Iancu de Hunedoara

La 6 iulie 1439, patriarhul Iosif II al Constantinopolului,

secondat de împăratul Ioan VIII
Paleologul, aflați la Florența, semnau
unirea Bisericii Ortodoxe cu cea
Catolică, într-o amplă încercare
pragmatică de a dobândi sprijinul
occidental împotriva otomanilor.
Această Unire nu a fost însă ratificată
de întregul cler ortodox, fiind
respectată doar de patriarh și de
ultimii împărați ai
Constantinopolului. Noile autorități
ecleziastice instalate de otomani în Constantinopol în 1453 au
refuzat ulterior orice apropiere de Occidentul catolic.
Principala condiție pentru această Unire era ajutorul militar
occidental, care putea fi dat în Balcani, în primul rând, de
către Ungaria, puternic regat medieval, aflată în prima linie a
războiului anti-otoman, și singura capabilă de a efectua
campanii de anvergură la sud de Dunăre. Defensiva ungară
era mereu întărită în aceste zone, din cauza creșterii
intensității raidurilor otomane în Transilvania și sudul
Ungariei, mai ales după moartea lui Sigismund de Luxemburg,
rege al Ungariei și împărat al Germaniei. După o serie de
atacuri asupra Serbiei și Bosniei, Serbia a devenit provincie
otomană în 1439, despotul acestei țări, George Brancovici,
refugiindu-se în Ungaria. În 1440, primul asediu otoman al
Belgradului s-a încheiat cu o victorie creștină, fortăreața
rezistând eroic. Norocul creștinilor în această perioadă a fost
datorat situației militare din Anatolia, unde otomanii duceau
un greu război de uzură contra emiratului de Karaman, unul
dintre cei mai activi aliați ai creștinilor. Acest stat era
musulman, dar avea tot interesul ca statele creștine să îi
înfrângă decisiv pe otomani.
Cruciada Târzie
În 1442, otomanii au făcut o generoasă ofertă de pace
ungurilor, în schimbul Belgradului. La aceasta au contribuit și
victoriile defensive din Transilvania și Valahia ale lui Iancu,
din anii 1441-1442, victorii care au dat mari speranțe
creștinilor din Balcani, dar și de la nord de Dunăre. Chiar și
sârbii s-au orientat înspre Iancu, în speranța unei victorii
comune anti-otomane, care să fie de durată, cu toate că
relațiile dintre sârbi și unguri nu fuseseră foarte bune în
ultimele decenii.
La 1 ianuarie 1443, papa Eugeniu IV chema Occidentul la
cruciadă, împreună cu karamanizii. Aceștia din urmă au fost
însă zdrobiți în luptă de către otomani, astfel încât întreaga
armată otomană putea acum să se concentreze doar pe
defensiva în Balcani. Evenimentele politice și militare ce se
vor derula de acum și până în 1456 (după unii, 1448) sunt
cunoscute generic drept Cruciada Târzie și îl au ca erou
principal pe unul dintre cei mai mari comandanți militari
europeni ai vremii, Iancu de Hunedoara. Acesta și-a folosit
cunoștințele militare avansate, dobândite cât timp a fost în
serviciu militar în Italia sau în alte teatre de război ale
Europei. A aplicat tacticile militare de ultimă oră și bazându-
se pe mercenari experimentați, pe marea nobilime, dar foarte
mult și pe mica nobilime, inclusiv cea românească
transilvăneană, a reușit să țină în frâu expansiunea otomană.
Toate aceste elemente îmbinate i-au adus câteva mari victorii,
devenind erou național al românilor și maghiarilor deopotrivă.