APA ÎN NATURĂ

Definiție. Apa în natura. Transformări ale apei. Circuitul apei in natura

Apa reprezintă o componentă primară a planetei denumită Pământ (Terra), alături de

aer şi de scoarţa terestră. Datorită faptului că cele trei componente prezintă continuitate pe
planetă, iar aceasta are forma generală a unei sfere, aceasta denumire s-a transmis şi la cele
3 învelişuri: Litosfera, Hidrosfera, Atmosfera. Aceeaşi repartiţie cvasitotală o prezintă şi alte
componente derivate ale Pământului, cum ar putea fi vieţuitoarele – Biosfera.
Prin coexistarea celor patru învelişuri există, evident, şi puternice legături de
interdependenţă între acestea. În ceea ce priveşte Hidrosfera, legăturile acestui înveliş cu
celelalte sunt mai puternice şi aceasta se datorează unor proprietăţi speciale ale acestui
element.
În primul rând apa există în natură sub toate cele trei stări de agregare: lichidă,
gazoasă (vapori de apă) şi solidă (gheaţă şi zăpadă). Aceasta face ca apa să prezintă mai
multe valenţe de interpătrundere cu celelalte învelişuri. Poate numai vieţuitoarele
(Biosfera), datorită posibilităţilor largi de adaptare şi de organizare a formelor şi
dimensiunilor, să prezinte astfel de valenţe largi de aprehensiune cu celelalte elemente ale
Terrei, dar nu depăşeşte totuşi posibilităţile apei. De exemplu, în ţinuturile foarte reci
(polare), apa ocupă calote uriaşe de gheaţă, în timp ce organismele aproape lipsesc.
Legăturile hidrosferei cu litosfera sunt multiple:
− Litosfera oferă suportul pe care apa poate există sub toate cele trei stări de

agregare: lichidă (în mări şi oceane, cursuri de apă, lacuri, bălţi şi mlaştini, în porii şi
fisurile rocilor etc.), solidă (în gheţari, zăpezi persistente) şi gazoasă (în vaporii de apă
din atmosferă şi din roci);
 − Litosfera, prin dinamica sa, determinată de agenţii interni (forţele endogene)

contribuie la modificarea contururilor unităţilor acvatice, a formelor şi dimensiunilor

acestora;
− Litosfera, prin treapta geotermică sau prin fenomene magmatice contribuie la

modificări ale temperaturii apei şi chiar la trecerea acesteia din stare lichidă în stare de
vapori, sau invers, vaporii de apă, întâlnind rocile reci, precipită sub formă de rouă sau
brumă;
− Hidrosfera, la rândul său, reprezintă un agent modelator de prim ordin asupra

scoarţei terestre cu acţiune triplă: eroziune, transport şi acumulare, mai ales în stare
lichidă, dar şi solidă;
− Apa contribuie la dezagregarea şi alterarea scoarţei terestre;

− Apa distruge, dar şi creează formele de relief sub care se prezintă litosfera;

Legăturile hidrosferei cu atmosfera sunt, de asemenea, multiple:

- Apa, există în atmosferă sub formă de vapori şi în stare lichidă în picăturile care

formează norii şi generează ploile;

- Apa, contribuie la circuitul apei în natură;

- Elemente ale aerului (oxigenul, azotul) se dizolvă în apă şi împreună, contribuie

