Elev: UNGUREANU ALEX-IOAN

Clasa: a –VIII-a
ȘCOALA GIMNAZIALĂ”VERONICA MICLE”-IAȘI

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul

geomorfologic denumit pontic, unul din bazinele complexului
tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-
himalayene, din care fac parte și munții care o mărginesc la
nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud (lanțurile
pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și 
Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este legată de Marea Azov,
prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea
Dardanele de Marea Egee și deci de Marea Mediterană. Marea
1
Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării
Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape
salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37
în alte mări și oceane), stratificare între apele de
suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen
denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu
multe specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea
scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și 12 la mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel
mai adânc punct se află la circa 2212 m sub nivelul mării în
apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică
amplitudine (circa 12 cm).

Hidrologie:
Dispunerea circulară a surselor de apă si existenta unei singure
legaturi externe - prin Strâmtoarea Bosfor, Marea
Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar,
alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare,
determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali si
existenta doar a curenților orizontali pe un imens traseu
circular împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura
apei variază la suprafață: vara până la 29 de grade Celsius care
ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul
2
mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la
adâncime [CO2,H2S]. Curentii au intensitate redusă pe
verticală si mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor
variații ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m.
Fluvii și râuri:
Imagine din satelit a Marii Negre:

Schema hidrologică a Marii Negre:

Sunt mai multe fluvii si râuri care se varsă în Marea Neagră.
În zona europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul si Kubanul.
În Asia Mică principalele ape care se varsă în Marea Neagră
sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac si Iesil-Irmac. Alte ape care se
varsă în Marea Neagră
sunt Cioruhul în Armenia, Rionul în Georgia, Provadia si Cam
cia în Bulgaria etc. Un aport mare de ape este primit de Marea
Neagră de la Don, prin intermediul Marii Azov. Pe de altă
parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la
universitatea din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a
Marii Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al
carei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al
Tamisei. Scurgerea de apă freatică se gaseste aproximativ
sub valea Carasu, provine partial si din Dunăre, si ajunge în
mare, prin nisipul de la fund, în largul Constantei, oraș ale
cărui puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar
afla la suprafată, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi
al saselea din lume, din punctul de vedere al
debitului.Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe

3
o lărgime de peste 800 de metri, iar viteza apei ajunge la 6,5
kilometri pe ora.
Salinitate:
Apa oxigenată din straturile superioare ale marii are
o salinitate relativ mică: circa 17 la mie, datorată revărsării
fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile mai
adânci, mai jos de 150 de metri, continutul de sare este mult
mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin Strâmtoarea
Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor
circa 450 km³ de apă salmastră la suprafată dinspre Marea
Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sarii de 17-19 ‰,
iar de-a lungul fundului circa 50 km³ de apă cu o concentratie
a sarii de 38-39 ‰ dinspre Mediterana spre Marea
Neagră, provocând în strâmtoare curenti primejdiosi pentru
navigatie. Circa 200 km³ de apă se evaporă anual.
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă
salmastră al lumii, cu biotopuri variate si cu o faună ce a fost
supusă unor transformari continue datorate puternicelor
influente contrarii exercitate de apele dulci si de Marea
Mediterană. Apele Marii Negre au toate caracteristicile apelor
salmastre, au o mare variabilitate a salinitatii totale în corelatie
cu suprafata, adâncimea si sezonul, o puternică variabilitate
ionică, nu numai fată de Mediterana, dar si de diferitele sale
parti. Ecosistemul depinde de aceste conditii hidrologice.

Ecosistem:
Face parte din categoria ecosistemelor statatoare de apă sarată.
Din punct de vedere al salinitatii, Marea Neagră se împarte în:
 zona de suprafată;
 zona de adâncime.
4
Sub aspect biocenotic gasim trei zone:
 zona litorală;
 zona pelagică;

 zona abisală.

Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune si rosii.

