Lucrarea practicã nr.

Metode de cercetare în hidrologie :

În cercetarea hidrologică sunt utilizate diferit metode, multe dintre ele fiind folosite și de alte
științe ale naturii.Dintre cele specifice hidrologiei se remarcă:
- Metoda observației staționare
- Metoda observației expediționale
- Metoda cercetărilor experimentale
Metoda observației staționare constă în observații și măsurători efectuate la posturile higrometrice
după un anumit program, asupra variațiilor de nivel, debitelor de apă, debitelor de aluviuni,
temperaturii, transparenței, culorii apei a  reziduului fix etc. Datele obținute pe baza unor observații
regulate, pe intervale mari de timp, servesc la realizarea de sinteze si generalizări ale unor
parametrii de ordin hidrologic și permit desprinderesa unor legitații în manifestarea diferitelor
fenomene si procese hidrologice.
Metoda observatiilor expeditionare este folosită pentru regiunile greu accesibile, unde nu se pot
instala posturi hidrometrice fixe pentru executarea unor măsuratori și observații regulate (zilnice,
lunare sau sezoniere). Observațiile expediționare se desfășoara pe baza unui plan itinerant în care se
are în vedere atât executarea de măsuratori pentru obținerea unor date cantitative de ordin
hidrologic, cât și efectuarea de observații comparative cu scop comparativ.
Metoda cercetării experimentale permite reproducerea unor fenomene hidrologice naturale la
scară redusă în vederea cunoașterii și întelegerii felurilor lor de manifestare.

Repartiția apei pe Glob

Din suprafața totală a globului pământesc de 510 milioane km², apa ocupă 361,3 milioane
km² sau 70,8%, iar uscatul 148,8 milioane km² sau 29,2%. Această disimetrie în distribuția mărilor
și a uscatului se menține și în celor două emisfere. Cea mai mare parte a uscatului se află răspândită
în emisfera nordică (Asia, Europa, America de Nord, Africa de Nord), în timp ce emisfera sudică
cuprinde cea mai mare parte a Amercii de Sud, partea îngustă a Africii, Australia și Antarctica.
Emisfera nordică mai poartă denumirea și de emisfera continentală.Emisfera sudică mai poartă
denumirea și de emisfera oceanică, deoarece apa ocupă o suprafață de 81%, iar uscatul un areal
foarte redus de 19%.

1
Oceanul planetar este divizat în 4 mari bazine oceanice: Pacific, Atlantic, Indian și Arctic
(Înghețat). Oceanul Înghețat datorită faptului că este înconjurat din toate părțile de uscat este
considerat ca o Mediterană arctică.
În cuprinsul uscatului există două feluri de regiuni:
- unele cu bazine hidrografice care au scurgere directă spre mare numite regiuni exoreice.
- altele lipsite de scurgere (închise numite endoreice). Cele mai întinse regiuni endoreice se
întâlnesc în Africa (Sahara, Namib) și Asia (bazinul Mării Caspice, lacul Aral, pustiul Arabiei) în
Australia (pustiul central australian) în America de Sud (pustiurile Costera, Cardonales).
Regiunea endoreică însumează o suprafață de 21,5% din întinderea uscatului.
Regiunea exoreică totalizează o suprafață de 117 milioane kmp, cuprinde sisteme fluviatile simple
și complexe, lacuri, bălți, mlaștini.
Pe suprafața Pământului se află un volum total de apă estimat la 1386 milioane km³ adică 96,5%. În
albia minoră a râurilor se află o rezervă de apă estimată la aproximativ 1200 km³. La volumul de
apă scurs din albia râurilor se adaugă și apele rezultate din topirea ghețatilor continentali
(Antarctica, Groenlanda) care se aproximează la 1800 km³, ca urmare a acestui fapt se ajunge ca
anual apele râurilor să realizeze un volum de 36800 km³. O anumită cantitate de apă se află stocată
în cuvetele lacurilor în mlaștini și ghețari.

Resursele de apă dulce

Satisfacerea necesității de consum a populației și ale activității social-economice se bazează,

aproape în exclusivitate pe utilizarea apei dulci. Aceasta nu reprezintă însă decât 2,5% din volumul
total de apă de Terra, 68,7% din din rezervele de apă dulce sunt cantonate în ghețarii și zăpezile
veșnice iar 30% în apele subterane. Lacurile și râurile constituie doar 0,26% respectiv 0,006% din
resursele de apă dulce existente pe Glob.
În condițiile menționate apare evident faptul că potențialul acvatic folosibil de către omenire este
destul de limitat. Un factor restrictiv major în utilizarea apei dulci este distribuția ei teritorială foarte
neuniformă și imposibilitatea efectuării de tranferuri majore ale surplusului de apă dintr-o zonă în
alta.
La nivel continental cele mai mari rezerve utilizabile de apă dulce se află în Asia 32%, America de
Sud 23%, Europa 15%, America de Nord 13%.
În ceea ce privește distribuția pe țări este remarcabil faptul că pe teritoriul a 7 țări se află jumătate
din resursele utilizabile de apă dulce de pe Terra. Brazilia 5190 km³, Rusia 4312 km³, Canada 2850
km³, China 2860 km³, Indonezia 2530 km³, S.U.A 2459 km³, India 1850 km³ . La polul opus se află

2
se situează țări din Asia și Africa unde cantitatea de apă dulce este mai mică de 1 km³ : Iordania 0,7
km³, Libia 0,6 km³, Mauritania 0,4 km³, Emiratele Arabe Unite 0,15 km³, Kuweit 0,02 km³ .
În România resursele anuale regenerabile de apă dulce sunt estimate la 37 km³, valoare ce se
situează în rândul țărilor cu potențial modest.
Pe ansamblu cele mai bogate zone în resurse de apă dulce sunt cele ecuatoriale, musonice și polare
în timp ce regiunile tropicale se confruntă cu o mare penurie de apă dulce. Pentru asigurarea
necesarului de consum unele țări au recurs la producerea apei dulci prin desalinizarea celei marine
(Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Israel). O altă modalitate mai puțin utilizată datorită costurilor
ridicate este aceea a valorificării ghețarilor prin aducerea lor în zonele cu deficit de apă dulce.

Lucrarea practică nr. 2

Glosar de termeni

3
Altitudine – înălțimea unui punct de pe suprafața terestră raportată la un plan de referință (față de
nivelul oceanic);
Aluvial – a) proces caracteristic făcut de albia râului;
b) sol aluvial – sol format pe aluviuni;
Aluviuni – materiale detritice (mâl, nisip, pietriș) transportate și depuse de apele curgătoare; pot
fi depuse în luncă -> aluviuni fine în albia minoră -> aluviuni grosiere;
Amplitudine – mărime ce indică dinstanța dintre punctele ale unui corp sau proces;
a) amplitudine termică – diferența dintre valorile extreme ale temperaturii;
Apã atmosferică – apă conținută în atmosferă care contribuie la formarea precipitațiilor,
provine în principal din evaporarea de pe suprafețele oceanelor, erupții vulcanice și transpirația
plantelor;
Apă capilară – formă a apei din sol care se găsește în pori și este influențată de forțele capilare;
Apã continentală – parte a Hidrosferei care pe parcursul ciclului apei se deplasează și stagnează
pe continente;
Apă de sedimentaţie – fluid de origine marină care a persistat în masa rocilor;
Apă de zăcământ – apă legată de zăcăminte petrolifere -> alcătuirea rândurilor în vechi bazine
masive, unde prin descompunerea substanțelor organice au luat naștere ulterior zăcăminte de petrol;
Apă dulce – apă continentală, constituită din aproximativ 0,5 grame/litru săruri dizolvate;
Apă freatică – apă aflată în primul strat acvifer;
Apă gravitaţională – apă prezentă în pori și fisurile rocilor care intră sub acțiunea forței
gravitaționale și în cadrul ei se pot distinge: apă gravitațională capilară și propriu-zisă;
Apă grea – compus chimic al apei în compoziția căreia intră izotopul stabil al hidrogenului
Deuteriu (de regulă apare la mari adâncimi).Propietăți: fierbe la 101,4 °C, îngheață la -3,8  °C;
Apă liberă – apă subterană care umple porii și fisurile rocilor, posedă propietățile generale ale
lichidelor;
Apă marină – apă cu salinitate de 35 ‰ și cu P mare față de apa dulce;
Apă minerală – apă cu cantitate mai mare de 0,5 p/litru de săruri;
Apă moartă – apă reținută puternic de sol astfel încât nu poate fi reținută de plante;
Apă peliculară – apă care poate acoperi granulele rocilor cu un strat subțire, se menține datorită
forței de atracție moleculară reciprocă, dintre rocă și particulele de apă;

4
Apă subterană – apă continentală care se acumulează în partea superioară a scoarței terestre, în
interiorul straturilor de roci;
Apă utilă – apă aflată în sol care poate fi folosită de plante (apă accesibilă, apă disponibilă);
Apă vadoasă – apă care provine din infiltrația în scoarța terestră a apei, din precipitațiile
atmosferice;
Arie protejată – zonă delimitată geografic cu elemente naturale, are un procent ridicat
desemnat sau reglementat și gospodărit în semnul atingerii unor obiective specifice de observare;
cuprinde: parcuri naționale, rezervații naturale, rezervații ale biosferei, monumente ale naturii;
Artezian – izvor de apă cu mare presiune hidrostatică provenind din secționarea unui acvifer în
punctul situat sub nivelul mizometric;
Ascensional – calitatea unui fluid de a se ridica pe verticală în anumite condiții;
Asimetric – caracteristici în desfășurarea unor componente în relief în raport cu un plan de
dune, sisteme de terase;
Averse – caracterul precipitațiilor de scurtă durată; se pornesc și încetează brusc, cu schimbări
rapide de intensitate, diferit cantitativ; pot exista ninsori și lapoviță;
Baltă – lac de adâncimi reduse cu caracter permanent sau sezonier cu o bogată vegetație hidro si
higrofilã;
Baraj – formă de relief dezvoltată pe albiile râurilor prin procese naturale (alunecări de teren, de
lavă, de gheață) sau antropice (din beton sau pământ) în spațiile lor rezultând lacuri, iazuri, heleştee
sau lacuri cu caracter hodroenergetic;
Bară – formă de relief pozitivă, alungită, dezvoltată submers fie la gura de vărsare a râurilor în
mare, din acumularea aluviunilor aduse de fluviu și a râurilor adunate de curenți, fie în fața unor
golfuri (acumulări impuse de valuri și curenți) prin evoluție pot duce la crearea de coedoane de
nisip, favorabile dezvoltării de delte, limane sau lagune;
Batimetrie – parte a hidrometriei care se ocupă cu măsurarea adâncimii apei în oceane, mări,
lacuri și râuri;
Bazin – suprafață de dimensiuni mari în care se află un sistem cu caracteristici distincte. Se
disting:
Bazin de sedimentare ( acumulare) – entitate geologică acoperită sau nu cu apă, în care se
acumulează depozite detritice de depozitare chimică sau organică;
Bazin de drenaj (hidrografic) – suprafață pe care un râu îsi colectează apele;
Bazin de recepție torențial ( torent ) – suprafaţã de pe care un torent îşi adunã apele prin
intermediul rigolelor, ogaşelor şi ravenelor;

5
Bazin lacustru – excavație a scoarţei terestre acopritã de apele lacului;
Bazin marin şi oceanic – excavaţiile de cele mai mari dimensiuni ale scoarţei ocupate de apele
mãrilor şi oceanelor;
Bazin terminal – de presiune formatã în spatele unei morene frontale ale unui gheţar, pe locurile
de iarnã şi varã ale limbii gheţarului, de regulã este ocupat de lacuri întinse .
Belciug – albie pãrãsitã în urma gâtuirii unui meandru, se mai numeşte braţ mort sau meandru
pãrãsit;
Bilanţ hidrologic – diferenţa între cantitatea de apã cãzutã pe o suprafaţã sau într-un bazin
hidrografic, de obicei într-un an şi apa care se pierde prin scurgere sau evapotranspiraţie;
Bugeac – termen popular acordat seşurilor joase cu lacuri şi mlaştini;
Canion – termen spaniol desmnând o vale adâncitã într-o structurã tabularã, orizontalã, ale cãrei
straturi cu diferite duritãţi dau versanţi cu terase şi brâne structurale; de obicei aceste vãi sunt foarte
adânci şi înguste (Colorado), pot apãrea şi în regiuni constituie din loess, sau depozite cu loess din
China;
Cheie – vale îngustã cu versanţi povârniţi, adâncitã în bare de roci dure de regulã calcare, având
fundul integral acupat de apã; pot fi sectoare în defileu în secţiuni mai mari ;
Cheile Nerrei şi Cheile Bicazului în calcare; Cheile Bicazului în cristalin.
Circ glaciar – formã de relief creatã de gheţari prin eroziune, sub forma unei excavaţii circularã,
încadratã de pereţi abrupţi la obârşia vãilor glaciare, corespunde zonelor de alimentare ale
gheţarilor;
Colector – termen folosit pentru a desemna râul principal care adunã şi colecteazã toate apele
dintr-un bazin hidrografic .