la menţinerea vieţii.
Dacă ne referim la interdependenţa dintre hidrosferă şi biosferă menţionăm numai
faptul că viaţa a apărut în apă şi nu poate exista fără acest lichid. Toate organismele conţin
apă în proporţii diferite: unele până la peste 98 %.
Rezultă că apa reprezintă un înveliş continuu, complex şi diferenţiat: mări şi oceane,
lacuri, râuri, gheţari, mlaştini şi bălţi, în roci şi în atmosferă.
Rezervele cele mai importante de apă de pe Terra se găsesc în mări şi oceane. Prin
dizolvarea unor săruri din roci, apele marine au o anumită încărcătură chimică, cu o
concentraţie medie de 35 gr/l. Aceste concentraţii sunt mai mari în regiunile calde, tropicale
şi mai mici în regiunile reci, unde există un aport mai important de apă dulce din râuri: Ex.
M. Baltică 14 – 18 ‰, M. Neagră 24 – 25 ‰, spre deosebire de Golful Oman unde salinitatea
depăşeşte 37 ‰.
Deşi hidrosfera este un înveliş cvasicontinuu, pe glob repartiţia acesteia prezintă totuşi
anumite grade de neuniformitate. Astfel, dacă ne referim la cele două emisfere, nordică şi
sudică, se poate constata că în emisfera nordică predomină ariile oceanice (154.500.000
km2) faţă de cele ale uscatului (100.500.000 km2) dar în proporţie mai mică (raport 1,5)faţă
de emisfera sudică unde suprafaţa oceanică (206.500.000 km2) este de 4,2 ori mai mare
decât cea a uscatului (48.000.000 km2).
În ansamblu din suprafaţa totală a globului terestru de 510 milioane km2, uscatul
reprezintă 29,2 % (149 milioane km2), în timp ce mările şi oceanele ocupă 70,8 % (361
milioane km2). Numai Oceanul Pacific, singur, are o suprafaţă mai mare decât a întregului
uscat. (178,7 milioane km2).
Dacă am privi emisferele globului pe un plan care ar avea în mijloc şi în faţă primul
meridian s – ar putea observa că emisfera din faţă este „continentală”, în timp ce emisfera
din spate este „oceanică”. Punctul de privire ar fi situat la 300 N pe primul meridian. Este
poziţia de maximă disproporţionalitate.
În tabelul nr.1.1 sunt prezentate suprafeţele oceanelor şi continentelor.
Tabel nr.1.1. Suprafaţa oceanelor şi continentelor
Supraf.
Supraf.
% Continentul mil. %
Oceanul mil. kmp
km2
Asia 44,35 29,8
Pacific 178,7 49,5
Africa 29,80 20,0
America de Nord 24,35 16,3
Atlantic 91,7 23,4
America de Sud 17,77 11,9
Antarctica 13,30 9,0
Indian 76,2 21,1
Europa 10,50 7,0
Australia
Arctic 14,7 4,0 8,93 6,0
Oceania
Total 361,3 100 Total 149,00 100
 În ceea ce priveşte volumele de apă, există de asemenea mari disproporţii între
unităţile acvatice. Procentual, situaţia se prezintă astfel:
- mări şi oceane - 96,5 %
- gheţari - 2,85 %
- ape dulci - 0,62 %
- vapori - 0,03 %
- Total - 100 %

În cazul apelor dulci, procentul de 0,62 % reprezintă un volum de 315,2 x 103 km3 şi
se repartizează astfel:
- în lacuri şi bălţi – 230.000 km3;

- în sol (umiditate naturală) – 82.000 km3;

- în râuri – 1.200 km3;

- apa biologică – 2.000 km3

Volumul de apă al Oceanului Planetar depăşeşte de 13 ori volumul uscatului situat

deasupra nivelului general al mărilor. Prin nivelarea tuturor formelor de relief s – ar obţine
o adâncime medie a apei de 2718 m.
Volumul apelor continentale reprezintă 3,47 % din volumul total de apă al globului,
din care cea mai mare parte o reprezintă gheţarii (2,85 %). Restul de numai 0,62 % (lacurile
şi bălţile şi cursurile de apă), deşi infim faţă de volumul total de apă, prezintă cea mai mare
importanţă ca agent modelator şi mai ales, ca agent economic şi căi de transport.
Originea apei. În legătură cu originea apei trebuie pornit de la formarea globului
terestru în cadrul sistemului planetar.
Există mai multe teorii în acest sens, dar toate se pot grupa în două categorii: ipoteza
Pământului iniţial rece şi ipoteza Pământului iniţial fierbinte.
În momentul de faţă este acreditată teoria Pământului fierbinte, format în paralel cu
celelalte planete. Se pleacă de la un nor cosmic eterogen (gaze şi praf cosmic), care iniţial
suferă o concentrare puternică, cu creşterea temperaturilor şi a presiunilor devenind o stea.
Transformarea hidrogenului în heliu care se face cu mare degajare de energie, asigură
temperatura stelei respective care, în timp, a devenit un fel de protosoare. Energiile uriaşe
şi agitaţia continuă a particulelor au format în jurul protosoarelui un fel de inel compus din
plasmă cosmică cu tendinţe centrifuge tot mai puternice. În urmă cu cca. 6 miliarde de ani,
acest disc menţinut gravitaţional de către protosoare, dar fiind tot mai departe de acesta, a
început să se răcească. Elementele greu fuzibile s – au transformat în praf cosmic care a
început concentrări locale şi separări în cadrul inelului imens şi au căpătat mişcări
individuale de rotaţie şi astfel, acum cca. 5,5 miliarde de ani, au apărut protoplanetele.
Protopământul (ca şi celelalte protoplanete) urmează în mic, aceeaşi evoluţie ca şi
protoplanetele, prin aglomerarea într-un nucleu propriu a unor părţi din inelul perisolar, în
funcţie de densitate, formând mai întâi mantaua interioară apoi cea superioară.
În timp, masa fluidă interioară străpunge adesea crusta superioară, mai rece, formându
– se marile unităţi geostructurale. La aceasta se adaugă ploile de meteoriţi. În această
interferenţă continuă dintre agitaţia ultrafierbinte din miezul planetei şi răceala spaţiului
cosmic s – au sintetizat gaze (protoatmosfera) şi lichide (protohidrosfera) suprapuse peste o
masă solidă răcită (protolitosfera).
Evoluţia a continuat, prin numeroase transformări cantitative şi calitative, până ce s –
a ajuns la situaţia actuală.
Deci apa a apărut pe Terra în ultimele faze ale evoluţiei acesteia, în contextul
impactului continuu dintre factorii interni, expansionişti sub impulsul energiilor nucleare şi
mediul extern, mai rece şi cu valenţe de contractare şi condensare. O parte din gazele
fierbinţi emanate dinspre interior au rămas în stare gazoasă (atmosfera) iar o altă parte, prin
precipitare, a format hidrosfera care s – a acumulat în sectoarele mai joase ale litosferei.
La început exista un singur ocean (Panthalasa) şi un singur continent (Pangea). În timp
însă Pangea s–a fragmentat; iniţial în două părţi (Laurasia în nord şi Gondwana în sud), apoi
s–au produs noi fragmentări care au dus la situaţia actuală.
Transformari ale apei