Animalele sunt reprezentate prin viermi, moluste, pesti iar în
atmosfera apropiată pasari si pescarusi.
Biotopul pontic:
Biotopul pontic poate fi împarit în 4 etaje principale.
Etajul supralitoral:
Etajul supralitoral este format din zonele de tarm acoperite ori
stropite de valuri în mod ocazional. Zona prezintă o umiditate
accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori
măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de
origine locală. De obicei materiile organice se află în
descompunere, formând depozite cu miros de metan si sulfură
de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de
alge - rar licheni cu rezistentă la variatii de mediu si hidrofile.
Cu o frecventă mai redusă se întâlnesc si angiosperme, mai
ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe
lângă bacterii aerobe si - mai puțin - anaerobe, fauna include
numeroase crustacee, insecte si viermi. Mare parte din aceste
vietăți se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte
mai mică este formată din mici prădători. La acestea trebuie
adăugate vietățile pasagere, în special păsările de mare.
Etajul mediolitoral:
Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între
circa. 0 și -0,5 m altitudine). Etajul mediolitoral al
lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al lui
Peres și Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui
5
Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte în zone
pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul
ocupă în cadrul zonelor cu substrat dur o fâșie lată de 2–10 m
în funcție de înclinația platformei stâncoase. Zonele
mediolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme
capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare și care se
pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin
firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge și scoici. Li se
adaugă viețuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau
infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu apar depozite
de materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai
sus. Cele mai cunoscute viețuitoare ale etajului mediolitoral
pietros sunt bancurile de midii și stridii. Etajul mediolitoral
nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare
rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a
valurilor pentru mediolitoralul nisipos de granulație medie și
grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea și
polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază
misidul Gastrosaccus sanctus și polichetele Nerine
cirratulus, Pisione remota si Saccocirrus
papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul nisipurilor
fine este caracterizat de predominarea populațiilor
amfipodului Euxinia maeotica și turbelariatul Otoplana
subterranea (Băcescu. et al 1971).
Etajul sublitoral:
Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până
la 12 (maximum 17,7) metri. Este zona cea mai favorabilă
vieții, în care se află majoritatea speciilor de plante și cea mai
mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul
sublitoral cuprinde porțiunea de fund marin permanent
imersată, situată între limita inundării permanente și

6
adâncimea care permite existența
organismelor fotosintetizante.
Etajul elitoral:
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor
unicelulare sau pluricelulare (60 m) până la marginea
platformei continentale.
În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele
batial, abisal și hadal, apele adânci fiind anoxice.
Ipoteza potopului pontic:

Marea Neagră actuală (albastru deschis) și lacul Pontic

(albastru închis) în ipoteza Ryan-Pitman.
În 1997, hidrologul William Ryan si geologul Walter Pitman,
americani, descoperă lucrările hidrologilor si sedimentologilor
români, bulgari și ruși, publicate în analele institutelor de
cercetări marine de la Constanța, Varna și Sevastopol, și
relatând cercetările întreprinse prin anii 1970, îndeosebi
analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile
de moluște de apă dulce, prezente în straturile de sub
sedimentele marine actuale de pe platforma continentală.
Analizele concordă: cochillile respective au circa 7000 de
ani[8]. Cercetătorii români, bulgari și ruși conclud că acum
7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în straturile
de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere
a salinității), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a
unei mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile rusești.
Dar Ryan și Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe

7
legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din
mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameș.
Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani
un lac de apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui
nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel
că platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii
agricultori europeni (arheologia ne spune că Sud-
Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit
agricultura). Când nivelul apelor oceanice și
ale Mediteranei au depășit altitudinea cea mai joasă a
istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala
strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în
câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii
să-și părăsească brusc așezările.
Ryan si Pitman afirmă că aceste populatii s-au raspândit,
cautând alte câmpii de cultivat, în Anatolia si în Mesopotamia,
vehiculând astfel legenda Potopului. Ei popularizează
în S.U.A. această teorie, prin articole, cărti si filme
documentare care au întâlnit un succes cu atât mai mare, cu
cât cultura populară americană este în mod tradițional
consumatoare de teorii care îmbină, într-un fel sau într-
altul, Biblia cu stiinta.
Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu
au admis ipoteza Ryan-Pitman, fiindcă aceasta lasă prea multe
date ne-explicate si contrazice
cunostintele hidrologice relative la Euxinism. În prezent există
trei reconstituiri diferite ale istoriei Mării Negre:
 ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată
de aproape toti oamenii de stiintă (ramânând însă foarte
populară în public),

8
 ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă si
imperceptibilă contemporanilor, a
caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă
partizani),
 ipoteza conform căreia nivelul și salinitatea au oscilat de
mai multe ori în decursul perioadelor glaciare, inter-
glaciare și în ultima perioadă post-glaciară, care are acum
sprijinul majoritatii specialistilor, fiindcă explică cel mai
satisfăcător fenomenele observate.
Etimologie și istorie:

Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura

insulă pelagică stâncoasă din Marea Neagră.

Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanta):

ultimul salaș al focilor disparute Monachus monachus
albiventer.
Cei mai dintâi mentionati locuitori ai tarmurilor marii Negre,
anume Cimerienii si Scitii (popoare indo-europene), o
denumeau „Axaina”, adică „albastru închis”. În
vremea colonizării grecești marea se numea „Pontos
Euxeinos”, adică „marea primitoare”, poate prin preluarea
fonetică a denumirii „Axaina”. Romanii au transcris
denumirea sub forma „Pontus Euxinus”, folosind însă si
„Mare Scythicum”, iar ulterior, în vremea împărăției
Bizantine, în Evul Mediu, apar denumirile de „Μεγάλη
Θάλασσα” („Megali thalassa” preluată în românește ca
9
„Marea cea mare” din documentele lui Mircea cel Bătrân și în
italiana genovezilor ca „Mare maggiore”) și de „Kαικίας
Θάλασσα” („Chechias thalassa”, anume „marea crivățului”,
preluată în bulgareste ca „море Сесил”: „marea oarbă” sau
„închisă”), denumiri prezente în hărțile venețiene precum și în
cronicile lui Wavrin si lui Villehardouin.
Calificativul „Neagră” apare în secolul al XV-lea, odată cu
extinderea Imperiului Otoman, si există trei ipoteze
explicative, toate trei disputate :
 Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă
că ar fi culoarea marii la vreme rea (de fapt, sub nori, toate
mările sunt întunecate) ;
 O altă ipoteză des citată în sursele anglo-saxone este
că Neagră ar fi o traducere a cuvântului scitic axaïna ;
 O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii
Selgiucizi (Selçuk Türklar) instalați în Anatolia din secolul
XI, apoi generalizată de Otomani (Osmanlı Türklar),
conform căreia nordul era simbolizat de culoarea neagră.
Pentru turci, Marea de la Nord era Marea Neagră. Termenul
a fost tradus în ruseste, româneste, bulgareste pe măsură ce
aceste popoare au avut acces din nou la tarmurile marii.
Această ipoteză este dezbătută inclusiv în rândurile
turcologilor, dat fiind ca desemnarea tradițională a
punctelor cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna
folosește Kara (adică „întunecat”) pentru Miazănoapte
si Ak (adică „luminos”) pentru Miazazi, cum este cazul aici
(Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia,
iar Akdeniz fiind Marea Mediterană la sud de Turcia) : de
obicei, se folosesc alte culori. Culorile au fost folosite si la
identificarea vlahilor: caravlahii sunt vlahii de nord (Bosnia
si Hertegovina), diferiti de vlahii din Grecia.

10
Ca urmare a pozitiei sale, tarmurile marii Negre au fost
parcurse, colonizate si sunt astazi populate de numeroase
popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai
vechi popoare pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii,
Lazii, Gruzinii si Abhazii. Alte popoare pontice sunt Bulgarii,
Turcii si alte popoare turcice (de exemplu Gagauzii si Tatarii)
sau Mongolii (veniti în regiune în sec. XIII), Ucrainienii, Rusii
(printre care Lipovenii) si altii. Toate aceste popoare prezintă
astazi o serie de traditii, legende si alte forme de folclor legate
de Marea Neagră.
Marea Neagră face legatura între Europa si Asia. Granita
stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz si
strâmtoarea Bosfor taie această mare în două parti inegale, cea
mai mare parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în
insule, având un țărm puțin dantelat. Cele mai importante
insule sunt Insula Șerpilor si cele formate de Dunare, dincolo
de varsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă
peninsulă este Peninsula Crimeea, „împartită” cu Marea Azov.
Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii
vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful
Sinop, Golful Samsun si altele), fie separate de larg de curentii
transversali prin cordoane litorale („grinduri”) si transformate
astfel în limane (de exemplu Limanele
Dobrogene sau Limanul Nistrului).
Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de
spargere a valurilor (0-0,5 m adâncime), adaposteste î
portiunile pietroase organisme - animale si vegetale - care se
fixează puternic si pot suporta unele perioade de uscare.
Câteva orase importante se află la Marea Neagră, cum ar
fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, S
uhumi, Batumi și Trabzon. Un oraș care nu se află propriu-zis
la Marea Neagră, dar este mult legat istoric și economic de
11
această mare este orasul Istanbul (mai
demult Constantinopol si capitala Imperiului Bizantin).
Orașe de coastă:
Cele mai importante 20 de orașe de pe coasta Marii Negre
sunt:
  Istanbul (Turcia) – 14.377.000 (metropolitană, 2014)
  Samsun (Turcia) – 1.261.800 (2013)
  Odesa (Ucraina) – 1.014.700 (2014)
  Soci (Rusia) – 399.600 (2015)
  Sevastopol (Ucraina) – 354.800 (2015)
  Varna (Bulgaria) – 336.000 (2015)
  Herson (Ucraina) – 324.400 (2014)
  Constanța (România) – 283.800 (2011)
  Novorossiisk (Rusia) – 256.600 (2014)
  Trabzon (Turcia) 243.700 (2012)
  Burgas (Bulgaria) – 206.400 (2015)
  Ordu (Turcia) – 195.800 (2015)
  Batumi (Georgia) – 154.100
  Kerci (Ucraina) 147.700 (2015)
  Zonguldak (Turcia) – 109.800 (2012)
  Ialta (Ucraina) – 78.200 (2014)
  Suhumi (Georgia) – 62.900 (2011)
  Poti (Georgia) – 48.000 (2012)
  Mangalia (România) – 36.300 (2011)
  Năvodari (România) – 33.000 (2011)
Spațiul maritim al României:

