aer cald pot fi antrenate într-o mişcare ascendentă pe panta care le separă de
aerul rece, atingând şi depăşind nivelul de condensare. Rezultă mase noroase care aparţin
celor mai variabile forme. După natura masei de aer care se deplasează mai rapid se pot
întâlnii două situaţii principale:
 norii frontului cald: în acest caz aerul cald se deplasează mai rapid decât aerul
cald din faţa sa, care se retrage mai încet. Ia naştere un sistem noros a căror lăţime
poate să atingă 800-900 km, iar forma norilor reprezintă o trecere continuă de la
Cirrus la Stratus.
 norii frontului rece: aerul cald aflat în faţa masei de aer rece are o mişcare
puternică de alunecare ascendentă pe suprafeţe de saturaţie care pot fi line sau
foarte abrupte. În cazul frontului rece predomină norii tip Cumulus.
3. Norii care apar în urma mişcărilor ondulatorii: iau naştere sub stratul de inversiune
termică, unde aerul devine saturat.

47
4. Norii de turbulenţă: apar în masele cu umezeală mare, care ajungând pe uscat sunt
supuse mişcărilor turbulente şi reţinute sub stratul de inversiune, unde apar formaţii
noroase tip Stratus sau Stratocumulus.
5. Norii rezultaţi în urma răcirii prin radiaţie: în anotimpul rece, în urma răcirii
nocturne, sub stratul de inversiune apare datorită radiaţiei o pânză continuă de nori
Stratus.

5.6. Precipitaţii atmosferice

5.6.1.Mecanismul formării precipitaţiilor

Norii alcătuiesc un sistem coloidal şi dacă produsele condensării plutesc în

cuprinsul norului, sistemul este stabil, cad doar precipitaţii slabe, când tulburenţa este
accentuată.
a) Formarea precipitaţiilor din nori cu particule lichide
Datorită mişcărilor verticale, în norii Cumulus sunt întrunite condiţiile de creştere a
diametrului picăturilor. În cădere, picăturile sunt pulverizate, majoritatea nemaiajungând
la baza norului. Din aceşti nori, la latitudini medii nu cad pe pământ decât picăturile cu
raza mai mare de 3 mm. În regiunile tropicale, norii Cumulus ajung până la altitudini de
8-10 km, fără ca vârfurile lor să îngheţe, de unde rezultă ploi abundente.
b) Formarea precipitaţiilor din nori alcătuiţi din particule solide
Condiţiile creşterii diametrului picăturilor sunt mai favorabile întrucât:
 se atinge o stare de suprasaturaţie mai accentuată;
 cristalele de gheaţă au suprafaţa mai mare, captând picături din zona inferioară.
c) Formarea picăturilor din norii cu structură mixtă
În zonele temperate, precipitaţii abundente cad din norii Cumulonimbus şi
Nimbostratus cu structură mixtă. Prin ascensiunea verticală, norul atinge nivelul
cristalelor de gheaţă (5-6 km altitudine, vara). În anotimpul rece acest nivel coboară mult.

48
Picăturile de apă pot rămâne în stare de suprarăcire chiar la temperaturi mai mici de
-20oC. prin apariţia fazei solide echilibrul coloidal al norului se strică, deoarece vaporii de
apă sublimează pe cristalele de gheaţă, formându-se fulgii de zăpadă.

5.6.2. Clasificarea precipitaţiilor

 Precipitaţii continue
 cad din norii Altocumulus şi Nimbostratus;
 au durată mare;
 sunt caracteristice fronturilor calde.
 Aversele
 cad din norii Cumulonimbus
 intensitate mare, încep brusc, durează puţin;
 apar în urma mişcărilor puternice de convecţie;
 picăturile sunt mult mai mari decât în precipitaţiile continue, uneori apare
grindina.
 Burniţele
 cad din norii Stratus şi Stratocumulus;
 se produc în interiorul maselor de aer stabile şi omogene.

5.6.3. Furtunile, ciclonii şi tornadele ca fenomene meteorologice de risc

socio-economic

a) Furtunile din zonele temperate: se manifestă printr-o dinamică ascendentă a

curenţiilor de aer, în care sunt asociaţi şi nori de ploaie de tip Cumulonimbus. Furtuna
este însoţită de fulgere şi trăsnete, iar ploaia este de scurtă durată. Ea are trei faze
evolutive:
 stadiul primar, se manifestă printr-un curent de aer ascendent (vânt vertical), cu
viteze de până la 200 km/h.

49
  stadiul secundar, în care ploaia crează un curent descendent prin frecarea
picăturilor de apă cu aerul, care se răceşte brusc.
 stadiul terţiar (de disipare), în care curentul descendent se stinge treptat prin
împrăştiere în straturile inferioare ale atmosferei.
Aceste furtuni sunt frecvente vara, mai ales în după-amiezile ce urmează zilelor foarte
călduroase, putând provoca pagube semnificative (distrugerea recoltelor, construcţiilor,
victime umane etc.).

b) Furtunile din zonele aride şi semiaride: sunt prezente în anotimpurile uscate,

manifestându-se prin vânturi puternice şi tulburenţe ce ridică în aer mari cantităţi de praf,
formând nori denşi, motiv pentru care se mai numesc şi furtuni de praf (dust storm). Se
produc atât în spaţiile deşertice şi semideşertice, cât şi în zonele în care stratul de praf ia
forma unui nor întunecat ce se ridică până la câţiva mii de metri altitudine, în interiorul
căruia vizibilitatea este redusă la câţiva metri. S-a estimat că 1 km3 de aer din furtună
poate conţine 875 tone de praf în suspensie.
O furtună de praf cu diametrul de 500 km poate transporta peste 90 milioane tone de praf.
Praful poate parcurge distanţe de până la 4000 km. Uneori, praful conţine şi sare, cum
este cel antrenat în zona lacului Aral, care este reperat şi în Bielorusia şi Ţările Baltice.
Vulcanii eliberează şi ei mari cantităţi de praf foarte fin. Cunoscutele erupţii ale
vulcanului Krakatao din 1983, au generat o imensă cantitate de praf care a intrat în
circulaţia globală a maselor de aer, praful fiind semnalat şi în insulele britanice (apusurile
viu colorate de la Chelsea) – fenomenul de opacitate. Furtunile de praf deplasează
cantităţi enorme de nisip, săruri şi pulberi în zonele agricole şi de habitat unde pot
produce mari pagube, afectând şi sănătatea oamenilor.
c) Ciclonii tropicali: cunoscuţi şi ca uragane sau taifunuri, sunt printre cele mai
distrugătoare fenomene meteorologice. Se formează deasupra oceanelor, între 8o şi 20o
latitudine nordică şi sudică, dar nu în apropiere de ecuator. Sursa energetică generatoare o
reprezintă temperatura ridicată de la suprafaţa apelor oceanice, care predispune la
instabilitate atmosferică. Odată generată, instabilitatea (turbismul) porneşte spre vest şi
spre pol prin coridorul alizeic, pătrunzând adânc în zona vânturilor de vest.

50
 Ciclonul este un centru de presiune joasă (950 mb) circular , cu diametrul de 150-
500 km, în care vânturile pătrund cu viteze ce pot depăşi 200 km/h, fiind asociat cu
precipitaţii extrem de abundente.Zilele cu cicloni debutează prin calm atmosferic, cu
presiune normală, cer relativ senin, presărat cu dâre lungi de nori albicioşi (de tip Cirrus).
Apoi norii iau un aspect voalat, la apusul Soarelui devenind roşiatici. Presiunea scade
brusc şi se apropie un perete de nor întunecat şi o furtună puternică care durează câteva
ore. Urmează un calm total şi înseninarea cerului. După circa o jumătate de oră apare din
nou „peretele” întunecat cu vânturi puternice şi ploi în exces, sensul de rotaţie a
vânturilor fiind, de această dată, invers celui iniţial. Furtuna se desfăşoară timp de câteva
ore, apoi scade treptat în intensitate.
Repartizarea pe glob a ciclonilor este limitată la 6 regiuni:
 Golful Mexic, Marea Caraibilor, indiile de Vest;
 Partea vestică a Pacificului de nord (Filipine, Arhipelagul Japonez, Marea
Chinei);
 Golful Bengal şi Marea Arabiei;
 Regiunea Pacificului de est din largul coastelor Mexicului şi Americii Centrale;
 Sudul Oceanului Indian, în largul Magadascarului;
 Vestul Pacificului de sud (insulele Samoa şi Fidji şi coasta răsăriteană a
Australiei).
Ciclonii din emisfera nordică sunt activi în perioada mai-noiembrie, iar cei din emisfera
sudică în octombrie-aprilie.
Exemple de cicloni cu efecte distructive asupra navigaţiei, a insulelor şi a regiunilor de
coastă.
- 1780 – insulele Babados: 6000 victime;
- 1990 – Golful Mexic (Galveston, Texas): 8000 victime;
- 1970 – Bangladeş: 200 000 victime;
- 1980-1990 – „El Nino”: 23 000 victime şi pagube de peste 7 miliarde de
dolari.
d) Tornadele – sunt cele mai mici, dar cele mai violente furtuni. Tornada este un ciclon
mic, dar intens, în care aerul se învârte în spirală cu viteze extrem de mari. Are aspectul
unui nor întunecat în formă de pâlnie suspendată sub un nor gros. La suprafaţa terenului,

51
pâlnia poate avea un diametru de 90-450 m. Viteza vântului în tornadă depăşeşte 800
km/h, în interiorul ei manifestându-se şi un puternic curent ascendent. În centru,
presiunea este foarte scăzută, astfel încât tornada „funcţionează” ca un adevărat aspirator.
Deşi se produc în numeroase regiuni tropicale şi subtropicale, tornadele cu cea mai mare
intensitate iau naştere în bazinul Mississippi.

I. ELEMENTE DE CLIMATOLOGIE URBANĂ

1. Noţiuni introductive. Scurt istoric.

Preocupările legate de clima oraşelor, aceasta din urmă analizată prin comparaţie
cu zonele rurale din apropiere, sunt destul de vechi – încă de la sfârşitul sec.XIX. Ca
ştiinţă, deci ca ramură a climatologiei, climatologia urbană s-a conturat la începutul
sec.XX, când numărul lucrărilor ştiinţifice dedicate acestei teme a început să crească într-
un ritm accelerat. Până spre 1980 acest număr a trecut de 2000, fără a include şi lucrările
care ating doar indirect problemele legate de clima oraşelor.
Numărul crecând al lucrărilor de profil reflectă interesul societăţii moderne faţă
de diversele aspecte ale influenţei antropice asupra mediului înconjurător – în cazul de
faţă mediul urban. Acest interes a stat la originea multor cercetări sistematice (pe bază de
programe de cercetare derulate pe perioade de ani de zile şi în diferite oraşe), cercetări
organizate în diferite ţări (mai ales dezvoltate).
Se poate pune, în mod legitim, întrebarea: de ce apar atât de multe lucrări axate pe
problemele climatologiei urbane?
 în primul rând datorită faptului că oraşele, împreună cu zonele
preorăşeneşti (periurbane) au crescut în secolul trecut până la dimensiuni
gigantice, populaţia urbană depăşind în prezent pe cea care locuieşte în
mediul rural;

52
  în al doilea rând, diferitele forme de activitate umană exercită influenţe
locale asupra atmosferei, influenţă a căror intensitate va creşte pe măsura
creşterii oraşelor.
Astfel, potrivit estimărilor ONU în anul 2000 trăiau pe Glob cca. 6 miliarde de
oameni, din care jumătate în oraşe; în ţările dezvoltate, în care trăiesc cca. 1,5 milioane
de oameni, populaţia urbană este de aproape 80%. Este clar că traiul unei asemenea mase
umane colosale în oraşe determină şi va determina în continuare modificări locale de
climat, mai alers sub raport termic. Pe de altă parte transportul urban, satisfacerea
trebuinţelor materiale, diversele activităţi economice duc la eliminarea în atmosferă a noi
şi noi cantităţi de substanţe poluante. Toate acestea vor modifica semnificativ climatul
urban, dar şi sistemul ecologic urban în întregul său. Prin urmare climatul urban este doar
o parte a unei probleme mai complexe căreia socitatea umană trebuie să-i găsească
soluţii.

Încă de la apariţia primelor oraşe ale lumii antice oamenii au observat că aerul
urban se deosebeşte de cel din zona rurală înconjurătoare. Nasul omului – acest analizator
chimic extrem de sensibil – i-a sugerat acestuia că oraşul este un mediu neprielnic mai
ales din cauza poluării aerului. Într-adevăr, chiar dacă de-a lungul veacurilor sursele de
poluare s-au schimbat, simbolul atmosferei urbane a rămas şi în prezent aerul poluat.
Menţiuni despre poluarea aerului cu fum în Roma antică apar deja în anul 24
î.e.n., dar şi în Odele lui Horaţiu (65-8 î.e.n.) sau în scrierile lui Seneca (3 î.e.n.-65 e.n.).
La începutul Evului mediu exemplul tipic de oraş poluat îl constituia Londra. Încă
de la 1273 era în vigoare un ordin care interzicea arderea cărbunelui în sobe, interdicţie
ce a fost reînnoită în sec.XIV şi XVI de către regii Angliei. În 1661 naturalistul John
Evelin scria un pamflet contra utilizării cărbunelui în industrie, din care oferim spre
ilustrare un citat:
„În vreme ce în toate celelalte locuri aerul este clar şi curat, aici (în oraş, N.N.)
atârnă un asemenea nor de negură încât Soarele, care dă lumina zilei oriunde, abia
pătrunde în oraş. Călătorul obosit mai degrabă simte mirosul de la multe mile distanţă,
decât vede oraşul spre care se îndreaptă.”

53
 După sec.XVII problema poluării aerului londonez a fost dezbătută timp de peste
300 de ani, până la cunoscuta tragedie din 1952 în care au murit cca. 4000 de persoane;
ulterior a fost votată o lege care interzice total emisiile de fum în Londra şi în alte oraşe
britanice.
În analele climatologiei urbane un nume de referinţă este cel al Luke Howard,
care în 1812 publică o carte despre climatul Londrei, prima monografie pe o asemenea
temă. Howard a evidenţiat cele mai importante schimbări ale regimului elementelor
climatice în interiorul oraşului şi a dat, printre altele, o descriere-model pentru câteva
tipuri de „ceaţă urbană” (termenul îi aparţine). Tot Howard e evidenţit, primul, diferenţa
de temperatură dintre centrul oraşului şi zona periurbană, pe bază de măsurători efectuate
de-a lungul a 10 ani (1807-1816); el a argumentat astfel, pentru prima oară, ideea că
oraşul este o adevărată „insulă de căldură” în cadrul regiunii înconjurătoare.
Tot în sec. XIX (pe la 1870) meteorologul francez E. Renou argumentează şi el
diferenţa de temperatură în favoarea oraşului, în cazul Parisului. Printre altele Renou
observă primul că diferenţa termică dintre oraş şi zona înconjurătoare este maximă seara,
în condiţii de cer senin şi calm atmosferic (de ce?...).
În următorii 50 de ani au au apărut multe monografii dedicate climei unor oraşe
europene. Majoritatea se axau pe discutarea diferenţelor climatice dintre oraş şi zona
rurală din jur, fără a încerca să studieze sistematic acest fenomen şi nici să-i explice
cauzele. Abia lucrările lui W.Schmidt (1917, 1927) s-au oprit pe larg asupra cauzelor
diferenţelor menţionate, pe baza măsurătorilor microclimatice efectuate în interiorul
oraşului.
Clima oraşului Munchen a fost studiată de A.Schmauss (1927), primul care a
argumentat creşterea cantităţilor de precipitaţii în partea „de sub vânt” a oraşului.
După al II-lea război mondial oraşele au început să crească rapid în suprafaţă.
Dezvoltarea industriei, activitatea economică tipic urbană au fost însoţite de modificări
dramatice ale transparenţei atmosferei urbane, ale compoziţiei aerului şi ale altor
parametri, fapt ce a stimulat diversificarea cercetărilor de profil. Erau lucrări care aveau
nu numai scopuri teoretic-explicative, ci şi practice – în speţă reducerea pericolului /
consecinţelor modificărilor menţionate. În plus, reconstruirea oraşelor distruse în timpul

54
războiului a generat un interes crescând şi a creat posibilitatea pentru includerea factorilor
climatici în activitatea de planificare urbană.

