IANCU DE HUNEDOARA (1407-1456)

17 Ianuarie 2006

A fost voievod al Transilvaniei intre anii 1441 si 1456. Tatal sau, cneazul roman Voicu, din
tara Hategului, a fost innobilat de regele Sigismund de Luxemburg pentru serviciile aduse
coroanei maghiare. De la acesta, Voicu a primit domeniul si castelul Hunedoarei.
A fost numit ban de Severin in anul 1438, de catre regele Albert de Habsburg (1437-1439).
Dupa moartea acestuia, I. a sustinut candidatura la tronul Ungariei a regelui polon Vladislav
al III-lea. Incoronat in 1440 cu numele de Vladislav I, regele nu a uitat sprijinul lui I. si l-a
numit voievod al Transilvaniei.
I. s-a remarcat prin calitatile sale de comandant militar si prin faptul ca a studiat mult timp
tactica de lupta a otomanilor, constituind detasamente de cavalerie usoara, capabile sa
execute lovituri rapide asupra adversarului. El a fost adeptul campaniilor ofensive
antiotomane. Inca din anul 1438, si-a demonstrat calitatile militare in luptele din Serbia
impotriva otomanilor.
In anul 1441, dupa ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a invins din nou o oaste a
acestora, iar in 1442 a obtinut o alta victorie la Santimbru, langa Alba-Iulia, asupra fortelor
comandate de beiul de Vidin.
Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit in Europa, motiv pentru care atat Papa de
la Roma, cat si statul venetian il considerau potrivit pentru a conduce trupele militare intr-o
viitoare cruciada antiotomana. Voievodul era hotarat sa se implice decisiv in aceasta actiune,
ideea luptei contra Semilunei animandu-l pana la sfarsitul vietii.
Voievodul transilvanean a acordat importanta si necesitatii ca in fruntea Moldovei si a tarii
Romanesti sa se afle domnitori care sa-i fie aliati si pe care sa se poata sprijini la nevoie. Ca
urmare, l-a inscaunat pe Basarab al II-lea pe tronul tarii Romanesti, in anul 1442, iar pe cel
al Moldovei, in anul 1448, pe Petru al II-lea.
Perioada 1443-1456 a reprezentat etapa marilor confruntari cu otomanii. Voievodul
transilvanean si regele Vladislav I al Ungariei au inceput campania cea lunga, desfasurata
la sud de Dunare in conditiile in care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii crestini nu leau oferit ajutor in lupta antiotomana. Aceasta campanie, inceputa in septembrie 1443 si
incheiata in ianuarie 1444, a fost incununata de succes. Dintre victoriile de rasunet datorate
priceperii militare a lui I. trebuie amintite cele de la Nis, Sofia si Zlatita. Venirea iernii i-a
impiedicat pe I. si pe regele maghiar sa continue inaintarea spre Adrianopol, ei luand decizia
de a se intoarce la Buda.
Succesele militare obtinute i-au facut atat pe principii crestini, cat si pe Papa de la Roma sa
se gandeasca la organizarea unei cruciade pentru alungarea otomanilor din Europa. Au fost
stranse fondurile pentru echiparea unei armate si, cu toate ca incheiase o pace avantajoasa,
pe 10 ani, cu sultanul Murad al II-lea, regele Vladislav I a fost determinat de Papa de la
Roma sa nu mai recunoasca tratatul semnat cu otomanii si sa se alature coalitiei crestine.
Din aceasta faceau acum parte ostile multor nobili apuseni si flota venetiana. I. s-a alaturat si
el, in septembrie 1444, fortelor crestine, inaintand cu armata la sud de Dunare, indreptanduse spre Varna. Dar cruciada de la Varna s-a incheiat cu un esec, deoarece regele maghiar
Vladislav I, la 10 noiembrie 1444, a folosit o tactica gresita, declansand un atac nechibzuit.
Oastea otomana a obtinut o victorie usoara asupra fortelor crestine, interventia lui I.

