Ioan de Hunedoara(Iancu de Hunedoara)

Ioan de Hunedoara cunoscut și ca Iancu de Hunedoara a fost ban al Severinului

între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent
al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456,
mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin(Matei Corvin).
În favoarea originii etnice românești a voievodului
există mai multe argumente.
De exemplu, până în anul 1439, Iancu este
numit în documente Ioan Românul, mai
mulți cronicari ai epocii referindu-se la originea
românească a acestuia. După ce fiul său, Matei
Corvin, a devenit rege, Frederic de Hasburg i-a
Reproșat că nu are origini regale, ci că are un
Tată român. Matei, la rândul său, când i se repoșa că nu are origini regale,
făcea trimitere la originile sale romane.
După obiceiul epocii, Voicu a luat numele Hunyadi, când a primit în 1409 de la
Sigismund de Luxemburg domeniul și castelul Hunedoarei, drept răsplată
pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.
Domnia și luptele duse de Ioan de Hunedoara

Ioan de Hunedoara a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care își avea
domeniul feudal la Hunedoara. A devenit ulterior ban al Severinului, comite de
Timișoara voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei. Era unul dintre cei mai
bogați nobili ai Europei timpului său.
Ioan a susținut candidatura regelui polon Vladislav al III-lea (Jagello) la tronul
Ungariei. Nobilimea mică și mijlocie, în frunte cu Ioan de Hunedoara, cu
palatinul Lőrinc Héderváry și cu episcopul Simon Rozgonyi, dorea în fruntea țării
un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea
otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege
al Poliniei din 1434.
Acceptarea coroanei Ungariei de către
Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit
astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie
1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai,
și încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia
au dus la declanșsarea unui sângeros
război civil, în provinciile de sud și nord
ale Regatului Ungar (astăzi Slovacia),
care a durat până în 1441.
Asediul Belgradului. Moartea

Turcii au rupt armistițiul în 1454 și au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o

nouă victorie împotriva lor la Kruševac (se pronuntă Crușevaț), unde i-a zdrobit
cu desăvârșire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul
Mahomed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui Iancu a luat
măsuri pentru întărirea ei și a chemat oameni de la orașe și sate să ia parte la
război. Pentru a avea un aliat în Țara Românească, i-a ajutat pe Vlad Țepeș
să-și recapete tronul și a reușit să adune din Transilvania 20.000 de soldați și
mici nobili. De această dată a beneficiat și de un sprijin mai consistent din Apus.
De asemenea a reușit să adune o armată de oameni simpli cu arme proprii,
coase, furci, prăștii de circa 27-28.000 de țărani cu toată opoziția nobililor și a
orășenilor.
Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456, și a fost deosebit de
puternic. Însă, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă distrugând, în 14 iulie,
flota turcească, ce împiedică aporivizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat
între 21-23 iulie. Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie
creștinii atacau tabăra turcilor. Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a
ajutat să-l înfrangă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil creștinilor și
să obțină cea mai mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.
Ioan de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun.
S-a instaurat, după victoria creștinilor de la Belgrad, o perioadă de 70 de ani de
liniște relativă la granița de sud est a regatului maghiar. El este inmormântat la
Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris “s-a stins
lumina lunii”. Până și sultanul Mahomed al II-lea i-a adus omagiul său: “Cu toate
că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai
cunoscut, niciodată, un asemenea om”.
Rugăciunea Angelus

Din evul Mediu, toate bisericile noastre din întreaga lume trag clopotele la ora
12.00, ora Angelusului, cum este ea consemnată în literatura liturgică romano-
catolică. Originea acestui ritual este într-o enciclică papală care comemorează
victoria cruciaților conduși de principele regent al Ungariei, Hunyadi Janos
(Iancu de Hunedoara), asupra armatei otomane, în bătălia de la Belgrad. De
atunci, clopotele bisericilor noastre pot fi auzite zilnic.

Obiceiul tragerii clopotelor, deși specific romano-catolic este păstrat și de alte

biserici protestante maghiare din Ardeal, în amintirea victoriei din 1456 a
voievodului Iancu de Hunedoara. Prin hotărârea Papei Calixt al III-lea, această
victorie împotriva turcilor – apreciată de toți ca o victorie importantă a creștinită ții
a ajuns să fie marcată zilnic prin tragerea clopotelor, adăugându-se și minuatul
obicei al recitării rugăciunii către Fecioara Maria. La Vatican, momentul
rugăciunii Angelus este public duminica și în sărbători, când pelerinii se strâng
în Piața San Pietro pentru a recita rugăciunea cu Sfântul Părinte.