2. Problema modificării locale a climatului

Simţurile umane, îndeosebi mirosul şi văzul, pot identifica direct unele efecte ale
influenţei oraşului asupra atmosferei. Evaluarea cantitativă a modificărilor climatului la
scară locală, însă, nu se poate realiza decât prin metode ştiinţifice.
Dacă avem în vedere elementele meteo (temperatura aerului, umiditatea acestuia,
vântul, precipitaţiile etc.), este destul de dificil de evaluat influenţa oraşului asupra
stratului inferior al atmosferei; încă şi mai greu pot fi lămurite cauzele fizice ale
modificărilor identificate prin măsurători şi observaţii.
Una din principalele dificultăţi este legată de ceea ce numim aşezarea oraşului în
teritoriu. De regulă locul unde ia naştere un oraş nu este ales la întâmplare: astfel, deseori
oraşele antice erau construite în apropierea râurilor, care serveau drept căi de comunicaţie
şi, eventual, surse de apă potabilă; în acelaşi timp erau alese locurile mai avantajoase
pentru apărare în cazul atacurilor duşmane; alteori amplasarea în teritoriu era dictată de
prezenţa în apropiere a unor zăcăminte de substanţe minerale utile; în cazul oraşelor
litorale, erau preferate de regulă golfurile ş.a.m.d. În oricare din variante, în majoritatea
cazurilor relieful sit-ului este destul de complex, încât caracteristicile sale micro- şi
mezoclimatice se deosebeau de cele ale zonei înconjurătoare încă înainte de apariţia
oraşului. În aceste condiţii simpla comparare a datelor de la o staţie meteo din interiorul
oraşului cu datele de la o staţie dinafară (de regulă lângă aeroporturi) nu permite
obţinerea de informaţii relevante asupra particularităţilor climatice ale oraşelor; doar în
situaţia când avem de-a face cu un relief plan (câmpie netedă) comparaţiile de acest fel
sunt relativ satisfăcătoare.
În fapt, pentru evaluarea corectă a influenţei oraşului asupra climatului local este
necesară o asemenea fericită conjunctură de împrejurări în care să dispunem de 2 şiruri de
date: unul care să reflecte condiţiile climatice din oraş, iar celălalt caracteristicile
climatice ale aceluiaşi teritoriu, dar înainte de apariţia oraşului (cel de-al doilea, fireşte,

55
este preferabil să fie cât mai lung...). Este clar că în practică o asemenea conjunctură
apare extrem de rar.
Dificultatea discutată mai sus nu poate fi depăşită în practică decât foarte rar. Nu
este mai puţin adevărat, însă, că preocupări în această direcţie au existat. Merită amintit
aici modelul teoretic al lui Lowri (1977), la baza căruia stau 3 elemente ce influenţează
valorile măsurate ale unei variabile M ce descrie condiţiile climatice din oraş:
- termenul C, care caracterizează climatul de fond al regiunii înconjurătoare;
- -- “ --- L,, care descrie topografia locului (relief, dar şi reţea hidro etc.);
- -- “ --- U, care descrie modificările climatului provocate de urbanizare.
Variabila M apare de regulă sub forma unei serii cronologice ale cărei componente (trend,
componentă sezonieră, componentă aleatoare) formează un ansamblu statistic ce poate fi
analizat prin metode specifice.
Între cele 4 elemente există relaţia:
M = C + L + U
în care cunoscută (din măsurători) este numai mărimea M.
Cum pot fi evaluate celelalte mărimi? Lowri propune deducerea valorilor acestor
necunoscute pornind de la proprietăţile ansamblurilor statistice ale variabilelor:
cunoscând valoarea M0 pentru momentul iniţial al intervalului de timp (apariţia oraşului,
eventual) şi o valoare Mt pentru un moment ulterior, relaţia de mai sus se poate scrie
astfel:
M0 = C + L + 0
Mt = C + L + U
Presupunând că C şi L sunt mărimi constante (climatul de fond al regiunii şi topografia
locală nu se modifică în intervalul de analiză) se poate determina valoarea U. De
menţionat că în sistemul de ecuaţii de mai sus influenţa oraşului în momentul iniţial este
considerată neglijabilă (U = 0).
Modelul Lowri de abordare a modificării locale a climatului sub influenţa
urbanizării este unul teoretic. Constrângerile presupuse de rezolvarea matematică a
ecuaţiilor modelului îl fac inutilizabil pentru situaţii concrete.
Pentru evaluarea influenţei oraşului asupra poluării aerului sau asupra unor
elemente meteo ca vântul şi precipitaţiile pot fi utile determinările cantitative efectuate pe

56
un aliniament orientat astfel: partea „din vânt” a oraşului (înafara acestuia) – oraş – partea
„de sub vânt”. Pentru a dovedi o influenţă vizibilă a oraşului trebuie ca M(„din vânt”) ≠
M(oraş) ≠ M(„de sub vânt”), iar diferenţele dintre ele să fie statistic semnificative. O
asemenea cale de abordare este aplicabilă în cazul oraşelor de câmpie, dar nu poate oferi
rezultate credibile în condiţii de relief colinar sau muntos.
Rezultate mai apropiate de realitatea obiectivă sunt oferite de experienţele cu
ajutorul tunelurilor aerodinamice, sau măsurătorile făcute înainte, în timpul şi după
construirea unui oraş. Acest ultim tip de abordare este posibil, însă, numai în cazul
oraşelor nou construite, cel mult în cazul oraşelor care sunt supuse unor operaţiuni majore
de reconstrucţie (cu demolarea tuturor clădirilor vechi).

3. Fenomene la scară sinoptică şi la scară locală

Climatul oraşului nu poate fi studiat izolat. Ca orice climat, el reprezintă de fapt o

sinteză a unei mulţimi de evenimente meteo zilnice ce se produc pe teritoriul oraşului.
Însă condiţiile de vreme sunt reglate, în orice loc, de fenomenele atmosferice la scară
mare, cele care sunt vizibile pe hărţile sinoptice şi care determină macroclimatul dintr-o
regiune.
Fiecare dintre raioanele unui oraş este capabil să-şi modifice, într-o măsură mai
mare sau mai mică, condiţiile locale din stratul inferior de aer. Particularităţile condiţiilor
locale, cauzate de caracteristicile suprafeţei subiacente, sunt cuprinse sub denumirea de
microclimat şi mezoclimat (topoclimat).
Există o interacţiune permanentă între fenomenele la scară sinoptică (macroscară)
şi cele la scară locală (micro- şi mezoscară). Această interacţiune poate fi asemuită cu un
balans permanent: uneori influenţa dominantă o exercită procesele atmosferice la scară
mare, altoeri în starea vremii prevalează condiţiile locale, deşi întotdeauna există (şi
acţionează) şi unele şi altele. Ca o regulă generală, în condiţiile unor procese sinoptice
active, caracterizate prin vânt puternic, nebulozitate şi, uneori, precipitaţii, influenţa
condiţiilor locale este îngrădită în mare măsură; pe de altă parte, în situaţiile de vreme
calmă, cu cer senin caracteristicile stratului inferior de aer sunt dictate mai ales de
condiţiile locale.

57
 Nu există o diferenţiere netă între elementele care definesc condiţiile sinoptice şi
cele ce definesc condiţiile locale. Într-o ordine (aproximativă) a trecerii de la scara
sinoptică (macroscară) la scara locală (micro- şi mezoscară) am putea enumera:
pres.atmosferică – var. temperaturii în stratul superior de aer – umiditatea aerului –
nebulozitate – precipitaţii – viteza vântului – vizibilitatea – var. temperaturii în stratul
inferior de aer – var. locală a temperaturii aerului pe orizontală. Vizibilitatea şi viteza
vântului sunt elementele care, într-o oarecare măsură, fac trecerea de la scara macro la
scara mezo-micro.
Între aceste elemente există o interacţiune permanentă. Uneori relaţiile pot
unidirecţionale – de ex. umiditatea aerului influenţează clar vizibilitatea, variaţia
presiuneii atmosferice determină viteza vântului etc. Cel mai adesea, însă, influenţele
sunt reciproce şi multiple: un element poate influenţa simultan mai multe alte elemente,,
sau poate fi influenţat simultan de mai multe alte elemente.

4. Efectuarea observaţiilor

Încercările insistente de a evalua cantitativ diferenţele dintre climatul oraşelor şi

cel al regiunii înconjurătoare au nu numai o motivaţie pur ştiinţifică, ci şi una practică.
Specialişti din cele mai diverse domenii se lovesc în practică de nevoia de a cuantifica fie
influenţa urbanizării asura climatului, fie informaţiile climatologice necesare pentru
desfăşurarea activităţilor specifice.
Datele despre climatul urban sunt necesare, de pildă, pentru realizarea proiectelor
inginereşti:construcţii de clădiri, de drumuri, poduri, sisteme de canalizare sau drenaj;
dimensionarea ţevilor de eşapament la motoarele cu ardere internă, proiecte legate de
încălzirea clădirilor, realizarea instalaţiilor de aer condiţionat etc.
În unele cazuri pot fi folosite, cu precauţiile de rigoare, datele provenite de la
serviciile meteo ale aeroporturilor (şi care acoperă intervale mai lungi de timp).
Alteori există posibilitatea de a compara datele provenite de la aeroporturi cu
datele furnizate de puncte de observaţii din interiorul oraşului. Însă această metodă este
utilizabilă numai în cazul anumitor elemente meteo cum ar fi temperatura aerului sau
temperatura punctului de rouă – în nici un caz ea nu poate fi folosită în cazul vitezei

58
vântului, precipitaţiilor sau al vizibilităţii. În plus valorificarea datelor este condiţionată
de existenţa unei staţii meteo „reper” din vecinătate, staţie care să aibă program complet
de observaţii (deci inclusiv radiaţia solară); pe lângă asta, este bine ca staţia respectivă să
fie dotată cu aparatură pentru determinarea calităţii aerului (conc. de aerosoli, O3, oxizi de
S şi de N, ioni NH4+, oxizi de C, aciditatea ploilor).
Punctele de observaţii din interiorul oraşului trebuie obligatoriu echipate şi cu
astfel de aparatură.
Numărul punctelor de observaţii variază funcţie de numărul raioanelor delimitate
pentru cercetări climatice (doar pluviometrele trebuie dispuse într-o reţea mai densă).
Trebuie subliniat că pe un teritoriu suficient de extins (cum este cel al unui oraş
mare) există nişte diferenţieri microclimatice naturale între diferitele raioane (deci
microclimatele raioanelor nu se diferenţiază doar datorită proceselor de origine
antropică). Aceste diferenţieri se amplifică în condiţiile unui relief accidentat. În
asemenea condiţii este clar că numărul şi dispunerea punctelor de observaţii vor fi în
funcţie de poziţia înălţimilor, respectiv depresiunilor pe teritoriul oraşului.
Înafara punctelor fixe de observaţii, în cercetarea climatului urban pot fi folosite
şi mijloace de transport pentru efectuarea de observaţii pe un traseu dinainte stabilit. Pot
fi utilizate cu bune rezultate bicicleta, automobilul, autolaboratorul utilat complex pot fi
utilizate cu bune rezultate. În totae cazurile, însă, trebuie luate măsuri pentru înlăturarea
influenţei mediului constituit de respectivele mijloace de transport asupra instrumentelor
şi aparatelor (căldură, vibraţii, gaze de eşapament).
Datele pentru profilurile verticale ale elementelor meteo în stratul de aer de
deasupra oraşului se obţin de regulă prin observaţii aerologice făcute cu balonul pilot,
radiosonda, dar şi cu elicoptere sau avioane. Se adaugă imaginile satelitare, mai ales
pentru studiul radiaţiilor de undă lungă (calorice) emise de suprafaţa subiacentă; pentru
măsurarea intensităţii şi repartiţiei în spaţiu a precipitaţiilor se utilizează radarul, iar
pentru repartiţia verticală a aerosolilor se poate utiliza lidarul.

5. Caracteristicile cu rol climatogen ale oraşului

59
 În cazul oraşului interacţiunea dintre suprafaţa activă şi factorii climatogeni de
bază (factorii radiativi şi cei dinamici) generează o serie de particularităţi microclimatice
care diferenţiază clar topoclimatul urban de cel al regiunii din jur. Acţiunea oraşului se
datorează mai multor caracteristici ale oraşului, dintre care unele acţionează ca factori cu
caracter cvasiconstant, iar altele ca factori variabili (în timp).
A. Factorii cu caracter constant acţionează permanent şi sunt reprezentaţi de acele
caracteristici ale oraşului (privit ca suprafaţă activă) care se modifică doar la intervale
relativ lungi de timp (luni-ani). Aceste caracteristici sunt:
- materialele de construcţie pentru clădirile oraşului, adică tabla, olanele sau
betonul acoperişurilor, piatra şi betonul zidurilor, asfaltul străzilor etc., materiale care
acoperă cea mai mare parte a teritoriului urban. Ele joacă, prin proprietăţile lor fizice, un
rol covârşitor în modificarea bilanţului caloric la nivelul suprafeţei active.
- profilul oraşului, generat de alternanţa caracteristică străzi-clădiri, ca şi de
înălţimea foarte variată a acestora din urmă; rezultă un profil sub formă de linie frântă, cu
ridicări şi coborâri bruşte. Un asemenea profil înseamnă o creştere spectaculoasă a
suprafeţei active subjacente, iar diferenţele mari de pantă şi expoziţie atrag după sine
diferenţieri mari în regimul bilanţului radiativ-caloric pe porţiuni relativ mici. În funcţie
de densitatea clădirilor (deci îngustimea străzilor), de înălţime şi de dispunerea în vatra
oraşului, profilul urban poate căpăta forme generale diverse: de la uniformitatea
caracteristică oraşelor vechi (mici şi mijlocii) până la profilul în cupolă al oraşelor mari
europene (centrul mai înalt, periferiile mai joase) şi la profilul accidentat al marilor
conurbaţii.
- spaţiile verzi din interiorul oraşului au o influenţă microclimatică aproape opusă
faţă de factorii anteriori. De remarcat că raza lor de influenţă este relativ redusă, ceea ce
înseamnă că rolul lor specific este mai evident atunci când spaţiile verzi mici sunt
distribuite uniform pe teritoriul oraşului, decât atunci când apar ca parcuri mari izolate
între ele. Acţiunile specifice cu rol microclimatic: umbrire, evapotranspiraţie, fotosinteză,
intercepţia precipitaţiilor, filtru pentru impuritaţile din aer.
- sistemul de canalizare al oraşului preia apa de precipitaţii care, în cea mai mare
parte, se scurge pe un substrat impermeabil. Scurgerea este foarte rapidă şi de aceea
suprafaţa activă urbană este de regulă mult mai uscată decât cea a zonelor rurale. Căldura

60
care ar fi consumată pentru evaporare rămâne astfel disponibilă pentru încălzirea
suplimentară a suprafeţei active, deci şi a aerului urban.
B. Factorii cu caracter variabil, deci cei care cunosc o variaţie mai mult sau mai
puţin periodică, sunt reprezentaţi de încălzirea artificială şi de impurificarea aerului
urban.
- încălzirea artificială se datorează radiaţiilor calorice emise în urma unor
activităţi generatoare de căldură: agregatele energetice, funcţionarea motoarelor cu ardere
internă, pereţii locuinţelor încălzite, în timpul iernii. Efectul direct al încălzirii artificiale
ar fi creşterea temperaturii aerului comparativ cu regiunea înconjurătoare, mai ales iarna.
- impurificarea atmosferei urbane reprezintă un factor microclimatogen deosebit
de important, deoarece el provoacă modificări ale bilanţului radiativ-caloric şi, deci, în
regimul altor elemente meteo. Particulele solide şi/sau lichide în suspensie în aerul urban
îi conferă acestuia proprietăţile unui sistem coloidal de tipul aerosolilor. Efectele sale se
resimt atât în legătură cu modificarea radiaţiei solare, cu frecvenţa şi intensitatea unor
fenomene meteo ca ceaţa sau pâcla, cât şi prin acţiunea dăunătoare asupra organismului
uman (organismelor vii în general).

6. Compoziţia aerului urban

A. Atmosfera oraşului
Se afirmă adesea că principala deosebire dintre aerul zonei rurale din jur şi aerul
din oraş o constituie prezenţa, în acesta din urmă, a substanţelor poluante în concentraţii
deosebit de mari. Desigur, nici aerul dintr-un sat nu este un amestec pur de gaze
componente ale atmosferei (N2, O2, CO2, Ar, Ne, Kr, Xe, Rn); în acest aer se pot
identifica urme de O3, ca şi particule solide (de obicei ridicate de vînt de la suprafaţa
solului). Apar, deasemenea, produse ale descompunerii resturilor vegetale cum ar fi NH3+
sau H2S. În aerul oraşului, totuşi, apar multe alte substanţe care îşi au originea în
activitatea omului.
Pe lângă componentele de bază ale atmosferei, în aerul urban sânt incluse gaze (ca
SO2, NO, NO2, CO), o serie de compuşi organici, dar şi produse ale unor reacţii

61
fotochimice cu participarea O3. În plus, în acest aer mai apar cantităţi importante de
particule solide numite, de regula, aerosoli. Aerosolii sunt alcătuiţi din mai multe
componente, cele mai importante fiind Al, As, C, Cd, Cr, Fe, Mn, Ni, Pb, Ti, V, Zn, Cu.
În literatura de specialitate apar adesea descrieri ale emisiilor de particule solide
în oraşe – nu este de mirare că marile oraşe au fost comparate, adesea, cu nişte vulcani.
Dar reziduurile industriale aruncate în atmosferă nu sunt pasive, ci ele participă la
numeroase reacţii chimice. Pe de altă parte, multe produse ale activităţii umane
acţionează ca nişte catalizatori care grăbesc unele reacţii chimice. Pe lângă reacţţile
chimice, sunt grăbite şi cele fotochimice pentru care sursa de energie o constituie radiaţia
solară.
Sursele de bază pentru emisiile industriale sunt reprezentate de transportul auto,
centralele electrotermice, întreprinderile industriale, încălzirea locuinţelor şi arderea
deşeurilor.
Aşa cum s-a spus, în atmosfera oraşelor se produc o serie de reacţii chimice. Una
din cele mai importante, prin consecinţele ulterioare, este reacţia care duce la formarea O 3
şi ea are ca punct de plecare descompunerea fotochimică a NO 2, acesta din urmă
rezultând în urma unor arderi la temperaturi înalte (de ex. cele din motoarele
automobilelor):
NO2 + hν → NO + O
O2 + O + M → O 3 + M
O3 + NO → NO2 + O2
(h – constanta lui Planck; ν - radiaţia solară; M – catalizator)
După cum se observă, este o reacţie în lanţ care presupune interacţiuni succesive între
gazele implicate. Dar O3, un gaz foarte activ, participă şi la alte reacţii ce conduc în final
la formarea smogului fotochimic, atât de cunoscut în multe oraşe mari. La formarea
smogului participă şi vaporii de apă din aer şi cei rezultaţi din arderea petrolului, gazului
natural sau benzinei.
Unul din principalele produse finite ale reacţiilor care implică NO 2 şi diferiţi
radicali organici îl constituie peroxiacetilnitratul (PAN):
NO2 + R → CH2OOONO2

62
Din reacţie mai pot rezulta benzol alchilic, sau componente olefinice, sau acetilenă. De
remarcat că PAN este un gaz toxic cu acţiune nocivă asupra ochilor.
Pentru condiţiile meteo din oraşe este foarte importantă formarea H 2SO4 din SO2.
Procesul poate fi descris printr-o reacţie în lanţ:
SO2 + O → SO3 + H2O → H2SO4
Acidul sulfuric este foarte higroscopic şi constituie adesea cauza reducerii vizibilităţii şi a
apariţiei ceţii. În plus, el reacţionează cu NH3 ducând la formarea unui aerosol solid –
sulfatul de amoniu ((NH4)2SO4), care poluează şi el atmosfera.
Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele şi complexele reacţii chimice ce au loc în
atmosfera oraşelor. Numărul lor este de ordinul sutelor şi ele se pot desfăşura în lanţ sau
simultan.
Pe lângă reacţiile chimice, există şi alte surse generatoare de aerosoli urbani:
funinginea, particulele de cenuşă în suspensie, praful şi o sumedenie de produse gazoase
rezultate din procesele tehnologice.
Emisiile gazoase şi sub formă de aerosoli generate de activitatea umană pot fi
privite sub două aspecte: 1) din punctul de vedere al acţiunii, potenţiale sau actuale,
asupra sănătăţii omului – pentru contracararea acestei acţiuni organele legislative
stabilesc standarde cuprinzătoare ale calităţii aerului; 2) sub aspectul interacţiunii acestor
componente ale aerului urban cu elementele meteo.

