R A

F E LE
S
O ȘI MĂ RI
R
D NELE
I
H A
C E
O
GENERALITĂȚI
ApeleTerrei formează un înveliş numit hidrosferă. Acest înveliş interferează
cu litosfera şi atmosfera, fiind o parte a geosistemului. Apa este
prezentă sub mai multe forme:
- lichidă: râuri, fluvii, lacuri, mări şi oceane, ape freatice şi de adâncime,
picături în structura norilor;
- solidă: gheaţă, zăpadă;
- gazoasă: vapori de apă în atmosferă;
- în compoziţia chimică a rocilor, în organismele vii.
Prezenţa apei este condiţia indispensabilă vieţii, iar pentru societatea
omenească ea reprezintă o resursă naturală fundamentală, de care
depinde orice domeniu al activităţii economice.
CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ
Există un anumit circuit al apei în natură, care implică următoarele procese:
- evaporarea apei de la nivelul scoarţei terestre, în urma încălzirii
acesteia de către radiaţia calorică solară;
- ascensiunea vaporilor de apă în atmosferă până când aceştia ajung în
spaţiul de condensare, unde se produce transformarea lor în picături de
apă ce formează norii;
- revenirea apei pe suprafaţa terestră sub formă de precipitaţii şi
încadrarea sa în cursuri de apă, lacuri, mări, oceane.
CIRCUITUL APEI NATURĂ
DISTRIBUŢIA APEI ÎN NATURĂ
Mai mult de şapte zecimi din suprafaţa Pământului sunt acoperite de apă
oceanică. Apa predomină în ambele emisfere dar cu pondere diferită:
- emisfera sudică 83% apă 17% uscat;
- emisfera nordică 60,7% apă 39,3% uscat.
Cea mai mare parte (97,1%) a volumului de apă al planetei se
concentrează în mări şi oceane, fiind aşadar apă sărată, iar cea mai
mare parte din cele aproximativ 3 procente care rămân, se află în gheţari
şi calote glaciare. Populaţia planetei beneficiază de numai cca. 1% din
volumul total de apă dulce de pe Glob.
OCEANUL PLANETAR
Oceanul Planetar constituie ansamblul întinderilor marine (mări şi oceane)
de pe globul pamântesc, care sunt legate între ele, formând o singură masă
lichidă.
Oceanul Planetar prezintă continuitate, în sensul că din orice punct al său
se poate ajunge în orice alt punct şi înapoi, fără a străbate uscatul.
Oceanul este o întindere vastă de apă de pe suprafaţa Pământului, cu un
bazin oceanic bine delimitat de mase continentale.
Marea este o întindere de apă sărată mai redusă decât un ocean, care
comunică de obicei cu oceanul prin strâmtori sau peste praguri submarine,
prezentând unele particularităţi faţă de regimul hidrologic al apelor
oceanice.
Suprafaţa apei mărilor şi oceanelor coincide cu “nivelul zero” al planetei.
PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE
OCEANELOR ŞI MĂRILOR
- comunică între ele prin strâmtori sau prin zone deschise;
- adâncimea medie este de 3800 m, două oceane având valoarea medie a
adâncimii peste aceasta (Pacific şi Indian);
- adâncimea maximă (de 11.033 m) o depăşeşte de peste 3 ori pe cea
medie;
- relieful fundului oceanic este neregulat şi cuprinde:

• platforma continentală, până la 200 - 400 m;

• abruptul continental, de la 200 - 400 m până la 3000 - 4000 m;
• platoul continetal, până la 6000 m adâncime;
• gropile abisale sau fosele, în care se ating cele mai mari adâncimi.
DIVIZIUNILE OCEANULUI PLANETAR

Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice (fiecare înglobând mai multe
mări): Pacific, Atlantic, Indian, Arctic.
MĂRILE
Marea este o întindere de apă sărată de dimensiuni mai reduse decât oceanul,
cu care comunică prin strâmtori sau peste praguri submarine, prezentând
particularităţi faţă de regimul hidrologic al apelor oceanice.
Clasificarea mărilor:
• după geneză:
- epicontinentale, situate pe platforma continentală;
- de ingresiune, formate prin prăbuşirea unor porţiuni din uscat;
• după poziţie (situarea geografică) şi gradul de comunicare cu oceanul:
- mări continentale sau mări interioare, înconjurate de uscat, comunicând cu
oceanul prin strâmtori (Marea Neagră, Marea Baltică);
- mări mărginaşe, aflate la marginea continentului şi comunicând larg cu
oceanul, pot fi:
- mări deschise, se desosebesc de restul oceanului prin adâncimile mult mai
reduse (M. Arabiei, M. Ross);
- mări semiînchise, parţial înconjurate de regiunile continentale şi separate
de ocean prin insule şi/sau peninsule;
- mări interinsulare, delimitate de insule şi arhipelaguri (M. Javei, M. Banda,
M. Celebes);
PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE APELOR
OCEANICE
SALINITATEA