nemaiputand sa schimbe soarta bataliei. Regele Vladislav I a fost ucis in lupta. In aceste
conditii, in Ungaria s-a declansat o puternica criza politica interna, careia i s-a pus capat prin
alegerea lui I., in anul 1446, in importanta functie de guvernator al Ungariei la care a
renuntat in anul 1453, avand pana la moarte titlul de capitan general al statului maghiar.
I. a urmarit organizarea unei noi campanii militare la sud de Dunare impotriva otomanilor.
Batalia de la 17-19 octombrie 1448, desfasurata pe valea Moraviei, la Kossovopolje, s-a
incheiat cu victoria otomanilor, in conditiile in care trupele lui I. nu au putut beneficia de
ajutorul celor comandate de albanezul Gjerg Kastrioti Skanderbeg. Aceasta batalie a
insemnat si sfarsitul campaniilor crestinilor pentru alungarea otomanilor din Europa.
Ultima confruntare cu otomanii a lui I. s-a desfasurat in anul 1456. Sultanul Mahomed al IIlea, dupa ce a cucerit Constantinopolul in anul 1453, si-a indreptat atentia asupra cetatii
Belgradului, important punct strategic in inaintarea lor spre centrul continentului european.
Dar acesta nu a putut cuceri Belgradul, deoarece a fost aparat de I., care si-a demonstrat din
nou calitatile de bun conducator militar in batalia din 21-22 iulie 1456. El a atacat direct
tabara otomana, dupa ce fusese respins asaltul general organizat de sultan. Dar, peste
numai cateva saptamani de la victoria de la Belgrad, marele luptator antiotoman a murit la 11
august 1456, in urma izbucnirii unei epidemii de ciuma, in tabara oastei sale, la Zemun. I. a
fost inmormantat in catedrala catolica de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormant a fost
scris: S-a stins lumina lumii. Aceste cuvinte demonstreaza rolul lui I. in lupta antiotomana,
Europa pierzand pe unul dintre cei mai importanti luptatori ai sai.
456 vizualizari

Iancu de Hunedoara
123
456

Trimis de dacia
din 25 Ianuarie 2003

Familia Corvinestilor sunt alaturi de familii ungare si nobile. Ea a dat statului ungar pe cel mai mare general
al lui, Iancu de Hunedoara, pe unul din cei mai straluciti regi, Mateias, si pe un ilustru arhiepiscop si
diplomat:
Nicolae
Olahul.
Asupra originii acestei familii nu poate incape nici un fel de indoiala: ea este romaneasca, dintr-o regiune
specific romaneasca: Hunedoara, si dintr-un mediu specific romanesc: acei pazitori ai granitei care din
Banat pana in Maramures, s-au recrutat in primul rand din neamul nostru. Tatal lui Iancu se numea Voicu; el
era,
la
randul
sau,
fiul
lui
Serb.
In 18 octombrie 1408, regele Sigismund, drept rasplata pentru stralucitele sale rezultate, dovedite in diferite
imprejurari ca ostean al Curtii, ii daruieste domeniul regal al Hunedoarei, cu toate locurile sale de aratura,
fanetele, pasunile, padurile, apele, helesteele, dupa vechile si adevaratele hotare.
Daca e sa credem izvoarele cele mai tarzii, a fost in serviciul despotului sarb Stefan Lazarevici, apoi a
familiei Ujki. In 1431-1432, il intalnim, in solda episcopului de Zagreb, comandand o trupa de 12 calareti.
Apoi pleaca in Italia, unde serveste doi ani la rand de zile lui Filip, ducele Milanului, desavarsindu-si in
acelasi timp cunostintele tehnice militare. Reintors in tara, il gasim in 1435, pe el si pe fratele lui Ioan,
primind din partea regelui Sigismund, orasul si districtul Comiat din Banat, ca zalog pentru suma de 1500de
florini
de
aur
pe
care
o
daduse
cu
imprumut
tezaurului.
Marea avere pe care a acumulat-o Iancu spre sfarsitul vietii el stapanea 28 de cetati, 87 de tinuturi si orase