B. Problema standardelor de calitate ale aerului

În majoritatea ţărilor standardele de calitate a aerului se stabilesc prin legi cu

caracter general. Ele iau în considerare numai principalele substanţe poluante – de ex.
cantităţile de pulberi în suspensie, SO2, CO, NO2, activanţii fotochimici (mai ales O3) şi
hidrocarburile (cu excepţia CH4). Aceste standarde sunt obligatorii şi supravegherea
respectării lor se face de regulă prin controlul la sursă.
Există, deasemenea, standarde suplimentare în care sunt precizate limitele
superioare admisibile pentru emisia unor substanţe poluante, de obicei sub forma unor
cantităţi maxime /oră sau /24 ore.

63
 Ca multe alte standarde, valorile maxime admisibile (VMA) sunt uneori depăşite.
Acest lucru se poate întâmpla, spre exemplu, ca urmare a unor anumite condiţii meteo –
în particular presiune ridicată a aerului, calm atmosferic şi inversiune termică stabilă în
stratul inferior de aer. În asemenea situaţii se iau măsuri de prevenire a populaţiei sau, ăn
cazuri extreme, se întrerupe activitatea generatoare de substanţe poluante. Este de
remarcat că standardele oficiale stabilesc valorile maxime admisibile ţinând cont de
pericolul pentru sănătate reprezentat de fiecare poluant în parte.
Trebuie subliniat faptul că multe dintre substanţele poluante se comportă diferit în
atmosfera unor oraşe diferite, chiar în condiţiile în care cantitatea lor depăşeşte VMA.
Din această cauză comparaţiile între oraşe în ceea ce priveşte influenţa poluanţilor asupra
microclimatului constituie o problemă dificilă.. Chiar şi în interiorul unuia şi aceluiaşi
oraş se întâmplă ca VMA a anui poluant (ex, pulberi) să fie depăşită, dar un alt poluant
(ex. SO2) să fie prezent în limite admisibile; pe de altă parte, în condiţii meteo
asemănătoare, în alt oraş situaţia poate fi inversă.
Conţinutul de substanţe poluante din atmosferă depinde atât de intansitatea
emisiilor, cât şi de starea vremii. Nivelul concentraţiei lor poate varia mult, chiar şi de la
un an la altul (în acest caz factorul principal îl constituie condiţiile meteo, intensitatea
emisiilor rămânând cvasi-constantă). În felul acesta evidenţierea unor tendinţe (i.e. de
creştere sau de scădere) ale gradului de poluare devine o problemă dificilă – este nevoie
de un nr. suficient de mare de ani (15-20) pentru a stabili existenţa vreunei tendinţe sub
aspectul concentraţiei de poluanţi.
Aşa cum s-a menţionat, calitatea aerului diferă de la un oraş la altul. Modul de
utilizare a teritoriului urban, densitatea şi structura tramei stradale, ca şi repartiţia
principalelor surse de poluare – toate acestea alcătuiesc specificul tabloului general al
emisiilor pentru fiecare oraş.
În modul de răspândire/difuzare a emisiilor în atmosferă un rol important îl joacă
structura oraşului. De acest lucru ne putem convinge dacă examinăm modul de
repartizare pe verticală/orizontală a emisiilor în zile diferite. De regulă concentraţia
poluanţilor scade exponenţial odată cu distanţa de la centrul oraşului, mergând şi înafara
acestuia (căci vântul poate transporta, pe diferite direcţii, substanţele poluante până la

64
distanţe de sute de km). În cuprinsul oraşului diferenţierile apar în funcţie de densitatea
clădirilor, densitatea şi orientarea străzilor şi poziţia surselor de poluare industrială.
Vorbind despre poluare se admite de regulă că determinarea unora dintre
substanţele poluante în scopul stabilirii de standarde de calitate a aerului nu poate servi
drept indicator global al gradului de poluare din atmosfera oraşului. Spre exemplu, o
simplă analiză a prafului stradal evidenţiază prezenţa a numeroase elemente chimice,
provenite din cele mai diverse surse (naturale sau antropice). Concentraţia fiecăruia este,
fireşte, scăzută – dar un vânt de tărie medie este suficient pentru a ridica în aer acest praf
a cărui compoziţie este potenţial periculoasă, măcar pentru igiena oraşului.

7. Interacţiunea dintre condiţiile meteo şi poluarea aerului urban

Vremea influenţează nivelul concentraţiei substanţelor poluante în atmosferă, dar

şi invers, se cunosc câteva consecinţe ale poluării aerului asupra condiţiilor de vreme.
Cele mai simple dintre aceste interacţiuni se reflectă în mersul zilnic şi cel anual al celor
două. Hotărâtoare sunt, de regulă, variaţiile de intensitate a emisiei poluanţilor.
În oraşele mari în mersul diurn apar două maxime ale emisiilor, legate de traficul
auto mai intens dimineaţa şi seara.
Maximul de diminaţă este mai accentuat deoarece este mai comprimat în timp, iar
amestecul pe verticală al aerului este mai slab la aceste ore. În acest timp îşi încep
activitatea uzinele, fabricile şi instituţiile, deci creşte şi emisia de căldură. Ca interval de
timp, toate acestea coincid cu minimul de viteză a vântului la nivelul suprafeţei terestre.
Spre mijlocul zilei, de regulă inversiunea termică din stratul inferior de aer
dispare, iar în sezonul cald (sau în climatele mai calde) ea este înlocuită de convecţia
termică. Drept urmare creşte altitudinea stratului de amestec, definită ca altitudinea
limitei superioare a stratului de aer în care se realizează un schimb intens pe verticală. În
acest strat profilul vertical al temperaturii este de tip adiabatic (scădere cu 1°C/100m),
sau chiar supradiabatic.
Spre seară, în condiţiile scăderii vitezei vântului, inversiunea termică se
reinstalează în stratul inferior, favorizând acumularea poluanţilor la acest nivel.

65
 Acest mers diurn al condiţiilor atmosferice este valabil, în medie, pentru toate
sezoanele anului. Diferenţele între sezoane apar în ce priveşte frecvenţa inversiunilor
termice, aceasta fiind maximă în sezonul de iarnă. Astfel:
- dimineaţa, frecvenţa inversiunilor termice este maximă iarna, dar şi vara şi
toamna (peste 70% din cazuri/zile); primăvara ea este ceva mai scăzută (60-70%);
- la amiază (orele 13-17) inversiunile termice practic dispar în timpul verii şi
primăverii, în schimb rămân relativ frecvente toamna (20-25%) şi mai ales iarna (peste
50%);
- seara (în jurul orei 20) frecvenţa inversiunilor creşte din nou, chiar dacă nu pînă
la nivelul celei de dimineaţă, în toate anotimpurile.
Pentru oraşul Budapesta, Popovics şi Szepesi (în 1970) au urmărit variaţia anuală
a altitudinii stratului de amestec pentru zonele urbană, periurbană şi rurală din apropiere.
În cazul orelor de dimineaţă, variaţia de la o lună la alta arată un minim în sezonul de
vară şi o creştere spre sezonul rece; grosimea stratului de amestec creşte de la 0m
(inversiune termică) în zona rurală, până la o grosime oarecare (nu prea mare) în centrul
oraşului (vezi figura, în care H este altitudinea staratului de amestec).

În cazul orelor amiezii, înălţimea stratului de amestec este maximă vara (2000-2500m) şi
scade relativ uniform spre sezonul rece (400-600m). Nu apar diferenţe evidente între oraş
şi zona rurală din jur, deşi în zona rurală altitudinea stratului de amestec este mereu ceva
mai redusă decât ăn oraş.
În concluzie, pentru majoritatea substanţelor poluante maximul concentraţiei (în
condiţiise atinge dimineaţa devreme (mai ales vara), iar minimul la amiază. Excepţie de
la această regulă fac substanţele acide (mai ales O3, care se formează prin reacţii
fotochimice) – de aceea poluarea fotochimică este maximă în orele amiezii şi scade rapid
după apusul soarelui.

În sens invers, influenţa substanţelor poluante asupra condiţiilor meteo este mai
evidentă în cazul vizibilităţii atmosferice (V). Se apreciază că o vizibilitate redusă este cu
peste 20% mai frecventă în oraşe decât în jur. Ceaţa, care reduce vizibilitatea la sub 1km,
este de 2 ori mai frecventă în oraşe.

66
 În principiu, V este invers proporţională cu coeficientul de absorbţie (σ) a luminii
de către aerosoli. Totuşi, scăderea V odată cu creşterea concentraţiei substanţelor poluante
din aer nu poate fi descrisă printr-o relaţie matematică simplă, întrucât puterea de
rezoluţie a ochiului uman este şi ea influenţată de caracteristicile aerosolilor. Pe de altă
parte, coef. de absorbţie a luminii de către aerosoli, în cazul când aceştia apar ca aerosoli
uscaţi alcătuiţi din particule sferice, poate fi determinată cu o relaţie de forma:
σ ~ πr2N, unde N reprezintă nr. de particule, iar r este raza medie a acestora.
Utilizarea unei asemenea relaţii este îngreunată de faptul că particulele solide din
atmosferă au rareori o formă sferică; în plus, coeficientul σ pentru corpurile opace diferă
de cel pentru picăturile transparente (care pot apare şi ele în alcătuirea aerosolilor). Din
aceste cauze încercările de elaborare a unor modele toretice care să descrie variaţia V în
atmosfera urbană, modele bazate pe parametrii fizici ai aerosolilor, nu au avut decât un
succes limitat.
Totuşi, în legătură cu vizibilitatea există o mulţime de informaţii rezultate din
observaţii empirice.
Astfel, mersul diurn al V este în relaţie inversă cu cel al emisiilor – prin urmare
dimineaţa devreme V este minimă peste tot înafară de zonele în care se formează frecvent
smog-ul fotochimic (care mută intervalul de vizibilitate minimă spre orele amiezii).
Deasemenea, V va fi minimă în timpul iernii; totuşi, în zonele de intensă activitate
fotochimică apar scurte perioade de înrăutăţire a V şi vara.
Higroscopicitatea unora dintre substanţele poluante, cum ar fi SO 2 (care se
transformă astfel în H2SO4), determină o dependenţă a V de umezeala relativă a aerului.
Picăturile de H2SO4, care reduc V, încep să se formeze când umezeala relativă atinge
valori în jur de 60%; după aceea dimensiunea picăturilor creşte rapid odată cu creşterea
umidităţii. La valori de peste 90% ale umezelii creşterea concentraţiei de H2SO4 duce la o
scădere rapidă a V.
Datele statistice demonstrează clar că în perioada 1930-1965 în oraşele europene
a crescut mereu nr. zilelor cu V redusă din cauza poluării. După intrarea în vigoare a unor
legi de protecţie a mediului concentraţia poluanţilor (inclusiv SO 2) a scăzut evident,
atrăgând după sine o îmbunătăţire a V.

67
 Influenţa gradului de poluare asupra V este strâns legată de influenţa acestuia
asupra cantităţii de energie solară recepţionată la nivelul suprafeţei active. Acţiunea
poluării este mai evidentă în domeniul radiaţiilor de undă scurtă ale spectrului, îndeosebi
al radiaţiilor UV. În zonele cu aer poluat aceste radiaţii nu ajung zile de-a rândul până la
suprafaţa terestră, mai ales la latitudini mari (înălţime redusă a Soarelui deasupra
orizontului). Poluarea influenţează şi radiaţii cu alte lungimi de undă. Pe de altă parte, cea
mai mare parte din radiaţia solară ajunge la suprafaţa terestră sub formă de radiaţie
difuză, la difuzie participând din plin particulelede substanţe poluante – rezultă adesea
culoarea fumurie a bolţii cereşti şi o scădere a strălucirii discului solar.
Multe dintre cercetările de climatologie urbană au avut ca obiectiv comportamentul
atmosferei urbane faţă de radiaţiile solare care o străbat. S-a constatat astfel că există
deosebiri notabile între grosimea optică a atmosferei din zona rurală şi cea a atmosferei
de deasupra oraşelor. În cursul amiezii grosimea optică a atmosferei urbane este în medie
de 2 ori mai mare decât în zona rurală – şi aceasta pentru că la determinarea grosimii
optice se iau în considerare coeficienţii de absorbţie a radiaţiei solare şi coeficienţii de
difuzie a acesteia (coeficienţi care sunt mai mari în cazul atmosferei poluate, după cum s-
a menţionat). De remarcat că diferenţa atmosferă urbană-atmosferă rurală apare de regulă
numai în condiţii de inversiune termică în stratul inferior de aer şi numai la nivelul
stratului de inversiune.

A fost studiată şi influenţa unor elemente meteo asupra concentraţiei poluanţilor

în aerul urban. În acest sens rolul cel mai important îl au 2 elemente: precipitaţiile
atmosferice şi vântul.
Influenţa precipitaţiiloe este clară, mai ales dacă este vorba despre particule
solide. Acţiunea precipitaţiilor este dublă: precipitarea odată cu picăturile de ploaie,
respectiv spălarea.
În primul caz aerosolii servesc drept nuclee de condensare şi sunt deplasaţi odată
cu picăturile astfel formate către sol. În al doilea aerosolii se depun pe suprafaţa terestră
după ciocnirea cu picăturile de apă sau fulgii de zăpadă.
Pentru oraşe procesul care purifică aerul este cel de spălare. La averse puternice
concentraţia de aerosoli poate să se reducă la jumătate în decurs de 15 minute (la o ploaie

68
măruntă pentru aceasta este nevoie de cca. 2 ore). Duratele menţionate sunt orientative,
căci interacţiunea precipitaţiilor cu aerosolii implică numeroşi parametri: cantitatea de
precipitaţii, spectrul dimensional al picăturilor de apă, durata ploii, intensitatea emisiilor
de poluanţi ş.a.
Vântul este cel mai eficient factor de purificare a atmosferei urbane. Cercetările
au demonstrat că nivelul concentraţiei poluanţilor scade rapid odată cu creşterea vitezei
vântului. Scăderea nu este liniară, ci este mai rapidă în zona vitezelor de pâna la 3-4 m/s;
la viteze mai mari scăderea concentraţiei este din ce în ce mai lentă. Relaţia de principiu
care descrie variaţia concentraţiei poluantului în funcţie de viteza vântului are forma:
Q0
X (u )  c
u
în care: X(u) este concentraţia substanţelor poluante; Q0 este intensitatea emisiei
poluantului; u este viteya medie a vântului în intervalul de calcul; c este o constantă
adimensională pentru exprimarea turbulenţei vântului.

(Particularităţile unor elemente climatice în oraşe)

1. Radiaţia solară şi bilanţul radiativ

Atmosfera oraşului influenţează radiaţia solară mai ales prin absorbţia şi difuzia
provocate de particulele solide şi lichide.
S-a demonstrat de multă vreme că pe teritoriul ocupat de un oraş se receptează
mai puţină lumină solară decât în regiunea din jur. Acest fapt este, indubitabil, un efect al
prezenţei oraşului, căci durata de strălucire a Soarelui depinde de starea generală a vremii
– iar modificări pe suprafeţe reduse (ca cea menţionată) pot avea doar cauze locale.
În oraşele industriale durata de strălucire a Soarelui se poate reduce cu 10-20%.
În cazul cantităţii de energie solară care ajunge la supr. terestră trecând prin aerul plin de
fum al oraşului, pierderile sunt cam de acelaşi ordin de mărime.
La traversarea atmosferei urbane cele mai importante reduceri ale energiei solare
se constată în cazul grosimii relative maxime a stratului de aer poluat traversat de razele
solare – sau, altfel spus, la înălţimi mici ale Soarelui deasupra orizontului. Dimpotrivă,

69
pierderile vor fi mici la înălţimi mai mari ale Soarelui. Situaţiile meteo care favorizează
acumularea de poluanţi, de ex. inversiunile termice inferioare, conduc la pierderi
suplimentare de energie solară (atât iarna, cât şi vara); dimpotrivă, convecţia termică
(vara) şi vitezele sporite ale vântului (primăvara) favorizează dispersia poluanţilor, ceea
ce înseamnă pierderi mai mici de radiaţii solare în aceste sezoane.
De remarcat că reducerea cu 10-20% (în medie) a radiaţiei solare se referă la
radiaţia globală. Dacă se are în vedere radiaţia directă, atunci reducerea poate fi mult
mai drastică, mai ales în regiunile cu climat mai umed – ex. în M.Britanie 38%; în
compensaţie, însă, creşte cantitatea de radiaţie difuză – tot în M.Britanie cantitatea de
radiaţie difuză în oraş este de 2,3 ori mai mare decât în regiunile rurale cele mai „curate”
de aici.
Reducerea radiaţiei solare este inegal repartizată pe lungimi de undă ale
spectrului. Cele mai mari pierderi se observă în cazul radiaţiei de undă scurtă: radiaţiile
ultraviolete (UV) slăbesc mai evident decât cele infraroşii (IR). În timpul iernii în multe
oraşe industriale radiaţiile cu lungimea de undă sub 0,4μ sunt uneori complet absorbite.
Măsurători detaliate efectuate în unele oraşe europene (Paris, Leipzig) au arătat că
în oraş radiaţia IR care ajunge la suprafaţa terestră este, procentual, mai mare decât în
zona rurală din apropiere. Aceasta înseamnă că în oraş, la înălţimi mici ale Soarelui
(<25º), se produce o deplasare a spectrului radiaţiei solare spre zona IR, determinând
creşterea ponderii procentuale a acestei categorii de radiaţii. Odată cu creşterea înălţimii
Soarelui (>40º) diferenţa oraş-sat se reduce, chiar dacă fracţiunea IR care atinge supr.
terestră eămâne, în oraş, cu cca. 3% mai mare ca înafară.
Radiaţia din spectrul vizibil (luminoasă) se reduce şi ea deşi reducerea diferă de la
un oraş la altul. În general, însă, scăderea cantităţii de radiaţie solară directă (inclusiv a
părţii din spectrul vizibil) este parţial compensată de o creştere a cantităţii de radiaţie
difuză (care include şi radiaţii din spectrul vizibil), astfel încât reducerea radiaţiilor
vizibile nu depăşeşte un maxim de 10% vara, respectiv 18% iarna (în oraşe europene).
Radiaţia UV este, cum s-a spus, cea mai afectată la trecerea prin atmosfera
urbană. În unele oraşe pierderile de radiaţii UV ajung, în sezonul cald, până la 50%. Chiar
şi valorile medii lunare pot fi mai mici cu 10-20% decât înafara oraşului.