În apele Oceanului Planetar s-au dizolvat, în decursul timpului, mari cantităţi

de săruri. Salinitatea reprezintă concentraţia de săruri existente în apa
Oceanului Planetar şi se măsoară în grame/litru sau procente. Aceasta
este în medie de 35‰, ceea ce înseamnă că există 35g de săruri într-un
litru de apă marină; concentraţia variază de la o regiune la alta, fiind
influenţată de climă, de aportul de apă dulce al râurilor şi fluviilor, de
curenţii oceanici.
Salinitatea variază în fucţie de anumiţi factori, între care zonalitatea climatică şi
aportul apelor dulci (precipitaţii, fluvii, gheţari):
- în zona ecuatorială, precipitaţiile bogate fac ca salinitatea să fie de 34‰;
- în regiunile tropicale aride, cu evapotranspiraţie foarte intensă, salinitatea
creşte, atingând valori de 39-42‰ (Golful Persic, Marea Roşie);
- în zonele temperate, salinitatea apelor oceanice are valoarea mediei mondiale;
- în regiunile polare, unde evaporaţia este redusă şi o parte din apă rezultă din
topirea gheţarilor de origine continentală, salinitatea scade până la 30-33‰.
Salinitatea poate influenţa mediul:
- salinitatea mică face ca punctul de solidificare al apei să crească de la cca -
2°C la 0°C, ceea ce este un inconvenient pentru activităţile portuare;
- salinitatea mare grăbeşte deşertificarea zonelor litorale.
Pe verticală, variaţiile salinităţii sunt reduse şi, de regulă, aceasta creşte o dată
cu adâncimea, datorită stratificării apei pe verticală, după densitate, cea mai
puţin sărată aflându-se deasupra. În Marea Neagră variaţia este accentuată: la
suprafaţă 18-19‰, creşte la 21-22‰ la 200 m şi la 24‰ la adâncimea de 2000 m.
Din cauza lipsei mişcării pe verticală a apei, se constată o acumulare a unor
cantităţi însemnate de hidrogen sulfurat (Marea Neagră) ceea ce împiedică
existenţa vieţii de la 150 m adâncime în jos.
TEMPERATURA
Temperatura apei oceanice rezultă, în pricipal din procesul de încălzire,
determinat de radiaţia solară directă. În acest caz este foarte important
unghiul de incidenţă al razelor solare faţă de întinderea apelor oceanice.
Temperatura apei marine variază atât pe verticală cât şi pe orizontală. La
această variaţie contribuie dinamica maselor de aer şi dinamica apelor
marine (curenţii calzi sau reci), determinând temperatura apelor de
suprafaţă astfel:
• 25°-30°C, în regiunea intertropicală;
• 8°-18°C, în regiunile temperate;
• 0...-2°C, în regiunile polare.
Valoarea temperaturii apei oceanice scade pe măsură ce creşte adâncimea astfel:
- în regiunile calde şi temperate, temperatura scade rapid până la 300 m,
ajungând la 5°C, după care, mai lent, până la 1°C la adâncimea de 4000 m;
- în regiunile polare, la suprafaţă, temperatura este în jur de 0°C, întreţinută de
topirea gheţii din banchizele polare, apoi temperatura creşte la 2°C la 200 m
adâncime, de unde scade la -1°C, -2°C, pe fundul oceanului.
În ce priveşte mările, sunt de reţinut următoarele aspecte:
- în mările care comunică larg cu oceanul, variţia temperaturilor pe verticală
este aceeaşi ca în ocean;
- în mările separate de Oceanul Planetar prin praguri apar diferenţe de
temperatură de o parte şi de alta a pragului, putând rezulta inversiuni termice
prin schimbul de ape. De exemplu, apele mai calde şi mai sărate ale Mării
Mediterane pătrund prin pragul Bosfor-Dardanele şi ajung pe fundul Mării
Negre.
DENSITATEA
Densitatea apei oceanice este strâns legată de salinitate şi temperatură:
- cu cât apele sunt mai sărate, cu atât densitatea lor este mai mare,
având tendinţa să coboare la fund;
- apele reci au o densitate mai mare decât cele calde, apa sărată atinge o
valoare mare a densităţii la 0°C, în timp ce apa dulce atinge acest
parametru la 4°C. În consecinţă o apă răcită de o masă de aer rece va
coborî în adâncime, fiind înlocuită de apa caldă, care va urca în locul
celei reci.
CULOAREA
Culoarea apei oceanice este o proprietate fizică dependentă de gradul de
