Cursul IX

Structura social-economică a populaţiei

Este o altă componentă esenţială în studiul populaţiei. De modul în care o populaţie dată este structurată social şi
economic depind multe dintre procesele dinamice sau structurale de ansamblu ale acesteia.
Oamenii sunt fiinţe sociale pentru care apartenenţa la un grup este definitorie. Aceste grupuri se pot constitui pe
diverse criterii dintre care cele mai importante derivă din poziţia pe care fiecare individ o ocupă în cadrul societăţii, definită
altădată de raporturile de putere care impunea constituirea unor clase sociale iar astăzi se manifestă în primul rând prin
specificul profesiei.
Structura social-economică a populaţiei a fost dintotdeauna foarte complexă, corespunzător diviziunii sociale a muncii
şi a complicatelor raporturi de putere. Între cele două categorii de structură (socială şi economică), sunt numeroase
întrepătrunderi fără să existe o suprapunere completă.
Ordinea socială este de multe ori stabilită prin tradiţie (scrisă ori perpetuată prin cutume) fiind ceva mai rigidă, pe când
cea economică este mai mobilă.Pe parcursul unei vieţi individul poate să-şi schimbe mult mai lesne poziţia economică decât pe
cea socială.
1. Structura socială a populaţiei
Structura socială prezintă un interes geografic deosebit în măsura în care conduce la apariţia unor clivaje sau diferenţieri
spaţiale. Societatea cunoaşte în ansamblu două forme de structuri sociale: egalitare şi inegalitare. Societăţile egalitare sunt
specifice mai ales unor comunităţi primitive, cu o economie simplă şi o diviziune internă bazată mai degrabă pe caracteristicile
biologice (vârstă, sex). Societăţile inegalitare, caracteristice comunităţilor evoluate, cu o economie complexă şi cu o diviziune
internă derivată din combinaţia aptitudinilor şi performanţelor individuale sau de grup.
Un caz particular l-au constituit societăţile de tip sovietic, voit comuniste dar care în esenţă erau bazate pe inegalităţi
mascate, reieşite nu din calitatea categoriilor privilegiate cât din acapararea funcţiilor vitale ale statului şi asigurarea controlului
asupra societăţii şi individului. În general se admite că diferenţele sociale sunt un rezultat al inegalităţii şanselor şi că eliminarea
acestora este posibilă doar progresiv, mai întâi prin egalitatea juridică, apoi prin egalitatea politică şi în cele din urmă prin
asigurarea unei egalităţi sociale, mai greu de definit şi de obţinut. În fond chiar şi în statele cele mai democratice, egalitatea juridică
şi politică nu este perfectă date fiind diferenţele derivate din nivelul de educaţie, statutul social moştenit şi distribuţia veniturilor (R.
Boudon, Dictionnaire de sociologie, 1998).
Majoritatea societăţilor moderne sunt profund inegalitare, cu toate progresele înregistrate de societatea de consum de
tip occidental. O diferenţă profundă marchează însă ţările dezvoltate de cele în curs de dezvoltare. În prima categorie de state,
progresul social din ultimele două secole a redus polarizarea la extreme a societăţii, aceasta concentrându-se la un nivel mediu,
în ceea ce este cunoscut astăzi drept clasa de mijloc care asigură echilibrul social, fiind profund implicată în organizarea,
funcţionarea şi administrarea societăţii.
Clasele suprapuse de altădată subzistă în diverse proporţii – nobilimea cu un rol simbolic în unele state (cele
monarhice) iar burghezia este tot mai integrată în clasa de mijloc. În ţările în curs de dezvoltare, polarizarea societăţii este încă
foarte puternică, dualismul rezultat în absenţa dialogului dintre majoritatea constrânsă să accepte normele unei minorităţi de
factură oligarhică în cele mai multe cazuri, de obicei prin pîrghia corupţiei, fiind unul din factorii care frînează progresul social.
Totuşi în cele mai multe dintre aceste state îşi face loc treptat şi modelul social occidental bazat pe egalitatea şanselor şi
afirmarea plenară a fiecărui individ. Lumea a Treia propune o multitudine de modele sociale, unele foarte vechi, cazul
sistemului de caste din India, dar cele mai multe sunt profund bulversate de procesele mondializării şi globalizării.
O tipologie a structurii sociale poate pleca şi de la stadiul atins în dezvoltarea societăţii. Derruau (1976, 1996) 1,
deosebea următoarele tipuri
- societăţi rurale primitive, cu structură tribală, aflate în restrângere, specifice în ariile mai izolate din zona
intertropicală mai rar în zona boreală.
- societăţi rurale cu structură seniorială a proprietăţii, extrem de polarizate din punctul de vedere al standardului de
viaţă, caracteristice în zonele de veche civilizaţie din sudul Asiei, Orientul Apropiat şi nordul Africii;
- societăţi rurale occidentale tradiţionale cu o pondere ridicată a populaţiei neagricole şi standard de viaţă relativ
omogen;
- societăţi rurale avansate, cu o pondere relativ ridicată a populaţiei agricole, specifice în primul rând Europei sudice
şi central-estice dar tot mai prezente şi în Asia sau America Latină, pe fondul unor reforme agrare;

1
Géographie humaine, A.Colin, Paris.
 - societăţi rurale de tip colonial, formate prin juxtapunerea unor populaţii cu tradiţii culturale şi nivel de trai diferenţiat,
tipice în America Latină;
- societăţi puternic urbanizate, cu o structură mai complexă, dominată de „clasa de mijloc”, aşa cum este cazul
Americii de Nord, Europei de Vest sau Japoniei;
- „democraţiile populare” cu un standard economic mai redus şi cu tradiţii comunitare puternice, cazul Chinei,
Vietnamului, R.P.D.Coreene etc.
- „democraţiile populare” cu un standard economic mai ridicat dar mai polarizate din punct de vedere social, cazul tipic
al fostei U.R.S.S. şi fostelor state comuniste europene.
Structurile sociale evoluează permanent iar ultimele două categorii s-au transformat enorm după 1980. Astfel China
evoluează tot mai mult pe orbita liberalismului şi a polarizării nivelului de trai iar statele est-europene sunt încadrate în categoria
„societăţi în tranziţie”.
În literatura sociologică există o dispută între cei care folosesc conceptul de clasă socială, de sorginte marxistă şi cei
care folosesc conceptul de pătură socială. În primul caz categoriile de populaţie sunt raportate la locul pe care-l ocupă în
sistemul productiv, deosebindu-se astfel câteva mari clase : ţărănimea, marii proprietari funciari, muncitorii, burghezia (din care
se divizează de obicei mica burghezie) şi intelectualitatea.