70
 Pentru estimarea reducerii radiaţiei solare la trecerea prin atmosfera urbană
(poluată) un indicator util este factorul de opacitate a atmosferei, care se determină cu o
relaţie de forma:
ln I 0  ln I  ln S
T
m  ER  ln e
în care I0 – constanta solară; I – radiaţia solară ce ajunge la sol; S – factor de corecţie
pentru variaţia distanţei Pământ-Soare; ER – coeficientul de absorbţie pentru aerul uscat şi
pur; e – concentraţia de vapori de apă din atmosferă (vaporii absorb radiaţiile de undă
lungă, adică radiaţii IR).
Acest factor indică, deci, relaţia dintre slăbirea radiaţiei solare la trecerea printr-o
atmosferă poluată şi slăbirea aceleiaşi radiaţii la trecerea printr-o atmosferă uscată şi pură
(la care difuzia şi absorbţia se datorează exclusiv moleculelor gazelor componente).
Calculele făcute de Steinhauser (1934) pentru oraşul Viena au indicat valori între 3 şi 8,9.
Corelarea cu gradul de poluare a condus la concluzia că în general valori mai mari ca 4
indică o atmosferă poluată semnificativ.

La nivelul supr. active bilanţul radiativ este dat de raporturile cantitative dintre 2
fluxuri principale de radiaţii, cu spectre diferite: 1-fluxul radiativ de undă scurtă care se
menţine în timpul zilei şi care include rad. solară directă (I), cea difuză (D)şi cea
reflectată de undă scurtă (Rs); mărimea Rs depinde de natura suprafeţei terestre care, în
acest sens, se caracterizează printr-un factor de reflexie sau albedo (definit ca raport
procentual între rad. reflectată şi cea globală: A = Rs/(I+D)); 2-fluxul radiativ de undă
lungă, care ia naştere în urma absorbţiei rad. solare de către supr. terestră şi atmosferă;
include radiaţia („emisia”) terestră (Et), contraradiaţia atmosferei (Ea) şi rad. reflectată de
undă lungă (Rl), aceasta din urmă generată de reflexia rad. de undă lungă (solare sau ale
atmosferei) ce ajung la supr. terestră.
Bilanţul radiativ reprezintă suma algebrică a fluxurilor primite/cedate de supr.
activă, iar forma ecuaţiei de bilanţ diferă în funcţie de nebulozitate şi de momentul din zi.
- ziua, pe timp senin: B = (I+D)+Ea- Rs- Et- Rl;
- ziua, cu cer acoperit: B = D+Ea- Rs- Et- Rl;
- noaptea (fluxul radiativ de undă scurtă este nul): B = Ea- Et- Rl.

71
 Influenţa atmosferei urbane asupra radiaţiei directe, difuze şi globale a fost
comentată mai sus.
Cantitatea de radiaţie reflectată de undp scurtă (Rs) la nivelul suprafeţei active
este o funcţie proprietăţile fizice ale acesteia din urmă, mai ales culoarea şi rugozitatea,
ceea ce face ca Rs să aibă un rol important în formarea particularităţilor microclimatice
ale diverselor tipuri de supr. activă. De regulă intensitatea Rs în oraş este clar mai mare
faţă de zona rurală apropiată, caracterizată de albedouri mai reduse. Suprafaţa oraşului,
cu profilul său foarte accidentat şi variabilitatea accentuată a albedoului (multitudinea
culorilor ce alternează pe spaţii mici cu predominarea, totuşi, a culorilor deschise),
determină un regim diurn şi anual al Rs foarte complicat, diferenţiat pe verticală şi pe
orizontală pe spaţii mici.
Radiaţia terestră (Et) reprezintă o emisie continuă în domeniul infraroşu a supr.
terestre şi intensitatea ei este, conform legii Stefan-Boltzmann, direct proporţională cu
temperatura suprafeţei emisive. Întrucât temperatura suprafeţei urbane este, aşa cum s-a
menţionat anterior, întotdeauna mai mare ca cea a regiunii rurale apropiate, rezultă că
această componentă are o pondere sporită în cadrul bilanţului radiativ, mai ales în prima
parte a nopţii (când este eliberată cea mai mare parte din căldura acumulată în substrat în
timpul zilei).
Contraradiaţia atmosferei (Ea) ia naştere în urma absorbţiei de către atmosferă a
Et. Intensitatea ei este proporţională cu cantitatea de CO2 şi, mai ales, de vapori de apă
din aer (de remarcat că umezeala relativă, deci gradul de saturare în vapori a atmosferei,
nu contează). În oraşe tensiunea vaporilor cunoaşte variaţii foarte mari atât în timp, cât şi
în spaţiu, fapt care duce la contribuţii foarte variate ca importanţă la formarea bilanţului
radiativ. În orice caz, ponderea Ea în cadrul bilanţului devine mai importantă noaptea (v.
mai sus).
Rdiaţia efectivă reprezintă de fapt un bilanţ, cel al radiaţiilor de undă lungă:
Eef = Et + Rl – Ea. În acelaşi timp ea reprezintă bilanţul radiativ al supr. active în timpul
nopţii, când fluxul radiativ de undă scurtă (având la bază radiaţia solară) este absent. În
mod obişnuit Rl este cantitativ neglijabilă, încât valoarea radiaţiei efective rezultă practic
exclusiv din raporturile de mărime dintre Et şi Ea. Cu excepţia unor situaţii meteo
deosebite (ex. advecţie de aer cald peste o suprafaţă terestră mai rece) E t este mai mare

72
decât Ea, ceea ce înseamnă că ea constituie o pierdere de energie pentru suprafaţa activă.
Intensitatea Eef depinde de mai mulţi factori: temperatura supr. active (direct
proporţional); umiditatea aerului (invers proporţional, căci creşterea cantităţii de vapori
duce la o creştere a Ea, aşa cum am văzut); nebulozitate (invers proporţional, din acelaşi
motiv ca la umiditatea aerului); mărimea suprafeţei emisive – direct proporţional (de
aceea, spre ex., un sol arat se răceşte mai repede ca un sol bătătorit); unghiul de închidere
a orizontului.
Legat de acest din urmă factor trebuie avut în vedere faptul că Ea ajunge la supr. activă
dinspre toate sectoarele bolţii cereşti, nu numai de deasupra. Grosimea (deci, masa)
atmosferei este minimă pe direcţia zenitului – din acest motiv Ea este minimă pe această
direcţie, iar Eef este maximă; pe măsură ce scade unghiul zenital (adică înălţimea
deasupra orizontului) Eef va scădea şi ea. Măsurători şi calcule laborioase i-au permis lui
F. Lauscher (1934) să determine Eef pentru diferite tipuri de suprafeţe topografice, în cifre
relative (i.e. în procente) faţă de o suprafaţă orizontală cu orizont deschis. El a separat 5
cazuri:
- cazul orizontului închis uniform până la o înălţime oarecare α (v.figura), de ex.
un amfiteatru. Radiaţia efectivă scade odată cu creşterea unghiului α (deci cu gradul de
închidere a orizontului);
- cazul unei suprafeţe cu o înclinare oarecare (tipul „versant”), când cantitatea de
radiaţie efectivă se reduce odată cu creşterea unghiului de înclinare, deoarece o parte din
radiaţie este orientată sub orizontul în curs de închidere;
- cazul unui obstacol vertical (ex. un zid, un perete vertical), atunci când radiaţia
efectivă se reduce odată cu creşterea unghiului de închidere a orizontului (α), deci odată
cu apropierea de obstacol.
Următoarele 2 cazuri se referă la situaţia unei străzi teoretice de lungime infinită
şi mărginită de clădiri cu aceeaşi înălţime.
- intensitatea radiaţiei efective de pe suprafaţa străzii variază în funcţie de
mărimea unghiului α (deci de înălţimea clădirilor şi lăţimea străzii). Cu cât clădirile sunt
mai înalte, sau strada mai îngustă, o mai mare parte din orizont va fi închis, iar E ef va
scădea. Dacă lăţimea străzii este egală cu înălţimea caselor (α=45) E ef va reprezenta
45% din radiaţia unei suprafeţe orizontale;

73
 - al 5-lea caz evidenţiază variaţia radiaţiei efective în funcţie de poziţia pe stradă
faţă de clădirile limitrofe. Arealele de lângă case sunt mai protejate, emisia maximă finnd
în mijlocul străzii. Trebuie menţionat că şi zidurile caselor radiază, dar cu o intensitate
mult mai mică decât în cazul al doilea („versant”) pt. un unghi de 90º, deoarece fiecare
parte a străzii reprezintă o barieră în calea radiaţiei emisă de partea opusă. Luate
împreună, radiaţiile emise de suprafaţa străzii plus cele 2 laturi trebuie să fie egale cu
radiaţiile emise de un „capac” ce acoperă strada la nivelul acoperişului clădirilor.

2. Temperatura aerului în oraş

Caracteristicile cu rol climatogen ale oraşului fac ca acesta să se remarce printr-o

superioritate termică clar evidenţiată faţă de zona rurală din apropiere. Cvasitotalitatea
cercetărilor întreprinse încă din sec.XIX au demonstrat acest lucru, chiar dacă diferenţele
termice variază de la un cercetător la altul datorită metodologiilor de cercetare şi
duratelor de efectuare a măsurătorilor diferite. Practic, în cazul acestui element
climatologic problema care se pune este de a argumenta şi explica diferenţele de
temperatură existente între oraş şi regiunea rurală apropiată.
Diferenţa termică medie în favoarea oraşului a fost demonstrată în multe
cercetări de climatologie urbană. Ca medie anuală, diferenţele oscilează între 0,5 şi 1,5ºC,
aparent destul de puţin. Însă trebuie avut în vedere faptul că mediile anuale maschează
situaţii în care diferenţele termice sunt considerabile; mai mult, dacă ţinem cont de faptul
că o diferenţă medie anuală de 1ºC corespunde, în latitudine, unei distanţe de 200km, iar
în altitudine unei diferenţe de nivel de 150-200m, importanţa valorilor menţionate capătă
adevărata dimensiune.
Numeroasele cercetări de profil efectuate în diferite regiuni ale globului au permis
desprinderea câtorva concluzii de ordin general privind suprioritatea termică medie
anuală a oraşului.
O primă concluzie ar fi aceea că diferenţele termice ântre oraş şi împrejurimi sunt
direct proporţionale cu mărimea oraşului respectiv. Fireşte, au fost semnalate şi abateri de
la această regulă, dar în majoritatea cazurilor responsabile erau metodologiile de

74
efectuare a măsurătorilor. Cel mai cunoscut caz este cel al oraşului New York, în care
măsurătorile obişnuite (instrumentele fiind plasate de regulă la etejele superioare ale
zgârie-norilor) indicau o diferenţă medie de 1,1ºC; diferenţa medie anuală de 1,8ºC (cea
mai mare de pe glob) a fost obţinută numai după ce instrumentele meteo au fost
amplasata în apropiere de suprafaţa solului, ca la staţiile meteo obişnuite.
Dependenţa diferenţei termice de mărimea oraşului este atestată şi de creşterea
temperaturilor medii anuale în diferite oraşe, pe măsura creşterii lor în dimensiuni.
O a doua regulă generală este aceea că valorile diferenţelor termice dintre oraş şi
imprejurimi cresc de la Ecuator către latitudinile temperate. Spre exemplu la Calcutta, în
India (4,5 mil.locuitori) diferenţa este de 0,5ºC, pe când la Bucureşti (2 mil.locuitori) ea
atinge 1ºC. Apar, ce-i drept, cazuri în care oraşe relativ mici, situate în zone mai calde
(ex. Milano) înregistrează diferenţe egale sau mai mari (1,0ºC) decât oraşe mari situate la
latitudini mai mari (ex. Berlin, cu 3,5 mil.locuitori). Faptul se datorează, însă unor
condiţii locale de relief (depresiuni).
Diferenţierile termice dintre oraş şi împrejurimi apar mai clar sesizabile în
numărul zilelor cu temperaturi caracteristice. Datele existente probează clar că oraşul
are un climat mai blând decât zona rurală apropiată.
Cele mai mari diferenţe (până la 30%) apar în cazul numărului de zile cu îngheţ
(temp. min.≤0ºC), aceasta mai ales datorită faptului că primăvara şi toamna, pe timp
senin, în localităţile rurale se produc adesea îngheţuri radiative nocturne care în oraş nu
pot avea loc din cauza pânzei de pâclă sau încălzirii artificiale.
Zilele de iarnă (temp.max.≤0ºC) se produc de regulă în urma invaziilor aerului
rece dinspre reg. polare, astfel încât influenţa oraşului nu reuşeşte să compenseze
semnificativ scăderile importante de temperatură care apar în acest fel.
Numărul zilelor de vară (temp.max.≥25ºC) este în general mai mare în oraşe, aşa
cum se poate bănui dacă avem în vedere specificul bilanţului caloric al supr. active
urbane.
Datele medii ale primului şi ultimului îngheţ, precum şi nr. mediu al zilelor fără
îgheţ atestă, şi ele, superioritatea termică a oraşului. În medie primăvara începe la oraş cu
1 săptămână mai devreme, fapt evident în decalajele ciclurilor vegetative ale plantelor. S-
au făcut studii fenologice care au permis identificarea unor specii-indicator pentru

75
mărimea diferenţei termice sat-oraş. În zona temperată nordică se pare că vişinul, care are
un interval de înflorire scurt (16 zile) este cel mai potrivit în acest sens.
Diferenţele de temperatură a aerului între oraş şi împrejurimi manifestă un regim
diurn ce prezintă anumite particularităţi. Ca ordin de mărime ele variază în general între
0,1 şi 3ºC.
Diferenţele maxime se produc de obicei seara în jurul orei 21. Faptul se explică
prin încălzirea mai puternică a oraşului în timpul zilei şi cedarea căldurii după apusul
Soarelui sub formă de radiaţii IR încrucişate, atunci când câmpul învecinat s-a răcit deja.
Diferenţele termice pot fi atât de mari, încât ele reuşesc uneori să compenseze unele
elemente legate de bilanţul caloric din zonă, cum ar fi formarea inversiunilor termice.
Acestea din urmă se pot instala, seara, în regiunea rurală apropiată, în stratul inferior de
aer; în oraş, însă, temperaturile mai mari cu 4-5ºC împiedică fenomenul, oraşul apărând
astfel ca o insulă de căldură pe suprafaţa întinsă a inversiunii din jur.
Diferenţele termice minime apar în preajma amiezii, aceasta pentru că oraşul se
încălzeşte dimineaţa mai lent decât câmpul din apropiere. Aşa se face că primăvara şi
toamna, uneori chiar vara, oraşul poate să aibă temperaturi uşor mai scăzute decât zona
rurală (diferenţele sunt însă extrem de mici). În timpul iernii oraşul rămâne de obicei mai
cald de cât împrejurimile.
Este de reţinut că diferenţierile termice discutate apar şi se menţin mai ales în
condiţii de vreme cu cer senin şi calm atmosferic. Vântul şi nebulozitatea influenţează
puternic diferenţele în sensul scăderii acestora.
Prezenţa zăpezii determină o creştere a diferenţelor termice. Aici intervine
albedoul şi coeficientul de emisie în infraroşu, care sunt mai mari în cazul zăpezii curate
din zona rurală (rezultă o scădere accentuată a temperaturii) decât în cazul zăpezii
murdare, în strat discontinuu, din oraş.
Ordinul de mărime menţionat mai sus al variaţiilor diurne se referă la nişte valori
medii. Aceste valori medii maschează, însă, situaţii extreme în care diferenţele termice
pot atinge valori deosebit de mari, cu efecte evidente asupra sănătăţii locuitorilor urbani
şi asupra activităţilor economice. Fără a insista cu exemple, vom spune doar că în
literatura de specialitate sunt citate cazuri concrete în care diferenţele termice au ajuns
pâna la 8-10ºC.

76
 Legat de ritmul săptămânal al activităţilor economice, în oraş se poate constata un
regim săptămânal al temperaturii aerului şi, implicit, de un regim săptămânal al
diferenţelor termice. Cercetările efectuate au evidenţiat că temperaturile minime diurne
sunt mai scăzute în week-end, deci diferenţele faţă de zuna rurală apropiată sunt şi ele
minime, faţă de celelalte zile ale săptămânii.
Numeroase studii de climatologie urbană au evidenţiat convingător existenţa şi a
unui regim anual al diferenţelor termice sat-oraş. Încă în primul studiu de acest fel, cel al
lui Howard (1833, pt. Londra), se afirma că maximul anual al diferenţelor termice se
produce în sezonul rece al anului, iar minimul în cel cald. Între cauzele invocate de
Howard se numără încălzirea artificială mult mai intensă în oraş, radiaţia IR încrucişată
din oraş în contrast cu radiaţia liberă de pe câmpul liber din apropiere, umezeala mai
scăzută a aerului în oraş. Studii ulterioare au indicat, însă, existenţa unor regimuri anuale
diferite de cel sugerat de Howard, ceea ce dovedeşte că factorii care contribuie la apariţia
unei variaţii anuale a diferenţelor termice sunt mai numeroşi, iar interacţiunea lor
complică şi mai mult lucrurile. Se acceptă, în general, că regimul anual este în strânsă
legătură cu variaţia temporală a vântului, nebulozităţii şi precipitaţiilor, mai degrabă decât
cu factorii incriminaţi de Howard. Mai rămâne doar szonul de iarnă, când legătura
menţionată nu mai este atât de clară deoarece nebulozitatea şi viteza vântului ating valori
mari în toate regiunile – ceea ce înseamnă că încălzirea artificială joacă, în acest anotimp,
un rol important în menţinerea unor diferene termice semnificative.
Legat de regimul anual se vorbeşte despre „rolul moderator” al oraşului, în sensul
atenuării extremelor termice. De fapt rolul moderator se manifestă doar prin creşterea,
uşor de explicat, a minimelor absolute, maximele absolute nefiind clar influenţate de
oraş.