12
În albastru închis, apele teritoriale și zona economică
excluzivă a României în Marea Neagră.
Spatiul maritim al României are aproximativ 20.000 de
kilometri patrati, constând din:
 ape maritime interioare – 753 de kilometri pătrati,
 mare teritorială – 4.487 de kilometri patrati,
 zonă contiguă – 4.460 de kilometri patrati, si
 zonă economică exclusivă – 10.300 de kilometri patrati.
Marea Neagră, cea la care are ieșire și țara noastră, este una
dintre marile mări ale ale lumii și este unică din anumite puncte
de vedere.
Marea Neagră este marea situată la extremitatea de sud-est a
Europei. Se învecinează cu Ucraina la nord, Rusia la nord-est,
Georgia la est, Turcia la sud și Bulgaria și România la vest.
Marea Neagră are o formă aproximativ ovală și ocupă un bazin
situat strategic la extremitatea de sud-est a Europei, dar conectat
la apele îndepărtate ale Oceanului Atlantic , Marea Marmara,
Dardanele, Marea Egee și Marea Mediterană. Prin strâmtoarea
Kerci este legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea
Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și deci
de Marea Mediterană. Linia de coastă a Mării Negre este destul
13
de regulată. Întinderea maximă est-vest a mării este de
aproximativ 1.175 km, iar cea mai scurtă distanță dintre vârful
Crimeei și Capul Kerempe la sud este de aproximativ 260 km.
Suprafața, excluzând Marea Marmara, dar incluzând Marea
Azov, este de aproximativ 461.000 km pătrați. Marea Neagră
propriu-zisă ocupă aproximativ 163.000 de 422.000 km pătrați.
O adâncime maximă de peste 2.210 de metri este atinsă în
sectorul central-sud al mării.
Aspecte unice ale Mării Negre: Marea Neagră este, din
punct de vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și
prezintă o serie de aspecte unice în lume.
Flora și fauna din Marea Neagră :
De la o anumită adâncime, apa marii nu mai contine oxigen
decât în cantitati neglijabile. Există totusi microorganisme
care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și produc hidrogen
sulfurat și dioxid de carbon. Ele formează un
biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de
suprafață Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o
mare moartă, sulfuroasă.
Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare,
în anii 1950, până la câteva zeci de mii de exemplare, în
2006.Pe litoralul românesc al Mării Negre au fost identificate
131 specii de pești, pe litoralul bulgăresc 187, turcesc 167,
ucrainean 155, rusesc 112 și pe cel georgian 110 specii. După
starea de conservare, după criteriile IUCN, 9 specii sunt critic
amenințate cu dispariția, o specie amenințată cu dispariția, 11
specii sunt vulnerabile, 4 sunt aproape amenințate cu dispariția,
139 neamenințate cu dispariția. Pentru 15 specii sunt date
insuficiente pentru evaluarea stării de conservare, iar 19 specii
nu au fost încă evaluate.Cele 9 specii critic amenințate cu
dispariția sunt: Squatina squatina (rechinul înger), Acipenser
14
gueldenstaedtii (nisetrul), Acipenser nudiventris (viza),
Acipenser persicus (sturionul persan), Acipenser stellatus
(păstruga), Acipenser sturio (șipul), Huso huso (morunul),
Anguilla anguilla (anghila europeană), Knipowitschia cameliae
(guvidul mic din Delta Dunării). De la o anumită adâncime, apa
mării nu mai conține oxigen decât în cantitati neglijabile. Există
totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea
hranei și produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon. Ele
formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de
suprafată.
Scurt istoric: Inițial, Marea Neagră s-a numit „Axaina”,
adică „albastru închis”. În vremea colonizării grecești marea
se numea „Pontos Euxeinos”, adică „Marea primitoare”,
poate prin preluarea fonetică a denumirii „Axaina”. Romanii
au transcris denumirea sub forma „Pontus Euxinus”, folosind
însă și „Mare Scythicum”, iar ulterior, în vremea împărăției
Bizantine, în Evul Mediu, apar și alte denumiri ca „Marea cea
mare” din documentele lui Mircea cel Bătrân și în italiana
genovezilor ca „Mare maggiore”. Calificativul „Neagră”
apare în secolul al XV-lea, odată cu extinderea Imperiului
Otoman. Navigația pe Marea Neagră este cunoscută încă de
pe vremea vechilor fenicieni. Istoricul grec Herodot a descris
coastele nordice ale mării în secolul al V-lea î.Hr., în timp ce
primele ghiduri de navigație, numite peripli, au fost scrise de
greci în secolul al 4-lea î.Hr. Malurile Mării Negre au fost
așezate de o serie de popoare, inclusiv slavi, turci și genovezi;
până în secolul al XV-lea turcii dețineau controlul asupra
întregului țărm. Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării
Negre au fost parcurse, colonizate și sunt astăzi populate de
numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi.
Cele mai vechi popoare pontice sunt grecii pontici, armenii,
românii, lazii, gruzinii și abhazii.