Lucrarea practica nr. 3

Rețeaua hidrografică și sistemul fluviatil

Rețeaua hidrografică reprezintă ansamblul de cursuri de apă de diferite dimensiuni care se grupează
prin confluențe în bazine hidrografice și care este răspândită pe întreaga suprafață terestră cu
densități diferite în funcție de condițiile climatice (în special precipitațiile) și de cele de substrat.
Rețeaua hidrografică se clasifică în trei categorii:
Ape de șiroire

6
Ape torențiale
Ape curgătoare

Apele de șiroire – reprezintă primele procese de scurgere a apei pe pante sub forma unei șuvițe
neregulate care urmează topografia versanților în părțile sale cele mai scăzute altitudinal și se
dirijează către baza acestora. Sunt prezente numai în timpul și imediat după ploi și de cele mai
multe ori urmează trasee inițiale diferite.
Au un rol deosebit de important în spălarea și denodarea versanților. Volumul apelor de șiroire
depinde de cantitatea și intensitatea precipitațiilor, capacitatea de infiltrare a terenului, mărimea
pantei și existența vegetației și natura acesteia (apele de șiroire sunt primele forme).
Apele torențiale - reprezintă o fază mai dezvoltată a apelor de șiroire=>din adunarea acestora
într-un mănunchi și stabilirea unor trasee bine determinate produse prin eroziune.
Cu o durată efemeră ( nu se păstrează de la o ploaie la alta).
Durata de existență a torenților este efemeră dar mai mare decât cea a șiroirilor.Procesul de formare
a torenților urmează linia: șiroire – ravenă – ogoș – torent. Această succesiune face ca torentul ca
formațiune hidromorfologică să fie mai complex fiind format din următoarele elemente:
Bazin de recepție – ocupă un areal în care prin șiroiri, ogoșe și ravene se adună debite de apă de
o anumită mărime care își formează un traseu mai stabil și mai adânc. Bazinul de recepție reprezintă
partea superioară a unui torent.
Canal de scurgere – reprezintă o vale adâncă cu pereții abrupți în care predomină eroziunea în
adâncime.
Conul de dejecție – reprezintă partea finală a torentului și apare acolo unde panta versanților scade
brusc. Viteza apoi scade și implicit capacitatea sa de transport a materialelor solide; aceste se depun
într-o succesiune amestecată de materiale mai grosiere și mai fine, de obicei de formă triunghiulară
numită con de dejectie.

7
Ogaș = formă de relief negativă=> în urma acțiunii torențiale asupra scoarței terestre; are în
general adâncime de până la 10 metri și lungimi de maxim 1,5 km.
Ravenă = șanț rezultat prin acțiunea apei de șiroire având aspectul unei văi adânci, mici în formă de
V ascuțit. E adâncit mult în sol și în depozitul de versant. Se păstrează de la o ploaie la alta,
progresează cu fiecare nouă ploaie iar prin evoluție formează ogașe.
De obicei organismele torențiale produc pagube importante pentru agricultură deorece degradează
terenul într-un mod accentuat. Alături de eroziuni deosebit de active se asociază și numeroase forme
de alunecări care dau teritoriilor afectate aspectul unor „pământuri rele” (bad lands).
Ape curgătoare – atunci când organismele torențiale prin eroziune lineară (în adâncime)
intersectează pânza freatică alimentarea acestora se face cu continuitate iar scurgerea devine
temporară sau permanentă:
Temporară atunci când pânza freatică e intersectată numai la suprafață și când aceasta, prin
scăderea în cadrul regimului propriu, întrerupe alimentarea micului curs de apă.
Permanentă – drenează suprafețe bazinale mai întinse (8-10 km) în care există și torenți care au
intersectat pânza freatică la o adâncime suficient de mare pentru ca alimentarea să nu se mai
întrerupă. Apele curgătoare se clasifică în: pâraie, râuri și fluvii; dintre acestea numai pâraiele sunt
temporare și unele râuri care traversează regiuni semiaride și aride;
Pâraiele – unitățile hidrografice cele mai mici iar din unirea lor se formează râurile-> fluviile
prezintă următoarele caracteristici:
Se formează și își desfășoară cursul de regulă în aceeași unitate de relief.
Sunt de regulă temporare dar există numeroase cazuri în care ele sunt permanete.
Lungimea râului e sub 15 km; iar suprafața bazinului este sub 50 kmp, rareori mai mari;
Regimul nivelurilor și debitelor e puternic dependent de precipitații, de aceea fluctuațiile fiind
foarte mari.