Înafară de factorii menţionaţi mai sus, mărimea diferenţelor termice dintre oraş
şi regiunea rurală din apropiere mai este influenţată şi de unele caracteristici ale oraşului:
mărime, formă, poziţie.
Mărimea oraşului a fost deja discutată în cazul diferenţelor de temperatură medie
anuală. Diferenţele cresc odată cu dimensiunile oraşului, deşi există destule situaţii

77
concrete ce par să contrazică această regulă generală – abaterile se datorează însă unor
condiţii topoclimatice locale, specifice.
Valoarea diferenţelor este influenţată şi de forma oraşului. În general forma
rotunjită a oraşelor favorizează creşterea diferenţelor termice (ex. Londra, München,
Bucureşti), în timp ce o formă alungită duce la scăderea acestor diferenţe. În cazul
oraşelor cu formă alungită intervine şi un alt element – orientarea faţă de vântul
dominant. Dacă axa mare a oraşului este paralelă cu direcţia vântului dominant, atunci
diferenţele cres; invers, dacă vântul dominant este perpendicular pe axa menţionată
diferenţele tind să scadă.
În fine, un rol important îl joacă poziţia oraşului în raport cu topografia locală.
Astfel, un oraş aşezat pe o înălţime bine aerisită, cu vânturi permanente, va înregistra
diferenţe termice minime prin comparaţie cu un oraş situat într-o depresiune sau o vale
unde noaptea şi iarna se produc frecvent inversiuni termice stabile şi persistente.
Toate consideraţiile de mai sus legate de diferenţele termice dintre oraş şi zona
rurală din apropiere au evidenţiat superioritatea termică a oraşului. Cauzele
superiorităţii termice a oraşului sunt multiple, iar dintre ele unele au un rol mai
important.
Cea mai importantă dintre cauze pare să fie cupola de pâclă şi/sau ceaţă proprie
oraşului. Este adevărat că în timpul zilei ea slăbeşte radiaţia solară, deci şi cantitatea de
căldură primită de la Soare. În timpul nopţii, însă, particulele componente ale pânzei de
pâclă şi ceaţă absorb aproape în totalitate radiaţiile calorice (IR) emise de supr. activă,
încălzindu-se astfel şi începând să emită la rândul lor radiaţii calorice. Partea de radiaţii
orientate înapoi spre supr. activă (contraradiaţia atmosferei) atinge valori mari şi
determină scăderea radiaţiei efective, adică a acelei componente a bilanţului radiativ care
răceşte efectiv supr. activă.
O altă cauză importantă a superiorităţii termice urbane o constituie materialul de
construcţie din care sunt realizate clădirile, străzile etc. Betonul, asfaltul, tabla, ţigla etc.
Sunt materiale care au căldură specifică mică (se încălzesc şi se răcesc repede), în schimb
au conductibilitate calorică mare, astfel încât căldura se transmite adânc în interior
facilitând creşterea cantităţii de căldură acumulată în timpul zilei. Pentru eliberarea unei
cantităţi mai mari de căldură este nevoie de un timp mai îndelungat – iată de ce în orele

78
serii oraşul rămâne clar mai cald decât câmpul liber din apropiere care, având o
conductibilitate calorică mult mai redusă se încălzeşte ziua doar în stratul superficial, iar
seara se răceşte repede.
Profilul oraşului, extrem de neregulat, duce la o creştere a suprafeţei de contact cu
aerul, deci la o mai bună absorbţie şi înmagazinare a căldurii în timpul zilei. Noaptea, în
schimb, pierderea căldurii de pe suprafaţa străzilor este mult diminuată de clădirile înalte
care absorb o bună parte din această căldură şi o reemite în toate direcţiile, deci şi înapoi
spre partea inferioară a străzilor. Datorită acestei radiaţii încrucişate temperatura aerului
urban rămâne mai ridicată până spre dimineaţă. După răsăritul Soarelui, însă, oraşul
rîmâne mai rece decât câmpuln liber, încălzirea lui fiind mai lentă datorită profilului
neregulat şi conductibilităţii calorice mai mari a materialelor din care e construit.
Un rol demn de remarcat în apariţia superiorităţii termice a oraşului îl joacă şi
umiditatea mai scăzută a aerului urban. Materialele de construcţie ce acoperă cea mai
mare parte din suprafaţa oraşului sunt practic impermeabile, fapt ce împiedică infiltrarea
şi favorizează scurgerea rapidă a apei de precipitaţii spre reţeaua de canalizare. În felul
acesta căldura care ar fi consumată pentru evaporarea apei devine disponibilă pentru
încălzirea stratului inferior de aer urban.
Una dintre cauzele controversate ale superiorităţii termice discutate o reprezintă
încălzirea artificială. Rolul încălzirii artificiale este contestat prin prisma faptului că,
dacă ea ar contribui semnificativ la încălzirea oraşului, atunci cele mai mari diferenţe ar
trebui să apara în sezonul rece – lucru care, aşa cum s-a văzut mai sus, nu se constată
decât uneori. Se pare că rolul acestui factor în crearea superiorităţii termice urbane diferă
în funcţie de condiţiile climatice generale din regiunea în care este amplasat oraşul. Se
pare că în oraşele din regiuni ce nu înregistrează frecvent advecţii de aer cald în timpul
iernii (climat temperat continental) rolul încălzirii artificiale este mai însemnat; din
contra, în regiunile cu climat temperat oceanic, mai ales cele influenţate de curenţii
oceanici calzi, contribuţia încălzirii artificiale este diminuată de frecventele advecţii de
aer mai cald în cursul iernii.

3. Ceaţa urbană

79
 Studiile efectuate de numeroşi cercetători au demonstrat că oraşul are o influenţă
semnificativă în ceea ce priveşte creşterea frecvenţei, a densităţii şi a stabilităţii ceţii.
Acest fapt pare greu de crezut dacă avem în vedere că ceaţa este un hidrometeor legat de
temperaturi mai scăzute şi umezeală a aerului mai ridicată; ori, aşa cum am văzut, oraşul
determină o creştere a temperaturii şi scăderea umezelii, lucru care ar trebui să conducă la
o situaţie opusă celei menţionate. Însă dubla influenţă care se opune formării ceţii este
compensată de numărul foarte mare de nuclee de condensare din aerul urban. Mai mult,
o bună parte din aceste nuclee sunt foarte active datorită marii lor higroscopicităţi – se
remarcă aici nucleele de acid sulfuric (H2SO4) şi acid sulfuros (H2SO3) formate prin
reacţia trioxidului de sulf (SO3) şi a bioxidului de sulf (SO2) cu vaporii de apă.
Higroscopicitatea crescută a nucleelor de condensare şi a picăturilor cu caracter de soluţii
acide ori saline face ca tensiunea de saturaţie la suprafaţa acestora să se reducă direct
proporţional cu concentraţia soluţiilor respective, astfel încât condensarea vaporilor se
poate produce chiar dacă umezeala relativă este mai mică de 100%. În felul acesta ceaţa
se formează mai frecvent, iar abundenţa nucleelor de condensare duce la o creştere a
densităţii acesteia.
În regiunile cu climat umed şi răcoros (ex. nord-vestul Europei) frecvenţa,
densitatea şi persistenţa ceţurilor urbane ating valori record.
Există câţiva factori care influenţează caracteristica de persistenţă (stabilitate) a
ceţii urbane. Astfel, este în general acceptat faptul că tocmai marea higroscopicitate a
nucleelor de condensare din aerul oraşului (comparativ cu cea a nucleelor din aerul
împrejurimilor) conferă ceţii urbane rezistenţa la difuziune şi implicit o stabilitate sporită.
În acelaşi sens acţionează şi faptul că nucleele de condensare din aerul urban, mai mari şi
mai grele decât cele din atmosfera rurală, au o capacitate de emisie în infraroşu sporită,
fapt care determină racirea lor şi a aerului din jur. Apare astfel o tendinţă de descendenţă
în circulaţia locală a aerului şi, deci, de creştere a stabilităţii acestuia. Pe de altă parte,
vânturile care ar putea împrăştia ceaţa urbană sun considerabil slăbite în interiorul
oraşului.
Factorii menţionaţi ce măresc stabilitatea ceţii sunt caracteristici pentru situaţţile
de timp anticiclonice. Dimpotrivă, în situaţiile ciclonice caracterizate de o instabilitate
termică accentuată ceaţa nu se poate forma sau este disipată rapid.

80
 Influenţa oraşului asupra formării ceţii poate fi pusă în evidenţă în mai multe
feluri.
Una din primele cercetări în acest sens (Browdi, 1890, pentru Londra) a
demonstrat creşterea numărului anual de zile cu ceaţă în paralel cu creşterea oraşului.
Între 1870 şi 1890 acest număr a crescut de la 51 la 74,2 (la o creştere a populaţiei
Londrei de la 2,8 la 4,8 mil. locuitori). La Bucureşti acelaşi număr mediu de zile cu ceaţă
a crescut de la cca. 43 (1882) la aproape 88 (1960).
O altă modalitate de evidenţiere a fenomenului o constituie compararea directă a
datelor de la staţiile urbane cu cele de la staţiile din apropiere. Studiile făcute pentru
numeroase oraşe din Europa (Paris, Hamburg, Saarbrücken etc.) au confirmat că
numărului anual de zile cu ceaţă în oraşe este net superior celui din zona rurală apropiată.

La fel ca în cazul altor elemente meteo, ceaţa urbană cunoaşte un regim diurn,
săptămânal şi anual.
Datorită condiţiilor specifice de formare ceaţa apare mai frecvent în orele
dimineţii, când temperatura este minimă, umezeala relativă crescută şi concentraţia
impurităţilor cu rol de nuclee de condensare este maximă. La amiază temperatura aerului
creşte, apar mişcările convective iar ceaţa se risipeşte. Deosebirea dintre oraş şi
împrejurimi în regimul diurn al ceţii este că ceaţa urbană se formează cu precădere
dimineaţa, iar în împrejurimi mai ales noaptea.
Regimul săptămânal al ceţii urbane este în legătură directă cu regimul similar al
numărului de nuclee de condensare din aerul urban. Prin urmare ceaţa este clar mai
frecventă în zilele de început ale săptămânii (luni-miercuri), frecvenţa fiind mai redusă în
week-end.
Regimul anual al ceţii în oraş este şi el dependent de regimul temperaturii,
umezelii şi impurificării aerului urban. În general, la latitudini temperate, ceaţa este mult
mai frecventă în sezonul rece decât în cel cald ale anului. Tot în sezonul rece apare şi
maximul diferenţelor dintre oraş şi împrejurimi în ce priveşte numărul de zile cu ceaţă.

4. Vântul în oraş

81
 1. Aspecte generale

Schimbările induse de urbanizare în structura locală a stratului inferior de aer

exercită o influenţă importantă asupra câmpului vitezelor vântului, ca şi asupra direcţiei
vântului în apropierea suprafeţei terestre. Această influenţă este condiţionată de 2 factori:
prezenţă insulei termice urbane şi modificarea rugozităţii suprafeţei terestre.
În general oraşul acţionează asupra vântului în sensul reducerii vitezei acestuia.
Primul care a evidenţiat fenomenul a fost Kremser (1909), la Berlin. Cu ajutorul
unui anemometru instalat pe acoperişul unei şcoli înalte de 32 m dintr-o suburbie a
oraşului, el a arătat că în decursul primilor 10 ani de observaţii viteza medie a vântului la
înălţimea respectivă fusese de 5,1 m/s. În decursul următorului deceniu suburbia s-a
transformat într-un raion urban cu o intensă activitate de construcţii de locuinţe, astfel că
anemometrul (la 32 m deasupra solului) se afla acum la doar 7 m deasupra înălţimii medii
a acoperişurilor din zonă. În noile condiţii viteza vântului (VV) a scăzut la 3,9 m/s, adică
cu 24%.
Cercetări ulterioare au confirmat fenomenul de reducere a VV în oraş, comparativ
cu zona apropiată. În plus, majoritatea studiilor au arătat că în oraş nr. zilelor cu calm
atmosferic este mai mare ca înafară, iar viteza maximă a vântului este în medie cu 10-
20% mai mică. Deasemenea, multe cercetări au demonstrat că scăderea VV în oraş este
mai accentuată în sezonul cald (aprilie-octombrie) şi mai puţin evidentă iarna, iar
diferenţa de VV oraş-împrejurimi este minimă în orele serii.
În multe situaţii VV în oraş este influenţată şi de vegetaţie. După unii autori, în
sezonul cald (arbori înfrunziţi) covorul arboricol micşorează VV cu 20-30%; după
căderea frunzelor, VV în oraş creşte semnificativ.
Una dintre concluziile importante ale cercetărilor întreprinse este aceea că,
indiferent de direcţia vântului, oraşul influenţează mai evident vânturile cu viteze mici,
comparativ cu cele puternice.
Cercetările au evidenţiat şi un alt fenomen, foarte răspândit, şi anume
convergenţa aerului din stratul inferior spre zona centrală a oraşului. Acest fenomen
decurge logic din existenţa insulei termice urbane, care are ca efect o stratificaţie termică

82
instabilă în atmosfera din zona urbană şi atragerea aerului din împrejurimi. Convergenţa
este mai uşor observabilă noaptea, când insula termică este mai bine pusă în evidenţă. De
regulă această insulă nu este concentrică datorită neuniformităţii structurii zonelor
construite şi datrită neuniformităţii reliefului din regiune.
Se pare că această convergenţă nocturnă este responsabilă pentru faptul că
noaptea reducerea VV în oraş nu este atât de evidentă ca ziua; ba chiar VV noaptea poate
fi mai mare ca în zona rurală înconjurătoare, atunci când la nivelul ecesteia din urmă se
instalează o inversiune termică (deci calm atmosferic) în timp ce în oraş se menţine
stratificaţia termică instabilă.

Variaţia pe verticală a vitezei vântului în oraş prezintă şi ea unele aspecte

caracteristice.
Pentru studierea structurii verticale a câmpului vitezelor vântului în oraş se
utilizează date provenite din observaţii efectuate cu diferite mijloace: turnuri mai înalte,
în particular turnurile de televiziune care există în majoritatea oraşelor mari (cu
menţiunea că datele necesită unele corecţii în funcţie de amplasarea anemometrelor pe
partea din vânt / de sub vânt a turnului); baloane-pilot obişnuite, pentru evidenţierea
convergenţei / divergenţei fluxurilor de aer; baloane cu volum fix ce vor pluti de-a lungul
unei suprafeţe în cadrul căreia densitatea aerului este una şi aceeaşi, pentru studierea
traiectoriei fluxurilor de aer deasupra oraşului (cunoscând traiectoria şi altitudinea lor de
zbor se poate stabili componenta verticală a mişcării aerului).
Analiza profilurilor verticale ale VV evidenţiază, în multe cazuri, un fenomen
interesant: VV, care scade de obicei în interiorul „canioanelor urbane”, prezintă adesea un
maxim ceva mai sus de înălţimea medie a acoperişurilor. Creşterea aceasta nu este prea
accentuată (în medie 1 m/s); totuşi la vânturi puternice (uragane) VV în timpul rafalelor
poate atinge valori mult mai mari şi în acest caz profilul vertical al VV în atmosfera joasă
va fi caracterizat mai ales de maximul ce apare la acest nivel. Spre ex. la Tokio s-a
constatat că la viteze medii ale vântului de 30 m/s valorile de viteză la rafale (măsurate la
30 m deasupra acoperişurilor) erau cam cu 10 m/s mai mari decât la nivelul
acoperişurilor.

83
 Observaţiile efectuate cu ajutorul baloanelor cu volum constant au arătat că
mişcările verticale ale aerului depind hotărâtor de instabilitatea termică a atmosferei.
Astfel salturile verticale ale baloanelor sunt mult mai ample în mijlocul zilei decât
dimineaţa, corespunzător gradienţilor termici verticali mult mai mari de la amiază.

2. Particularităţi ale vântului în perimetrul urban

Ca şi alte elemente meteo, vântul suferă în interiorul oraşului o serie de modificări

calitative şi cantitative în funcţie de orientarea şi lărgimea străzilor, înălţimea clădirilor şi
orientarea pereţilor acestora ş.a.
Astfel, străzile lungi şi drepte mărginite de clădiri aliniate compact au asupra
vântului un efect vizibil de ghidare. Un vânt care bate oblic faţă de orientarea unei
asemenea străzi este obligatoriu deviat pe direcţia acesteia.
În porţiunile brusc îngustate ale străzilor orientate pe direcţia vântului se produce
aşa-numitul „efect de ajutaj”, adică o creştere semnificativă a VV datorită apropierii
liniilor de curent (vezi figura).
În timpul iernii, în caz de viscol, este amplificat fenomenul de troienire a zăpezii
pe străzile orientate perpendicular pe direcţia vântului. Dimpotrivă, pe străzile orientate
paralel cu direcţia vântului zăpada este de regulă spulberată, troienele formându-se mai
ales în curţi sau pe lângă ziduri.
Vara, pe timp senin şi calm, pe străzile cu diferite orientări iau naştere circulaţii
termice specifice.
Ziua acoperişurile clădirilor de pe străzile orientate est-vest se încălzesc mai mult
decât cele ale caselor de pe străzile orientate nord-sud. Aerul cald de deasupra lor se
ridică şi, la o înălţime oarecare, se amestecă cu cel de deasupra străzilor; curenţi
descendenţi mai reci contribuie la înlocuirea acestuia din urmă.
La nivelul străzii ia naştere o circulaţie termică dinspre partea umbrită (mai rece)
spre cea luminată (mai caldă). Pe străzile orientate nord-sud ia naştere, la amiază, un
sistem de curenţi simetrici cu ramura ascendentă plasată spre mijlocul străzii.

84
 Noaptea aerul de la nivelul acoperişurilor (care se răcesc mai puternic) alunecă
descendent împingând spre înălţime aerul mai cald de jos, contribuind astfel la
împrospătarea aerului la nivelul străzii.
După cum se poate bănui, apariţia unui vânt cu o viteză oarecare anulează
circulaţiile termice descrise mai sus.