si aproximativ 1000 de sate, totalizand peste cinci milioane de iugare, adica peste 2887500 hectare sau
28875
kilometri
patrati.
CNEZII
ROMANI
DIN
TRANSILVANIA
O mentiune speciala se cuvine grijii pe care a aratat-o el tovarasilor lui de arme din randul cnezilor romani ai
comitatelor Hunedoara si Caras, cnezi pe care i-a inzestrat cu mosii si i-a innobilat. Astfel in 1439
comunitatea nobililor si a cnezilor din districtul Caransebes da marturie ca Lado din Bizerea impreuna cu fiii
sai Ladislau si Nicolae au luat parte impreuna cu ceilalti cnezi la lupte antiotomane de la Dunarea
banateana.
Un document din 1443 arata ca ei au stat alaturi de acest mare ostas in bataliile de la Poarta de Fier a
Transilvaniei , din Tara Romaneasca si de la sud de Dunare cand a fost arsa si pustiita cetatea Vidinului.
Pentru deosebite merite in "campania cea lunga" din 1443 au fost rasplatiti mai multi cnezi din comitatul
Hunedoarei, anume Andrei din Pesteanu, Filip din Vlad si fratii acestuia Balul, Mihail, Toma, Balota, Dumitru
si
Vlaicu.
Iancu s-a aratat si un destoinic gospodar, a sporit productia miniera , s-a interesat de viata oraseneasca.
In 1453, el poarta titlul de "capitan suprem" al armatei unguresti. Si intr-adevar, nimeni nu putea fi mai
indicat a comanda armata care trebuie sa infrunte pe cuceritorul Constantinopolului, pe Mehmed al II- lea.
LUPTA
CU
IMPERIUL
OTOMAN
De altfel, de doua decenii , Iancu nu facea decat sa poarte razboi contra turcilor. Luase parte la lupta de la
Semedia, in 1437; la luptele de la Dunare, din 1441, cu pasa Isak, in jurul Belgradului.
Biruinta de la portile de fier. Se ciocnise cu Mezed pasa Santimbru (18 martie 1442) si repurtase peste
cateva zile (22 martie) langa Sibiu, o stralucita biruinta asupra lui. In toamna aceluiasi an distrusese la
"Poarta de Fier" un detasament turcesc, comandat de beglergul Rumelian, Sehabeddin, si sfaramase, pe
Ialomita,
grosul
armatei
dusmane,
luandu-i
o
prada
uriasa
(2
septembrie).
"Cruciada" din 1444. Din nefericire, a doua mare expeditie, din toamna anului 1444, care trebuia sa duca la
izgonirea turcilor din Europa, se ispravi in chip tragic, in vecinatatea raului Verna.Lupta din 1448. Peste trei
ani, in 1448 avu loc o noua campanie care duse armata lui Iancu -22000-24000 de ostasi fata de 5000060000
turci
pana
la
Kossovopolje
(Campia
Mierlei),
in
Serbia
de
miazazi.
Apararea Belgradului. Ultimul razboi pe care la purtat Iancu a fost la Belgrad, in 1456.Stapanirea acestei
cetati inseamna, de fapt, drumul liber spre sesul din fata.Iancu de Hunedoara nu putea rezista bolii si la 11
august 1456, inchise ochii la Zemun.Dupa Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara a fost a doua
personalitate de caracter european pe care a dat-o neamul nostru in secolele XIV-XV; Stefan cel Mare va fi
a
treia.
LADISLAU
SI
MATEI
CORVIN
Casatoria cu Elisabeta de Szulagyi, Iancu a avut doi copii: pe Ladislau, nascut in 1431, si pe Mateias,
nascut
la
24
februarie
1443,in
in
casa
lui
Iacob
Mehffi
din
Cluj.
Regele, slabanog, fu usor convins ca Ladislau ar umbla dupa coroana; incuviita prin urmare ca cei doi copii
ai lui Iancu sa fie omorati. Chemati la curte sub un mod mincinos, Ladislau fu arestat si, dupa un simulacru
de
judecata,
condamnat
la
moarte.
In seara zilei de 16 martie ...

Iancu de Hunedoara
Iancu de Hunedoara s-a ridicat din mijlocul cnezilor romani din Tara
Hategului, afirmandu-se in cadrul procesului de innobilare, din aceasta
parte de tara. Izvoarele istorice subliniaza originea lui romaneasca, din
cnezimea hategana. Alte izvoare asaza originea familiei lui Iancu in Tara

Romaneasca, ceea ce nu poate fi categoric exclus, avand in vedere

raporturile Tarii Hategului cu regiunile sub-carpatice. Documentele
pomenesc familia ca avand rosturi militare, tatal sau, Voicu, fiind daruit,
in 1409 cu Castelul si Domeniul Hunedoarei.

Numit ban al Severinului, in anii prevestitori marilor confruntari, Iancu

de Hunedoara isi da seama de pericolul otoman. Dupa moartea regelui
ungar, in Dieta din 1440, Iancu expune situatia politica din tara,
gravitatea pericolului otoman si consecintele pentru Ungaria si
Transilvania. Pledand convingator pentru o putere centrala puternica,
sustine candidatura regelui polon Vladislav al III-lea la tronul Ungariei.
Iancu de Hunedoara este numit voievod al Transilvaniei, demnitate pe
care o ocupa pana in 1441.
Iancu de Hunedoara a fost, fara indoiala, una dintre marile
personalitati ale istoriei secolului al XV-lea. Luptator pentru apararea
tarilor central si sud-est europene impotriva pericolului otoman, a fost, in
egala masura, si un aparator al civilizatiei europene.