15
Insule din Marea Neagră: Marea Neagră este săracă în
insule. Cele mai importante insule sunt Insula Șerpilor și cele
formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul
Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea,
„împărțită” cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie
largi, puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful
Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun și altele),
fie separate de larg de curenții transversali prin cordoane
litorale („grinduri”) și transformate astfel în limane (de
exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul Nistrului). Cele
mai importante 20 de orașe de pe coasta Mării Negre sunt:
Turcia- Istanbul, Ordu, Samsun, Trabzon, Zonguldak,;
Ucraina- Herson, Ialta, Odessa, Sevastopol, Kerci; Rusia-
Soci,Novorossiisk; Bulgaria- Burgas ,Varna; România –
Constanța, Mangalia, Năvodari; Georgia-Batumi,Suhumi,
Poti;
Curiozități despre Marea Neagră: Marea Neagră cel mai
mare bazin meromictic din lume. Un lac meromictic este unul
care are straturi de apă care nu se amestecă între ele. Lacurile
holomictice obișnuite, pe de altă parte, experimentează cel puțin
o perioadă pe an în care apele de suprafață se amestecă cu apele
adânci. Deși există lacuri meromictice pe tot globul, acestea
sunt destul de rare. Raportul dintre lacurile meromictice și
lacurile holomictice este de aproximativ 1 la 1.000. Nivelurile
inferioare sunt aproape moarte biologic. Una dintre
caracteristicile fascinante ale Mării Negre este lipsa de oxigen,
care este elementul necesar vieții. Deoarece oxigenul poate fi
dizolvat doar la nivelurile superioare ale mării, totul sub o
adâncime de aproximativ 230-330 de picioare în mijloc și 330-
500 de picioare lângă margine este practic o zonă moartă. Doar
anumite bacterii pot supraviețui în aceste regiuni, care
reprezintă mai mult de 90% din apa mai adâncă. Unele dintre