Evoluţia societăţii face mai adaptabilă situaţiei actuale al doilea concept, văzut ca fiind mai dinamic şi mai instabil.
Astfel sociologii americani deosebesc de regulă următoarele strate (pături) sociale (Nonjon, 2000):
- elita (clasa superioară);
- noii îmbogăţiţi, care au tendinţa de a se contopi cu cea anterioară;
- pătura de mijloc intelectualizată (notabilităţile în special);
- pătura de mijloc propriu-zisă formată din grosul funcţionarilor publici;
- micii întreprinzători şi producători particulari (agricultori, comercianţi, artizani);
- muncitorii specializaţi;
- pătura inferioară proletarizată, care cuprinde muncitorii necalificaţi, şomerii, imigranţii ilegali etc.
Această structură corespunde în primul rând modelului american dar este perfect aplicabilă şi în celelalte state
dezvoltate. Societăţile în tranziţie tind şi ele spre acest model.
2. Structura economică a populaţiei
Acest mod de structurare a unei populaţii pleacă de la una din caracteristicile umane esenţiale – natura muncii
prestate, necesitatea practicării unei activităţi conforme cu aspiraţiile personale, cu creativitatea de care dispune fiecare dar şi în
funcţie de nevoile sociale.
Capacitatea de muncă a individului este strîns legată de structura pe grupe de vârstă, în funcţie de aceasta populaţia
putând fi divizată în trei mari categorii :
- populaţia aflată înainte de vârsta de muncă : copiii şi o parte dintre adolescenţi, angrenaţi în studiu;
- populaţia în vârstă de muncă, care în statele moderne delimitată legal, de cele mai multe ori între 16-60(65) de ani, constituie
elementul activ al societăţii, antrenat în activităţi productive sau de servicii;
- populaţia aflată dincolo de vârsta activă, legiferată de la caz la caz între 57 şi 65 de ani, diferenţiat pe sexe,
cuprinzând populaţia care a depăşit vârsta legală de muncă.
Această situaţie este una pur teoretică, realitate fiind mult mai complexă. Există un număr important de persoane care
muncesc şi înainte şi după vârsta de muncă : cazul copiilor în multe state ale Lumii a Treia şi nu numai, sau al agricultorilor
pentru care de regulă nu există limită de vârstă. Pe de altă parte există şi persoane în vârstă de muncă incapabile să presteze o
activitate utilă (handicapaţii). Există astfel o diferenţă între populaţia în vârstă de muncă şi populaţia capabilă de muncă
(resursele de muncă).
Nu toată populaţia capabilă de muncă este antrenată efectiv în activitate, datorită condiţiilor social-economice concrete,
unor tradiţii, nivelului redus de pregătire, situaţiilor politice diverse, ci numai populaţia activă. Restul formează populaţia
întreţinută sau inactivă.
Noţiunea de populaţie activă defineşte o categorie imprecis determinată, întrucât cuprinde şi şomerii, membrii familiei
car asigură un ajutor temporar în procesul muncii etc. De aceea, în unele state se operează şi cu noţiunea de populaţie ocupată,
care cuprinde numai acele persoane care lucrează efectiv şi stabil. Informaţiile cantitative la nivel mondial asupra acestei
categorii lipsesc, spre deosebire de cele asupra populaţiei active, vehiculate mai des. Diferenţa dintre populaţia activă şi cea
capabilă de muncă este dată de o serie de grupuri mai mult sau mai puţin importante numeric de la un stat la altul : femeile
casnice, studenţii, tinerii care efectuează serviciul militar etc.
Populaţia activă reprezintă la nivel mondial după O.I.M., 42.3% din efectivele totale, la nivelul anului 2000,
corespunzând cu circa 2 496 mil.persoane, populaţia întreţinută cuprinzând 57.7% deci 3 397 mil.
Ponderea populaţiei active în totalul populaţiei este în general mai ridicată în statele dezvoltate (46.5%) decât în cele
în curs de dezvoltare (circa 40%) din mai multe motive :
 - diferenţele care apar în structura pe grupe de vârstă – ponderea mai ridicată a adulţilor în ţările dezvoltate şi invers a
copiilor şi adolescenţilor în ţările în curs de dezvoltare;
- nivelul mai înalt de dezvoltare care creează în statele dezvoltate cerinţe mai mari de forţă de muncă în servicii;
- nivelul morbidităţii este mult mai ridicat în statele slab dezvoltate, impunând o frecvenţă mai mare a incapacităţii de
muncă;
- slaba utilizare a forţei de muncă feminine din statele în curs de dezvoltare, în special acolo unde Islamul creează
cadrul juridic.
Ponderea mai ridicată a populaţiei active, peste 50%, s-a înregistrat mult timp în statele care au avut sau mai au încă, o
economie centralizat-planificată (estul Europei şi al Asiei), unde s-a căutat fără succes, indiferent de rentabilitatea şi
productivitatea activităţii prestate, asigurarea unui loc de muncă pentru cea mai mare parte a populaţiei în vârstă de muncă
(valori maxime înregistrau R.P.D.Coreeană – 54.6%, dar şi fosta Cehoslovacie, România etc.)2. Industrializarea forţată însoţită
de deschiderea a numeroase şantiere pentru diverse obiective economice, multe inutile, explica nivelul ridicat de ocupare a
forţei de muncă dar şi veniturile modeste ale personalului. După 1990 această situaţie s-a păstrat în general datorită scăderii
ponderii populaţiei tinere, asemenea multor state occidentale (România cu 53.4% în 1998 de ex.). În unele dintre aceste state,
ponderea populaţiei active a scăzut lent (Rusia de la 48.5% în 1990 la 47.2 % în 1998), în primul rând ca urmare a diminuării
locurilor de muncă pentru femei.
În statele industrializate, ponderea populaţiei ocupate era în general mai redusă decât în categoria anterioară – 43.7%
în 1990, în medie, datorită antrenării într-o măsură mai mică a femeilor în procesele productive, salariile ridicate ale bărbaţilor
fiind adesea suficiente întreţinerii familiei (la un nivel de trai modest), dar şi ponderii ridicate a populaţiei vârstnice, rezultat
combinat al speranţei de viaţă ridicate şi a natalităţii reduse. Indicele de activitate al populaţiei masculine era aici de 53% faţă de
57% în fostele state comuniste, dar numai 30% la populaţia feminină, faţă 39.1%, înainte de 1980. După această dată diferenţele
dintre aceste state s-au redus, producându-se o nivelare atât datorită îmbătrînirii generale a populaţiei din statele est-europene cât
şi creşterii continui a gradului de ocupare a femeilor din statele occidentale, reflex al creşterii cerinţelor materiale ale familiilor.
În ultimul timp însă, proporţia populaţiei feminine este din nou în scădere, fenomen vizibil mai ales în statele afectate de şomaj.
De exemplu, în S.U.A., de la 17% în 1980 s-a ajuns la 43.8%în 1984 în pentru a coborî lent la 40.2% în 1998; în Finlanda
ajunsese în 1990 la 47.2% pentru a coborî la 45.3% în 1998, doar în Suedia se menţine constantă, la circa 46.9%. O creştere
vizibilă a gradului de ocupare a forţei de muncă feminine s-a înregistrat în statele din sudul Europei cu un nivel în general scăzut
(Grecia, Spania, Italia, unde mult timp proporţia femeilor active nu depăşea 30%, astăzi depăşind cu mult 40%). Valori ridicate
ale ponderii populaţiei active se înregistrează în unele state cu o industrie puternică precum Japonia (53.2% în medie) sau cu o
dezvoltare amplă a serviciilor (Elveţia cu 55%) valori peste 50% caracterizând în prezent şi S.U.A., Canada, statele scandinave,
Australia ş.a
În statele în curs de dezvoltare şi în cele subdezvoltate, gradul de ocupare a populaţiei în diferite activităţi este mai
redus, coborând adesea sub 30% (Pakistan cu 27.9% de ex.). Datele referitoare la Africa sau Asia de Sud (38.5%, respectiv
38.1%) reflectă doar într-o măsură redusă realitatea ignorând adesea muncile agricole foarte grele depuse de majoritatea
femeilor, explicându-se de ce în multe state islamice, statistica oficială acordă o proporţie anormal de mică femeilor antrenate în
activităţi productive (doar 8.9% în cazul citat al Pakistanului). Mai mult, creşterea economică mai lentă decât aceea a sporului
natural face ca în multe din statele în curs de dezvoltare să se producă o scădere a ponderii populaţiei active în populaţia totală.
Avansul tranziţiei demografice manifestat prin scăderea proporţiei populaţiei tinere impune după 1990 o creştere a proporţiei
populaţiei active, inclusiv a celei feminine, mai ales în statele în care procesul de industrializare şi de dezvoltare a serviciilor se
manifestă viguros. Este cazul Egiptului în care ponderea populaţiei active era de 30% în 1976, în descreştere pînă la 28.4% în
1986 dar ulterior se impune o creştere pînă la 30.7% în 1998, în cazul forţei de muncă feminine creşterea fiind şi mai
semnificativă, de la 9% la 14.6%. Şi în această categorie de state există unele excepţii, reprezentate de statele cu o economie
dinamică, în care indicele de activitate este foarte înalt, în cazuri extreme depăşindu-se 60% (E.A.U.) sau 50% (Chile cu 51.8%,
Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, state în care şi utilizarea forţei de muncă feminine este ridicată, peste 40%). Un grad înalt de
utilizare a forţei de muncă masculine caracterizează întreaga Americă Latină.
Toate aceste informaţii statistice trebuie privite cu precauţie întrucât chiar în statele dezvoltate un rol important îl are
economia subterană, cu corolarul ei, munca la negru. Se includ aici acele activităţi clandestine care scapă fiscalităţii : servicii
de vecinătate, activităţile disimulate ale unor artizani, dubla activitate a multor angajaţi, atelierele clandestine. Nu trebuie
confundată cu activităţile temporare (specifice în turism). De exemplu în Franţa, sursele statistice indică o pondere de 4% a
acestui sector în P.I.B. (1999) pentru ca în ţările în tranziţie să ajungă la 20-30% sau chiar mai mult. În statele occidentale acest
sector este cu atât mai greu de controlat cu cât populaţia activă este în general formată din imigranţi.
Populaţia activă este afectată tot mai mult de grava problemă a şomajului în întreaga lume.
Şomajul, ca fenomen social poate fi total sau parţial, permanent sau temporar, afectând mase imense de oameni, societatea
contemporană nefiind capabilă să creeze un front de lucru corespunzător pentru a absorbi întreaga populaţie activă. Mai mult,

2
Plein emploi în limba franceză sau full employment în limba engleză, deziderat imposibil de atins chiar dacă este prevăzut în articolul 55 al Cartei O.N.U. În practica ţărilor dezvoltate se
consideră atins acest deziderat atunci când şomajul nu depăşeşte 5-7%, nivel considerat ca fiind „natural”.
întreprinzătorii înşişi sunt interesaţi în menţinerea şomajului pentru a putea exercita presiuni asupra salariaţilor. Cele mai multe
curente de gândire economică văd în şomaj un fenomen absolut normal, necesar pentru constituirea unei rezerve de mînă de lucru
dar se acceptă că depăşirea unor limite constituie un semnal al unei crize social-economice profunde.
Pentru a fi şomer trebuie „întrunite” câteva condiţii de bază :
- să fii lipsit de un loc de muncă remunerat;
- să fii apt de muncă;
- să fii în căutarea unui loc de muncă;
- această căutare să fie una activă în sensul acceptării oricărei oferte compatibile cu nivelul profesional.
Astfel un individ care refuză orice ofertă sau nu caută de lucru nu poate fi considerat şomer. Condiţiile menţionate
introduc o doză ridicată de ambiguitate în contabilizarea fenomenului la nivel mondial încât informaţiile furnizate nu sunt
deplin comparabile de la un stat la altul.
Gravitatea acestui fenomen se manifestă în ansamblul statelor în curs de dezvoltare şi subdezvoltate chiar dacă este
greu de apreciat. În acest caz este vorba de un şomaj în primul rând rural determinat de lipsa de pămînt, de distribuţia inegală a
proprietăţii funciare şi de creşterea explozivă a populaţiei (80% dintre şomeri trăiesc în mediul rural). O apreciere vagă a
numărului şomerilor din aceste state poate conduce la circa 400 mil. adică ¼ din populaţia activă, ponderea ridicată fiind
datorată intrării, an de an, pe piaţa muncii a unor generaţii tot mai numeroase de tineri, rezultate din explozia demografică. Circa
jumătate dintre aceşti şomeri trăiesc în Asia, inclusiv în China unde este un fenomen larg răspândit cu toată politica de creare a
unui număr cât mai mare de locuri de muncă. Africa are cel puţin 115 mil. şomeri (circa 30% din populaţia activă) iar America
Latină, peste 80 mil., dintre care 15 mil. în Brazilia. Există cazuri extreme în care chiar 50% din populaţie este şomeră (Haiti,
Salvador), state suprapopulate cu puţine resurse economice. Conflictele militare pot avea ca efect stagnarea economică şi
implicit creşterea şomajului, cum a fost cazul Iranului după dezastruosul război cu Iraqul (40% şomeri în 1994).
