Iancu de Hunedoara

Iancu s-a născut, se pare, prin 1407. Despre copilăria şi adolescenţa sa se

ştie foarte puţin. Carte multă n-a învăţat. În 1431-1432 se afla în solda
episcopului de Zagreb, comandând o trupa de 12 călăreţi. Apoi pleacă în Italia,
unde serveşte doi ani de zile lui Filip, ducele Milanului, desăvârşindu-şi în
acelaşi timp cunoştinţele tehnice militare. În 1438, noul rege Albert de
Habsburg, îl numeşte ban de Severin, slujbă pe care o va îndeplini împreună cu
fratele său, Ioan.
Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I
Jagello, Iancu de Hunedoara a fost răsplătit din plin de către acesta, demnitatea
cea mai importantă ce i-a fost încredinţată fiind aceea de voievod al
Transilvaniei, în 1441. În acest fel el a reuşit să imprime regatului Ungariei o
linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu
Frederic III de Habsburg (1440-1493) şi cu Jan Jiskra, aliatul acestuia şi
adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar. Luase parte la lupta
de la Semendria în 1437, la luptele de la Dunăre, din 1441, cu paşa Isak, în jurul
Belgradului.
Cruciada din 1444, a doua mare expediţie, care trebuia să ducă la
izgonirea turcilor din Europa, se isprăvi în chip tragic, în vecinătatea oraşului
Varna. Din cauza unei imprudenţe a regelui Vadislav care a plătit cu viaţa faptul
de a nu fi ţinut seama de sfatul lui Iancu şi cu tot eroismul arătat de acesta din
urmă, turcii repurtară o victorie hotărâtoare (10 noiembrie). Nici în 1445, cu
prilejul expediţiei pe Dunăre, nu s-a putut ajunge la un rezultat general
apreciabil.
Peste trei ani, în 1448, a avut loc o noua campanie care a dus armata lui
Iancu - 22000-24000 de ostaşi faţă de 50000-60000 de turci, până la
Kossovopolje (Câmpia Mierlei), în Serbia de miazăzi. Aici în aşteptarea
ajutorului armat al lui Skanderbeg, vestitul ostaş albanez, care însă nu a putut
ajunge la timp, se reeditează lupta din 1389 şi cu acelaşi rezultat: după o primă
fază, în care balanţa victoriei părea să se încline spre ei (18 octombrie), creştinii
au fost învinşi şi obligaţi să se retragă.
Ultima confruntare cu otomanii a lui Iancu de Hunedoara s-a desfăşurat
în anul 1456. Sultanul Mahomed al II-lea, după ce a cucerit Constantinopolul în
anul 1453, şi-a îndreptat atenţia asupra cetăţii Belgradului, important punct
strategic în înaintarea lor spre centrul continentului european. Dar acesta nu a
putut cuceri Belgradul, deoarece a fost apărat de Iancu, care şi-a demonstrat din
nou calităţile de bun conducător militar în bătălia din 21-22 iulie 1456. El a
atacat direct tabăra otomană, după ce fusese respins asaltul general organizat de
sultan. Dar, peste numai câteva săptămâni de la victoria de la Belgrad, marele
luptător antiotoman a murit la 11 august 1456, în urma izbucnirii unei epidemii
de ciumă, în tabăra oastei sale, la Zemun. A fost înmormântat în catedrala de la
Alba-Iulia (de religie catolică), iar pe piatra lui de mormânt a fost scris: „A
CĂZUT COROANA REGATULUI, S-A STINS LUMINA LUMII", marcând,
astfel, trecerea în nefiinţă a uneia dintre personalităţile marcante ale epocii
medievale.