Antoniu Bonfiniu despre originea şi personalitata lui Ioan de Hunedoara.

Acesta s-a născut din tată român şi mamă greacă ; prin destoinicie virtute a făcut cinste neamului său mai presus de aşteptările tuturor.
Se spune că nici părinţii lui nu erau neam obscur. Căci tatăl său- precum se zice -se bucura de vază foarte mare la neamul românilor,
cari stăpânesc acum Iocurile geţilor şi ale dacilor şi cu drept cuvânt se cred a fi rămăşiţile colonilor romani, cum dovedeşte asemănarea
limbii lor. De bună seamă, el şi-a sporit autoritatea nu numai prin înţelepciune şi prin o îndelungată experienţă, ci şi prin bogăţiile şi
succesele sale, fiind deprins în necontenite războaie, prin silinţele sale militare nu şi-a câştigat bogăţie mai multă decât faimă. Născut în
satul Corvinus, îşi trage spiţa neamului din familia Corvina a romanilor. iar mama-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintr-
un neam vechiu şi împărătesc. Unii îndrăznesc s-o aducă în legătură cu neamul lui Teodosius. A servit la început cu 12 cai episcopului
Dimitrie din Zagreb şi doi ani a făcut serviciu militar în Italia sub ducele Filip de Milano. Căci urmând pe Sigismund în Italia, a rămas
acolo. Despre Sigismund,— căruia i s-a dus vestea că i-ar fi fost părinte,— se spune că l-ar fi adus pe Ioan încă de mic copil din părţile
Transilvaniei în Transilvania şi pentru buna purtare i-ar fi dăruit moşiile Huniadeşti, care sunt aşezate la graniţa de către Muntenia, a
Transilvaniei. Mai tîrziu s-a înrudit cu familia Gherebilor. De aici şi-a luat de nevastă pe Elizaveta, care a născut pe Ladislau şi pe Maria.
A fost un bărbat în care se putea recunoaşte virtutea cea mare a corvinilor, tot astfel şi mărinimia, înţelepciunea şi vitejia romană. Avea
o înfăţişare foarte plăcută o respectabilă vigoare de ostaş, iar caracterul său bând şi distins îi împrumuta imaginea demnităţii romane.
(Romanae dignitatis imaginem referabat). Se distingea prin frumuseţea ochilor şi a nasului, purtările lui în orice privinţă erau foarte
nobile şi scutite de orice sălbăticie barbară. În privinţa religiei, a justiţiei, a dărniciei a facerii de bine era foarte zelos. Nu-i lipsea nici
iubirea cinstei, nici cultul prieteniei ; într-atâta era de stăruitor spre a-şi câştiga încrederea soldaţilor şi simpatia celorlalţi încât toţi îl
iubeau deopotrivă. Prin blândeţe, facere de bine şi prin lipsa făţărniciei viclene aşa a înlăturat duşmăniile şi urile, încât prin destoiniciile
sale şi-a deschis drumul spre înălţimea unei demnităţi, pe care nici nu i-ar fi fost îngăduit a o spera [...]. Fiind totuşi schimbăcios în
norocul războaielor, ca nu cumva să fie împiedicat în planurile sale,în pământul Huniadeştilor, pe care-l primise odinioară în dar de la
Sigismund, a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniştite; acesta este atât de întărit şi prin măiestria clădirii, şi
prin situaţia sa naturală, încât nu se inspăimântă de nici un atac din partea vrăjmaşilor. Astfel Ion Corvinul, după ce a săvârşit mai multe
fapte vrednice de laudă, ca răsplată pentru bunele servicii a primit provincia Transilvaniei cu drept de stăpânire, de aici înainte cu
uşurinţă s-a ridicat şi la mai mare. De aceea a fost numit voievod, dobândind prin aceasta multă autoritate şi putere [...].
Ridicat dintr-o familie de nobili români, Iancu de
Hunedoara a urcat toate treptele ierarhiei din
regatul Ungariei: ban de Severin (1438- 1441),
voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator
al regatului (1446-1453) şi căpitan general al
regatului maghiar (1453-1456).
Tatăl lui Iancu, cneazul român Voicu, din Ţara
Haţegului, a fost înnobilat de Sigismund de
Luxemburg, rege al Ungariei (1387-1437) şi apoi
împărat german (1433-1437), pentru serviciile
aduse coroanei. De la acesta, Voicu a primit
domeniul şi castelul Hunedoarei (Castelul
Huniazilor ). Format la curtea lui Sigismund de
Luxemburg , Iancu de Hunedoara a urmat, în
noile condiţii determinate de creşterea
pericolului otoman, liniile directoare ale politicii
promovate de acesta. La rândul său, fiul, Matei
Corvin, ales rege al Ungariei (1458-1490), a
continuat direcţia centralizatoare a tatălui.