3. Influenţa vântului asupra oraşului

Pentru diferitele construcţii din cadrul oraşului vântul este, prin solicitările
mecanice exercitate, cel mai important factor meteo de influenţă. Sarcina de vânt se
manifestă sub 2 forme: ca presiune uniformă asupra pereţilor clădirii, dar şi ca presiune
pulsatorie (datorată rafalelor de vânt) care poate cauza sau amplifica fenomene
oscilatorii.
La proiectarea construcţiilor înalte (coşuri de fabrici, turnuri, antene, macarale
turn etc.) calculele trebuie să ţină seama nu numai de vitezele medii şi maxime ale
vântului dominant, ci şi de vitezele maxime ale vântului pe toate direcţiile indiferent de
frecvenţa acestora din urmă. Totodată calculele nu trebuie să pornească de la ipoteza unui
câmp neperturbat al vântului, deoarece în realitate se poate produce, în anumite condiţii,
acel „efect de ajutaj” care determină o creştere apreciabilă a vitezei vântului; pe de altă
parte trebuie să se ţină seama şi de fenomenul invers, de adăpostire, datorat perturbării
locale a câmpului vitezelor vîntului de către diverse obstacole. Calculele de proiectare
vor ţine întotdeauna cont de regula creşterii vitezei medii a vântului odată cu creşterea
altitudinii (viteza maximă nu se supune acestei reguli).
Calculele de proiectare trebuie să ţină cont şi de fenomenele oscilatorii specifice
construcţiilor înalte (turnuri, catarge, antene etc.). O astfel de clădire este deviată de la
starea de „repaus” sub acţiunea unui „impuls” exercitat, în cazul de faţă, de vânt. Odată
deviată, clădirea continuă să oscileze în jurul poziţiei de repaus cu o anumită frecvenţă.
Presiunea exercitată de vânt tinde să întreţină, sau chiar să amplifice, oscilaţiile.
Amplificarea oscilaţiilor se poate produce fie prin „impuls” (presiune exercitată de un
vânt cu viteză mare, indiferent de frecvenţa rafalelor), fie prin „rezonanţă” (cazul când
frecvenţa de oscilaţie coincide cu frecvenţa rafalelor). Trebuie remarcat că amplificarea

85
oscilaţiilor prin rezonanţă se produce foarte rar, nu necesită viteze mari ale vântului, dar
este mult mai periculoasă decât cea prin impuls.
În planul sistematizării urbane importanţa vântului este deasemenea mare.
Diferenţa este că în acest caz însemnătatea mai mare revine direcţiei dominante a
vântului şi mai puţin vitezei acestuia.
Specialiştii în climatologie urbană au subliniat de multă vreme necesitatea de a
lua în considerare direcţia vânturilor dominante în acţiunea de sistematizare urbană. Cu
toate acestea abia după primul război mondial arhitecţii şi constructorii au luat în
consideraţie acest factor, chiar şi în prezent, în destule cazuri, aceştia având de corectat
greşelile înaintaşilor.
Cerinţa fundamentală este aceea de a nu amplasa, în raport cu direcţia vânturilor
dominante, unităţi industriale în partea „din vânt” a oraşului, pentru a nu fi impurificată
astfel atmosfera celorlalte raioane urbane.
Conceptul modern de sistematizare urbană presupune, sub aspectul scopului de
bază urmărit – confortul locuitorilor – o anumită succesiune a raioanelor urbane:
cartierele rezidenţiale în partea „din vânt” a oraşului, apoi cartierele comerciale şi zonele
administrative, urmate de întinse spaţii verzi dincolo de care (în partea „de sub vânt”)
este amplasată zona industrială. Din păcate o asemenea dispunere optimă nu fost posibilă
decât pentru oraşele nou construite (sau reconstruite) după al II-lea război mondial, oraşe
care nu erau legate de amplasamente moştenite la care nu se poate renunţa uşor.

86
 Capitol 6

ELEMENTE DE CLIMATOLOGIA CONSTRUCŢIILOR

1. Design-ul climatic al clădirilor

1.1. Introducere

Clasificarea climatelor

Diferite sisteme de clasificare a climatelor sunt utilizate pentru diferite scopuri. Zone
climatice cum ar fi tropicală, aridă, tem,perată şi rece sunt comune în
reprezentarea condiţiilor climatice generale. Pentru scopurile design-ului
clădirilor este adesea utilizat un sistem simplu, bazat pe natura problemelor
termice dintr-un anumit punct al suprafeţei terestre:

 Climate reci, unde principala problemă este deficitul de căldură

(subîncălzirea), sau o excesivă disipare a căldurii pentru toate ori
majoritatea lunilor anului.
 Climate temperate există o variaţie sezonieră între subîncălzire şi
supraîncălzire, nici una, însă, nefiind prea accentuată.

 Climate calde şi uscate (aride) unde problema principală este

supraîncălzirea, însă aerul este uscat, astfel încât răcirea prin evaporaţie
nu este restricţionată. Există de regulă o amplitudine termică diurnă
însemnată.

 Climate calde şi umede unde supraîncălzirea nu este atât de puternică ca

în climatele calde şi uscate, dar este agravată de umidităţile foarte ridicate
ce restricţionează potenţialul de evaporare. Amplitudinea termică diurna
este redusă.

87
Macroclimatul este influenţat de topografie, vegetaţie şi natura mediului înconjurător la
scară regională (mezoclimat) sau la scară locală (microclimat).

Importanţa design-ului climatic

Climatul are un efect major asupra performanţelor clădirilor şi asupra consumuluii de

energie specific. Procesul de identificare, înţelegere şi control al influenţelor
climatice la nivelul sit-ului unei clădiri este, poate, cea mai critică latură a
design-ului clădirilor. Obiectivele cheie ale design-ului climatic includ:

 Reducerea costurilor energetice ale clădirii

 Utilizarea “energiei naturale” în locul sistemelor mecanice sau electrice

 Asigurarea unui ambient confortabil şi sănătos pentru oameni

1.2. Date climatice

Elemente climatice

Elementele climatice principale măsurate regulat la staţiile meteo şi publicate după

prelucrări sunt:

-
temperatura aerului
-
umiditatea aerului – ca umezeală relativă sau absolută, ce pot fi deduse şi
utilizând temperatura la termometrul umed sau temperatura punctului de rouă

-
vântul – atât direcţia cât şi viteza

-
precipitaţiile – cantitatea totală în mm, zilnice, lunare, anuale

-
nebulozitatea – pe baza observaţiilor vizuale, în zecimi sau optimi de boltă
cerească

88
 -
durata de strălucire a soarelui – în ore şi minute, zilnică sau lunaară

-
radiaţia solară – măsurată cu piranometrul, în W/m2

Elementele care afectează direct confortul termic sunt:

- temperatura sub forma mediei lunare a maximelor zilnice, a mediei lunare a

minimelor zilnice, la care se adaugă deviaţia standard (indice de împrăştire a
valorilor zilnice în jurul mediei lunare)
- umiditatea sub forma umezelii relative masurată dimineaţa devreme şi după
amiaza devreme

- radiaţia solară – ca medie lunară a valorilor zilnice

- vântul – viteză şi direcţie

- precipitaţiile – ca totaluri lunare

Primele 4 elemente sunt cele mai importante pentru scopurile design-ului clădirilor.
Precipitaţiile sunt adesea necesare – spre ex. pentru proiectarea sistemelor de
drenaj sau pentru evaluarea nivelului general al precipitaţiilor.

Surse de date

Datele brute de la o staţie sunt adesea analizate şi prezentate sub formă tabelară şi/sau
grafică. Există manuale şi standarde care furnizează date climatice generale
pentru design-ul clădirilor. Design-ul pentru condiţiile exterioare (condiţii ce
sunt deduse din analiza statistică a datelor pe termen lung - ex. 30 ani) va ţine
cont de astfel de analize.

În design-ul arhitectural, graficele şi diagramele sunt foarte utile deoarece ele pot facilita
o înţelegere rapidă şi comparaţiile între şiruri de valori. Date mult mai detaliate
pot fi necesare pentru unele programe de simulare a condiţiilor termice şi
energetice din clădiri, cum ar fi valorile zilnice pentru un an întreg, eventual

89
 pentru mai mulţi ani. În funţie de timpul disponibil şi de resurrse, necesarul de
cantitate şi calitate a datelor meteo poate fi evaluat pentru analize specifice
design-ului clădirilor. Problema, în cazul analizelor climatice, este de a păstra un
echilbru între cele 2 extreme:

- prea multe detalii – în cazul prelucrărilor unor şiruri lungi de valori (ex. valori
zilnice pentru un numar mare de ani), poate nu întotdeauna necesare.
- supra-simplificare – în cazul când se lucreza cu valori medii care pot ascunde o
importantă variabilitate a valorilor mediate.

Factori ce afectează design-ul climatic

Factorii locali legaţi de microclimat şi sit vor afecta condiţiile în care se plasează o
cladire. Importanţi factori legaţi de sit trebuie luaţi în considerare în cadrul unei
analize climatice:

- Topografia (altitudinea, versanţii, dispunerea culmilor şi văilor, suprafaţa

subjacentă)
- Vegetaţia (înăllţime, masa, textură, locaţie, stadiu de creştere)

- Conturul cladirii (grupului de clădiri)

Factorii majori ai design-ului termic care trebuie analizaţi: acumularea de căldură solară,
fluxul caloric conductiv şi fluxul caloric determinat de ventilaţie. Variabilele
design-ului sub aspect arhitectural, care au importanţă, vor include:

- Forma – raportul suprafaţă/volum, orientarea, înălţimea clădirii

- Materialele de construcţie – materialele folosite, izolarea termică, proprităţile
suprafeţelor, controlul umbririi şi al însoririi

- Ferestrele – mărimea, poziţia şi orientarea ferestrelor; tipurile de sticlă folosite;

sistemele de umbrire interior şi exterior folosite

90
 - Ventilaţia – etanşeitatea, aer proaspăt din exterior, ventilaţia încrucişată şi cea
naturală.

1.3. Analiza climatică

Utilizarea datelor climatologice

Diferite situaţii de design vor pretinde spre studiere diferite date meteorologice.
Analiza climatologică cerută în stadiul iniţial al design-ului clădirilor va fi utilizabilă
pentru:
 Dezvoltarea strategiilor de design;
 Verificarea problemelor de condensare, în unele cazuri;
 Optimizarea izolaţiei termice

Calculele energetice şi de sarcină prevăzute în etapele de schiţare şi detaliere a design-

ului vor pretinde date meteo pentru:
 Calcularea necesarului de încălzire şi răcire;
 Design-ul sistemelor de încălzire, ventilare şi aer condiţionat;
 Estimarea energetică a clădirii

Analiza umbririi

1. Traiectoriile Soarelui ce pretind umbrire. Studiind diagrama traiectoriilor

solare pentru fiecare zonă climatică, suprafeţele umbrite reprezintă
perioadele de supraîncălzire, legate de un surplus nedorit de însorire. La
latitudini joase există o supraîncălzire globală, în timp ce la latitudini mai
mari supraîncălzirea apare doar în lunile de vară. (v.fig.).
2. Analiza umbririi (verticală şi orizontală). Diagramele indică localizarea
optimă a umbririi solare verticale, care apără clădirea de unghiurile mici
ale razelor solare dimineaţa şi seara, precum şi umbrirea orizontală care

91
 blochează însorirea din timpul amiezii. Regiunile tropicale necesită atât
umbrire verticală, cât şi orizontală de-a lungul anului. La latitudini mai
mari umbrirea verticală şi orizontală sunt necesare doar vara şi pentru
faţada sudică a clădirii.
3. Insolaţia. Traiectoria Soarelui devine din ce în ce mai sudică pe măsură ce
ne deplasăm spre nord, modificându-se de la o formă relativ simetrică
lângă Ecuator, până la o formă de inimă în zonele temperate şi reci.
4. Necesarul de însorire în timpul iernii. Există o evidentă variaţie sezonieră
în zona ecuatorială. Încălzirea solară devine mult mai importantă la
latitudini mari. Începând de la Ecuator spre nord, necesarul de căldură
solară creşte, în timp ce scade necesarul de umbrire solară.

Analiza vânturilor

1. Direcţia vântului. Vânturile favorabile sau nefavorabile, în fiecare zonă climatică,

depind în mare măsură de condiţiile locale. O briză oricât de uşoară, la latitudini
mici (regiuni tropicale umede şi aride), este benefică pentru cea mai mare parte a
anului, în timp ce la latitudini mai mari majoritatea vânturilor au efect de răcire şi
trebuie să fie ecranate. În aceste din urmă zone pare un scurt interval din an
(primăvara şi/sau toamna) când pot apare în mod natural condiţii de confort
termic, fără necesitatea vreunei ecranări sau, dimpotrivă, a vreunei brize.
2. Ventilaţia naturală. Ventilaţia naturală este de departe mai importantă la tropice
decât la latitudini temperate. Strategia teoretică de blocare sau, dimpotrivă, de
inducere a unui curent de aer într-o clădire se bazează pe condiţiile predominante
locale de vânt. În general, în zonele tropicale este de dorit maximum de ventilaţie
posibilă; Pentru zonele aride ventilaţia naturală este de dorit, dar cu unele
precauţiuni legate de vânturile puternice. În zona temperată ventilaţia naturală şi
ecranarea sunt, ambele, necesare (pentru perioada de vară, respectiv de iarnă). În
regiunile reci o clădire trebuie protejată de vânturile reci, puternice, chiar dacă
ventilaţia naturală se menţine ca o necesitate.

92
Variaţiile umezelii relative, ale precipitaţiilor şi sezoniere

1. Umezeala relativă medie anuală. Curba de variaţie (din stânga) redă umezeala relativă
medie anuală pentru cele 4 zone climatice principale. În zona tropicală uscată nivelul
scăzut al umidităţii poate fi benefic pentru aşa-numita răcire evaporativă. În zona
tropicală umedă umiditatea ridicată a aerului poate fi un factor major de disconfort
2. Precipitaţiile medii anuale. Curba din mijloc reprezintă precipitaţiile medii anuale.
După cum se observă, există o relaţie directă între acestea şi umezeala relativă a aerului.
3. Variaţiile sezoniere. Este clar că amplitudinea variaţiilor sezoniere (fie ele termice sau
hidrice) creşte cu latitudinea, zonele intertropicale având un climat cvasi-constant de-a
lungul unui an.

Influenţe asupra poziţionării şi formei clădirilor

1. Zonarea spaţiilor de tranziţie. Arealele înnegrite reprezintă spaţiile utilizate tradiţional

pentru foaiere, scări, spaţii utilitare, circulaţie, balcoane sau orice alt spaţiu unde are loc
mişcare. Aceste areala nu necesită un control climatic total, ventilaţia naturală fiind
suficientă. Pentru zonele intertropicale şi aride spaţiile de tranziţie vor fi plasate pe
faţadele nordice şi sudice ale clădirilor, unde unghiul de penetrare a razelor solare este
mai redus; un atrium poate fi utilizat ca spaţiu de tranziţie. În zonele temperate şi reci
spaţiile de tranziţie vor fi localizate pe faţada sudică a clădirilor, pentru a maximiza
câştigul termic de pe urma insolaţiei.
2. Zonarea în vederea câştigului de căldură solară. Arealele înnegrite reprezintă spaţiile
ce pot fi folosite pentru un câştig de căldură solară. Ele urmăresc traiectoria variabilă a
Soarelui în fiecare zonă climatică: în zonele intertropicale şi aride, laturile estică şi
vestică ale clădirii; în zonele temperate şi reci, latura sudică.

93
3. Utilizarea atrium-ului. Diagrama indică poziţia optimă a atrium-ului pentru fiecare din
zonele climatice. În zona intertropicală atrium-ul trebuie plasat astfel încât să asigure
ventilaţia naturală pentru tot spaţiul construit. În zona aridă atrium-ul va fi plasat în
centrul clădirii, pentru motive de ventilaţie şi umbrire. Pentru zonele temperate şi reci
atrium-ul va fi plasat în centrul clădirii, de această dată pentru raţiuni de încălzire şi
iluminare.
4. Potenţialul acoperişului/duşumelei ca spaţiu exterior utilizabil. Distanţa unghiulară
faţă de axa zenitală reprezintă potenţialul acoperişului/duşumelei în fiecare zonă
climatică pentru a fi folosite ca spaţiu exterior. În climatele intertropicale şi aride există
un potenţial ridicat pentru utilizarea tuturor spaţiilor exterioare, în timp ce urcând spre
latitudini mai nordice spaţiile exterioare trebuie acoperite pentru a deveni utilizabile.

Influenţe asupra construcţiilor în sine.

1. Forma clădirii. Diagrama indică forma optimală a unei clădiri pentru fiecare zonă
climatică. Studiile efectuate au arătat că lungimile ideale ale laturilor clădirilor, laturile
respective fiind x(înălţimea):y(lăţimea), sunt următoarele:
 Zona intertropicală – 1:3
 Zonele aride – 1:2
 Zonele temperate – 1:1.6
 Zonele reci – 1:1

Examinarea acestor raporturi indica faptul că o formă mai alungită (turtită) este necesară
pentru a minimiza expoziţia estică/vestică, la latitudini mici. O asemenea formă se
apropie de raportul 1:1 (cilindrică) la latitudini mari. Acest fapt constituie o reacţie
directă la modificarea unghiului razelor solare la diferite latitudini.
2.Orientarea. Orientarea clădirilor, ca şi extinderea direcţională, se modifică odată cu
latitudinea, ca răspuns la modificarea unghiului de incidenţă al razelor solare.
Zona Orientarea principală a clădirii Extinderea direcţională

94
 Intertropicală Pe o axă de 5º spre N-E Nord-Sud
Aridă “ 25º spre N-E Sud-Est
Temperată “ 18º spre N-E Sud-Sud-Est
Rece Pe o axă orientată spre Sud Sud
3.Structura şi aranjamentul pe verticală. Aranjarea masei primare poate fi utilizată ca un
factor de design climatic, în măsura în care poziţia acesteia poate umbri sau reţine căldura
în interiorul clădirii.
Pentru zona intertropicală structurile de rezistenţă sunt localizate pe laturile estică sau
vestică ale clădirii, în aşa fel încât să favorizeze umbrirea la unghiuri mici ale razelor
solare (lucru ce se întâmplă în cea mai mare parte a zilei). În zonele aride structurile de
rezistenţă trebuie să fie plasate de asemenea pe laturile estică şi vestică, dar cu rol de
umbrire mai ales pentru durata verii – de aceea este preferată adesea latura sudică a
clădirii pentru amplasarea respectivelor structuri.
În zonele temperate amplasarea structurilor de rezistenţă se face pe latura nordică, în aşa
fel încât să se lase latura sudică pentru acumularea de căldură solară pe timpul iernii.
Zonele reci reclamă o expunere maximă a perimetrului clădirii spre sud, către radiaţia
solară. Din această cauză structura de rezistenţă va fi plasată în centrul clădirii, în aşa fel
încât să ecraneze vânturile principale (dinspre nord) şi să permită acumularea căldurii în
clădire sub acţiunea razelor solare (dinspre sud).