Evaporaţia

Reprezintă un proces natural în baza căruia apa din mări şi oceane, din roci şi biosferă
trece din stare lichidă în stare gazoasă (vapori), în contact cu aerul atmosferic. Atunci când
zăpada sau gheaţa trec direct în stare de vapori, fără a se topi în prealabil, fenomenul se
numeşte sublimare.
Având în vedere faptul că şi prin transpiraţia plantelor şi animalelor se degajă vapori
de apă, care se asociază cu cei proveniţi direct de pe suprafeţele lichide, fenomenul se
tratează de regulă integral, sub denumirea de evapotranspiraţie.
Factorii care controlează evapotranspiraţia sunt deosebit de complecşi, între care
temperatura aerului deţine rolul predominant. La aceasta se adaugă:
- vântul, care accentuează procesele de evapotranspiraţie;

- umiditatea atmosferică, prin care se diminuează aceste fenomene;

- expunerea versanţilor sau a formelor de relief condiţionează, la rândul său, radiaţia

solară (temperatura) şi umiditatea atmosferică;

- concentraţia în săruri a apei oceanelor sau lacurilor, în cazul suprafeţelor acvatice;

- solul influenţează prin albedou;

- relieful – prin expunere, fragmentare, altitudine;

- vegetaţia – prin evapotranspiraţie specifică şi prin natura albedoului;

- intervenţiile antropice, prin construirea unor unităţi acvatice suplimentare, prin spaţiul

clădit, prin activităţi economice cu degajare de vapori sau temperatură, prin densitatea
populaţiei etc.
Valorile evaporaţiei se situează sub cele ale precipitaţiilor, în zone ecuatoriale,
temperate umede, montane înalte, subpolare sau deasupra acestora, în regiuni aride,
semiaride şi temperat continentale.
 Pe teritoriul României evapotranspiraţia se află, în general, într – un anumit echilibru
cu precipitaţiile, cu variaţii în plus (în zonele de SE) şi în minus (în zonele deluroase înalte
şi montane).
Câteva exemple privind valoarea evapotranspiraţiei: Buftea – 563 mm; Cluj – Napoca
– 516 mm; Tg. Mureş – 519 mm; Oradea 471 mm; Arad – 552 mm; Piteşti – 502 mm;
Constanţa – 600 mm; Bucureşti – 590 mm.
Când am vorbit despre factorii naturali care influenţează evaporaţia am menţionat şi
umiditatea atmosferei. Capacitatea atmosferei de a absorbi în conţinutul său vapori de apă
este dependentă, la rândul său, de temperatura aerului. Pentru fiecare temperatură există un
anumit volum de vapori care poate fi conţinut în aer. Valoarea maximă a acestui volum se
numeşte saturaţie şi reprezintă un prag peste care vaporii, noi adăugaţi, precipită.
Fig.nr.1.1.)

T
- 20oC 1,10

-15 1,61
a
Temperatur -10 2,38

-5 3,42

0 4,85

5 6,81

10 9,42

15 12,85

20 17,32

25 23,07

Saturatie g/m
3

Figura nr. 1.1. Cantitatea de vapori de apă conţinută de aerul saturat, la diferite
temperaturi ale aerului (după S.V. Kalesnik)
 Dependenţa evaporaţiei de mai multe elemente de control zonale conduce la faptul că
şi aceasta prezintă, la rândul său, caracteristici care permit zonalitatea sa latitudinală şi
altitudinală. Pe latitudine, variaţiile sunt deosebit de numeroase din cauza interdependenţei
continui dintre temperatură şi umiditate. Exemple:
- Zona ecuatorială: temperatură mare, umiditate mare, evaporaţie relativ mare 

exces de umiditate;
- Zone tropicale: temperaturi mari, umiditate redusă, evaporaţie excesivă 

aridizare, uneori extremă;

- Zone temperate: temperaturi moderate, umiditate variabilă în funcţie de poziţia faţă

de oceane, evaporaţie medie  un echilibru hidric cu bilanţ negativ în zone

continentale şi pozitiv în zone oceanice;
- Zone peripolare: temperaturi scăzute, umiditate mare, evaporaţie redusă  exces

de umiditate.
Pentru România, teritoriul, redus ca suprafaţă, face ca predominantă să fie zonalitatea
altitudinală.

Condensarea

În momentul în care atmosfera ajunge la saturaţie în vapori de apă, aceştia încep să

condenseze sub formă de picături sau (în norii foarte înalţi) sublimează sub formă de gheaţă.
Scăderea temperaturii aerului poate fi determinată de:
- contactul aerului cu suprafeţe reci;

- amestecul maselor de aer cu temperaturi diferite;

- iradiaţia scoarţei terestre, pe timp senin;

- prin dilatare şi răcire (adiabatică);

 De regulă, condensarea este uşurată de existenţa unor particule solide în atmosferă
(praf, fum, polen, spori, etc.). Fără aceste particule aerul se suprasaturează.
Condensarea se face prin:
- răcire directă – odată cu trecerea maselor de aer în zone mai reci, sau prin iradiere.

Produce precipitaţii reduse, rouă, brumă;

- prin amestecul a două mase de aer cu temperaturi şi umidităţi diferite: Se produc

precipitaţii puţine.
Prin condensare se produce ceaţă şi nori. Ceaţa este un fenomen caracteristic păturilor
inferioare ale atmosferei şi se formează prin:
- răcirea accentuată a scoarţei terestre;

- trecerea aerului cald şi umed peste suprafeţe mai reci;

- diferenţa de răcire dintre aer şi scoarţa terestră;

- prezenţa impurităţilor (praf, fum, funingine)  ceaţă industrială.

Norii se formează la înălţime prin condensarea (sublimarea) vaporilor de apă în

anumite condiţii;
- contactul dintre o masă de aer cald şi umed cu alta rece;

- simpla scădere a temperaturii aerului.

Diametrele picăturilor de apă din nori variază între 0,05 mm şi 0,1 mm. Cele mai mari
cad pe pământ sub influenţa gravitaţiei, sub formă de burniţă. Norii foarte înalţi sunt
alcătuiţi din cristale de gheaţă.
După structura şi forma în plan norii se împart în:
- nori Cirrus, foarte înalţi, albi sidefii, aproape transparenţi. Sunt alcătuiţi din cristale

de gheaţă;
- nori Stratus – dispuşi ca nişte straturi uniforme, de culoare omogenă. Altitudinea

lor este de cca. 2000 m;

 - nori Cumulus, formaţi prin convecţia maselor de aer. Încep prin a marca un timp

frumos. Adesea se dezvoltă mult pe înălţime, trec de la o culoare alb – cenuşie

la una închisă şi generează ploi bogate;
- nori Nimbus – se formează pe timp de furtună. Aduc ploi bogate, ameninţătoare,

cu multe fenomene electrice.

Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire a cerului cu nori şi se măsoară în grade
de la 0 (senin) la 10 (total acoperit).
Pe glob, nebulozitatea medie anuală are următoarele valori:
- în zona ecuatorială – 5,5 – 6,0;

- la tropice (20 – 30 lat. N şi S) – 4,0 – 4,5;

- la latitudini mijlocii şi mari 6,5 – 7,0.

Circuitul apei în natură

Din cele prezentate mai sus, rezultă că apa de pe Terra se află într-o continuă
mişcare, care până la urmă prezintă un caracter închis: evaporaţie – precipitaţii – scurgere.
Apa se evaporă de pe mări şi oceane şi de pe suprafaţa uscatului. Masele de aer umed
sunt transportate de către vânturi pe teritorii învecinate, apoi precipită. O parte din ploi cad
tot pe oceane şi mări, respectiv pe continente şi se realizează un prim circuit: circuitul mic
sau local.
Masele de aer care sunt transportate de deasupra oceanelor până deasupra
continentelor sau invers, realizează un al doilea circuit al apei: circuitul mare (general sau
global). Schemele celor două circuite se prezintă în Figura nr. 1.2.