transparenţă al apei şi de conţinutul în substanţe organice şi
anorganice. Cu cât apa conţine mai puţine particule în suspensie cu atât
transparenţa ei este mai mare. Transparenţa creşte la salinităţi mari şi la
temperaturi ridicate. Ea se exprimă prin adâncimea până la care se
poate vedea un disc de culoare albă, resperctiv 50-60 m în Marea
Sargaselor şi de 6-8 m în Marea Albă.
În zona intertropicală, culoarea apei este albastră, întrucât pătrund la
adâncimi mari razele albastre din spectrul luminii solare; mările cu o
cantitate de masă organică însemnată au o culoare verzuie, iar cele în
care fluviile aduc o cantitate mare de aluviuni au o culoare galbenă sau
galben-verzuie, când există şi masă organică.
DINAMICA APELOR OCEANICE
Apele Oceanului Planetar se află într-o continuă mişcare, datorită unor
factori cosmici (forţa de atracţie a Soarelui şi a Lunii) sau geografici
(valurile, cutremurele, erupţiile vulcanice, diferenţele de temperatură şi
de salinitate).
Mişcările apei oceanice se reprezintă prin: valuri, maree şi curenţi.
Valurile
Valurile reprezintă o formă de mişcare caracteristică a apei de la
suprafaţa oceanelor, determinată de forţa de frecare a aerului şi de
cutremure. Sunt mişcări oscilatorii, de săltare şi de coborâre a apei fără
a se deplasa. Spre ţărm, mişcarea apei din circulară devine translatorie,
iar valul obişnuit se transformă în val de translaţie.
Atunci când are loc răsturnarea valurilor, se produce fenomenul de
deferlare (spargere), însoţit de retragerea apei spre adânc printr-o
deplasare gravitaţională.
FENOMENUL DE DEFERLARE
ELEMENTELE UNUI VAL
creasta, linia (partea) cea mai înaltă a valului;
- baza, linia cea mai joasă a valului;
- înălţimea, diferenţa dintre creastă şi bază;
- lungimea, distanţa dintre două creste sau dintre două baze.
ELEMENTELE UNUI VAL
Valurile din largul oceanului sunt aproape paralele formând hula. La ţărm,
forma diferă în funcţie de adâncimea apei.
Valurile au dimensiuni mici: 0,5 - 3 m înălţime, ajungând la 6-18 m în
timpul furtunilor. În Oceanul Pacific, unde se înregistrează un grad
ridicat de seismicitate şi vulcanism, apar valurile tsunami cu viteze
foarte mari, datorate erupţiilor vulcanice şi cutremurelor, dar şi
alunecărilor submarine.
MAREELE
Mareele reprezintă o formă specifică de mişcare a apei mărilor şi oceanelor,
manifestată prin:
- flux, ridicarea nivelului apei şi înaintarea ei spre uscat, invadând plaja
şi gurile de vărsare ale cursurilor de apă;
- reflux, retragerea apei, redevenind emerse uscaturile acoperite cu apă
în timpul fluxului.
Producerea mareelor este o consecinţă a atracţiei exercitate de Lună şi
Soare, în conformitate cu legea atracţiei gravitaţionale. Forţa de atracţie
a Lunii este de 2,1 ori mai mare decât a Soarelui, întrucât distanţa dintre
Lună şi Pământ este de 390 de ori mai mică decât dintre Pământ şi
Soare.
CURENŢII OCEANICI
Curenţii reprezintă o formă de mişcare a apelor oceanice, pe direcţii fixe, sub
acţiunea anumitor factori cum sunt vânturile, diferenţa de salinitate, de
temperatură şi de nivelul apelor.
Acţiunea vânturilor regulate (alizeele) sau periodice (musonii) determină
deplasarea pe anumite direcţii a maselor de apă, luând naştere:
- curenţii de derivă, în zona de acţiune a vânturilor;
- curenţii liberi, în zonele limitrofe, unde vânturile respective nu mai
acţionează.
Curenţii care se formează datorită diferenţelor de densitate ale maselor de
apă din două bazine marine separate printr-un prag ce poartă numele de
curenţi de compensaţie.
Viteza de deplasare a masei de apă variază, fiind, de regulă, între 0,3 km şi
0,4 km/h.
După temperatura apei, curenţii sunt:
- calzi, venind din regiunile calde (Curentul Golfului în Oc. Atlantic, Kuro-
Shivo în Oc. Pacific)
- reci, se formează în regiunile polare sau vin din adâncurile oceanice
(Curentul Labradorului în Oc. Atlantic, Oya-Shivo, Curentul Peru în Oc.
Pacific).