În statele industrializate, şomajul este mai puţin grav, fiind complet înregistrat şi mai vizibil, constituind un fenomen
specific mediului urban. Aici înregistrează oscilaţii ciclice permanente, cu creşteri în perioadele de criză sau stagnare
economică (de exemplu, faza de recesiune economică declanşată în 1982) şi reduceri în perioadele de avînt economic (cazul
perioadei de avînt economic din America de Nord după 1990). În ansamblu statele occidentale industrializate înregistrau în
1998 circa 30 mil. şomeri (conf. O.C.D.E.) dintre care 16.5 în Uniunea Europeană unde indicele mediu era de 8% din populaţia
activă. Distribuţia geografică a şomajului este inegală, atingând 12% în statele cu probleme economice (Finlanda, Spania,
Belgia, Danemarca) dar coborând sub 5% în S.U.A. şi având valori constant reduse în Japonia unde practica muncii cu jumătate
de normă este frecventă ca şi în Coreea de Sud (cu valori în creştere în ultimul deceniu de la 2.5% la 3.4% respectiv de la 2.8%
la 4%, reflectând dinamismul economic al acestor state dar şi sensibilitatea la crizele conjuncturale precum aceea din 1997 care
a afectat Asia de Sud-Est). Tranziţia economică din Europa Central-Estică a creat o nouă problemă pentru aceste state, anterior
şomajul fiind camuflat sub diverse forme. Pentru 1998 numărul şomerilor era evaluat la circa 7 mil., fiind cronic în statele
desprinse din fosta Iugoslavie (Macedonia cu 31.6% sau Iugoslavia restrînsă cu 24.7%). Tendinţa din ultimii ani indică şi în
aceste state o scădere dar o mare parte a şomajului este încă mascată sub forma şomajului tehnic su a muncii la „negru”.
Explicaţiile aduse acestui fenomen sunt diverse. Teoria liberală neoclasică pleacă de la raportul dintre cerere şi ofertă pe
piaţa muncii. Paradigma centrală a acesteia este echilibrul general dintre piaţa de consum şi piaţa muncii a căror ajustare poate
conduce la utilizarea cvasicompletă a populaţiei active. În acest cadru nu pot exista decât două forme de şomaj : şomajul voluntar,
datorat refuzului de a ocupa un loc de muncă; şomajul tranzitoriu, corespunzător adaptării la oferta pieţei de muncă.
Keynes3 consideră şomajul un efect al insuficienţei cererii globale (consum, investiţii, exporturi) întreţinută adesea de
întreprinderile care preferă să menţină un nivel scăzut al salarizării. Singura modalitate de a relansa piaţa muncii este astfel
intervenţia voluntaristă a statului prin creşterea cheltuielilor publice.
Teoria dezechilibrului conciliază cele două teorii anterioare considerând că sursa disfuncţiiilor pieţei muncii este lipsa
supleţei activităţilor economice datorată insuficienţei cererii de bunuri, rentabilităţii reduse a echipamentelor, inadpatării producţiei
la piaţa de consum şi insuficienţei competitivităţii. Două soluţii pot rezolva astfel criza locurilor de muncă : ameliorarea cererii de
bunuri care ar implica o creştere a producţiei; ameliorarea rentabilităţii întreprinderilor prin creşterea profitului care poate sprijini
modernizarea procesului de producţie.
Teoria marxistă este apropiată de cea keynesiană punând accent pe contradicţia structurală dintre interesul de ansamblu
al sistemului social de a spori veniturile salariale şi interesul particular al întreprinderilor de maximizare a profitului prin
scăderea salariilor.
Teoria regulaţionistă corespunde realităţilor derivate din criza modelului fordist de creştere economică 4 care a condus la
înlocuirea investiţiilor în capacităţile productive cu cele destinate creşterii productivităţii (automatizare, cibernetizare) şi la reducerea
necesarului de forţă de muncă în sectoarele productive. Absorbţia acestui surplus de către activităţile terţiare de multe ori nesigure a
devenit astfel un vector al creşterii şomajului văzut ca efect al crizei unui model de creştere economică.

3
Economist britanic (John Maynard, 1883-1946), elev al lui A.Marshall, autor al General theory of employment (1936). Influenţa teoriei sale a fost enormă în plan practic după criza din 1929
dar şi după al doilea război mondial.
4
Pentru detalii poate fi consultată Geografia industriei, O.Groza, Ed.Univ. „Alex.I Cuza“ Iaşi, 2000.
 Proporţia şomajului este foarte diferenţiată dacă ne raportăm la diversele categorii de populaţie, în funcţie de vârstă,
sex, rasă, naţionalitate, nivel de pregătire profesională etc. Foarte afectate sunt grupele de vârstă tinere care se inserează mai
greu pe o piaţă a muncii deja saturată. În S.U.A., în 1995, proporţia şomerilor în rândul populaţiei afro-americane era de peste
două ori mai mare decât media celei de origine europeană (14.4%, respectiv 6%) cu o pregătire superioară. Şomajul este de
regulă mult mai răspândit în rândul femeilor decât al bărbaţilor, mai ales în Lumea a Treia (peste 50% din populaţia feminină
activă în Angola, Niger sau Egipt). Sociologii vorbesc despre o anumită selectivitate a acestui fenomen, în funcţie de context :
şomajul de „prosperitate” afectează în primul rând categoriile tinere de populaţie, necalificaţii şi imigranţii, considerate a fi cele
mai vulnerabile; şomajul de criză se manifestă mai haotic conform eficienţei fiecărui sector de activitate la nivel local sau
regional sau concurenţei dintre firmele producătoare5.
3. Structura profesională a populaţiei active
Este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai structurii şi nivelului de dezvoltare a economiei statelor Globului. Din acest
punct de vedere, populaţia se împarte în trei mari sectoare de activitate :
- sectorul primar, cuprinzând populaţie care luncrează în agricultură, silvicultură, vînat şi pescuit iar în statele
industrializare şi din industria extractivă;
- sectorul secundar, care înglobează industria şi cosntrucţiile (în statele occidentale doar industria de transformare);
- sectorul terţiar, mai eterogen, alăturează populaţia care lucrează în diversele servicii de utilitate publică – transport,
telecomunicaţii, comerţ, gospodărie comunală, administraţie, finanţe şi asigurări, învăţămînt, sănătate, cercetare ştiinţifică,
justiţie, cultură, la care în statele occidentale se adaugă şi construcţiile.
Absenţa unei unităţi de opinii asupra delimitării celor trei sectoare îşi are originea în perioada anterioară anului 1990, când
fostele ţări comuniste aveau propriile criterii, care nu coincideau cu cele practicate în Occident şi care coincid în mare parte cu
clasificarea organismelor internaţionale (O.I.M în primul rând). Ambiguitatea oricărei clasificări provine şi din faptul că este tot
mai greu de făcut o distincţie între sectoarele productive şi cele de deservire („neproductive”). Este motivul pentru care tot mai
mulţi specialişti iau în considerare un al patrulea sector, numit sector cuaternar care ar cuprinde cercetarea ştiinţifică şi deservirea
activităţilor terţiare (consultanţă, servicii informatice etc.). Acesta are o pondere tot mai ridicată în utilizarea forţei de muncă 6.
Expresia statistică a celor trei (patru) sectoare este dată de rata de activitate sectorială, raportul dintre persoanele ocupate într-un
anumit sector, care au un loc de muncă permanent şi populaţia în vârstă de muncă.
Divizată pe cele trei sectoare de activitate, populaţia activă mondială prezintă încă o dominanţă primară, deşi
activităţile agricole se află de multă vreme într-o vizibilă şi continuă restrîngere proporţională. Această situaţie se datorează
ponderii marilor aglomerări de populaţie rurală din Asia şi Africa, unde agricultura constituie principala formă de subzistenţă.
Se poate aprecia pentru sfîrşitul sec.al XX-lea că sectorul primar mai deţine cel puţin 55% din populaţia activă, restul revenind
sectorului secundar (20%) şi celui terţiar (25%).
Pornind de la această medie mondială există o serie de diferenţe majore între statele Globului, care pot fi grupate în trei
categorii:
a) statele occidentale dezvoltate, care au intrat primele în procesul de restrîngere a populaţiei ocupate în sectorul
primar ca urmare a dezvoltării activităţilor urbane, mecanizării şi concentrării producţiei agricole, ajungându-se astăzi la valori
extrem de reduse, sub care practic nu se mai poate coborî (2.2% în Regatul Unit, 2.1% în S.U.A. sau 2.5% în Belgia).

Evoluţia populaţiei active în agricultură în statele dezvoltate (1950-1995)

1950 1960 1970 1980 1990 1995
Populaţia activă în agricultură (mil.persoane)
Europa Occidentală 43.8 34.2 24.1 18.3 13.5 9.0
Europa Central-Estică 22.4 20.0 16.8 12.9 11.2 12.2
Ex-U.R.S.S. 40.6 38.1 29.2 29.6 26.7 27.4
America de Nord 9.1 5.7 4.4 4.6 4.0 3.9
Oceania 0.7 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6
Ponderea activilor agricoli din totalul populaţiei active
Europa Occidentală 30.4 22.8 15.2 10.7 7.2 5.2
Europa Central-Estică 59.7 48.8 36.3 26.8 22.4 24.1
Ex-U.R.S.S. 49.1 38.2 25.0 21.6 18.8 18.6
America de Nord 12.9 7.2 3.6 3.8 2.9 2.7
Oceania 16.0 11.9 8.7 7.3 6.3 5.6
Proporţia femeilor în totalul populaţiei active în agricultură

5
R.Ledrut, în Dictionnaire de Sociologie, Albin Michel, 1998, Paris, pp.110-119, 921 pp.
6
Cf. A. Nonjon, Concepts et mécanismes de la géographie économique contemporaine, Ellipses, Paris, 2000.
 Europa Occidentală 30.6 30.9 32.9 37.9 37.7 ?
Europa Central-Estică 49.7 51.7 52.6 50.0 45.2 ?
Ex-U.R.S.S. 53.3 542 50.0 45.4 38.3 ?
America de Nord 8.1 9.9 17.5 22.7 23.0 ?
Oceania 5.7 8.4 16.8 22.0 29.3 ?
Surse: F.A.O., Buletinul trimestrial, vol.9, nr.3/4, 1996; Atlante Anuario de Agostini, 1998, Novara, IGN.

Într-o primă fază a acestui proces, populaţia activă de origine rurală a fost masiv absorbită de industrie, ale cărei ramuri s-
au diversificat la maximum, paralel cu difuzia în spaţiu, nu numai în aglomeraţiile urban-industriale ci şi în regiunile dominant
rurale. S-a ajuns astfel ca spre 1950, sectorul secundar (în acepţia îngustă, fără construcţii) să atingă proporţiile cele mai mari :
48.8% în Belgia în 1948 sau 47.5% în Regatul Unit în 1951. Ulterior, ca urmare a automatizării şi cibernetizării producţiei,
ponderea acestui sector s-a restrîns într-un mod aproape generalizat, cu câteva excepţii notabile, furnizate de câteva state ca Japonia
unde s-a continuat mai mult timp o politică de industrializare accentuată sau Germania, unde acest sector este încă larg reprezentat
datorită specializării în ramuri cu consum ridicat de forţă de muncă (39% din populaţia activă în 1998).
Într-o a doua fază, ca urmare a crizei industriilor tradiţionale (siderurgie, textile), pe fondul reducerii necesarului de
forţă de muncă, urmare a modernizării procesului de producţie, are loc o reconversie a activităţilor economice, în favoarea
serviciilor (mai ales în cele dinamice precum turismul şi telecomunicaţiile). Acestea cunosc şi ele o diversificare extremă,
ocupând o pondere tot mai mare din totalul populaţiei active, atingându-se treptat, după 1975, valori foarte mari, neatinse
vreodată de sectorul secundar – mult peste 50% din populaţia activă, tinzând în general spre 75%. Este o urmare firească a
modificărilor structurale ale economiei – dezvoltarea sectoarelor de concepţie şi proiectare, multiplicarea tipurilor de servicii
puse la dispoziţia clientelei, creşterea volumului şi varietăţii tipurilor de mărfuri manipulate. Se adaugă însă şi proliferarea
adesea exagerată a aparatului administrativ ca şi apariţia unui număr mare de intermediari în circuitul desfacerii mărfurilor.
Proporţiile cele mai mari, caracterizează statele mai recent industrializate care nu au avut de înfruntat criza vechii industrii şi nu
au avut nici o masă de populaţie rurală importantă – cazul Canadei cu 73.4% sau al S.U.A. cu 72.9%.
b) statele care au avut pînă în 1990 o economie centralizat-planificată , unde evoluţiile au urmat pînă la un anumit punct
acelaşi traseu. Aici însă, fenomenul de restrîngere rapidă a populaţiei din sectorul primar a debutat tardiv, după al doilea război
mondial, majoritatea bazându-se pe o industrializare extensivă, capabilă să absoarbă masivul surplus de populaţie rurală, eliberată din
sectorul agricol prin modernizare şi prin suprimarea aproape completă a formelor tradiţionale de exploatare şi proprietate a terenurilor.
În aceste state s-au atins valorile maxime ale ocupării în sectorul secundar (peste 50% în fosta R.D.G.), păstrate pînă după 1990 –
cazul Cehiei cu 49% populaţie ocupată în industrie şi construcţii în 1993, sau al Ucrainei, Lituaniei, Slovaciei, Bulgariei, toate cu peste
40%.Evoluţiile din perioada de tranziţie a modificat această tendinţă, criza profundă a acestui sector dirijând o parte a populaţiei spre
serviciile neglijate înainte de 1990 şi recent diversificate sau în cazuri extreme, mai ales în estul continentului, spre agricultură, odată
cu revenirea la proprietatea privată.
Această evoluţie este ilustrativă pentru România, unde după o dezvoltarea rapidă a sectorului secundar (16.5% în 1956,
44.5% în 1985) se observă o scădere accentuată pînă la 31.2% în 2000, valoare care aşază încă România printre cele mai
„industrializate” state europene. Paralel însă, forţa de muncă eliberată din industrie, s-a dirijat deopotrivă spre serviciile revigorate de
liberalizarea schimburilor dar şi spre agricultura care după ce atinsese valoarea minimă de 22% în 1985-1990, s-a stabilizat la circa
38-40 % după 1995, apropiind România mai degrabă de situaţia din statele Lumii a Treia. Evoluţii similare se observă şi în Bulgaria,
Ucraina (ceva mai atenuate) sau în R.Moldova (mult mai accentuate), deosebind astfel esenţial aceste state de cele din Europa
Centrală unde serviciile au fost principalul beneficiar al restrîngerii activităţilor industriale.
Proporţia populaţiei active în servicii s-a menţinut mult timp la un nivel coborît (sub 30%) datorită organizării
centralizate a sectoarelor cu pondere în ocuparea forţei de muncă (comerţ, transporturi) sau dispariţiei unor categorii sociale şi a
unor profesiuni specifice economiei liberale de piaţă – mici negustori, intermediari, agenţi de bursă, agenţi de asigurare etc. La
aceasta se adaugă un factor care se menţine încă – dimensiunea redusă a bugetelor acordate unor servicii precum învăţămîntul şi
sănătatea, veniturile modeste ale salariaţilor şi agricultorilor care nu pot susţine în calitate de clienţi, o reţea diversificată de
servicii. Există şi state în care ponderea sectorului terţiar s-a ridicat la un nivel apreciabil, ca efect al necesităţii sprijinirii
dezvoltării întregii economii de către infrastructura comunicaţională şi telecomunicaţională, a formării cadrelor calificate,
subvenţionării cercetării şi proiectării etc.- cazul Slovaciei, Cehiei şi Rusiei (cu 44-46%).
Un grup aparte în această categorie este constituit de statele asiatice, cu toate progresele indiscutabile. Nivelul de
plecarea a fost aici net inferior, cel al subdezvoltării de fapt, proprţia populaţiei active în sectorul primar fiind covîrşitoare,
menţinându-se ridicată – peste 60% în China, 64% în Vietnam, chiar Albania, mai apropiată prin nivelul de dezvoltare de cele
asiatice are încă valori de 56% fiind singurul stat european dominant agricol (la fel ca R.Moldova sau unele regiuni rural din
estul şi sud-estul României după 1990).
c) statele în curs de dezvoltare, în care predominanţa sectorului primar constituie regula, cu toată tendinţa recentă de
reducere. În marea majoritate a acestora, populaţia activă în sectorul primar depăşeşte 60% (Africa cu 64%, Asia de Sud cu
63%). Face excepţie America Latină, care apare mult mai evoluată cu doar 30%, regiune mai evoluată. Ponderea populaţiei
agricole poate atinge sau depăşi 85%, dar la popul opus există o serie de state ale căror condiţii naturale dificile restrîng
importanţa agriculturii, mai ales dacă există resurse subsolice bogate – cazul statelor de la Golful Persic (Kuweit cu doar 2%
populaţie ocupată în agricultură, Qatar, E.A.U.).
Evoluţia structurii populaţiei active pe Glob între 1980-1997
Continentul (regiunea) PA (mil.) P S T PA (mil.) P S T
1980-1982 1995-1997
TERRA 2100 52 19 29 2826 48 20 32
AFRICA 193 69 11 22 315 64 13 24
-de Nord 39 49 20 31 60 42 23 35
-de Vest 56 70 7 23 94 63 8 29
-de Est 64 82 5 13 105 81 7 12
-Centrală 22 78 9 13 37 73 10 17
-de Sud 13 36 26 38 19 21 23 56
OCEANIA 11 14 25 61 14 13 22 65
ASIA 1308 64 15 21 1789 59 17 24
-de Sud-Vest 43 42 21 37 69 34 24 42
-Central-Sudică 402 63 12 25 612 58 14 28
-de Sud-Est 159 64 11 25 243 56 15 29
-de Est 706 66 18 16 863 62 19 19
AMERICA 260 19 28 53 358 15 26 59
-de Nord 122 3 31 66 150 3 24 73
-Centrală 32 38 29 33 51 26 27 47
-Caraibe 12 46 22 32 17 33 24 43
-de Sud 94 31 24 45 140 21 27 52
EUROPA 256 13 39 48 273 11 32 57
-de Nord 46 5 30 65 48 4 27 69
-de Vest 82 6 44 50 86 4 33 63
-de Sud 52 20 35 45 58 13 29 58
-de Est 76 23 44 33 81 23 38 39
RUSIA 72 14 46 40 77 13 43 44
Notă : valorile reprezintă o medie a anilor menţionaţi, PA este populaţia activă (milioane), P- sectorul primar, inclusiv
silvicultură şi piscicultură, S-sectorul secundar, inclusiv mineritul şi construcţiile, T-sectorul terţiar (în procente).