Figura nr. 1.2. Circuitul apei în natură

Bilanţul circuitului universal al apei în natură

Prin circuitul apei în natură se realizează deplasarea acesteia sub cele trei stări de
agregare, dintr-o parte în alta a suprafeţei terestre, de pe mări şi oceane şi de pe continente
în atmosferă şi de aici, din nou pe suprafaţa globului. Faptul că, în timp, nu s-au constatat
modificări semnificative ale nivelului general al oceanului, înseamnă că există un echilibru
între elementele circuitului, respectiv între evaporaţie, pe de o parte şi precipitaţii şi scurgere
pe de altă parte. Pe această bază s - au putut formula ecuaţiile bilanţului circulaţiei apei din
natură:
- Pentru oceane şi mări:

Zo = Xo + Y

- Pentru uscat:

ZC = XC - Y
Pe ansamblu, însumând cele două egalităţi se obţine:
ZO + ZC = XO + XC
unde: Z = evaporaţia
X = precipitaţiile
Y = scurgerea
O = oceane, mări
C = continente
Se poate constata că elementele principale ale circuitului apei în natură sunt
evaporaţia şi precipitaţiile care, considerate în timp, sunt sensibil egale. Celelalte verigi ale
circuitului (deplasarea vaporilor de apă spre/de la ocean spre uscat şi scurgerea apei sub
toate formele sale – de fapt tot o translaţie) sunt verigi care completează acest circuit, în
fond foarte complex.
Pentru regiunile exoreice ecuaţia bilanţului poate fi scrisă sub forma:
Z c = X c – Y.
Aportul de apă pe care reţeaua hidrografică îl aduce în ocean reprezintă 3/100.000
din volumul acestuia. Bazinul oceanului planetar ar putea fi umplut de către râuri în cca.
33.000 ani.
Precipitaţiile atmosferice

Precipitaţiile reprezintă, ca şi temperatura aerului, un element deosebit de important

pentru caracterizarea unui regim climatic.
Se formează prin condensarea vaporilor de apă la atingerea pragului de saturaţie şi pot
fi:
- precipitaţii atmosferice (ploaie, ninsoare, grindină), care cad pe pământ din nori,

sub influenţa gravitaţiei;

- precipitaţii „la sol” (rouă, brumă, chiciură). Acestea se formează prin condensarea

la sol, la nivelul vegetaţiei sau a unor obiecte, a vaporilor, prin răcire.

Factorii care determină formarea ploilor, distribuţia şi cantitatea acestora sunt
numeroşi, dar cei mai importanţi sunt:
- relieful, prin altitudine, care formează ploi orografice;

- convecţia (înălţarea) şi răcirea maselor de aer care formează ploi de convecţie;

- deplasarea maselor de aer, în special atunci când aerul cald escaladează masele de

aer mai reci şi mai stabile, când se formează ploi de front (frontale).
Pe glob, precipiaţiile au o repartiţie zonală, dar intervin numeroşi factori care îşi
impun amprenta pe această zonalitate. Aceştia sunt: temperatura aerului, vânturile,
depărtarea de oceane şi mări, relieful prin altitudine, fragmentare, orientare şi dispunere,
curenţii oceanici, vegetaţia etc. Toate acestea introduc modificări asupra caracterului zonal
al precipitaţiilor de pe suprafaţa globului.
În această repartiţie, există şi extreme, cum ar fi:
- valori maxime: Cerapundji – India – 12.655 l/m2 (sau mm); Debundja – Camerun

– 12.090 mm; Anori – Columbia – 7.139 mm; San Juan del Sur – Nicaragua – 6.588
mm. Valorile se consideră pe un an calendaristic.
- valorile minime – în deşerturi: 200 – 300 mm/an şi sub această valoare.
 În ţara noastră, regimul precipitaţiilor respectă zonalitatea verticală. Cele mai mari
cantităţi anuale cad pe munţii foarte înalţi, până la 1.200 mm, iar cele mai mici, în partea de
SE a ţării şi în Dobrogea (350 – 450 mm).

Scurgerea apei

Reprezintă un element suplimentar, deoarece nu se realizează prin trecerea apei de

la o stare fizică la alta, dar asigură un echilibru între uscat şi oceane şi contribuie la
completarea rezervelor de apă din Oceanul Planetar, pierdute prin evaporaţie. Restul se
realizează prin ploi care cad direct pe suprafaţa mărilor şi oceanelor.