16
roci au o vechime de cel puțin 540 de milioane de ani. Stâncile
de-a lungul zonei cunoscute sub numele de Platforma Rusă
datează din epoca precambriană, care este cel mai timpuriu eon
al istoriei pământului. Această perioadă a durat de la formarea
sistemului solar acum 4,6 miliarde de ani până la formarea
primelor animale multicelulare. Pentru a pune totul în
perspectivă, stâncile antice de-a lungul Mării Negre au existat
aproape 300 de ani înainte ca dinozaurii să apară. Deși au fost
înregistrate numeroase cutremure în Marea Neagră și în jurul
acesteia, cutremurul din Marea Neagră din 1901 (numit și
cutremur de la Balcic în Bulgaria) a avut cea mai mare
magnitudine înregistrată, cu 7,2. Șocul principal a provocat un
tsunami de 1-16 picioare care a devastat coastele românești și
bulgare. Replicile au mai durat patru ani. Este nevoie de 2.500
de ani pentru ca apa să fie complet reciclată. Există multe râuri
care se varsă în Marea Neagră. Cu toate acestea, există un
singur flux primar: strâmtoarea Bosfor, care duce la Marea
Mediterană. Deoarece Bosforul curge foarte lent, este nevoie de
aproximativ 2.500 de ani pentru ca apa din Marea Neagră să fie
complet reciclată. Un râu submarin uriaș curge sub ea. În 2010,
un om de știință a descoperit un curent de apă salină care curge
din Marea Mediterană, prin strâmtoarea Bosfor și de-a lungul
fundului mării Mării Negre. Deși de atunci au fost descoperite
și alte râuri submarine, acesta a fost primul din lume. Potrivit
unei teorii, Arca lui Noe a ajuns în Marea Neagră. Unii geologi
susțin că, înainte ca Marea Mediterană să o inunde cu apă
sărată, Marea Neagră era un lac de apă dulce. Pe baza acestei
teorii, mulți oameni susțin că acest potop este cel menționat în
povestea biblică a Arcei lui Noe. Datorită activității umane,
rămâne una dintre cele mai afectate zone marine din lume.
Menținerea ecosistemului extrem de unic și delicat al Mării
Negre depinde de salinitate (cantitatea de sare), nivelul apei și
cantitatea de nutrienți. În ultimele decenii, activitatea umană a
17
afectat negativ toți acești factori. O astfel de activitate include
poluarea cauzată de om, suprarecoltarea pentru pescuit și o
încărcătură crescută de nutrienți. La aproximativ 8.000 de
kilometri sau aproape 5.000 de mile, coasta Mării Negre este de
aproximativ 0,6 ori lungimea diametrului Pământului la
Ecuator.

Bibliografie :

 Neal Ascherson: Schwarzes Meer. Berlin Verlag, Berlin

1996. ISBN 3-8270-0201-X.
 Charles King: The Black Sea, a history. Oxford University
Press, New York 2004, ISBN 0-19-924161-9
 Walter H. Edetsberger: Ein Goldfisch im Schwarzen Meer –
Eine Bootsreise von Sulina in die Ägäis, BOD. ISBN 3-8334-
2745-0.
18
 I. Mărculeț (coord.): Superlativele României. Mică enciclopedie,
Ed. Meronia, București, 2010.
 I.Mărculeț , Narcizia Ștefan (coord.), Mic dicționar geografic
școlar, Colegiul Național „I. L. Caragiale”, ISBN 978-973-0-
12042-4, București, 2012. (format electronic).
 Christian Reder, Erich Klein (Hg.): Graue Donau, Schwarzes
Meer. Wien Sulina Odessa Jalta Istanbul (Recherchen,
Gespräche, Essays), Edition Transfer, Springer Wien–New
York 2008, ISBN 978-3-211-75482-5
 Rüdiger Schmitt: Considerations on the Name of the Black Sea,
in: Hellas und der griechische Osten. Festschrift Peter Robert
Franke. Saarbrücken 1996, 219–224
 I. Mărculeț, Mihaela Petreanu: Marea Neagră – repere
geoistorice și geopolitice, Magister, Nr. 10-11 aprilie-noiembrie
2010, Craiova, 2010.
 Dimitrov P., D. Dimitrov. 2004. The Black Sea The Flood and
the ancient myths. "Slavena", Varna, ISBN 954-579-335-X, 91
p., doi:10.13140/RG.2.2.18954.16327
 Dimitrov D. 2010. Geology and Non-traditional resources of the
Black Sea. Lambert Academic Publishing. ISBN 978-3-8383-
8639-3. 244
p. Bibcode:2012QuInt.279R.119D, doi:10.1016/j.quaint.2012.07
.527

19