1.4. Un exemplu de analiză – caracteristicile vremii la Hong Kong

Caracteristici climatice

Hong Kong este situat la 22° latitudine nordică şi 114°longitudine estică

(Kowloon). După clasificarea Köppen climatul de aici este de tipul Cwa (subtropical
umed). În lunile de iarnă (noiembrie-februarie) bat vânturi de tip muson dinspre N şi NE,
aducând aer rece şi uscat dinspre anticiclonul Chinei centrale. Sezonul de primăvară este
scurt şi caracterizat de regulă prin cer noros, ploi slabe şi uneori ceţuri dense în condiţii
de umiditate foarte ridicată. În lunile de vară (mai-septembrie) musonul bate dinspre S şi
SE. Vremea este de tip tropical, caldă şi umedă cu furtuni sau ploi torenţiale ocazionale.

95
Toamna este scurtă (mijlocul lui septembrie-începutul lui noiembrie), cu vânturi din ce în
ce mai estice. Nebulozitatea şi umezeala aerului descresc rapid în această perioadă.

Condiţiile exterioare pt. design-ul clădirilor

Caracterizarea condiţiilor climatice din exteriorul clădirilor, în scopuri de design,

include date cantitative asupra următoarelor aspecte:
- durata în ore a lunilor de vară cele mai calde (iunie-septembrie la
Hong Kong, 2928 ore) şi a lunilor de iarnă cele mai reci
(decembrie februarie, 2160 ore);
- temperaturile „de design”, la termometrul uscat şi la cel umed,
pentru 2 tipuri de condiţii: pentru încălzire-ventilare-aer
condiţionat (temperaturi de vară cu asigurarea statistică de 2,5%,
respectiv de iarnă cu asigurare de 97,5%); şi pentru condiţii critice
(temperaturi de vară cu asigurare de 1%, respectiv de iarnă cu
asigurare de 99%);
- temperaturile extreme lunare (medii şi absolute) pentru lunile cea
mai caldă, respectiv cea mai rece, pentru cele 2 tipuri de condiţii,
la termometrul uscat:
- amplitudine diurnă de variaţie a temperaturii aerului, pentru cele 2
sezoane extreme şi la nivelul întregului an
- direcţia şi intensitate vântului, valori procentuale (direcţia), medii
şi extreme (intensitatea), pe sezoane şi anual.

Interpretarea datelor de acest gen permite identificarea principalelor direcţii ale

design-ului clădirilor la Hong Kong:
 acumularea de căldură solară este importantă pentru clădirile cu aer condiţionat;
 temperatura şi umiditatea sunt ridicate şi reclamă controlul aerului ce pătrunde din
exterior;
 o uşoară încălzire a unor clădiri este necesară în timpul iernii;
 amplitudinea diurnă de variaţie a temperaturii este de cca. 5°C.

96
 Utilizarea diagramelor psihrometrice

Psihrometria studiază amestecul aer-vapori de apă, în particular schimbările de

stare fizică ale acestuia. O diagramă psihrometrică prezintă interrelaţia dintre temperatura
aerului şi conţinutul de vapori din aer şi constituie un instrument de bază pentru
designerii şi inginerii din construcţii. Pentru o mai completă evaluare a unei astfel de
diagrame trebuie clarificaţi câţiva termeni:
 Umiditatea absolută (AH) exprimă conţinutul de vapori de apă al aerului, măsurat
în g(de vapori)/kg(de aer). La o temperatură dată aerul poate conţine doar o
anumită cantitate maximă de vapori (umiditatea de saturaţie).
 Umiditatea relativă (RH) exprimă procentual conţinutul de vapori din aer prin
raportarea umezelii absolute la cea de saturaţie (la aceeaşi temperatură).
 Temperatura termometrului umed (WBT) apare pe diagrama psihrometrică sub
forma unor linii înclinate. Punctul de stare pe o diagramă poate fi indicat de o
pereche de valori WBT şi DBT (temperatura termometrului uscat).
 Volumul specific (Spv), în m3/kg, este inversul densităţii şi este reprezentat pe
diagramă prin linii slab înclinate.
 Entalpia (H) este cantitatea de căldură din unitatea de masă a atmosferei (în kj/kg)
raportată la cantitatea de căldură din aceeaşi unitate de masă, dar la 0°C şi cu aer
uscat. Pe diagrama psihrometrică apare ca o reţea de linii apropiate ca traseu (dar
nu coincidente) cu linile temperaturii termometrului umed (nu apar în fig. de mai
jos).
 Căldura sensibilă este cea care determină o creştere a temperaturii termometrului
uscat. Căldura latentă este cea datorată prezenţei vaporilor de apă în aer; este
căldura necesară pentru evaporarea unei cantităţi date de vapori

97
 Procesele psihrometrice (altfel spus, orice schimbare în starea atmosferei) pot fi
redate prin redarea deplasării punctului de stare pe diagramă. Procesele obişnuite sunt
următoarele (v.figura de mai jos):
 Răcire sensibilă / încălzire sensibilă
 Răcire şi uscare / încălzire şi umidificare
 Umidificare / uscare
 Răcire evaporativă / de-hidratare chimică

Diagramele psihrometrice se pot utiliza în cadrul abordării unor aspecte bio-

climatice, în sensul comparaţiilor dintre condiţiile climatice şi condiţiile de confort
necesare organismului uman.

1.5. Design-ul pasiv în funcţie de factori climatici

În general se caută să se realizeze controlul condiţiilor interioare din clădiri prin

intermediul controlului pasiv (i.e. design-ul clădirilor), utilizând controlul activ
(sistemele de încălzire/răcire consumatoare de energie) doar atunci când controlul pasiv
nu poate asigura confort. O asemenea abordare a problemei este justificată în 3 direcţii:
 Economică – instalaţiile cu echipamente mecanice înseamnă costuri de capital
investit, consum de energie şi cheltuieli de întreţinere pe durata funcţionării;
 Ecologic/ambientală – clădirile de tip „pasiv” au un impact mai redus asupra
ecosistemului, consumă mai puţină energie şi produc mai puţine deşeuri;
 Estetică – clădirile „pasive” se integrează mai bine în ambient şi au şanse mai
mari de crea diversitate de peisaj şi de a trezi interesul privitorilor.

Strategii generale de control climatic

Fluxurile de căldură pot fi controlate pasiv astfel (v. şi fig.de mai jos):

98
  Când predomină disconfortul prin sub-încălzire – se caută minimizarea pierderilor
de căldură şi se utilizează un surplus de căldură de la Soare sau din surse
interioare;
 Când predomină disconfortul prin supra-încălzire – se caută împiedicarea
fluxurilor de căldură din exterior şi maximizarea disipării căldurii din interior

Control pasiv vs. control activ

În majoritatea climatelor orice încercare de a asigura confortul termic prin

mijloace pasive va reduce necesarul de control activ. Într-un climat rece, ori iarna în
climatele temperate încălzirea solară pasivă, o bună izolare termică şi un control atent al
infiltraţiilor de aer din exterior vor reduce necesarul de încălzire artificială. Într-un climat
cald şi uscat o clădire compactă, răcirea evaporativă şi o bună umbrire pot asigura cu
succes confortul termic.
Singura excepţie o constituie climatele calde şi umede. Aici o clădire proiectată
pentru răcire pasivă trebuie să fie cât mai deschisă cu putinţă pentru a asigura maximum
posibil de ventilaţie naturală; din acest motiv ea poate fi complet nepotrivită pentru aer
condiţionat. Dacă clădirea va fi dotată cu aer condiţionat, trebuie adoptat un cu totul alt
design. Drept rezultat s-ar putea ca ea să fie ermetic inchisă şi bine izolată termic. De
aceea într-un asemenea climat trebuie luată din timp decizia legată de tipul de control ales
(pasiv sau activ), opţiunea fiind hotărâtoare pentru design-ul abordat.
Procedura recomandată pentru climatele calde şi umede este aceea de a compara
diagrama psihrometrică a climatului cu zonarea potenţialului de control al mişcării
aerului. Dacă cele două se suprapun în mare parte, se poate recurge fără reţineri la un
design pasiv. Dacă nu este aşa, atunci beneficiarul clădirii trebuie să opteze între aer
condiţionat (clădire închisă) sau depăşirea ocazională a limitei de confort termic.

2.Calitatea mediului interior şi eficienta energetica a cladirilor

99
2.1. Introducere. Formularea problemei

Considerăm util să amintim că principalul rol al unei clădiri este de a asigura

ocupanţilor un mediu sănătos, plăcut şi confortabil, cât mai puţin dependent de
condiţiile exterioare, în special meteorologice şi acustice.

Exigenţele actuale referitoare la acest aspect, sunt mult mai restrictive decât
cele acceptate în perioade istorice anterioare datorită modificărilor survenite în natura
şi complexitatea acţiunilor (exterioare şi interioare) ce se exercită asupra clădirilor, pe
de o parte şi datorită evoluţiei cerinţelor utilizatorilor, pe de altă parte

Satisfacerea acestor exigenţe, legată direct de consumul de energie, este la fel

de importantă ca şi a celor de siguranţă şi stabilitate la acţiuni mecanice, aspectul
arhitectural-estetic sau încadrarea in mediu.

Energia utilizată în exploatarea clădirilor este destinată realizării unui mediu

interior sănătos şi confortabil, respectiv încălzirii în perioada rece a anului, răcirii în
perioada caldă, iluminatului şi ventilării. În perioada premergătoare declanşării crizei
energetice, perioadă în care asigurarea calităţii mediului constituia exclusiv problema
instalaţiilor, era unanim acceptată ideea privind relaţia directă între consumul
energetic şi calitatea mediului interior, ceea ce însemna că o creştere a consumului
energetic conduce automat la creşterea calităţii mediului interior în general şi a
confortului în special si invers, reducerea consumului energetic are drept consecinţă
condiţii inferioare de viaţă şi de confort. Era recunoscut chiar un conflict ineluctabil
între consumul energetic redus şi un mediu interior sănătos şi confortabil.

Cercetările orientate în direcţia identificării unor strategii şi mijloace de

rezolvare a problemelor energetice şi mai recent a celor de mediu, în cadrul generos
oferit de conceptul dezvoltării durabile, au demonstrat că printr-o abordare
interdisciplinară, multicriterială a concepţiei clădirilor, este pe deplin posibilă o bună
calitate arhitecturală, un mediu interior agreabil, confortabil şi sănătos şi un consum
de energie redus.

Aceste atribute definesc o clădire eficientă energetic.

100
 O analiză complexă a relaţiei consum de energie – calitatea mediului interior,
la clădiri de locuit şi administrative a fost realizată în cadrul Proiectului european
HOPE (Health Optimization Protocol for Energy efficient Buildings), realizat cu 14
participanţi din 12 ţări europene, în perioada 2002 – 2005 /1/. Au fost investigate mai
mult de 160 de clădiri din sectorul de locuinţe şi administrativ, jumătate dintre acestea
prezentând un consum de energie relativ redus. Investigaţia a constat dintr-o inspecţie
generală, o discuţie cu administratorul clădirii, şi chestionare distribuite ocupanţilor.

Rezultatele obţinute au infirmat în bună măsură teza referitoare la relaţia de

proporţionalitate directă între consumul energetic şi calitatea mediului interior,
permiţând încadrarea clădirilor care au format obiectul investigaţiei în 4 categorii:

- clădiri cu consum energetic ridicat si o calitate corespunzătoare a mediului

interior;
- clădiri cu consum energetic ridicat şi calitate scăzută a mediului interior;
- clădiri cu consum energetic redus şi calitate necorespunzătoare a mediului
interior;
- clădiri cu consum energetic redus şi o bună calitate a mediului.
Astfel, s-a constatat că energia consumată nu depinde numai de valoarea
temperaturii interioare, de rigorile climatului şi de rata ventilării ci într-o măsură chiar
mai mare de soluţiile arhitecturale şi constructive şi de modul de exploatare. S-a
înregistrat un procentaj ridicat de insatisfacţie sau chiar simptoame ale SBS în clădiri
în care se consumă o mare cantitate de energie pentru ventilare mecanică dar nu se
acordă atenţie umidităţii, gradului de ocupare sau protecţiei la zgomot. Şi invers,
clădiri cu consum de energie redus, ventilate natural, prezintă un mediu interior
sănătos şi confortabil.

2.2 Calitatea mediului interior

Calitatea mediului interior, factor determinant în ceea ce priveşte sănătatea şi

starea de bine a ocupanţilor unei clădiri, este determinată de compoziţia aerului (cu

101
referire la poluanţii chimici, fizici, biologici sau de altă natură) şi de confort (cu
principalele componente, acustic, termic, vizual).

Compoziţia aerului. Surse interioare de poluare

Clădirea poate prezenta riscuri pentru sănătatea ocupanţilor în măsura în care

adăposteşte surse de poluare chimică sau fizică şi/sau asigură condiţii favorabile de
dezvoltare a microorganismelor.

Principalele surse de poluare în clădiri pot genera:

a. Poluanţi chimici
Produşii chimici de sinteză fac parte integrantă din mediul nostru ambiant.
Aceştia pot fi întâlniţi în alimente, apă, aer, fiind emişi de materiale de construcţii,
mobilier, produse de întreţinere, etc. Efectele poluării chimice asupra stării de
sănătate sunt multiple şi merg de la simpla percepţie senzorială la efecte foarte grave,
care pot afecta sistemul respirator, sistemul nervos sau gastro-intestinal. Anumiţi
poluanţi chimici sunt încadraţi chiar în categoria substanţelor cancerigene. Dacă
toxicitatea individuală a celei mai mari părţi din aceşti poluanţi este cunoscută, nu se
ştie practic nimic de toxicitatea acestora când se găsesc în amestec şi au concentraţii
reduse, aşa cum se prezintă cel mai adesea în aerul interior al clădirilor în care locuim
sau ne desfăşurăm activitatea.

b. Poluanţi fizici
Principalii poluanţi fizici prezenţi în interiorul clădirilor sunt umiditatea
excesivă, radonul, praful, fibrele (în special de azbest), câmpurile electrice şi
magnetice, câmpurile electromagnetice de joasă şi înaltă frecvenţă. Prezenţa acestor
poluanţi poate cauza cele mai diverse simptoame, de la uscăciunea căilor respiratorii,
la pierderi de memorie şi dificultăţi de concentrare până la boala canceroasă.

c. Poluanţi biologici
În categoria poluanţilor biologici pot fi incluşi microbii, viruşii, bacteriile,
polenul şi mirosurile care se dezvoltă în aerul interior şi care provin de la fiinţe
umane, animale de casă, acarieni, gândaci, plante de interior, mucegai etc. Acestea

102
provoacă alergii, afecţiuni ale căilor respiratorii, cei mai vulnerabili fiind copiii şi
persoanele în vârstă. Riscurile legate de aceşti poluanţi sunt cu atât mai mari cu cât
concentraţia este mai mare.

O bună calitate a aerului presupune cunoaşterea surselor de poluanţi,

reducerea emisiilor la minimum posibil şi evacuarea continuă a poluanţilor aerieni
prin ventilare.

Confortul.

În concordanţă cu tipul principalelor informaţii primite din mediul ambiant,

confortul în general presupune confort, termic, vizual şi acustic. Percepţia nivelului
de confort implică un anumit grad de subiectivism, dar în acelaşi timp este rezultatul
acţiunii simultane a unor factori obiectivi, cuantificabili, de ordin arhitectural,
constructiv sau de exploatare.

Dacă asigurarea confortului acustic nu este direct legată de factorul energetic,

asigurarea confortului termic şi vizual pe întreaga durată a anului necesită un anumit
consum energetic pentru încălzire, climatizare, iluminat.

a. Confortul termic

Confortul termic se realizează prin:

- asigurarea unei temperaturi operative medii, ca rezultantă a temperaturii aerului, a

suprafeţelor delimitatoare, a umidităţii şi vitezei de mişcare a aerului, în
concordanţă cu natura activităţii şi îmbrăcămintea ocupanţilor;
- limitarea asimetriei temperaturilor radiante şi a gradienţilor de temperatură la
valori acceptabile;
- evitarea situaţiilor în care ocupanţii vin în contact cu suprafeţe prea reci sau prea
calde;
- evitarea curenţilor de aer (limitarea vitezei de mişcare a aerului);
Aceste exigenţe se cer a fi îndeplinite atât în condiţii de iarnă, cât şi în condiţii de vară.

b. Confortul vizual

103
 Confortul vizual este obţinut prin asigurarea unui iluminat adaptat activităţii în
câmpul vizual, evitând contrastele foarte pronunţate, mai ales orbirea. Spectrul
luminos utilizat trebuie să fie continuu iar temperatura culorii adaptată iluminatului.
Iluminatul natural este confortabil în măsura în care intensitatea sa poate fi controlată.

c. Confortul acustic

Poate fi asigurat prin evitarea zgomotelor jenante, prin reducerea intensităţii

acestora la sursă sau prin izolare acustică la zgomote aeriene sau de impact. Nivelul
de zgomot normat admisibil are valori corelate cu natura activităţii care se desfăşoară
într-un anumit spaţiu ( activitate intelectuală, odihnă, îngrijirea sănătăţii etc.)

2.3. Strategii şi mijloace de realizare a mediului interior sănătos şi confortabil cu

consumuri reduse de energie

Reducerea consumurilor energetice necesare unui mediu interior sănătos şi

confortabil poate fi obţinută prin aplicarea unor măsuri pasive, asociate unor
consumuri energetice minime, integrate în concepţia arhitecturală şi constructivă a
clădirii. De exemplu, instalaţiile de ventilare mecanică sau de climatizare, care corect
concepute şi exploatate ar putea contribui la asigurarea unui mediu sănătos şi
confortabil, se încadrează în categoria măsurilor active, pe când protecţia termică sau
ventilarea controlată sunt măsuri active.

În general, măsurile de asigurare a confortului termic cu consumuri reduse, cu

anumite excepţii, contribuie (sau nu afectează) calitatea aerului.

Una din măsurile care intervine în satisfacerea ambelor categorii de exigenţe,

în anumite situaţii în mod contradictoriu, este ventilarea, care redusă sub un anumit
nivel în scopul economisirii energiei, devine insuficientă din punct de vedere a
calităţii aerului sau a riscului de condens.

Izolarea termică a anvelopei

104
 Presupune utilizarea raţională în alcătuirea anvelopei unei clădiri, a unor
materiale ce împiedică transmiterea căldurii interior-exterior, iarna, exterior-interior,
vara.

