Marea neagră

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul

geomorfologic denumit pontic, unul
din bazinele complexului tectonic
tethysian, el însuși parte a
orogenezei alpino-himalayene, din
care fac parte și munții care o
mărginesc la nord (în Crimeea), la
nord-est (Caucazul) și la sud
(lanțurile pontice). Este situată
între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia.
Prin strâmtoarea Kerci este legată de Marea Azov,
prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea
Dardanele de Marea Egee și deci de Marea Mediterană. Marea
Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării
Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape
salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37
în alte mări și oceane), stratificare între apele de
suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen
denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu
multe specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea
scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și 12 la mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel
mai adânc punct se află la circa 2212 m sub nivelul mării în
apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine
(circa 12 cm).
Hidrologie

Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure

legături externe - prin Strâmtoarea Bosfor, Marea
Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături
de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină
lipsa aproape totală a curenților marini verticali și existența doar
a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva
sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la
suprafață: vara până la 29 de grade Celsius care ajung iarna
până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o
adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime
[CO2,H2S]. Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai
mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării
vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m.

Fluvii și râuri

Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În

zona europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul.
În Asia Mică principalele ape care se varsă în Marea Neagră
sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se
varsă în Marea Neagră
sunt Cioruhul în Armenia, Rionul în Georgia, Provadia și Camci
a în Bulgaria etc. Un aport mare de ape este primit de Marea
Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă parte,
în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea
din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Mării Negre o
importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de
350 de ori mai mare decât cel al Tamisei. Scurgerea de apă
freatică se găsește aproximativ sub valea Carasu, provine
parțial și din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund,
în largul Constanței, oraș ale cărui puțuri de captare prelevează
o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafață, această scurgere ar
forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de
vedere al debitului. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de
metri și pe o lărgime de peste 800 de metri, iar viteza apei
ajunge la 6,5 kilometri pe ora.
Ipoteza potopului pontic
În 1997, hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman,
americani, descoperă lucrările hidrologilor și sedimentologilor
români, bulgari și ruși, publicate în analele institutelor de
cercetări marine de la Constanța, Varna și Sevastopol, și
relatând cercetările întreprinse prin anii 1970, îndeosebi analiza
cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluște de apă
dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale
de pe platforma continentală. Analizele concordă: cochillile
respective au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari și
ruși conclud că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut,
cel puțin în straturile de ape superficiale, un episod ligohalin
(adică de mare scădere a salinității), datorat, poate, scurgerii
spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post-
glaciară prin fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă
ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăși
moștenită din mitologia Sumeriană, anume din legenda
lui Ghilgameș.
Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani
un lac de apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui
nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel
că platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii
agricultori europeni (arheologia ne spune că Sud-
Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit
agricultura). Când nivelul apelor oceanice și ale Mediteranei au
depășit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa
marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut
în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o
cascadă gigantică, obligând agricultorii să-și părăsească brusc
așezările.
Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit,
căutând alte câmpii de cultivat, în Anatolia și în Mesopotamia,
vehiculând astfel legenda Potopului. Ei popularizează
în S.U.A. această teorie, prin articole, cărți și filme documentare
care au întâlnit un succes cu atât mai mare, cu cât cultura
populară americană este în mod tradițional consumatoare de
teorii care îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu știința.
Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu au
admis ipoteza Ryan-Pitman, fiindcă aceasta lasă prea multe
date ne-explicate și contrazice cunoștințele hidrologice relative
la Euxinism. În prezent există trei reconstituiri diferite ale istoriei
Mării Negre: