IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) –

„ATLETUL LUI CHRISTOS”

În lupta antiotomană, Transilvania s-a încadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea în
alianţă cu celelalte două ţări româneşti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-
a produs pe la mijlocul secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara.
Descendent al unei familii de mici nobili români din Transilvania, Iancu s-a integrat, prin
stilul de viaţă şi religia catolică, nobilimii maghiare. În 1438 a fost numit ban de Severin, iar
trei ani mai târziu, voievod al Transilvaniei (până la moartea sa, în 1456). A fost unul dintre
cei mai străluciţi exponenţi ai cruciadei târzii, în acest scop acţionând pentru a reuni, în cadrul
aceleiaşi alianţe, Transilvania, Moldova şi Muntenia (politica blocului românesc =
cooperarea celor trei ţări româneşti în lupta antiotomană, sub conducere unică). A acţionat în
contextul în care Imperiul Otoman desfăşura asaltul final împotriva Constantinopolului, iar
apoi, după căderea acestuia, îşi propunea cucerirea Belgradului pentru a-şi deschide calea spre
Europa.
Începutul acţiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leagă de incursiunea
efectuată de otomani în Transilvania în martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Deşi
expediţia otomanilor începe sub auspicii favorabile acestora (ei obţinând victoria de la
Sântimbru), Iancu reuşeşte să întoarcă situaţia în favoarea sa, zdrobind armata turcească lângă
Sibiu (22 martie 1442). Apoi pătrunde în Ţara Românească, unde îl înfrânge pe Sehabbedin,
beilerbeiul Rumeliei, într-o luptă dată pe râul Ialomiţa (septembrie 1442), şi îl impune ca
domn pe Vad Dracul. În 1443-1444, Iancu organizează „Campania cea Lungă”, pe teritoriul
Serbiei şi Bulgariei, la sud de Balcani. Înaintând până în inima Imperiului Otoman, cucerind
oraşe precum Sofia şi Niş, Iancu îi obligă pe turci să ceară pace. După victoria strălucită
dobândită de Iancu de Hunedoara, la Buda sosesc soli din partea Papei, a ducelui de
Burgundia, a veneţienilor, genovezilor şi bizantinilor, care solicitau continuarea războiului
împotriva turcilor. Neîncrezător în proiectele de cruciadă ale Apusului, regele Ungariei,
Vladislav, acceptă pacea de la Seghedin (iulie 1444), prin care sultanul se angajează să
înceteze conflictele militare pe o perioadă de 10 ani. Încheierea păcii a grăbit trecerea la
acţiune a veneţienilor, care îşi trimit flota spre Constantinopol. La insistenţele legatului papal,
lipsit de experienţă, regele Ungariei denunţă tratatul de la Seghedin şi începe pregătirile de
cruciadă. În septembrie 1444, oastea regală, căreia i se alătură forţele militare ale lui Iancu şi
ale lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, trece Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole şi
Varna. În bătălia care se dă în noiembrie 1444 la Varna, regele moare, cruciaţii fiind înfrânţi.
Eşecul cruciadei de la Varna l-a convins pe Iancu de necesitatea unei alianţe militare
antiotomane cu participarea Ungariei, Ţărilor Române şi a despoţilor din Balcani. În 1445 reia
ofensiva pe linia Dunării, cucerind Giurgiul. Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce
reprezintă apogeul carierei sale politice (până în 1453, când primeşte titlul de căpitan
general al Ungariei). După ce reface ,,blocul românesc”, în septembrie 1448 oastea creştină
condusă de Iancu trece Dunărea, dar suferă grele pierderi în bătălia de la Kossovopolje
(octombrie 1448). Această înfrângere însemna sfârşitul efortului creştinilor pentru alungarea
turcilor din Europa.
Căderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitură dată creştinătăţii,
Mehmed al II-lea trecând la lichidarea centrelor de rezistenţă antiotomană din Balcani.
Acţiunea militară cu cea mai mare rezonanţă europeană întreprinsă de Iancu de Hunedoara a
fost apărarea cu succes a Belgradului (iulie 1456), considerat o veritabilă ,,cheie” a
Ungariei. Victoria de la Belgrad, obţinută în faţa cuceritorului Constantinopolului, a fost
primită cu mare bucurie de lumea creştină, însuşi Papa Calixt al III-lea considerând-o
„evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”. Numai că eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura
de succesul său, întrucât a căzut răpus de ciumă la Zemun (august 1456). Victoria de la
Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cuceririi otomane şi
a avut un răsunet imens în Europa, redresând moralul zguduit de căderea
Constantinopolului.