8
Prezintă viituri scurte (de la câteva ore până la o zi), în rest scurgerea e foarte redusă;
Uneori seacă sau apa se scurge prin patul albiei;
Caracteristica de bază o constituie valorile reduse ale debitelor (câțiva litri/secundă) pe durate mari
(săptămâni/luni)
Râurile – în general au un caracter permanent, albia bine conturată care traversează una sau mai
multe forme de relief, au un anumit potențial erozional și o capacitate de transport bine determinată
în orice situație și în orice tip de amenajare.
Diferența de altitudine dinte izvoare și vărsare depăsește, de regulă,100-200 metri dar, de cele mai
multe ori trece de 500 – 1000 de metri.
Ialomița (2310 metri izvor, 6 metri la vărsare)
Siret (1280 metri izvor, 5 metri la vărsare)
Bistrița (1658 metri izvor, 134 metri vărsare)
Clasificare sistemelor hidrografice
Rețeaua hidrografică se grupează în sisteme fluviatile care reprezintă un număr oarecare de
râuri legate între ele genetic sau ca proces al scurgerii.
Sistemele fluviatile pot fi independente (care se varsă într-un lac mare sau ocean) sau dependente
( care aparțin unor bazine hidrografice mai mari). Plecând de la vărsarea în mare și până la primele
forme de organizare a scurgerii de pe versanții se poate constata un anumit sistem de ierarhizare a
rețelelor fluviatile în sensul ca râurile se varsă din unul în altul până când se ajunge la mare sau
ocean.
Practic râul cel mai mare este cel care se varsă în mare și acesta este considerat de ordinul I.
Afluenții săi sunt de ordinul II, aflunții afluenților săi sunt de ordinul III ș.a.m.d. În acest context
un sistem fluviatil este constituit dintr-un râu principal și mai mulți afluenți direcți.
Acest procedeu de ierarhizare a rețelei hidrografice în cadrul sistemelor fluviatile pornind de la
cursul principal servește în special gospodăririi apelor care privește apa ca pe o resursă economică.

Structuri de rețele de râuri:

Multitudinea de forme existente în natură impune o clasificare a strecturilor de rețele de râuri
efectuate pe baza unor factori ca panta inițială a terenului, rezistența inegală a rocilor la eroziune,
controlul scurgerii, mișcări neotectonice, controlul structurii, paleo-geografia zonei.
Se pot diferenția următoarele rețele de râuri:
Dendritică - caracterizată prin orientarea cursurilor mici spre cel principal cu unghiuri de confluență
mai mici de 90 grade, ca ramurile unui arbore. Este cel mai comun tip de structură de rețea
hidrologică.

9
Rectangulară - atunci când confluențele se fac în unghiuri apropiate de 90 de grade. Este o structură
care apare pe linia unor fracturi.
Radială – apare în cazul unor conuri vulcanice.
Centripetă – în situația unor arii largi depresionale în special în regiuni semiaride.
Multibazinală – este o structură complexă ce apare în regiuni deluroase și carstice.
Zăbrelită – sau în formă de gratii cu unghiuri de confluență relativ drepte în zone puternic fracturate
tectonic.
Paralelă – specifice obcinelor bucovinene motivată de dispoziția liniilor principale de relief.
Inelară – pe înălțimi izolate domuri și conuri.
Deranjată – apare în cazul intervențiilor antropice masive în Podișul Moldovei și Transilvaniei.
Contorsionată – apărută în structuri geologice complicate (Vrancea).

Lucrarea practică nr. 4

Elementele componente ale unui râu

Râurile se caracterizează prin izvor, albie, sau curs, vărsare.

Izvorul reprezintă locul de origine al unui râu și nu totdeauna poate fi identificat cu ușurință pe
teren.Pot fi luate ca izvoare:
grupare de râpi ( în regiunile joase de seș)
baza unei alunecãri de teren;