Materialele folosite în mod curent pentru izolare termică au conductivitate

termică şi densitate reduse, sunt de natură organică sau anorganică şi se prezintă sub
formă de plăci, blocuri, saltele etc. Proprietăţile lor şi domeniile de aplicabilitate sunt
în general bine cunoscute, ca şi soluţiile constructive în a căror alcătuire sunt incluse:
structuri omogene uşoare, structuri stratificate compacte, structuri ventilate,
acoperişuri verzi, pereţi cu izolaţie transparentă etc.:

Există însă materiale cu proprietăţi termice superioare, mai puţin cunoscute, în

curs de introducere în practica curentă:

- materiale izolante sub formă de straturi subţiri asociate cu folii reflectante, care au
rolul de a reflecta radiaţia infraroşie şi deci de a suprima transferul de căldură prin
radiaţie;
- materiale izolante sub vid obţinute prin evacuarea aerului dintr-un suport fibros
sau celular ambalat intr-o foaie etanşă; printre acestea nanogelul de siliciu
prezintă proprietăţi speciale, fiind mai puţin conductiv decât aerul la presiune
normală;

Eficienţa izolaţiei termice presupune continuitatea sa pe întreaga suprafaţă a

anvelopei. Orice discontinuitate fizică sau geometrică generează o punte termică
caracterizată prin pierderi de căldură suplimentare şi risc de condens şi inconfort.
Aceste punţi termice trebuie evitate pe cât posibil sau tratate de o manieră
corespunzătoare atunci când nu pot fi evitate.

Forma şi orientarea clădirii

105
 Suprafaţa de contact între clădire şi mediul exterior influenţează atât pierderile
cât şi aporturile de căldură. O suprafaţă exterioară cât mai mică sporeşte eficienţa
termoizolării, indicele de compactitate fiind unul din parametrii importanţi în
stabilirea indicatorilor energetici.

Suprafeţele vitrate corect dimensionate şi orientate contribuie la reducerea

pierderilor de căldură şi valorificarea aporturilor solare

Orientarea judicioasă în raport cu vânturile dominante şi punctele cardinale

este importantă pentru controlul infiltraţiilor de aer şi pentru asigurarea unui traseu
convenabil de circulaţie a aerului pe timpul verii în scopul climatizării spaţiilor.

Inerţia şi masa termică

Inerţia termică reprezintă capacitatea clădirii de a menţine o temperatură
interioară cât mai apropiată de valoarea medie exterioară în absenţa unei surse de
încălzire sau răcire. Aceasta reflectă capacitatea anvelopei şi a elementelor de
compartimentare de a amortiza şi defaza în timp oscilaţiile temperaturii exterioare şi
ale fluxurilor generate de radiaţia solară şi aporturile din utilizare.

Inerţia termică are două componente:

- inerţia de transmisie care se referă la elementele opace, este dată capacitatea de
amortizare şi defazaj a acestora şi intervine în raport cu variaţia temperaturii şi ale
fluxurilor exterioare;
- inerţia de absorbţie se referă la elementele care vin în contact cu aerul interior şi
intervine în raport cu fluxurile energetice ce traversează suprafeţele vitrate sau
rezultă din procesul de utilizare.
Inerţia mare, obţinută prin dispunerea straturilor cu masă mare spre interior este
adecvată regimului de încălzire continuu. Regimul de încălzire discontinuu reclamă o
inerţie redusă care să faciliteze încălzirea sau răcirea rapidă. Aceasta se obţine prin
plasarea spre interior a stratului izolant sau prin placarea suprafeţelor interioare cu un

106
strat subţire de material termoizolant asociat cu un strat subţire de material uşor cum ar fi
lambriuri din lemn, material plastic sau gips carton.

Ventilarea
Rolul ventilării este complex, constând atât în reîmprospătarea aerului, prin
evacuarea aerului interior viciat şi înlocuirea cu aer proaspăt, cât şi în asigurarea
confortului, în special în condiţii de vară. Cerinţele de economisire a energiei, precum
şi neajunsurile de alt ordin legate de ventilarea mecanică şi mai ales de condiţionarea
aerului, au determinat o reorientare spre ventilarea naturală controlată, nu numai în
cazul locuinţelor ci şi a clădirilor publice, multietajate. Literatura de specialitate
prezintă numeroase exemple de clădiri publice, multietajate, noi sau reabilitate, la
care ventilarea se realizează pe cale naturală (fig. 2). S-au dezvoltat sisteme care
accentuează efectul de coş prin valorificarea unor elemente arhitecturale de tip curte
interioară sau atrium sau utilizează raţional energia solară şi presiunea vântului
(faţade active, faţade double – peau)

Avantajele climatice ale solului

Masa termică importantă a solului determină o atenuare progresivă a variaţiilor
diurne şi anuale ale temperaturii aerului exterior cu adâncimea, însoţită de o defazare în
timp. Acestea pot fi valorificate la realizarea construcţiilor subterane sau parţial
îngropate, la concepţia şi realizarea sistemelor de stocare sezonieră a energiei solare
precum şi a unor sisteme de preîncălzire/prerăcire a aerului proaspăt introdus în clădiri
prin procesul de ventilare.

Valorificarea energiei solare

Sistemele pasive de valorificare a energiei solare constând în spaţii de tip seră,

pereţi cu efect de seră, faţade solare de diverse tipuri etc., au pătruns în vocabularul de
bază al arhitecturii contemporane. Funcţionarea lor se bazează pe efectul de seră, inerţia
termică, circulaţia aerului prin convecţie termică naturală. Un nivel de dezvoltare

107
superior îl constituie introducerea panourilor fotovoltaice integrate în faţade de mare
performanţă.
Valorificarea acestor principii a avut ca rezultat elaborarea unor soluţii şi
sisteme complexe bazate pe cumularea mai multor efecte şi integrarea în concepţia
arhitecturală generală. Sistemele pasive de valorificare a energiei solare asociate cu
sisteme de preluare a căldurii din aerul viciat, de condiţionate a aerului prin folosirea
unor schimbătoare de căldură sol – aer, sau sisteme evaporative de răcire pentru
condiţii de vară conduc la importante economii de energie în cadrul unor clădiri
ecologice, cu reale calităţi de adaptare la fluctuaţiile parametrilor mediului exterior.

Progresele tehnologice în domeniul materialelor şi produselor de construcţii

oferă proiectanţilor soluţii tehnice complexe, cu eficienţă ridicată cum sunt:
termoizolaţiile transparente, geamuri termoizolante cu proprietăţi optic selective,
faţade active implicate în ventilarea spaţiilor, suprafeţe fotovoltaice etc.

Reducerea energiei pentru iluminat

Reducerea cantităţii de energie pentru iluminat implică prelungirea duratei de

utilizare a luminii de zi, ceea ce se obţine în special prin măsuri de ordin arhitectural:
adoptarea formei şi dimensiunilor optime pentru ferestre, evitarea obstrucţionării
ferestrelor de către copaci, instalaţii sau clădiri, colorarea suprafeţelor opuse
ferestrelor în nuanţe deschise, reflectorizante, evazarea golului de fereastră spre
exterior pentru a mări suprafaţa de cer vizibil. Amplasarea în dreptul ferestrelor a
unor sisteme anidolice, constituite din oglinzi cu o anumită formă şi construcţie, cu
rolul de concentrare şi dirijare a fascicolului luminos spre zone mai puţin luminate ale
încăperii, într-o anumită perioadă a zilei. In felul acesta se obţine o uniformizarea
iluminatului şi o scurtare a duratei de utilizare a luminii artificiale

2.4. Metodologie de optimizare/evaluare a clădirilor în faza de proiectare prin

prisma criteriilor de calitate a mediului interior în raport cu consumul de energie în
exploatare

108
Definirea criteriilor globale de apreciere

Uneori, există un potenţial conflict între strategiile de reducere a consumurilor

energetice pentru exploatarea clădirilor şi realizarea unor clădiri sănătoase. De exemplu,
un material sau un produs pentru construcţii poate determina emisii nesănătoase, sau rata
ventilării redusă în scopul economisirii energiei, are consecinţe negative asupra
conţinutului de poluanţi din mediul interior. Apare ca absolut necesară nu numai
formularea unor criterii care să reflecte ambele aspecte, dar şi elaborarea unei
metodologii capabile să realizeze un compromis între obiectivele referitoare la
consumurile energetice şi cele privind calitatea mediului. Obiectivele şi criteriile pe care
se bazează metodologia sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1

Criterii şi niveluri de performanţă privind calitatea mediului interior şi consumurile

energetice pentru exploatarea clădirilor

Exigenţe
Exigenţe de Criterii de Mijloace de realizare
formulate de
performanţă performanţă (subcriterii )
utilizator
1. Consum Valorile consumului - indicele consumului - protecţie termică
energetic redus energetic necesar energetic anual pe - conformare volumetrică
pentru încălzire, exploatării să se unitate suprafaţă - valorificarea energiilor
climatizare, apă încadreze în limitele încălzită. neconvenţionale.
caldă, iluminat. valorilor normate - Coeficientul global de - reducerea infiltraţiilor şi
izolare termică. raţionalizarea ventilării
2.Mediu interior - Compoziţia optimă a - simptoamele - Alegerea corectă a
sănătos aerului sindromului clădirilor materialelor de
- absenţa emisiilor bolnave construcţii şi a produselor
nocive - Conţinutul în oxizi de de finisaj şi de întreţinere;
- absenţa mirosurilor - carbon şi alte gaze - Optimizarea filtrelor
- eliminarea riscului de nocive instalaţiilor de

109
 condens şi de - Conţinutul în emisii climatizare;
mucegai radioactive (radon) - Ventilarea naturală (rata
- Concentraţia în vapori minimă a ventilării)
de apă inferioară valorii - Raţionalizarea surselor de
de saturaţie pentru vapori;
temperaturile minime - Protecţia termică
ale suprafeţelor
delimitatoare;
- Umiditatea relativă în
apropierea unei
suprafeţe să nu
depăşească 80%
Mediu interior - confort termic - votul mediu previzibil - izolare termică;
confortabil (PMV) - funcţionarea corectă a
- procentajul de instalaţiei de încălzire;
insatisfacţie (PPD) - sisteme pasive de
- temperatura operativă valorificare a energiei
- confort acustic - nivel de zgomot solare;
- durata de acţiune - protecţia acustică prin
zgomotelor de nivel măsuri arhitecturale şi
ridicat urbanistice;
- iluminarea pe câmpul - izolare acustică la
- confort vizual de lucru; zgomot aerian şi de
- uniformitatea iluminării impact;
; - suprafaţa, geometria şi
- durata de utilizare a dispoziţia golurilor;
iluminatului natural. - măsuri de majorare a
cantităţii de energie
radiantă în vizibil care
pătrunde în clădire.

110
Evaluare /optimizare a clădirilor în faza de proiectare
Reducerea consumurilor de energie pentru exploatarea clădirilor nu poate fi
separată de calitatea mediului interior şi influenţa asupra celui exterior, iar toate acestea
sunt rezultatul acţiunii simultane a unui complex de factori care în esenţă sunt definiţi de
caracteristicile constructive şi arhitecturale, amplasament, condiţii climatice, funcţionarea
instalaţiilor, comportamentul utilizatorilor. Interacţiunea dintre aceste componente poate
influenţa eficienţa cu care intervine fiecare măsură sau complex de măsuri de
eficientizare energetică, asupra comportării clădirii în ansamblu.
Metodologia de analiză şi selecţie a celor mai potrivite strategii de eficientizare
energetică şi îmbunătăţire a calităţii mediului interior la clădiri noi sau existente se
bazează pe elemente de ingineria sistemelor, aplicarea conceptului de performanţă în
aprecierea calităţii clădirilor şi teoria deciziilor şi poate fi aplicată în următoarele situaţii:
- în fazele iniţiale ale proiectării pentru alegerea scenariului optim, capabil să satisfacă
criterii contradictorii a căror nivel de satisfacere poate fi stabilit cu participarea
tuturor actorilor implicaţi (proiectant, beneficiar, constructor);
- în reabilitarea termo-higro-energetică pentru alegerea scenariilor optime.
- în faza finală a proiectării, după ce au fost adoptate o serie de măsuri în vederea
atingerii obiectivelor, pentru aprecierea calităţii prin prisma satisfacerii exigenţelor
privind consumurile energetice şi a calitatea mediului;
- în faza de exploatare cunoscând performanţele clădirii în condiţii reale de utilizare.

A. Selecţia strategiei optime în fazele iniţiale ale elaborării proiectelor pentru

clădiri noi şi de reabilitare termică
Aplicând abordările teoretice specifice ingineriei sistemelor şi teoriei deciziilor
poate fi elaborată o procedură generală de selecţie a soluţiei optime de eficientizare
termo-energetică a clădirilor proiectate sau existente, care implică parcurgerea
următoarelor etape:

a. Analiza obiectivelor şi restricţiilor

Obiectivul principal al eficientizării termo-energetice a clădirilor îl constituie

reducerea consumurilor energetice din combustibili fosili pentru exploatare. In acelaşi
timp, trebuie avute în vedere şi satisfacerea celorlalte exigenţe legate direct de consumul

111
energetic, care se referă la asigurarea unui mediu interior sănătos şi confortabil precum şi
cele legate de costurile de investiţie şi durata de amortizare a investiţiei.

În spiritul teoriei deciziei, dacă reducerea consumului energetic pentru exploatare

este un obiectiv, celelalte exigenţe devin restricţii. Atât pentru obiectiv, cât si pentru
restricţii, trebuie să existe un set de indicatori de performanţă relevanţi pentru evaluarea
efectului pe care fiecare strategie (combinaţie de măsuri) îl are asupra comportării
sistemului clădire.

b. Delimitarea spaţiului opţional

Preocuparea pentru reducerea consumurilor energetice în clădiri noi şi existente, a

condus la identificarea unui număr important de măsuri vizând anvelopa, ventilarea,
funcţionarea instalaţiilor, modalităţi de utilizare. Aplicarea acestora în cadrul unor
combinaţii tehnic posibile este dictată de măsura în care răspund obiectivului, dar şi de
efectele percepute de utilizator Se evită astfel situaţii în care predominând considerente
economice, se adoptă unele măsuri de eficientizare energetică care influenţează negativ
calitatea aerului sau confortul. Spaţiul opţional este format din totalitatea combinaţiilor
posibile între măsurile de eficientizare, respectiv totalitatea scenariilor sau opţiunilor.

c. Determinarea performanţelor pentru fiecare scenariu (opţiune) posibil.

Determinarea performanţelor clădirii din punct de vedere al consumului de

energie în exploatare şi a satisfacerii exigenţelor privind calitatea mediului interior poate
fi realizată cu metode de evaluare a fiecărui indicator de performanţă separat utilizând
diferite instrumente de calcul, cum ar fi CASAnova sau seturi de programe MATLAB,
SIMULINC etc., pentru evaluarea consumului energetic, COMIS, pentru rata ventilării şi
concentraţiile de poluanţi

.Simularea comportării clădirii în ansamblu, cu ajutorul unor programe complexe,

cum sunt TRNSYS, ESP–r, Energy Plus, etc. permite însă o evaluare realistă a
performanţelor luând în considerare intercondiţionările reciproce şi sunt recomandate
pentru o decizie corectă referitoare la strategia optimă de eficientizare

Valorile indicatorilor de performanţă sunt trecute în matricea de performanţă

extinsă care constituie baza pentru selecţia ulterioară.

112
 d. Selecţia scenariului optim.

Un pas important în procedura de selecţie îl constituie evaluarea tuturor datelor

din matricea de performanţă şi selectarea celei care răspunde în măsura cea mai mare
obiectivului propus cu respectarea restricţiilor. Sunt luate în considerare numai opţiunile
care satisfac valorile minimale ale indicatorilor de performanţă. Cele care nu îndeplinesc
această condiţie sunt excluse din matricea de performanţă. Preferinţa pentru o anumită
opţiune din cele rămase este determinată de măsura în care aceasta răspunde obiectivului.
În acest scop se adoptă o scală de evaluare care permite să se compare opţiuni cu
performanţe diferite, fiecare indicator de performanţă calculat comparându-se cu valoarea
normată, folosind următoarea scală:

0, 00 – nivel de performanţă inferior celui normat - nesatisfăcător;

0, 50– nivel de performanţă egal cu nivelul normat - satisfăcător;

0, 75 - nivel de performanţă superior valorii normate cu 50 – 100% - bine.

1, 00 - nivel de performanţă superior valorii normate cu mai mult de 100% -

foarte bine.

Ultima etapă a procesului de selecţie constă în definirea funcţiei de utilitate prin

acordarea unor valori pentru coeficienţii de pondere. Aici pot interveni anumite aspecte
aparent subiective, care apar în mod explicit şi pot fi negociate. De exemplu, in anumite
situaţii, criteriul privind costul lucrărilor de investiţii poate căpăta o pondere mai mare
decât cel referitor la calitatea mediului interior şi astfel să fie selectată o strategie în care
indicatorul respectiv să răspundă la nivel satisfăcător, în defavoarea alteia, care răspunde
la nivelul “bine” dar este mai costisitoare.

Selecţia se face pe baza matricii de evaluare ai cărei termeni reprezintă valoarea

funcţiei de utilitate pentru fiecare opţiune în parte.

B. Evaluarea clădirilor în faza de proiectare din punct de vedere a calităţii

mediului şi a consumurilor energetice

113
 Metodologia este aplicabilă în situaţia în care la elaborarea proiectului au fost
adoptate anumite măsuri de eficientizare energetică şi de asigurare a calităţii mediului
interior fără a utiliza strategia prezentată anterior. Succesiunea etapelor este:

a. Evaluarea nivelurilor de performanţă în situaţia dată referitoare la calitatea

mediului interior şi la consumurile energetice pentru exploatare prin simulare
numerică;
b. Încadrarea valorilor normate în scala 0….1 (nesatisfăcător……foarte bine);
c. Definirea funcţiei de utilitate, respectiv adoptarea coeficienţilor de pondere; se
adoptă aceeaşi valoare pentru coeficienţii relativ la calitatea mediului interior
şi la consumul energetic în exploatare.
d. Calculul valorii efective a funcţiei de utilitate pe baza indicatorilor de
performanţă obţinuţi prin simulare.
Măsura în care sunt satisfăcute simultan cele două categorii de criterii se reflectă
în valoarea efectivă a funcţiei de utilitate raportată la 100%

114