Surse : Statistical Yearbook, 1983/1984, O.N.U., New York, 1986, Images économiques du monde (anii 1980-1999), Atlante
anuario de Agostini, Novara, IGN, 1988, Yearbook of Labour Statistic, I.L.O., Geneva, 1997.
O excepţie o constituie şi noile state industriale din sudul şi sud-estul Asiei (Singapore, Taiwan, Coreea de Sud,
Malaysia, etc.) sau unele situate în apropierea Europei (Turcia, Maghreb) unde situaţia se apropie treptat de aceea din ţările
dezvoltate.
Populaţia activă din sectorul secundar, deşi în creştere, deţine proporţii relativ reduse, datorate slabei dezvoltări a industriei.
Media este de 18%, coborând în statele cel mai puţin avansate la 6% (Bhutan) dar urcând într-un număr restrîns de state diseminate în
Extremul Orient (Singapore cu 65% de ex.), din zona Golfului Persic (E.A.U. cu 49%, Kuwait cu 30% sau Iran cu 24%) ca şi în
nordul Africii (Tunisia cu 32%) sau în America Latină (Trinidad-Tobago cu 38% sau Uruguay cu 32%).
Surprinzătoare este proporţia activilor din sectorul terţiar, mai ridicată decât a celor din secundar – 22%. Este vorba
de un fenomen complex care nu corespunde nici cu standardul de viaţă coborît nici cu nivelul precar de dezvoltare a serviciilor,
găsindu-şi explicaţia în tradiţia organizării societăţii şi relaţiilor umane : prezenţa unui număr excesiv de comercianţi, mai mari
sau mai mici, interpuşi între producător şi consumator, toţi cu venituri modeste; obişnuinţa de a avea oameni de serviciu, chiar
pe lîngă familii lipsite de venituri mari, în scopul păstrării unui anumit prestigiu social; întreţinerea unui aparat administrativ,
birocratic, pletoric, ineficient.
O categorie distinctă o formează acele state specializate în domeniul comercial-bancar, transformate în pieţe majore
ale capitalului internaţional, plăci turnante ale comerţului mondial, cu proporţii care se ridică la nivelul celor mai avansate state
occidentale (Iordania cu 73.6%, Kuwait cu 68%, Liban cu 69%, Singapore cu 64%, Bahrain cu 60%) de obicei state de mici
dimensiuni.
În afara acestor deosebiri, structura profesională a populaţiei ocupate prezintă şi importante diferenţe între sexe. În
rândul populaţiei masculine se înregistrează în mod normal ponderi mai ridicate ale activilor industriali, mai ales în industria grea,
în timp ce populaţia feminină cunoaşte proporţii peste medie în unele servicii (învăţămînt, sănătate, desfacerea mărfurilor). De
exemplu, în S.U.A., 37.7% din populaţia activă masculină este ocupată în industrie şi construcţii faţă de 18.4% în cazul celei
feminine, dimpotrivă în sectorul terţiar ponderea este de 79.9% la femei şi 57.6% la bărbaţi.
În cazul sectorului primar se manifestă de asemenea deosebiri. În sectorul primar al statelor din Lumea Nouă, cu
agricultură puternic mecanizată, domină categoric forţa de muncă masculină – cazul S.U.A. unde 4.7% dintre bărbaţii activi
lucrează în agricultură faţă de numai 1.7% dintre femei, la fel ca şi în Canada, Uruguay, Australia, Noua Zeelandă etc. Invers, în
statele de veche populare din Asia, cu o agricultură puţin mecanizată forţa de muncă feminină este dominantă (Coreea de Sud
cu 40.4% femei active în agricultură faţă de numai 30.7% bărbaţi, Indonezia, Thailanda etc.). Frecvent, statele cu structură
rasială şi etnică eterogenă se remarcă printr-o puternică segregare profesională, în funcţie de poziţia dominantă a anumitor
grupuri, de gradul de calificare etc. Frapant este cazul Africii de Sud unde cea mai mare parte a populaţiei de origine europeană
este ocupată în sfera serviciilor (administraţie, comerţ) şi în conducerea întreprinderilor, în timp ce sectorul extractiv cu condiţii
grele de muncă datorită adîncimii minelor de aur şi temperaturilor ridicate este dominat de forţa de muncă africană (90%).
4. Calitatea resurselor umane: nivelul de dezvoltare şi nivelul de instrucţie
Un alt criteriu socio-economic de clasificare a populaţiei este şi cel care derivă din calitatea resurselor umane, a modului în
care este gestionat „capitalul uman”. Nivelul de trai şi nivelul de instrucţie exprimă sintetic diferenţele enorme între statele avansate şi
cele lăsate pradă subdezvoltării.
Pentru analiza nivelului de trai cel mai frecvend indicator utilizat este venitul. Pentru evaluarea acestuia există mai
multe variante care raportează la numărul de locuitori fie produsul naţional brut (PNB), fie produsul intern brut (P.I.B.),
exprimate sau nu prin puterea de cumpărare7. În ultima vreme tot mai utilizat este indicele de dezvoltare umană (I.D.H.)
furnizat anual în rapoartele P.N.U.D. Toţi aceşti indicatori trebuie priviţi cu maximă circumspecţie datorită dificultăţilor de
comparare a statisticilor naţionale, excluderii din înregistrările oficiale a serviciilor domestice (menaj, pază etc.) sau a producţiei
agricole subzistenţiale, astfel subestimându-se nivelul real al veniturilor, dificultăţii de convertire într-o monedă unică.
Pornind de la analiza distribuţiei produsului intern brut exprimat prin puterea de cumpărare, pentru anul 2000 se pot
distinge la nivel global patru categorii de state, ecartul între cele mai avantajate şi cele mai defavorizate fiind de peste 1 la 100 :
a) state dezvoltate, al căror P.I.B./loc. depăşeşte 10 000 USD. Cuprinde toate statele europene occidentale, S.U.A.,
Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă la care s-au adăugat în ultimele decenii o serie de state asiatice aflate într-o rapidă
dezvoltare economică (Singapore, Taiwan, Coreea de Sud), unele state petroliere (monarhiile de la Golful Arabo-Persic,
Brunei) şi Israelul, masiv sprijinit financiar de către americani. Dintre statele est-europene, doar Slovenia a depăşit această
barieră, dar foarte aproape sunt şi Cehia, Ungaria, Slovacia şi Estonia. Dintre statele latino-americane cel mai aproape de acest
grup este Chile. Se remarcă existenţa unui grup de state aflat în avangardă, cu un P.I.B. care depăşeşte cu mult 20-30 mii USD
(S.U.A. Canada, ţările scandinave, Elveţia, Luxemburg etc.);
b) state în care procesul de dezvoltare economică este mai avansat, cu un P.I.B. între 5 000 şi 10 000 USD/loc., dar cu
inegalităţi sociale extreme şi grave probleme de adaptare la exigenţele economiei de piaţă. Se încadrează aici multe state latino-
americane (în primul rând Brazilia, Argentina şi Mexicul), statele est-europene aflate în tranziţie (cu excepţia Albaniei şi R.Moldova),
unele state sud-est asiatice lansate după 1990 în cursa pentru dezvoltarea activităţilor neagricole (Malaysia, Thailanda), majoritatea
statelor din Orientul Apropiat (Turcia, Iran, Siria, Iordania). În Africa se înscriu în această categorie R.Sud-Africană şi Gabonul
favorizate de bogăţiile minerale iar în nord, Tunisia devenită una din principalele destinaţii turistice, beneficiind de deschiderea spre
Europa;
c) state în care procesul de dezvoltare economică este abia la început, cu un P.I.B între 2 000 şi 5 000 U.S.D/loc. Este
cazul unor state latino-americane mai sărace (Bolivia, Peru), al statelor din nordul Africii (Maroc, Algeria, Egipt) şi a majorităţii
statelor din Asia Musonică şi Asia Centrală, în primul rând a celor doi giganţi : India şi China. Sunt state în care populaţia este
încă dominant agricolă, activităţile industriale şi serviciile fiind insuficient diversificate. Majoritatea acestora fac eforturi
considerabile pentru a ţine pasul cu statele avansate, afişând creşteri notabile ale P.I.B. capabile să depăşească nivelul încă înalt
al creşterii demografice. De remarcat că în această categorie este concentrată mai mult de jumătate din populaţia mondială;
d) state subdezvoltate, cu un P.I.B. inferior nivelului de 2 000 U.S.D./loc. Majoritatea se află în Africa Subsahariană, în
restul lumii constituind excepţii explicabile prin conflictele îndelungate (Afganistan, Cambodgia) sau gravele probleme sociale
(Haiti). Un caz particular este cel al Iraqului care după războiul din 1991 este supus embargoului. Sunt state în general
dependente de asistenţa financiară şi alimentară acordată de statele dezvoltate. Aceste state cumulează peste 10% din populaţia
mondială şi cunosc cel mai înalt ritm de creştere demografică.
Această clasificare este imperfectă dând doar o imagine de ansamblu asupra nivelului de dezvoltare, integrarea unor criterii care
ţin de accesul la serviciile publice şi culturale sau dotarea cu aparatură electrocasnică conducând la diferenţieri în statele din aceeaşi
categorie. Astfel, statele est-europene din multe puncte de vedere sunt mai apropiate de statele occidentale decât de cele asiatice sau latino-
americane.
Nivelul de instrucţie constituie un astfel de criteriu suplimentar care dă măsură calităţii resurselor umane viitoare,
investiţiile în acest domeniu fiind pe termen lung. Pentru evaluarea acestuia se utilizează mai mulţi indicatori precum : gradul de
7
Diferenţa dintre PNB şi PIB derivă din includerea în cel din urmă a balanţei comerciale !!!!!!!!!!!!!!!
şcolarizare a copiilor între 6-15 ani; proporţia titularilor de diplome universitare; numărul de studenţi; proporţia populaţiei care
ştie să citească, să scrie şi să socotească (nivelul elementar de instrucţie sau rata de alfabetizare cu corolarul ei analfabetismul).
Pornind de la aceste considerente, un sfert din populaţia mondială de peste 15 ani este analfabetă. Pot fi deosebite şi în acest caz
patru categorii de state :
a) state dezvoltate, în care rata analfabetismului este extrem de redusă (în limitele câtorva procente). Se integrează aici
Europa în întregime, S.U.A., Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Sunt state în care numărul
studenţilor şi al posesorilor de diplome universitare este ridicat. Cu toate acestea unele studii indică o subestimare a
analfabetismului, întrucât multe persoane nu mai stăpânesc după câţiva ani exigenţele minime ale gradului de instrucţie8;
b) state în care s-au făcut progrese considerabile în domeniul educaţiei, aflate de obicei şi într-o fază mai avansată de
dezvoltare economică (majoritatea statelor latino-americane mai avansate şi statele din Orientul Apropiat, Sri Lanka iar la nivel
local şi unele state indiene sau provincii chineze). Gradul de alfabetizare se situează în jur de 85-90% iar accesul la educaţie,
inclusiv la cea superioară tinde să se generalizeze, diferenţele între sexe fiind tot mai reduse;
c) state în care analfabetismul afectează încă o parte importantă a populaţiei (15-40%), diferenţele între sexe fiind
foarte mari. Se încadrează aici majoritatea statelor islamice (Iranul, Indonezia, statele din nordul Africii) ca şi cele mai multe
state din Asia Musonică, inclusiv India şi China. Se adaugă unele state latino-americane mai slab dezvoltate (Bolivia, Ecuador)
şi Brazilia care cunoaşte disparităţi regionale extrem de puternice;
d) state în care accesul la educaţie este extrem de restrictiv, în multe cazuri majoritatea populaţiei fiind analfabetă (mai ales
femeile9). Este nu numai cazul unor state subdezvoltate din Africa Subsahariană ci şi al unor state în care accesul femeilor la educaţie
este extrem de limitat (Arabia Saudită).
Se observă din cele prezentate că polarizarea nord-sud este mai evidentă în cazul nivelului de instrucţie a populaţiei,
corelaţia cu nivelul de dezvoltare nefiind totdeauna perfectă. Este cunoscut de altfel că pentru multe state dezvoltate este deja
mai comod să importe forţă de muncă înalt calificată decât să cheltuiască sume enorme pentru pregătirea acesteia pe loc. Multe
state cu posibilităţi economice reduse fac eforturi imense în domeniul instrucţiei, furnizând an de an specialişti ţărilor dezvoltate
(tipice sunt India, Egiptul, China dar şi majoritatea statelor est-europene). Deşi se susţine că această „drenare a creierelor” este
în beneficiul umanităţii, pentru statele furnizoare de materie cenuşie semnifică o dublă pierdere : a sumelor alocate pentru
pregătire şi a valorificării capitalului uman în scopul dezvoltării economice.

8
P.Merlin (1997), pp.156.
9
La nivel mondial un bărbat adult din cinci este analfabet faţă de o femeie din trei (cf.UNESCO).