Iancu de Hunedoara a fost numit ban de
Severin în 1438 de către regele Albert de
Habsburg (1437-1439). După moartea acestuia,
Iancu a susţinut candidatura la tronul Ungariei a
regelui polon Vladislav al III-lea, încoronat în
1440 sub numele de Vladislav I, cel care avea să-l
numească Voievod al Transilvaniei.
La rândul său, i-a înscăunat pe Basarab al II-
lea pe tronul Ţării Româneşti, în 1442, şi pe Petru
al II-lea pe cel al Moldovei, în 1448. Rolul de
purtător al stindardului antiotoman la Dunărea
de Jos în a doua jumătate a veacului XV a fost
asumat de Iancu de Hunedoara.
Începând cu anii 1440-1441, sultanul Murad al
II-lea (1421-1451) a declanşat acţiuni militare în
această zonă, cu scopul de a cuceri Belgradul. În
primăvara anului 1442, convins că se bucura de
auspicii favorabile, a organizat, sub conducerea
beiului de Vidin, o puternică campanie în
Transilvania. După un prim succes, trupele
otomane au fost zdrobite lângă Sibiu (22 martie).
Succesul cel mai de seamă avea să vină însă în
anul următor, când voievodul transilvan a
adoptat tactica ofensivă, ce a dus oastea creştină
până dincolo de Sofia, în inima Balcanilor,
obţinând şase victorii asupra otomanilor.
Venirea iernii i-a impiedicat pe Iancu şi pe regele
maghiar să continue înaintarea spre Adrianopol
(azi, Edirne, în Turcia), ei luînd decizia de a se
întoarce la Buda.
După expediţia din 1444, care s-a terminat în
mod nefericit pentru Iancu, a iniţiat, patru ani
mai târziu, în 1448, o nouă campanie. La
Kossovopoljie (Câmpia Mierlei, oraş aflat în
Serbia de astăzi), aşteptând ajutorul albanezului
Gheorghe Kastrioti Skanderbeg (1403-1468), a
cunoscut infrângerea. Mai mult chiar, lancu a
fost prins de despotul Serbiei, Gheorghe
Brancovic, şi închis în cetatea de la Smederevo,
de unde a fost răscumpărat pe bani grei, după
câteva luni.
Ultimul război purtat de Iancu de Hunedoara
împotriva otomanilor s-a dat la Belgrad, „cheia
regatului Ungariei", în 1456. În fruntea unei
armate uriaşe — unele surse pomenesc cifre de
200 000
de oameni, 300 de tunuri şi 200 de vase —
sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul dorea să îşi
termine, în glorie, expansiunea imperiului,
cucerind cetatea de graniţă a Belgradului.Asaltul
general a inceput la 21 iulie , când turcii reuşesc
să intre in oraş. Bine întărit, Belgradul rezistă şi
otomanii sunt siliţi să se retragă. Comandând un
con-traatac spontan, Iancu a învăluit tabăra
turcească şi şi-a condus oştenii la victorie.
Mehmed al II-lea a fost rănit şi de abia a putut să
scape de la locul dezastrului.
Vestea a făcut rapid înconjurul lumii. În
scrisoarea adresată episcopului Burgundiei, din
14 august 1456, papa Calixt al III-lea (1455-1458)
a considerat că „bătălia de la Belgrad a decis
soarta lumii creştine". Iar Iancu a fost numit
„atletul cel mai puternic — unic — al lui
Christos". În semn de bucurie, papa a cerut ca
fiecare biserică creştină să tragă, la prânz,
clopotele, obicei ce a rămas până astăzi!
După victorie, a urmat insă nenorocirea.
Armatele otomane aduseseră molima grozavă a
ciumei. Iancu i-a căzut pradă, sfârşindu-se din
viaţă la 11 august 1456, la Zemun, în faţa
Belgradului eliberat Iancu de Hunedoara a fost
inmormântat în catedrala catolică de la Alba
Iulia.
În epitaful alcătuit de călugărul şi teologul
franciscan loan de Capistrano (1386-1456), cel
care avea să fie şi el răpus de aceeaşi cumplită
molimă (23 octornbrie 1456), cinstirea a fost
maximă: „A căzut coroana regatului; s-a stins
lumina lumii".