10
limita unei mlaștini
limita unui ghețar
limita unui arc glaciar cu firn și gheață
baza unor grohotișuri
Cu excepția surselor glaciare sau mlăștinoase, izvoarele reprezintă locuri unde linia topografică
intersectează pânza freatică.
Cursul râului reprezintă parcursul pe care râul îl parcurge de la izvor până la vărsare. În cazul
râurilor mari care traversează mai multe unități de relief (munți, dealuri, podișuri și câmpii)
cursurile acestora au lungimi mari și pot fi separate în trei sectoare (superior, mijlociu și inferior)
care se suprapun în linii mari peste cele trei zone de relief prin care trec. Această împărțire pe
sectoare nu are la bază criterii riguros științifice deoarece nu numai altitudinea reprezintă singurul
criteriu care trebuie abordat. Se mai iau în vedere debitele de apă, caracterul albiei, modul de
compunere al rețelei.
În cazurile generale sectoarele cursurilor râurilor prezintă caracteristici distincte:
Cursul superior reprezintă de regulă treimea din amonte a râului și se caracterizează prin pante mari
de scurgere, profil longitudinal neregulat (cu trepte și cascade), albii adânci și înguste și văi în
formă de V strâns, predomină eroziunea lineară.
Cursul mijlociu ocupă treimea mijlocie a râului, debitele cresc datorită aportului afluenților, albia se
lărgește iar valea capătă forma unui V deschis, panta profilului longitudional se domolește și
devine mai lină. Erozinea lineară se reduce în favoarea celei laterale. Se menține capacitatea de
transport în limite ridicate dar cresc și depunerile aluvionare. Albia minoră prezintă adesea
despletituri.
Cursul inferior se referă la ultima treime a cursului râului și se desfășoară de obicei în regiunile de
dealuri scunde și câmpie. Albia devine meandrată ca urmare a scăderii pantelor, eroziunea laterală
se menține în limite mai reduse iar aluvionările devin predominante.
Vărsarea râurilor:
Gura de vărsare a unu râu reprezintă locul în care acesta își transferă apele în altă unitate acvatică
(râu, lac, mlaștină, mare). În cazul în care un râu se varsă în altul punctul de întâlnire se numește
confluență, râul care se varsă se numește afluent iar cel care primește apele se numește emisar, curs
principal sau colector. Pentru că spre deosebire de izvoare, confluențele sunt mai bine identificate în
teren, măsurătorile cadastrale privind lungimea cursurilor de apă încep totdeauna de aici, ele fiind
considerate borna 0 a unui râu.
Având în vedere complexitatea și marea diversificare a fenomenelor materiale de pe glob, inclusiv a
rețelei hidrografice, și în cazul gurilor de vărsare există numeroase forme și tipuri:

11
Unele cursuri de apă sunt lipsite de guri de vărsare cum este cazul în deșerturi unde apa se pierde pe
traseu. Locurile unde apele dispar prin evaporație sau infiltrație se numesc capete oarbe iar râurile
respective râuri oarbe.
delta - în cazul râurilor și fluviilor care se varsă în mări închise sau în golfuri adăpostite ale
oceanelor la vărsare acestea formează delte. În lipsa mareelor, aluviunile aduse de râuri se depun la
gura acestora și nu sunt preluate decât în mică măsură de curenții de maree. Se formează astfel zone
pe care apa și uscatul se amestecă formând brațe despletite, insule, grinduri, ostroave, bălți și
mlaștini ( ex: Delta Dunării, Delta Nilului). Deltele se formează și în lacuri.
În mări și oceane cazurile formării deltelor sunt:
diferențele de salinitate dintre apa mării și a râului.
existența valurilor ( mișcări ondulatorii care aduc apele mării către țărm).
lipsa mareelor.
existența unor curenți marini care tind să bareze gurile râurilor.
influnța vânturilor pozitivă sau negativă.
Deltele au forme și dimensiuni diferite în funcție de condițiile srict locale de formare (adâncimea
mării, înclinarea platformei continentale, curenții litorali) și de mărimea râului respectiv, cantitatea
de aluviuni transportată.
Delta răsfirată (exemplu Volga ) are suprafața mare, brațele răsfirate, s-a format în mare închisă,
puțin adâncă.
Delta digitată ( Mississipi) dezvoltată digitiform în lungul brațelor principale.
Delta unghiulară ( Tibru) formată în cazul în care un braț preia singur majoritatea transportului
solid și înaintează în larg. Este o variantă a deltei digitate.
Delta barată ( Dunărea) formată prin bararea unor golfuri preexistente în care se vărsau râurile. La
fel sunt deltele Nilului și Padului.
Limanul reprezintă un alt tip de gură de vărsare care se formează la confluența a doua râuri atunci
când colectorul transportă mult material și barează gura afluentului ( exemplu: gurile afluenților
Buzăului, pe partea dreaptă a Dunării)
Estuarul se formează atunci când fluviile se varsă în mări deschise și oceane unde curenții de
maree sunt puternici și spală gurile râurilor de aluviuni. Estuarele apar ca niște golfuri înguste și
prelungite, unde în timpul fluxului se produc eroziuni iar la reflux se spală aluviunile și se
transportă în larg.

12
13