MAREA NEAGRA

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din
bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care fac
parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud (lanțurile
pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este legată
de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și
deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării
Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de
sare pe litru față de 34-37 în alte mări și oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și
cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe
specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7
și 12 la mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la circa
2212 m[1] sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa
12 cm).

Hidrologie[modificare | modificare sursă]

Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe - prin Strâmtoarea
Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ
moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali și
existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de
ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la 29 de grade Celsius care ajung iarna
până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul
este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai mare pe
orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m.
Fluvii și râuri[modificare | modificare sursă]

Imagine din satelit a Mării Negre

Schema hidrologică a Mării Negre

Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul. În Asia Mică principalele ape care se
varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se varsă în
Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia, Rionul în Georgia, Provadia și Camcia în Bulgaria etc. Un
aport mare de ape este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă
parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat sub
partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de
350 de ori mai mare decât cel al Tamisei.[2] Scurgerea de apă freatică se găsește aproximativ
sub valea Carasu, provine parțial și din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în
largul Constanței, oraș ale cărui puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la
suprafață, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de vedere
al debitului.[2] Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de peste 800 de metri,
[2]
iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora.[2]
Salinitate[modificare | modificare sursă]
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie, datorată
revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai jos de 150 de
metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin Strâmtoarea Bosfor,
din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de apă salmastră la suprafață
dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-19 ‰, iar de-a lungul
fundului circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39 ‰ dinspre Mediterana spre Marea
Neagră,[3] provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru navigație. Circa 200 km³ de apă se
evaporă anual.
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopuri variate și cu
o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influențe contrarii
exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile apelor
salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu suprafața, adâncimea și sezonul,
o puternică variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana, dar și de diferitele sale părți.
[4]
Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.

Ecosistem[modificare | modificare sursă]

Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al salinității,
Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime.
Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.
Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt reprezentate prin
viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.
Faună[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Peștii din Marea Neagră.
De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități neglijabile.[5] Există
totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și produc hidrogen
sulfurat și dioxid de carbon.[5] Ele formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de
suprafață.[5] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă.[5]
Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la câteva zeci de mii
de exemplare, în 2006.[5]
 

Meduză

Actinie

Guvid

Pisică de mare

Delfini în portul Batumi

Biotopul pontic[modificare | modificare sursă]
Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale.
Etajul supralitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri în mod ocazional.
Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori măcar
semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile organice
se află în descompunere, formând depozite cu miros de metan și sulfură de hidrogen. Flora este
formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistență la variații de mediu și hidrofile.
Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului
supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai puțin - anaerobe, fauna include
numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste vietăți se hrănesc din depozitele de
materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La acestea trebuie adăugate
vietățile pasagere, în special păsările de mare.
Etajul mediolitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între circa. 0 și -0,5 m altitudine). Etajul
mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al lui Peres și Picard (1958,1960)
sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte în zone
pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu substrat dur o
fâșie lată de 2–10 m în funcție de înclinația platformei stâncoase. Zonele mediolitorale pietroase
(stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare și care se
pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele specii
de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În
anumite condiții și în acest mediu apar depozite de materie organică, făcând legătura
cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute viețuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt
bancurile de midii și stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de
îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru
mediolitoralul nisipos de granulație medie și grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea și
polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază misidul Gastrosaccus sanctus și
polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus papillocercus (Băcescu. et al 1967).
Mediolitoralul nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populațiilor amfipodului Euxinia
maeotica și turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu. et al 1971).
Etajul sublitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 17,7) metri. Este
zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea speciilor de plante și cea mai mare parte
a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porțiunea de fund marin permanent
imersată, situată între limita inundării permanente și adâncimea care permite existența
organismelor fotosintetizante.
Etajul elitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60 m) până la
marginea platformei continentale.
În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal, apele adânci
fiind anoxice.
Ipoteza potopului pontic[modificare | modificare sursă]
 Marea Neagră actuală (albastru deschis) și lacul Pontic
(albastru închis) în ipoteza Ryan-Pitman.
În 1997[6][7], hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman, americani, descoperă
lucrările hidrologilor și sedimentologilor români, bulgari și ruși, publicate în analele institutelor de
cercetări marine de la Constanța, Varna și Sevastopol, și relatând cercetările întreprinse prin
anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluște de apă dulce,
prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma continentală. Analizele
concordă: cochillile respective au circa 7000 de ani[8]. Cercetătorii români, bulgari și ruși conclud că
acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în straturile de ape superficiale, un episod
ligohalin (adică de mare scădere a salinității), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei
mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă ipoteză,
bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din mitologia Sumeriană, anume
din legenda lui Ghilgameș.
Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl
numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel
că platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne
spune că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Când nivelul apelor
oceanice și ale Mediteranei au depășit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a
format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva
luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-și părăsească brusc așezările.
Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat,
în Anatolia și în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Ei popularizează
în S.U.A. această teorie, prin articole, cărți și filme documentare care au întâlnit un succes cu atât
mai mare, cu cât cultura populară americană este în mod tradițional consumatoare de teorii care
îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu știința.
Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu au admis ipoteza Ryan-Pitman, fiindcă
aceasta lasă prea multe date ne-explicate și contrazice cunoștințele hidrologice relative la Euxinism.
[9]
În prezent există trei reconstituiri diferite ale istoriei Mării Negre:

 ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată de aproape toți oamenii de știință
(rămânând însă foarte populară în public),
 ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă și imperceptibilă contemporanilor, a
caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă partizani),
 ipoteza conform căreia nivelul și salinitatea au oscilat de mai multe ori în decursul
perioadelor glaciare, inter-glaciare și în ultima perioadă post-glaciară, care are acum sprijinul
majorității specialiștilor, fiindcă explică cel mai satisfăcător fenomenele observate.[10]